ARGUMENT

Maramuresenii au fost dintotdeauna credinciosi lemnului, căruia i-au dat cele mai felurite forme, de la blidul din care mancau, până la acoperământul de deasupra capului si bisericile în care se închinau. Timpul nu a stat în loc si multe din aceste lucruri se fac acum din materiale mai moderne. Cu toate acestea, acolo unde miroase a lemn, maramureseanul se simte si azi acasă. Iar vizitatorii se opresc si se minunează de frumusetea vechilor case, porti si biserici.Pe vremuri casele purtau o marcă socială relevând statutul proprietarilor. De altfel, aceasta reiese mai ales din inscripţiile scrise în limba română cu litere chirilice sau în limba latină. Apar aici nume de meşteri, de proprietari, de demnitari locali, cu diferite ranguri sociale, preoţi şi juzi, maramureşenii simţind nevoia să-şi înobileze casele cu asemenea consemnări pentru a atesta vechimea construcţiilor şi a le conferi valori în plus.

Orizontul de așteptare al unui turist, atunci când vizitează prima dată o regiune, este să beneficieze de servicii de calitate, să găsească spații de cazare corespunzătoare și să se lase fascinat de pitorescul peisajului. Pentru a lua contact cu cele mai iscusite producții materiale sau spirituale ale populației autohtone, își programează vizite la muzeele din regiune.

Cei ce ajung însă în Maramureș au parte de o surpriză: aproape fiecare sat, în întregul lui, este un muzeu viu. Un muzeu populat cu oameni, care viețuiesc cu dezinvoltură printre „exponate”. Fiecare localitate pare a fi un „muzeu al satului”, cu ulițe nici măcar pietruite, străjuite de-o parte și de alta de gospodării și anexe construite eminamente din lemn - veritabile monumente de arhitectură și artă populară.

Purtând amprenta specificului local (materie, arhitectură, ornamente), gospodăria tradițională maramureșeană este un brand, datorită unicității și originalității în raport cu alte „rezervații” de acest tip din alte regiuni. Și va rămâne un brand, chiar dacă în viitor tradiționalismul rural se va dezintegra (tendința se manifestă deja), iar turiștii le vor admira doar în perimetrele delimitate ale complexelor muzeale de profil.

Casele vechi, specifice secolului al XVIII-lea, dar compartimentate și având același grad de funcționalitate până în secolul XX, erau alcătuite din încăpere, tindă și cămară, iar din partea din față nu lipsea „șatra” (pridvorul), prevăzută cu stâlpi ornamentați, legați între ei prin arcade.

Elementul care determina organizarea interiorului caselor, atât în plan material cât şi în cel ritual, era „meştergrinda”. Aceasta străbate în lungime toate încăperile construcţiei şi leagă pereţii transversali, susţine întreaga structură a acoperişului, împărtind, totodată, spaţiul casei în două: în dreapta, spaţiul „ Situat în extremitatea nord-vestică a României, la graniţa cu Ucraina, Maramureşul este

1

arealul unde tradiţiile strămoşeşti, portul popular şi arta veche se păstrează ca nicăieri în altă parte a României. De aceea elementul primordial al turismului în Maramureş este viaţa satului. Arhitectura maramureşeană tradiţională ocupă un loc aparte în arta prelucrării lemnului din Europa, elementul de mare originalitate a satelor din zonă reprezentându-l porţile sculptate. Acestea împreună cu bisericile de lemn vin să completeze spaţiul cultural dezvoltat de o parte şi de alta a lanţului muntos Gutâi - Ţibleş.

