al uniunii ziari[tilor profesioni[ti din românia 2011-2012climate.literare.ro/arhiva/89-90.pdf ·...

$: al Uniunii Ziari[tilor Profesioni[ti din România 2011-2012climate.literare.ro/arhiva/89-90.pdf · mesajul lor, s\ îmi atrag\ aten^ia Zi s\ îmi dezv\luie taine nep\trunse. În mintea$
Revist\ premiat\ cu medalia [i diploma „Pamfil {eicaru” pentru literatur\ 2008 [i„Premiul de excelen]\” al Uniunii Ziari[tilor Profesioni[ti din România 2011-2012

ClimateliterareRevist\ literar\ [i de cultur\ româneasc\

Fondat\: mai 2007

Director fondator:Ion Iancu Vale

∙Director editor:

Gheorghe-Valeric\Cimpoca

Anul 9februarie-martie

2016

89-90

“Primăvara Magică” pictură de Anca BULGARU“Primăvara Magică” pictură de Anca BULGARU

Climate literareClimate literare

Semnează în acest numărAna Blandiana .....……………………………………….….….….…... pg 3

Octavian Lupu ……………………………………….….….…...….….. pg 4

Georgeta Blendea Zamfir ……………………………………..….…... pg 6

George Roca ……………………………………….….…....….…... pg 8

Corin Bianu .......………………………………….….….….…..…...…. pg 12

Al. Florin Ţene ……………………………………….….….….…....... pg 14

Luca Cipola ……………………………………….….….….….....….. pg 16

Daniel Ioniţă .............……………………………………….…..…..… pg 18

Ion Teodor Palade ......................……………………………….…… pg 19

Elena M. Câmpan ..…………………………………….….….…..…... pg 20

Roni Căciularu ……….......................………………………….……. pg 21

Gabriel Popescu ....……………………………………….…..….….. pg 23

Gheorghe Valerică Cimpoca ……………………….….….…..….…... pg 24

Ion Dodu Bălan ………………………………........….….…..….…... pg 26

Dorel Shori ………………………………………...........….….….…... pg 27

Aliona Munteanu …………………………………….….….….….…. pg 28

Madeline Davidsohn ……………………………………….….….…. pg 29

Gabriela Căluţiu Sonnenberg ………………………………….….…. pg 30

Corina Shmily ……....………………………………….….…..….…. pg 31

Ion Iancu Vale ……………………………………….….….….….… pg 33

Constantin Voicu ……………………………………….…..….…... pg 34

George Bârligeanu …………………………………….….….….….… pg 36

“Mari scriitori ruşi” …………………………………….….….….….… pg 37

2 nr. 89-90, 2016

CoNTURI PeNTRU DePUNeRI DeSChISe LA BANCA TRANSILVANIA TâRGoVIşTeRo54 BTRL 01601201U02393xx - pentru depuneri în LeI

Ro 04 BTRL eURCRT00U0239301 - PeNTRU DePUNeRI îN eURo (SwIFT: BTRLR022)Adresa redacţiei principale:Telefoane: 0722 702578Târgovişte OP 1-CP 14E-mail: [email protected] site: http://climate.literare.ro

Revistă editată de Societatea Cultural-Istorică „ARM” Târgovişte ISSN 1843-035xRevista apare în colaborare cu Societatea Scriitorilor Târgovişteni

Tehnoredactare: Mariana Briceag; Secretariat: Reta Sofronie Iancu

Redactor şef: Ion Iancu Vale

Redactor şef-adjunct: prof.dr. Gheorghe Valerică CimpocaColegiul redacţional: Grigore Grigore, Ion Teodor Palade,Romulus Gandy Georgescu, Emil Stănescu, FloreaTuriac, Gabriel Mihalache, dr. George Bârligeanu

Fondatori:

Ion Iancu ValeMircea Cotârţă

Sebastian DrăganRedacţii asociate - România:Bacău, Bistriţa, Braşov, Cluj-Napoca,Bucureşti, dev, Focşani, Iaşi, Suceava, Turnu-Severin, Hunedoara, Mangalia, Olăneşti,Dragnea, Ploieşti.Alte ţări: Anglia, Australia, Belgia, Canada,Danemarca, Elveţia, Franţa, Germania,Gibraltar, Israel, Italia, Macedonia, Portugalia,Republica Moldova, Serbia, Spania, SUA,Ucraina.

Colaboratori principali: Mihai Antonescu, Eugen Axinte, Iulia Barcaroiu, Nicolae Bălaşa,Elena Buică, Roni Căciularu, Luca Cipolla, George Coandă, Florian Copcea, Melania Cuc,Emilia Dănescu, Mircea Drăgănescu, Eugen Evu, George Filip, Dan Gîju, Dimitrie Grama,Maximca Grasu, Mirel Horodi, Djamal Mahmud, Menuţ Maximinian, Gavril Moisa, OctavianMihalcea, Monica Mureşan, Ştefan Lucian Mureşanu, Florin Vărlan Neamţu, Emil Persa,George Petrovai, Vavila Popovici, Georgeta Resteman, Puiu Răducanu, George Roca, ViorelRoman, Dorel Schor, Claudia Serea, Delia Stăniloiu, Al. Florin Ţene, Baki Ymeri.

Răspunderea deontologică a materialelor publicate aparţine exclusiv semnatarilor

Transmitem toate scuzele scriitoarei Magdalena Albu, căreia dintr-o eroare înnumărul 88 al revistei noastre a fost publicată sub o altă poză de autor.


Când arbori

aveau ochi

Cândva arborii aveau ochi,Pot să jur,Ştiu sigurCă vedeam când eram arbore,Îmi amintesc că mă mirauCiudatele aripi ale păsărilorCare-mi treceau pe dinainte,Dar dacă păsările bănuiauOchii mei,Asta nu îmi mai aduc aminte.Caut zadarnic ochii arborilor acum.Poate nu-i vădPentru că arbore nu mai sunt,Sau poate-au coborât pe rădăciniÎn pământ,Sau poate,Cine ştie,Mi s-a părut numai mieŞi arborii sunt orbi dintru-nceput...Dar atunci de ceCând trec de ei aproapeSimt cumMă urmăresc cu privirile,Într-un fel cunoscut,De ce, când foşnesc şi clipescDin miile lor de pleoape,Îmi vine să strig -Ce-aţi văzut?...

Cântec

Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,Uite, ochii mei ţi-i dau.Ieri spre seară-n vântul galbenArborii-n genunchi plângeau.

Lasă-mi, toamnă, cerul lin.Fulgeră-mi pe frunte mie.Astă-noapte zarea-n iarbăÎncerca să se sfâşie.

Lasă, toamnă-n aer păsări,Paşii mei alungă-mi-i.Dimineaţa bolta scurseUrlete de ciocârlii.

Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-miFructele şi lasăUrşii neadormiţi, berzele neduse,Ora luminoasă.

Lasă-mi, toamnă, ziua, nu maiPlânge-n soare fum.Înserează-mă pe mine,Mă-nserez oricum.

Numai iubirea

Numai iubirea dintre părinţi şi copiiE sămânţa.Iubitul meu, eşti fiul meu, De-aici răsare totul.Ce nu se poate distrugeAlunecă între părinţi şi copii.Nu-ţi stinge auzulCu legile lumii acesteia, Întreg universul atârnăÎn firul de sânge care ne leagă pe noiCa o taină curată.Tu apleacă-te doar şi, copilăreşte, Săruta-mă pe gură, tată.

Acas\

Era un timp când mă simţeamÎn trupul meu acasă, Ştiam locul fiecărui lucru -Fereastra în care răsare soareleŞi peretele dinspre nord, Nu-mi era niciodată urât, Îmi găseam de dimineaţaPână seara de lucru, Iar dacă plecam undevaAbia aşteptam să mă-ntorc.Acum de-atâta ordine mi-e silăŞi de ştiutul pe de rost mi-e somn, Nu mai ţin minte când am fost adusăÎn încăperea prea frumoasă pentru mine.Căutam pe cineva şi i-am rămas în loc?Sau poate-a fost o cursăÎn care-s prinsă încă?Aştept de mult şi am uitat pe cine...Oh, mi-e atât de frig în casa asta!Dac-aş pleca acum, ar fi de tot.

P\mânt

Acest trupPe care-l rănescşi mângâierile, Cu umeri din care aripileAu renunţat să mai crească, Este singură fâşie de pământUnde îmi pot clădiO împărăţie lumească.Când te voi pierde, Plăpând universMai trecător decât frunza, Fraged imperiu de-o orăPe care-l conduce norocul, Toate armatele mele de îngeriJucându-se de-a v-aţi ascunsaÎţi vor putea ţine locul?

3nr. 89-90, 2016

Ana BLANDIANAAna BLANDIANA


Mesagerii Naturii

pe T[râmul Iluziei

Frunzele copacului ornamentalse etalau sub forma unor evantaiecu petale verzi întinse asemeneadegetelor unor mâini către toatedirecţiile. Din trunchiul său nodurosse desprindeau nenumăraţi cior-chini de ramuri şi frunze conferindimaginea unui cilindru neuniformamplasat vertical într-un ghiveci deculoare cărămizie, acesta fiindpetecul de pământ pe care sesusţinea şi din care îşi extrăgeapreţioasa sevă. Îl priveam cuatenţie, dar imediat am remarcat căşi el se uita la mine. Ceva dinorientarea sa, aplecată spre mine, şidin bogăţia frunzişului ce seîndrepta preponderent în direcţiamea, mă determina să cred că demultă vreme el mă contempla în totce făceam la pupitrul din stânga sa.

Am zâmbit. Cum să fie posibilca un arbore să fie interesat de ofiinţă umană? Cele două regnuri,vegetal şi uman, nu comunică învreun fel, ci doar se privesc detaşatde la distanţă. Noi, ca oameni,

distingem farmecul plantelor şi leaşezăm imaginea în mijlocul naturiifără să ne preocupăm decât deinteresul de a le exploata sub formaunui fond forestier şi agricol.Interesul nostru materialist nu nepermite să distingem ceva din viaţalor lăuntrică şi din taina existenţei lor.

Chiar şi floarea din ghiveciulalăturat pomului avea un mesaj săîmi spună. Sesizam aspectul curbatşi dantelat al cupelor florilor de unalb curat, ce stăteau aşezate pebagheta magică a unui tulpiniarcuite cumva tot către mine.Priveam o floare ce îşi deschideapetalele imaculate în direcţia mea.Corola patosului lăuntric al întregiiplante se zugrăvea în fiecare floare,dar cea spre care priveam părea căîmi zâmbeşte cu privirea unui ochiconturat printre petale de pleoape ceînconjurau irisul sufletului săulăuntric.

Şi deodată, am retrăit clipelemagice ale drumeţiilor montane dinperioada de final al adolescenţei.Cumva, am surprins retrospectivimaginea copacilor ce mă însoţeaumereu când mergeam la umbra lorpe cărări de munte privind cătreînaltul cerului. Amestecul depământ, stâncă, pădure, cer şi apărezonau elementar cu fiecare fibrăa propriei mele fiinţe. Mă simţeamca într-un imens Sanctuar în careînchinătorul şi altarul se uneau cudesăvârşire într-o esenţă unică ce sepleca maiestuoasă înainteaCreatorului nevăzut.

Şi revăd cum arborii îmivorbeau, încercau să îmi comunicemesajul lor, să îmi atragă atenţia şisă îmi dezvăluie taine nepătrunse.În mintea mea, umplută la refuz deformule matematice şi modelefizice, cu greu se putea distingeglasul chemării lor. Dar sufletulsimţea, difuz, dar clar, profundachemare ce îmi era adresată. Cureverberaţiile unui extaz lăuntricpriveam cu respect şi interesuniversul care mă înconjura şi careîmi spunea: „Opreşte-te! Priveşte înjurul tău! Nu mai alerga; maidegrabă încearcă repausul! Lasă catu şi noi să ne unim într-o singurăCreaţie sub bagheta MareluiAutor!”. Dar răspunsul meuinvoluntar suna în genul: „Nuacum, fiindcă mai am de terminat ofacultate, după care trebuie să măcăsătoresc, poate să am copii. Poatela bătrâneţe voi veni, dar nu acum!Nu am timp! Am atât de multelucruri de făcut!” Şi glasul naturiise retrăgea cu discreţie, dar cu oundă de tristeţe, spunând: „Voireveni şi altă dată, dar oare vei maiavea receptivitatea acestei clipe faţăde mine?”

Iar anii au trecut. Am învăţatmulte lucruri, am acumulatinformaţii din multe domenii şi mi-am satisfăcut setea de cunoaştere.Financiar nu m-am realizat, daracest lucru nu m-a deranjat preamult, fiindcă satisfacţia mea porneadin actul explorării lumii şiînţelegerii resorturilor ei. M-am

4 nr. 89-90, 2016

Octavian LUPU


jucat pe terenul informaticii cumăiestrie. Am pătruns în lumeaelectronicii şi comunicaţiilor radio.Am văzut cu satisfacţie ridicareaErei Cibernetice, pe care cumva oaşteptam de când eram copil. Şi amgustat din plin fervoarea lipsită deodihnă a lumii calculatoarelor ce auajuns la dispoziţia fiecărui om.

Dar glasul naturii m-a urmăritmereu încercând să îmi zâmbeascăprin vegetaţia, relativ săracă, dinlocurile în care stau, prin zâmbetulsoarelui, strălucirea astrelor în miezde noapte şi derularea diafană acerului peste întindereapământului. Vibraţia sa am simţit-omereu cu frecvenţe ce îmi captauatenţia, dar pe care ulterior leignoram în goana umplerii minţii cunoi şi noi informaţii mai mult saumai puţin folositoare. Însă acel glasse auzea tot mai slab, tot maiestompat într-un fundal plin dezgomote de tot felul.

Dar în această zi am remarcatprezenţa arborelui ornamental, cestătea lângă mine de mulţi ani, fărăsă îi observ decât silueta verde îndecorul tern al clădirilor ce seprofilau dincolo de geamulferestrelor. Acest fragment denatură aparent azvârlit prin joculhazardului reprezenta un mesager alfrumuseţii naturii pe care o lăsasemîn urma mea la acel sfârşit deadolescenţă. Cât de delicate îi suntfrunzele! O artă divină a modelatfiecare trăsătură pictând nervurinenumărate unite median de aceacurbură caracteristică unde roua sestrânge la început de zi. „Ce forţete-au modelat şi te-au alcătuit aşa demăiastru? O încântare profundă,vecină cu extazul, mă cuprindecând te privesc pe tine, purtător deveşti al tărâmului ce încă mă maicheamă fiindcă mă ştie pe nume şinu mă poate uita.”

Floarea cea albă din celălaltghiveci îmi răspunde şi ea pe un tonfeminin cu sonorităţi diafane pictateîn albul său pastelat: „Nu vei finiciodată uitat, tu, cel care ai vibratla atingerea mlădioasă a ierbii, laauzul vântului trecând peste stâncişi la zărirea splendorii cereşti peboltă în miez de noapte! Niciodatănu te vom uita şi te vom aştepta sărevii, să fii una cu noi nu în moarte,ci într-o viaţă fără de sfârşit! MareleAutor te aşteaptă în mijlocul naturiipe care a alcătuit-o cu iubire şicompasiune, cu frumseţe şi artă, cuputere şi măiestrie!”

Stau încă în faţa calculatorului,iar gândurile îmi aleargă petărâmurile verzi ale crestelor demunte, acolo unde păduri dese debrazi, stejari, fagi şi mesteceni seîntâlnesc ca nişte mulţimi depopoare ce se unesc să cântemiracolul existenţei şi bucuria de atrăi. Acolo se află Marele Sanctuarpe care spaţiul nu îl poate înghiţi şinici timpul să îl dea uitării. În acelloc toate aceste noţiuni îşi înceteazăputerea determinării destinuluifiinţelor acestei lumi; pur şi simpluCronos şi Topos dispar cudesăvârşire! Dar un astfel de templuse află în orice loc. Există însă ocondiţie esenţială: ca măcar unul,sau chiar doi, să recunoascăprezenţa Marelui Autor prin fiecarefragment de natură ce îi înconjoară.

Revin în prezent cu bucurie.Ceva în sufletul meu s-a schimbat.Mă simt asemenea unui arboreornamental plantat în mijloculblocurilor de beton şi al şoselelor deasfalt. Pe lângă mine trece o lumestrăină ce se îndreaptă spre nicăieri,în timp ce eu rămân asemeneamunţilor, apelor şi oceanelor. În jurtotul se agită sub furtuna lucrurilorînchipuite ale minţii, dar eu cu calmprivesc cu bunăvoinţă toate aceste

plăsmuiri ale unei logici incapabilesă cuprindă existenţa, ci doar să odistorsioneze grosolan sub formeamorfe, firave şi lipsite de viaţă. Înmine curge seva puternică apământului şi puterea soareluizămisleşte combinaţii noi înstructura mea interioară.

Printr-o fotosinteză tainică,chipul mi se schimbă, putereatrupului îmi devine asemeneastejarilor, iar gândurile dobândescputerea curgerii apelor mari veninddin vârf de munte. Bariereleartificiale ridicate de pseudo-cunoştinţe se dau la o parte.Prejudecăţile zac aruncate la gunoi.Teama şi nesiguranţa mă părăsesc.Natura a venit din nou alături demine. Ea este deja o parte a mea.Port din nou pecetea Marelui Autor.Mintea îmi redevine clară şi fiecareclipă străluceşte asemenea floriialbe aflate şi ea lângă mine. Ambeleprincipii se unesc cromozomial înstructura celulară a fiinţei mele.Totul se schimbă. Ecoul văilor largiunde se revarsă apele mari răsunăputernic în mine. Lumina răsărituluide zi străluceşte în conştiinţa mea,iar spaţiul şi timpul dobândesc odimensiune cosmică şi nesfârşită.

Uimirea a pus stăpânire pemine! De unde vine o astfel deputere, capabilă să transforme unom blazat şi modern ataşat ca undispozitiv la calculatoareleinteligente, dar lipsite de viaţă, într-o persoană tânără şi plină de energiaînceputului? Cum a călătoritsubteran toată această experienţăprin intermediul unor mesageriumili şi nebăgaţi în seamă în totacest timp? Cum am devenitcapabil să văd viaţa naturii dincolode orizontul virtual al EreiCibernetice, care îngheaţăelectronic trăirile şi simţămintelecalde ale umanităţii?

5nr. 89-90, 2016

Originalitatea şi moder-nitatea penelului portretistuluiRomulus Harda constau înmodalitatea domniei sale de aevidenţia trăirile persoanelorpictate, prin prezentarea vieţiiinterioare. Fiecare portret are înfundal o exprimare artistică şicoloristică împrumutând o notăde nou şi asta în situaţia în care

reprezentarea este clasică.Această avalanşă de metodemoderne face ca fiecare portretsă poarte povestea celui realizatîn pictură.

Modalităţile diferite pe carele pune în tablouri dau nota devarietate a unor chipuri, carealtfel s-ar pierde în nota clasică.

Coloristica este un atu înrealizarea picturilor, punându-lepe aripi de poezie.Pictorul este optimist,înscriindu-se întrendul de pe Terra, unmotor modern al lumiide azi.

El îşi iubeşteportretele şi înconsecinţă îşi picteazăprietenii.

Un chip al unui modelfeminin din modă are o aură dediafanitate, amintind de lucrareaeminesciană a pictoriţei SofiaJinga; ea a expus în toată lumea,inclusiv în Japonia. Ca într-unabur difuzat în pânză depăianjen, lucrarea pare căzboară în idealul frumuseţiifeminine.

Climate literareClimate literareNu am un răspuns, fiindcă

logica se frânge în faţa miracoluluinaturii. Tainele ei nu pot fidescifrate din spatele terminalelorrobotizate, ci ele se deschid doarcelor care ştiu să contemple, săprivească şi cu umilinţă să asculteglasul naturii până când ajung să îldistingă şi să îl înţeleagă. Darzgomotele străzii se aud tot maitare. Neliniştea unei societăţi axatepe consum pătrunde din nou pe subuşile ce se deschid periodic pentrua lăsa pe actori să treacă dintr-oparte în alta, cu toţii fiind prinşi înlabirintul fără ieşire al deşertăciunii.

Tărâmul Iluziei nu lasă cu uşurinţăsă îi scape victimele. Negustorii săise mişcă în toate părţile captivândminţile oamenilor şi ţesând orealitate falsă, virtuală, peste chipulfermecător al naturii şi al Marelui eiAutor. Iluzia vine şi la minespunându-mi să mă opresc.Negustorul de Iluzii a decis că amvorbit prea mult de data aceasta şică trebuie să mă opresc. Copacul vafi mutat în altă parte, iar floarea vafi dusă pe o terasă nebăgată înseamă. Terminalul de calculatorstrăluceşte în faţa mea cu irizaţiiviolete încercând să şteargă

amprentele cuvintelor lăsate demine în memoria sa electronică.Natura nu trebuie să se afle aici.Munţii, pădurile, râurile, câmpiile,cerul şi marea reprezintă noţiuniabstracte de trimis ca imagini peFacebook şi nimic mai mult. Închidacum. Mă opresc sub tirania Iluziei,dar nu înainte de a prinde o ultimăimagine şi un ultim chip, adică unultim sărut de mamă din parteanaturii adresat mie, copilul ei, cerătăceşte printre tomberoaneleIluziei pe un tărâm plin de lucrurideşarte şi într-o lume uitată de cătreDumnezeu.

