+ al uniunii ziari[tilor profesioni[ti din rom-nia 2011...

Revist\ premiat\ cu medalia [i diploma „Pamfil {eicaru” pentru literatur\ 2008 [i„Premiul de excelen]\” al Uniunii Ziari[tilor Profesioni[ti din România 2011-2012

Climate

Pictură de Nicolae TonitzaPictură de Nicolae Tonitza

literareRevist\ literar\ [i de cultur\ româneasc\

Fondat\: mai 2007

Director fondator: Ion Iancu Vale

Director editor:

prof.dr. Gheorghe-Valeric\ CimpocaAnul 10

iunie 2017

100

Climate literareClimate literare

Semnează în acest numărTristan Tzara/ Poeme ..................................................................................................... 3Octavian Lupu / Secolul Declinului Inspirației Artistice ...................................................... 4Sebastian Drăgan / Poezii ................................................................................................. 5Boris Pasternak / Poeme ................................................................................................... 6Al. Florin Ţene / Interpretarea... ........................................................................................ 7Gheorghe Valerică Cimpoca / În căutarea Adevărului ....................................................... 8George Anca / Blestem de neam ....................................................................................... 9Nicolae Iştoc / Mari poeţi ai iubirii ..................................................................................... 10Ştefan Lucian Mureşanu / Taine ale identității în sărbătorile populare românești ............ 11George D. Piteș / Poezii ................................................................................................... 14Victor Sterom / Ion Iancu Vale sufletul „Climatelor Literare” ............................................. 15Ion Iancu Vale / Vis cu Rainer Maria Rilke ....................................................................... 15Gheorghe Neagu / Apă și lacrimi ...................................................................................... 16Marian Nencescu / Să vezi viața cu ochii bunătății . . . .................................................... 17Emanuel Pope / Grupaj pentru revista „Climate literare” .................................................. 20Paul Leibovici / „DADA” - abolirea logicei ........................................................................ 21Aurel Udeanu / Paștele ................................................................................................ 22Mihai Batog-Bujeniță / Cu Magdalena Brătescu la intersecția universurilor ..................... 23Alex Vâlcu/ Poezii ............................................................................................................. 24Mihai Cezar Popescu / Iată poetul .................................................................................... 25Maria Muñoz / Elogiu adus poeziei și culturii universal .................................................... 26Daniel Juverdeanu / Poezii ............................................................................................... 26Ion Pachia-Tatomirescu / Poeme de septuagenar ............................................................ 27Mihaela-Loredana Mușetescu / Persistă în dorință! ........................................................ 28Vasile Oneață/ Poeme ..................................................................................................... 28Octavian D. Curpas /„Portrete din cioburi” ........................................................................ 29Ion Teodor Palade / Surâsul simplu .................................................................................. 30Alensis de Nobilis / Poeme .............................................................................................. 31Anton Gagiu / De la epoca de aur la epoca de piatră ...................................................... 32Mihaela-Mariana Cazimirovici / Poeme ........................................................................... 33Dorel Schor / Peisajul ca tematică .................................................................................... 34Roni Căciularu / Ca la teatru, madam! ............................................................................. 35Luiza Volf / Poezii .......................................................................................................... 36Elena Buică / Ecuații lirice – Lumina sinelui nostru .......................................................... 37Gheorghe Valerică Cimpoca / Climate literare la zece ani și o sută de apariții ............... 38Safta Alina/ Stilumarea interesului .................................................................................. 39

2 nr. 100, 2017

CONTuRI PeNTRu DePuNeRI DeSChISe LA BANCA TRANSILVANIA TâRgOVIşTeRO54 BTRL 01601201u02393XX - pentru depuneri în LeI

RO 04 BTRL euRCRT00u0239301 - PeNTRu DePuNeRI îN euRO (SwIFT: BTRLR022)

Revistă editată de Societatea Culturală și Prietenie „LA NOI ACASĂ” Târgovişte ISSN 1843-035XRevista apare în colaborare cu Societatea Scriitorilor TârgovişteniTehnoredactare: Mariana Briceag; Secretariat: Reta Sofronie Iancu

Redactor şef: Ion Iancu Vale

Redactor şef-adjunct: prof.dr. Gheorghe Valerică Cimpoca

Colegiul redacţional: dr. George Bârligeanu, Grigore

Grigore, Ion Teodor Palade, Romulus Gandy Georgescu,

George Ioan Canache, Florea Turiac, Gabriel Mihalache

Fondatori:

Ion Iancu ValeMircea Cotârţă

Sebastian Drăgan

Redacţii asociate - România:Bacău, Bistriţa, Braşov, Cluj-Napoca, Bucureşti,dev, Focşani, Iaşi, Suceava, Turnu-Severin,Hunedoara, Mangalia, Olăneşti, Dragnea, Ploieşti.Alte ţări: Anglia, Australia, Belgia, Canada,Danemarca, Elveţia, Franţa, Germania, Gibraltar,Israel, Italia, Macedonia, Portugalia, RepublicaMoldova, Serbia, Spania, SUA, Ucraina.

Colaboratori principali: Mihai Antonescu, Eugen Axinte, Iulia Barcaroiu, Nicolae Bălaşa, Elena Buică, Roni Căciularu,Luca Cipolla, George Coandă, Florian Copcea, Melania Cuc, Emilia Dănescu, Mircea Drăgănescu, Eugen Evu, GeorgeFilip, Dan Gîju, Dimitrie Grama, Maximca Grasu, Mirel Horodi, Djamal Mahmud, Menuţ Maximinian, Gavril Moisa, OctavianMihalcea, Monica Mureşan, Ştefan Lucian Mureşanu, Florin Vărlan Neamţu, Emil Persa, George Petrovai, Vavila Popovici,Georgeta Resteman, Puiu Răducanu, George Roca, Viorel Roman, Dorel Schor, Claudia Serea, Delia Stăniloiu, Al. FlorinŢene, Baki Ymeri, Mihaela Loredana Mușetescu.

Răspunderea deontologică a materialelor publicate aparţine exclusiv semnatarilor


3nr. 100, 2017

Glas

Zid dărăpănatEu m-am întrebatAstăzi că de ceNu s-a spânzurat

Lia, blonda LieNoaptea de-o frânghie…S-ar fi legănatCa o pară coaptă

Şi ar fi lătratCâinii de pe stradăS-ar fi adunatLumea să o vadă

Şi ar fi strigat,,Vezi ca să nu cadă”.Aş fi încuiatLacătul la poartă

Aş fi pus o scarăŞi aş fi luat-o josCa o pară coaptăCa o fată moartăŞi aş fi culcat-o într-un pat frumos.

Frate p\dure

frate pădureşi sora piatrăbolnaviimerg la păduresă culeagă nişte pietre

pe şanţuriîn pajişticineva nu găseşteceea ce regretaaparent

*

tu îţi deschizi aripilepentru a pleca într-o călătorietu îţi baţi joc de calulnostrula vârsta ta

*sculat târziuculcat devremealergic la răceala soareluivorbeşte-mi despre Botticelli

Rândunica legum\

două zâmbete se întâlnesc spreroata-copil a sârguinţei melebagajul sângeros al creaturilorfăcut carne în legende-vieţi fizicesupleţea intermediază furtuni nor deasupraploaie cade sub foarfecileîntunecatului coafor -înotând furios sub arpegiile ce se contrazicîn seva maşinii iarbacreşte împrejur cu ochi ascuţiţiaici cota-parte a mângâierilor noastremoarte şi plecate cu valurilese preda singur judecatei timpuluidespărţit de meridianul perilornon-lovituri în mâinile noastrespicele plăcerilor umane

A s\ri alb cristal

pe o unghiemaşina de cusut descompusă în altitudinedezorganizează bucăţile de negruvezi fuga galbenăinima ta e un ochi în cutia de cauciucînfinge-o într-un colier de ochilipeşte mărci poştale pe ochii tai

cai se duc norvegia strângebijuterii versuri roata uscatavrei? plângelinge strada urcându-te pe voce

abraham se îmbie singur în circtutun în oasele sale fermentăţiiabraham se îmbie singur în circurina în oase

roata cailor are lămpi electrice în loc de capeteurca urca urca urcaarhiepiscop albastru eşti o vioara de fierşi cloncănit cloncănitverdenumerale

}ara vede alb

aurul orelor 10 a frânt moartea

ars fereastra în lut şi aursepară binele de apă în pătrate de pieleşi peştele alert prins cu un bold

prăjeşte ochi aurii de insectăeu sunt vibraţia rea a călduriiîn bătaia inimii striate

oasele sunt de asemenea linguripentru sufletul tăudar noi am reconstruiverde răsunător sub porţelansomn în craniu

şi urmăreşte micii oameni în vocala lorretează-i cu trenul clopotul sunaşi urmăreşte micii oameni în vocala lormicul foc în potirşi urmăreşte micii oameni în vocala lorşi urmăreşte micii micii oameni în vocala lor

POEMETristan TZARA (n. 1896 - d. 1963)

Inspirația artistică nu vine înorice împrejurare, ci are regulile eidupă care decide să se înfățișezeînaintea ochilor minții. Prinplăsmuirile imaginației, ea face săvibreze coardele sensibilitățiilăuntrice cu reflexii ce transmit undeemoționale asemenea reverberațiilordintr-o sală de concert. Și cum arputea fi altfel? Fiindcă adevăratacreativitate izvorăște din adâncimileinsondabile ale ființei, mai precisdin straturi de conștiință stratificateși pietrificate prin trecereaveacurilor de la o generație la alta.Ea se manifestă ca o energie teluricăce mișcă temeliile munților șidinamizează roata mereu în mișcarea gândurilor.