Regiunea Maramureş oferă foarte multe locuri care merită să fie vizitate, precum: Cimitirul Vesel din Săpânţa – cea mai atractivă etapă a unei vacanţe în Maramureş; Valea Izei - centrul istoric al Maramureşului; Valea Vaserului; Baia Mare; Sighetu Marmaţiei; Borşa etc. Ne aflăm în țara lemnului, așa că sculptatul in lemn e la loc de cinste printre meșteșugurile tradiționale. Nu puțini țărani au fost meșterii propriilor case. Unii s-au ridicat și au devenit meșteri de biserici și de porți, sculptura in lemn impodobind capetele grinzilor de la case, ancadramentele ușilor și ale ferestrelor, cerdacele, stalpii portilor. Dovezi vii ale lemnului se vad pe Valea Cosaului, Valea Izei si Valea Marei. Sunt porțile gospodăriilor din Berbești, Ferești, Călinești, Sârbi și Budești, precum și în muzeele în aer liber din Sighet și Baia Mare.

2

Capitolul I

Simbolul lemnului in Maramures

In Maramures a inflorit, mai mult decat in alte regiuni ale tarii noastre, arta prelucrarii lemnului. Ca vizitator nu ai cum sa nu te minunezi de frumusetea vechilor case, porti si biserici intalnite aici. Acestea arata ca maramuresenii au fost dintotdeauna credinciosi lemnului, caruia i-au dat cele mai felurite forme, de la blidul din care mancau, pana la acoperamantul de deasupra capului si bisericile in care se inchinau. Maramureşul – acest loc menţine ritmul veşniciei, ritm măsurat prin bisericile din lemn – expresie a artei de a însufleţi lemnul, biserici atestate documentar încă din veacul al XIV-lea. Lemnul din Maramureş a fost apreciat încă din timpul dominaţiei habsburgice şi folosit pentru instrumentele muzicale ce se fabricau la Viena, a căror rezonanţă deosebită se trăgea din esenţa molidului de Maramureş. Povestirile despre bisericile din lemn maramureşene au populat încă dinainte de a ajunge în aceste locuri fantezia noastră. Unul dintre simbolurile cele mai de pret ale Maramuresului este Poarta maramureseana. Construita in general pe trei stalpi si un "fruntar” (pragul de sus al portii) din lemn de stejar, avand "haizasul” (acoperisul) sindreluit, portile din aceasta zona au fost comparate adesea cu adevarate "arcuri de triumf”.

Gospodaria maramureseana

“Maramuresenii au fost  credinciosi lemnului si  i-au dat diferite forme, de la blidul din care mancau, până la acoperământul de deasupra capului sau bisericile în care se închinau. Cei care  viziteaza aceste locuri  se opresc si se minunează de frumusetea vechilor case, porti si biserici. Casele maramuresene erau construite numai din lemn, pe fundatie din piatra, acoperite cu “dranita”, adica sindrila. Forma acoperisului era in patru ape si tuguiate pentru a nu se opri zapada pe ele. In fata si pe o latura aveau atasate o prispa, “satra” cu stalpi din lemn frumos “impistriti”(decorati), formand adevarate arcade care dadeau o nota specific maramureseana acestor case. O casa era compusa din doua incaperi si tinda intre ele care comunica cu podul neavand tavan. In tinda se scotea hornul de la soba si astfel fumul mergea

3

direct in podul casei unde iarna erau agatate preparatele din porcul care se sacrifica pentru sarbatorile Craciunului, spre a fi conservate in fum si a fi pastrate la rece. Gospodaria morosanului mai are si alte constructii anexe pe langa casa: grajdul cu sura care adapostesc  animalele si fanul pentru ele, uneltele si sculele cu care-si lucreaza pamantul; “colejna” lipita de grajd unde se pastreaza lemnele pentru foc, carul si alte scule; cotetele pentru porci si pasari, fantana.

