1_terminologia dogmatica si relatia dintre dogma si credinta
TRANSCRIPT
Terminologia dogmatica si relatia dintre dogma si credinta.
TEOLOGIA DOGMATICĂ
Teologia Dogmatică se ocupă de studiul sistematic al adevărurilor de credinţă, pe care le
aprofundează şi le propune creştinilor spre cunoaştere şi trăire în viaţa proprie, în scopul
mântuirii. Cu alte cuvinte, ea arată ce învaţă Sfânta Scriptură despre orice subiect de credinţă
astăzi. Adevărurile de credinţă astfel prezentate se numesc „dogme”. Dogmele trebuie să aibă
relevanţă în viaţa creştină, motiv pentzru care Dogmatica depăşeşte spaţiul studiului arid şi
contribuie la schibarea interioară şi dezvoltarea profilului creştin spiritual. Despre o „teologie
dogmatică” practică se poate vorbi înainte de formularea dogmelor, fiind o modalitate de
aplicare a preceptelor evneghelice în viaţa creştină.
Se poate vorbi despre o teologie dogmatică nou-testamentară, prezentă în Evanghelia
Sfântului Ioan, dar şi în epistolele pauline şi soborniceşti. Aşa, de pildă, este capitolul 2 al
Epistolei către Filipeni, un adevărat tratat de hristologie, Epistola I a Sfântului Petru care are
toate elmentele pregătirii baptismale, sau pasaje din Faptele Apostolilor în care descoperim
modele de predicaţie creştină a învăţăturilor Domnului în contextul întâlnirilor pentru
„frângerea pâinii”. Elemente de dogmatică sunt prezente în predica Sfântului Petru de la
Pogorârea Duhului Sfânt (Faptele Apostolilor, capitolul 2).
Despre o teologie dogmatică se poate vorbi şi în practica botezului, cu pregătirea catehetică în
care erau incluse învăţăturile esenţiale ale Bisericii. Catehumenii învăţau simboale de credinţă
şi formule doxologice care mai târziu au devenit fundamentale în elaborarea dogmelor de
către Sinoadele ecumenice.
De asemeni, dogme neformulate s-au dezvoltat în perioada apologeţilor şi scriitorilor
bisericeşti în lupta cu ereziile. Părinţi ca Sf. Irineu, Sf. Atanasie cel Mare, Chiril al
Alexandriei sau Sf. Maxim Mărturisitorul au formulat învăţături pe baza Sf. Scripturi pentru
a apăra unitatea Bisericii şi autenticitatea credinţei, învăţături ce au devenit adevărate tratate
de teologie dogmatică.
În sfârşit, formulări dogmatice elaborate şi definitive s-au făcut prin Sinoadele ecumenice sau
sinoade locale acceptate prin sinoade ecumenice la care au fost condamnate ereziile timpului,
1
în paralel cu precizarea învăţăturii Bisericii. Hotărârile dogmatice, formulările canonice sunt
o formă esenţială de teologie dogmatică. De exemplu, Sfânta Scriptură afirmă că cel ce crede
în Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu va fi mântuit. Dogmatica dedică spaţii largi pentru a
face credinciosul să înţeleagă ce înseamnă „a crede în Iisus Hristos” şi ce înseamnă „as fi
mântuit”.
Există o „teologie dogmatică empirică”, trăită sau experimentată, a asceţilor, eremiţilor,
sihaştrilor ale căror scrieri sau rostiri teologice (apoftegme) au intrat definitiv în conştiinţa
Bisericii. Aşa sunt Sf. Ioan Scărarul, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Simeon Noul Teolog,
părinţii isihaşti şi, în mod deosebit Sf. Grigorie Palama.
Din consideraţiile de mai sus privind teologia dogmatică în Biserica primară constatăm că ea
a fost, în primul rând, experienţială, practică şi nu o percepţie intelectuală a unor concepte şi
formulări sau o prezentare de precepte logice. Experienţa dogmatică practică fereşte
comunitatea bisericească atât de pietatea fără fond, cât şi de atitudinea eticistă, constituindu-
se într-o trăire şi aprofundare a problemelor ontologice, care ţin de însăşi existenţa şi sensul
persoanei: nefiinţa sau existenţa veşnică, viaţa sau moartea ca finalitate a vieţii pământeşti,
existenţa şi destinul lumii create şi necreate, libertatea persoanei, existenţa relaţiei şi a iubirii
conştiente şi libere ca limită între om şi animal, problema existenţei răului şi ceea ce ţine de
lucrarea răului în lume şi altele. Dogmatica nu are ca obiect creşterea calităţii vieţii, aşa cum
au propus unele curente teologice apusene, ci răspunsuri la probleme existenţiale, cu valoare
mântuitoare. Biserica este chemată să „dogmatizeze” în permanenţă pentru a putea mântui, nu
doar pentru a îmbogăţi cunoştineşe despre Dumnezeu.
Exprimările dogmatice nu pot şi nu trebuie să rămână simple formulări aride ale unor
enunţuri, ci să interpreteze dogmele formulate, să le propună pentru misiunea Bisericii de azi,
să le aprofundeze şi să le diversifice făcându-le relevante omului modern, nu să le conserve în
forma lor originală. Fundamentul formulărilor dogmatice rămâne Sfânta Scriptură, pe baza
căreia, teologia dogmatică formulează un sistem coerent determinat de concepte, întrebări,
termeni şi scheme de a înţelege persoana umană, creaţia, societatea.
Ce este dogma?
2
„Dogma” provine de la verbul grec dokein = a părea, a socoti, a crede, respectiv opinie,
credinţă, convingere. În antichitatea greacă era folosit cu înţelesul de axiomă, maximă sau
învăţătură teoretică a unei şcoli filosofice. Pe lângă acest sens, mai există şi cel juridic, de
decret, poruncă, edict, lege.
