Abuzul rezultă din interacţiunea mai multor categorii de factori, aparţinând

diferitelor arii de întindere a fenomenului: relaţia copil-părinte, relaţia maritală, relaţiile

familiale şi structurile sociale existente. Aceşti factori pot fi grupaţi în factori de risc:

individual, familial şi social, şi pot fi asociaţi agresorului, victimei sau părintelui nonagresiv.

Încercarea de a explica apariţia şi întreţinerea pe termen lung a abuzului asupra

copilului nu presupune existenţă unor factori cauzatori liniari. Prezenţa unuia sau a mai

multor factori de risc nu presupune în mod cert existenţa abuzului asupra copilului, dar

situează copilul în situaţia de risc de abuz.

FR INDIVIDUALI

În acord cu teoriile psiho-medicale, anumite caracteristici ale copilului

constituie factori de risc ai abuzului. Pot fi enumeraţi: vârsta copilului, sexul copilului,

prezenţa diferitelor forme de handicap (copii cu handicap fizic, copii suferind de boli

mentale, prematuri, distrofici), dar şi caracteristicile temperamentale ale copilului.

Pentru primul factor de risc, vârsta copilului, se remarcă o scădere alarmantă a

vârstei la care copilul este abuzat în corelaţie cu creşterea numărului de copii abuzaţi,

iar în ceea ce priveşte sexul copilului se remarcă o implicarea diferită a celor douăgenuri (masculin şi feminin) în abuz32, cu precădere în abuzul sexual, unde raportul

dintre genul feminin şi masculin33 este de 3/2, iar pentru cazurile de abuz intrafamilial

este de 5/1.

În literatura de specialitate se regăsesc informaţii referitoare la diferenţele

temperamentale existente între nou-născuţi, şi modul în care acestea

afectează relaţia mamă-copil, s-a identificat un continuum al diferenţelor temperamentale

de la „cuminte“ la „dificil“ şi au definit extremele în felul următor:

- copilul „cuminte” copil îşi va forma

obiceiuri regulate de somn şi hrană, se va adapta uşor la un nou tip de alimentaţie, va

zâmbi persoanelor străine, va accepta cea mai mare parte a frustrărilor chiar dacă au un

anumit grad de dificultate;

- copilul „dificil” Are un

somn şi obiceiuri de hrană neregulate, acceptă cu greu noul tip de aliment, precum şi

noile rutine. Prezintă reacţii refractare, se adaptează cu greu sau deloc la schimbări, iar

reacţiile sale sunt negative şi intense (Killén, 1998, p. 82).

Este uşor de imaginat modul în care aceşti factori constituţionali de bază ai

copilului afectează percepţia de sine, precum şi percepţia mediului înconjurător. Când

se ia în considerare interacţiunea dintre copil şi mediu este uşor să observăm rolul

important pe care îl joacă trăsăturile înnăscute ale copilului.Dizabilităţile

copilului, atât cele fizice cât şi cele psihice, pot fi în anumite condiţii factori provocatori

ai situaţiilor abuzive (de exemplu, copilul cu întârziere mintală cu care este greu să

comunici, să stabileşti o relaţie,studiile au arătat apariţia dizabilităţilor ca urmare a abuzului(FR FAMILIALIÎncă din anii '60, Kempe, prin studiul realizat asupra „copiilor bătuţi”, arăta clarcă părinţii şi ceilalţi îngrijitori tind să trateze copiii în mare parte în acelaşi fel în care aufost ei înşişi crescuţiPentru a înţelege modelul transmiterii intergeneraţionale a maltratării, estenecesar să se exploreze şi să se înţeleagă interacţiunile dintre copii şi persoanele care-iîngrijesc. Modul în care mamele îşi percep copilul ne-născut depinde în mare parte detrecutul mamei, şi de imaginea acesteia despre sinePersoana de îngrijire repetă faptele comise de persoanalui de îngrijire, care abuzase de el şi, în acelaşi timp, îşi consideră copilul ca o replică acopilului rău ce a fost el în copilărie. În deceniile recente s-a manifestat interesul crescut pentru Teoria Ataşamentuluişi relevanţa sa particulară faţă de dinamica relelor tratamente. a identificattrei tipuri distincte de ataşament: a) sigur, copilul are încredere că părinţii vor fi disponibili, receptivi şi îi vor acorda ajutor dacă s-ar ivi situaţii dificile sau de teamă. Cu această convingere copilul are curajul să exploreze lumea. Acest model este dezvoltat şi menţinut de părinţi, ei fiind în primii ani disponibili, atenţi la

