27. cum predicam din noul testament
TRANSCRIPT
27. Cum predicăm din Noul Testament?
1. Materialul evanghelico-istoric:
Evangheliile (la plural), de fapt, alcătuiesc o singură evanghelie, vestea bună
a Împărăţiei lui Dumnezeu, a cărei centru este venirea lui Isus. Opera mântuirii lumii,
tema centrală a evangheliei veşnice, s-a realizat prin minunea întrupării, prin moartea,
învierea şi înălţarea Domnului. Evangheliile sunt rapoartele fidele despre scopul
revelaţiei, satisfacerea ispăşirii, prin care s-a împlinit VT, şi conţine referire fermă la
vestea bună a glorioasei Lui reveniri.
Cu ocazia exegetării acestor pericope, să avem în vedere următoarele:
Evangheliile nu sunt documente publice, ca cele de la Notariatul de Stat, sau
ca documente istorice, sau cele arheologice, ci sunt mărturiile a mai multor oameni
inspiraţi, care Îl mărturisesc pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, prinvindu-L din mai multe
unghiuri posibile. De aceea, când tratăm un text, să-l cercetăm în contextul locurilor
paralele (sinoptici), pentru a cunoaşte mai amplu dinamica şi tensiunea situaţiilor.
Persoanele din anturajul lui Isus Hristos, sunt verigi ale istoriei salvării, dar
nu ei sunt protagoniştii principali ai evenimentelor descrise! În descrierea naşterii
Mântuitorului, apar magii, păstorii, sunt pomeniţi Iosif şi Maria, mai târziu Ana şi
Simeon, dar axul central al evenimentului îl reprezintă ISUS, şi nu persoanele
secundare. Personajele descrise ne oferă totdeauna posibilitatea actualizării: ne arată
calea noastră, cum putem ajunge şi noi la experienţa credinţei? Cum putem ajunge şi
noi la Hristos? Care este voinţa Sa privitoare la noi? Ce doreşte să devină El pentru
noi? Fiecare persoană care apare în Evanghelii, are însemnătate aparte, poartă o solie,
joacă un rol în secvenţa istoriei salvării, iar noi trebuie să căutăm şi să transmitem
mesajul pe care îl poartă fiecare.
Dintre cărţile istorice, trebuie să subliniem Faptele Apostolilor. În timp ce
Evangheliile Îl descriu pe Domnul istoric, Faptele Apostolilor nu-L înfăţişează pe Cel
glorificat şi conţin rapoarte despre activitatea Sa ulterioară. Arată, cum S-a descoperit
pe Sine prin revărsarea Spiritului Sfânt şi cum a condus începuturile fondării Bisericii,
care este Corpus Christi, cum i-a folosit în acest scop pe apostoli, ca să fie purtătorii
soliei Lui mântuitoare, şi cum a trecut Împărăţia Harului peste graniţele statelor
antice, şi cum a devenit biserica o instituţie divină universală. Acesta este drumul lui
Isus Hristos în istorie! Cartea Faptelor Apostolilor, este o carte glorioasă, căci ne
împărtăşeşte faptul îmbucurător, că nu există bariere în faţa evangheliei, şi ne
raportează progresul intern şi extern al bisericii.
Cu ocazia exegezei, trebuie să observăm că Spiritul Sfânt Îşi face lucrarea Sa
ordonată de la ziua Cincizecimii, până la capitolul şapte al cărţii. Zidirea bisericii
(împărţirea sarcinilor), dovedeşte fundamentarea şi întărirea ei lăuntrică. Numai după
consolidarea internă păşeşte mai departe biserica, făcând un pas către fiii lui Ham
(cap. 8), apoi către descendenţii lui Iafet. Activitatea comunităţilor este o mărturie
pentru Domnul glorificat. El este centrul, nu Pavel, sau Barnaba, nici chiar
comunitatea!
2. Parabolele lui Isus Hristos:
Acestea ţin de partea istorică a NT, dar trebuie să fim atenţi la însemnătatea
termenului ebraic, máşal (parabolă, poveste, istorioară). Termenul subînţelege o
scenă, un tablou împrumutat din viaţa seculară, din viaţa de toate zilele, pentru ca să
ne vorbească prin el despre lumea spirituală şi invizibilă, dar reală, a descoperirilor
divine. Întâlnim tablouri senzoriale, care ne vorbesc despre lucruri suprasenzitive.
Vorbesc despre Împărăţia cerurilor şi despre taina ei, ca cea care poate fi intuită în
mod senzorial, dar care are o însemnătate soteriologică.
Când recurgem la parabole, trebuie să ţinem cont că nu toate laturile lor pot
fi interpretate simbolic, şi că analogiile detaliilor nu trebuie forţate. Isus avea în
vedere totdeauna o idee principală, care era scopul parabolei, şi toate au fost
subordonate ideii principale. Această idee principală aruncă lumină asupra detaliilor
secundare, care susţin parabola.