Dogma a fost definită pe la sfârşitul secolul al IX-lea drept un adevăr de credinţă revelat de
Dumnezeu, cuprins în Sf. Scriptură în mod esenţial, formulat şi proclamat oficial de către
Biserică, neschimbător, propovăduit şi primit liber de membrii ei în vederea mântuirii. Pentru
a înţelege valoarea dogmelor este nevoie să se accepte că Sfânta Scriptură este adevărul
absolut şi că Dumnezeu care a inspirat Sfânta Scriptură şi oamenii sfinţi există.
În Vechiul Testament apare doar ca termen profan, juridic, de lege sau reglementare cu
răspândire largă, căreia trebuiau să i se supună locuitorii unei comunităţi. Este întâlnit la
Daniel 2,13 “ Când a ieşit porunca (edogmatisthe), să fie omorâţi înţelepţii, trebuia să fie
omorât şi Daniel şi cei dimpreună cu el,” la Iezechiel 20,25: “Ba încă le-am dat şi legi
(edocan) care nu erau bune şi rânduieli prin care ei nu puteau trăi”sau la II Macabei 10,8:
“Şi a poruncit cu poruncă (edogmatisan) de obşte şi cu rânduială la tot neamul iudeu, ca din
an în an să ţină zilele acestea.”
În Noul Testament apare cu mai multe înţelesuri. Cu sensul de „decret imperial”, „poruncă
de la Cezar”: „În zilele acelea a ieşit poruncă (dogma) de la Cezarul August să se înscrie
toată lumea” (Luca 2,1) sau „Pe aceştia i-a găzduit Iason; şi toţi aceştia lucrează împotriva
poruncilor (dogmaton) Cezarului, zicând că este un alt împărat: Iisus” (Fapte 17,7); de
„poruncă a lui Dumnezeu”: „Ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic,
cu poruncile (dogmasin) lui, şi l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce” (Coloseni 2,14); de
„învăţătură care trebuie urmată”: „Desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său, legea poruncilor şi
învăţăturile ei (dogmasin) ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să
întemeieze pacea” (Efeseni 2,15) ori „Şi când treceau prin cetăţi, învăţau să păzească
învăţăturile (dogmata) rânduite de apostolii şi de preoţii din Ierusalim” (Fapte 16,4). În acest
ultim sens, observăm că dogmele (învăţăturile) nu sunt obligatorii sau restrictive prin puterea
externă care le emite, ci prin conţinut, astfel încât adeziunea era liberă, în baza autorităţii
apostolilor care le-au transmis în puterea Sfântului Duh. Este esenţial pentru toate formulările
dogmatice ulterioare menţionarea textului din Fapte 15,28, prin care se arată că dogma este
3
rezultatul unei colaborări a Sf. Duh cu omul: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă!”, formulă
care avea să devină introductivă pentru toate hotărârile dogmatice de mai târziu.
Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti au folosit termenul pentru desemnarea învăţăturilor
fundamentale ale credinţei creştine. Pentru întâia oară este folosit de Sf. Ignatie Teoforul, care
vorbeşte despre „dogmele Domnului”, iar Didahia celor 12 Apostoli le numeşte „dogmele
Evangheliei.” Sf. Ioan Gură de Aur le spune „dogmele Bisericii”. Sf. Vasile cel Mare afirmă:
„Învăţătura Bisericii este alcătuită din dogme şi propovăduire pe care le avem fie din
învăţătura scrisă, fie din tradiţia apostolică. Toate au aceeaşi putere în ce priveşte credinţa”,
apoi continuă „dogmele sunt tainice, pe când propovăduirea este publică”. Caracterul de taină
al dogmelor a făcut pe unii patrologi să atribuie formulei vasiliene caracterul de inspiraţie a
Sf. Duh, altfel spus dogmele sunt mărturisite în Biserică, iar predicaţia se adresează tuturor,
inclusiv celor care nu sunt membri ai Bisericii, invitându-i să devină membri. Sf. Grigorie de
Nazianz recomandă ca „cei botezaţi să-şi zidească viaţa pe temelia dogmelor”. El atribuie
dogmelor un caracter sacru atunci când îi sfătuieşte pe eunomieni să „filosofeze în limitele
proprii” adică în spaţiul Bisericii, nu în societatea păgână care nu ar fi perceput adecvat
adevărurile dogmatice.
Caracterul de adevăr creştin cu caracter obligatoriu este impus prin formula Sinodului I
ecumenic. În Biserica catolică se consideră că dogmele nu sunt adevăruri de credinţă
definitive. Adevărul suprem de credinţă, spune aceasta, se află în Sfânta Sciptură împreună cu
Sfânta Tradiţie, care mărturisesc despre experienţa, credinţa şi predica apostolică. De aceea,
teologia catolică relativizează importanţa dogmelor considerând că sunt „nu sfârşit, ci
începuturi, nu scopuri ci mijloace, adevăruri care deschid calea fiecăruia spre Adevăr”.
Dogmele nu se refereau numai la învăţături de credinţă teoretice, ci şi la aspectele morale
legate de ele. Părinţii apostolici foloseau formule dogmatice cu aplicare practică. Din
perioada de aur a patristicii (sec. IV) încep să apară decizii cu privire la viaţa morală,
sancţionată prin canoanele bisericeşti şi hotărârile sinoadelor, lăsând spaţiu interpretării
rolului dogmelor ca adevăruri teoretice.
Fiind formulate de Biserică, dogmele sunt îmbrăţişate de comunitatea eclesiastică în mod
liber, ca adevăruri mântuitoare aplicabile fiecărui creştin, care le acceptă ca norme cu
autoritate datorită relaţiei pe care ele o creează între membrii comunităţii de credincioşi şi
4
între lume şi Dumnezeu. Un adevăr devine dogmă numai după ce este experimentat şi
certificat în interiorul Bisericii. Dogmele nu sunt limitate la număr, pot creşte ca număr sau
formă pentru că Biserica este un organism viu care, prin lucrarea Sf. Duh poate formula
oricând adevăruri dogmatice în acord cu necesităţile şi provocările epocii în care trăieşte.
Deci, pentru a deveni dogmă, un adevăr trebuie mai întâi mărturisit de întreaga comunitate a
Bisericii nu numai de câteva persoane individuale, fie ei membri ai ierarhiei sau teologi.