Astfel, vârtejul gândurilorasaltează continuu conștiința umanăcu trăiri contradictorii, ce realizeazăo secționare interioară cauzatoare desuferință. O imagine revelatoare ne-o oferă filmul de desene animate„The Point”, sau „Punctul”, înmomentul în care eroul principal,Oblio, îl întâlnește pe „PointedMan”, sau „Omul Indicator”, dinpădurea „Pointless Forest”, adică„Pădurea Fără Direcție”. Laîntrebarea lui Oblio asupra drumuluipe care trebuie să îl urmeze, acestaîi răspunde indicând toate direcțiileposibile. Așa sunt și indicațiileconferite de izbucnirea necontrolată

a gândurilor, care sub forma lorprimitivă ne aruncă dintr-o parte înalta într-o confuzie de nedescris. Totastfel apar și scrierile sau expunerilecelor care nu au deprins disciplinafundamentală a comunicării limpeziși necontradictorii, care dinnefericire abundă în marele bazar alInternetului. Poate nu întâmplător,Oblio în limba italiană înseamnă„uitare”, ce descrie starea deconfuzie a gândirii nestructurate șilăsate la voia întâmplării.

Într-o manieră diferită, gândireaartistică se bazează pe o atentăordonare a gândurilor ce se obțineprintr-un atent și delicat proces deselecție, ce necesită un control final exprimării. Așa cum o mâzgălealătrasată pe o foaie de hârtie nunecesită un efort suplimentar celuide a lăsa creionul să alunece cumdorește, vorbirea necizelatămurdărește deopotrivă pe autor șicontemplator. Dar trasarea cumigală a unui desen presupunetehnică, rigoare și introducerea unuielement rațional care să lege laolaltăîntreaga exprimare. Așa ceva nu sepoate obține la întâmplare și deaceea, nici inspirația artistică nuvine decât la cei care s-au pregătittemeinic în școala disciplinăriitrăirilor interioare.

Dar ca un armăsar lăsat să alergeîn voia lui, exprimarea brutală,grosieră și invadată de neștiință ia cuasalt redutele bunului simț punândstăpânire pe individ și colectivitate.De aceea, fără existența unor artiștide valoare, cultura autentică ajungesă fie călcată în picioare sub copiteleprostului gust, lucru ce devine unmodel și o pricină de mândriepentru necunoscători. În astfel deetape istorice decadente umanitatease diminuează în favoarea

animalității, iar omul se abrutizeazătot mai mult uitând de exprimărileînalte ale limbajului și cugetării lacare el poate ajunge. Și astfel,dezordinea ajunge să pună stăpânirepe gândirea noastră și să nu maigăsim dispoziția necesară cugetăriiraționale cu toate relele ce decurg.

O altă tendință este cea a copieriinesfârșite lipsite de discernământ.De fapt, trăim într-o epocă atranscrierii prin cele mai feluritemetode în dauna creativității.Cultura „Facebook” ne-a obișnuit săpreluăm și să dăm mai departelucruri făcute de către alții. Nimicrău în acest lucru, dar din nefericireacest lucru conduce la o dependențăce tinde să înlocuiască efortul de arealiza lucruri noi, care să aducă unplus de valoare lumii în care trăim.Observ în fiecare zi defilarea știrilorde tot felul luate și aruncate maideparte, ca și cum destinatarii ar fiun fel de magazie în care suntazvârlite sacoșe și cutii mai mult saumai puțin folositoare. Copierea nueste rea în sine, dar dacă ea devinesingurul răspuns în fața realității,ceva sigur nu este în regulă. Fărăoriginalitate nu există progres și fărăcreativitate se ajunge la mersul încerc sau chiar la bătutul pasului peloc.

Mai departe, pe bursa de valori alumii se tranzacționează articolelipsite de valoare la prețurifabuloase pe măsură ce adevărațiiartiști dispar în bezna ignorării. Însăarta autentică își are originea într-oformă de atentă de meditație asupranaturii lucrurilor. Prin tatonareaformelor felurite sub care ni seînfățișează universul înconjurător,cugetarea se adâncește prinexplorarea esențialului aflat dincolode superficial și al permanentului ce


4 nr. 100, 2017

Secolul DeclinuluiSecolul DeclinuluiInspirației ArtisticeInspirației Artistice

Octavian LUPU


5nr. 100, 2017

depășește accidentalul. De exemplu,tatonând forma cuvintelor, scriereaartistică scoate la luminălimpezimea gândurilor lămurind șirafinând expresia până cândaspectul exterior fuzionează cu celinterior, fondul ieșind la luminăasemenea izvorului ce vine cuputere din adâncuri. Și astfel, totulse umple de lumină și culoarepentru cel ce percepe lumeaprețuind înfățișarea lucrurilor.

Lipsa de meditație se observămereu prin superficialitateacomunicării, ce rămâne ancorată înfaptul divers ridicat la rangul deeveniment. Cu un bubuitor„Breaking News” ecranele televi-zoarele sunt astfel umplute cuinformații deformate și scoase dincontext, în timp ce auditoriul asistăcaptiv la derularea banalității. Cinemai are ulterior dispoziția de aexplora cu răbdare frumusețea uneiscrieri sau a unei expuneri destinatesă încânte sufletul? De îndată ceetalonul valorii a fost aplatizat,conștiința nu mai poate să distingălucrurile înălțătoare. Superficialitatea

a învins în cele din urmă, iarconcentrarea necesară receptării înadâncime a dispărut.

Și un alt factor cu impact nefastasupra creativității artistice estereprezentat de gândirea negativistă,care reține doar întunericul nopții șitonurile cenușii ale umbrei în miez dezi. Asemenea unei mocirle care îșiimobilizează victimele, putereaumbrei afectează percepția până lastingerea oricărei lumini capabile sădea la iveală realitatea așa cum esteea. Pe de altă parte, arta se naște dinsperanța lăuntrică a sensului cetranscende absurdul aparent al viețiifiind un demers îndrăzneț îndobândirea nemuririi. Noblețeaacestui gest primordial conferă celuice creează și celui ce privește omotivație lăuntrică de excepție,capabilă să străpungă norii îndoieliiși neputinței. Iar brațul inspirației nuface altceva decât să dinamizezeenergiile latente ale ființei umane șisă le orienteze constructiv spretransformarea lumii în mijloculcăreia trăim.

Dar cine mai are timp șidispoziție pentru așa ceva? Culturahipermarketului ne împinge înaintesă consumăm spațiul și să irosimtimpul în alergarea zilnică fără săbăgăm de seamă că brațul tenebrosal Iluziei distruge în urma noastră totce ne-am străduit să construim. Însă,dintre toate demersurile conștiinței,manifestarea artistică reprezintă ceamai greu de erodat structură creatăde către umanitate. Astfel, există odimensiune transcendentă cesubzistă în orice operă de valoare,care poate influența pozitiv gândireaumană chiar și în secolul XXI. Dardesprinderea de bazarul infor-mațional necesită un efort similarridicării din barbarie, iar depășireasuperficialității se poate realizanumai printr-o strădanie civiliza-toare asemănătoare trecerii de laprimitivism la epoca modernă. Pânăatunci, sălbăticia cibernetică vacontinua să submineze valoaresupremă a creativității autenticepână când o altă Eră va apărea peruta de navigație a corabiei istoriei.

Poemvai! s-au surghiunit norii peste sânii tăi goiîi simt ca pe-o caleaşcă c-o osie ruptă în osul regesc dintre noic-o roată pătrată ce-nvârte pe colţurinunta serafimilor şi alte petreceride soiha ! ha! e timpul să crape cerul ce-l tivim cu patru ochi, amândoieu cu preaalbul, tu cu dorinţi şi nevoie timpul, iubito, să chemăm căruţasulpe Sf. Ilie, cel fără de pată,să vadă cum ne topim amândoi peste noriacolo, unde stă să ne batăo toacă şi-apoi să ne smulgem din aerurmele fâlfâirilor dintr-odatăacum îţi spun: nu mai ai gust nici miros doar o umbră de carne peste care trec victoriosnibelungii din mine,nătângiidoar un mers strecuratpeste oraşul neînceputpeste trecuteşti toată ofrandă înlauntru-mi

Ea cântă,mă-ncântă

Ea cântă, mă-ncântă de uităsecundasă curgăCând îmi împlântă arcuşul privirii în sternEa tace, cu vorbele toate rostitea rugăM-aplec s-o ridic de pe nori, darmă cern

Ea cântă, mă-ncântă şi-mplântăîn tâmplă-miTrei uncii de vise cu miros de cerdar stingherEa plânge, mă frânge şi strângedin trupu-miDorinţa risipită , iubirea-nghesuită-nungher

Ea cântă, mă-ncântă şi stă să-şi ascutăCuvântul, că-n rai de cucută îs a ei alăutăetern

Sebastian DRĂgAN

nr. 100, 20176


POEMEBoris PASTeRNAKBoris PASTeRNAK

Nu e frumos s[fii celebru

Nu e frumos să fii celebru- De parcă asta-ți dă avânt! -Să strângi hârtii, să-ți faci arhivă,Să te tot bâții pe-un cuvânt.

Creația-i o dăruireȘi nu scandal și împrumuturiE rușinos, o nulitatePe buzele oricui să fluturi.

Trăiește fără imposturăÎncât, când n-o să mai ai vreme,Să te-ndrăgostească depărtareaȘi viitorul să te cheme.

E bine să lași spații albe,Nu în hârtii, ci în destin,Dar adnotând pe marginaliiDe zile ce se duc și vin.

Și în necunoscut te-afundăȘi pierde-te-n el, ascuns,Cum se ascunde-o casă-n ceațăCând ceața e de nepătruns.