Parabolele nu sunt alegorii, ci comparaţii, în care nu toate trăsăturile lor
conţin o solie tainică spirituală. De exemplu: Augustin când vorbeşte despre parabola
fiului risipitor (Luca 15), dă următoarele interpretări: roşcovele sunt ştiinţa lumească,
care satură, dar nu hrăneşte sufletul. Viţelul gras este masa nunţi Mielului, haina nouă
este botezul, inelul este arvuna Spiritului Sfânt, iar încălţămintea, dispoziţia de a
umbla după Evanghelie. Dar care este adevăratul sens al parabolei, dacă fiecare
detaliu este aplicat?
Cele ce vor fi spuse despre parabole, la capitolul respectiv din "teologia
evangheliilor", este valabil şi pentru acest paragraf.
3. Epistolele pauline:
Sunt epistole ocazionale, pline de mărturisiri personale şi confesiuni prin
care îşi deschide sufletul. Felul abordării epistolelor este metoda Duhului Sfânt de a
face cunoscut adevărul lui Hristos pentru oricine, şi a împrăştia orice nor din calea
mântuirii. Dar nici în aceste epistole, rolul principal nu îl deţine Pavel, ci Isus Hristos
şi adevărul legat de El, adică cunoaşterea vieţii de comuniune cu Hristos.
Atât apostolul Pavel, cât şi ceilalţi apostoli, au o autoritate deosebită în
biserică, şi au fost chemaţi să fie "primii martori" ei Evangheliei lui Hristos. Ei au fost
persoane inspirate de Spiritul Sfânt, iar mărturia lor a fost acceptată în culegerea
cărţilor Scripturii, care formează revelaţia scrisă a lui Dumnezeu. Ceea ce spun ei, nu
este urmarea înţelepciunii umane, nu este teoria unui om, nici comentariul lui pe
marginea învăţăturilor lui Hristos, ci este desfăşurarea autentică a Evangheliei lui
Hristos. Considerăm că nu numai o parte, sau majoritatea acestor scrieri, ci toate
aceste epistole, în toate detaliile lor, conţin dovada inspiraţiei lor.
Când medităm asupra acestor tete, sau le exegetăm, este bine să ne punem
întrebările următoare:
- În ce situaţie se afla Pavel, când a scris aceste rânduri?
- În ce situaţie se afla comunitatea respectivă, căreia îi sunt adresate rândurile
respective?
- Care este solia care se desprinde din text, pentru comunitatea, sau biserica
lui Dumnezeu din toate timpurile?
- În apărarea sa, sau în desfăşurarea adevărului, Pavel atacă, se apără. mustră,
dezminte sau aprobă. Această trăsătură caracteristică apologetică, nu poate lipsi nici
din predica noastră.
- Epistolele sunt adresate unor comunităţi aşteptătoare a parusiei (advent - a
doua venire). Toate problemele abordate sunt discutate într-un veritabil spirit advent,
căci credinciosul creştin din toate timpurile trăia în advent. Acesta este nota
definitorie a tuturor episolelor pauline, şi trebuia să fie nota caracterizantă a
predicilor noastre, pe care le ţinem din aceste epistole. Legea lor fundamentală este
legea Împărăţiei lui Isus Hristos, adică legea imuabilă a lui Dumnezeu, valabilă
pretutindeni şi în toate timpurile.
Din punct de vedere doctrinal, epistolele pauline sunt scrise în spiritul
învăţăturii despre neprihănirea prin credinţă, care stă la baza doctrinei despre ispăşire,
despre sanctuar şi despre mântuire.
Când tratăm texte care vorbesc individual despre autor, să nu cumva că ne
identificăm cu Pavel, ca nu cumva mărturia Spiritului Sfânt dată prin el, să fie
zădărnicită prin afişarea noastră neroadă, considerându-ne egali cu cel care a fost
unealta aleasă a lui Isus Hristos, Pavel, apostolul neamurilor.
4. Epistolele catolice:
Numim epistole "catolice" (catolicos = general, universal, sobornicesc) pe
celelalte epistole, scrise de alţi autori, în afară de Pavel (Iacov, 1-2 Petru 1-3 Ioan şi
Iuda). Nu sunt epistole ocazionale nici locale, adică nu sunt adresate unei comunităţi
precise, ci sunt epistole generale, care în mod universal se adresează creştinătăţii.
Aceste epistole se deosebesc de cele pauline, în următoarele caracteristici:
Autorii lor sunt tot inspiraţi de Spiritul Sfânt, dar nu reprezintă nici stil, nici
conţinut unitar, ci fiecare epistolă poartă amprenta specifică a autorului.
De exemplu: Pavel scrie totdeauna împotriva abaterilor şi a părerilor greşite.
Ioan, luptă în toate scrierile lui împotriva sistemului ideologic, care toată existenţa sa
a fost pătrunsă de suferinţă şi prigoană, deci viaţa creştină o vede din acest unghi.
