PRINCIPII DE BAZĂ ALE CERCETARII

Elev: Barbu Raluca Andreea

Anul II, AMG

1

Introducere

Secolul XXI este caracterizat de o lume aflată în continue şi profunde schimbări, marcată de

tensiuni, conflicte şi agresiunea distructivă a tehnologiei moderne asupra mediului înconjurător.

Lumea este în mişcare, schimbările sociale sunt accelerate, viaţa socială se globalizează.

Relaţiile individului cu societatea se modifică şi ele. Pentru a înţelege cadrul cultural în care trăim, cu

multipla sa diversitate, pentru a putea discerne modul de funcţionare al instituţiilor sociale şi posibilităţile

libertăţii umane trebuie să apelăm la principiile de bază ale cercetării. Zilnic observăm şi interpretăm

realitatea şi lansăm speculaţii cu privire la cauzele şi implicaţiile fenomenelor şi proceselor sociale în care

suntem antrenaţi şi care ne influenţează viaţa. Aceleaşi fenomene generează semnificaţii deosebite. Procesele

sociale complexe, ce se derulează în prezent, au o dinamică proprie ce solicită specialişti pentru cunoaşterea

şi înţelegerea lor. Nevoia de sociologie apare la două nivele: - al individului instruit şi educat ce trăieşte în

societate şi are nevoie să înţeleagă mecanismele de organizare socială pentru a acţiona conştient şi

responsabil şi să-şi formeze deprinderi de convieţuire socială şi comportare civilizată;

- al societăţii ( nivelul decizional) unde cel ce guvernează, formulează legi, imperative, sentinţe morale

trebuie să stăpânească şi cunoştinţe referitoare la realităţile sociale pe care doreşte să le influenţeze prin

acţiunea sa.

Perspectivele individuale sunt, inevitabil, parţiale şi incomplete. Există o tipologie a indivizilor umani,

corespunzătoare celor trei tipuri de societăţi:

1. individul conservator care se conduce după preceptele tradiţiei; acest tip caracterizează societăţile

tradiţionale, marcate de schimbări lente;

2. individul autonom care, trăind într-o societate caracterizată prin schimbări rapide, se conduce după

propria conştiinţă – aparţine civilizaţiei moderne;

3. individul heteronom care se conduce după aşteptările celorlalţi de la el, acţiunea sa fiind rezultanta

variabilei situaţionale a acţiunii altor indivizi.

Simţul comun, de primă mână, semnifică ansamblul cunoştinţelor spontane fondate pe experienţa directă a

agenţilor cunoscători. Simţul comun, de mâna a doua, reprezintă ansamblul cunoştinţelor ştiinţifice,

transformate în imagini şi folosite în practică.

2

Caracteristicile cunoaşterii comune(spontane)

1. Caracterul iluzoriu al cunoaşterii comune este influenţat de:

- enculturaţie – transmiterea culturii de la o generaţie la alta; are efecte limitative asupra

cunoaşterii; limba (ca element al culturii), prin îmbogăţirea vocabularului şi prin sintaxă,

condiţionează modul de a judeca al oamenilor; percepţia lumii înconjurătoare este

condiţionată de caracteristicile gramaticale şi semantice ale limbii subiectului cunoscător;

- socializare – procesul de formare a personalităţii în acord cu normele şi valorile societăţii în

care individul se naşte şi trăieşte; socializarea primară are rol primordial în formarea

personalităţii pentru şi, într-o anumită cultură; rolul determinant îl joacă părinţii; socializarea

secundară se realizează în instituţiile specializate, prin transmiterea de cunoştinţe, formarea de

atitudini, deprinderi şi convingeri; socializarea se realizează diferit de la un individ la altul ( în

cadrul aceleiaşi culturi indivizii îşi formează abilităţile de cunoaştere spontană foarte

diferenţiat); socializarea permanentă are loc pe tot parcursul vieţii individului în toate

contextele în care acesta trăieşte;