6 nr. 89-90, 2016

OOrr iigg iinnaall ii ttaatteeaa [[ ii mmooddeerrnn ii ttaatteeaarree lleevvaattee pp rr iinn mmii jj llooaaccee aa rr tt ii sstt ii ccee

-- ppoo rr tt rreett iiss ttuu ll RRoommuu lluuss HHaarrddaa --

GeorgetaGeorgeta

BLENDEA ZAMFIRBLENDEA ZAMFIR


7nr. 89-90, 2016

O dungă albastră incluzândintensitatea cerului care dominătumultoasa Gee şi oceanul lin allui Odin, ascunzând învolburareaadâncurilor, aminteşte deperioada blue a lui Bălaşa.

Portretul lui Elian Băcilăredă complexitatea “pictoru-lui de negru, izvorând lumina”.Ochii lui poartă râsul optimistal celui care se împrăştie îniubirea de oameni. Sculptorulcu barba-i impunătoare,Constantin Sinescu, cel care aîmbogăţit întreg mapamondul,cu lucrările lui, fiind un urmaşdeclarat al lui ConstantinBrâncuşi, are un chip sculptatca o statuie.

Un portret de femeiefrumoasă este pus în evidenţăde miniaturala lucrare dinfundal, amintind de motive alepictorului Ţuculescu. Culoareainundă ca o poiană înflorită,trimiţând în văzduh,frumuseţea.

Portretul unui bătrânpoartă petice de culori diferite,ca un clovn. Pictorul ştie săvorbească despre viaţainterioară a omului, prinpaleta de culori.

Cu o aură de multitudine

a exprimării artistice, pictorulRomulus Harda a adus înexpoziţia “Punct şi de la capăt”de la U Art Galery – Bucureşti,iulie 2015, ştiinţa despre psihiculomenesc, pusă în lumină deportrete, altfel sub lampă clasică.

Artista Ramona Pintearealizează portrete pe chipulcărora se citeşte diafanitateaintensă a trăirii interioare, înspeţă a iubirii. O extindere înpictură a vieţii ei fericite care şi-a însuşit o cultură vastărealizarea artistică se plimbă în

spaţiul de flori şi fluturi, genialrealizat.

Dimpotrivă, pictorulRomulus Harda fotografiazăchipurile, povestea vieţiiinterioare se derulează înexterior.

Un vânt de poezie se avântăpe pânze, dând senzaţia căpictorul merită să viseze şi săcreeze pentru momentul defericire pe care-l oferăprivitorilor.

Romulus hARDARomulus hARDA


8 nr. 89-90, 2016

DIALOG FLUVIU CU„B|TRÂNUL SCRIITOR”

CORNELIU LEU

George ROCA: Povestea cu cele două fetiţe îmiaduce aminte de poezeaua cu „Într-un coş cu viorele/ Şadedouă păsărele/ Amândouă ciripesc/ Io pe te iubeeesc!/”. Şitotuşi „arta şi literatura kitsch” fac bani în zilele noastre...Pe vremuri cântam „Lalele, lalele”, acum „e” la modă...„Manele-manele”! Ce părere aveţi despre...?

Corneliu LEU: Da, domnule Roca, da! Ştiu că vreisă mă întrebi ceva care-mi dă şi mai multă dreptate;manelele sunt cel mai bun exemplu de prostituare a artei şi,decât „gangişti” literari, e mai limpede dacă le spunem„manelişti” acestor diletanţi. Nu tuturor; nu celor care„produc pentru consum propriu”, cum fac de obiceidiletanţii cumsecade. Ci tocmai celor care forţează la porţileliteraturii, fiindcă aşa i-a învăţat Ceauşescu în mentalitatealui de diletant incult, care-i ura pe cei ce gândeau altfel decâtel şi voia să facă din scriitori o massă cât mai mare şi câtmai supusă la amestecul idiot de valori din „CântareaRomâniei”. Am înţeles asta şi îţi mulţumesc, dar dă-mi voieîn acest moment să-ţi pun eu o întrebare: Ştii de ce discutaceste lucruri tocmai cu domnia ta?

George ROCA: Încerc să ştiu! Încerc... să nu par îndiscuţie ca un viţeluş la poarta nouă! Încerc să vă admir,încerc să vă descos - n-am zis să vă prind la înghesuială!Caut totuşi un dialog vesel, interesant, în aceste zile devacanţă când suntem mai liberi şi ne putem lungi la vorbă,dar respectuos şi de bon-goût. Dumneavoastră ce explicaţie

aveţi? Sau poate pentru faptul că aflându-mă la Antipoziecoul „vorbei mele virtuale” se aude mai bine până laPoiana Ţapului, unde aveţi „reşedinţa de vere”! Sau cineştie...? Please explain!

Corneliu LEU: Uite de ce! Pentru că, în anul care atrecut, ai fost singurul dintre cei care, cerându-mi să vorbescsau să scriu despre o nouă carte pe care o publică - şi, te rogsă mă crezi că, până la izbucnirea crizei care a condus lafalimentul unor edituri modeste din pricina impozituluiforfetar, m-au solicitat destul de mulţi dintre aceştia - ai fostsingurul care nu te-ai supărat că nu te-am făcut de-a dreptulgenial. Da, ai acceptat cu stoicism să spun că eşti numai pejumătate genial, iar pentru cealaltă jumătate mai trebuie săfaci efort. În vreme ce alţii se supără chiar dacă le spun cămai au zece la sută până să devină geniali!

Da! Îţi cunoşteam poezia mai de mult, am admiratmodul cum respiră în ea exact nişte elemente noi, aceleadespre care am vorbit că le-ar putea aduce exprimareaelectronică şi comunicarea virtuală între autor şi receptor,posibilităţile noi de sugestie şi experimentul de a conversaîn timp real la mari distanţe, teleportarea noastră parţială,prin sentimente proprii plantate odată cu trăirea lor, directpe tărâmul celui ce ne citeşte sau ne ascultă fără a se maisimţi îndepărtat de noi, mirajul de a şti că ceea ce gândeştipe ecranul tău se proiectează concomitent pe sufletele altoraşi, de aici, rigoarea unui anumit limbaj de comunicare carede abia acum se configurează pentru tehnicile literare şiartistice. Intr-un cuvânt: atributele unui nou mod deexprimare poetică, sau artistică, sau de idei care creează într-un alt mod curente de opinie publică; atribute pe care trebuiesă le discutăm, să le clasificăm, să nu lăsăm nici tehnicismulsă ne îmbete cu apă rece, dar nici posibilitatea noastră de ane exprima mai profund şi mai direct sa nu sufere dinpricina necunoaşterii acestor noutăţi. Acesta este, de fapt, şimobilul dezbaterii pe care vreau s-o ducem în permanenţăîn revista „Port@Leu”.

Revenind la Domnia Ta acum, pot spune că am găsitîn volumul pe care ţi l-ai lansat astă vară, autentice mostrede asemenea poezie care-ţi face cinste, aşezate lângă altelepentru care ţi-am dat şuturi undeva şi ţi-am admonestateditorul pentru ineficienţa lui de prim sfătuitor. Ei bine, îţisunt recunoscător şi îţi declar prietenie în continuare pentrucă, nu numai că nu te-ai supărat pentru faptul că eşti numaipe jumătate genial, dar ai pus să se citească cele scrise de

George ROCAGeorge ROCA


9nr. 89-90, 2016

mine la prezentările publice, ai privit cu umor lucrurile exactcum le-am privit şi eu şi, în ansamblu, cartea a avut succesfără să ne fie ruşine de faptul că nu suntem fiecareperfecţiunea întruchipată. În vreme ce un prieten comun pecare l-am cunoscut, la fel ca şi pe dumneata, numai prinvirtualitatea scrierilor, cerându-mi acelaşi lucru, adică oprefaţă sau o postfaţă, mi-a schimbat titlul pentru că nu i sepărea destul de laudativ.

George ROCA: V-aţi supărat? Vă întreb asta cuteamă, pentru că nu e bine să ne supărăm pe prieteni. Oprietenie se construieşte greu şi consider că trebuie să facemeforturi deosebite pentru a o păstra…

Corneliu LEU: Îţi înţeleg sentimentele. Eu, la vârstamea, cu atât mai mult nu mai am dreptul să mă supăr. Euam dreptul cel mult să constat. Şi nu-mi permit constatăridespre alţii; la vârsta mea trebuie să fiu introspect;constatarea e despre mine! Îi detest pe cei care se vorneapărat lăudaţi dar, în egală măsură, îi detest pe cei caresimt această slăbiciune şi o cultivă din interes. Fie interespentru că persoana aceea e mai sus pusă şi te poate ajuta,fie strict interes de gaşcă ce vrea să cucerească manipulândopinia publică. Aşa că: decât lăudător gratuit, mai degrabă„analist”, cum zici dumneata. Cu toate că eu nu am nicimăcar pretenţia asta; ci susţin doar că sunt un om care amînvăţat să-mi exprim trăirile, ideile, imaginaţia narativă,părerile, idealurile, aprecierile, metaforele, printr-o anumitătehnică a reflectării lor în pagină scrisă. Tehnică pentruînvăţarea, cizelarea şi mai ales onestitatea căreia am truditdin greu, tocmai pentru a mă simţi un profesionist al ei. Însăunii nu vor asta. S-ar mulţumi şi cu un limbaj mai puţinanalitic, dar care să nu exprime rezerve, să nu le dea sfaturi,să nu le semnaleze măcar hiatusurile peste care ar puteatrece uşor, dacă ar trece şi peste vanităţile seci ale plăceriide a ţi se spune că eşti mai mare decât eşti.

Unii, nici nu mi-au mai trimis cărţile tipărite pe caremi le-au supus atenţiei înainte de apariţie. Alţii m-au rugatde la început numai să le frunzăresc atât cât e necesar ca săscriu vorbe bune şi s-au speriat când le-am spus că, dacăcitesc, eu citesc temeinic. Unii şi-au permis chiar să măcorecteze explicând sau îndulcind ceea ce le ştirbea dinglorie. Iar, în acest timp, aud că nişte aşa zişi recenzenţiliterari au şi tarife pentru numărul de superlative folosite. Şiatunci, pentru că îi promisesem (virtual!) lui Ionuţ Caragea,un poet de talent stabilit în Canada, am făcut o încercare deportret al lui ca un ultim text de asemenea natură, şi amanunţat că punem PUNCTUM la acest capitol, rugând sănu mi se mai ceară aşa ceva... Ştiu că, la cinismul actual,pot părea de modă veche însă, marcat de trecut, eu aud, înoamenii care cu cât sunt mai nechemaţi cu atât se vor mailăudaţi, rezonanţele paranoiei lui Ceauşescu. Dar şi alăudătorilor nesinceri care, dacă nu-i gâtui bine din faşă, arputea ajunge ca ai lui şi duce societatea de râpă, cum au dus-o ai lui. În acest sens, articolul despre Ionuţ Caragea şi

poezia sa care trebuie ferită de aşa ceva, poate fi citit înpagina 4 din „Port@Leu” nr 9/ 2009.

George ROCA: Fiindcă aţi pomenit-o din nou, aţiputea să descrieţi „faimoasa” revistă „Port@Leu”, revistăcare este făcută după chipul şi asemănarea dumneavoastră...căci ce naşte din Leu (n-am zis pisică! Sic!), primează înliteratura virtuală de limbă română!

Corneliu LEU: Revista „Port@Leu” este un periodicpentru promovarea culturii şi a iniţiativelor de dezvoltareaa României. Completez descrierea pe care am început-o maiînainte cu un bilanţ la sfârşit de an 2009.

În arhivele anuale, care se deschid foarte uşor chiar dinfrontispiciul revistei noastre, s-au adunat douăsprezecenumere. Două numere experimentale în anul 2008 şi zeceîn anul 2009, periodicitatea noastră stabilindu-se astfel lazece numere anual, conform tradiţiei caietelor academicecare, pentru vacanţele de vară şi de iarnă oferă numere maimari, cu conţinut mai bogat şi pauza respectivă pentru a dacititorilor posibilitate de meditaţie, reacţie şi contribuţie laideile şi dezbaterile propuse.

George ROCA: Cum aţi segmentat această revistă?Cărui grup de cititori se adresează? Ce subiecte se dezbatîn paginile acesteia?

Corneliu LEU: Am încercat mai înainte să definescconcepţia care ne-a condus la alcătuirea revistei noastreelectronice ca una de dezbatere, fiecare dintre cele şasepagini constituindu-se de fapt ca o publicaţie de sinestătătoare pe tematica pe care şi-o propune, începând cuprimele care sunt dedicate politicilor de dezvoltare socială,cele ce urmează căutând afirmarea politicilor culturale şisusţinerea creaţiei artistice româneşti şi ultima, care este omiscelanee aplecată în special asupra impactuluiinternetului cu creaţia artistică şi literară, creaţiamodalităţilor noi de exprimare publicistică şi chiar creaţiaanonimă, spontană, provenind în egală măsură din căutăritehnice sau din dorinţa de afirmare a unui anumit spirit de


10 nr. 89-90, 2016

epocă; adică, în ultimă instanţă, aşa cum am denumit-o:creaţia folclorică pe care o produce acest nou mod decomunicare. Şi, pentru că am pomenit mai înainte termenul„academic”, precizez că nu e vorba de rigorile clasicizanteale ştaifului academic, ci de esenţa vie a comunicării şidezbaterii în termeni cât se poate de sinceri, deschişi şimoderni, chiar iconoclaşti dacă provoacă prin aceasta oadâncire a discuţiei şi, în ori ce caz novatori, lărgindorizontul domeniului respectiv, găsindu-i elementeleconfinii cu alte domenii. Tocmai din acest motiv, cele şasepagini, ca şase publicaţii pe câte o anumită temă, nupăstrează titluri fixe; ci şi le adaptează conform părerilor,atitudinilor şi inovaţiilor pe care le primim de la cât maimulţi colaboratori.

George ROCA: Prin ceea ce afirmaţi se înţelege căaţi dorit ca revista să fie un produs literar cât mai complex?O revistă activă, de dezbatere?

Corneliu LEU: Desigur! Există reviste de acumulare,care publică ceea ce primesc de la colaboratori, adicăetalează ideile acestora, dar sunt şi reviste de dezbatere, careîşi incită colaboratorii pe anumite direcţii şi care chiarpublică idei de direcţie. Direcţie artistică, estetică, filosofică,politico-socială etc. adică o direcţie care, spre deosebire decelelalte, îi devine caracteristică. Din „„Port@Leu” am vrutsă fac, în mod deliberat, o revistă de dezbatere şi atitudinechiar şi prin creaţiile literare sau artistice pe care le publică,şi nu una de consemnare. Deoarece, pentru consemnareatuturor realităţilor culturale la zi ale ţării şi ale actuluicultural în limba română, portalul nostru are în centrulpaginii principale meniurile intitulate „Flux de ştiri” şi„Harta culturală a României contemporane”, iar pentrupunerea în valoare a creaţiei româneşti prin carte are, încoloana din dreapta paginii principale, „Vitrina edituriinoastre on-line” care promovează „Un autor român pesăptămână” tocmai pentru ca, în lupta nedreaptă cutraducerile de tipărituri comerciale, să atragă atenţia asupravalorilor aflătoare în cultura noastră.

George ROCA: Care este legătura revistei„Port@Leu” cu celelalte meniuri ale portalului „Carte şiarte”?

Corneliu LEU: Apariţia de zece ori pe an a revisteivine să completeze celelalte meniuri ale portaluluiwww.cartesiarte.ro destinate informaţiei, lecturii,învăţământului şcolar şi învăţământului continuu,contactelor directe dintre autori şi cititori, popularizăriiliteraturii contemporane româneşti, ca şi formei mai noi deexprimare „pe blog” a gândurilor personale. Ţinem paginilenoastre virtuale la dispoziţia oricui poate servi cuprofesionalism aceste direcţii tematice dar, conştienţi deriscurile căderii în derizoriul lipsei de profesionalismpublicistic pe care le prezintă libertatea tiparului, ca şiaceastă invenţie de scriere pe blog a tot ce-i trece oricui prinminte, ne propunem, cum am mai spus, un filtru cât se poate

de atent faţă de diletantism, amatorism, veleitarism şi altoragresiuni la adresa creaţiei artistice, organizând chiar odezbatere în sensul acesta.

George ROCA: Ce ne puteţi spune concret despredezbaterile din revista dumneavoastră?

Corneliu LEU: Prima, a şi fost enunţată mai sus. Eaporneşte de la articolul „Deosebirea dintre dragoste deliteratură şi adevărata poezie de dragoste” publicat în„Port@Leu” numărul 9 pag. 4 (după grupajul de poezii deGheorghe Tomozei) şi continuată în numărul 10 pag. 6 prinarticolul „Filozofia lui Parmenide” din rubrica „Paso doble”semnată de Ioan Lilă. Aceasta lansează un semn de întrebaregreu de rezolvat în legătură cu moştenirile poluărilorartistice din ceea ce era cândva „Cântarea României”.

Altă dezbatere ar fi „Cum putem întâmpina faptul că,din motive comerciale, multe edituri nu numai căproliferează amatoristice volume lipsite de valoare artistică,dar s-au format în jurul lor recenzenţi dispuşi să laude orice,a căror ignoranţă sau rea credinţă atacă grav nivelul unuicivilizat criteriu de valoare artistică?” Propunem să ducemmai departe această dezbatere făcând cu luciditatedelimitarea dintre grupul literar bazat pe criterii esteticecomune plus afinităţi elective provenind dintr-un adevăratmesaj artistic şi găştile de interese veleitar-amatoristice încare se elogiază la nesfârşit unii pe alţii, grafomanul lăudatazi devenind recenzentul care-l elogiază mâine pe cel carel-a lăudat ieri; totul mirosind a minciună şi tarabăcomercială, cu mărfuri expirate de care negustorul vrea săscape făcându-i reclamă deşănţată.

George ROCA: Interesant! Şi alte teme de dezbateri?Corneliu LEU: Multiple şi complexe... Dintre

dezbaterile pe tema salvării şi dezvoltării satului românescmenţionăm cea despre „Bunul comun” care încă nu a fostrestituit proprietarului agricol modest aşa cum a fost restituitprin latifundiile retrocedate, pornind de la un studiu despreconceptul de „bun comun” în tradiţia legislaţiilor europeneşi româneşti publicat încă din primul număr care a apărut în2008 şi continuat ca dezbatere cu propuneri legislativeconcrete; precum şi cea intitulată „Cine hrăneşte România”lansată în numărul trecut („Port@Leu” nr.9/ 2009) şicontinuând în pagina a doua a numărului 10.

Dintre dezbaterile pe teme sociale şi de filosofiepolitică o menţionăm pe cea „Despre meritocraţie” prezentăsub diverse forme în toate numerele revistei şi dezvoltândpledoaria pentru conceptul de „democraţie reală” spre caretinde societatea modernă europeană, pentru depăşireasechelelor populiste şi demagogice, ca şi aprecierea fiecăreipersoane conform meritelor dobândite pe plan social. O altătemă de dezbatere este „Români realizaţi în străinătate camodel pentru conaţionalii lor” pe care am început-o cucâteva numere în urmă „Port@Leu” nr. 7/ pag.5) şicontinuată în următoarele.

Pe temele politicilor culturale menţionăm dezbaterea


11nr. 89-90, 2016

permanentă, lărgită prin manifestări susţinute în multelocalităţi din ţară şi comunităţi de români de pretutindenipentru „Sărbătoarea naţională a limbii române” şi extindereaei în judeţele ţării şi diaspora, cât şi cea despre diferiteaspecte pe care le prezintă internetul ca suport de dezvoltareculturală şi artistică şi formele sale concrete de manifestaresau creaţie, despre care am vorbit mai înainte şi care aînceput cu publicarea textelor unei mese rotunde încă dinnumărul 2 (pag.5) al anului 2009.

George ROCA: Pentru anul 2010 v-aţi propus şi alteteme importante şi utile de dezbateri?

Corneliu LEU: În continuare, propunem şi de aceastădată o dezbatere pe subiect socio-politic, pe care oconsiderăm importantă pentru redresarea societăţii noastre,pe tema: „Partide de doctrină, sau grupări de interese fărăprincipii” şi, ca o primă intervenţie, propunem o scrisoaredeschisă pe care am conceput-o şi publicat-o deja şi al căreicoţinut face doar impresia că ar avea caracterul uneiintervenţii de actualitate electorală. Raportându-se, desigur,la realităţile româneşti imediate, ea pune însă (şi încearcăsă explice) o problemă de principiu esenţială, consider eu,pentru destinul politic al societăţii româneşti. Tocmai de astai-am dat caracter de scrisoare deschisă şi, pe marginea ei,aştept punctele de vedere ale cititorilor noştri. După cumam spus, numărul 10 fiind unul dintre acele numere devacanţă prin care revista noastră le dă cititorilor timp de amedita până în februarie, pentru a găsi răspunsuri şiargumentări.

George.ROCA: Ce ne puteţi spune despre numărulviitor din „Port@Leu”?

Corneliu LEU: Este în pregătire acum. Venind foartemulte răspunsuri la dezbateri, procedam la o selecţie.

George ROCA: Puneţi accentul pe ceva?Corneliu LEU: Nu e vorba de a pune accentul. Ţi-am

spus: Nu agreez acele reviste în care se aruncă orice, venindde la oricine, ca-ntr-o prăvălie de telal. Revista are o direcţie,iar fiecare număr are o dezbatere prioritară pe care osubliniază, sau o lansează. Numărul în pregătire îşi propunesă reia si sa repună pe tapet chiar dezbaterea cu care amînceput revista: Cea despre BUNUL COMUN.

George ROCA: Veniţi cu puncte de vedere noi? Corneliu LEU: Nu neapărat noi. Bunul comun este

dat tuturor oamenilor de la Dumnezeu de când le-a spus„Înmulţiţi-vă şi stăpâniţi pământul!”. Le-a spus-o tuturor,dar istoria ne arată că întotdeauna au beneficiat unii. Acum,însă, nu mă refer la istorie, ci la legislaţia modernă a BunuluiComun în raport cu nu prea plăcutele realităţi ale recentelorguvernări româneşti.