Fiecare casa taraneasca din Maramures este un mic muzeu popular unde autenticul este pastrat si transmis peste veacuri. Decorarea interiorului caselor este in exclusivitate activitatea femeilor, aranjarea mobilierului se face in asa fel incat, mijlocul odaii sa ramana liber si sa fie folosite toate spatiile. Piesele din care se compune mobilierul unei odai sunt: Cuptorul cu vatra – ocupa un spatiu considerabil in interiorul traditional si are  importanta vitala intrucat asigura incalzirea camerei, gatitul mancarurilor, dar si un confortabil spatiu pentru dormit in iernile aspre de la munte. Masa, inconjurata pe doua parti de lavite fixate de-a lungul peretilor, folosite pentru sezut sau uneori pentru dormit in cazul familiilor numeroase. Coltul de deasupra mesei este impodobit cu un procut lung care acopera doi pereti pana la geam. In Borsa in special, procutul este pe fond negru cu ruji combinate cu carlige, tesute “ales” in culori vii de rosu, roz si nuante de verde care dau o lumina aparte odaii. La marginea de sus a procutului sunt insiruite blidele de lut lucrate de olarii satelor cu multa maiestrie, intercalate ici colo cu icoane. Patul – acoperit cu lepedeu tesut din canepa, iar peste el cu traditionala cerga din lana, moale si pufoasa, pentru ca a fost “valturata”, care are acelasi model cu procutul , sau este simpla in dungi. Lada de zestre – este cel mai de seama element al mobilierului traditional este asezata in capatul lavitei si in ea se pastreaza hainele de sarbatoare, podoabele populare, zgardanul, margelele, actele casei, banii si tot ce este mai de valoare. O lada de zestre,( care este intodeauna ornamentata foarte frumos cu figuri geometrice si linii care se intretaie specific fiecarei zone) este pregatita pentru

4

maritisul fetei din casa. Cu multa migala si in timp este pregatit trusoul pentru viitoarea mireasa: cerge din lana pufoase si moi de un colorit aparte, tesute  cu modele in doua culori sau simple cu dungi alb-negru sau alb-gri; procute pentru perete tesute in culori vii tesute cu modelul traditionalelor rujii, cuprinse ca intr-o hora nebuna; stergare mai scurte pentru blide si mai lungi pentru icoane; fete de masa mai mici si mai mari tesute sau alteori cusute in model “peste fire” , “in cruci ”sau “ in chelin”; perne si perinute decorative, ”desagi” din care se confectioneaza traditionala “traista maramuresana”, cearceafuri cu “cipca” crosetata in “coltisori”, stergare tesute simplu din in si canepa pentru fata sau bucatarie si multe alte dichisuri… O alta piesa de mobilier specifica numai Maramuresului este ruda cu haine, asezata deasupra patului, fixata din perete in perete, este locul de etalare al trusoului viitoarei mirese.

Poarta maramureseana

Poarta maramureşeană  din lemn este un element arhitectural care conferă Maramureşului o identitate locală incontestabilă, fiind cel mai important element de arhitectura traditionala a taranului din Maramures. Este construita din trei stalpi mari din stejar care sunt legati intre ei printr-un fruntar, acoperisul este in patru ape ca si la case. Are o portita pentru trecerea persoanelor si poarta mare pentru atelaje si animale. Poarta reprezinta un indicator al prestigiului social si economic a familiei respective, astfel ca in functie de statusul economic al familiei in sat, poarta de la intrare este mai mult sau mai putin ornamentata cu diferite motive cum ar fi : motivul funiei, insemnele solare, ”dintele de lup si ghinul”, ”vasul cu flori”, flori stilizate, pomul vietii in diferite variante, motive romboidale mari sau mai marunte, etc. În documentele medievale, era consemnat faptul că doar nobilii, aşa numiţii „nemeşi”, adică oameni liberi, aveau dreptul să îşi ridice porţi. Cei care aveau poartă, erau supuşi direct regelui şi nu autorităţilor locale. Astfel, spre exemplu, dacă un răufăcător se ascundea în gospodăria unui nobil, era protejat în faţa autorităţilor locale prin semnul porţii. Stâlpii de porţi sunt expresia marilor mituri din cultura noastră populară. Motivele sculptate în lemn au, fiecare, semnificaţia lor bogată:

Funia răsucită reprezintă infinitul, necuprinsul, dar şi legătura dintre cer şi pământ.

Soarele, simbolul Dumnezeirii este „dătător de viaţă”. El vede tot, ştie tot şi mai presus de toate, ştie adevărul.