semnalele copilului şi capabili să-i ofere linişte, alinare ori de câte ori are nevoie b)anxios, copilul este nesigur dacă părinţii vor fi disponibili, receptivi şi gata să-i ofere ajutorul când sunt solicitaţi. Din cauza incertitudinii, copilul trece prin anxietate, teamă de separare şi tinde să fie timorat în manifestarea comportamentului de explorare a mediului său. Acest mod de ataşament îl observăm adesea la copilul „iubitor” care îşisacrifică propriile nevoi pentru a le satisface pe ale adulţilor; c) evitarea anxioasă a ataşamentului se formează atunci când copilul nu are încredere că părinţii vor reacţionaîn mod pozitiv şi vor fi pregătiţi să-i ofere ajutorul. Copilul se aşteaptă la respingere şiîncearcă să se descurce fără dragostea şi ajutorul celorlalţi. El luptă pentru a deveniindependent emoţional. apare îngrijirea inversată(Killén, 1998, pp. 190-191).ataşamentul dezorganizat-dezorientat şi alături de alţi colegi audemonstrat cum stilul individual timpuriu de ataşament persistă pentru mulţi ani şicontinuă să influenţeze relaţiile şi interacţiunile personale pe parcursul vieţii ulterioare(Stan, 2002Interacţiunea dintre părinţi şi copilul lor este decisivă pentru felul în care sepercepe copilul pe el însuşi şi lumea din jurul său şi modul în care se dezvoltă.Interacţiunea este importantă pentru gradul şi calitatea ataşamentului copilului faţă depărinţi. Un ataşament faţă de cineva înseamnă să fii absolut dispus să cauţi apropierea şicontactul cu persoana în cauză şi, mai presus de toate, atunci când situaţia este nesigură..Abilitatea pe care părintele trebuie să o utilizeze pentru a identifica nevoilenerostite ale copiilor este empatia36, o variabilă semnificativă în stabilirea legăturiipărinte-copil. Studiile au demonstrat o relaţie pozitivă între empatie şi multitudinea decomportamente ce apar în relaţia părinte-copil. Părinţii cu o capacitate empatică scăzută îşi abuzează fizic şi emoţional copiii considerând comportamentul copiilor lor un afront adus autorităţii acestora (Wiehe, 2003).O bună capacitate empatică îl va face pe părinte să se angajeze în jocul, bucuria,tristeţea, descoperirile copilului. Este de fapt o comuniune cu copilul, care-l poate feri

pe părinte de abuz şi neglijare. Această relaţie permite părintelui să-şi cunoască copiluldincolo de cuvinte. Părinţii sau persoanele de îngrijire ale căror deficit de empatie nu lepermită „să audă” ţipetele copilului când îi este foame sau „să observe” lipsa creşterii îngreutate, nu iau copilul în braţe prea mult, ci îl lasă în pătuţ, nu se joacă şi nu vorbescprea mult cu copilul. Lipsa stimulării senzoriale şi a interacţiunii poate duce la deficitmotor, la întârziere în dezvoltarea limbajului, deficit afectiv, aspecte observate adeseorila copii maltrataţi ( a se vedea sindromul non-organic de dezvoltare).Familiile disfuncţionale îi pot furniza copilului modele de rol aberante şi faptevariate care devin parte a modelului de exprimare socială a copilului. Modelelefamiliale sunt diferite de la o familie abuzivă la alta, iar important nu este de ce sau dince motiv s-a dezvoltat respectivul model familial, ci cum funcţionează acesta. În cazulfamiliilor în care s-a produs abuzul sau neglijarea, barierele dintre generaţii s-au rupt înanumite domenii ale funcţionării familiei şi au rămas intacte în altele. De exemplu, lanivelul îngrijirii nu par să existe diferenţe între standardele familiei în care s-a produsabuzul sexual asupra copilului şi cele ale altor familii (non-abuzive), dar abuzul sexualasupra copilului nu este un fenomen izolat, care are loc într-o situaţie de viaţă sănătoasădin alte puncte de vedere, ci este expresia deschisă, evidentă, simptomatică, a relaţiilorde familie grav perturbate şi întotdeauna precedate de abuz emoţional şi neglijare.Persoanele de îngrijire implicate în abuz sexual sunt, în majoritatea cazurilor,asemănătoare cu cele care abuzează doar fizic sau neglijează şi care, la un moment dat,îşi exprimă aceste comportamente distructive. Ele au o stimă de sine scăzută, un simţ alidentităţii prost integrat, o tendinţă de izolare din punct de vedere social, au suferitdeprivări afective, au fost victime ale abuzului şi adesea au avut parte de o viaţa defamilie dezorganizată în copilărie37. Ierarhia familială, din punct de vedere aldependenţei emoţionale, nu corespunde întotdeauna cu ierarhia familială observabilă în