George ROCA: Aveţi vreun punct de vederepersonal?

Corneliu LEU: Bine înţeles, de vreme ce eu am repuspe tapet problema în societatea română actuală şi amconsacrat capitole importante de curs universitar acestui

concept foarte important pentru modernitatea democraţiei,dar şi pentru sinceritatea ei. Sinceritate care obligă la a serecunoaşte fiecărui om dreptul la proprietatea personală careîşi are statute clare, ca şi dreptul la proprietatea indiviză abunului comun pe care, de obicei, îl administrează statul.Dar statul, de aia exista: Ca sa-l administreze in folosultuturor, nu al unora. Dau un singur exemplu, ca sa fiuînţeles: Cetăţenii emiratelor beneficiază cu toţii de faptul cas-a descoperit petrolul in subsolul lor. Ca cetăţeni care audreptul la o parte din bunul comun, nu ca implicaţi înindustria petrolului. La noi, cu toate că avem modesteresurse petroliere, guvernanţii de după 1989 nu au făcutdecât sa vândă aceste bunuri altora, fără a urmări ca, pentrucetăţenii români care au dreptul la acest bun comun,produsele petroliere să aibă un preţ ceva mai mic decât înţările care sunt numai consumatoare. Avem, de asemenea,producţie energetică hidroelectrică la preţ mai mic, datorităapelor noastre care sunt un bun comun naţional si altaprodusa la preţ mai mare de alt fel de centrale electrice.Normal ar fi fost ca, în primul rând, preţul mai ieftin să seîndrepte spre consumul casnic al locuitorilor acestei ţăridăruită de Dumnezeu cu energia apelor. Guvernanţii aufăcut însă invers: Dau patronilor ruşi si de alte cetăţenii dela ALRO si de la alte industrii energofage energia ieftină şiîl taxează pe cetăţean cu cea scumpă. Sper ca e destul declar?!

George ROCA: Prea... clar. Aveţi dreptate!Corneliu LEU: Problema pe care o punem acum, este

în legătură cu ţăranii, locuitorii satelor care, din totdeauna,şi-au avut proprietatea lor de familie: pământul şigospodăria respectivă, precum şi bunul comun local, alfiecărei comunităţi: apa comunală, păşunea comunală,pădurea comunală, celelalte bunuri comunale administratede primărie în folosul tuturor; pe lângă apele, pădurile,zăcămintele şi toate celelalte bunuri ale domeniului publicce trebuie administrate de stat in folosul tuturor.Colectivizarea le-a luat totul, iar guvernările de după 1989nu le-au restituit până acum nici jumătate înapoi. Le-a datnumai terenul, fără mijloacele de producţie necesare, pe careei le aveau când au fost colectivizaţi şi fără nici un beneficiude pe urma bunurilor comune de mai înainte. Au avut grijănumai de „restitutio in integrum” pentru un număr mic defavorizaţi, dar ţărănimii sau urmaşilor ei încă le e furată maibine de jumătate din fosta proprietate: atelajele, care ar fitrebuit restituite sub forma nouă a lucrărilor mecanizate şiBUNUL COMUN despre care principiile politice europeneşi nu numai, spun că trebuie folosit pentru realizareaBINELUI COMUN!… Acuz aceste guvernări preocupatenumai de „restitutio” pentru unii.

(Continuare în numărul viitor)


12 nr. 89-90, 2016

La Nicolae Manolescu am citit cămulţi scriitori ce se remarcaseră pânăla 1848, s-au lăsat de scris în modaparent inexplicabil după Revoluţie.Până la Revoluţia noastră eupublicasem versuri în presa literarăplus un roman şi o carte de poezii.Am reţinut notaţia marelui critic,pentru că timp de şase-şapte ani nuam mai simţit nevoia de a scriebeletristică. În jurul meu întâlneamşi alţi creatori în impas, cărora lepovesteam zisa faimosului confrate.Dar se vede că vremurile noastresunt cu adevărat moderne, fiindcădupă un scurt răgaz ne-am reapucattoţi de scris, ba a plesnit şi carapaceaaltor artişti “in nuce”, cum s-audovedit unii ziarişti, profesori şinumeroşi oameni obişnuiţi.Exceptând subproducţiile inerente,se scrie acum mult şi bine, ca înperioada interbelică. Un asemeneacaz fericit este al poetului MihaiMerticaru din Piatra Neamţ, ziarist,profesor de filologie, debutant cupoezie în anul 1992, la vârsta de 54de ani.

Am în faţă volumul său de sonete,publicat în 2015 la prestigioasaeditură Ideal aAsociaţiei culturale cu

acelaşi nume din Chişinău, condusede neobositul om de cultură VasileCăpăţână. Culant, poetul ne îndrumăîn istoria sonetului, cu incursiuni înştiinţa ezoterică a numerologiei,exemplificând cu celebrităţi, precumGiacomo da Lentini, “inventatorul”respectivei bijuterii literare, apoi,Dante, Petrarca, Schakespeare,Goethe, Eminescu şi tot nume mari.Un gest (teoretic) frumos, dar săvedem practica laboriosului autor alcărţii în cauză.

Primul sonet, dedicat limbiiromâne oscilează între invocaţie şiîndemn oratoric: “Limbă română, tueşti karma noastră” (…) Ţine-nemereu sub acelaşi tricolor,/ Curgiînainte ca o apă vie,/ Du-ne fărăpreget spre veşnicie!” Karma înesoterism înseamnă soartă, dar aicipare a fi dublată cu o metaforă, ceeace în fond este la vrerea poetului.Urmează “Sonetul poetuluinaţional”, în fapt o odă (“în metru”sonetist), care tocmai când ameninţasă fie o zicere la persoana a treia,vine cu ultimul vers, “Şi noi să-imoştenim în veci zidirea”. Daresoteristul nu se dezminte: urmează“Sonetul cu aureolă”. Dacă sonetulte incită mai întâi formal, tocmaicând mă temeam că rimele suntnumai substantive luate dindicţionarul de rime (ca la mulţi alţiartizani-partizani), la el găsim “lunamai cu coborai” şi “am visat cuaureolat”, ceea ce nu e rău. Sonetulacesta este o elegie, cu trimitere lamitul adamic, ceea ce este interesant,la urma urmei: ca poezie, sonetul cutoate caracteristicile sale riguroase,manevrează cu imagini poetice,altfel n-ar mai fi tronat peste genulliric…

Care ar fi acum “conţinutul celoro sută şi unu sonete”, tematica, altfelspus, obsesiile sonetistului, aşa cumcere orice analiză aplicată? În primulrând, iubirea de patrie, de valorileistorice ale neamului, iubirea faţă defemeie, turnată în… elegii (“Sonetullui Adam” e chiar frumos), inclusivcu varianta reproşului adresat iubiteice nu onorează izbucnirile bardului,ori cu poetul substituit lui Romeo alJulietei. Nu lipseşte dorul (învarianta erotică)

Merticaru s-a încercat şi asupra“coroanei de sonete”, izbutităanterior la noi, doar de TudorGeorge şi Radu Cârneci, punându-ne în faţă una, spre sfârşitul cărţii.Înainte de toate, reuşita estepersonală. În carte găsim şi rimerare: axă/ parataxă; nesolemn/ lemn;astrale/ pocale; dar şi asonanţeinteresante; sintaxă/ sinapsă,scapără/ flacără…

Dacă e să căutăm şi pete în soare,am adăuga în treacăt, că uneoriautorul se abate de la ritmul iambic,ceea ce poate fi la urma urmei oinovaţie personală, dar în sonete,gluma nu-l prinde pe autor:“Nenorocitule, ce cauţi în iad?”,“Cititorule (…) nu lua în serios totce-am scris”. (Cum adică?) El însuşievidenţiază în prefaţă natura sobră aacestei specii lirice. Sonetul, spredeosebire de rondel, e o poezie(filozofică) serioasă, cum este înfapt toată filozofia adevărată;norocul cărţii e că astfel de exemplele numeri pe degetele de la o mână.

În context, am constatat că şi alţipoeţi contemporani au publicat cărţide sonete, între care Nicolae Mătcaş,stabilit la Bucureşti, George Piteş dinTârgovişte. În opinia mea, e o mare

MIHAI MERTICARU LA 101…

Descoperire remarcabil[f[cut[ de Arhiva Na\ional[ deFilme. Un documentar filmat înurm[ cu 100 de ani despre via\alui Mihai Eminescu ̀ i a celor maiapropia\i oameni din existen\apoetului, Veronica Micle ì IonCreang[, a fost g[sit întâmpl[tor.

Filmul este realizat de OctavMinar, pseudonimul literar a luiOctav Popovici (1886 - 1967),unul dintre primii ì cei maiimportan\i cercet[tori ai vie\ii luiMihai Eminescu. Film[rile aufost f[cute pe parcursul anului1914 în principal în jude\eleBotoàni, Neam\ ì Iaì, dardocumentarul con\ine ̀ i imaginifilmate în Italia ì Egipt.

Filmul dedicat poetului ìprietenilor s[i a fost intitulat„Eminescu, Veronica, Creang[”ì a avut premiera pe 15 ianuarie1915, cu ocazia împlinirii a 65 deani de na`terea lui Eminescu, însala Ateneului Român.

Cercet[torul Miron Manega afost cel care a semnalat existen\aacestui documentar.

Re\in aten\ia imagini autentice,filmate la începutul veacului

trecut, ce pot fi considerateadev[rate documente istorice,înf[\i`ând meleagurile natale alePoetului, diferite fotografii inedite(inclusiv o controversat[ poz[ aPoetului, împreun[ cu tat[l s[u),

Casa lui Aron Pumnul dinCern[u\i (unde a locuitEminescu), imagini ale Iaùlui,precum ì câteva cl[diri pe undepaìi acestuia au poposit(Biblioteca Central[, “Bolta Rece”,localul “Trei Sarmale” etc), rudeleacestuia (Arhimandritul IoachimIura`cu), Mormântul luiEminescu de la Cimitirul Bellu,busturile lui Eminescu de laDumbr[veni, Botoàni, din fa\aAteneului, fotografiile Veronic[iMicle, Teiul lui Eminescu,Gr[dina Copou, Mân[stireaV[ratec, Mormântul Veronic[iMicle, rudele în via\[ ale luiCreang[.

Filmul este unul dintre celemai elocvente documentecinematografice p[strate înîntregime ̀ i prima încercare de ailustra, cu mijloacele specificecelei de-a àptea arte crea\iaeminescian[.

Propus de Al. S.


13nr. 89-90, 2016

cutezanţă să publici dintr-o dată ocarte de sonete, tocmai pentruparticularităţile lui pretenţioase.Anteriorii, precum Mihail Codreanu,Victor Eftimiu, Tudor George, lepublicau treptat în reviste şi leadunau editorial după un timp destulde lung, dar vremurile se schimbă şidin acest punct de vedere, de ce n-arfi posibil şi ca azi?! Numai că reiesvrând-nevrând şi sonete mai puţinreuşite şi atunci intervine aceeaşigeneralizare operantă la cărţile depoezii, în favoarea notăriiansamblului, nu sumă de evaluare a

individualităţilor, iar cartea de faţăeste o reuşită.

Ca o caracteristică personală aşzice că Mihai Merticaru cultivă însonetele sale sentenţa, aforismul,care rezumă finalmente întregul.Versul e bărbătesc, chiar bolovănos,cuvintele se rostogolesc parcă,zuruind memorabil. Iar poetul esteunul îndrăgostit pătimaş de vers, încare forjează la înalte temperaturi,sentimente de dragoste, deadmiraţie, nostalgii…, adică trăirielevate, care se ţin minte. MihaiMerticaru se ridică fericit cu cele “o

sută unu” sonete ale sale la nivelulprestigioasei colecţii Ideal şi acesteamerită citite da capo al fine…

Mihai MeRTICARUMihai MeRTICARU

Primul film despre EMINESCUPrimul film despre EMINESCU


14 nr. 89-90, 2016

MITUL EDENULUI ÎN

UNIVERSUL POETIC AL

SECOLULUI XX

Această lucrare încearcă săevidenţieze şi să clarifice modul deabordare al Mitului Edenului caParadis în poezia europeană, cusensurile, semnificaţiile conceptuluide Paradis, Eden sau Rai, inclusivecu toposurile ce tangenţiază acestconcept în diferite locaţii al spaţiuluidintre Marea Mediterană, MareaNordului, oceanul Atlantic, până înMunţii Urali. Tot odată încercăm săclarificăm modul de înţelegere şipercepţie al Edenului şi ipostazeleacestuia în poezia europeană asecolului trecut.

În contextual acestei teme edenulca simbol cultural are la bază ceea cescria Eugen Simion în „Scriitoriromâni de azi”, a lua în considerarebinecunoscuta mitologie apendulării între două universuri. Princonstrucţia psihică a omului, naturaexistenţei este duplicitară şiconflictuală, iar profilul spirituluisău creator analizat, cum prisma

descompune lumina - ne lasă vederiistarea de graţie lirică nesigură,discontinuă, ce trebuie continuată,exploatată printr-un travaliuintellectual care să restrângă până laultimile limite inspiraţia ca hazard.Orice mare creaţie de cultură, cumscria Nichifor Crainic în „Nostalgiaparadisului”, e însufleţită de avântultranscenderii limitelor terestre.

Există la omul European, şi maiales la poet, o nostalgie a paradisuluica impuls fundamental alimaginarului, iar poezia este salvareaparticularului în universal, a trăiriiclipei în eternitate, căci frumuseţeapoetică aspiră spre inefabil, spreclimatul superior, din ale căruigrădini paradisiace s-a fărămiţat,cândva. (Nichifor Crainic-Nostalgiaparadisului, Editura Moldova,Bucureşti, 1987, pg. 526/527).

Se observă la poeţii europeni cănu toţi percep şi simt edenul înacelaş mod şi sens. Dacă pentru uniieste spaţiul fericirii supreme, pentrualţii este efortul intelectual şi fiziccare, în final, creează euforiaparadisiacă mult visată.

Poezia europeană prinreprezentanţii ei de seamăproiectează fiinţa omenească întrelumina paradisului şi întunericuliadului, ca beznă a neputinţei,acestea fiind cele două dimensiuniextreme ale veşniciei şi infinitului.Insă de la începuturile ei poeziaeuropeană îşi are originile înimnurile cultice şi odele pindarice.După explozia romantică oriceregulă clasicist-abstractă este abolită

în numele apropierii de natură, cafenomen edenic, pentru recâştigareanaivităţii originare a poetului;însă nupeste mult timp, parnasianismul vapreconiza ca sursă de inspiraţie nurealul, ci artificialul creat de poet,poezia însăşi. Paul Valery, în acestcontext aşează imaginea mentală alui uomo universale sub semnulpoesis-ului, avertizându-ne acelacare n-a privit în albul hârtiei lui oimagine tulburată de posibil, şi deregretul după toate semnele ce nuvor fi alese, nici n-a văzut înlimpedele aer a construcţiei ce nueste acolo, acela pe care nu l-abântuit ameţeala îndepărtării de unţel, neliniştea de mijloace,previziunea întârzierilor şi-adeznădejdilor, nu a cunoscut edenulimaginar. Unii poeţi europeni vădedenul în imaginea tulburată deposibil, aşa cum după Valery, logicaimaginativă specifică ochiului decreaţie poetică reprezintă o singurăînsuşire a lucrurilor şi le evocă petaote celelalte.

Edenul în poezie era văzut de A.E. Baconsky ca realitate suprapusă,iar G. B. Vico scrie că toate naţiunileerau naţiuni de poeţi căci poezia nueste decât imitaţie. Numaicontradicţia acceptată şi evidentădintre frumosul natural şi frumosulartistic realizat cu totul independentşi sincronizat adeseori cu urâtulnatural, ne duce cu gândul la eden.Platon spune că poeţii creazăfantome, şi nu realităţi, fapt ce neduce cu gândul la edenul visat, iarHeidegger spunea: Poezia îşi


15nr. 89-90, 2016

creează operele în cadrul limbajuluişi le creează din materia limbajului,tocmai această materie construieşteedenul poetic.

In secolul XX, la noi, au văzutlumina tiparului multe lucrări ce auabordat diferite aspecte şi problemeale poeziei europene însă foartepuţine dintre acestea au analizat,doar în trecere, tema edenului înpoezia europeană. T. S. Eliotspunea, chiar dacă unele din elevădesc o contigentă baudelairiană,că Poezia nu este frâu liber lăsatemoţiei, ci e un mod de a evada subimperiul ei. Şi această evadare, cumspunea, sub imperiul poeziei esteindubitabil zona inefabilului eden.

Mort la numai 27 de ani GeorgTrakl a stârnit interesul după aldoilea război mondial. Poeziaacestuia se intersectează cu cea a luiRobert Musil, concetăţean austriac,pentru care edenul este o stare despirit. Tonalitatea poeziei lui Trakl oaminteşte pe aceea a lui Holderlin,la care edenul se află în diafaneleanale ale vântului., de fapt cumspune odinioară Don Luis deGongora. Aerul enigmatic a luiTrakl interpretat sofistic deHeidegger, ne descoperă un poetpentru care edenul este; Luna, aispune un mort/Ieşind din genunea-Ialbastră. (Occident).

În antiteză cu acest poetConstantinos Kavafis venind de peun meridian exotic, la confluenţaLevantului cu anticile civilizaţiei,pentru marele poet grec edenul esteo insulă sau o călătorie. In versul luisimţi gustul esenţelor tari, aformelor imateriale rămase străveziiîn văzduh, aşa cum ne închipuimtipologic grădina biblică a edenului.Religia şi experienţa trăită devine lael o raţiune a vieţii. Acest fapt îlvedem în poemul său Itaca undeinsula lui Ulise capătă valoareaedenului, altfel decât în mitulHomeric. Ea este pretextul care însine justifică îmbogăţirea: Du-te-ncetăţile Egiptului/c a să primeşti dela-nţelepţi învăţătură. Ţinta

călătoriei rămâne un reper simbolic,iar edenul ca răsplată fiind în ultimainstanţă însăşi călătoria.

Genialitatea, spunea EugenioMontale, constă în a fi înţeles căelinul de atunci corespunde cuhomo europaeus de astăzi, şi în a fireuşit să ne scufunde în acea lumeca şi când ar fi fost a noastră.Aceasta e într-adevăr mareametaforă (edenul) a lui Kavafis.Spre deosebire de poetul grec,Ruben Dario devenit un fenomengeneral în Spania în prima perioadăa secolului XX, căruia Unamuno îicere poetului să găsească sufletuldincolo de carne, pentru care autorulSolitudinilor se declară simpatizantal Meditiaciones rurales, underegăseşte edenul. La poeţii europeni,inclusiv cei din spaţiul carpato-danubiano-pontic, descoperimdimensiunea raţională al sublimului,cum spunea Kant, dar şi jocul defugă către teritorii sublime.

La Eugenio Montale, poetulitalian, ale cărui poeme suntinvadate de simbolul concentrat deheraldică şi de o frisonare dureroasăîmbinată cu nostalgia pentrucategoriile ideale, luate ca eden,copleşit fiind de anodin sau răvăşitde spiritele ce peste convulsivulpământ/zboară în roiuri.(Tramontana). Edenul la Montaleeste virtualitatea ontologică, dar şimarea ca suveran principiu alexistenţei şi al vieţii: Tu prima mi-ai spus/ că măruntul zbucium/alinimii mele era doar o clipă. A teapropia de mare presupune a păstraneatins edenul ca întreg tezaursufletesc. Universul edenic pentrupoet sunt vechile rădăcini careconvieţuiesc cu tendinţa spreînălţimi, spre lumină, spre bănuitezone de combustie purificatoare saude reviviscenţă miraculoasă, aceastăsimbioză crează mitul mării ce sesuprapune peste eden: Adă-mi tuplaneta care te conduce/acolo undeblonde transparenţe răsar/ şi ziua-ntreagă să răsfrângă, în oglinzile-albastre/adă-mi floarea-soarelui

înnebunită de lumină. Planeta visată este edenul iar, pe

când înebunită de lumină estemetafora care coboară peste noiextazele solare ale poetului JorgeGuillen, din aceeaşi generaţie cuMontale. In timp ce la Montaleedenul este lumina, luată caînţelepciune, la T. S. Eliot edenuleste o glosare pe marginea ideii detimp. Un rol important ]n]n’elegerea edenului estecreştinismul lui Eliot cu valoareaunei mitologii compozite, în care seinterferează elementele biblice cuamintirea elină şi cu succesiuneacivilizaţiilor. Edenul la acest poeteste istoria cu acel ascentismmodern de sorginte jansenistă, aşacum subliniază Clonde Viger.Melancolia timpului, a anilor careiau/Cu ei, departe, viori şi flaute,care poartă falduri albi de lumină,pentru Eliot face parte dinindisolubilul tablou ce ne aminteştede paradisul visat.

Umberto Saba, propus pentruPremiul Nobel, născut în Triest, esteun poet al dramelor ascunse, (putemsă-l asemuim cu Bacovia), găseşteedenul în înserarea Europei, sau,mai degrabă, în valoarea proprieibiografii, fiindcă nimic nu teodihneşte de viaţă/ca viaţa. Înestetica, poeţilor amintiţi până aici,şi în etica lor, totul se clădeşte pefundamentele labile ale unor valorispirituale pe care le indentificăm caspaţiu edenic. Conceptele despreacesta sunt spectaculare sublimizăriale lui cogito, ce trec prin proceseevolutive, de rafinare, nuanţare şidiversificare impuse de realitatea acărei esenţă o exprimă.