5

Arborele vieţii simbolizează viaţa veşnică, tinereţea fără bătrâneţe. Figurile antropomorfe sculptate în stâlpii porţilor aveau rolul de a proteja

casa, gospodăria de forţele Răului.” Portile de lemn ale gospodariilor traditionale din Maramures sunt situate in deosebi in satele de pe vaile Mara, Cosau si Iza, dar si in unele localitati din Tara Lapusului. Multi cercetatori considera ca in Maramures, portile erau un privilegiu al nemesilor. Aspectul e extrem de important, caci numai nemesii aveau privilegiul sa-si ridice porti inalte in fata gospodariilor, in timp ce oamenii simpli nu aveau dreptul decat la vranite (confectionate din pari montati paralel pe o rama dreptunghiulara si cu o diagonala, pentru a-i fixa, si care se deschidea intr-o parte). De altfel, aceasta reiese mai ales din inscriptiile scrise in limba romana cu litere chirilice sau in limba latina. Apar aici nume de mesteri, de proprietari, de demnitari locali, cu diferite ranguri sociale, preoti si juzi, maramuresenii simtind nevoia sa-si inobileze casele cu asemenea consemnari pentru a atesta vechimea constructiilor si a le conferi valori in plus. Constructia, incizarea motivelor si actul de trecere pe sub pragul portii suportau fiecare un ritual aparte, pe baza unor credinte profunde (cu conotatii mai degraba mitice). Astfel, taierea stejarului trebuia sa coincida cu o perioada de nopti cu luna plina – pentru a indeparta din jurul gospodariei orice nenorociri si toate "ceasurile rele”. Apoi, transportul lemnului din padure trebuia sa se faca intr-una din zilele lucratoare "de dulce” (marti, joi sau sambata), in virtutea credintei ca astfel lemnul va fi aducator de noroc. Sub stalpul care leaga pragul se puneau "bani, agheasma si tamaie, ca sa nu se apropie ciuma.” Iar pentru apararea averii si a casei, pe stalpi se incizau figuri antropomorfeprotectoare. Motivele sculptate aveau substraturi magice (unele), insa decodificarea celor mai frecvente elemente utilizate de mesterii populari ne permit incursiuni intr-un univers mitologic, antecrestin: Funia rasucita reprezinta infinitul, necuprinsul, dar si legatura dintre cer si pamant. Soarele, simbolul Dumnezeirii este "datator de viata”. El vede tot, stie tot si mai presus de toate, stie adevarul. Maramuresul si-a increstat Soarele in poarta, ca semn al vietii, ca in fiecare zi sa treaca, sa intre ori sa iasa pe sub el. Discul solar, cultul soarelui nu lipseste de pe nici o poarta, nici de pe leagan, ori de pe lada de zestre si alte obiecte de trebuinta.

6

Pentru taranul maramuresean, trecerea pe sub haizasul portii devenea aproape un act ceremonial, purificandu-se mental de relele lumii profane pentru a intra curat in universul casnic al gospodariei si familiei. In toate culturile traditionale, trecerea pe sub o poarta, mai mult sau mai putin grandioasa, simbolizeaza o transformare (de suprafata ori structurala, fizica sau virtuala). In prezent, in Maramures, mai pot fi vazute porti vechi de lemn, in special in satele de pe Valea Cosaului, precum si in Muzeul Satului din Baia Mare si Sighet. Cat despre portile noi, acesetea au elemente decorative mult imbogatite, de inspiratie recenta, dar si-au pierdut din semnificatiile initiale, pastrand doar componenta esteticului.