Numai Biserica le propovăduieşte şi le aprofundează neîncetat, în funcţie de progresul social
şi ştiinţific, precum şi de nevoile credincioşilor care se adaptează noilor condiţii de viaţă. De
aceea, au mai fost numite şi dogme bisericeşti. Nicolae Berdiaev consideră că „Dogmele au
un rol negativ; ele denunţă o falsă orientare a experienţei spirituale, deviaţia de la calea
spirituală” . Ideea că dogmele au caracter constrictiv, fiind impuse de autoritatea externă este
nefondată. Fiecare credincios acceptă autoritatea dogmelor în mod liber, în calitate de
membru al Trupului tainic al lui Hristos.
Dogma şi Sfânta Scriptură
Revelaţia dumnezeiască este obiectul dogmelor, cuprinse în Sfânta Scriptură într-o formă
esenţială. Dumnezeu se descoperă personal în diferite moduri autorilor biblici, cum ar fi
Moise care „l-a văzut” pe Dumnezeu pe Muntele Sinai. Descoperirea adevărată s-a făcut prin
Iisus Hristos, pentru a fi văzut, auzit şi atins (I Ioan 1,1). Revelaţia nu se reduce la a fi un corp
de învăţături obligatorii, impuse unei comunităţi de credincioşi (chiar daca ar fi fost poporul
ales sau comunitatea Apostolilor), ci este act de relaţie personală între Dumnezeu şi persoana
umană. Comuniunea cu Hristos este act de revelaţie şi cunoaştere personală, deplină pentru
mântuire. Dacă omul acceptă relaţia personală cu Hristos care S-a făcut cunoscut, va accepta
liber dogmele pe baza experienţei personale, care devine treimică, după promisiunea
Mântuitorului: „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl Meu care M-a trimis!” (Ioan
12.45). Forma supremă de relaţionare a omului cu Hristos este Sfânta Euharistie, în care
credinciosul se împărtăşeşte de Hristos şi îl „vede” asemeni lui Moise. La finalul Liturghiei se
cântă dealtfel: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa
cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că aceasta ne-a mântuit pe noi!”
5
Aşadar, revelarea istorică a lui Iisus Hristos, descrisă în Noul Testament, este marea dogmă,
la înţelegerea căreia participă formulările dogmatice ulterioare, ca mijloace de experimentare
şi adâncire personală a relaţiei om-Dumnezeu, lume-Treime. Izvorul revelaţiei este Hristos-
omul, persoana divino-umană care S-a arătat arătat istoric şi s-a permanentizat în lume prin
Sf. Euharistie încât cel ce se împărtăşeşte primeşte posibilitatea cunoaşterii nemediate a lui
Dumnezeu. „Vederea” lui Dumnezeu prin icoană sau prin rugăciunea inimii conduce la
perceperea Luminii necreate, aşa cum au vazut-o ucenicii aleşi la Schimbarea la Faţă, pe
Muntele Taborului. Atât vederea prin icoană cât şi rugăciunea ascetică se fundamentează pe
întruparea Domnului, cu toate evenimentele văzute ce ţin de lucrarea Lui pe pământ. Orice
dogmă conduce la actualizarea relaţiei personale cu Iisus Hristos prin care Dumnezeu S-a
descoperit ca Adevărul.
În consecinţă, penru a primi dogmele ca adevăruri de credinţă incontestabile, trebuie să fie
acceptate două precondiţii, respectiv că Sfânta Scriptură este cea care conţine adevărul în
forma lui pură, că are o autoritate absolută şi că Dumnezeu care a inspirat Sfânta Scriptură
există.
Dogmă şi credinţă
Lex credendi, lex orandi este principul care caracterizează cel mai bine structura de viață a
Ortodoxiei. Înainte de a se intra în slujba propriu-zisă la Taina Botezului, cel care vine să
primească ”înnoirea” trebuie să rostească, personal sau prin intermediul nașilor, când cel ce
se botează este prunc, formula de credință cunoscută drept ”Crezul” sau ”Simbolul de
credință niceo-constantinopolitan. Formula acestuia începe cu verbul ”cred”, noţiune care a
suferit o serie de metamorfoze de-a lungul timpului. Structura latină a limbii române ne duce
cu gândul la echivalentul său arhaic credo, care a fost tradus din limba greacă, pistevo. Limba
română face distincţie între ”cred” şi ”cred în” sau ”mă încred”. Versiunea din urmă este mult
mai apropiată de înţelesul primar al cuvântului credo, a ceea ce se vrea a semnifica din
perspectivă biblică. A crede ceva înseamnă a accepta ceva ca fiind adevărat, fesabil,
realizabil; ”a crede în” presupune existența unei persoane, subiect raţional, viu şi conştient
care să perceapă sau să accepte încrederea. Credinţa este instrumentul prin care se acceptă o
realitate existentă independent de cel care trăieşte credinţa, o modalitate de a vedea lumea şi
existenţa în general, o atitudine ontologică de relaţionare la Dumnezeu şi la lumea
6
înconjurătoare în care persoana ce-şi exprimă credinţa trăieşte. Nu oricine crede este creştin,
ci numai cine crede că „Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu”(.....), iar lipsa
oricărei credinţe înseamnă absenţa sensului existenţei.
Credo provine din latinescul cor, cordis care înseamnă „inimă”, de unde ideea că actul
credinţei înseamnă „a pune ceva la inimă”, „a considera drag”, „a încredinţa” şi „a se dărui cu
toată inima”, „a avea încredere în cineva”. Se înţelege că a introduce un text cu formula
„cred” înseamnă dăruire, încredinţare, a oferi inima, a săvârşi un act de dăruire de sine
integral. Afirmaţia de credinţă de la botez duce la ideea de schimbare a inimii, transformare
radicală din om vechi în omul cel nou, din cel stricat de poftele înşelăciunii în fiu al luminii şi
moştenitor al veşnicelor bunătăţi. Acesta este şi înţelesul întoarcerii naşului spre apus pentru
„lepădarea de cel rău” şi apoi întoarcerea spre Răsărit, ca renunţare definitivă la firea cea rea,
schimbare ontologică a naturii dinspre întuneric spre „Răsăritul cel de sus”.