Poezia edenului dezvoltă oresponsabilitate asumată din parteaautorilor ei, ci implică o angajare asperanţei deşarte, ca privire sprereal, asemănătoare aruncată deMoise spre Pământul Făgăduinţei.(Observaţie făcută de Kafka). PoetulSerghei Esenin, ajuns o legendă şiprin accidentele existenţei sale, aresentimentul naufragiului care-şi


16 nr. 89-90, 2016

repudiază cosmosul, tocmai pentrufaptul că poetul rus nu are înperspectiva viziunii sale, edenul caultima speranţă: Vânturi, o furtuniînzăpezite/Măturaţi viaţa meatrecută!Această luptă cu propriulsău trecut va domina existenţa şipoezia lui din perioada următorilorani pe care-i mai trăieşte, după1919, când a scris versurile citate.După vizitarea Statelor Unite aleAmericii Esenin este convins că„adevărurile” pe care le aflase de lacomuniştii sovietici contraveneaurealităţii. La înapoiere, se simte totmai bolnav şi edenul visat îl găseşteîn „universul” absintului şi al vodcii.Este tot mai bolnav sufleteşte şitrupeşte. Pentru el edenul nu maiexistă, dar îl reconstruieşte, aşa cumîl înţelege, în poezia Moscovacârciumărească, o capodoperă apoeziei europene.

La fel ca odinioară Verlaine (Dis,qu/ as tu fait, toi que voila/ De tajennesse?), poetul rus se întreabă:Oare nu mi-am băut, parcă ieri,tinereţea? Aceasta fiind timpuledenic, şi îşi mărturiseşte pustiul ce-l chinuie: Nu mă lăsa cu privirea tarece,/ nu m ă-ntreba câţi ani am,cum arăt,/ Bântuit de un spasmepileptic/, sufletul mi-e ca un galbenschelet. Poetul, totuşi, cunoaştefrecvente interludii de scăpărări delumină, pe care le putem lua caedenice, atunci scrie „Balada celor26” şi „Drumul meu”. Poeziaeseniană refuză happy-end-ul.Puterea ei magică rezistă însinceritate, fiind poezie deconfesiune dureroasă, tocmai deaceea edenul nu prea îşi găseştelocul şi datorită lipsei visuluifrumos. Există un conflictfundamental între structuravisătorului cu naivităţi de himerăparadisiacă (aici edenul este tot maiîndepărtat) şi viaţa dură a timpuluisău de răscruce istorică.

Eugenio Montale în poeziilesale, cum subliniază AngeloJacomuzzi, rareori are o preocuparea unei comunicări fericite cu

metafizicul, pentru a regăsivestigiile edenului, ca reminiscenţăa unei divinităţi ce a rupt vălul şi atangenţiat cu lumina oamenilor.Fiind masca poetică a unei ieşiri înafara timpului, a unei intrări înmirajul edenic: negrele semen deramuri pe alb/ca un alfabet esenţial.(Quasi una fantasio). În Elegia dePico Farnease limbajul este alauatulcare dospeşte preistoria uneihermeneutici, frământat de un eupoetic stăpânit de presentimentulunui sens spre edenul lucrurilor. Inseria fantomelor salvatoare din Înprag (In limine), analizate deGianfranco Cotini, semnalămprezenţa iubitei angelice. Aceastaeste surprinsă într-un gestenigmatic: …şi deasupra/ vreun gestce şovăie…/ Precum atunci/ te-airăsucit şi cu o mână, fruntea/dezvăluind-o de sub nor de plete//m-ai salutat spre a intra în beznă.(La bufera). Evocarea acestui trecutmoment, pentru poet, secundasupremă este edenică, la fel şiinvocarea divinităţii nu sunt altcevadecât semnificaţiile uneitranssubstanţiere a presentimentuluiapariţiei iubitei, moment ce-lconsideră poetul, edenic. Există oserie de lucruri montaliene carecircumscriu tematicii profetice, aceldifuz presentiment obscur care neconduce spre edenul imaginaruluipoetic.

Spre deosebire de Montale, laFernando Pessoa edenul se află întreabis şi oglindă. Este acelaş peisajcare, în realitate poetul şi-l creiază,prin limbajul poeziei dat de expresiarecognoscibilă. Paradoxul implicital lui Pessoa este acela de a instauraun discurs poetic adecvat, uneoriironic, fiindcă la poet iluzia de edense confundă cu libertatea căcilibertatea există/Numai în iluzialibertăţii.

In lirica elenă I. M. Panayotpolosedenul se reflectă în dragostea depământ, de pădurile şi clipocitulapelor. Em mărturiseşte undeva: Amiubit acest pământ din prima mea

tinereţe. Am umblat pe cărările lui,am ascultat freamătul freamătulpădurilor, clipocitul apelor, amdesluşit mesajul oceanelor (…).Descoperirea tainelor vieţii,cunoaşterea pătimaşă a iubirii cedepăşeşte frumuseţea telurică,irupând spre spaţiul invadat delumină a ideii, sunt tot atâteaelemente ale edenului poetului grecînţeles de poetul grec: Femeie cutrup de arc întins, încă te aştept/lângă vasul de-alabastru cuintrastate roze,/ măcar că noapteaapropape a trecut. (Asfinţit-a luna).Clipele aşteptării, sunt momente aletimpului edenic: Mi te-nchipuisimplu: într-un balcon/ întoarsă spreo dalbă roză sau pe un vapor/îmvăpăiată de flăcările amurgului/.(Fantezie), în timp ce la SalvatoreQuasimodo universul edenic edominat de sentimentul plenitudiniiinimii sale, care păstrează tipareleimateriale ale lucrurilor edenice dinpreajmă: Nu-i nici un lucru caremoare/ Fără ca-n mine să rămânăviu. Imaginea omului nu este unlucru etern, cum nici Oraşul dininsula/ scufundată în inima mea, /nueste etern, fiindcă edenul pentrupoet este o bucurie ce o dezleagă dearborii visaţi.

Poetul suedez Artur Lundkvistdescifrează edenul în triumfuldeplin al tuturor energiilordisponibilităţilor umane: In viaţanoastră a pătruns ceva nou// îi zărimprin mulţime sclipirea/şi trebuie să-l căutăm ne-ncetat. Starea aceasta deeuforie este momentul edenic alpoeziei lui Lundkvistă: Există un felde bucurie sălbatică/ în tot ce eviu/Există/ ceva îmbătător şiaparţinând tuturora. (Există un fel debucurie sălbatică…). In schimb laMiltos Sahtouris, edenul esteperceput când urc în cerulpoeziei/îmbrăcat în bunavestire aaşteptării pruncului/străbătând ocale în imensitate…

Vor veni zilele ce ne-au sorbit/ încupele de alabastru ale amiezii, /dinnou iluminând răsuflarea mării/şi-


17nr. 89-90, 2016

nnebunind licuricii câmpiei, aşa îşicreionează în Epilog edenul, poetulVasos Voiadzoglu care a trăit o partedin viaţă, în insula Skiros, pe care ovede ca un spaţiu edenic undesemnele bucuriei se văd, ca un daral blestemului antic. Dacă laVvoiadzoglu edenul era o insulă cecompensa mişcarea tuturorsimţurilor a fondului emoţional, laIohannes Becher timpul ca simbolal noului este perceput ca eden alsimţurilor, fapt ce-l descoperim Înmunţi, la umbra lor m-am fostnăscut/ Din munţi veneau la noi şivânt şi soare./Mă întrebam, prinuliţe pierdut: Cât pot ei oare munţiisă măsoare?(In umbra munţilor).

Fundamentul psihologico-ştiinţific-religios din care derivămitul Edenului iese în evidenţă înclipa când geneza actului creator eidentificată în viaţa psihică: iarproblema ce se pune este, aceea aexprimării ei. O stare interioară debucurie, de beatitudine, localizată întimp, dar mai ales în spaţiul careproduce acea stare, determină cel

mai adesea starea edenică, sau, purşi simplu, edenul ca expresie apoeticului.

Trăind intens, poetul plonjează însine, îşi creează imaginea unui mitşi astfel triumfă asupra naturii sale.Analizând conceptul kierkegaardiande angoasă, regăsesc un mod dereafirmare a eului artistic ca loc alconstrucţiei mitului edenic, al căruisens duce la perfecţionarealăuntrică. Forma sub care acesta esteconceput devine expresiaechilibrului regăsit. Edenul ereprezentat de psihologie sau, maiexact, de psihopatologie, înprelungirea imaginii sau viziuniipoetului. Edenul este construit înpoezia europeană a secolului XXprintr-un dezechilibru, asimilabilsau, în orice caz, situabil înproximitatea stării patologice cedeclanşează procesul creator a căruiîmplinire în operă revine la orestabilire a unui nou echilibru prin,însăşi, construcţia acestui mit.Edenul este de aici încolo rezultatulunui efort voit şi coerent, în

recrearea naturii primitive şi tinzândsă organizeze într-un cosmos edenicbeatitudinea interioară pe care otrasmite şi cititorilor.

Unii poeţi europeni căzând în„capcana” propogandei comunisteau crezut, unii chiar sinceri, înviitorul luminos al socialismului şicomunismului. Ei, în poezia lor,vedeau acest luminos viitor ca uneden al omenirii. Edenul de aceastăfactură era ca iluzia optică din deşertnumită fata morgana. Puţine poeziiinspirate de propaganda comunistămai rezistă astăzi.

Astfel, edenul în poezie apare caun analog al sufletului, ca oobiectualizare făcută necesară de oinsuportabilă presiune interioară.Cum specifică Croce: ea e posibilăatâta vreme cât procesul creaţieicare recreionează edenul e descriesca fenomen lăuntric. Edenuldevenind transsubiectiv, el sedesprinde de poet pentru a-şi trăiimaginea în imaginarul cititorului.

Mintea mea..

Mintea mea legănatăde degete curioasepeste gazelurile marelui Hafizca o piatră de temeliepe care un car sever o ameninţă,sulă a unui duşman mereuîntr-o ambuscadă,iarbă arsăunde eu mă îngropfără cruce,de-ar fi de folos astanumai să vă cer

iertare.

Ca simfonie(dintr-un cântec al lui Pino Donaggio)

Pick-upulpe discul conştiinţei, hârtii de focaccia,strada,din cârpe o minge..Unde se iubeauDumnezeu îşi mai aminteşte,- ca simfonie- lumini învăluite la tele, glasuri strigatepe căileunui cartier însoritcare la ochii unui copilascundeacâmpuri de orezcunoscute satului.

Luca CIPoLLALuca CIPoLLA


18 nr. 89-90, 2016

Eu n-am plecat de-acasă

Eu n-am plecat de-acasă niciodată.Avioane, zburaţi fără mine!De ce întreabă lumea unde sunt?Aici rămân, aici mi-e cel mai bine.

Departe sunt oceane şi deşerturiHai, avioane, decolaţi odata!De ce se uită mama peste drum?Sunt în grădină, n-am ieşit pe poartă.

Pe lungi cărări am paşii zugrăviţiAlbe avioane, săgetaţi spre zareO văd iar pe bunica-n pragul uşiiCu covrigii calzi în mâini tremurătoare...

Mi-e dor de-un ceai de tei, la mine-acasă,De vatra mea nimic nu mă desparte...De unde avioanele-astea toate,Unde mă duc, de ce aşa departe?

Armăsarul auriu

Păscându-mi nutreţul pe colinele talePe vremea când ţi-eram armăsar auriuTe-aşteptam fremătând pe mirişti sau pe cale,Şi-apucasem să uit de amoruri banale,Când în şa te goleai de un caftan străveziu.

Mă făcuseşi poştaş între mâine şi ieri,Peste toamne împărţind jurămine deşarte,Pe la alte caftane ale altor muieri,Ţesălate dorinţe peste dulci primăveri,Galopând înspre viaţă, galopând către moarte.

Dar din goana-mi nebună de comis-voiajorSub copite scrâşnindu-mi, apucate pe-un hău,Mă opream prosternat peste aprinsu-ţi bujor,Nechezând după nopţi şi-amintirile lor,Ca să pasc roua sfântă peste pântecul tău.

Azi îmi mestec nutreţul ferit de regrete,Aminitindu-mi de fata cu caftan străveziuPeste şolduri şi umeri, călărind pe-ndelete,Ce-i eram roib discret prin poieni indiscreteŞi-mi aştept fără lacrimi galopul târziu.

Poveste de dragoste,sau vorbă în vânt?

Inima-mi umedă se zvântă la soare,Umbră şi lacrimă, prelungite nesfânt.Mă mângâie noaptea cu-n semn de-ntrebare -Poveste de dragoste... sau vorbe în vânt?

Moartea cu cearcăne şade pe vine,Mestecă o floare de mac între dinţi.Mă iscodeşte dacă ştiu despre tine -O mint ca-nainte, că suntem cuminţi.

Nu te iubeşte! îmi râde pocită.Mai pleacă-n sictir, mă răstesc îmbufnat.Dar sunt sfâşiat de o jale mocnităŞi ard ca s-o-njur, şi ard ca s-o bat!

Eşti prost, ca o inimă uscată la soare!Îmi strigă Moartea din sumbru mormânt.Doar noaptea mă apără cu vechea-ntrebare –Iubire şi moarte, sau vorbe în vânt?

Poeme din cumpăna vieţii

Daniel IoNIŢĂ


19nr. 89-90, 2016

Albastrul cerului

Albastrul cerului… amplifica, pedant, strigătulpescăruşilor întârziaţi; valuri mărunte mânau spumamării peste nisipuri fără memorie, soarele cobora,sângerând, către aceleaşi mereu depărtări nesfârşite.

Atunci l-am cunoscut pe Ovidiu.Păşea încet, desigur în ritm antic..., desăvârşit.M-a salutat... pentru prima oară, după ce eu, ani

şi ani, salutasem imensa lui statuie, fără să mă fiaşteptat la un oarecare răspuns, la un cel mai mic şinemeritat răspuns.

- Domnule …, bravule cetăţean; l-am auzitspunând, aproape absent; aş dori să îmi oferi prilejulunei discuţii scurte, amicale, uneori… numită interviu.

Ochii mei, îndreptaţi spre dunga apusului, saudoar începutul unui zâmbet timid l-au convins săcontinue.

- Mărturisesc…, eu nu am reuşit să surprind, de laînălţimea soclului meu, decât firave nuanţe ale uneiculturi sănătoase... de viţă de vie…, aici, pe aceste văiînguste, cunoscute mie de peste o mie şi încă o mie deani.

Şi păru că ar privi în trecut, peste capetele de viţăsălbatică de la streşinile caselor, apoi continuă...şi maişoptit:

- Eu sunt… în căutarea formelor perfecte, dedincolo de înşelătoarele arome, de dincolo de tremurulimpur al tot mai puţinelor tăceri cotidiene...

A tăcut o vreme, plimbându-şi privirea pestesiluetele copacilor desfrunziţi, apoi a reînceput, la felde şoptit:

- Ştiu... Vrei să-mi readuci în memorie umbreledimineţilor de demult. Ştiu…

Acesta a fost ultimul cuvânt pe care l-a rostit. Oceaţă uşoară cobora, ca o lacrimă. Era Lacrima luiOvidiu. Mă lăsam pătruns de această Lacrimă, până-narterele de jos ale pământului…, acolo unde - miadăpostisem, năuc, ultima fărâmă de melancolie.

O călătorie cu umbrela

Bunica are o umbrelă mare, de culoare albastră. Nu ştiu de ce mă fascina, privind-o ! Am visat,…am visat că eram în Anglia şi, pe unul

din podurile Tamisei, eu mă plimbam, agale, cuumbrela albastră, iar puţinii trecători mă admirau, fărăreţinere.

Nu ploua foarte tare, era mai mult o ploaie subţireşi rară, care forma un fel de ceaţă.

Un domn bătrân m-a oprit, politicos, şi m-aîntrebat de unde am umbrela.

Eu i-am răspuns că o am de la bunica mea. „Oh, yes... , yes of course !...”, a răspuns el

zâmbind, apoi şi-a ridicat gulerul sacoului şi s-aîndepărtat, fără grabă.

Când m-am trezit din somn, i-am povestit buniciivisul meu. Bunica a oftat şi mi s-a părut că priveaundeva… departe. Afară era o zi însorită de octombrie,iar frunzele copacilor deveneau tot mai galbene şi maipuţine...

Peste mulţi ani, am descoperit în bibliotecabunicii un album cu fotografii vechi. Bunica mea eratânără şi alături de ea un bărbat tânăr, despre care amaflat că era bunicul. Semănau mult amândoi...

Spre sfârşitul albumului am găsit o poză decupatădintr-un ziar. Brusc mi-am dat seama că era chiardomnul bătrân din visul meu de demult.

Am întrebat-o pe mama cine este în poză şi mi-arăspuns că a fost un actor englez, care a iubit-o mult pebunica. „Dar, bunicul...?” am întrebat eu.

„Bunicul a iubit-o şi mai mult !” mi-a răspunsmama.

Într-un colţ al camerei, rezemată de raftulbibliotecii, am zărit umbrela albastră.

Era la fel ca atunci…, când am văzut-o prima dată.Bunica plecase, plecase departe...

Ion Teodor PALADe

O cercetare asupraO cercetare asupra

calendarului cre[tin [i laiccalendarului cre[tin [i laic


20 nr. 89-90, 2016

Un titlu în trei ape, ca un acoperiştradiţional, adăpostind o identitatemajoră: satul românesc. Mai întâi,„Cultura tradiţională imaterialăromânească din Bistriţa- Năsăud” estesfera generală de care aparţine lucrareaapărută la Editura „Şcoala Ardeleană”,Cluj-Napoca 2015, apoi, „Sărbătorileciclului social şi calendaristic” oferăcunoaştere şi trimitere la respect pentrufiecare moment important, încărcat desemnificaţii şi simboluri, pentru ca„Munci şi zile în ţinutul Bistriţei şiNăsăudului” să facă trimiteri la Hesioddar şi să mărturisească despre destinulcercetătorului în teren, culegător şiscriitor în egală măsură, păstrător elînsuşi de tradiţii, sensibil, convins devaloarea şi importanţa demersuluirealizat. Aflând că denumirea„calendarium” era la origini „un registrude datorii”, Vasile V. Filip şi MenuţMaximinian s-au conformatcorespunzător şi au îndeplinit o datoriemajoră scriind această carte. O carte încare încap secole de existenţă, cunuanţe, cu schimbări şi schimburi, darcare păstrează vie, nealterată, credinţatransmisă din generaţie în generaţie,obiceiurile simple, fireşti, datinilestrăbune. Nimic elitist şi sofisticat înaceastă lucrare de căpătâi, de suflet, cidimpotrivă, materia cărţii atrage ca unmagnet, cu căldură, cu convingere, şiprezintă oglinda satului veşnic în carene privim, din când în când, chipul.

Apărută în plin proces deîndepărtare de satul românesc,cercetarea este o pledoarie, chiar şiacum, în al doisprezecelea ceas, pentruîntoarcere la origini, la izvor, la tradiţii,

cu un strigăt la cotitura timpului: „Quovadis, Domine?” Răspunsul l-au aflatdemult autorii „Sărbătorilor...” şi înîntoarcerea lor ne conduc şi pe noi în„satul ca o legendă tracă”, prezentându-ne un timp împărţit nu în patruanotimpuri, ci în două sezoane, unulcald şi altul rece.

De „Sezonul rece”, partea întâi, seocupă Vasile V. Filip, urmărindsărbătorile de la Sfântul Dumitru (26octombrie) până la Sfântul MareMucenic Gheorghe (23 aprilie), de undepreia cercetarea Menuţ Maximinian,ducând-o până la Sfânta Parascheva (14octombrie), rotunjind anul, cu sfinţi şisfinte, într-o carte a sfinţilor, cubiografiile lor şi efectele secundare,sociale, ce derivă din spiritul răspândit.În paralel cu acest calendar întocmit şipovestit riguros, care prezintă şi viaţaoamenilor după rânduiele vechi, existăîn carte un alai de obiceiuri şi tradiţiidesfăşurate concentric, în preajmasărbătorilor religioase, cu impact înviaţa cotidiană, ca un fel de prilejuri, lafel de sfinte, de rang secund, care permitoamenilor ancorarea într-o mare depoveste arhaică, un tot unitar, spunându-şi la rândul lor propria poveste, dinfamilie, din biserică, din comunitate.Este plata pentru o existenţă curată.

Un fapt aparte al cărţii îl reprezintămanifestări din ţinutul bistriţean –năsăudean, de trăire şi trecere prin timp.Există obiceiuri cu specific local,precum „Maialul”, „Măsurişul”,„Înstruţatul boului”, „Jocul la şură”, acăror prezentare oferă întregii lucrări unspectru luminos. Metoda dublă, folosităde cei doi etnologi şi etnografi,documentare şi interviu, lasă puţineşanse neexprimatului în privinţadomeniului abordat. După ce esteprezentat, creştin ortodox, profilulSfântului Mare Mucenic Gheorghe, seface trimitere la tradiţia populară şi lanumele de „Sângeorz”, ca patron alnaturii înverzite, deschizător de sezonpastoral, cunoscut drept „Cavalerultrac” în Panteonul românesc şi cel de-aldoilea stâlp calendaristic după Sfântul

Dumitru, şi este redată înregistrareainterlocutoarei Ana Coroianu dinDumbrăviţa, participantă la anchetaetnologică din teren: „Se spune căatunci când se aud primele broaştecântând, Sângeorz ia cheile de laSâmedru pentru a deschide drumulnaturii apre viaţă, el fiind consideratCap mare de primăvară”. Poveştileoamenilor intervievaţi asigură cărţiiviziune spre viaţa trăită, simţită într-unmod aparte, cu efect paleativ, într-olume modernă suferindă.