timpul interacţiunilor între membrii familiei (Glaser, 1993). Experienţă clinică aratăfaptul că un comportament agresiv şi autoritar la un tată faţă de o mamă aparent slabă şităcută nu reflectă automat structura de familie tradiţională şi experienţa dependenţeiNarcisismul38 părinţilor este o altă variabilă luată în calcul în cazurile de abuzsexual şi mai puţin în situaţiile de abuz fizic, emoţionale sau de neglijare. Wiehe, 2003,apud. Gilgun, 1998, p. 223) în descrierea narcisismului, foloseşte termenul de „autocentrare”definit ca „o focalizare asupra a sine-însuşi atât de intensă, încât prevedeconsideraţii asupra sentimentelor şi alegerilor altora şi care, câteodată, cauzează răuemoţional sau fizic altora”. Caracteristicile conceptului, descrise de autorul mai susmenţionat şi aşa cum apar în cazul abuzatorilor sexuali, sunt: percepţie negativă asinelui, auto-agresare ca modalitate de pedeapsă aplicată din partea altora, dezechilibreemoţionale caracterizate prin trăirea profundă, dureroasă a sentimentelor de ruşine,umilire, furie.Burgess şi Conger în anii '70 au fost primii care au studiat modelele deinteracţiune în familiile care comit abuzuri fizice şi îşi neglijează copiii. Acţiunilemamelor abuzive erau de interferare, control, respingere, blamare. Când mameleabuzive luau contact cu copiii lor, ele întăreau aspectul negativ al tranzacţiilor lor, luaumai puţin contact fizic cu copiii lor, altfel decât în mod negativ şi în scop dedisciplinare. Copiii abuzaţi manifestau un comportament similar unul faţă de celălalt.Plecând de la acest studiu, Crittenden (1981, 1988) analizând înregistrările video aleinteracţiunii mamă-copil a identificat cinci modele interacţionale care ajută ladiferenţierea părinţilor/mamelor ce-şi abuzează copiii de cei care le asigură o îngrijiremai bună. A descoperit că este posibil să se diferenţieze cinci categorii de părinţi/mame: (1) adecvaţi(te): relaţionau într-un fel mai activ cu copiii şi îşi modificaucomportamentul faţă de copil în funcţie de feedback-ul primit; (2) marginali(e):