De la act individual şi transformator al persoanei, credinţa trece în spaţiul comuniunii de
persoane în care este primit noul botezat. Credinţa devine corporativă, îndreptată spre
Dumnezeu ca doxologie şi îndreptată înspre ceilalţi participanţi la cult ca încredinţare a
prezenţei harului treimic în mijlocul celor care se roagă. În Noul Testament termenul are
conotaţii diferite, însumând ideea de încredere pe care cineva o pune într-o altă persoană sau
în cuvântul unei persoane pe care o consideră indispensabilă sau vrednică de crezare. De
obicei este folosit în relaţie cu Hristos, persoana şi învăţăturile Lui: în calitatea Lui de Sfânt al
lui Dumnezeu (Ioan 6,69), că vine de la Dumnezeu (16,30), că este Mesia (11, 27). A crede în
Hristos înseamnă a deveni ca El prin El (Fapte 5, 14; 9, 14; 11,17;) şi de a avea ferma
convingere că cel ce crede va fi mântuit prin puterea harului Său (Fapte 15, 11). Sfântul Pavel
descrie credinţa ca fiind o esenţă, adică are o subzistenţă concretă (Evrei 11,1). Credinţa este
un dar nemeritat de către niciunul dintre oameni. Roadele ei sunt nenumărate, în acord cu
roadele Botezului (Romani cap. 4, Evrei capitolele 10 şi 11). Credinţa susţine speranţa în
venirea lui Hristos şi împlinirea celor propovăduite, a promisiunilor şi a dobândirii dragostei.
Din textele pauline concludem că actul credinţei presupune revelaţia prin care Dumnezeu se
arată împlinitor al profeţiilor, ajutător şi răscumpărător al omenirii, alfa şi omega, Cel care
ţine în mâini universul, trecutul şi viitorul.
7
Credinţa, ca acceptare a unor realităţi suprafireşti descoperite de Dumnezeu într-un moment
istoric, intră definitiv în teologie prin formula adoptată la Sinodul I ecumenic, când s-au
formulat primele opt articole ale Simbolului de credinţă. „Cred în” este mai mult decât
„accept ca adevărat”, un fel de declaraţie ceremonială; formula implică încredinţare
„logodire”, promisiune în dragoste şi loialitate faţă de o existenţă personală raţională. Dată
fiind nota de nesiguranţă cu privire la un anumit lucru putem spune cuiva care-l afirmă „Te
cred!”, dar asta nu presupune şi dăruire, încredinţare. Mai mult, în limbajul modern „cred”
incumbă mai degrabă indirect ideea de „dubito”, mă îndoiesc. Credinţa trebuie să implice
relaţie personală, pentru că un om nu poate avea „credinţă în” decât dacă este persoană. A
crede în Dumnezeu solicită căutarea Lui cu sinceritate şi pietate, încredinţarea propriei
existenţe în El printr-un act de liberă voinţă, urmat de actul de mărturisire, de închinare,
adorare cu toată fiinţa şi slăvire. În acest mod, creştinul poate „crede” că Biserica spune
adevărul, dar „crede în” Dumnezeu treimic, căci orice altceva în care ar crede l-ar face
idolatru. Actul de credinţă nu este afirmaţia, ci starea antecedentă oricărei formulări verbale.
Actul credinţei este răspunsul personal lui Dumnezeu care cheamă şi Se descoperă prin Iisus
Hristos. Sfânta Scriptură arată că nu omul îl cheamă pe Dumnezeu, ci invers, adresându-se
fiecăruia, fără a face confuzie între creatură şi Creator. Dumnezeu nu este „persoană” în sens
uman, dar nu este nici impersonal ca unul care este distant şi detzinteresat. El este taina de
dicolo de orice categorie umană. Omul nu-l poate descoperi pe Dumnezeu cu propriile puteri,
fără Scriptură, fără Biserică. De aceea şi teologia nu este „cunoaşterea lui Dumnezeu” de
către om, ci arta omului de a răspunde chemării lui Dumnezeu. Dacă omul pretinde că „l-a
inventat pe Dumnezeu”, acesta nu este „Dumnezeu”, ci o caricatură, care nu este mai bună
decât un idol.
În concluzie, actul credinţei creează o legătură între persoane, în care omul este acceptat prin
dragoste, în care trebuie să dovedească încredere fără argumente, aşa cum cineva când iubeşte
nu caută argumente care să-i explice sentimentele. Credinţa este răspunsul omului la credinţa
lui Dumnezeu, nu rodul vreunei vrednicii sau educaţii personale: credinţa este esenţială în
viaţa umană, parte din existenţa umană însăşi.
Limbajul teologic – explicitări şi limte
8
Limbajul teologic s-a format în timp, cu greu şi cu multă osteneală, constituind adeseori el
însuşi prilej de dispută, întrucât este instrumentul de exprimare a tot ceea ce se poate înţelege
prin teologie. Prima problemă care trebuie rezolvată de omul modern este limbajul teologic,
în competiţie cu limbajul secular căruia termenii teologici nu-i mai sunt familiari. Observăm
acum că însuşi termenul şi realitatea credinţei au suferit modificări de înţeles şi exprimare.
Teologia îşi propune să elaboreze un discurs despre Dumnezeu, folosind termeni adaptaţi sau
creaţi pentru a reda anumite realităţi despre care nu s-a vorbit înainte de Întrupare. Se poate
vorbi despre mai multe tipuri de limbaj teologic: limbajul rugăciunii, al teologiei academice,
al omiliei, al liturghiei. În cele mai multe cazuri, cuvintele, aparent identice cu vorbirea
cotidiană, au alte înţelesuri, abstracte, filosofice, alegorice, analogice, întrucât realităţile pe
care le exprimă nu reprezintă fapte sau lucruri concrete.