7

Capitolu II

Bisericile de lemn din Maramuresul istoric

Un element de mare originalitate al arhitecturii maramureșene de lemn îl constituie vechile biserici, cele mai multe construite în secolele XVII - XVIII, unele pe locul unor biserici mult mai vechi. De-a lungul timpului, nu puține au fost arse de navalitori, dar în anii imediat urmatori au fost reconstruite. Lemnul este sufletul viu și verde al maramureșeanului, adăpost al trupului și spiritului, ajutor în munca pe câmp, căldura în nopțile de iarnă, într-un cuvânt, inima Maramuresului.. Arta traditionala autentic romaneasca este arta sculpturilor in lemn. De aceea, oriunde se vorbeste despre traditia romaneasca, se vorbeste despre sculptura maramureseana, care e plina de simboluri religioase, fie ca e vorba de o poarta sculptata in lemn, maramureseana, de un iconostas sculptat in lemn, sau de celebrele de altfel biserici maramuresene. Bisericile de lemn din Maramureș se disting între celelalte biserici de lemn din județul Maramureș și dintre bisericile de lemn din Transilvania, însă aparțin aceleiași mari familii de biserici de lemn românești. Acestea se întâlnesc în vechiul Maramureș, o regiune cu o identitate încă puternic definită de limitele sale geografice naturale. În aceste limite este necesar să fie incluse și un număr de biserici aflate de cealaltă parte a râului Tisa, din partea de nord, aflată astăzi în Ucraina.Bisericile de lemn din părțile de sud-vest ale județul Maramureș sunt tratate separat. Bisericile de lemn ridicate după 1900 până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial corespund unui curent de revenire la ortodoxie a unor colectivități din Maramureș. Acestea necesită un articol distinct.Mulți se grăbesc să cuprindă noile biserici de lemn, ridicate dupǎ 1989, în aceași familie cu cele mai vechi, înmulțindu-le numărul și aria de răspândire. Acestea fac parte însă dintr-un fenomen nou ce trebuie cuprins într-un alt articol. Datorită diversității culturale și etnice specifice Maramureșului în veacurile din urmă, în comunitățile rurale din Maramureș se întâlnesc biserici de lemn cu trăsături variate ce necesită discuții separate de cea de față, precum: ale rusinilor din Verhovina șiale huțulilor de la izvoarele Tisei.

8

Următoarele opt biserici de lemn din județul Maramureș au fost introduse în patrimoniul mondial al UNESCO în decembrie 1999:

Biserica de lemn din Budești Josani, Budești Biserica de lemn din Desești, Desești Biserica de lemn din Bârsana, Bârsana Biserica de lemn din Poienile Izei, Poienile Izei Biserica de lemn din Ieud Deal, Ieud Biserica de lemn din Șurdești, Șurdești Biserica de lemn din Plopiș, Plopiș Biserica de lemn din Rogoz, Rogoz

Bisericile de lemn din Budești Josani, Desești, Bârsana, Poienile Izei și Ieud Deal se află în Maramureșul istoric, cele de la Șurdești și Plopiș sunt din vechea Țară a Chioarului, iar biserica Sf. Arhangheli din Rogoz e situată în Țara Lăpușului. Împreună, aceste 8 biserici de lemn reprezintă un ansamblu de exemple remarcabile de diverse soluții arhitecturale din diferite perioade și zone. Ele sunt înguste, dar înalte, cu turle suple și lungi la capătul vestic al clădirii. De aceea ele sunt expresia particularității locale a peisajului cultural al acestei zone montane din nordul României. Se remarcă prin tehnica îmbinărilor din lemn și a realizării învelitorilor din șindrilă, prin motivele ornamentale vizibile pe suprafața portalurilor și ancadramentelor - ce se susțin pe stâlpi zvelți - simbolizând elemente de natură vegetală, animală și geometrică realizate prin dăltuire, crestare.