Antologia de strigături, cu rolmoralizator, aşa cum se desprinde dinliteratura de specialitate, ocupă un locînsemnat în rândul manifestărilordiferite din viaţa satului tradiţional:„Foaie verde fir mătasă/ Mă catămoartea pe-acasă,/ Eu la crâşmă dupămasă/ C-o glăjuţă plină-rasă.”

Variantele de colindă de pe la Sita,de la Gledin, din Perişor, Sălcuţa,Maieru ori Zagra aduc diversitate şibogăţie stilistică întregului text,asigurând caracterul liric din primaparte, de sezon rece. În timp ce poveştileşi legendele cu prilejul unor sărbători,despre Fata Pădurii, despre zâne, chiarduhuri, imprimă lucrării în moddeosebit caracter epic, în partea a doua,de sezon cald. Împreună sunt fapte deviaţă, de existenţă, şi atestă un timp carenu mai avea răbdare. Trebuiaconsemnat.

elena M. CîMPANelena M. CîMPAN


21nr. 89-90, 2016

Gânduri de sub pleoape:

prin Ia`ii studen\iei mele

Câte-odată, te-apucă-un dor detine, aşa, din senin, şi te trezeştirememorând clipe, ani, oameni,întâmplări... O lume, o parte din viaţă,privită cu graba de-a nu o pierde, dea nu-ţi fugi de sub pleoape; amintiri,secvenţe derulate repede, iar apoi,unele - cu încetinitorul, în speranţa căpoate vei desluşi chiar şi chipulsufletului tău de altcândva...

Iaşii studenţiei. Iaşii din urmă cuvreo jumătate de secol. Farmecullecturilor, parfumul teilor şi alliliacului înflorit, bulevarde, străduţevechi şi prăfuite, umbrele marilorscriitori, marii cărturari ai ţării în careşi tu ai devenit, oamenii de ştiinţă,marile reviste de litere, de cultură,gânduri, simţiri înalte, freamăt blajinde omenie şi împlinire... Copoul,Universitatea, tramvaiele, studentele,doamnele şi domnii, Teatrul Naţional,Opera, Filarmonica, poeţii şi scriitoriizilei, clădirile, pomii, florile, şoapteleşi bucuriile. Iaşii. Viaţa frumoasă.Zilnicele întâlniri cu viitorul.„Dăltuim în marmura lui Cronos,/ Cuoţelul nopţilor târzii”. Cam aşapoetificam, pe-atunci... Studii, cărţi,oameni, ziarul, radioul, jurnaliştii,lumea în mişcare, inima noastrăvisând la ziua de-acum, când multenu s-au întâmplat.

...Mai sus de Biblioteca CentralăUniversitară, printre teii care tivesctrotuarele, urci spre Copou şi, cândintri în Parcul renumit, dai de TeiulMarelui Bard. Vântul adie, adesea, aEminescu... Bănci romantice cupasageri prozaici, uneori cuîndrăgostiţi, alături şi de VeronicaMicle, împietrită-n dragoste şi durere,muză şi poet, speranţă, bucurie şidisperare... Obeliscul cu patru leisculptaţi în piatră, aflat la intrarea înCopou, aminteşte mereu o anecdotă

nostimă: se zicea că dacă va intra ofată mare în Copou, leii aceştia vorurla cât să audă zările. Dar nimeni,chiar şi până acum, nu i-a văzut şiauzit pe leii aceştia trezindu-se dinsomnul lor de piatră şi urlând, saumăcar să fi scos măcar o vocală, fie şiîntretăiată. Fie şi în şoaptă...

Lăsând gluma de-o parte, nu potsă nu mă revăd şi îndrăgostit „lulea”.Erau atâtea fete frumoase, şi mari (înfelul lor!) şi strălucitoare. Iar eu eramaşa de timid, că-mi număram paşii îngând, ca să nu mă-mpiedic, dacăsimţeam că vreo fată mă privea... Saudacă, măcar, mi se părea... Dar sălăsăm asta, pentru altă dată.

Iată şi Sărăria patriarhală, tihnităşi atât de moldovenească, prin caretrecea o singură linie de tramvai, cevenea de prin Târgul Cucului -evreiesc cândva - tramvai în care, cuun pic de atenţie, puteai auzi (în gând)cum Gică Petrescu îţi cântă: „Du-mă-acasă măi tramvai,/ „Du-mă, du-mă,ce mai stai!/ Noaptea se lasă, prinmahala,/ Câinii latră a pustiu;/ Du-măla căsuţa mea,/ Cu portiţă şi cişmea”...Pe aici, prin Sărărie, trecea tramvaiulnumărul „3” - gen „cutie dechibrituri”, care mergea domol şioprea unde nici nu te aşteptai. Cinevaspunea că, la o astfel de oprire,vatmanul se adresase cândva,călătorilor: „Şinşi minuti, vă rog, săiau numa o pîini şi fuga sînt înapoi”...Sărăria, cu căsuţe mici de ţară şiogrăzi mari, înverzite şi-ngrijite.Bojdeuca lui Creangă, din MahalauaŢicăului, de prin apropiere, amintindde vremurile de mai înainte, de mariiscriitori ai neamului românesc, de subun cer albastru şi cinstit, precumsimţirea a tot ce era curat şi bun şifrumos acolo.

Nu c-aş fi eu un mare băutor, darcârciumile din anii studenţiei mele,surâdeau şi fremătau. Se făcea,desigur, şi atunci şi acolo literatură. Şidacă nu se discuta despre cărţi şiviaţă, se trăia viaţa, care, mai apoi,devenea carte. In Copou era cârciuma„Rarăul”. Uneori eram acolo cu CezarIvănescu, cu Dan Ravaru, cu IonStoica, cu Rodica Grindea, Adi Cusin,mi se pare şi cu Sorin Stoian. Uneorierau la cârciumioara asta, dacă-miamintesc bine, şi Marin Sorescu, şiHoria Zilieru şi alţii... In Centru, înPiaţa Unirii, erau restaurantul„Victoria” (pe Lăpuşneanu) iar mai înfaţă - elegantul restaurant „Traian”.Acolo, într-o seară, m-a luat VictorCrăciun (asistent pe-atunci, profesoruniversitar azi, cu părul alb, ca depoveste) la o-ntâlnire cu scriitori. Omână de scriitori la masa noastră, darmai ales profesorul stimat şi iubit detoată lumea bună, filolog excelent şiom admirabil, Ştefan Cuciureanu,care făcuse parte, cândva, şi dinconducerea renumitei revistei„Convorbiri Literare”. Poveşti spusecu şarm, literatură, sport, femei,modă, adultere, zvonuri, insinuări,mici înţepături amicale, bârfe, glumeîmpletite cu discuţii serioase. Eu, maicu gura întredeschisă, scoţând rar

Roni CĂCIULARURoni CĂCIULARU


câte-o vorbă - două (bine primite, spreliniştirea mea de om stingher şi atentsă fiu modest, cum ştiam de-acasă cătrebuie să fiu)...

O altă cârciumă, tot în PiaţaUnirii, un fel de bombă, cu meseînalte, fără scaune - se numea„Mioriţa”, dar toată lumea îi spunea„La Nati ”. Ăsta era numelegratarargiului – un artist în meseria lui– dar şi un om aparte, expeditiv,bonom, energic şi atent cu oricine.Mai ales cu cine credea el de cuviinţă.Veneau aici, pentru o fleică-n sânge,sau nişte momiţe, ori o ceafă de porcbine sfârăită pe grătarul cu cărbuni,veneau aici artişti plastici şi cerşetori,scriitori şi femei de stradă, regizori,actori, înalţi funcţionari de laprimărie, meseriaşi de la vreocooperativă meşteşugărească, lumeade pe lume. Fumul de ţigară şi cel degrătar se-mpleteau cu mirosul de ţuicădin cealaltă încăpere, care seprelungea cu prima, de lângă „cuşca”gratarargiului cu nume şi renume înIaşii aceia. Aici mâncam uneori şi eu,de regulă pe datorie, din iniţiativaaceluiaşi Nati. Dar nu mă-ndatoram,decât după ce îmi apărea vre-unreportaj prin presa locală saubucureşteană, ori la Bacău, ştiind căastfel am pe ce conta... Uneori, rar,intram acolo cu un ziarist-boem, ValerMitru, a cărui semnătură figurase,altcândva, în renumitele jurnale dinCapitală, „Adevărul” şi „Dimineaţa”.Discutam despre presa de atunci,despre genuri jurnalistice, un picdespre singurătatea lui, evitândsubtila şi, oarecum voalata lui iubire,asemânătoare cu cea a lui Ibrăileanu,la adresa Adelei... Nu discutam, deşieu o-ntâlneam pe această „Adelă”,minunată şi senzuală, deşteaptă şieterică, o vedeam aproape zilnic. Eracrainică la Staţia de radio-amplificareşi, apoi, după plecarea mea dinParadisul amărui şi dulce al tinereţiimele, crainică la Radio Iaşi.Câteodată, mergeam toţi trei şi la ocârciumă din capătul oraşului,poreclită de noi „La lilieci”, căci aveatufe ameţitoare ce împarfumau cu aerde liliac grădina de vară, la vremea

lor. Eu, pe post de „paravan” pentrucontrastul de vârstă dintre cei doi, eueram cu ochii şi inima la parfumul deFemeie al acestei regine a replicilorinteligente, a tăcerilor şi a vinovatelorzâmbete nevinovate - care existaserăori nu, cu adevărat. Totul era platonic,căci amicul meu, la vârsta lui, iubeaideatic, iar eu, la vârsta mea, eram pretimid. Şi totuşi, ce frumos a fost!...Mai ales că la acele mese, se făcea şipoezie, iar „Adela”, visătoare, nepovestea despre plăcerea ei de-a fimereu în altă zare a lumii. Se spuneauversuri, se comenta uşor despre firulde iarbă, sau vorbeam ceva mai aprigdespre urgiile din lume şi, rar, de lanoi.

Ei, dar câte cârciumi nu erauîncă?!... Cine nu crede că ele erau şiinstituţii de cultură, se înşeală!Căutându-mi însă micile clipe defarmec ale boemiei studenţeşti – clipepuţine, sau mai multe, câte au fost –nu se poate să nu-mi amintesc deaerul ieşean al celor două marireviste, VIAŢA ROMÂNEASCĂ şiCONVORBIRI LITERARE, ca şi derevista IAŞUL LITERAR, de PalatulCulturii, unde era şi redacţia ziaruluiregional, de Studioul de Radio, undeam colaborat şi eu intens, de Cenaculliterar studenţesc „Mihai Eminescu”(unde-n fiecare duminică dimineaţă,aveam n-aveam treabă, eramprezent!). Şi nu pot să nu-i revăd cuochii minţii pe scriitori atunci în viaţă,precum „Bădia”, respectiv Ion Istrati,sau George Lesnea, ori OtiliaCazimir. O dată, la ea acasă, pe stradaBucşinescu, nr. 4, duduia Otilia mi-apovestit, surprinzându-mi privreaspre masa de lucru (un birou acoperitcu cristal gros, sub care se aflau totfelul de poze şi decupaje, oriînsemnări scrise de mână) mi-apovestit că Topârceanu obişnuia şi elsă se aşeze acolo. Venind, într-unrând, iarna, tocmai s-a aşternut săscrie ceva, dar pe biroul acela era şiun ceas deşteptător, cu bătaieputernică. Zgomotul ăla sacadat, l-aderanjat. Şi-a pus căciula pe el, ca sănu-l mai audă şi i-a spus duduieiOtilia, improvizând pe loc:

„Hodoroaga asta, parcă e nebună!/ I-auzi cum mai bate, i-auzi cum maisună:/ Am s-o-arunc odată înEternitate,/ I-auzi cum mai sună, i-auzi cum mai bate!”...

Scriitorii tineri sau ceva maicopţi, conturau şi ei imaginea literelorde-atunci, din Iaşi. Mă gândesc şi laCorneliu Sturzu, Florin MihaiPetrescu, M.R. Iacoban, alături deManole Auneanu, Sorin Stoian,Adrian Voica, Cristian Simionescu...Ei, dar câtă dreptate are marele Poet!„Dintre sute de catarge,/ Care lasămalurile,/ Cîte oare le vor sparge/Vânturile, valurile”?!... Unele aurămas doar sub pleoape de amintire.Păcat! Căci nu tot ce pleacă, ajunge.

Dar iată-i şi pe marii meiprofesori! Mai întâi şi mai întâi e„Magistrul” – aşa-l numeam noi peacad. profesor Al. Dima, care ne-apredat (strălucit!) un amplu curs deLiteratură Universală; urmează apoi,imaginea altor „mari”: ConstantinCiopraga (Literatura RomânăModernă); Theodor Simesky, I.D.Lăudat, Gavril Istrate, DumitruGafiţeanu, dar şi Gh. Agavriloaie,apoi Liviu Leonte, Victor Crăciun,Maria Platon... Examene, literatură,iubiri, emoţii, reportaje, subredacţiarevistei „Viaţa Studenţească”,reuniunile tovărăşeşti, Casa decultură, lichiorul „Indian”, crainicaaia frumoasă şi bine-nchegată (aacceptat s-o sărut, dar era preatârziu!...), cantina studenţească şimâncarea „la iepureală” – adică cuciorbă furată în văzul tuturor şi,uneori, şi felul doi... Pe sub pleoapese perindă acum şi spectacolele deteatru, de la Naşional, „CoanaChirţa”, de pildă, cu MiluţăGheorgiu... Apoi văd şi aud parcăframente din extraordinarele concerteale Filarmonicii, cu solişti de primămână, de nivel mondial, Simfonia alX-a, Simfonia Destinului, aleimensului Beethoven şi aleinfinitezimalului individ care îşideapănă acum nişte gânduri de subpleoape... Ei, cam asta ar fi o parte dinatmosfera în care am studiat şi-amînvăţat ceva viaţă!

22 nr. 89-90, 2016


23nr. 89-90, 2016

Gabriel POPESCU

Deşi nu a fost, istoriceştevorbind, între primii romantici,posteritatea – o anume posteritate -îl considera pe Eminescu întreultimii mari romantici. În universalsau tematic se continuă şi doctrinaromantică a geniului, deşi subiectulpare epuizat sub aspect estetic maiales datorită interesului ştiinţific pecare îl suscită spre sfârşitul sec. 19.

Pentru clasici, geniul era nimic maimult decât anticul genius adică spiritpropriu tutelar în directa filiaţie cudivinitatea protectoare. El aparţineafiecărui animus şi nu definea indiviziisau persoane ca atare.

Peste secole, în Renaştere,personalităţilor enciclopedicevizionare capabile de creativitateştiinţifică şi artistică inovatoare li seatribuie genialitatea. Acum, geniuldevine termenul potrivit pentrusingularitatea acestor titanipierzându-şi legătura divinatorie cutranscendenţa.

Raţionalismul de mai târziu,orientat spre metodă, nu găseşte locpentru sclipire şi atotcuprindere,lăsând conceptul de geniu adiacentfilozofiei până la Shopenhauer şiNitsche.

Părinte al Nihilismului şipesimismului Schopenhauer priveş-te geniul ca pe un filozof ascet,neînţeles şi solitar bântuit nu atât denemurire cât de gândul morţii.

La rândul său Nitsche elaboreazăo adevărată filozofie a geniului.Datorită neputinţei de reificare înformă, spaţiu, act sau timp, geniultrăieşte extramundan criza originarădefinită prin suferinţă şi disconfort.Această stare nevrotică îşi are casingură izbăvire catartică numaicreaţia artistică. De aici pornind, fiecă îşi pun talentul în scris şi geniulîn viaţă cum zice O. Wilde, fie căatribuie geniului o pubertatecontinuă precum Goethe, romanticii– Eminescu între ei - clameazăpustietatea şi frumuseţea demonicăa geniului. El este un înger căzut,seducător cu ochii negrii arzători şifrunte rece. Uneori vagabondromantic, mai frecvent ascetSchopenhauerian, geniul priveştenatura ca o entitate metafizică.Astfel codrul, râul, marea devin maidegrabă idei decât realităţi. Luceafărînsingurat şi neliniştit el este băntuitde idea nemuririi la care accede fieîn pactul Faustian pentru cunoaşterefie în varianta indecisă a geniuluieminescian de a opta pentru amorulpământesc în dauna veşniciei reci aspaţiului uranic.

Ca orice modă literară, după ceşi-a onorat locul în loja principală,romantismul trece la strapontinalăsând loc pentru alte orientări sauforme de exprimare.

Noi realităţi vor trimite în istorieuniversul şi trăirea romantică lăsândgeniul pe seama altor preocupărimult mai prozaice aşa cum vomvedea.

Este vremea lui Wund careînfiinţează primul laborator de

psihologie experimentală şi a luiBinnet şi Simon care alcătuiescprima scală metrică a inteligenţei.Aici de pe la mai mult de 140punctaj vom regăsi nu geniulromantic ci un individ tere-a-tere cuo inteligenţă de supradotat. NoiiLuciferi vor fi de acum încoloidentificaţi prin metrizari compli-cate şi educaţi chiar prin tehnici destimulare intelectuală. Rămâne denotorietate încercarea lui LeoWienner de fabricare a unui geniu.Pentru asta el a solicitat alături defiul său Norbet şi pe Şidis un altsupradotat, conform scalelor demăsurare. La sfârşitul programuluiNorbet a ajuns cine ştim cu toţii căa ajuns, Şidis însă a eşuat într-olamentabilă mediocritate.

Psihologia mai este interesată degeniu însă şi din perspectiva abisalăa psihanalizei.

Deşi iniţial Freud a declarat„Psihanaliza nu are nimic de spusdespre geniu”, Jung şi mai târziuLacon atribuie geniului romanticposibilitatea gândirii transcendenteiîn planul imanentului. Psihanalizacreaţiei lirice devoalează trăireaestetică ca reactualizare a dorinţelorarhaice refulate datorită interziceriilor prin totemul şi tabu-urileculturale. Aceste trăiri sunt vagsugerate prin substituente simbolice:vis, eros, tanatos care devinindependente de conţinutul lormanifest şi au o energie proprie denatura libidinal-pulsională. Dacă aşastau lucrurile, geniul ar putea fiinterpretat ca un simbol arhetipal aldivinităţii întrupate. În faţa lipsei derăspuns a realităţii la strădaniile luignostice el poate dezvolta uneleforme de nebunie. Se are în vedereaccepţiunea culturală a alienării cese manifesta prin inspiraţia poetică,

Câteva racursiuri istoriceCâteva racursiuri istorice

despre geniudespre geniu

Sensul Universului este ocontinuă creaţie de noi forme încare părem să fim implicaţi prinexperienţa insuşită aici, pePământ. Atunci putem fi fericiţi,dar şi responsabili faţă de marelearhitect, Sursa de Univers, carene-a făcut onoarea de a ne invita

să participăm la infăptuireaoperei sale. Omul modern, aflatmai aproape sau mai departe debunurile care le-a creat, nu-şigăseşte rostul, sensul, pentru cănu are cunoaşterea necesarăpentru a privi în profunzimilesufletului său, acolo unde se aflăfiinţa sa autentică. În modparadoxal, omul modern s-aurcat în cosmos, dar nu poatecoborî în sine pentru a-şi rezolvaconflictele din propriul săuunivers care constituie sursatuturor conflictelor sale culumea, a tuturor frustărilor, aîmplinirilor şi a nefericirilor.Ambiţiile aberante ale omului dea stapâni totul, inclusiv

Cosmosul, îl fac vulnerabil înfaţa naturii. Înainte de atransforma lumea, omul arenevoie de a se tranforma înprimul rând pe sine, de a-şi găsisensul pierdut al proprieiexistenţe prin renunţarea laconceptele anacronice despreviaţă şi acceptarea unei noiparadigme ca fundament al uneinoi spiritualităţi, al unei noiconştiinţe. Sensul vieţii sedefineste prin experienţă şicunoaştere, şi anume raportări lalumea exterioară, dar adeseaomul îşi conturează viziuneaasupra vieţii prin raportarea sa lapropria persoană şi la divin.Situarea propriei persoane între

Climate literareClimate literareextaz, posesiune demonică saunebunia abandonului. Aceste mani-festări sunt nu numai consecinţeleincertitudinilor ci şi efecte aleatitudinilor resentimentare alevulgatei. În raport cu geniul,contemporanii pot dezvolta, larândul lor, anumite psihopatologiidatorita rezolvării stărilorconflictuale intrapsihic şi nu înraport cu realitatea. De aceea geniuleste plasat într-un panteonîndepărtat care îl fereşte decomplexul de inferioritate produs deinvidie lăsând astfel loc pentruiubirea de sine şi de noi înşine.Întreg mecanismul acestui narcisismprimar ţine de zonele profunde ale

inconştientului guvernate de self-estimed şi hedonism.

Modernitatea prin cartea neagrăa psihanalizei vrea să trimită înuitare abordarea psihanalitică ageniului, după cum se îndepărteazătot mai mult de şi de valorileromantismului.

În prezent geniile sunt persoanesupradotate sensorial şi mentalcapabile de performante ce nu pot fiexplicate prin cunoştinţele actualedecât cu ipoteze mai degrabă S.F.Cea mai recentă este povesteacopiilor stelari. Ea presupune – cuargumente genetice şi paleoastro-nomice numeroase ca toate geniiledin istoria omenirii ar fi rezultatul

intervenţiilor extratereştrilor dinviaţa pământenilor. Dovezile ar fiprezente în artefacte arheologice dinmulte regiuni ale Terei, în mituri,legende şi religii (cred că un viitorrezumat al acestora ar putea stârnimulte curiozităţi).