Alții-or veni, pe urma-ți vie,Supusă vieții și erorii.Tu însuți, nu deosebiÎnfrângerile de victorii.

Și nu te-abate cu o iotăTu de la tine - hotărât,Ci numai să fii viu, viu - simplu -Viu pân' la capăt - și atât.

Defini\ia poezieiȘuierătura despicată.Clinchet de țurțuri, cu fiori.E noaptea ce-amorțește frunza,Duel e de privighetori.

E mazărea dulceag-uscată,Cu plânsul bolții în păstăi.E Figaro de pe pupitreDin flaut, grindina spre văi.

E tot ce-i important ca noaptea Prin scăldători scurmând, vioaie,Sub streșină, s-aducă steaua,În palmele sticlind de ploaie.

Turtit ca pluta-ncinsul aer.Bolta se-năbușă-n arin.De-ați râde stelelor - ce hohot!Dar necuprinsul - loc străin.

To\i \i-or puneazi pardesie...

Toți și-or pune azi pardesie,De lăstarii ploii agățându-le, mut,Dar nici unul n-o să observe, nici unul,Că de vreme rea iar m-am luat de băut.

Argintate, frunze de zmeură, toateS-or întoarce cu josul în sus.Soarele trist e acum, ca și tine,Nordică făptură, astru apus.

Toți și-or pune azi pardesie,Dar și noi vom face-o, azi, lată.Căci nimic nu ne va-nlocuiBăutura cea încețoșată.

Din „Vremea începuturilor” (1912 – 1914)

Grea cruce s[iube`ti pe unii...

Grea cruce să iubești pe unii.Dar tu – ce simplă! De-nțelegSecretul frumuseții tale,Enigma vieții o dezleg.

S-aude, primăvara, foșnetDe adevăruri, cum răzbat.Ca aerul îți e-nțelesul,Ca el de dezinteresat.

Freamătul viselor s-audeAtunci – și parcă le și vezi.În rândul marilor temeiuri,Tu, precum aerul, te-așezi.

Ușor e: te trezești, din sufletZvârli pleava vorbei, vechi cusururi,Curat s-o duci de-aici-naite,Să nu te mai mânjești de-a pururi.

Din „A doua naștere” (1930 – 1931)

Vântul

Cu mine s-a sfârșit, ești vie.În jurul casei plânge vântul,Pădurea clătina și gândul.Nu pin cu pin, în spasm, tresălta, Ci toți copacii laolaltă.Cu zarea toată - vrăjmășie.Cum corpul grelelor fregate,În golf, cu pânzele umflate.Și asta, nu dintr-o bravură,Ori din porniri nesăbuite, Ci cântecului tău de leagănÎi căta vorbe potrivite.

nr. 100, 2017 7


INTERPRETAREAINTERPRETAREAOPERELOR LITERAREOPERELOR LITERARE

Al. Florin ŢeNeAl. Florin ŢeNe

Interpretarea operelor literare seimpune atunci când există rupturădintre autor şi cititor

O operă literară este necesar să fieinterpretată atunci când înţelegerea eieste greu de înţeles, când sensul ei esteinaccesabil sau abscons, cum teoretizauopzecişti şi postmoderniştii de la noipentru aşi justifica incoerenţa operelorpe care le scriau, şi când, din acestemotive, se produce o rupere de contactîntre autor şi cititor. Se pune fireascaîntrebare cum a fost cu putinţă să seajungă aici? Căci opera literară doar aremenirea să facă cunoscut un lucru, iarnu să-l ascundă; ea nu trebuie săseermetizeze, să se închidă în cochiliasinelui, ci să fie scrisă pentru acorespunde sincerităţii cititorului. Secunoaşte faptul că opera literară seexplică pe sine însăşi - atunci de ce,ulterior, are nevoie de încă o explicaţiedeosebită? Pentru a da o „pâine“criticilor care nu au scris în viaţa lor ooperă literară. Cu puţine excepţii.Numai caracterul sincerităţii i sedatorează faptul că o astfel de operăgăseşte în general audienţă şi înţelegere.De fapt, în realitate avem însăîntotdeauna de-a face cu o multitudinede opere. Cititorul ce a deprins gustulcititului va recurge la cele mai diferitelucruri pentru a-şi satisface curiozitatea.În cele mai multe cazuri, acestconglomerat de opere nu va dobândi ounitate în mintea cititorului- deşi eareprezintă o astfel de unitate,independent de cititor, diferitele opereconstituind o literatură. În ansamblu,cititorul urmăreşte, de fiecare dată, să selase încântat de opera citită în momentulacela, dar, în final el se găseşte însă înfaţa unui complex de reminiscenţe dindiferitele lecturi, complex a cărui cheieel nu o poate găsi de la sine. Caracterulde literatură al operei literare este cel

care conferă activităţii de interpretarerelevanţa şi importanţa sa. Citinddiferite cărţi, simţim nevoia de a fiorientaţi cu privire la semnificaţia pecare o au fiecare carte în parte într-ocorelaţie mai amplă. Chiar şi cea maibanală întrebare- de ce o anumită carteeste captivantă, iar alta plictisitoare?-pare să ne indice direcţia menţionată.Însă, nu numai operele literare suntînsoţite de interpretări. Judecătorulinterpretează legile, avocatul, la fel,actorul interpretează rolul.

Chiar dacă ne limităm numai lainterpretarea artistică, nici în acest caznu poate fi trecut cu vederea sensulambiguu al cuvântului „interpretare”.Este un cuvânt care pare să fi intrat înuzanţă sub forma a două accepţii totaldiferite. Vorbim despre interpretareaunei piese muzicale în acelaşi sens cadespre reprezentaţia unei piese deteatru.Ba, uneori ne exprimăm,desemnând şi un pianist cu denumireade interpret. Nu se poate nega că şi acestmod de a interpreta presupune oanumită tălmăcire. În cazul unui rol caPristanda, de exemplu, sunt posibile totatât de multe variante de interpretare câtşi numărul actorilor care au jucatvreodată acest rol din piesa luiCaragiale. În astfel de cazuri nu estevorba, în esenţă, chiar despre o

interpretare sau o acordare de sens nou,ci mai degrabă despre executarea,despre realizarea operei de artă. Nureprezintă interpretare conversaţiile şischimburile de idei uzuale.

Exegeza=interpretare urmăreşte siapropie de înţelegere un lucru. Ainterpreta înseamnă extragerea unuicuvânt sau a unui fragment de text dincursul vorbirii, scoaterea lor dinfluctuaţia vorbirii, în vederea lămuririilor. În cazurile în care Pythia grăieşteambiguu, devine neapărat necesarătălmăcirea şi interpretarea. Însă vorbireacurentă şi obişnuită nu se manifestă subformă de oracole. Socotim, urmare celorspuse până acum, că nu este necesar săextindem aria problemelor referitoare lainterpretarea literară specifică. Enecesar să menţinem unitatea actului deinterpretare faţă de toate încercările dea deduce o deosebire a metodelor dindiferenţe dintre scopurile propuse.Astfel, de exemplu, sarcina de a înţelegemai îndeaproape o operă literară dintrecut, s-ar părea că ar trebui să fieseparată de orice critică de actualitate,pe motiv că înţelegerea evenimentelordin trecut necesită o interpretare istorică.

Dacă critica literară se ocupăadeseori cu interpretarea unei singureopere, istoria literaturii cuprindeîntreaga literatură a unei naţiuni, sautotalitatea literaturii a unei epoci literare,sau chiar a mai multor epoci.Deşi înfiecare din aceste două cazuri seurmăreşte un scop complet diferit decelălalt, trebuie totuşi să subliniem cădeosebirea nu poate fi nici principală şinici metodologică. Şi aceasta deoareceşi critica literară este nevoită să cuprindăun orizont istorico-literar.

Formele fundamentale de prezentareale interpretării sunt tratatul şi eseul, dina cărui familie face parte şi recenzia,caracteristică atât prin dimensiunile salereduse, cât şi prin faptul că esteconsacrată actualităţii literare.

nr. 100, 20178


Universul nostru pare să fie finitși condus de un set finit de legi, darvorbim de multe ori despre lucruricare se întind până la infinit șidurează o eternitate. Ideea marilorînvățați este că există infinit și poțipăși în infinit azi, poți locui în infinitconștient și aceasta poate fi sursa tade inspirație. ,,În Infinit, tu deviiarhitectul și visătorul marii matricea expresiei și creației,, (Infinitul-ultima călătorie). Există mai multedomenii importante unde infinitulpoate fi aplicat. El este folosit ca uninstrument conceptual care ne ajutăsă descriem proprietăţile şi valorileobiectelor şi proceselor, fiind onoţiune importantă în filozofie,cosmologie şi metafizică şi, desigur,este important pentru matematică.Infinitul ca și Eternitatea nu ar trebuiprivite ca enigme matematice cetrebuie dezlegate, ci ca o singurăcheie a vietii însăși, pe care,înțelegând-o, ne vom elibera de toateconstrângerile minților noastrelimitate și vom putea avea și înțelege