Biserica de lemn din Barsana

Biserica este situată în Maramureșul istoric, pe valea Izei. Vechea biserică de lemn a fost construită în anul 1711 în locul numit„Părul Călugărului” de preotul nobil Ioan Ștefanca, împreună cu fii săi și alți săteni, pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru protecție în timpul ciumei mari din anul anterior. Biserica a fost mutată pe Valea Izei în jurul anului 1739 pe locul unui cimitir apărut după lupta cu tătarii de la 1717. Biserica a fost mutată a doua oară când a fost adusă în sat în jurul anului 1795 în mijlocul unui cimitir de victime din timpul ciumei mici de

9

la 1742 sau de mai târziu[1]. Interiorul bisericii a fost repictat în 1806 de către Hodor Toader, fiind influențat de stilurile baroc și rococo. Picturile au fost executate pe lemn, parțial nivelat cu bucăți textile, fixate pe pereți și acoperite cu un strat de var preparat, cum era obiceiul vremii. Ulterior, a fost adăugat, pe vest, pridvorul cu două niveluri și au fost lărgite ferestrele. În anul 1929 au fost tăiate ferestrele care încadrează ușa dintre naos și pronaos. Biserica este construită din bârne asamblate în sistem „blockbau” și are plan dreptunghiular, cu pridvor cu două niveluri pe vest și absidă a altarului poligonală, în retragere. La interior este de remarcat bolta de secțiune poligonală, pe console (în comparație cu bolțile semicilindrice întâlnite de obicei), iar la exterior sunt pridvoarele cu arcade pe stâlpi sculptați și parapete traforate. Acoperișul, cu streașină dublă, are deasupra pronaosului un turn-clopotniță cu camera clopotelor în consolă, deschisă, cu arcade pe stâlpi și acoperiș înalt, piramidal. Pictura murală are un program iconografic dominat, în naos, de scene din Geneză, iar în pronaos deJudecata de Apoi, ca și de discursul moralizator pus în evidență de paralelismul dintre scenele din Vechiul Testament și Patimile lui Iisus.

10

Biserica de lemn din Budești Josani

Biserica de lemn din Budești Josani este o biserică de lemn maramureșeană în cheotori, datată 1643, care este considerată o construcție "magnifică" pentru epoca sa și mult timp după aceea. Are un plan dreptunghiular, cu absida poligonală, decroșată. Picturi murale populare sunt datate din anul 1762. Biserica a fost inclusă pe lista patrimoniului mondial alUNESCO în decembrie 1999. Biserica de lemn din Budești-Josani are hramul Sfântului Nicolae încă din anul datării sale, 1643. Așezare străveche, întemeiată înainte de 1361, satul Budești se află la poalele Munților Gutâi, pe valea râului Cosău, aproape de izvoare, la circa 30 km sud de Sighet. În anul 1361 făcea parte din cnezatul românesc de pe valea Cosăului, actualul sat Budești formându-se prin contopirea a două vechi așezări. Este amintită pentru prima dată într-o diplomă a regelui Ludovic cel Mare din același an, 1361. Zestrea cultural-artistică a localității se păstrează în cele două monumente istorice pe care le are satul (bisericile de lemn din Susani și din Josani), edificii reprezentative pentru arhitectura de lemn a Maramureșului, adevărate tezaure de artă veche românească. Biserica de lemn din Josani, cu hramul Sfântul Nicolae, este construită pe o mică colină, dominând zona centrală a satului. Ridicată de către comunitatea sătească, în prima jumătate a secolului al XVII-lea (tradiția menționează anul 1643), edificiul se impune prin monumentalitate și valoarea artistică, fiind cea mai amplă biserică de lemn din Maramureșul istoric. Prețiosul monument istoric a fost înscris pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

11

Biserica veche din deal de la Ieud

Biserica veche din deal de la Ieud a fost construită de familia nobilă locală Balea la începutul secolului al XVII-lea. Biserica datată din a doua decadă a secolului al XVII-lea[1], fiind cu un secol mai veche decât biserica de lemn din șes, a doua biserică de lemn din sat și una dintre cele mai vechi păstrate în Maramureș. În austeritatea ei exterioară, încălzită în interior de cioplitura consolelor și de culorile vii ale picturii murale, biserica de lemn din Ieud Deal reprezintă un vârf al artei și tehnicii de a construi biserici de lemn în Maramureș. Valoarea ei este dublată de un ansamblu pictural de cea mai bună calitate, cea mai reprezentativă operă a cunoscutului zugrav itinerant local Alexandru Ponehalschi. Biserica a fost inclusă în 1999 deUNESCO pe lista monumentelor cu valoare de patrimoniu cultural mondial, împreună cu alte șapte biserici de lemn din Maramureș. Biserica cea bătrână din deal în Ieud a intrat în centrul atenției încă de la începuturile cercetării românești în Maramureș, în urmă cu un secol.Ioan Mihalyi de Apșa a remarcat-o în 1900 printre cele mai frumoase din Maramureș. În 1909, Ioan Bîrlea a adunat inscripțiile din biserică în valoroasa sa colecție de însemnări din bisericile maramureșene. Doi ani mai târziu, Tit Bud a datat biserica din 1364, considerând-o cea mai veche biserică din Maramureș.