Dar, la cealaltă extremă, să nuuităm că numeroase alte genii auinundat ecranele televizoarelor,terenurilor de sport sau sălile despectacole aruncând în derizoriucrochiurile noastre despre geniucare nu mai au decât şansa de arămâne o poveste frumoasă caremerită totuşi să fie spusă.

24 nr. 89-90, 2016

În cãutarea AdevãruluiÎn cãutarea Adevãrului(15). Sensul (15). Sensul vieţiivieţii

„Întoarcerea la porţile spiritului va însemna începutul unei noi istorii în care conştiinţa„Întoarcerea la porţile spiritului va însemna începutul unei noi istorii în care conştiinţasinelui se va înălţa spre Lumina din care am venit şi în care ne vom întoarce ”sinelui se va înălţa spre Lumina din care am venit şi în care ne vom întoarce ”

(Dumitru Constantin Dulcan)(Dumitru Constantin Dulcan)

Gheorghe Valerică CIMPoCA Gheorghe Valerică CIMPoCA


lumea exterioară şi divinstabileşte condiţia omului înraport cu viaţa şi este punctul deplecare către propria filozofieasupra vieţii şi a sensuluiacesteia. Dualitatea fiinţei umanese datoreşte simţurilor, ce îipermit să se raporteze la exterior,şi sufletului prin care seraportează la divin şi faţă depropria persoană. Aceste douăcalitaţi îi permit omului să deasensuri multiple, adeseacontradictorii asupra vieţii. Uniioameni consideră importante înviaţă experienţele aposteriori,bucurarea simţurilor prin trăirifizice sau cunoaştere, pe cândalţii definesc viaţa ca drumulscurt către Dumnezeu, divin,absolut, prin trăiri apriori,revelate, spirituale, intangibilefizic, cu caracter de adevărabsolut. Adevărul absolut esteîntotdeauna personal şi nu poatefi transmis, iar sensul vieţii sepoate considera atingerea acestuiadevăr intangibil la nivel fizic,prin transformarea într-un omsuperior, poziţionat în echilibruperfect între lumea materială şicea spirituală. Privind cătrelumea materială, putem observacă viaţa are un scop, dar scopulvieţii nu se confundă cu sensulacesteia. Fiinţele vii sunt omanifestare a complexităţiimateriei amorfe, iar fenomenulacestei stări pe care noi o numimviaţă, se perpetuează datorităcapacitaţii formelor de viaţă de aîşi prelungi această staresupravieţuind, întreţinându-se şimultiplicându-se, cu alte cuvinte,reînoindu-şi materialul viu, fie

prin dezvoltare sau crearea denoi entitaţi vii. Consider cămomentul în care seintersectează scopul cu sensulvieţii, atunci apare evoluţia,pentru că prin optimizare şireorganizare, viaţa capătă sens,datorită apariţiei unei competiţiinedeclarate între indivizi.Evoluţia are un scop şi un senstotodată, şi de aceea omul se aflăpe un drum de iniţiere şiautoîmbunătăţire de când senaşte. Omul îşi fixează maimulte ţinte sau scopuri în viaţă,iar linia ce uneşte aceste punctese poate considera sensul vieţiipentru acea persoană în parte.Sensul ni-l definim prin propriileaspiraţii şi ambiţii, dar fiindcăsuntem dependenţi deautodepăşire, odată ajuns scopulfinal, lumea noastră se rastoarnăşi suntem din nou în căutareaunui alt scop. Pentru acest nouscop folosim alte căi care ne abatde la sensul bun. Astfel,niciodata nu ne rămâne timppentru aflarea “sensului” şi deaceea moartea vine mereu ca oîntrerupere brutală a cautarilor şiaspiraţiilor omului. Copiii suntcei mai mari exploratori aisensurilor pentru că ultimul lucrupe care îl invaţă este timpul.Odată ce copilul începe săconştientizeze timpul, devine omşi viaţa sa devine condiţionată detimp. Aflăm prea devreme cătimpul ne devalorizează treptatca fiinţe, probabil numai înbeneficiul sufletului. Timpuldevine infinit şi de necuprins dinmomentul în care realizam căviaţa noastră e finită şi are sfârşit,

fapt ce aduce o comprimare aclipelor noastre şi o accelerare amodului în care percepemlucrurile. Presiunea timpului şiclaustrofobia datorată gradaţiilorinfime între care suntem plasaţipe rigla timpului ne fac sărevedem sensul vieţii ca lupta cutimpul, ca şi cum stelele s-arputea lupta cu cerul. Omul doarcoexistă cu timpul şi asta îl costăviaţa, dar sensurile nu sunt datede timp sau de scurta sa durată,ci de om pentru a ajunge dincolode ce crede ca poate avea. Încartea sa ,,În căutarea sensuluipierdut,, autorul DumitruConstantin Dulcan afirma căomenirea are nevoie de oconştiinţă nouă superioara, oconştiinţă spiritualizată şi nevom intoarce nu ca lut, ci cagand, nu ca ţărână, ci ca spirit.Este în puterea minţii noastre săalegem altă cale înnobilind-o cuo conştiinţă capabilă să ne redeasensul şi bucuria de a fi. Sensulnoi spiritualităţi nu mai este celal durerii şi nefericirii ci alîmplinirii. Întoarcerea la porţilespiritului va însemna începutulunei noi istorii în care conştiinţasinelui se va înălţa spre Luminadin care am venit şi în care nevom întoarce. Şi astfel neîntoarcem acolo de unde netragem seva vieţii.

(Va urma)

25nr. 89-90, 2016


26 nr. 89-90, 2016

Într-un roman se naşte undramaturg, în stare să-ltransforme într-un reuşitscenariu de film.

Romanul „Putereadestinului”, de talentata poetă şiprozatoare Rodica Elena Lupu nerelevă prin structura compoziţio-nală frecvenţa dialogului,indicaţiile scenice şi suspansurileaşezate la locul lor - un autenticdramaturg. Tematica, naturapersonajelor, conflictul, căutărilelor asidue, este ca într-un romanpoliţist. Personajele din feluritegeneraţii sunt foarte ciudate, înfelul lor. Dinu, rănit într-unacident de maşină provocat desoţia lui Eva, la ieşirea din spitaleste luat de Mara acasă la ea,intre ei îmfiripându-se o idilă,dar într-o zi, surpriză pentru ceidin familia lui se întoarce acasă.Eva care se preface că îşi pierdeluciditatea îşi revine şi sedeclanşează o nouă serie de

conflicte. E implicată în demersulepic şi fiica lor, care are un mariajnefericit cu escrocul Grig, unpersonaj din stirpea lui DinuPăturică, din romanul „Ciocoiivechi şi noi”, al lui NicolaeFilimon, Tănase Scatiu, dinromanul omonim al lui DuiliuZamfiresu, Stănică Raţiu, din„Enigma Otiliei”, arivistul fărăscrupul moral şi escrocul locvace,un avocat fără procese, IancuUrmatecu din „Sfârşit de veac înBucureşti”, de Marin Sadoveanu.Este un personaj care ruinează oîntreagă familie prin patimajocurilor de noroc.

Personajele sunt oameniobişnuiţi, nici eroi de epopee, nicisăraci, nici sfinţi.

Romanul acesta răspunde,parcă, cerinţei autenticităţii dingândirea estetică a lui CamilPetrescu. Prin vivacitateaacţiunii, prin cultul amănuntuluiîn analiza comportamentuluipersonajelor din felurite cupluri,romanul Rodicăi Elena Lupu esteun roman modern, realist, cuadmirabile analize psihosociale şidiscrete note de roman poliţistceea ce sporeşte interesulcititorului. Frumos scris,romanul are, cum spuneam,structura stilistică a unei piese deteatru sau scenariu de film.

Romanul social, erotic,psihologic „Puterea destinului”,de Rodica Elena Lupuimpresionează prin autenticitate,

prin firescul oamenilor, prinfrancheţea, curajul cu areabordează probleme delicate,relaţii, vicii într-un stil foartedirect şi original. Autoarea sedistinge prin îndrăznealaspiritului său de analiză şi de aprezenta totul realist, fără sătăinuiască nimic din ceea ce esteomenesc.

A existat în istoria criticii căo femeie romancier nu dezvăluienimic din ceea ce este strictmister în sufletul feminin. Deaceea mari spirite critice auapreciat atât de mult peromanciera Hortensia PapadatBengescu care ar fi depăşit acesthandicap în prezentareapersonajelor sale feminine. Aşastau lucrurile şi cu romanul„Puterea destinului” carecucereşte în chip deosebit prinfrumuseţea şi profunzimeagândirii şi a stilului aforistic.

Ion Dodu BĂLANIon Dodu BĂLAN

PUTEREA DESTINULUI


27nr. 89-90, 2016

CE AU ÎN COMUN ACEŞTICE AU ÎN COMUN ACEŞTIPICTORI ?PICTORI ?

Am în faţă câteva albume de artăa unor pictori deosebit de merituoşi,care ar putea ilustra etape dindezvoltarea artelor plastice, stiluridiferite şi tendinţe in evoluţiadiverselor curente, proprii artelorvizuale. Spiritualitatea şi antropo-logia, filozofia şi realismul figurativau permis autorilor percepţiapersonală în redarea expresiei arteicelei mai pure.

Ştefan Luchian rămâneposterităţii ca unul dintre cei maimari pictori români. Poetul plastical florilor, dar şi a unor chipuri şiaspecte sociale, s-a definitimplacabil ca „un zugrav” care aştiut să transforme frumuseţeanaturii, în simplitatea ei, înadevărate capodopere.

Şi iată un contemporan al lui,mai puţin cunoscut de marele

public, dar pictor şi grafician derenume internaţional. Arthur Segala fost apropiat de marii expresioniştigermani, dar s-a încadrat şi înpostimpresionism şi chiar îndadaism. A susţinut demersurileavangardiştilor români, înscriindu-se ca unul din cei mai importanţipictori ai perioadei moderne.

Din aceeaşi perioadă sedesprinde şi Octav Băncilă, pictorulrealist, (dar si activist social destânga), care a dezvoltat în multe din

lucrările sale tema revoltelorţărăneşti. El a pictat de asemeneamulte portrete, scene de gen, naturistatice, flori.

Constantin Piliuţă, pe care l-amcunoscut, s-a impus ca desenator cuo deosebită acuitate a observaţiei, cuo linie incisivă, dar şi ca pictorsensibil, meşter al culorilor caresubliniau armonia între contraste.Spirit boem şi sfidător de convenţii,a lăsat în urmă multe lucrăriexcepţionale.

Cam în aceeaşi perioadă, l-amcunoscut şi pe Ion Murariu,considerat un foarte bun acuarelist.Şi pictura lui se remarcă prindensitatea pastei şi suprapunerea

savantă a culorilor. A fost numit deexegeţi „un poet al priveleştii”, carea promovat o cromatică echilibrată,plăcută.

Ce au în comun aceşti artişti aipenelului, la care i-am putea adăugape excepţionalul grafician AurelMărculescu, sau pe Moris Manes,pictorul plin de sensibilitate şigândire? Amănuntul deloc neglijabilcă s-au născut cu toţii în ţinutulBotoşanilor!


TARKOVSKI `i c[l[uzaTARKOVSKI `i c[l[uzaspre sacruspre sacru

„Pentru mine cinematografuleste o formă de rugăciune” (A.Tarkovski)

Tarkovski este un regizor Unic.În ciuda numeroaselor greutăţi cucare s-a confruntat de-a lungulvieţii, a reuşit să-şi păstrezedemnitatea, să rămână vertical, sălupte pentru idealul său, fără a facecompromisuri. Regizorul şi-arealizat filmele după propriaviziune, aşa cum şi-a dorit, chiardacă a avut de suferit din cauzaacestui lucru. Este unic pentru căfilmele sale au un mesaj profund, nupromovează kitsch-ul, nu suntcomerciale, ci dimpotrivă - îidetermină pe spectatori să seoprească din tumultul haotic al vieţiipentru a se întreba sincer- cine sunt,care este rolul lor aici. El este unuldintre cei mai mari regizori pe planmondial, lucru pe care l-ademonstrat prin realizarea filmelorsale de o mare încărcătură spirituală.Opera sa cuprinde o bogăţiespirituală rareori întâlnită în artacinematografică, de aceea potafirma că el este o călăuză spreSacru. Referitor la acest lucru,Marina Tarkovskaia a mărturisit căfiecare film regizat de AndreiTarkovski era primit ca o revelaţie.

Andrei Tarkovski este consideratCel Întâi Chemat al artei a şaptea şinu întâmplător, deoarece elstabileşte prin filmul său o legăturădeosebită între creaţie şi cel care opriveşte, încât acesta“experimentează o stare sublimă şipurificatoare. În această aura careuneşte producţiile si audienţa, ceamai pură parte din noi se descoperăşi avem o dorinţă intensă de a o faceliberă. În aceste momente nerecunoaştem propriile adâncimispirituale şi cele mai profunde stariale propriilor emoţii”, spuneregizorul.

Faptul că Andrei Tarkovski îlapropie pe om de esenţa Adevărului,de acel Adevăr Unic, Spiritual, carenu poate fi perceput la nivel mentalarată că el are o vocaţie; şi aceastăvocaţie este valorificată prin filmelesale. Călăuza ne învaţă că am puteasă realizăm adevărul devenind unacu el şi nu analizându-l ca şi cum arfi străin şi separat de noi înşine(Paracelsus). Dar lucrul acesta serealizează doar dacă suntemcapabili de credinţă, speranţă şiiubire.

Regizorul era devotat principiilorsale, iată de ce recunoştea doar cinciregizori pe plan mondial:A.Kurosawa, M.Antonioni,L.Buñuel, F.Fillini, I.Bergman.Observăm că preferinţele luiTarkovski nu includ niciun regizoramerican, deşi în vremea respectivăfilmele americane mai erau încădecente. Acest lucru se explică prinfaptul că pentru el cinematografuleste o ocupaţie morală, şi nuprofesională, ceea ce a apreciat şi laalţi regizori.

„Călăuza” fortifică putereaspirituală întru credinţă,determinându-i pe spectatori sădescopere acea scânteie divină afiinţei lor, să se bucure de miracolulexistenţei lor, să vadă viaţa ca pe o

taină, şi desigur, să preţuiască daruliubirii dintre oameni, care poate ţinepiept oricărei teoretizări uscate aleunei lumi fără nicio speranţă.Tarkovski scoate în evidenţă prin„Călăuza” acel „element” specific şietern care trăieşte în fiecare dintrenoi. El afirmă că datoria lui este caoamenii să simtă chemarea iubirii,chemarea unei iubiri superioare,atunci când vizionează filmele lui.Prin propriile sale mijloacele, îiapropie pe spectatori de Divinitate,ghidându-i spre recunoaştereaSacrului, atât în profunzimile fiinţeilor, cât şi în tot ce-i înconjoară.

„Călăuza” ne îndeamnă lareculegere, meditaţie, rugăciune.Este un film care te marchează şi tetrezeşte la adevăratul sens al vieţii,la valorificarea frumuseţiiinterioare, a misteriosului şinecunoscutului din noi.

Pentru ca filmul „Călăuza” săajungă la inimile spectatorilor estenevoie de o deschidere a sufletului,de acea profunzime a oamenilorsimpli. Odară ce este împlinităaceastă condiţie, „Călăuza” îşiîndeamnă spectatorii spreautocunoaştere, spre valorificareauniversului interior, spre credinţă înDivinitate, spre Sacru.

28 nr. 89-90, 2016

Aliona MUNTEANU


29nr. 89-90, 2016

Floare de nisip

Ascunsă în nisipsămânţaa aşteptat smerităprima ploaie.A aşteptat o toamna şi-o iarna secetoasa,a aşteptat să iasă,cu stăruinţă şi răbdaresă nască-n primăvară, floare.

Învaţă răbdarea de la flori,muritorule!

Primăvara

E primăvară.O strig în gura maresă audă întreaga suflare,o strig în româneşte, franceză, ruseşte şi bine-nţeles în ivrit,atât de greu şi la scris şi la citit...

Inima mea o ia razna din loccuprinsă de-amocşi tot fug după eas-o întorc,prin câmpii şi pădurifără drum, sau cărare,mă urzică hainburuieni pe picioare,n-am odihnă nici spornu-s bună de nimicşi de orice m-apucmai mult stric.

Dar când vara începecu zile fierbinţi,iar păsări prin ramuriaşteaptă cuminţi pe ouă...puii să iasăinima mea ostenită dejase întoarce acasă.

Dorul

Pe-un picior de plaim-am născutDintr-o gură de raiam băutŞi m-au învăţat atuncisă iubesc acele plaiurimunţii şi cu văilemioarele, cântările.

Şi-am lăsat în urmă dorul,doar amintirile mi-am luatîntr-un geamantan uzatşi m-am dus şi m-am tot dusdupă alte cântecezilele să-mi farmece

Dar când migdalul înfloreştetot mi se pare că-i cireş.Atunci dorul se trezeşte

Şi-mi lasă pe hârtie-un vers.

PoemeMadeleine Davidsohn


30 nr. 89-90, 2016

Deun[zi, în timp ce vorbeamcu un critic literar prieten ìcoleg, am constatat c[ neconfrunt[m cu aceeaì problem[:muntele de c[r\i acumulate înscopul citirii. Drept pentru care –dup[ cum mi-a m[rturisit - dac[în urma citirii primelor pagini nusimte nimic, ei bine atuncirenun\[ pur ì simplu la lectur[ì trece la urm[toarea. Parc[ mi-a mai venit inima la loc! E semnc[ nu sunt singura care opteaz[pentru atac, atunci când nu semai întrevede àns[ pasiv[ deap[rare. Pentru c[ nici eu nust[pânesc tehnica cititului pes[rite sau în diagonal[ ì nici nudoresc s[ o deprind.

Cu atât mai mare mi-a fostsurpriza ì bucuria s[ citesc, pecoperta ultim[ a unei c[r\iprimite recent, o promisiunechiar mai frumoas[ decât cea astrategiei vinovate a trecerii cuvederea. O citez aici: „Cândmetodele ì mijloacele literare au

evoluat considerabil, când autoriiînìì parc[ ì-au pierdutautocontrolul, zvârlindu-sesinuciga` în oceanul nesfârìt alscrierii incontinente, sarcinalectorului de a identifica, dinnoianul de c[r\i primite spreevaluare, pe acelea capabile s[-lsatisfac[, s[-l intrige sau s[-lprovoace este tot mai grea. (...)Nefiind critic de profesie, ci doarcititor de control, onest ì tenace,am parcurs cu egal interes texteleprimite, încercând s[ disting, pecât mi-a fost cu putin\[,sâmburele viu de creativitate,adev[rul oric[rei c[r\i.”

„Cititor de control, ceinven\ie grozav[!”, am exclamat.Exact omul care-mi trebuia mie!Am luat aàdar în mân[ volumulde dimensiuni cuprinz[toare,compus din peste 400 de paginide analiz[ literar[ dens[, darbine distribuit[ pe por\ii-pastil[,de doar câteva pagini pe fiecareautor, carte minu\ios alc[tuit[ ìtip[rit[ de editura DetectivLiterar, cu titlul „Cititorul decontrol”, sub semn[tura dom-nului Marian Nencescu.

Începeam s[ nutrescsperan\a c[ poate totuì nu va finevoie s[ m[ reîncarnez sau s[m[ clonez pentru a apuca s[citesc tot ce mi-am dorit de ani dezile, toate acele nestemate literarela care m[ uit la r[stimpuri,jinduind dup[ timp liber, darcare, cu siguran\[, nu au cum s[mai încap[ în via\a mea,cronologic ì biologic limitat[.

~i autorul nu m-adezam[git! Înc[ de la primaprivire aruncat[ în sumar amrealizat c[ erau acolo exactnumele pe care îmi doream s[ lerev[d: Tudor Arghezi, LucianBlaga, Neagu Djuvara, Caragiale,Ion Caraion, Mircea Eliade, NaeIonescu, Unamuno, GeorgeAstalo`, Brâncuì ì MariaT[nase, Mircea C[rt[rescu,F[nu` Neagu, Petre \u\ea, MihailDiaconescu, Artur Silvestri,Adrian P[unescu, F[nu` Neagu,Emil Lungeanu, Emil Cioran,George Astalo`, CorneliuOstahie, Gheorghe P[un, PaulaRomanescu, P[storel Teodoreanu,Otilia Cazimir ̀ i mul\i, mul\i al\ii,surprinì parc[ în fotografii laminut, în articole scurte ì lasubiect, pline de inedit, dar f[r[risip[ de am[nunte.

Covârìtorul volum deinforma\ie din ì despreliteratur[, nu arareori cudedesubturi surprinz[toare (cade exemplu „cazul” manus-criselor lui Cioran, scoase lalicita\ie ca printr-un miracol,salvate literalmente de lamaculatur[ într-un moment deinspira\ie al menajerei) m-aimpresionat. Dar mai apoi,trecând la lectur[, ea m-aîncântat nu doar sub aspectcantitativ, „non multa, sedmultum”, prin stilul direct, curatì frumos, f[r[ acolade ìparagrafe de umplutur[. Con\ineportrete de autori deosebit deutile, dar ì frumoase, cu miez.

SEMNAL DE CARTE:SEMNAL DE CARTE:

“CITITORUL DE CONTROL”“CITITORUL DE CONTROL”

de Marian Nencescude Marian Nencescu


31nr. 89-90, 2016

Cel mai bine e rezumat acestfapt în cuvântul de întâmpinareal domnului Florentin Popescu:„Din respect pentru sine ìpentru cititorii s[i, d-l MarianNencescu se dovede`te a fi nunumai „pe faz[”, c[utând adic[s[ nu-i scape nimic din ceea ce sepetrece în realitatea înconju-r[toare, ci ì un autor foarte binedocumentat, sus\inându-ì ideileprin argumente imbatabile sau,atunci când e cazul, prin trimiterila informa\ii aflate de lainterlocutorii cu care a avut/areprilejul s[ fie fa\[ în fa\[.”