- implicarea subiectivă a oamenilor în viaţa socială este diferită în funcţie de scopurile şi

interesele lor particulare ( ceea ce îi face să se autoînşele adesea);

2. Caracterul pasional

Pe parcursul vieţii şi activităţii, fiecare om are interese, scopuri, concepţii, convingeri, prejudecăţi. De

obicei, oamenii nu se mulţumesc să constate doar ce se petrece în jurul lor, ci judecă, interpretează,

apreciază realitatea, uneori denaturând-o, falsificând-o. Pentru a-şi forma o imagine obiectivă a realităţii,

oamenii trebuie să dispună de o pregătire specială, să facă apel la un continuu examen, exerciţiu critic.

3.Caracterul contradictoriu

Permanent, indivizii oscilează între sentimentul liberului arbitru şi al fatalităţii – acest mecanism

prosocial de fluctuaţie permanentă, la nivel individual, nu este acceptabil într-un demers ştiinţific.

4.Caracterul limitat

Indivizii au experienţe de viaţă care se circumscriu mediilor sociale în care trăiesc; află ocazional sau nu

cunosc nimic despre ceea ce se întâmplă în alte grupuri, societăţi, culturi→ceea ce nu le este cunoscut,

familiar, adeseori le apare ca anormal, scandalos.

Cunoaşterea comună nu ne oferă o cunoaştere adecvată a realităţii sociale; a rămâne la nivelul simţului

comun în cunoaşterea realităţii înseamnă a-i acorda acesteia o autoritate pe care nu o mai are de multă

vreme.

3

Cunoaşterea ştiinţifică

Sociologia – ca studiu explicativ şi comprehensiv al realităţii sociale în totalitatea ei oferă răspunsuri la

problemele care ne procupă, avându-şi temeiul în datele şi faptele strânse printr-o cercetare sistematică,

directă, date analizate şi interpretate în conformitate cu anumite cerinţe, riguros determinate.

Ştiinţa foloseşte metode sistematice de investigare empirică, de analizare a datelor, gândirea teoretică şi

exprimarea logică a argumentelor pentru a forma un ansamblu de cunoştinţe despre un subiect anume.

Ştiinţa este un proces, o acţiune socială prin care se urmăreşte cunoaşterea realităţii aşa cum este ea, nu

cum ne-o imaginăm;

Ştiinţa este un produs pentru că este constituită din construcţii gnoseologice faţă de care comunitatea

ştiinţifică a ajuns la un acord.

Ştiinţa este o paradigmă etică pentru că modul ştiinţific de determinare a adevărului îmbină preocuparea

pentru aplicarea corectă a metodei de cunoaştere cu observarea riguroasă a fenomenelor→pe baza

observaţiei obiective, utilizând metode adecvate, se obţin enunţuri empirice cu valoare de adevăr.

Cunoaşterea ştiinţifică se fondează pe câteva postulate, al căror adevăr este acceptat de majoritatea

cercetătorilor din ştiinţele sociale şi comportamentale:

- principiul realismului – lumea înconjurătoare există independent de observaţia noastră, nefiind creată

de simţurile noastre;

- principiul determinismului - relaţiile din lumea înconjurătoare sunt organizate în termeni de cauză-

efect; fenomenele sociale, datorită complexităţii lor, se pretează cel mai bine analizei probabilist-

statistice;

- principiul cognoscibilităţii – lumea poate fi cunoscută prin observaţie obiectivă;

- principiul raţionalităţii – lumea poate fi cunoscută pe cale logică;

- pricipiul regularităţii.

Caracteristicile cunoaşterii ştiinţifice

1.Explicaţiile şi interpretările trebuie fundamentate pe observaţii concrete, factuale pe care cercetătorul le

poate vedea, măsura, verifica pentru a asigura o precizie corespunzătoare;

2.Orice explicaţie, teorie, interpretare care vine în contradicţie cu o evidenţă ulterioară, trebuie modificată

sau respinsă;

3.Mărturiile ştiinţifice trebuie să provină din surse competente;

4.În condiţii constante, unul şi acelaşi fenomen trebuie observat de oameni diferiţi;

5.Pentru a fi confirmate, observaţiile trebuie repetate;

6.Dovada ştiinţifică asigură o bază pentru previziunea repetării unui fenomen;

4

7.În domeniul ştiinţei nu există adevăruri absolute.