Universul. Pentru că Infinitul șiEternitatea nu sunt doar în spatiulcosmic ale carui frontiere în spațiu șiîn timp nu le percepem, ci sunt chiarși în ultimul fir de nisip de sub tălpilenoastre. Eternitatea reprezintăabsența timpului perceput de om saurezolvarea conflictelor, depășireacontradicțiilor în plan cosmic și înplan spiritual. Înseamnă perfectaintegrare a ființei în principiul ei;este intensitatea absolută șipermanentă a vieții, care scapătuturor vicisitudinilor legate deschimbare și, în mod special, celortemporale. Pentru om, dorința deeternitate reflectă lupta luinecontenită împotriva timpului și,poate mai mult încă, lupta pentru oviață a cărei intensitate să triumfe,pentru totdeauna, asupra morții.Eternitatea nu-și află ființa nici înnemișcare, dar nici în vîrtej, ea seaflă în intensitatea actului.Trăsăturile nefirești și paradoxale aleideii de infinit au supus unor greleîncercari mințile sclipitoare ale celormai mari gânditori ai timpurilor.Adevaratele mistere matematice și,în general, ale lumii, se află lafrontiera gândirii noastre. Depășind-o, putem trece dincolo de ceea ceștim că este posibil și putem începesă explorăm miracolele universuluila extrem. Încă din vremea grecilorantici, învățații și-au pus problemainfinitului, dar primul om care aîntrezărit cu adevarat amănuntevalabile despre noțiunea

reprezentată printr-un „opt” dispuspe orizontala a fost remarcabilulvizionar Galielo Galilei. ExistentaInfinitului se află in Eternitate, carenu este decât o stare, o trăire… Oresimțim cu toții, ca pe o povară maigrea sau mai ușoară. Și ocontabilizăm diferit. ,,O eternitatepoate să fie într-adevăr, o Eternitate,începând dincolo de facerile vieții șisfârșind mult mai departe de moarteasufletului. Dar la fel de bine poate săfie o clipă, să dureze atâta timp câteste necesar ca genele să acopere înmișcare niște ochi limpezi pentru aîi redescoperi la loc,,. În conluzie,trebuie să spunem că Eternitatea esteperspectiva timpului și forța caremiscă timpul spre ea. Dar oare vorști ei, sau măcar unii dintre ei, că„Eternitatea nu e accesibilă decâtprin viețuirea clipei în mod absolut”?Pe tema Infinitului și a Eternitățiiuneori mă amuz, uneori meditez șirealizez profund că Exist pentruEternitate. Și orice problemă care-miapare, dacă n-o rezolv în „viața asta”… am tot timpul să o rezolv. Nu-istres, nu-i grabă, e timp din belsugpentru orice. Am în față Eternitateași Viață în mine ca să mă bucur deea. Si tu la fel, ai în față o Eternitate.Bucură-te, relaxează-te, iubește și săștii că nimic nu te poate „omorî”.Esti Aici, Acum, pentru Totdeauna.Atunci când ceva se sfârșește, începede fapt, altceva. Ființa spirituală nuare sfârșit.

(Va urma).

În cãutarea Adevãrului (20).În cãutarea Adevãrului (20).Infinitul şi EternitateaInfinitul şi Eternitatea

Infinitul există. E-acolo. Dacă infinitul n-ar avea eul său, eul ar fi hotarul său; n-ar mai fi infinit: cu alte cuvinte, n-ar

mai exista. El însă există. Deci are eul său. Acest eu al infinitului e Dumnezeu. (Victor Hugo-Mizerabilii)

Gheorghe Valerică CIMPOCA

nr. 100, 2017 9


vremii e[ti

vremii eşti transăcine te reardădestructurată karmă

picioroange pe Gangeaum logos vakciopliţi ne încolonăm

cine mai ucide c'est un templesub cerul liber sufletul în darîn otrava Dejaneirei

opere

opere s-or întâmplavara cum om ancombracă iar taică India

cu pielea de şerpoaicăamnezică şi taicănăpârla veci drăgaică

ah acuţii asasinicum ne lasă la găininaşi cu fini naşi cu fini

agoniile din vineîmi cresteze catilineşucărele acviline

am talantul mină persîn persoană ca în versagatârs cu târş revers

puste landuri trubaduriah ce foc de-au ars arsuriba nisipuri uiguri

milinţe de umilinţenici penetul de catrinţemironosiţe fiinţe

bestia fiascăsă ne răvăşeascăamnarul în iască

treişpe icose condacedublă spiră carapaceveştedului vino-ncoace

Genoveva de BrabantSadoveanu şahamantsupăraţi-mă neant

viaţa că nu ne o ştimşi degeaba ne oştimoştile în ţintirim

agonic înşela-vomprin Stratford-upon-Avonfalstaffianul slalom

anii carantinecondamnări de sinedijmuiesc terţine

Pe strada G

pe strada Giovanni Boccacciooferta de masacre sporeştedoamne fereşte de ciumă

un iad special pentru tinechiar discutam cu un prietenurâm pentru că asta ne e rasa

eşti curvă curvă eşti tubâldâbâc în smârcv-aş da prin maşina de tocat

România este o ceartămaterial pentru experienţe lesurieneparanidolius et dementicus

ne-am plictisit de ridurile taleaccident maritim provocatrenunţă la folosirea tetraetilului

lepra biblică reflex nedespărţiriiproza poetului încă neasasinatşi n-am văzut coma poate kama

comanda

comanda vine din contextvezi unul mai bolnav ca tineparcă nu l-ai vindeca

la cinci ani o lumela o sută altane-am întâlnit în holocaust

pupitru cu SăhleanuJeremy Bentham George OrwellPaul Goma George Anca

salbe misteruluiînverzit pe statuieprintre tei atei

voi scrie totuşi articolulca şi cum nimeni n-a lipsitşi fiecare are zi naţională

uscate m\ri

uscate mări munţi ancorecaută-mă cât mai târziu cenuşămai nou rutina fără biblieîn dicteuri eliberatoare

coloane de nerecunoştinţăcărarea paradirii paradisuluiam râs mai mult cu martoride blândeţea conchistei în sine

pe caraule apasă preajmasufli dramaticitatea pe înaltpe la oră de auroră sorăa singularităţii negre

normă sabaticăjuma de aurorăsilabele ne dau de golcălătoria jos de pe cal

blestem de neam

George ANCA

nr. 100, 201710


Mari poeMari poeţţi ai iubiriii ai iubiriiNicolae IȘTOCNicolae IȘTOC

Peste „veşnicia” timpului omenesc, prin potecilevremurilor, peste toate cele pieritoare şi-au dat mâna - fărăsă știe - trei poeți din trei nații: Francois Villon (Franța);Serghei Esenin (Rusia) şi Ion Iancu Vale (România).

Undeva, în subteran, în nevăzut, cei trei au un filoncomun, un „nu ştiu ce”, care-i apropie şi-i face aproapefraţi.

Toţi trei au un anumit spirit de frondă:F. Villon: „la cei treizeci de ani, ce-i drept,/ deşi-am

băut întreg amarul,/ nu-s nici prea tont, nici înţelept-/ înciuda relelor cu carul”...

S. Esenin: „Mi s-a urât la vatra mea,/ Tânjind prinhrişcă şi secară./ Natalul prag îl voi lăsa/ Şi-am să pornesctâlhar prin ţară”.

Ion Iancu Vale: „zice lumea că m-am sălbăticit/ că lasdeseori furtuna/ să-mi intre nestingherită pe poartă/ dar ceaţi vrea/ în loc să deschid poarta s-o sar|/ sau să fac de pazaînarmat c-un par?’’ Toți trei au orgoliul poeţilor conştienţide harul cu care au fost înzestraţi:

F. Villon: „Aici sub prag, zace-adormit,/ Ucis de-adorului săgeată,/ Un mic studinte pricăjit,/ F. Villon numitodată”.

S. Esenin: „Mugurii se desfoaie/ Mai umflaţi şi maigrei.../ Pomeni-te-oi pe ploaie/ Eu, Esenin Serghei.”

Ion Iancu Vale: „Mi-e versul spadă de Târgovişte/Priviţi, nu o ascund în teacă/ Mânerul ei cu gardă de pirop/prin mână sufletul îmi leagă”.

Toţi trei îşi iubesc naţia din care fac parte şi nu se sfiescs-o spună şi s-o apere ( ar fi de luat aminte aici, tinerii poeţi,care şi-au făcut un fel de „ crez poetic” din a-şi ponegriţara şi naţia):

F. Villon: „Să fie Eolus fugărit/ în codrii lui Glaucuscel cumplit,/ să n-aibă raza păcii sau speranţei/ şi-n veaclipsit de har şi necinstit-/ cel care-ar vrea nenorocireaFranţei!”

S. Esenin: Cununi doar ţie îţi ofer/ Şi drumul tău prinflori alunecă./ O, Rusie, blajin ungher,/ Eşti crezul meu,iubirea unică.”

Ion Iancu Vale: „La cârma vremii, azi, sunt tot maimulţi bolnavi,/ scăpaţi din balamuc, se dau drept oamenibravi./ Ajunşi în fruntea ţării o mulg ca pe o vacă/ Şi îi maidau şi-n cap când geme, ca să tacă.”

Pe toţi îi macină o „ foame de altceva”, o nelinişteciudată:

F. Villon: „Prin moarteamea de-aş face bine/ întregiiobşti n-aş pregeta/ ca eu sămă trimit pe mine/ la moarte,chiar pe legea mea!”

S. Esenin: „Foame dealtceva sapă/ Sufletul meu depripas./ Eh, şi-au să-mi punăpe groapă/ Munţi de colivă şicvas.”

Ion Iancu Vale: „De obucată de timp/ nu mai areloc în propria-i casă/ îl sufocă senzaţia lipsei de spaţiu/(...)/şi doreşte să se prefacă în melc/ ca încet-încet dar sigur/să-şi care casa dincolo/ de zona de influenţă a morţii.”

Îi apasă mereu ceva şi-un îndemn straniu îi mână ladrum, îi „apucă mereu dorul de ducă”, să aibă de undereveni:

F. Villon: „Şi fiindcă plec neapărat/ şi de întoarcere n-am spor,/ cum nu sunt om fără păcat,/ nici de oţel saucositor,/ cum a trăi nu-i uşor/ şi chiar ca mort umbli-nbejenii,/ mă duc prin lume călător,/ dar las în urmă-acesteDanii.”