Esenţa limbajului teologic o descoperim în exprimările publice ale lui Hristos care vorbeşte
despre realităţi pe care ascultătorii nu le figurează sau percep imediat: „împărăţia cerurilor”,
„Fiul Omului”, „comori cereşti” şi altele. Parabolele, alegoriile, metaforele, comparațiile
sunt folosite abundent pentru a reliefa adevăruri imposibil de surprins altfel. Afirmaţiile
dogmatice ale sinoadelor, oricât de normative, conţin termeni care au fost creaţi special spre a
face cunoscute adevărurile, dar şi acesştia au fost supuşi interpretării. Limbajul nu are
posibilităţile necesare pentru a reda adecvat adevărurile dogmatice şi duhovniceşti, este prea
limitat şi prea condiţionat de timp şi spaţiu pentru a permite să redea mai mult decât o idee
despre ceea ce ar putea însemna „adevăruri revelate” respectiv „realitatea lui Dumnezeu”. De
exemplu, nu este acelaşi lucru să afirmăm că o carte este bună, şi că Dumnezeu este bun.
Bunătatea lui Dumnezeu este o realitate care depăşeşte orice idee despre bunătatea lucrurilor
create, motiv pentru care a afirma acest lucru presupune mai degrabă negarea faptului că
Dumnezeu este bun aşa cum îl înţelegem noi, adică este mai presus de orice idee de bunătate.
Numai după aceasta se poate porni în elaborarea termenului „bunătate” în raport cu
Dumnezeu, făcând abstracţie de conotaţiile create. În acest caz, cel mult se poate vorbi despre
înţelesul termenului prin analogie. Analogia constituie cel mai bun mijloc de a încerca
pătrunderea în taina dumnezeirii, de exemplu în cazul noţiunii de „persoană” în Dumnezeu.
Dumnezeu nu este persoană cum este ea figurată în mintea şi intelectul uman, întrucât nu
poate fi definit prin caracteristici psihologice, relaţii sociale, raţionalitate şi altele. Nu se poat
afirma nici că Dumnezeu este o simplă forţă cosmică impersonală şi indiferentă faţă de
univers, ci existenţă personală în mod unic, unitar şi irepetabil.
9
Sfânta Scriptură foloseşte multe şi variate modalităţi de a-L „defini” pe Dumnezeu, uneori
metaforic, alteori prin analogie cu acţiunile şi caracteristicile Lui, drept mirele lui Israel, Cel
ce luptă, regele şi stăpânul şi multe altele. Deci, avem pe de o parte substantivul care redă
ceva din ideea de natură a lui Dumnezeu, dar şi numele propriu-zis prin care omul i se
adresează, adică Părinte, Tată. Această dilemă a trăit-o Moise pe muntele Horeb: „Zis-a
Moise către Dumnezeu: "Iată, eu mă voi duce la fiii lui Israel şi le voi zice: Dumnezeul
părinţilor voştri m-a trimis la voi... Dar de-mi vor zice: Cum Îl cheamă, ce să le spun?"
Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: "Eu sunt Cel ce sunt". Apoi i-a zis: "Aşa să spui fiilor
lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!" Apoi a zis Dumnezeu iarăşi către Moise: "Aşa să
spui fiilor lui Israel: "Domnul Dumnezeul părinţilor noştri, Dumnezeul lui Avraam,
Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov m-a trimis la voi. Acesta este numele Meu pe
veci; aceasta este pomenirea Mea din neam în neam!" (Ieşire 3, 13-15). În tradiţia semitică,
formula exprimată aici este „Eu sunt” sau „Existenţă”, cu rezerva de rigoare privind
accepţiunea limbajului. Vechiul Testament conţine termenul de Părinte pentru Dumnezeu de
numai unsprezece ori, dar niciodată sub forma adresării directe, în rugăciune sau cerere. Iisus
Hristos însă foloseşte acest nume de 170 de ori, arătând atât relaţia Lui personală cu Părintele
Său, cât şi modul abordării de către oameni. Noţiunea arată deopotrivă relaţia de dragoste
filială ca ipostas şi chemarea la relaţie bazată pe iubire a oamenilor care îl cunoscuseră pe
Dumnezeu ca judecător distant până atunci. Modul cum foloseşte numele este o mărturie
treimică implicită care lasă să se întrevadă că nimic din ceea ce face Fiul nu-I este străin
Tatălui, care cunoaşte toate ale Fiului şi invers în profunzime: „Te slăvesc pe Tine, Părinte,
Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai
descoperit pruncilor. Da, Părinte, căci aşa a fost bunăvoirea înaintea Ta. Toate Mi-au fost date
de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L
cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere.” (Matei 11, 25-27).
Trebuie precizat că folosirea numelui „Tată” sau „Părinte” este oarecum figurativ, pentru că
diferă de ceea ce limbajul comun exprimă prin aceste cuvinte, respectiv relaţia cuiva cu un
bărbat care are calitatea de părinte. Dumnezeu nu este nici bărbat nici femeie, astfel
explicându-se de ce nu este greşit să negăm faptul că Dumnezeu este „părinte” ca gen uman.
Viaţa vine de la tată în relaţie, iar relaţia părintească înseamnă duioşie. Astfel poate fi înţeles
10
textul biblic de la Numeri 11,12 şi Isaia 49,15: „Oare eu am zămislit tot poporul acesta şi oare
eu l-am născut, de-mi zici: Ia-l în sânul tău, cum ia doica pe copil, şi-l du în pământul pe care
cu jurământ l-am făgăduit părinţilor lui?” sau „Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul
pântecelui ei n-are ea milă? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine,” în care
Dumnezeu are atribute materne. Dumnezeu nu este unul sau altul dintre părinţi, aşa cum se
înţelege din textele dee mai sus sau din termenul ”părinte”, ci este Cel care poartă grijă
iubitoare de fiecare fiinţă umană. Este un mod de a spune că omul nu poate exista fără
Dumnezeu, aşa cum nu se poate concepe existenţa unui părinte fără copil sau a unui copil fără
părinte. Ar fi simplist să reducem dragostea lui Dumnezeu la funcţiunile specifice social,
materne sau paterne. Limbajul devine metaforic în teologie, arătând deodată autoritatea şi
puterea tatălui, forţa creatoare în paralel cu purtarea de grijă, căldura şi hrana existenţială
primită de prunc de la maica sa.