Dublete conceptuale

Realitatea socio-umană este descrisă printr-o serie de binoame conceptuale:

Obiectiv-subiectiv - exprimă cel mai bine dualitatea realităţii sociale; realitatea socială este un sistem

alcătuit din forţe şi structuri existente în afara voinţei şi conştiinţei individului (obiective) dar şi din elemente

care depind de individ, factori pe care el îi poate controla (subiectivi). Indivizii interpretează continuu mediul

în care trăiesc, acţiunile proprii şi ale celorlalţi; interpretările lor se traduc în acte comportamentale; agenţii

umani, în calitate de indivizi, grupuri, popoare şi culturi, construiesc mereu, prin interacţiune atât realitatea

obiectivă cât şi pe cea subiectivă; disciplinele socio-umane iau în considerare atât dimensiunea obiectiv-

structurală a realităţii umane cât şi pe cea subiectiv simbolică.

Teoretic – empiric – sunt două dimensiuni ale oricărui demers în ştiinţele socio-umane; teoretic se referă la

idei, teorii, explicaţii, interpretări, ipoteze elaborate asupra realităţii; între teoretic şi empiric există un feed-

back pozitiv: ipotezele, teoriile potenţează cercetarea concretă, constatările empirice conduc la formularea de

noi ipoteze, teorii, interpretări; activitatea teoretică are următoarele roluri:

- stabileşte scheme clasificatorii precise;

- formulează concepte complexe care orientează cercetătorul spre fapte interesante;

- formulează probleme de cercetare de mare imporatnţă d.p.d.v. al societăţii;

- formulează idei generale asupra manierei în care se produc schimbările,

- formulează ipoteze;

- pune în relaţie faptele empirice cu altele, ipotetice.

Empiric reprezintă studierea concretă a realităţii sociale prin metode şi tehnici specifice cu ajutorul cărora

cercetătorii obţin date, informaţii şi cunosc realitatea. Rolul cercetării empirice:

- iniţiază teoria prin descoperirea unor fapte neaşteptate;

- orientează teoria dându-i noi direcţii;

- reformulează teoria,

- clarifică conceptele utilizate în teorie.

Cantitativ – calitativ

Modelul cantitativist presupune existenţa unei realităţi obiective, a unor structuri exterioare indivizilor, în

timp ce modelul calitativist pune accentul pe subiectivitatea umană, pe motivaţiile şi aşteptările lor, pe

înţelegerea realităţii sociale. Modelul cantitativ foloseşte ca metode de cercetare experimentul, ancheta pe

bază de chestionar, în timp ce modelul calitativ foloseşte interviul de grup, studiul de caz.

5

Macro-micro

Macro este analiza la nivel global, considerarea în masă a sistemului social; micro este analiza elementelor,

entităţilor ce compun unităţile sociale complexe.

Etapele cercetării ştiinţifice

1.Stabilirea problemei de studiat

Realitatea socială este inepuizabilă. Ea poate fi abordată de către cercetător doar în unul sau unele aspecte ale

sale. Cercetătorul selectează un aspect pe care îl consideră important d.p.d.v. teoretic sau practic şi apreciază

dacă constituie o problemă socială. Aceeaşi realitate socială privită din perspective diferite (de cercetători

diferiţi) oferă probleme sociale diferite. În elaborarea programelor şi metodologiilor de cercetare se porneşte

de la problemele reale pe care le ridică viaţa socială. Oamenii transformă permanent obiectele muncii în

valori materiale şi spirituale necesare vieţii lor. În acest proces de transformare se modifică condiţiile de