Apoi, Pavel scria unei comunităţi concrete, şi este natural ca epistola să poarte
amprenta coloritului local, pe când epistolele catolice se adresează în mod general
tuturor comunităţilor, fără a avea prospeţimea unor evenimente concrete, locale.
Epistolele catolice au fost scrise cu un anumit scop. De exemplu, Iacov, în
opoziţie cu epistola către Evrei, care condamnă faptele moarte (cele care nu izvorăsc
din credinţă), din contră, condamnă credinţa care nu are fapte, credinţa care este doar
o atitudine intelectuală, numită de Iacov, credinţă moartă. Petru se adresează, în
general, la cei care suferă, cei care nu au răbdare în crizele inerente ale vieţii de
credinţă, dar teologia sa înfruntă şi anumite erezii. Ioan urmăreşte dovedirea şi
susţinerea divinităţii lui Hristos, iar pe latura etică a credinţei, mobilizează pe cititorul
lui să ia o atitudine pozitivă faţă de calitatea cea mai de preţ a creştinului, dragostea.
Iuda urmăreşte acelaşi scop văzut la Petru. Când vom studia epistolele, vom analiza
epistola în contextul celui scris de Petru, şi vom vedea că, de fapt, avem de-a face cu o
epistolă prescurtată a acestuia.
Deoarece aceste epistole militează în favoarea comunităţii, se mai numesc şi
epistole pastorale. Acest caracter aş soliilor acestor epistole trebuie să se afirme şi în
cadrul predicii ţinute din aceste texte pastorale.
5. Apocalipsa lui Ioan:
Pe lângă Daniel, este cea mai însemnată carte profetică a Bibliei. AZŞ îşi
întemeiază solia, mandatul şi existenţa lor pe aceste cărţi, care oferă baza ideologică a
soliei Bisericii Rămăşiţei, cât şi "certificatul de naştere" al ultimei biserici.
Vom întâmpina anumite greutăţi în interpretarea cărţii, dacă o rupem de
cartea lui Daniel. Anumite profeţii din cele două cărţi formează chiar un lanţ unit
(Daniel 12 şi Apoc.10, de exemplu), a cărui fir roşu trebuie avut în vedere în
desfăşurarea evenimentelor profetice.
Ideea principală a cărţii: Domnul vine! Subiectul viziunilor este lupta
Bisericii Rămăşiţei, în marile ei confruntări ci forţele răului. Evenimentele descrise în
carte nu trebuie privite ca fiind un şir direct de la început până la sfârşit, deci ca
evenimente succesive, ci mai degrabă ca evenimente simultane, căci avem cel puţin
trei mari repetări a succesiunii evenimentelor dintre cele două veniri. Evenimentele nu
sunt scrise cronologic, ci paralele.
Simbolurile găsite în profeţiile VT sunt valabile şi în Apocalipsa. Astfel, că
principiul an-zi, sau simbolurile sanctuarologice, pot fi aplicate şi acestei cărţi, dar în
mod consecvent. Simbolurile trebuie privite ca nişte coduri valabile pentru descifrarea
mesajului vizionar.
Ţinta tuturor evenimentelor descrise: este revenirea glorioasă a
Mântuitorului. În cursul evenimentelor descrise, Isus nu se află pe pământ.
Evenimentele nu pot fi nici "praeterizate", nici futurizate, nici idealizate, adică să se
scoată doar, alegoric, un conţinut etic. E.G.White sfătuieşte pe servii lui Dumnezeu să
studieze fundamental cartea lui Daniel şi Apocalipsa, căci înţelegerea acestor cărţi ca
da o putere de pătrundere soliilor pe care le vor prezenta. Pentru un AZŞ, actualizarea
înseamnă aplicaţia soliei la nevoile actuale ale Bisericii.
Pentru încheiere, să primim sfaturile Spiritului Profeţiei privind acest subiect:
"Lăsaţi să vorbească Daniel, lăsaţi să vorbească Apocalipsa, să vestească
adevărul. Dar oricare fază a subiectelor ar fi prezentată, ridicaţi-L pe Isus ca centrul
speranţei"...-Ev 195.
"Nu trebuie să lăsaţi ca învăţătura să fie uscată, abstractă, cum se predă în
multe cazuri, ci prezentaţi adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu într-un mod proaspăt,
impresiv... Apocalipsa trebuie deschisă pentru popor. Mulţi au fost astfel învăţaţi să
gândească că este o carte sigilată; dar ea este sigilată numai pentru aceia care refuză
lumina şi adevărul. Adevărul pe care îl conţine, trebuie proclamat, atunci poporul va
avea privilegiul de a se pregăti pentru evenimentele care curând vor avea loc." -
Ev.195-196.
"Predicatorii trebuie să prezinte cuvântul sigur al profeţiei ca o fundamentare
a credinţei AZŞ. Trebuie studiate cu grijă profeţiile lui Daniel şi a Apocalipsei, iar în
legătură cu acestea, cuvintele: "Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele
lumii!"!" - Ev. 196.