Iisus Hristos i-a învăţat pe ucenici să se roage lui Dumnezeu ca Tată sau părinte al tuturor,
fapt pus astăzi tot mai des sub semnul criticii cu privire la structura ierarhică a societăţii şi
Bisericii, sistem care a generat de-a lungul timpului inechităţi şi tensiuni. Crezul Apostolic se
deschide cu afirmaţia credinţei în „Dumnezeu Unul, Tatăl, Atotputernicul”. Nu se insistă atât
de mult pe unitatea lui Dumnezeu, ci mai degrabă pe calităţile cunoscute ad extra, grija
părintească şi puterea. Unitatea monoteistică a lui Dumnezeu era specifică mediului iudaic şi
nu era nevoie de insistenţă asupra ei. Dealtfel, Sfântul Apostol Pavel foloseşte o formulă
apropiată de cea a Crezurilor: „Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin
toate şi întru toţi.” (Efeseni 4,6), cu multă vreme înainte.
Când afirmă credinţa monoteistă în Dumnezeu, creştinul face mai mult decât o simplă
declaraţie de tip aritmetic sau filosofic, afirmă că nu există persoană sau putere care să
exercite o autoritate şi stăpânire mai mare, peste faţa pământului şi a întregului univers, peste
naţiuni şi persoane. La început afirmaţia „unul Dumnezeu” reprezenta şi protestul faţă de
politeismul păgân, paralel cu apărarea faţă de iudeii tradiţionalişti că ar fi trădat credinţa
mozaică îndepărtându-se de la cinstirea adevăratului Dumnezeu (Deuteronom 6, 4-6).
Afirmaţia presupunea că se închină aceluiaşi unic Dumnezeu „al lui Avraam şi al lui Isaac şi
al lui Iacob”, al profeţilor şi Părinte al lui Hristos, care este egal Dumnezeu. Este eronat să se
afirme că iudeii credeau în Dumnezeul ales al poporului, în maniera în care celelalte popoare
aveau unul sau mai mulţi zei. El este unicul Dumnezeu al fiecărui popor şi al întregului
11
univers, Dumnezeul cei viu. Deşi credeau în Dumnezeu Treime, creştinii afirmau absoluta
unitate în Dumnezeu, aceasta devenind una dintre dogmele fundamentale ale creştinătăţii,
înrădăcinată nu numai în revelaţia divină, ci şi în raţiunea discursivă.
„Tatăl, Atotţiitorul (Pantocrator)”, reprezintă numiri care creează o anumită tensiune în
credinţa creştină întrucât primul nume sugerează apropierea părintească, accesibilitatea şi
chiar intimitatea cu Dumnezeu (atât de des invocată de creştini ca element definitoriu şi
deosebitor faţă de religiile necreştine), al doilea trimite spre majestate şi transcendenţă,
alteritate absolută a lui Dumnezeu. Există în această formulare o antinomie care
caracterizează aproape toate adevărurile teologice: prezenţa divină este un mister care
transcende experienţa umană şi sfidează puterile de cunoaştere ale omului, dar ea se
descoperă parţial ca fiind „Celălalt” sau alteritatea prin excelenţă, faţă de care creaţia are un
fel de teamă respectuoasă iar această alteritate creează o irezistibilă atracţie, un fel de
dragoste părintească ce depăşeşte diferenţele şi se construieşte pe încredeere şi credinţă.
Dumnezeu depăşeşte orice reprezentare, vizuală sau verbală, dar este acceptat şi prezentat ca
făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute, originea şi destinul ultim a tot ceea ce există.
Autoritatea şi valabilitatea dogmei derivă din conţinutul revelat şi din faptul că are ca scop
crearea unei relaţii filiale între Dumnezeu cel care mântuieşte şi lume, care are nevoie de
mântuire. Dogma nu este deci un simplu mijloc de cunoaştere netică. Ea construieşte
comuniunea tuturor celro care cred în Hristos.
Pentru ca dogma să îşi păstreze autoritatea şi vavabilitatea este imperativ ca în Biserică să
funcţioneze comunitatea euharistică, cu toate categoriile şi harismele Duhului, exercitate
individual. Dogma nu se impune cu autoritate exterioară, ci se confirmă şi se receptează prin
acordul comunităţii. Odată primită în Biserică, valabilitatea ei este irevocabilă, singurul lucru
permis fiind acela de a o aprofunda, interpreta şi trăi ca teologie practică.
Fiind formulată, trăită, confirmată şi asumată de întreaga comunitate, dogma nu mai poate fi
schimbată de nimeni în conţinut. Se înţelege deci că dogma este infailibilă nu prin instituţia
care le formulează (sinodul sau episcopul), nici prin perfecţiunea morală a experienţei
individuale, ci prin „comuniunea sau împărtăşirea Sf. Duh” care o inspiră şi în care rezidă
„unitatea Bisericii”. Creştinii care s-au bucurat de harisme individuale speciale ale Duhului
12
Sfânt nu pot fi consideraţi infailibili, chiar şi în cazul proclamării lor ca sfinţi sau Părinţi ai
Bisericii.
Dacă dogmele nu sunt infailibile prin elementul uman care contribuie la formularea lor, cu
atât mai puţin este infailibilă dogmatica. Când un dogmatist argumentează o învăţătură pe
baza unei afirmaţii a unui Părinte sau ascet îmbunătăţie, ea nu devine ipso facto dogmă.
Fiecare afirmaţie patristică trebuie să întrunească armonia „comuniunii Sf. Duh” pentru a
avea caracter general acceptat. Statutul dogmei nu rezidă nici în faima sau sfinţenia vreunei
persoane individuale. De exemplu, Sf. Atanasie cel Mare a formulat corect învăţătura despre
consubstanţialitatea (omoousia) Fiului cu Tatăl în Sfânta Treime înainte de Sinodul I
ecumenic de la Niceea, dar a devenit dogmă numai după introducerea ei în comunitatea
Bisericii, asumarea şi validarea ei de întreaga comunitate şi proclamarea de către sinod, fiind
acceptată de toate Bisericile locale care au fost reprezentae.