Binecunoscutul etnograf  Tache Papahagi a remarcat biserica din Ieud Deal în cercetarea sa în Maramureș, în primii ani după primul război mondial, pentru picturile murale bine conservate, pe care le-a ilustrat în unul din puținele clișee apărute în cartea sa.[4] Structura și mai ales pictura au fost descrise mai pe larg de

12

Victor Brătulescu în 1941, care a publicat și 18 imagini și 8 schițe. Tot atunci au fost făcute primele relevee ale bisericii, de arhitectul N. Chioreanu.Pictura murală acoperă întreaga suprafață interioară a bisericii, în altar, naos și pronaos. Ansamblul picturii murale, remarcat de istoricul de artă Anca Pop-Bratu pentru bogăția programului iconografic, complexitatea rezolvărilor compoziționale și varietatea decorativă, nu este nici datat nici semnat. Anca Pop-Bratu a atribuit corect lucrarea pictorului itinerant de biserici maramureșean Alexandru Ponehalschi, al cărui stil caracteristic se poate distinge din alte ansambluri murale semnate în Călinești Căeni (1754), Sârbi Susani (1760), Budești Susani (1760), Berbești (1769), Desești (1780).

Biserica de lemn din Desești

  Biserica din Desești reprezintă “unul din monumentele caracteristice Maramureșului secolului al XVIII-lea”. De-a lungul anilor 1996, 1997 și 1998 s-au derulat ample lucrări de restaurare, care au vizat atât arhitectura cât și pictura parietală. Biserica se află pe noua listă a monumentelor istorice. Biserica se află din anul 1948 în posesia Bisericii Ortodoxe Române, Parohia Ortodoxă Română Desești. Lăcașul este revendicat deBiserica Română Unită cu Roma, Parohia Română Unită (Greco-Catolică) Desești, care a deținut lăcașul până la interzicerea sa odată cu instaurarea regimului comunist.

13

Biserica de lemn din Desești a fost datată de către Marius Porumb la mijlocul secolului al XVIII-lea. Tit Bud consemnează că biserica a fost construită în 1770. Același an de construire a bisericii îl propune și Joby Patterson, iar Alexandru Baboș o datează în anul 1780. Având însă în vedere că ansamblul parietal și iconostasul au fost realizate în anul 1780, biserica a fost probabil construită cu câțiva ani înainte de decorarea ei. Pictura din interiorul bisericii din Desești s-a păstrat în condiții bune, acoperind toți pereții celor trei încăperi. Tocmai de aceea importanța acestui ansamblu parietal este deosebită, fiind un exemplu reprezentativ de pictură postbizantină de secol XVIII specifică Maramureșului. La acest fapt se adaugă însemnătatea întâlnirii în cadrul aceleiași biserici a doi dintre cei mai renumiți pictori din Maramureș. În absida altarului bisericii se află una din inscripțiile care consemnează numele zugravilor care au realizat pictura: “Acest sfânt altar l-au zugrăvit în zilele lui […] Bacinschi Andrei, vicareș fiind Gheorghe Dioseghi, prototop fiind Rădnic Teodor, preot fiind Dunca Moise, diac fiind Drăguș Todor; pentru zugrăvitu au plătit boieri[i] satului. Zugrav Radu Munteanu și Gheorghie”. În pronaos se află următoarea inscripție: „1780, au plătit această tindă de o au zugrăvit gazdele satului az pisan (am scris eu) Radu Munteanu zugravu”