încercau să controleze şi forţau copiii la colaborare, menţinându-şi controlul, fiindimprevizibili(e) pentru copii; (3) neglijenţi(te): manifestau retragere şi pasivitate şi nuofereau feedback; (4) abuzivi(e): manifestau un comportament complet independent faţăde nevoile pe care copiii le comunicau, copiii erau întrerupţi din activităţile lor şi li secerea să desfăşoare activităţi prea grele pentru nivelul lor de dezvoltare, iar ei reacţionauplângând, obiectând sau rezistând la activităţile propuse. În ciuda eforturilor lor,mamele abuzive se pare că simt plăcere la nefericirea copiilor; (5) abuzivi(e) şineglijenţi(e): manifestau duritate, refuzau să ofere îngrijire copiilor şi creau situaţii decriză frecvente soluţionate în mod abuziv. De asemenea, autorul menţionat a identificatPutem afirma că există riscul apariţiei unei forme de abuz în familiiledisfuncţionale, în familiile unde relaţia de ataşament formată între copil şi părinte nueste una sigură, familiile în care părinţii nu sunt empatici cu copiii lor şi nu răspundnevoilor copilului în funcţie de nivelul de dezvoltare şi gradul de maturitate fizică şipsihică. De asemenea, abuzul este întâlnit la familiile în care apar disfuncţii în repartiţiaputerii şi în exercitarea controlului, astfel încât terenul familial devine un teren al„războiului”; la familiile în care apar disfuncţii de comunicare între copil şi părinte,adultul privează copilul de comunicare, nestimulându-l, ceea ce nu favorizeazămaturizarea afectivă şi dezvoltarea lui intelectuală; mai mult chiar, copilul devine „ţapispăşitor“, părinţii acuzându-l de problemele maritale, de apariţia conflictelor intrafamiliale,iar problemele economice ale familiei sunt asociate de cele mai multe orinevoilor financiare ale copilului, părintele proiectându-şi, de fapt, propriile frustrăriasupra copiluluiAlte situaţii în care se produce un dezechilibru familial, situaţii care pot generaapariţia unei forme de abuz sunt reprezentate de lipsa unui părinte sau de prezenţa în

familie a unui părinte cu probleme psihice. În familiile monoparentale copilul devineuneori un suport economic sau sursă de venit de la serviciile sociale şi este incapabil să

Factori de risc socialiAbuzul poate fi considerat ca rezultat al interacţiunii dintre părinte şi copil încadrul unei culturi care asigură în mod carenţat modele alternative privind soluţionareaconflictelor sau care nu prevede restricţii privind abuzul asupra copilului.Conform acestei teorii, rădăcinile comportamentului violent se află în mediul încare trăieşte persoana, în special în comportamentul „altora semnificativi”.deficitele cognitive sunt învăţate, nu moştenite de către individ şi acesteapot fi transformate în comportamente inadecvate.Suntem receptivi la modelul comportamental al „celorlalţi” semnificativi,înregistrăm acest comportament şi îl internalizăm. Abuzul asupra copilului are loc în context social, iar pentru mulţi specialişti,aceasta înseamnă identificarea şi examinarea riscului mare al vecinătăţilor, al mediuluisocial al familiilor care ajung la maltratarea copilului.În contextul social, riscurile pentru copii provin din interacţiunile părinţilor cuproprii copii (principiul interacţiunii factorilor). Aceste interacţiuni sunt influenţate deelementele microclimatului social şi nivelul de stres influenţat la rândul lui de factorisociali independenţi de individ sau familie (Roth-Szamosközi, 1999, p. 169).Dintre factorii de natură socială, sărăcia este cel mai des invocat în literatura despecialitate, influenţând atitudinile parentale violente asupra copilului, relele tratamente,familiile sărace prezintă un risc crescut de abuzasupra copilului datorită şi altor factori asociaţi sărăciei, cum ar fi: şomajul, deprinderileinadecvate de administrare a veniturilor, dificultăţile de comunicare între soţi, nivelulscăzut de şcolarizare, capacitate scăzută de a solicita ajutor, iar Costin et. all., (1991), înurma cercetării realizate, susţin că relele tratamente împotriva copilului sunt de şapteori mai frecvente în familiile cu venituri mici decât în cele cu venituri ridicate. Gill

(1970), în studiile sale, consideră sărăcia ca factor declanşator al abuzuluiPauperizarea s-a făcut simţită la largi categorii de populaţie, dar mai ales înfamiliile cu mai mulţi copii.Alături de starea materială şi numărul de copii din familie, un alt factor socialrelevant este gradul de izolare socială a familiei caracteristic familiilor care nu au accesla serviciile sociale oferite sau nu mobilizează suportul social în favoarea lor, care nuparticipă la activităţile comunităţii în care trăiesc şi îşi pot neglija sau abuza copiii carăspuns la frustrările acumulate. Un alt factor social important este apartenenţa la un grup minoritar, religie saumodel cultural. În aprecierea relelor tratamente împotriva copiilor în funcţie deapartenenţa la grupul minoritar, raportarea cazurilor de abuz către serviciile sociale seface în funcţie de standardele culturale ale populaţiei majoritare.Normele culturale stabilesc cadrul pentru abuz, iar evaluarea factorilor socialiajută la schimbarea accentului de la analiza pur individuală la analiza individuală încontext. Un domeniu deschis studiului ar fi cel al combinaţiilor factorilor protectivi şide risc, al influenţei acestora asupra comportamentului individului.