S. Esenin: „Și-acasă iar am să revin/ Şi flăcări noi vorlinge zgura,/ Şi-ntr-un crepuscul de venin/ Am să măspânzur cu centura,”

Ion Iancu Vale: „În desele plecări de acasă/ când îiscâncea a drum călcâiul/ îşi punea în traista sa de pelerin /trei tăceri/ o tăcere pentru bunătate/ una pentru iubire/ şi oalta pentru luptă”...

Toţi trei de-o francheţe debordantă, de-o sinceritatecrudă ce-i face să se autoflageleze mereu, numai că în locde sânge, de sub loviturile biciului ţâşnesc flori de versurimăiastre:

F. Villon: „Ce vrei să fac? Aşa-i ursită/şi nu mă pot deea desface/Deci lasă-mă să plec în pace/Şi află că, însărăcie/(cum zice-se) virtutea tace/şi calea cinstei nu seştie.”

S. Esenin: „Tu bate, vântule, fără teamă,/Scuipă-ţighemotoacele de flori pe tăpşan./Mi se spune poet?/ Nuţine seamă:/ Eu şi în cântece-s huligan.”

Ion Iancu Vale: „De-o vreme-n crâşmă mă tot ştiu/ Ş-aici sunt ca la mine acasă/Iar haina mea cea maifrumoasă/O vând pe-o sticlă de rachiu.”

Cât despre Darlingtonia (Femeia), celor trei, o aleg pecea a lui Ion Iancu Vale: mi se pare mai gravă şi maimisterioasă: „Am vrut să mă dezbrac/de tine, iubito,/ deparcă nu aș fi știut/ce înfiorător este uneori/să te ştii gol.”

Citiţi-i pe F. Villon, S. Esenin şi Ion Iancu Vale înparalel şi o să le descoperiţi noi valenţe asemănătoare.

TAINE ALE IDENTIT|}II ÎNTAINE ALE IDENTIT|}II ÎNS|RB|TORILE POPULARES|RB|TORILE POPULARE

ROMÂNE{TIROMÂNE{TIMotto: Societatea rurală românească a fost, într-un trecut îndepărtat, o societate autarhică. Ea își producea și își

consuma singură bunurile. Avea înlăuntrul comunităților, a diferitelor zone etnografice, o viață culturală bine conturată.Folclorul intra în această viață prin riturile străvechi, prin obiceiuri, prin poezia și proza orală, prin dansuri și cântece.Era parte integrantă a limbajului cultural-artistic al fiecărei comunități. (Mihai Pop, p.238)

ştefan Lucian MuReȘANu

Identitatea spirituală asărbătorii populare

Avem doar impresia că oamenii,în deschiderea lor nivelică, seschimbă în atitudini. Ei rămânaceiaşi, clădiţi pe fapte pe care lemoştenesc prin genă, construindu-şiîn timp forma nucleonară şireunindu-se în noile tărâmurinivelice cu noi parteneri nucleonaricare îi ridică pe trepte, la înalte cotenivelice. Omul se educă, nu singurpentru că numai atunci apareegoismul, excentrismul şi teama deidei contrarii, ci în societate, caretrebuie să se forţeze să-i acordeatenţia, sprijinul şi bucuria de a sefăuri. Făurirea individului, care esteindivizibil şi imprevizibil înnumărul mare de dezbateri privindcondiţia lui socială, se face creându-şi o identitate asupra căreiapartenerii nucleonari participă cuprisosinţă.

De-a lungul existenţei sale omulşi-a creat un spaţiu care l-aidentificat şi particularizat prin totceea ce a creat material şi spiritual.Cunoaşterea trecutului l-a făcut săîşi dorească apropierea de cei învârstă, preţuirea şi iubirea faţă detrecut şi încrederea în viitor.Prezentul a fost pentru mulţi un şocexistenţial, al abundenţei sau allipsurilor materiale. Spiritual însăomul s-a legat de dorinţa de a trăi şia spera. Speranţa l-a făcut să fie

încrezător în ceea ce antropologii aunumit identitate personală sausocială. Conceptul este diferenţiat laprofani şi la literaţi. Profanii îldefinesc ca o teamă a lipsirii deidentitate, literaţii ca pe o bogăţiespirituală acumulată în drumulspinos al civilizaţiei, o cultură ce secuvine să fie valorificată.

Cultura unui popor însumeazăsensul vieţii de veacuri încifrat princoduri şi descifrat prin datini, tradiţiicare îl particularizează, dacăpoporul respectiv îşi doreşte să ofacă prin identitate, ca acţiuneconservatoare a avuţiei spirituale şimateriale, o tradiţionalizare lipsităde circumspect. Fiecare datină, întradiţiile străvechi ale unui popor,este o formă de particularizare asinelui fiecărui membru care îiuneşte şi le valorifică. Ceea cesurvine în timpul evoluţiei unuipopor, ca moment adăugit culturiisale, îl numim obicei. Aici am puteada exemplu datina sărbătorii deDragobete cu intervenţia spontană asărbătorii americane Valentin days.O suprapunere şi, totodată, odiferenţiere de manifestări.Sărbătoarea Dragobetului estepornită din străvechimi (îmi permitsă subliniez că nu de etimologianumelui sărbătorii vorbesc, ci devechimea acesteia ca materializarea unei stări de fapt foarte vechi),materializată prin trainicaconservare a dorinţei de iubire.Biserica, vatra satului, poiana

înverzită, veselia tinerilor doritori deapropiere unul de celălalt, după oiarnă geroasă care i-a îndepărtat,însă nu le-a amorţit dorinţa iubirii,sunt elementele străvechi, specificeunui neam comun civilizaţiilorlumii. Această sărbătoare sedefineşte prin exprimarea uneitainice identităţi, sărutul care leagăsimţămintele, spulberă răul, atragebucuria şi dă un nou sens exprimăriivieţii.

Lumea satului se identifica prinsupunere faţă de nişte cutume, oreţinere faţă de exprimările libereale omului de la oraş nemărginit dehotarele tradiţionalităţii. Satulexprima respingerea răului pentrucă se manifesta prin vechi sărbătorila care mediocrii erau ironizaţi însănu repudiaţi. Sătenii căutau oîndreptare a felului lor de a fi tocmaipentru că îi considerau parteintegrantă a identităţii comunităţii.Hotarele imaginare ale satuluiconstituiau dăruirea şibinecuvântarea deusiană, înţeleptul

nr. 100, 2017 11


satului, în lumea creştină, undiscipol luminat de Hristos, pentrucă în lumea străveche a tracilor şigeto-dacilor, Zalmoxis constiutiabinecuvântarea cosmică pentruîntregul teluric al tracilor. Traciiconştientizau că Zalmoxis este zeullor unic însă prin dăruirea Celor deSus ei ştiau că puterile lui suntsuperioare tuturor zeilor Pământuluişi că el le apără identitatea pe care oconsiderau sacră: ”...nu cred că mor,ci că cel pierit merge la zeulZamolxis”, ”Zeul e în cer, iar nu pepământ” (Herodot, vol.IV, 1961:94).

Manifestările lor spirituale,materializate prin datini în caredansul, şoptirile, cântecul, recitarea,măştile se contopeau în gesturitainice, s-au perpetuat până la noi,armonizând noul cu vechiul: ”Așa-ilegea din bătrâni, / Din bătrâni, dinoameni buni!” (Sim.Fl.Marian,1994:28).

Motivul obiceiului în tainasărbătorii populare

Obiceiul apare ca practică aîmpăcării omului cu cerul şi cupământul. O dorinţă a lui, supusmuncii active zilnice a pământului,a legării acestuia de viaţa verde cucea a roadelor, a arămiului care dăsperanţa şi belşugul, a căutării uneiidentităţi vegetative şi prospere.Săteanul s-a simţit legat de pământdeoarece prin el şi-a perceputcăutată identitatea, neaplecarea înfaţa vreunui semen despărţit decuvânt.

Lumea a început demult să existeşi pentru a putea trăi şi-a creatteama. Frica şi-a creat-o conştientpentru că voia să depindă de cineva.Liberul arbitru l-a împins spreneîncredere şi, atunci când a căzutlovit de propria-i greutate a lipsei dea fi, omul şi-a ridicat privirile sprecer şi a început să cugete, însă cu omare frică de tot ceea ce exista pe

Pământ, care îi fusese dăruit deDumnezeu să îl aibă, nu să îl şistăpânească. Cugetând, omul şi-acreat cutume, şi-a imaginat făpturicutremurătoare ca reprezentări,înfricoşându-se pentru eventualelegreşeli, încălcări ale legilorconsiderate sacre, transmise oral dintată în fiu. Mai mult, mama a fostcea care i-a transmis fiului de omteama. Strămoșii noștri s-au aplecatîn fața divinului nevăzut și au căutatcu pioșenie să-și îndeplinească toatecele pe care le datorau datinilor șiobiceiurilor pe care le-au transmisca legi nescrise ale existențeiurmașilor lor, până în zilele noastre:”Datele acestor sărbători nu suntcunoscute fără ajutorul autorităţiireligioase, care este biserica şi fărăsprijin sacerdotal. Deşi intervalul detimp dintre Lăsatul secului pentruPostul Paştelui şi săptămâniledinainte şi după Rusalii cuprindemulte sărbători cu dată fixă,recomandările pentru efectuareaunor acţiuni cu funcţie rituală sauinterdicţii de lucru, alimentare saude alt tip sunt legate, în procentcovârşitor, de marile sărbători cudată mobilă” (acad. S.Ispas, 2003).