De bun[ seam[, articoleleluate individual au avut impactimediat la apari\ie, prinpublica\iile prin care au fostsupuse aten\iei publicului, darabia acum, sub form[ de carte,evolueaz[ pe vertical[, creând untot unitar care las[ s[ seîntrevad[ vastitatea ìseriozitatea preocup[rilor auto-rului pentru „subiecte ce \in devia\a social-cultural[, de istorie ̀ iîn genere de aspecte ori momentece pot dep[ì interesul de-oclip[”, cum bine subliniaz[domnul Florentin Popescu.Pentru noi, cei care facem partedin categoria tot mai rar[ aconsumatorilor de astfel deliteratur[ temeinic[, mai pu\inatraì de genurile publicistice cupriz[ la public cultivate de massmedia monden[ modern[, oastfel de carte este un adev[ratcadou.

Nevoia de a-i reabilita ìaduce în aten\ia publicului peautorii care au fost sistematic„uita\i” ì marginaliza\i în eracomunist[, cum este genialulPetre \u\ea, este la fel de bineacoperit[ în aceste pagini ca ìopusul ei, nevoia de a descoperivalen\ele literare reale ale celorcare, altfel de ghinioni`ti, au fostagrea\i de comuni`ti, fiindrepudia\i acum pe motive deservilism politic. O dovad[ în plus

c[ amestecul politicii în literatur[poate crea confuzii! E nevoie decuraj din partea autorului pentrua aborda astfel de subiecte„fierbin\i”.

Spre ilustrare, reproduc uncitat referitor la Artur Sivestri, omde cultur[ pe care eu îns[mi amavut onoarea s[-l cunosc ì s[-lrespect abia târziu, la scurt timpînainte de decesul s[u prematur:„În fapt, este vorba chiar de or[zbunare politic[, venit[ pestevreme, atunci când protagoni`tiiacestui concept au disp[rut, aàîncât nu se mai pot ap[ra.Asist[m ̀ i la o mistificare – a câtaoar[? – a istoriei literare ̀ i socialemoderne. Ceea ce este tristr[mâne faptul c[ Artur Silvestri ̀ iîntreaga sa oper[ cultural[,cl[dit[ cu trud[ ì sacrificii, esteca ì `tears[ de unele voci bineorchestrate, ce pândesc dinumbr[ orice încercare deemancipare cultural[ pe temeiromânesc.”

Analog, vorbind despreaceast[ „genera\ie expirat[” descriitori controversa\i, MarianNencescu formuleaz[ o concluziesuperb[ cu ocazia desp[r\irii deF[nu` Neagu, alt autor pe care pevremuri l-am îndr[git ì eupentru fabuloasa sa art[ ametaforei,: „La desp[r\irea de«uriaùl blond», nu ne r[mânedecât s[-i `tergem înc[ odat[ dinmemoria colectiv[ pe to\i câiniicare i-au mâncat din palm[, careau dormit cu c[r\ile lui subc[p[tâi, ì deodat[ s-au f[cuturâ\i ì r[i, umplând oraùl cufantasme cenuìi...”

„Cititorul de control” nu secite`te dintr-o r[suflare, ca unroman, ci se consult[ ì sedecanteaz[, deschizând perspec-tive ì luminând asupra multorautori ì lucr[ri importante dinliteratura noastr[. E o cartecopleìtoare, consistent[, avândun con\inut foarte divers. Cutoate acestea, îmi place s[

c[l[toresc prin ea cu febrilitate caprintr-un film de ac\iune, s[rindde la un autor la altul, oferindu-mi momente de „bun[ ì maibun[ în\elegere”. Con\ine chei dedescifrare nepre\uite, nu numaipentru mine, ci pentru to\i ceiinteresa\i s[ p[trund[ fenomenulliterar dincolo de suprafa\[.

Parafrazez cheia sol, careface s[ sune armonios pieselemuzicale, ì dau volumului„Cititorul de control” numele de„cheie re”, pentru c[ inducearmonie în lumea pieselorliterare, pentru c[ re-aduce, re-evalueaz[ ì rezolv[ multesubiecte care înc[ mai a`teptaur[spuns, prin demersul dedescifrare a dedesubturilor culturiiinstitu\ionalizate.

M[ opresc aici, concluzio-nând ì eu: mul\umesc multpentru aceast[ carte! Autorul neface un serviciu nepre\uit,deschizându-ne multe porti\e deîn\elegere, ajutându-ne s[acumul[m `tiin\[ ì timp, citindì interpretând practic literaturaì istoria ei, servindu-neinforma\ia sensibil ì concretanalizat[, literalmente pe tav[. Pedomnul Dr. Marian Nencescu,scriitor harnic, acribic ì dedicat,nu-mi r[mâne decât s[-l felicitdin toat[ inima pentru acestvolum imens de munc[,materializat între dou[ coper\ibine legate, la propriu ì lafigurat.


32 nr. 89-90, 2016

PLOAIAPLOAIA

În după-amiezile ploioase, măstrecuram uşor, din dormitorul meu,şi cu paşi repezi şi mici străbăteamholul lung şi anost. Cu mâna peclanţa uşii, tresăream la fiecarezgomot, vroiam să fug în lumeamea, deschideam uşa şi o găseam lafereastră.

„Bunica!”, îmi strigam în gând.Închideam uşa în urma mea şi măghemuiam într-unul din cotloanelecămăruţei, ce încă purtau mirosulcasei bătrâneşti, în care mi-amgândit cele mai frumoase poveşti alevieţii. Aş fi vrut să opresc timpul înloc, să-mi spună la nesfârşit, aceleaşipoveşti nescrise de altădat! Aveamacelaşi sentiment de deja-vu, ori decâte ori o desopeream la fereastră,căci iubea ploaia, găsea cu fiecarestrop, o altă povestioară de spus.

- Dar de ce stai la geam , bunico?- Ascult ce are să-mi spună

ploaia!- Dar şi ieri...- Asta vine de la ruşi!Şi cu glasul blajin şi cald, într-un

compartiment rece şi umed de tren,mă purta apoi către Cernăuţi.

Cu mâinile mereu în căutareaunui timp apus, scotoceam fiecaresertăraş al odăii, la fel ca şi ieri, măminunam, de pozele îngălbenite detimp şi cutioarele cu alifii chinezeşti.

În micuţul ei bazar, din sertarulnoptierei, găseam orice. Lucrurisimple de care astăzi îmi este atât dedor să le mai ating! Nu ştiu cum, daracolo timpul se contopea cu noi,acolo timpul era atât de permisiv, şica într-o altă dimensiune, colindambulevarde şi străzi înguste,marmorate de patina timpului. Măfascina viaţa, dură, dar interesantăpe care o dusese, şi-mi propuneam,ca la bătrâneţile mele, să am amintiricel puţin la fel de multe ca ea, depovestit nepoţilor.

- Am să-i iubesc, bunico! Am să-i iubesc! Am să-i iubesc aşa cumfaci tu cu mine astăzi!

În sufletul meu de domnişorică,creştea de pe-atunci un vis, căci numă gândisem niciodată să amfamilie, soţ, copii, dar visam să amnepoţi, să-i iubesc aşa, pentru că măsimţeam inundată de sentimentul ei.Nepoţii mei vor fi norocoşi cu oastfel de bunică!

Când în sfârşit ploaia înceta, seîntorcea şi se aşeza pe „divanul”vechi, de sub sertăraşul noptiereiscotea o fotografie alb, negru cu fiulei cel mare. Suspina! Niciodată nus-a bucurat de el, cum o făcea cândîl privea în poze. Îmi strângeam

pumnii de neputinţă şi mă certam cucerul, că nu o ajută.

- Îl iubeşti tare, aşa-i?Şi fără să-şi dezlipească privirea

de poza, mă aproba dând din cap.Curiozitatea mă împingea să-i punîntrebare după întrebare, însălacrimile ce-i apăreau în colţulochilor, mă opreau de fiecare dată.

- Bunico, tu nu eşti furioasăniciodată?

- Oamenii nu ne rănesc pentru căvor, oamenii, sunt predispuşi săgreşească. E omenesc, să greşeşti!Însă ceea ce mulţi dintre ei nucunosc, este faptul că nu ceea ceoferi, ci cum oferi şi ce reuşeşti sătransmiţi, contează. Pentru mine,este important cum mă faci să măsimt, nu ce îmi oferi!

Asta era! De asta o iubeam. Nu-mi dăruia niciodată nimic, şi cutoate acestea cele mai frumoasemomente erau lângă ea. Maiînvăţasem o lecţie, una importantă.De acum mă simţeam pregătită să-mi aleg oamenii care să măînconjoare. Pentru că bunica mea.nu era o bunicuţă clasică, precum înpoveşti, să mă înduplece cu halva şibiscuiţi cu miere. Bunica mea eraspecială...

Corina ShIMILYCorina ShIMILY

DEBUT LITERAR


33nr. 89-90, 2016

Vocea crainicului rostea ultimele cuvinteale disertaţiei despre microbi:„...de aceea trebuie să fim extrem de precauţi,microbii invizibili şi nenumărabili plutesc în aer,în apă, se găsesc pe alimente, pe lucruriei sunt pretutindeni unde sunt oameni, plante,pretutindeni unde este viaţă, aşa că...”Policarp Resteu, funcţionar la căile ferate,răsuci butonul radioului ce-i rănea timpanul.Gestul fiind cam prea brusc, aparatul căzude pe măsuţa pe care era aşezat.Asta-l înfurie şi mai rău.Îi trase un şut de-i împrăştie măruntaiele pe podea,se aplecă să-i ridice carcasa golită,dar se răzgândi imediat,zicându-şi „Să ştii că şi pe ăsta sunt microbi”.Îl împinse din nou cu piciorul şi o zbughi afară.„Trebuie, să aduc pe cineva să şteargă, să spele tot de când mi-a plecat nevasta, apartamentul acestaa fost invadat de microbi”.Căută o femeie, o aduse acasă, îi explică amănunţitce avea de făcut, după care intră în baie să se spele.Văzu nişte muşte ce bâzâiau între pereţii albi...„Şi astea sunt purtători, aşa zicea ăla la aparat”.Aţâţat, înşfăcă un prosop şi începu o vânătoare turbatăîn spaţiul strâmt al băii.Câteva muşte se refugiaseră deasupra rezervorului de la toaleta, hotărât, se sui pe cadă, învârti ştergarulşi, poc, alunecă în cadă cât era de lung.Se ridică după un timp, ameţit şi icnindse privi atent în oglindă,pe frunte avea o rană sângerândă.Ieşi în goană din apartament urmărit de privirea uluităa femeii care se apucase deja de curăţenie.Ajunse la Circa sanitară,acolo, o soră tinerică, ascultându-i bâlbâiala

neinteligibilă, se apropie să-i facă toaleta plăgii.Policarp sări, ii puse felceritei palma în pieptşi îi zice precipitat:„V-aţi spălat pe mâini, să nu puneţi aşa mânape mine, să nu mă atingeţi”.Fata îl privi intrigată şi, punându-i nervozitateape seama durerii, vru să-şi continue treaba...

„Să nu puneţi mâna pe mine până nu vă dezinfectaţi, acum, în faţa mea,toţi sunteţi îmbibaţi de microbi”, continuă amploiatul,îmbrâncind-o pe biata fată care se retrase încet, cu gândul să anunţe medicul de gardă.„Ăsta-i nebun”, îşi zise ea.Policarp intui primejdia şi o zbughi din cabinetrătăcind un timp pe străzi.Urmărit de privirile suspicioase ale trecătorilor şi, simţindu-şi stomaculhărţuit de foame, intră într-un restaurant.Comandă ceva de mâncare, iar când chelnerul adusetacâmul şi pâinea, îi studie avid mâinile şi îl întrebă:„Dumneata îţi speli mâinile înainte de a servi clientul?”Chelnerul îl privi nedumerit, continuând să aşezetacâmurile pe masă fără să răspundă.Eroul nostru îi împinse cât colo mâinile de pe faţade masă, ţipând furios:„Pleacă du-te şi te spală-te imediat, altfelnu-ţi permit să mă serveşti!”Vecinii de la celelalte mese priveau curioşi scena.Chelnerul îşi ieşi din fire şi-l împunse cu arătătorulîn piept zicându-i răstit:„Ieşi afară, beţivule, vii aici în stare de ebrietateşi mai faci şi scandal, acum chem sectoristul”.Speriat, Policarp Resteu plecă nemâncat, alergă,alergă... dar foamea nedându-i pace,intră într-un magazin alimentar de unde cumpără pâine,salam, brânză şi cu pachetul sub braţ ieşi din magazin.Nu merse mult şi-l fulgeră un gând„Pâine, salam, brânză – astea sunt făcute de muncitori,

N\prasnica fobiea lui Policarp Resteu

Ion IANCU VALe

Climate literareClimate literareoameni simpli care nu prea fac caz de igienă”.Aruncă pachetul într-un coş de gunoişi ameţit de foame şi de gândurile negrece-i roiau prin minte,se îndreptă cu paşi nesiguri spre casă.Aici plăti femeii care îşi terminase treabaşi se întinse în pat, gemând obosit.Foamea îl chinuia acerb.După un timp se sculă, se duse la frigider,îi privi sceptic interiorul,şi-i trânti la loc uşa, gata s-o rupă din balamale.Se aşeză din nou în pat, cu lacrimi în ochi...„O, Doamne totul este incert, murdar, infectat...ce să mă fac, ce să mă fac, Doamne?!” Şi chinuit, epuizat, adormi imediat.Se trezi după miezul nopţii,lac de sudoare, cuprins parcă de febră.Visase şi se făcea că microbii, care în visul lui luaserăforme de monştri hidoşi, imenşi,dansau în jurul lui cântând:„Eu sunt virusul dizenteriei şi am să-ţi fac prafşi pulbere intestinele”„Eu, al hepatitei şi am să-ţi distrug ficatul!”„Eu, al tuberculozei şi am să-ţi găuresc plămânii!”...Policarp sări ca ars din pat.Foamea cruntă ce-l chinuia îl dădu în sete:„O să fierb nişte apă şi o s-o răcesc în frigider,dar în ce, vasele spălate de femeia aceea precis sunt plinede microbii de pe mâinile ei de ţărancă ignorantă”.Căută o cutie cu chibrituri,aprinse în fugă aragazul şi puse pe elun cazan mare, plin ochi cu apă.

Când îl văzu clocotind, aproape opărindu-se, vărsă apa peste vasele îngrămădite în chiuvetămai răsturnă peste ele şi o cutie de deroşi cu o cârpă curată începu să frece cratiţe,linguri, oale... nu ierta nimic.Terminând cu vasele din bucătărie,veni rândul lenjeriei şi al hainelor.Goli şifonierul, sertarele toate, trase carpetelede pe pereţi, adună covoarele de pe duşumeaşi, dezbrăcându-se până la piele, cum l-a făcut mă-sa,grămădi totul în mijlocul casei.Dădu drumul la robinete şi începu să arunce sodăşi apă fiartă peste tot acest talmeş-balmeş textil.Spărgând turbata noapte.zorile îl găsiră pe neobositul Policarpmutând, spălând, frecând,...Vecinii treziţi de zgomot, văzând apa ce năvăleape sub uşa învăluită în aburi a amploiatului,intrară peste el şi încercară să-l liniştească.Dar el nu vedea, nu auzea, gol puşcă,spăla întruna. Cineva dădu un telefon.Nu după mult timp, se auzi sirena Salvării.Câţiva inşi îl luară, mai mult pe sus,învelit într-un cearşafşi se îndreptară spre ambulanţă.Ud, murdar, opărit, cu privirea rătăcită,purtând încă în mâini o cârpă şi o bucată de săpun,fu împins în maşina ce demară imediat.Un timp vecinii putură urmări duba ce se îndepărtaşi pe al cărei geam pe jumătate vopsit,se vedea o mână frecând-l de zor cu o cârpă...

34 nr. 89-90, 2016

Întâmpl\ri din Sec\ria literar\Întâmpl\ri din Sec\ria literar\Nesfârşit şi fermecător este

drumul poeziei! Începe de-acolo deunde nici nu te-aştepţi şi se terminăacolo unde nu se mai termină, căcisetea lăuntrică de frumos fierbe însufletul celor aleşi. Şi ca să mergemmai departe, pe frontispiciulluceafărului natal al poetului pe care-l avem de faţă stă scris, acolo, sus,Secăria literară, un drum pornit dinsatul Aluniş şi ajuns în „prispa MaiciiDomnului”, la Secăria, cu tot felul deîntâmplări ce nu pot fi date niciodatăuitării, pentru că toate acestea facparte din zestrea noastră milenară,din patrimoniul nostru cultural.

Traseul vieţii de dascăl alpoetului George Bâgiu Secăreanu,empatizând unor obiceiuri şi tradiţiiale comunităţilor care au ţinutvetrele strămoşeşti strâns legate decoloana vertebrală a Carpaţilor, dincele mai îndepărtate timpuri şi pânăîn clipele care urmează cursulistoriei, într-o sete lăuntrică defrumos şi-o încărcătură liricăastâmpărătoare de noroc, a oferitcititorului forţa verbului tradiţionalaflat în continuă mişcare pesteaşezări stabile în dinamica lor,oricum s-ar fi numit - Strâmbeni,Ostrov, Pe pod, Aluniş, ori icoana

lirică a Prispei Maicii Domnuluicare este Secăria cu întâmplările ei,fiind ţinuturi călcate de voievozi şitransmise prin pravilă domneascăgeneraţiilor viitoare.

Cărţile sale vibrează în semnul demirare al dulcelui stil clasic satulromânesc, trăgându-şi seva dulce dinlăzile de zestre ale înaintaşilor noştri,cu muzicalitate, ritm şi rimă, culori şimiresme demne de toată ardoareacaligrafiei literare, actul liric fiind atâtde bine timbrat încât ceea ce nuputem uita singuri, mai degrabă săputem vedea împreună cultura şispiritul satului românesc din care şi-

Constantin VoICU

Climate literareClimate literareau luat zborul spre înalturi atâteageneraţii de tineri şi bătrâni, unii înstele, alţii în drum către ele, însetaţide acelaşi frumos.

„Secăria - prispa MaiciiDomnului” şi „Aluniş - sărutul meualbastru” sunt dovezile unui talentparcă anume creat pentru aceastăpitorească parte de lume, rotindu-sedupă Bucegi ca soarele după propriulsău destin. Căci dacă niciodată n-aiajuns pe aceste meleaguri, ca român,imediat simţi că şi tu aparţii aceluiaşispaţiu, numai că el, poetul, a ştiut săscoată înaintea ta, la iveală, ceea cede fapt exista în fiecare dintre noi:„Dacă ai să treci vreodată/Din Teşilaspre Comarnic, /Vei descoperi îndată/Cât a fost cerul de darnic./ (...) Munţicu nume de-mprumut: /Vornicul,Doamnele, Baiul, /Într-o vreme dedemult /Cred c-aici s-a născut raiul./Cu arhangheli şi fantasme, /Îngeri cuaripi uşoare /Cum găseşti numai prinbasme /Depănate-n şezătoare. /Toateaceste frumuseţi/Ce ca-ntr-un tablous-au strâns/Să le cânt nici două vieţi/Cred că nu mi-ar fi de-ajuns:/Codrul, florile poienii /Cu parfumullor plăcut, /Fericiţi sunt secărenii/Stăpânind acest ţinut!” (Secăria -Prispa Maicii Domnului).

Poezia „Zestrea” închide în eatoate nestematele de care bunicii şistrăbunicii poetului (originar dinsatul Aluniş şi stabilit, prin locul demuncă, în acelaşi areal geografic,etnografic şi folcloric, într-o şcoalădin satul Secăria) erau în stare să lescrie pe-o foaie de zestre tinerilorcare urmau să-şi întemeieze ofamilie, ducând mai departefrumuseţea şi tradiţia românească:„Am găsit odată, toamna, /Scris pe-ofoaie cu-n condei, /Ce-a adus cazestre, mama, /În casa soţului ei./”Cele treisprezece strofe aşază, înversuri liber şi lin curgând ca apaunui izvor, atât sentimentul, cât şiinventarul de lucruri şi unelte,nicidecum rimele care calcă perfectşi potrivit cu prozodia clasică aexprimării poetice. Şi mamapoetului, dulcea lui mamă... „Peste

toate aşezat-a /O maramă vaporoasă,/Dragostea ei pentru tata /Sinceră şiluminoasă./

Anii de şcoală, atât de emoţionantasociaţi cu amintirea fostei luiînvăţătoare, în poezia „Scrisoaretârzie” sunt reprezentaţi într-o notăelegiacă, nostalgică, de romanţă,aducând „de parcă e acuma”portretul şcolarului de altădată „Eramnaiv, cu suflet pur şi bun” şi cel deacum „...când scriu târzia meascrisoare, /Văd în oglindă cât sunt debătrân.”/, dar şi acela al învăţătoareicare-şi strângea „în coc albitul păr”,având pentru fiecare elev, în specialpentru cel invocat, cuvinte de

îmbărbătare şi clişeele nealterateicopilării într-un anumit spaţiu şi timpistoric. Cu toate că este la vârsta atreia, copilăria încă îl subjugă, poetulvisându-şi iar părinţii, şi pe el copil,în casa părintească, într-o „iarnă albăde cleştar”, unde tot felul de bunătăţiîi făceau „cu ochiul”, dar când să iadin prima îmbucătură, când să creadăcă totul se petrece în realitate, firulvisului se rupe brusc, pentru că la uşănu bătea altcineva, decât un vecin(Vis de noapte).