Când sinoadele ecumenice devin inoperante (după secolul al VIII-lea) Biserica îşi continuă
misiunea şi mărturisirea dogmatică prin viaţa lioturgică şi afirmaţiile părinţilor contemporani,
confirmate de Sinodul Bisericii autocefale. „Patristica” este o realitate vie în Biserică, contrat
structurii didactice care o consideră încheiată cu Sf. Ioan Damaschinul. Părinţii contemporani
interpretează dogmele fără a adăuga noi învăţături, făr a aştepta ca un Sinod ecumenic să le
proclame. De aceea, dogmatica înseamnă strădania teologilor şi studenţilor de a interpreta
existenţial dogmele, fără a aştepta ca intepreatările să fie general primite de Biserică. Fiecare
persoană umană este pasibilă de eroare, de aceea dogmatica implică un act de smerenie din
partea dogmatistului. Adevărul nu aparţine unuia sau altuia dintre teologi ci este revelat şi
incorporat în Trupul Bisericii şi poate fi descoperit, interpretat şi trăit doar în comuniune şi în
comunitatea Sfântului Duh. Dumnezeu poate fi cunoscut numai „în Duhul”iar Duhul este al
dragostei şi al comuniunii (Romani 12, 17).
Dogma şi raţiunea
Criteriul de acceptare a dogmei este credinţa, sprijinită pe autoritatea şi demnitatea lui
Dumnezeu care nu înşeală. Noţiunea “adevăr de credinţă” arată rolul credinţei în receptarea
adevărului. Pe lângă conţinutul divin există şi forma logică sau definiţia, respectiv aspectul
subiectiv al dogmei. Organul de primire a adevărului revelat este credinţa, iar cel de
exprimare şi formulare este raţiunea.
13
După conţinut, dogmele se sprijină numai pe autoritatea lui Dumnezeu şi nu pe
argumente raţionale. Raţiunea nu poate descoperi adevărurile dar nici să le accepte după
descoperire şi formulare decât prin credinţă; raţiunea este cea care formulează, însuşeşte,
predică şi apără adevărurile de credinţă formulate, fiind călăuzită de credinţă şi încălzită
de iubire.
Raţiunea are un rol esenţial în formularea dogmei. Înainte de formulare,
raţiunea contribuie la cercetarea, discutarea şi aprofundarea adevărului
de credinţă desprins din revelaţie. În timpul formulării, raţiunea dă o
formă logică şi clară, necesară pentru înţelegerea adevărului de credinţă.
Formularea dogmei nu înseamnă schimbarea conţinutului adevărului de
credinţă, ci perfecţionare şi elaborare, pentru că revelaţia s-a încheiat cu
Hristos. Adevărul formulat nu se identifică cu adevărul iniţial, dar nici nu
se deosebeşte substanţial pentru că fondul revelat este acelaşi. Sfera
dogmei este doar mai largă decât cea a datului revelat. După formulare,
raţiunea participă la însuşirea, aprofundarea, predicarea şi apărarea acesteia.
Deşi face dogmele inteligibile, raţiunea nu elimină niciodată misterul; ea nu forţează
credinciosul să le primească, ci poate înlătură obiecţiunile ridicate împotriva dogmelor,
dovedind că dogmele nu sunt împotriva ştiinţei, nu contrazic raţiunea, ci o depăşesc şi nu sunt
imposibile.
Dogmele sunt, aşadar, adevăruri supraraţionale. Raţiunea nu poate dovedi că dogmele sunt
logic necesare şi nu poate constrânge pe nimeni să le primească. Cei necredincioşi pot
respinge dogmele ca nefiind logic necesare, dar nu pot dovedi că sunt, în ele însele,
imposibile şi nici nu pot să înlocuiască adevăruri de credinţă cu adevăruri omeneşti care să fie
nu numai posibile, ci şi logic necesare.
SCOPUL TEOLOGIEI DOGMATICE
Un prim scop al Teologiei Dogmatice este să facă o hermeneutică profundă şi autentică a
textelor biblice în care sunt cuprinse in nucce dogmele. Ce dintâi preocupare a Părinţilor
14
Bisericii a fost interpretarea Sfintei Scripturi, astfel încât să scoată la lumină înţelesurile
dogmatice mântuitoare. Un text biblic neinterpretat poate să rămână fie necunoscut fie să nu
aibă valoare în a răspunde problemelor omului dintr-o altă epocă şi spaţiu geografic decât cel
care l-a scris.
Interpretarea trebuie făcută ţinându-se cont de realitatea istorică în care a fost elaborat textul
biblic ce enunţă o dogmă. Biserica a formulat principii şi norme de credinţă determinată fiind
de un context istoric, de confruntarea cu realităţi concrete şi probleme la care a trebuit să le
dea soluţii. Atunci când mijloacele de exprimare au lipsit sau au fost insuficiente, ea a fost
nevoită să creeze un limbaj adecvat care să exprime cât mai fidel adevărul dogmatic. Unele
evenimente istorice erau fără precedent şi necesitau explicitare şi răspunsuri clare. Aşa s-a
dezvoltat viaţa ascetică, viaţa liturgică, martiriul ca formă de afirmare ne-echivocă a credinţei,
icoanele şi reprezentările artistice ale sentimentului religios, tradiţia isihastă sau rugăciunea
inimii, fără a avea o bază solidă în Sfânta Scriptură dar care necesitau argumentaţie
dogmatică.
Prin interpretare se încearcă definirea problemelor contemporane la care Biserica să răspundă
şi să găsească spoluţii. Numai făcând o hermeneutică profundă şi autentică a textelor biblice
Biserica a putut respinge ereziile vremii, a putut dezvolta un limbaj teologic propriu specific,
a putut explica necesitatea ascetismului în viaţa unor credincioşi, a putut face revelantă viaţa
devoţională şi liturgică sau a argumentat necesitatea rugăciunii inimii şi realitatea „vederii”
luminii dumnezeieşti. Deşi par probleme din trecutul Bisericii, ele sutn o provocare pentru
Biserică aici şi acum, în forme noi: sectarismul care neagă divinitatea lui Iisus Hristos şi
autoritatea Sfintei Scripturi (Martorii lui Iehova sau Biserica lui Dumnezeu a Sfinţilor din
Zilele din Urmă – Mormonii, sau sectele de sorginte esoterice şi extrem-orientale), ecologia şi
problememe ridicate de schimbările climatice, întrebări legate de bioetică, limbajul comun şi
dialogul inter-disciplinar sau dialogul ştiinţă-religie, etc.