III.4.Factori protectiveFactorii protectivi sunt factori constituţionali şi de mediu care îl fac pe copilrezilient, capabil să se schimbe pentru a se recupera atunci când se află în faţă unorsituaţii dificile. În plan epistemologic, rezilienţa39 reprezintă provocarea de a înţelegemecanismele care permit o bună adaptare în faţa situaţiilor dificile pe care le întâlnim înviaţă (Ionescu, 1999).factori de protecţie: caracteristici biologice,psihologice şi socio-afective ale copilului: la nivelul sănătăţii, al stimei de sine,temperamentului, nivelului de dezvoltare; caracteristici ale părinţilor, mediului familial

şi interacţiunilor părinte-copil: disciplină, sprijin etc.; caracteristici ale mediului social:resurse disponibile, susţinere socială etc.; ca şi pe cele ale lui Kimchi şi Schaffner(1997) care prezintă un tablou al factorilor de protecţie împărţiţi în două mari categorii:factori individuali şi factori sociali, aceştia la rândul lor împărţindu-se în factorifamiliali şi factori de susţinere externă.Autoarea mai sus menţionată identifică ca factori de protecţie pentru copil a)caracteristicile copilului: abilităţi intelectuale superioare (măsurate printr-un test deinteligenţă sau determinate în cursul unei întrevederi cu un specialist care cunoaşte binecopilul); bune abilităţi sociale (copilul intră cu mare uşurinţă în contact cu ceilalţi, atâtcopii, cât şi adulţi; este capabil să menţină bune relaţii sociale); stimă de sine pozitivă(copilul manifestă o mare încredere în sine şi dă dovadă de siguranţă în comportament);b) caracteristicile părinţilor: structură educativă adecvată (părinţii aplică norme clare,potrivit vârstei şi capacităţilor copilului); interacţiuni pozitive cu copilul (părinţii trăiescmomente agreabile cu copilul, realizând diverse activităţi împreună); climat familialcălduros (ambianţă agreabilă în familie) şi c) caracteristicile mediului în care trăieştecopilul: prezenţa unei reţele bogate de copii asemenea lui (măsurată prin numărul decopii pe care copilul îi frecventează: prieteni, vecini, colegi, copii ai rudelor); adultsemnificativ în mediul copilului (copilul vede cu regularitate un adult, altul decâtpărinţii; copilul se poate sprijini pe această relaţie, care îi este utilă); sprijin acordatpărinţilor pentru educaţia copilului (părinţii au acces cu uşurinţă la sprijinul oferit debunici, alte rude, prieteni, vecini, colegi).Dacă dorim ca un copil cu risc să devină rezilient, concluzionează Ionescu(2001) este necesar ca el să „exerseze” factorii de protecţie, factori ce oferă o rezistenţăla risc. În absenţa factorilor de protecţie, copilul se poate găsi în situaţie de eşec şcolar

poateprezenta probleme de sănătate mintală sau, mai general, odezvoltare problematică). Elementele deprotecţie vor permite reorientarea traiectoriei copilului în faţa riscului. Calitatea defactor de protecţie este dată de modul în care factorul interacţionează cu ceilalţi factori.Exersarea factorilor de protecţie conduce la creşterea rezilienţei. Având la bazaconceptul de rezilienţă, intervenţia nu trebuie restrânsă la un mediu specializat, citrebuie să se desfăşoare în mediul natural, în comunitatea de viaţă a celor implicaţi,fiind una de parteneriat cu familia, prin care se încearcă prevenirea situaţiilor de risc,dezvoltarea factorilor de protecţie individuali şi de mediu