viaţă, se impun noi tipuri de organizare, de relaţii între oameni, se dezvoltă înşişi oamenii datorită acumulării

de noi cunoştinţe, experienţe. Influenţele şi determinările produse de factorii economici, sociali, politici,

culturali în noile condiţii, nu pot fi percepute doar prin intermediul cunoaşterii comune. Când nu putem

determina prin cunoaşterea comună cauzele care dau noi direcţii evoluţiei proceselor reale apare o problemă

socială. Cunoaşterea exactă este benefică pentru că trebuie identificate cauzele unor stări conflictuale sau

factorii care prefigurează evoluţia unor noi structuri. Prin cunoaşterea sociologică oamenii dobândesc o nouă

formă de conştiinţă. Cercetarea se poate desfăşura la nivelul unei unităţi sociale sau la nivelul întregii

societăţi (micro-macro). Sociologia are funcţia expozitivă- explicativă (critică) şi ameliorativă- explicativă.

Alegerea problemei se face în funcţie de teoriile sociologice relevante şi de experienţa de cercetare în

domeniu. Această etapă este completă abia după ce se realizează studiul bibliografiei, pentru a afla ce au

întreprins alţi cercetători în domeniul temei alese, delimitarea clară a obiectivelor cercetării, adoptarea unor

metode şi tehnici de cercetare ce s-au dovedit rodnice.

2.Analiza dimensională a conceptelor

Întreaga activitate de cercetare socială este marcată de utilizarea termenilor de concept, variabilă, indicator.

Conceptele constituie esenţa oricărei teorii ştiinţifice. În concepte, ipoteze şi legi este concentrat şi

esenţializat întregul efort de cunoaştere ştiinţifică a societăţii. Conceptele captează şi fixează un conţinut

informaţional apt de a fi reprodus identic de diferiţi agenţi cunoscători. Determinarea semnificaţiei

conceptelor se realizează pe calea definiţiilor. Definiţia nominală este o definiţie lexicală ce constă în

explicarea unui termen necunoscut cu ajutorul unor termeni cunoscuţi. Definiţia nominală a conceptelor este

rezultatul final al cercetării concrete şi marchează un moment calitativ al cunoaşterii ştiinţifice. În elaborarea

noilor programe de cercetare se porneşte de la definiţiile anterioare ale conceptelor, drumul invers de la teorie

la practica socială.

6

Definiţia operaţională constă în prescrierea operaţiilor necesare trecerii de la teorie la cercetarea completă;

este dependentă de definiţia nominală şi se efectuează pe baza ei. Definiţia operaţională este procedura de

indicare a operaţiilor de măsurare ce urmează a fi efectuate asupra domeniului cercetat. Operaţionalizarea

conceptelor constă în :

- stabilirea dimensiunilor conceptului care înseamnă a nominaliza domeniile, elementele structurale

esenţiale care compun procesul, realitatea respectivă.

- stabilirea variabilelor – variabila exprimă fenomenele, procesele sau relaţiile proprii realităţii

desemnate de dimensiunile conceptului; variabila îşi modifică conţinutul sau produce modificări de

conţinut asupra altor fenomene şi procese din câmpul realităţii; variabila exprimă caracteristica

generală a lumii reale, aceea de schimbare, dezvoltare; variabila permite cercetătorului să detaşeze

sensurile schimbării şi dezvoltării, să stabilească condiţiile în care ea se realizează şi factorii care

stimulează sau frânează dezvoltarea unui proces.

- stabilirea indicatorilor – indicatorul desemnează o particularitate elementară a unei teme, o

trăsătură caracteristică a realităţii sociale; este o caracteristică exprimată numeric, determinată pe bază

de observaţii statistice; în studiile exploratorii se porneşte de la un număr mai mare de indicatori; cei

nesemnificativi sunt eliminaţi şi sunt reţinuţi cei care se dovedesc relevanţi în raport cu obiectul

analizat şi obiectivele urmărite. Formularea indicatorilor pentru fiecare dintre variabile desăvârşeşte

operaţionalizarea conceptului analizat.