În concepţia lirică a poetului,viaţa este un vapor cu care „Noicălătorim uşor /De la naştere spremoarte”, după care, după ani denavigare prin greutăţile inerentevieţii, „Pe o plajă oarecare/Ajungem nişte epave/”, privind cuîntristare „Soarele la orizont /Cumse prăbuşeşte-n mare. /(Vapoarele).

Îndoindu-se de fericirea lumească,poate mai grea decât orice păcat, oripentru un trai frumos fiindcondamnat să plătească mai multdecât pentru o faptă rea, încredereae tot în mila Celui de Sus „Dinsuflet, Doamne, nu te-am scos /Şitot mai cred în mila Ta”/, uneorirugându-l să-l asculte, să plece „maiînainte /Pe lungul drum al celormorţi” (Psalm păgân). În aceeaşitonalitate, de tristeţe, resemnare,optimism, contactând marile temelirice-viaţa, moartea, nunta, raiul,iadul ş.a. - poeziile Sărbătoare,Premoniţie, Regret, Promisiune,Rugăminte, Povestea mamei şimulte altele ne conduc către o lumecu o finalitate lipsită de grijipământeşti în care forţa autoironieişi-a zâmbetului cerebral de esenţămitică, folclorică, îţi dau puterea de-a trece mai uşor peste inevitabilulcare te pândeşte în tot timpul şi-n totlocul. Ajuns la o vârstă respectabilă,poetul se consideră cu misiuneaîndeplinită fiind „de-acum o haldăde steril/Din care s-a extras mai totargintul, /Un obiect minor şi inutil/Care umbreşte în zadar pământul.”/

În poezia lui George BâgiuSecăreanu, tot satul românesc se-nchideca-ntr-o cetate biblică, palpitând deviaţă şi de frumuseţi nebănuite în carenumai o pană inspirată aduce lalumină nevăzutele nestemate desprecare nu mai suntem, la un momentdat, conştienţi de existenţa lor. Ţipătîn faţa veşniciei, lasă urme adânci pefaţa albă de hârtie, ca nişteîntâmplări ce prea curând n-or sămai revie prin Secăria literară, decâtîn unduirea urmaşilor. Căci poetulne-a arătat cine suntem de fapt şi,mai mult decât atât, unde ne ducemşi de unde venim, mai presus decâtorice, mai prejos de toate cele,meritând toată atenţia noastră, cât şia criticii literare.

35nr. 89-90, 2016

Constantin VoICU


DAC| NU E CULTUR|,DAC| NU E CULTUR|,NIMIC NU ENIMIC NU E

Am parafrazat în titlularticolului un foarte cunoscutdicton, convins că nu sunt de locdeplasat îndrăznind acest lucru.

Căci cultura unui popor areprezentat în toate timpurile esenţalui existenţială, conştiinţa de neamşi ţară şi girul valoric al identităţisale naţionale, acestea însemnândmult mai mult decât, chiarpotenţialul său economic, industrialsau militar. Dacă falimentuleconomic sau pierderea unuiteritoriu sunt reversibile în timp,distrugerea culturii unui popor,înseamnă pentru acesta neantizareasa, morală sau chiar fizică, pentruvecie.

Într-o astfel de postură, fărăprecedent, se găseşte acum, poporulsau naţia noastră, care de un sfert deveac se află sub atacul concertat şideliberat pe care îl reprezintăalterarea obiceiurilor tradiţionale, aeducaţiei, a artei a literaturii şi chiara limbei stămoşeşti sub explicaţianăucitoare: ,,asta se vrea”...

Să sperăm însă că ne vom,,deştepta” chiar şi în ceasul al

doisprezecelea, şi că memoria şiexemplul înaintaşilor noştri precumMiron Costin, Dimitrie Cantemir,Mihai Eminescu, NicolaeGrigorescu, Ion Luca Caragiale,Petru Maior, Vasile Pârvan, NicolaeIorga, Mircea Eliade, ConstantinNoica, Constantin Brâncuşi, EmilCioran, Eugen Ionescu, MihailSadoveanu, Tudor Vianu, GeorgeCălinescu şi a multor, multor altormari personalităţi de spirit şi culturăromânească, va crea motivaţiasupremă de a lupta pentru a salvacultura, ultima noastră redută. Iatămai jos o mostră care exemplifică,într-un anume fel atmosferaexistentă într-o perioadă, istorică, deincontestabilă emulaţie culturală:„Carol al II-lea, un rege controversatşi aflat în permanent conflict cuclasa politică, dar în vremea căruiaRomânia a avut cea mai maredezvoltare economica,î n perioadainterbelică, era dotat cu o inteligentaextraordinară şi pasionat de cultură,pe care a patronat-o şi în cei 10 anide domnie -1930-1940, aceastarămâne una din marile sale realizări.În legătură cu legea fundamentalădin 1938, supranumită Constituţialui Carol al II-lea se zvoneşte căîntr-una din serile lunilor din iarnaanului 1938, regele îl convoacă laPalatul regal pe renumitul profesorde drept avocatul Istrate Micescu-decanul Baroului Bucureşti şi îlînsărcinează cu redactareaConstituţiei. A doua zi, la orele 11,20 Istrate Micescu, avândmanuscrisul cu textul Constituţieisub braţ, solicită să fie primit deMajestatea Sa. După o primă

lectură,regele se arată mulţumit şifelicită pe marele avocat, care separe că a respectat indicaţiile regale.Era o Constituţie diferită de cea dinanul 1923 în care regele aveadepline puteri, putând desemna nunumai pe primul-ministru ci şi pemembrii Cabinetului şi şefiicelorlalte organe centrale. Într-odimineaţă Carol al II-lea cere să fiechemat la Palat, Profesorul Iorga,care critica vehement viaţa privată amonarhului. Pe scările care duceaula etajul I al Palatului,unde erabiroul regal, Iorga îl întâlneşte pePrimul Ministru în funcţie, care cuo voce zeflemitoare spuse: Ce maifaci profesore? Iorga răspunde: Întimp ce dumneata cobori eu urc.Primul ministru credea că se referăla scări, dar Iorga presimţire că va finumit prim ministru, ceea ce regelefăcuse în următoarea jumătate deoră, cât durase discuţia în biroulregelui. Profesorul Iorga a acceptat,cu toate că ştia că regele voia să-lcompromită,dat fiind caracterulregelui. S-a spus despre Iorga: “Arebarbă, nu e ţap, E mai 'nalt ca noi c-uncap, A scris istorie sub 3 regi, şi aretoţi copiii blegi”. N B Iorga a avut 3copii cu doctorate în străinătate,dar nuaveau geniul tatălui lor. Circula olegendă, pe vremea aceea că a învăţatlimbă franceza, în avion, spre Paris.”

36 nr. 89-90, 2016

George BâRLIGeANUGeorge BâRLIGeANU


37nr. 89-90, 2016

Mariajul Sophiei Tolstoi cuLev nu a fost unul tocmai uşor!Deşi i-a fost editor, traducător şiredactor, Tolstoi nu şi-a exprimatniciodată făţiş recunoştinţa faţă deea. Cei doi îşi citeau jurnalelepersonale, împărtăşind experienţeleatât în plan faptic, cât şi în celspiritual. Sophia a fost conştientă derolul şi importanţa istorică ajurnalului ei cu privire lainformaţiile despre viaţa şi operamarelui scriitor, dar nu a încercatnici un moment să ascundă sau săschimbe adevărul, consemnându-şipărerile şi ideile cu privire la totceea ce au trăit şi împărtăşitîmpreună. Autorul şi-a găsit surselede inspiraţie în viaţa de familie, înjurnalele şi scrisorile Sophiei atuncicând a scris cele două romane dereferinţă: „Război şi pace” şi „AnnaKarenina”.

După publicarea celui dinurmă, Tolstoi a trecut printr-o crizămorală acută, a creat curentultolstoiştilor, începând să blamezerolul şi importanţa banilor şi averii,relaţiile sexuale, implementând unfel de teroare nu numai domestică,dar şi la nivel de mecenat.

Ea l-a inspirat pentrupersonajul Kitty din romanul„Anna Karenina”. După 19 sarcini,3 avorturi spontane şi 5 deceseinfantile, ea avea o grămadă de guri

de hrănit în momentul în care el adecis să renunţe la veniturileprovenite din drepturile de autor,inclusiv la averea pe care o deţinea,hotărând să îşi păstreze doar moşiaYasnaya Polyana. De la Sophia ne-a rămas o carte de memoriiintitulată: „Viaţa mea, fragmente dejurnal”.

Dostoievski evita să se inspiredin viaţa de familie, Anna, soţia lui,fiind aceea care l-a susţinut înpermanenţă, chiar şi în perioadeleîn care scriitorul, epileptic de altfel,era dependent de jocuri de noroc.

La vârsta de 20 de ani, maiexact, în octombrie 1866, Anna afost angajată ca stenografă de cătreFyodor Dostoievski. Lunaurmătoare a cerut-o de nevastă, iarea a acceptat imediat. Aşa cumpovesteşte în memoriile sale,Fyodor i-a împărtăşit subiectul unuinou roman solicitându-i părerea cuprivire la psihologia feminină. Înromanul fictiv un pictor bătrân s-arfi îndrăgostit de o tânără şi aîntrebat-o dacă ar fi posibil ca otânără aşa de frumoasă, cu opersonalitate veselă, să seîndrăgostească de bătrânul artist.

Anna a răspuns fără să segândească: orice este posibil, darscriitorul a insistat: „Pune-te înlocul ei pentru un moment.Imaginează-ţi că eu sunt pictorul,

mă destăinui ţie şi te întreb dacăvrei să fi nevasta mea. Ce airăspunde?”, iar Anna a răspunsimediat: Aş răspunde că te iubesc şică te voi iubi întotdeauna”. Înfebruarie s-au căsătorit şi au părăsitţara. În Baden, Dostoievski apierdut la ruletă toţi banii şibunurile, inclusiv hainele tinereineveste. S-au stabilit la Geneva, iardupă un an s-a născut fiica lor carea murit 3 luni mai târziu. În Dresdas-a născut cea de-a doua fiică, iardupă ce s-au întors la St.Petersburg, Anna a mai dat naşterela încă doi băieţi. Preluase dejatoată averea şi gestiona cheltuielile,inclusiv negocierile la romanele ceurmau să fie publicate a fost sarcinaei, iar în scurt timp au scăpat detoate datoriile pe care Fyodor lefăcuse la jocurile de noroc.

Mari scriitori ru~iMari scriitori ru~i

~i so|iile lor~i so|iile lorCartea „Nevestele-Femeile din spatele monştrilor sacri ai literaturii ruse” (The woman Russi’s Literary Giants)

este scrisă de Alexandra Popoff. Autoarea s-a născut în Moscova, dar astăzi trăieşte în Canada, iar sursa de inspiraţiepentru acest roman a reprezentat-o mama ei care şi-a dedicat întreaga viaţă în susţinerea carierei soţului ei, scriitorulGrogori Baklanov. Fiica lor a considerat ca acest comportament şi această dedicaţie sunt specifice soţiilor scriitorilorruşi care şi-au făcut o meserie din cultivarea geniului soţilor lor. Autoarea realizează o incursiune în biografiile a şasefemei extraordinare care şi-au dedicat viaţa pentru desăvârşirea operei soţilor lor: Sofia Tolstoi, Anna Dostoievscki,Nadejda Mandelstam, Vera Nabokov, Natalya Soljeniţîn şi Elena Bulgakov. Soţiile lor au trăit momente dificile, trăindalături de scriitori care au fost victimele politicii comuniste ruseşti. Au îndurat acţiunile represive ale guvernului, au trăitla limita supravieţuirii, au dus lipsa de bani, şi-au sacrificat propriile cariere promiţătoare, au fost stenografe, dactilografe,traducătoare, critici, editori, redactori, cercetători, sfătuitori. Multe dintre operele acestor scriitori au reprezentat rezultatulparteneriatelor creative realizate împreună cu nevestele lor. Pentru aceste femei, să fi nevastă de scriitor a reprezentat oprofesie în sine. Ele au fost‚ „dădace de talente” cum o descria Tolstoi pe Sofia în „Război şi pace”.

Climate literareClimate literareÎn 1881 când Dostoievski a

murit, Anna avea 35 de ani şiniciodată nu s-a mai recăsătorit.După moartea lui, ea a strâns toatemanuscrisele, scrisorile şidocumentele şi a construit o camerăspecială dedicată marelui scriitor înincinta Muzeului de Istorie. Anna i-a fost asistentă medicală, prietenă,tovarăşă de viaţă, dactilografă şiiubită fiind singura persoană pecare se baza scriitorul. Ţinea înmare taină un jurnal personal pecare l-a ferit de orice indiscreţieposibilă, chiar şi de curiozitateasoţului ei. După mulţi ani, un experta descifrat jurnalul şi a făcut publicăviaţa conjugală a celor doi. Annaapucase să şteargă toate însemnărilecare l-ar fi pus în ipostaze jenantepe scriitor. Dostoievski i-a dictatambele romane „Crimă şipedeapsă” şi „Fraţii Karamazov”.Ulterior ea a publicat o carte cu„Amintiri”, dovedind astfel căfemeia din spatele lui Dostoievskiera o persoană talentată şi educată.Tolstoi şi Dostoievski au fost rivaliîn viaţa literară şi au evitat oriceformă de contact, dar asta nu le-aîmpiedicat pe nevestele lor să sesfătuiască şi să se încurajezereciproc în efortul lor de a-şi susţinepartenerii.

Un alt personaj impresionant afost Vera Nabokov, nevasta luiVladimir Vladimirovici Nabukov,scriitorul veşnic nemulţumit descrierile sale şi gata oricând să îşiarunce manuscrisele în foc. Veraera gardianul care îi păzea scrierileşi încerca din răsputeri să le salveze.Soţul ei avea o mare consideraţiepentru Tolstoi, dar nu îl suporta peDostoievski.

Nevasta lui, femeie cu capul peumeri, cunoştea biografia celor doititani ai literaturii şi rolul pe care îljucaseră nevestele lor în viaţa şiopera lor. Nabukov spunea căîmpreună cu femeia de lângă elformează „o singură umbră”. Veraera un intelectual rafinat când adevenit nevasta celebrului scriitor.Cu toate acestea, ea şi-a făcut dinstatutul de nevastă, editor şi translatoral operelor soţului ei un crez de viaţă,fiind sursa de inspiraţie în multe dinoperele lui. Cei doi au format unparteneriat de succes în care femeiaşi-a dedicat viaţa talentului soţului ei,iar bărbatul şi-a dedicat opera soţieilui. Frumos, nu-i aşa? Femeiamăritată timp de 52 de ani cu autorulcelebrului roman‚ „Lolita” a vrut săfacă ceva util şi măreţ cu viaţa sa: să-şi ajute bărbatul să devină unul dintretitanii literaturii ruseşti.

Vera era o femeie curajoasă,până acolo încât purta pistol pentrua-şi apăra bărbatul în călătorii. Îlînsoţea chiar pretutindeni, chiar şila cursurile pe care acesta le ţinea la

Cornell, iar când acesta nu puteaveni, nu ezita să îi ţină locul. S-adovedit intransigentă în negociereacontractelor de editare. Întotdeaunai-a fost primul cititor şi primultranslator. I-a corectat povestirile înlimba germană, memoriile în limbafranceză, femeie stranie, o nevastăconvenţională cu o splendidăinteligenţă neconvenţională.

Scriitoarea Nadejda Mandelstam(81 ani) a fost soţia lui OsipMaldelştam. Provenea dintr-ofamilie de intelectuali evrei, mamaei făcând parte din prima generaţiede femei care au urmat cursurileFacultăţii de Medicină din URSS.Nadejda a studiat pictura şi a fostucenica pictoriţei Alexandra Exeter.La 20 de ani l-a cunoscut pe Osip şinu s-a despărţit de el până cândacesta a fost arestat în anul 1938. Îi

era atât de devotată soţului, încâtodată, fratele ei comenta că ea şitalentatul poet Osip Mandelstamdeveniseră atât de apropiaţi, încât eapărea să se contopească în existenţalui, pierzându-şi personalitatea. Eaşi-a privit fratele cu îngăduinţă şi i-arăspuns sec: „That’s how we like it”.Născută Hazim, 31 oct 1899-29 dec1980, la Saratov într-o familieevreiască din clasa de mijloc, apetrecut primii ani la Kiev. OsipEmilievici Mandelştam 15 ian 1891a fost poet şi eseist evreu rus, unuldintre cei mai faimoşi membri aişcolii poetice acmeiste. A scris o

38 nr. 89-90, 2016

Sophia şi Lev Tolstoi

Vera NABOKOV şiVera NABOKOV şi

Vladimir Vladimirovich Vladimir Vladimirovich

Nad

ezh

da Y

ak

ovle

vn

a

MA

ND

EL

ST

AM

ER

A


lirică neoclasică, caracterizată prinlaconism, intensitatea expresiei şiechilibrul versului. Născut înVarşovia într-o familie evreiascăbogată. Tatăl său, patron detăbăcărie, a fost capabil să facă rostde o dispensă, care îi permitea săocolească restricţiile impuse delegile regiunii de colonizare şi lascurtă vreme după naşterea lui Osip,s-a mutat cu familia la St Petersburg.În aprilie 1908, Madelştam a decissă studieze literatura şi filozofia laSorbonne, dar în anul următor acontinuat studiile la Universitateadin Heidelberg, pentru ca în anul1911 să ajungă la universitatea dinSankt Petersburg. El nu areuşit sătermine niciodată un institut deînvăţământ superior. Anul 1911 estede asemenea anul convertirii luiMandelştam la creştinism. Poezia luiMandelştam a devenit populistădupă revoluţia rusă, din 1905 aevoluat către simbolism şi în anul1911 împreună cu alţi poeţi ruşi aformat „Asociaţia poeţilor” subconducerea formală a lui NikolaiGumilov şi Serghei Gorodeţki.Nucleul acestui grup a devenitcunoscut ca acmeişti. Mandelştam afost autorul manifestului noii mişcări- Dimineaţa acmeismului (conceputîn 1913 - publicat în 1919). 1913 afost de asemenea anul publicăriiprimei colecţii de poeme, Piatra,colecţie care afost republicată în1916, cu un alt nume şi într-o formămai extinsă.

În 1922, Mandelstam a ajuns laMoscova alături de noua soţieNadejda. În acelaşi timp, i-a apăruta doua carte de poezii, Tristia, laBerlin.

Pentru câţiva ani abandonatcomplet poezia, concetrându-se peeseuri, critică literară şi memorii,(Larma timpului, Feodosia-amândouă în 1925) şi proză de micidimensiuni (Timbrul egiptean-1928). A muncit ca traducător, (19cărţi în 6 ani), iar apoi a fostcorespondentul unui ziar. Tendinţelenonconformiste şi împotrivaautorităţilor ale lui Mandelstam aufost tot timpul prezente într-o starelatentă, în 1933 au izbucnit în formafaimoasei „Epigrama Stalin”: „Noitrăim nu simţim patria de subnoi...”). Poemul, care îl critica asprupe‚ „munteanul de la Kremlin”, separe că a fost conceput după ceMandelştam a văzut, în timp ce eraîn vacanţă în Crimeea, efectele mariifoamete, ca urmare a colectivizărilorforţate ordonate de Stalin şi aîncercării dictatorului deexterminare „culacilor”. Dupănumai şase luni, Mandelştam a fostarestat. Totuşi, după ce s-au derulatprocedurile obişnuite de investigaţie,viaţa i-a fost cruţată, mai mult chiar,nu a fost condamnat la executareaunei pedepse în Gulag. Acesteveniment extraordinar a fostexplicat de istorici prin interesul pecare l-a arătat Stalin faţă de soartapoetului.

Mandelstam a fost „doar” exilatla Cherdîn, în nordul Uralilor. Dupăo încercare eşuată de sinucidere,regimul exilului a fost îndulcit, i-afost interzis să se mute în oraşelemari, dar a permis să-şi aleagăreşedinţa. Soţia l-a urmat la Voronej.Cea mai cunoscută este epigramadespre Stalin scrisă în 1933,epigrama care, recitată în multelocuri de către autor, s-a dovedit unact de imprudenţă care l-a costatlibertatea. Iată epigrama întraducerea lui Emil Iordache:

„Vieţuim, dar sub noi ţara tacemormânt.

Când vorbim, nu se-aude măcar un cuvânt.

Iar când vorbele par să se-nchege puţin,

Pomenesc plăieşul urcat la Kremlin.Are degete groase şi grele, Sunt cuvintele lui de ghiulele.Râd gândacii mustăţilor strâmbeŞi-i lucesc a năpastă carâmbii. Are-o turmă de sfetnici cu gâturi

subţiri-Semioameni slujindu-l umili-Care şuieră, miaună, latră câineşte,Numai el, fulgerând, hăcuieşte.Potcovar de ucazuri, forjează porunci:Glonţ în ochi, glonţ în frunte şi glonţ în

rărunchi.Orice moarte-l desfată deplinPieptu-i larg de cumplit osetin.”

Osip a murit în Gulag în anul1938. Nadejda şi-a dedicat viaţarecuperării operei poetului. Totodatăeste autoarea unor memoriipublicate şi în România: „Speranţaîmpotriva speranţei” şi „Speranţaabandonată”.

Va urma:

Natalia SoljeniţinElena Bulgacov

Propus de F.G.

39nr. 89-90, 2016

Osip Emilievici MANDELŞTAM

Cărţi noi în biblioteca

revistei Climate literare

al uniunii ziari[tilor profesioni[ti din românia 2011-2012climate.literare.ro/arhiva/89-90.pdf ·...

Documents