Biserica de lemn din Poienile Izei 

Biserica de lemn din Poienile Izei este una din bisericile  din Maramureș introduse în patrimoniul mondial al UNESCO în decembrie 1999. Cunoscută și ca biserica de lemn din Poienile Glodului, biserica se află în Maramureșul istoric și a fost construită în 1632 de obștea satului. Localitatea Poienile Izei este atestată documentar prima dată în anul 1430. În Diplomele maramureșene din 24 noiembrie 1430, 18 iunie 1450 si 22 iunie 1458 această localitate este menționată datorită stabilirii de proprietăți, fiind atribuită ca donație unui descendent nobiliar. În decursul timpului s-a numit Poienile lui Ilieș, apoi Poienile Șieului, a Glodului, până la inspirata denumire de acum. Este lesne de înțeles că, existând aici o comunitate, aceasta a fost preocupată să-și construiască o biserică, fapt atestat documentar abia in anul 1604. 

14

Prezența hramului „Sf. Cuvioasă Paraschiva” la biserica din Poienile Izei se explică prin aceea că între Maramureș și Moldova a existat o strânsă legătură istorică, națională, culturală și spirituală, iar în urma aducerii moaștelor Cuvioasei Paraschiva la Iași, au dorit să se pună sub ocrotirea ei și creștinii acestor meleaguri.

Pictura bisericii din Poienile Izei, executatǎ în 1794 de cǎtre un zugrav localnic, este realizatǎ într-un stil eclectic, în care se combinǎ reminiscențe tradiționale cu elemente inovatoare ce aparțin limbajului epocii ]. Programul iconografic este, în linii generale, cel caracteristic bisericilor maramureșene. Pictura a fost realizată între anii 1793-1794, după cum rezultă din pisanie (pe poalele bolții în naos, de la sud, pe vest și apoi la nord): „Această sfântă besărică s-au început a să zugrăvi în anul 1794 în zilele pre înălțatului împărat Franțiscu și a escelenție sa episcop Boceski și vicăraș Alexander Șagari, viți-arhidiacon Popa Vasîlie din Rozavlea și s-au zugrăvit din îndemnul...lui popa Teodor și din ...a satului...și cîrsznic Ilieș Ursu, nevoitori 5 besărici(i) și au dat într-acest lucru Tomșe Grigore și cu al său frate Tomșe Ilie 20 de florinți să le fie pomană în veci la tot neamul lor și părinții Ștefan...Nechita, muerei sale Cârstina Marie...”. Deși pictorul nu și-a consemnat numele, cercetătorii cred că ar putea fi un zugrav maramureșean anonim, iar tradiția locală îl numește a fi zugravul Gheorghe din Dragomirești.

15

BIBLIOGRAFIE

1.Merce E., Marketing turistic, Editura Oscar Print,Bucuresti 2002

2.Minciu R.,Economia turismului, Editura Uranus, Bucuresti 2004

3.Bran F., si colectivul, Economia turismului si mediul inconjurator,Editura Economica, Bucuresti 1998

4.Nita I., Nita c.,Piata turistica a Romaniei, Editura Ecran magazin,Brasov 2000

CUPRINS

16

Argument……………………......………………………….….….………..1

Cap.I Simbolul lemnului in Maramures....................……..............…...........3

Gospodaria maramureseana……….…..…....................…..........3

Poarta maramureseana………………...……....….............….....6

CapII. Bisericile din lemn din Maramuresul istoric... ....…….…………….8

Biserica de lemn din Barsana………..…...……………….…...9

Biserica de lemn din Budesti Josani……...............……….…...11

Biserica de lemn din deal de la Ieud……...……………….…...12

Biserica de lemn din Desesti………..…...…….………….…...13

Biserica de lemn din Poienile Izei………..…....………….…...14

Bibliografie........................................................................................................16

17