Sărbătorile calendarului creștinrăsăritean aveau să alinieze, încultura poporului român, celebrărilesau comemorările religioase casumă spirituală a existențeicomunității sătești. Viața țăranuluise derula în timpul care stăpâneaviul uman pe trei linii ascendente,începând cu marea Sărbătoare anașterii Domnului, ziua Crăciunuluila 25 decembrie, și Boboteaza la 6ianuarie, ca date fixe, undeautoritatea rituală a bărbatului,începută încă de la sfârșitul toamnei,crea mediul impunerii în treburiledomestice. Această autoritate,angajată și în sfera socialului, treceaîntâietății femeii, începând cu datade 2 februarie, întrând într-o altălinie ascensională spirituală, dată

preconizată începerii postuluiPaștelui, care era o sărbătoare cudată mobilă și ceda odată cu JoiaMare. Ultima succesiune desărbători începe odată cu Rusaliile,moment în care din nou se facetransferul de autoritate rituală, cât șisocială, bărbatului: ”O dată cu acesteveniment, unic pentru comunitateatradiţională, dat fiind că elmarchează, pentru creştini,întemeierea bisericii, se reia unproces de manifestare a autorităţiirituale în care masculinul şifemininul par a colabora pentruobţinerea unei convieţuiri amiabile”(acad. S.Ispas, 2003).

Bătrânii spun că fiecare datină îșiare menirea ei și trebuie respectatăca atare. Acestea țin tot anul și seîmpart în două mari grupe:Cârnilegile, care încep odată cusărbătorile de iarnă, Ignatul, AjunulCrăciunului și Crăciunul după careSărbătoarea Sfântului Vasile careînsumează ritualul întâmpinării zileiSfântului Vasile, Colindatul,Plugușorul, Vasilca, Vergelul,Călindariul, Ferirea de vrăji șifarmece, Anul Nou, Semănatul șiapoi Sorcova. Toate aceste datini șiobiceiuri se desfășoară în baza unuiritual, dintre care îmi amintesc căîntr-o noapte premergătoareSărbătorii Sfântului Vasile sau aAnului Nou, fiind undeva prinpărțile Măgurenilor din Călărași, ofemeie bătrână, a locului, vrând săies afară și să mă îndrept spre cotețulgăinilor care nu conteneau dincotcodăcit, mă opri și-mi zise: Nu aice căuta în noaptea asta la cotețelepăsărilor sau la grajdurileanimalelor. E noaptea când elegrăiesc ca noi și vai este de omulcare voiește să le asculte. Am privit-o nedumerit și neîncrezător înspusele ei, însă ea mă privi pe subcoada ochiului și, pentru că eram laSărbătoarea Noului An și aSfântului Vasile mai mulți tineri din

nr. 100, 201712


București, bătrâna ne făcu semn săluăm loc, după care ne povesti: Ei,dragii mei, undeva spre Modelu, olocalitate aproape de orașulCălărași, un gospodar avea doi cai.O iapă și un armăsar. Uitând despusele bătrânilor din sat, în noapteace ducea spre ziua Sfântului Vasile,necuratul l-a scos din casă și l-a dusla grajdul cailor care nechezau demama focului. Atunci animaleleerau pătimite de vorbă. Ajunse tiptilla ușa grajdului și numai ce auzi ovoce de femeie, a crezut el. Nu eraașa. Iapa vorbea cu armăsarul ei și,văzându-și stăpânul îi zisearmăsarului: ”Să ne odihnim dragulmeu că în trei zile stăpânul nostru vapleca pe drumul fără de întoarcere.”Și așa a fost, bietul om muri înnoaptea aceea. Ne-a spus să nefacem o cruce mare și să rămânemîn casă și să ne distrăm pânădimineață. După aceste sărbătoriurmează Ajunului Bobotezii, cudatina întâmpinării Bobotezei, apoiBotezul, Iordanul și Ardeasca unde,după vechea datină, păstrată maimult prin părțile Bucovinei, tinerii,băieți și fete, după sfințirea apei iau”câte un tăciune aprins din focul cea fost făcut pentru aprindereasăcalușelor și să se întoarcă cutăciunii aceștia în mână de lasfințirea apei, dimpreună cuprocesiunea, până ce ajungeaaceasta la biserică” (Marian,1994:157). După aceea grupurile detineri se retrăgeau undeva, pe undeal, și cu tăciunii sfințiți aprindeaupaie și frunze uscate, ridicând un focuriaș, sub forma unui con. În timpulvâlvătăilor tinerii făceau cerc înjurul lui și se învârteau jucând. Cândfocul își încetinea bobotaia flăcăiiîncepeau să sară peste acesta încontra tuturor bolilor și a răutăților,dar mai ales a spiritelor celornecurate care ar fi dorit să facă răutânărului.

Calendarul manifestărilor de

iarnă continuă cu sărbătoarea IoanBotezătorului, cu Iordănitoriitrecând la Antanasiile care deschidsărbătoarea Sân-Petrului de iarnă,încheind cu Cercovii de iarnă.Ritualul Întâmpinării Domnului sedeschide cu sărbătoarea SfântuluiTrifon, după care Ziua ursului,Martinii de iarnă, încheind acestciclu de sărbătoare cu Filipii deiarnă de la 25 ianuarie și până la 2februarie, cel care cade pe 30ianuarie se numește, în unele părțiale țării și Ticlele. În aceastăperioadă a Filipilor bărbații șifemeile din zona Munteniei nudesfășoară nicio activitate casnică.

Joia nepomenită, întâlnită înBanat, în sărbătoarea săptămâniialbe, este considerată o zi nefastă,asemănătoare joiei întâi după Paștiși cea după Rusalii. În Muntenia, deexemplu în județul Olt, locuitoriiserbează această zi ”în contratuturor juvinelor și cu deosebire încontra furnicilor” (Marian,1994:187). Motivul acestei sărbătorieste tocmai acea datină în stârpireagângăniilor, care devasteazăcâmpurile. De aceea, în joianepomenită oamenii se trezesc dis-de-dimineață, fac turte de mălai saude făină, le ung cu brânză sau cuunt, după care le duc și le așează pecâmp unde se află mușuroiul defurnici sau în pădure pe un arbore.Așa scapă recoltele, spun ei, deacești distrugători. După aceastaurmează Sărbătoarea SfințilorHaralampie și Vlasie continuând cuSâmbăta părinților și Moșii de iarnă,sărbători premergătoare Lăsatuluisecului. După această sărbătoareurmează Refenelele, Alimori, Postulnegru, Baterea alviței, Cucii,Legarea grânelor, un obicei tainic,care se efectuează noaptea, subrecitarea acestei incantații: ”Cum nuvăd eu acuma nimic, așa să nu vadănici păsările holda mea” sau”holdele ori grânele mele” (Marian,

1994:217), după care un obicei altinerelor fete, în noaptea ultimă acâșlegilor de iarnă, Bobii, consideratun timp al farmecelor și al vrăjilorde dragoste: ”Trage, mândro, cubobii, / Nu-ți mai lăcrima ochii. /De-a cădea bobii în zece, / Să știi cădorul nu-mi trece” (Marian,1994:219). Duminica care urmeazădupă acest obicei al bobilor senumește Duminica albă șiconstituie, în tradițiile românești, înspecial a tineretului de la sate,încheierea timpului veseliei decâșlegi, dar și a dragostei.

Odată cu Lunea curată, întradițiile românești, încep șiPăresimile sau Postul Paştilor.Păresimile (de la latinesculquadragesima) sau Patruzecime(Τεσσαραϗοτή), adică postuldinaintea Învierii Domnului, este celmai lung şi mai aspru dintre celepatru posturi de durată ale BisericiiOrtodoxe; de aceea în popor enumit, în general, Postul Mare sauPostul prin excelenţă și aici,sugestivă este cartea lui Eugène Sue(1804-1857), Jidovul rătăcitor,roman ce continuă peste veacuriblestemul vieții chinuite și fără demoarte ale evreului care refuzăMântuirorului șederea pe banca dinfața casei lui, atunci când căra înspate, pe drumul Calvarului, Cruceapăcatelor lumii.

Tradițiile sunt o trebuință aspiritualității, a neîncetăriipracticării lor pentru a nu ne pierdeidentitatea. Tradițiile constituierespectul pe care urmașii îl acordăstrămoșilor, manifestărilor lor dinveacurile de demult, o descoperire aînțelepciunii interpretării rosturilorvieții în timp și o ducere maideparte, cu recunoștiință, a acestordatini și obiceiuri fără a le alterasensul.

nr. 100, 2017 13


nr. 100, 201714


POEZIIPOEZIIgeorge D. PITeȘgeorge D. PITeȘ

M[ ofilesc

Mă ofilesc în glastre cu soneteUitat de toți și ocolit de muze,Doar ploile mă mai privesc confuzeDe dincolo de foame și de sete.

Cu-o rugăciune searbădă pe buzeÎnșir statornic rimele cochete,Deși pe nimeni n-o să mai desfeteNici munții de-ar cădea în mări obtuze.

Când sufletul se vinde în bazareȘi banii se rotesc în necuvinte,Banalul e banal, și cu tipare

Golanii urgisesc și cele sfinte.Doar eu mai plâng discret în vechi tropareLa geamuri sparte-n suflet și în minte.

Cândbaldachinul

Când baldachinul vei spăla de viseTe vei simți ușor, chiar peste fire,Deasupra de lumesc și amăgireȘi dincolo de clipele permise,

Uitat de dor și de neprihănireDespovărat de tainele promise,Într-un real urcat pe noi absciseAscuns în lumea ta de împlinire.

Zâmbi-vei gândurilor neștiuteDin care-ți vei croi singurătatea,Departe de trădări necunoscute

Voinței tale subjugând cetatea,Vei imbrăca-n azur cărări pierduteDin alte legi durând eternitatea.