Componentele schemei operaţionale – dimensiuni, variabile (factori de schimbare), indicatori

(caracteristici) ai unui fenomen alcătuiesc caracteristicile realităţii şi sunt criterii pentru stabilirea surselor de

unde se vor recolta informaţiile şi în funcţie de care se redactează intrumentele adecvate acestui scop.

3.Analiza ipotezelor ştiinţifice

Ipoteza este un element indispensabil al construcţiei teoretice ştiinţifice şi al investigaţiei pe teren. Ipoteza

este temelie, bază, ceea ce se pune dedesubt; ipoteza este o explicaţie anticipată, plauzibilă pentru a susţine o

costrucţie teoretică ce urmează a fi ulterior supusă testării, verificării

( echivalentul ipotezei în cunoaşterea spontană este bănuiala). Ipoteza ştiinţifică se bazează pe observaţii

sistematice care dau posibilitatea trecerii de la cunoaşterea faptelor la cunoaşterea legilor de producere a

acestor fapte; ipotezele pot avea un grad maxim de generalitate = ipoteze teoretice, care servesc ca premise

iniţiale ale teoriei şi ipoteze de lucru = ipoteze empirice, cu nivel minim de generalitate, direct testabile şi

verificabile empiric, în cercetarea de teren. Ipotezele se deduc din teorie şi derivă logic unele din altele;

ipotezele sociologice şi psihologice pot fi stabilite prin analogie cu fenomenele fizice, chimice, biologice şi

iau forma unor implicaţii logice (dacă A, atunci B). Ipotezele trebuie să fie exprimate clar, concis, coerente

logic şi noncontradictorii. Numai prin testare, prin confruntare cu realitatea socială se ajunge la confirmarea

sau infirmarea ipotezelor ştiinţifice. Cercetătorul formulează enunţuri ce urmează a fi verificate, iar datele

7

empirice vor confirma/ infirma ipotezele cercetării; ipotezele îndeplinesc dublu rol: metodologic şi cognitiv-

explicativ.

4.Determinarea populaţiei supuse investigaţiei sociologice

Sursa de informaţii în cercetările psihosociale sunt oamenii, creatorii faptelor sociale şi purtătorii celor mai

diverse relaţii. Pentru ca informaţiile recoltate de la oameni să aibă valoare ştiinţifică trebuie determinate pe

baze ştiinţifice populaţiile care urmează a fi cercetate.

a. Se stabileşte sfera de cuprindere în teritoriu sau delimitarea spaţială a cercetării, se nominalizeză

comunitatea umană sau unitatea economică ce urmează a fi cercetată;

b. Se stabileşte colectivitatea statistică în care sunt incluse:

- toate persoanele sau grupurile implicate în procesele socioeconomice sau culturale ce constituie

obiectul cercetării;

- toate persoanele care organizează, conduc şi efectuează controlul social asupra aceloraşi procese;

- persoanele care, deşi nu sunt implicate în procesul respectiv, deţin informaţii referitoare la aceste

procese (teme asemănătoare – populaţii diferite).

c. Se grupează populaţia în funcţie de caracteristicile natural sociale, caracteristici care sunt factori

determinanţi ai modelelor de acţiune şi comportament promovate de grupările umane investigate. Criteriile

de grupare ( stratificare) sunt:

- caracteristici socio-demografice – sex, vârstă, stare civilă, structură familială. Fiecare caracteristică

poartă în ea o valoare socială dată de experienţa de muncă şi de viaţă, de complexitatea raporturilor

socio-umane, de gândire, de cunoştinţele acumulate;

- caracteristici socio-profesionale – tipul profesiei, forma de calificare, vechimea în muncă. Fiecare

tip de activitate, condiţiile în care se realizează dă note specifice comportamentului, atitudinii,

gândirii şi acţiunii celui care o exercită; astfel se motivează criteriul profesiei reţinut în gruparea

populaţiei cercetate;

- caracteristici sociale – aparteneţa la un grup social, la mediul social de provenienţă ( rural/ urban)

determină diferenţe în crearea unui model acţional şi comportamental specific;

- caracteristici economice – venituri, bugete de familie, tipul şi structura locuinţei, zestrea gospodăriei

– sunt criterii de clasificare utilizate atunci când cercetările se referă la aspecte ale calităţii vieţii.