Un alt scop este de a defini, sistematiza, aprofunda, argumenta şi proclama adevărurile de
credinţă în acord cu istoria şi filosofia vremii pentru a face văzută şi trăită realitatea lucrării
mântuitoare a lui Dumnezeu în lume. Dogmatistul interpretează Biblia istoric şi contemporan,
într-o manieră pastorală, în contextul experienţei şi textelor liturgice şi în limitele disciplinei
canonice a Bisericii. Studiul Teologiei dogmatice are o serie de rezultate imediate, motiv
15
pentru care se adresează nu numai specialiştilor, cât şi tuturor creştinilor. Prin studiu se
elimină sau se corectează ideile greşite, prejudecăţile şi ignoranţa în actul cunoaşterii
teologice. Prin conţinutul ei, Teologia Dogmatică oferă celor ce studiază dogmele
posibilitatea de a lua decizii corecte la întrebări curente nu numai în perioada de formare, ci
pe toată durata vieţii. Nu în ultimul rând, Teologia Dogmatică oferă structura fundamentală a
conturării identităţii creştine a persoanei şi posibilitatea creşterii în credinţă.
METODA DE STUDIU A TEOLOGIEI DOGMATICE
Incluzând un spectru larg de problematici, Teologia Dogmatică reclamă cunoştinţe variate. În
formularea şi expunerea învăţăturilor dogmatice, teologia ortodoxă pleacă de la datul revelat
din Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie, pe care îl dezvoltă în lumina Sfântului Duh, în Biserică.
Dogmatica nu se limitează la o înşiruire de texte scripturistice pentru susţinerea unei
învăţături, nici la argumentarea dialectică, ci caută să lămurească învăţăturile creştine dându-
le fundamentarea necesară pe baza contextului istoric, suportului biblic şi autorităţii Bisericii
de a formula adevărul de credinţă în cauză. Teologia Dogmatică trebuie să urmărească cinci
obiective: expunerea sistematică a dogmelor; clarificarea noţiunilor; confirmarea istorică a
dogmelor; apărarea şi justificarea „negativă” a dogmelor faţă de apariţiile ereziilor; explicarea
şi aprofundarea conţinutului dogmelor, reflectarea lor în viaţa liturgică pentru a fi trăite ca
atare în comunitatea credincioşilor.
Cea mai la îndemână metodă de a expune şi explica adevărurile dogmatice este de a urma
structura Crezului. Metoda se înscrie în tradiţia baptismală şi euharistică patristică în care s-a
cristalizat învăţătura despre mântuirea adusă de Dumnezeu omului prin Iisus Hristos, în
Duhul Sfânt. Crezul cuprinde în esenţă principalele dogme ale Bisericii, într-o desfăşurare
logică: triadologie, hristologie, soteriologie, pnevmatologie, misteriologie, eclsiologie şi
eshatologie.
Metoda generală bazată pe structura Crezului poate fi completată prin îmbinarea unor capitole
de dogmatică, în sensul expunerii triadologiei în contextul eclesiologic modern sau despre
pnevmatologie în raport cu practica Sfintelor Taine şi sfârşitul veacurilor. Esenţială este
expunerea sitematică şi prezentarea fidelă în teorie şi practică a semnificaţiei dogmelor penru
epoca în care au fost formulate, precum şi relevanţa lor pentru comunitatea credincioşilor
16
astăzi. Dogmele răspund unor imperative concrete ale Bisericii, unor probleme ardente,
motiv pentru care Teologia Dogmatică se întrepătrunde cu Istoria Bisericii.
O altă metodă de studiu este interpretarea dogmelor în context. Dogmatistul are obligaţia de a
ţine seama de nişte jaloane cum ar fi experienţa devoţională şi ascetică la momentul
formulării dogmelor, problemele existenţiale ale omului în fiecare epocă istorică, provocările
contemporane ale omului şi progresul în cunoaştere, aşa cum este expus de ştiinţele naturale
şi ştiinţele exacte.
Nu trebuie excluse elementele de sprijin ale studiului dogmelor. La mai profunda înţelegere a
conţinutului lor contribuie rugăciunea, smerenia, raţiunea, alegerea atentă a pasajelor
scripturistice relevante fiecăruisubiect, bucuria şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu care a
descoperit parte din tainele Sale omului spre a-l readuce la comuniunea de iubire.
IMN DOGMATIC
INTREBĂRI APLICATIVE
1. Care este percepţia faţă de Teologia Dogmatică după studierea ei în ciclul de licenţă?
2. Teologia Dogmatică poate schimba viziunea asupra vieţii? Daca da, în ce sens?
3. Ce se poate întâmpla unei Biserici care nu mai are în studiu Teologia Dogmatică în una
sau mai multe generaţii?
4. Ce obiecte de dogmatică ar trebui studiate mai în profunzime?
5. Care sunt dificultăţile în studierea Dogmaticii?
6. Care sunt eventualele pericole spirituale sau emoţionale presupuse de studierea
Dogmaticii?
BIBLIOGRAFIE
Pr. Dumitru Stăniloae, Noţiunea dogmei, în ST, XVI(1964), nr. 9-10, pp. 534-572.
Andrew Louth, Desluşirea Tainei. Despre natura teologiei, Deisis, Sibiu,1999.Stilianou G. Papadopoulou, Teologie şi limbă, traducere de Pr. Conf. Dr. Constantin Băjău, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2007.
17
Karl Christian Felmy, Dogmatica experienţei ecleziale, Introducere şi traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică Jr., Deisis, Sibiu, 1999.
18