Când trandafirii

Când trandafirii galbeni dau în floareȘi ning pe noi petalele de ceară,Vom ști că este iarăși primăvarăÎn lumea noastră plină de mirare.

Când trandafirii galbeni încă-o varăNe-adună într-un semn de întrebare,Uităm că viața este trecătoareȘi-ntindem mâna pentru-a doua oară.

Când trandafirii galbeni peste lumeDestine din destine înfiripă,Trăim curajul care ne propune

Pentru-n miracol și-o deschisă-aripă,Ce-n veac ne poartă cu sfințit renumeÎn zbor apoteotic de o clipă.

Sunt gropiledeschise

Sunt gropile deschise pentru trezeDestine perorând elucubrante,Ce se grăbesc spre năsălii vacanteCa nimeni înainte să cuteze.

Vin învelite-n foile volanteCe rupte sunt din cărțile obeze,Și zilnic se citesc pe la nămiezeAliniind sentințele perdante.

Se născocesc noi teorii în ploaiePăcatele ne calcă în copite,Mâini înnodate-n pântec se dezdoaie

Și-mproașcă tină peste vechi ispite,Furtuni frivole curăță de zoaieDestinele la viață oropsite.

Mai cere

Mai cere-un suflet ajutor pe rimeMai scoate-un vers miasmele din ape,Mai plâge-un dor, de rele să ne scapeMai speră-un vis să credem în treime.

Mai vrea azurul zbor cât mai încapeMai urlă noaptea, oful din vechime,Mai cântă Luna soarta-n întregimeMai ține-un zâmbet o speranță-aproape.

Mai fură-o rază stele din vecieMai zace-o frunză când pe noi ne doare,Mai tace-un greier jalea din pustie

Mai face-un curcubeu un val pe mare,Mai scrie un abis o ctitorieMai izvorăște-un cer o nouă zare.

La margineacuvântului

La marginea cuvântului, din vremeMai tună-n haos dangătul de clopot,Cu dor de munte dau izvoare-n clocotRănind cu ceață mitice poeme.

Trec herghelii prin inimă în tropotScrâșnesc din dinți pădurile boeme,Se-nclină iarba și sub cizmă gemeȘi nori se sinucid cu-n jalnic ropot.

La răsărit un cer de plumb se frângeDintr-un coșmar ies lupii să ne-atace,Otrava neputinței intră-n sânge

Sinistru urlă vântul în olace,Cum lațul fricii-n jurul meu se strângeM-ascund speriat între război și pace.

Vis cuVis cuRainerRainer

Maria RilkeMaria RilkeIon Iancu VALeIon Iancu VALe

Era după amiază și am adormit pe canapeaua din sufragerie.La un moment dat o voce bărbătescă mi-a zis, imperativ așconsidera: ,,Scoală-te și scrie ce-ți spun eu, că ai să uiți”.După ce am ascultat, reținînd cu acuratețe totce îmi dictatase Glasul, m-am trzit brusc din somn, și cum pe măsuța din fața canapelei aveam cele necesare scrisului, am așternut pe hârtie următoarele:,,Am venit pe lume cu un singur ochi/ O singură mână/ Și un singur picior/ Dar mă simt bine/ Căci, chiar și așa,pot să-l citesc/ Pe Rainer Maria Rilke.”

Tulburat, confuz (mai ales că am citit foarte puțin din acest mare poet german, alții fiind poetii mei preferați)am căutat și nesperat de repede, am descoperit,aproape sărindu-mi în ochi, următoarele versuri scrisede catre Rainer Maria Rilke:,,Stinge-mi lumina ochilor/ Te pot vedea/ Acoperă-mi urechileTe aud ușor/ Fară picioare către Tine pot umbla/Și fără gură pot să Te implor/ Frânge-mi în două brațele/ La fel te va cuprinde inima-mi / Oprește-miinima în loc și creierul va bate/ Iar de-mi azvârli în creier foc/Pe sânge te voi duce mai departe.”M-am întrebat atunci, și mă tot întreb în continuare: Ce-o fi însemnând asta, Doamne?!

Omul valorează cât îi estecugetul, cuvântul și fapta; sau omuleste ceea ce înfăptuiește. Ori cumspunea Hegel în logica sa: „Omulnu este decât șirul faptelor sale”.

Când am spus - Sufletul - m-amgândit la meritul incontestabil alpoetului Ion Iancu Vale, cel care, cuosârdie și devotament a inițiat, afondat și susține revista de cultură:CLIMATE LITERARE. Ea trebuiesă devină o oglindă a omului –creator de frumos, de adevăr șicredință.

Alături de un grup de intelectualipe care i-a strâns în jurul revistei,inimosul scriitor Ion Iancu Vale, adeschis o poartă de intrare înliteratura modernă și contemporanăși a ridicat o tribună de afirmare înpoezie, proză, eseu, critică literară,

interviu, atitudini și mărturisiri decredință în cel dintâi an de laapariție. Fondatorul acestei reviste aînțeles că viața nu este un joc alîntâmplărilor nefaste, ci este orostogolire fastă a speranțelor, aînțeles că dăinuirea este pururihărăzită numai faptei. A înțeles căexistă un timp când trebuie să depuimărturie despre ceea ce trăiești oriai trăit – să-l parafrazez pe AlbertCamus.

Aici forța cuvântului scris,iubirea dintre confrați și inteligențacreatoare și-au spus echilibrat voințade a se înscrie pe orbita nemuritoarea creației de pretutindeni șidintotdeauna.

Sunt părtaș la această întemeiere,găsindu-mi chiar de la primul numărnumele alături de alți scriitori, înpaginile Climatelor literare.

Sunt tot mai sigur că sub cerulLimbii Române, revista de laTârgoviște, condusă de Ion IancuVale, își va duce mai departe, totmai departe –pașii – împlinindu-șiastfel, destinul.

15 iunie 2009

LA MULȚI ANI !

ION IANCU VALESUFLETUL „CLIMATELOR LITERARE”

Victor STEROM (N. 14-01- 1937 D. 10-08-2014)

nr. 100, 2017 15


nr. 100, 201716


APĂ ŞI LACRIMIAPĂ ŞI LACRIMIpoemepoeme

gheorghe NeAgugheorghe NeAgu

APA

Priveşte,Apa a început să râdăÎn cercuri concentriceSub atingera degetelor mele.Priveşte,Apa a început să tremureAtinsă de piatraPlecată din mâna meaaCa aruncată din praştiePriveşte ,Apa zilelor şi nopţilor meleŢiitoare fidelăA început să -mi topească fiinţaÎn imensiatea ei.

COPACUL

A înflorit zarzărul de la fereastrăAnul acesta a mai pierdut un ramEra tocmai ramul care-mi bătea în geamDe-acum văd tot mai mult cerulDe-acum văd tot mai înfricoşatCum se strecoară singurătateaAlbastră, necuprinsă,Printre absenţe.

RUG{MINTE

Uite această urnăCu cenuşa ultimelor promisiuniŞi a ultimelor speranţeIncinerate de gândDupă ce mi-ai tăiat aerul cuvintelorDupă ce mi-ai incendiat trupulPână la ultimul os.Ia urna deci şi umblă,Mergi până acoloUnde ţi-am zisPrimul Te iubesc!Răstoarnă acoloToate sosirile şi plecărilePurificate pe rugul viseloruitate într-un alt timp.

PLOAIE

De azi-noapteA început să plouă cu poezieCuvintele s-au spart de asfaltŞi s-au scurs amestecate cu praf şi gunoiIn rigolăDimineaţa a dezvelit un oraş mai pustiu,Omenii călcau indiferenţi pe urmele lorDoar pe crengi mai vibrau dimanteŞi doar razele de soare le sorbeauÎnsetate,parfumul.

MERS PRINRUGIN{

Ruginesc la întoarcereaDinspre sufletul tău.Aripile crescute din ventriculul stângnăpârlesc .În căderePenele mai amăgesc zborulUn viscol maleficRăstoarnă ciutura Plină de viaţă, cândva…Ruginesc în mersul prin beznă,în ventriculul stângrugină de sângemacină lumina înaltului.

ÎNDR{ZNEAL{

Senin, călăul îşi ştergeaBarda de sânge.Mai retezase un cuvântCe se crezuse rege.Un abur întunecatO arătare ca o pasăre de pradăSe ridica de pe leşul cald Alungând cuvinteleCe se adunau din spaţiuSă petreacă la căpătâiul mortuluiCare, nebun, îndrăznise.

P{MÂNTULNIM{NUI

Pe pământul nimănui,Rezemat de nicăieri Sub un cer pe care noriiSe strivesc în depărtărăriŞi se joacă între inimiBeat de-atâtea înserărăriCaut urmele doriteÎntre cer şi trei cărăriCăutarea-mi arde trupulNu te-arăţi de nicăieriIarba verde nu aşteaptăBruma seamănă tăceriPe pământul nimănuiStins, la lună, urlă lupul.

BLEGU|UL

De câte ori mergea alături O atingea pe mânăÎnfiorîndu-se.De câte ori o întâlneaÎi lua mâna, bucurându-se.De câte ori stăteau de vorbăÎi privea ochiiExtaziindsu-seDe multe oriÎi fura aerulÎnecându-seSărutîndu-i despărţirile S-a auzit spunînd:Ce rece eşti…Ea a zâmbitŞi cu ochii umeziA rostit fierbinte:Bleguţule!