Cel mai adesea, pentru a avea o imagine completă a structurii populaţiei se folosesc fişele de recensământ.

Stratificarea populaţiei serveşte la eşantionarea populaţiei şi întocmirea tabelelor de corelaţie, în care

caracteristicile obiective ale populaţiei devin variabile independente, în funcţie de care se analizează opiniile,

motivaţiile, aspiraţiile, performanţele profesionale ale indivizilor. Cercetările sociologice pot fi efectuate

asupra întregii colectivităţi statistice = cercetare totală sau asupra unui eşantion = cercetare selectivă.

Cercetarea selectivă prezintă ca avantaje faptul că:

8

- se reduce considerabil populaţia de la care se culeg datele

- se reduce timpul necesar, se evită îmbătrânirea informaţiilor

- rezultatele sunt reprezentative pentru că se poate adânci analiza prin studierea mai multor

caracteristici.

Pentru ca un eşantion să fie reprezentativ pentru întreaga populaţie statistică considerată, subiecţii reţinuţi în

eşantion trebuie să fie purtătorii principalelor caracteristici ale populaţiei totale; pentru aceasta, eşantioanele

se calculează după scheme de eşantionare elaborate statistic.

5.Stabilirea metodelor de cercetare şi elaborarea instrumentelor pentru recoltarea informaţiilor

Se pot utiliza concomitent mai multe metode şi tehnici de cercetare. Fiecare fapt şi proces social este

rezultanta acţiunii unui număr relativ mare de factori obiectivi şi subiectivi. De aceea, relaţiile afective,

opiniile, motivaţiile se investighează prin metoda sociometrică – ancheta sociologică, iar comportamentul

indivizilor prin observaţie. Informaţiile referitoare la aspecte de viaţă socială prezintă diferenţe semnificative

prin conţinut şi formă – nu sunt ordonate, sistematizate, clasificate. De aceea se folosesc instrumente

construite special – fişe de observaţie, chestionare, ghiduri de interviu, teste sociometrice. Redactarea

instrumentelor de cercetare este o etapă importantă de care depinde teoria socioloică generală, dar şi de

valorile ideologice în baza cărora acţionează cercetătorul vieţii sociale. Construcţia instrumentelor de

cercetare trebuie să ţină cont de două cerinţe majore: fidelitatea şi validitatea. Fidelitatea reprezintă

capacitatea de a reproduce în mod consistent anumite însuşiri constante ale domeniului studiat. Fidelitatea

înseamnă că un anumit instrument de măsurare, aplicat în mod repetat, la acelaşi obiect, va da aceleaşi

rezultate de fiecare dată – un instrument de cercetare dă rezultate concordante chiar dacă instrumetul

respectiv este folosit de diferiţi cercetători.

Validitatea desemnează capacitatea instrumentului de măsurare de a dezvălui cercetătorului ceea ce

urmăreşte să obţină din cercetare. Prin validitate se poate înţelege precizia cu care datele empirice măsoară

dimensiunile conceptului cercetat. Validitatea reprezintă gradul în care un instrument de măsurare sau o scală

reflectă cu adevărat fenomenul studiat. Fidelitatea metodei depinde de fiabilitatea instrumentului de cercetare

care trebuie să respecte un set de norme: întrebările să nu fie prea generale şi imprecise; să se folosească un

limbaj accesibil subiecţilor, liber de prejudecăţi; întrebările să fie lipsite de ambiguitate sau vagi; să se evite

întrebările stânjenitoare ş.a.

6.Ancheta pilot şi cercetarea de teren propriu-zisă

Toate etapele, demersurile anterioare sunt premergătoare deplasării în teren, contactului nemijlocit cu

realitatea ce urmează a fi cercetată. Ancheta pilot testează validitatea instrumentelor de cercetare. Este

importantă deoarece instrumentele se adresează de fiecare dată altor populaţii, cu problemele lor specifice, cu

capacitatea lor de a înţelege sensul solicitărilor formulate de cercetător. După ce există convingerea că

9

problemele asupra cărora se solicită informaţii sunt şi problemele reale ale oamenilor, că întrebările sunt

formulate clar, se poate trece la colectarea informaţiilor de la întreaga populaţie cuprinsă în eşantion.

7.Prelucrarea informaţiilor se realizează diferit, în funcţie de sursa de la care au fost obţinute şi de

instrumentele cu ajutorul cărora au fost recoltate. Se utilizează sisteme de categorii care permit reţinerea

informaţiilor referitoare la caracteristicile proceselor urmărite în cercetare. Se verifică şi se validează

informaţiile ce urmează a fi reţinute pentru prelucrare, prin lectura fiecărui chestionar, tabel de înregistrare a

informaţiilor obţinute prin observaţie sau alte metode.

Se codifică informaţiile. Codificarea este operaţia de reprezentare convenţională a unei informaţii - poate fi

numerică sau alfabetică. De obicei, este o operaţie anterioară culegerii informaţiilor = precodificare, când se

utilizează chestionare standardizate; se codifică şi răspunsurile obţinute la întrebările cu răspuns liber, când

se constată că există opinii, sugestii, propuneri importante. Se întocmeşte lista codurilor care devine

instrument de lucru pentru cercetare până la întocmirea raportului de cercetare. Codificarea reprezintă un

moment important în procesul de cunoaştere, deoarece informaţia este condensată şi sistematizată în vederea

analizei cantitative. Echipa de cercetare elaborează lista corelaţiilor şi analizelor ce urmează a fi efectuate

prin intermediul calculatorului. Simbolurile, codurile sunt introduse în memoria calculatorului.

8.Analiza datelor şi explicarea proceselor şi fenomenelor studiate se realizează prin metode statistice şi

matematice, se calculează ponderea diverselor caracteristici, evoluţia în timp a proceselor şi se face analiza

comparativă. Analiza datelor constituie partea cea mai mare dintr-un raport de cercetare. Datele culese sunt

prezentate sub formă de tabele care concentrează optim informaţiile. Tabelele pot fi cu două sau mai multe

variabile. Tabelele se numerotează, se denumesc, iar sub tabel se înregistrează notele tabelelor, care explică

cifrele din coloane sau din rândurile tabelelor. Graficele, hărţile, fotografiile ajută la prezentarea datelor şi

rezultatelor cercetării. Explicaţia figurilor se plasează sub figura respectivă şi trebuie să fie mai amplă decât

un titlu.

9.Redactarea raportului de cercetare

Finalizarea cercetării se concretizează prin elaborarea unor studii, monografii, sinteze. Se realizează mai întâi

o schiţă a raportului care permite punerea în ordine logică a tuturor informaţiilor culese, oferă o imagine

integrală. Se realizează raportul propriu-zis care trebuie să fie concis, dar care, trebuie să utilizeze explicaţii

suplimentare, să descrie evoluţia în timp a unor fenomene. Se trece apoi la analiza critică a raportului de către

autori şi extragerea unor propuneri.

Între etapele cercetării există o legătură indisolubilă. Actul cunoaşterii este rezultatul activităţii echipei de

cercetare.

Studiul permite şi analiza secundară a datelor = extragerea unor cunoştinţe despre subiecte diferite de cele

care au fost urmărite în cercetare. Analiza secundară este mai puţin costisitoare şi mai interesantă. Influenţa

10

contextului socio-istoric asupra datelor este foarte importantă. Se poate efectua asupra mai multor studii

similare efectuate la intervale de timp sau în ţări diferite, comparativ.

11