S\ vezi via]a

cu ochii bun\t\]ii . . .Marian NENCESCU

Puțini oameni au percepția pe careo au nevăzătorii asupra vieții. Astapentru că, după mărturia scriitoarei șitraducătoarei Margareta Miller-Verghy (1865-1953), ea înseșidevenită nevăzătoare la o vârstăînaintată (64 de ani), „orbirea e otovarășă de viață stăruitoare și tiranică,ce nu se lasă uitată nici o clipă”(Cealaltă lumină, roman, Ed. O.Bianchi, 1994). Tot mareatraducătoare a poeziilor lui Eminescuîn limba franceză (după ediția T.Maiorescu !), operă desăvârșită în1928, cu doar un an înainte de a orbi,ne-a lăsat și o impresionantă mărturiedespre imaginarul acestei suferințe :„Uneori plutesc, pe un fundal negru,niște globulețe de aer, albe ca argintul,mari cât sâmburele de curmală, cuvârfurile rotunjite. Au alunecareamajestuoasă, ca niște lebede pe o apăîntunecată” (ibidem, cap. VI).

Privind, așadar, lucrurile cuempatie, și aș spune cu dorința de aînțelege câte ceva despre viațasemenilor lipsiți de bucuria privirii,am străbătut cu emoție una dintre celemai insolite monografii apărute înultimii ani, Figuri reprezentative denevăzători din țara noastră (București,Ed. Amurg Sentimental, 2013),datorată regretatului profesor șimuzician Nicolae Ionescu (1921-2014), scrisă în colaborare cu fiica sa,profesoara de muzică OctaviaCrăciun, o colecție de 55 de portretede scriitori, oameni de cultură, cadredidactice, inclusiv un distins prelatortodox, contemporani, sau plecațideja în lumea umbrelor, cu toții atinșide această suferință, și care au reușit,prin voință și curaj, să depășeascăhotarele destinului și să-și croiască oviață socială firească.

Străbătând paginile cărții, încărcatăde o emoție tragică și de un realismnefardat al vieții cotidiene, înclin săcred în aprecierea scriitorului IonMachidon, prefațatorul volumului, elînsuși un om greu încercat de aripasuferinței, și purtând, din copilărie,povara unui handicap dureros, anumecă astfel de cărți depășesc cadrul strictistorico-literar, înscriindu-se însegmentul lucrărilor de psiho-pedagogie socială, fiind o adevăratăcălăuză pentru cei care vor săcunoască, în esența ei, viața celor carenu au văzut lumina zilei, și pe care îiștiu doar din auzite.

Despre autorul cărții, profesorulNicolae Ionescu, nevăzător dinnaștere, am aflat mai multe amănuntedin romanul său autobiografic Ultimafilă (București, Ed. AmurgSentimental, 2014), desăvârșit lavârsta venerabilă de 93 de ani, chiar cuun an înainte de a se despărți deaceastă lume. Surprins de ineditulsituației, de adevărul incontestabil almărturisirilor sale, am receptat, poatealtfel mărturisirea sa de credință :„Handicapul meu vizual mi-aîntunecat atât de profund bucuriilevieții, acoperindu-le cu un văl gros,impenetrabil, încât, din punctul meude vedere, m-am considerat pedepsitde natură, poate de Dumnezeu, dehazard. Ceea ce a rămas pozitiv pentrumine este faptul că m-am resemnat,considerând handicapul ca pe un răunecesar, socotindu-l o anexă a vieții”(op.cit., p. 202).

Același adevăr, multiplicat și întăritși de alte exemple ilustre, incluse înantologia Figuri reprezentative,confirmă adevărul că în viață nu existăobstacole de netrecut. Iar dacă autorulcărții, pe lângă alte performanțeumane și profesionale remarcabile, a

reușit, la vârsta de 92 de ani, să devinămembru al U.S.R., după ce publicase,din 1973 încoace, nu mai puțin de 10cărți de ficțiune (proză, poezii șiconfesiuni), exemplul nu ar fisuficient, dacă nu am știi că înRomânia încă mai trăiește„legendarul” profesor și artist plastic,Vasile Adamescu, născut cu surdo-cecitate (1944, Borcea, jud. Călărași),care prin voință, și ajutat de unprofesor de excepție, Florica Sandu, areușit să ducă o viață relativ normală(a fost și căsătorit de 2 ori!), inclusivsă învețe 5 limbi străine! Cazul său,devenit de notorietate mondială, fiindconsemnat drept una din cele 20 deperformanțe similare din lume, a intratde altfel în Albumul performanțelor,fiind promovat și premiat, în 2003, deAutoritatea Națională a Persoanelor cuHandicap. Pentru cine nu crede, vommai semnala că Vasile Adamescu seîncăpățânează să-și prepare singurhrana, să răspundă la telefonul mobilși are grijă ca, atunci când iese dincasă, să poarte pantofi cu talpa subțire,pentru a simți textura pavajului.

De altfel, referindu-se la asemeneapreocupări, inerente orbilor, șiinaccesibile persoanelor cu vederenormală, profesorul N. Ionescu

nr. 100, 2017 17


relatează, în cartea sa, un episod dinvremea când, copil fiind, încerca săzboare din „cuibul” familial : „Apoiplec, nu mă mai opresc. Mâinile cautăcu înfrigurare ziduri, uluci, pomi,stâlpi de lumină electrice. Auzul,pipăitul și mirosul îmi sunt încordatela maxim. Nasul îmi este antenă,mâinile cârmă și vâslă, iar urechile,busolă. Din loc în loc, mă opresc, nupentru a mă odihni, ci pentru a-mi fixapuncte de reper pe această hartă alumii, care este pentru mine pavajul șicaldarâmul străzii... Îmi vine un mirosde colonie și săpun. Înseamnă că măaflu în fața unei frizerii. Apoi de pâineproaspătă... e o brutărie, iar cândadulmec și mezeluri, știu că e băcănialui... ”(op.cit., p. 189).

Din paginile romanului Ultima filădesprindem și drumul vieții acestuicopil din Craiova, orfan de tată,crescut de mama sa cu truda mâinilor,și care, de la vârsta de 9 ani, a luatcalea Școlii de orbi „Regina Maria”,din București, bucurându-se deroadele muncii celui mai strălucitpedagog al vremii, profesorul Ion V.Tassu (1878-1951), care, aplicând înRomânia principiile lui Louis Braille,a reușit să asigure, e drept, pentru unnumăr restrâns de copii nevăzători,condiții decente de învățătură șieducație profesională. De altfel,drumul vieții lui Ion Tassu mai fusesetrasat literar de profesorul N. Ionescuși într-o monografie, distinctă,publicată la Ed. Pandora, în 1998.Absolvent, în 1899, al InstitutuluiNațional al Tinerilor Orbi, din Paris,Tassu, care orbise la vârsta de 3 ani ,în urma unei variole, a revenit în țarăși, cu sprijinul profesorului doctoruluiC. Istrati dar și al ministrului SpiruHaret, înființează, la Focșani, în 1904,prima Secție de orbi din România,mutată, în 1906, la București șidevenită, după destule schimbări șipiedici administrative, primul Azilpentru Orbi, cu sediul în VatraLuminoasă, locație inaugurată în 1925și care funcționează și azi. Meritul luiIon V. Tassu, dincolo de eforturileadministrative, inerente atunci ca și

azi, a fost acela de a adapta alfabetulBraille la specificul limbii române șide a introduce în educația copiilor cudeficiențe de vedere studiulinstrumentelor muzicale, dar și lucrulmanual. De altfel, într-o lucrareelaborată în 1937, rămasă înmanuscris, intitulată „O problemăserioasă”, profesorul Tassu pledapentru introducerea acestor principii înprograma școlare. Autor de manuale,scriitor și muzician (în 1944 a susținutultimul său concert la Ateneu, încalitate de violonist) Tassu a lăsat înAșezământul pe care l-a condus de laînființare, o amintire de neșters,

păstrată cu emoție în conștiințaelevului și urmașului său de la catedrăN. Ionescu : „Din manualele făurite deel am aflat despre bogățiile țăriinoastre, despre leagănul strămoșilor șial eroilor noștri. Și tot de la el, amînvățat să mânuiesc arcușul pestrunele viorii, astfel încât să scotsunete dulci și calde...“ (Figurireprezentative, op.cit., p. 426).

Mai merită amintit, că în 1930,când s-a prezentat la școală, pe lângătaxe, elevul N. Ionescu trebuia săpredea la Internat și dota școlară,respectiv un costum suplimentar dehaine, lenjerie de pat și de corp,încălțăminte etc. Obiceiul, păstrat pânădupă război, era ca, în prima zi deșcoală, după discursurile oficiale, șitradiționala sfeștanie, oficiată depreotul de la Biserica Capra, dincartier, copii, împreună cu părinții lor

să participe la o masă comună, la carese stabileau și repartizarea pe clase șidormitoare. “Apoi urma partea ceamai tristă și mai înlăcrimată :despărțirea părinților de fiii și fiicelelor” (Ultima filă, ibidem, p.161).

Amintirile profesorului N. Ionescumai cuprind și relatări din timpulbombardamentelor de la București,din 4 și 15 aprilie 1944, zile în careelevii Școlii de orbi cu trăit din plinemoția primejdiei: „Am intrat la teză,când, pe la jumătatea lucrării am fostasurziți și îngroziți de sunetul sfâșietoral sirenelor. Profesorul a alergat lacatedră și numaidecât s-a așezat pescaun ca răpuns parcă la trudă. Cu glastremurat, ne-a făcut atenți: - Într-unminut depuneți lucrările la mine,indiferent cât ați scris. Apoi mergemla adăpost... Împreună cu profesorulGeorgescu, care mă ținea de braț, amcoborât treptele gândindu-mă că m-amașezat exact pe aceleași locuri ca și lapatru aprilie. Îmi era sete, îmi erafoame, îmi era frică” (ibidem, p. 98).Alte întâmplări, țin de viața de student,de întâlnirea cu profesorul G.Călinescu și, în general, de viațabucureșteană de după război, cândtânărul N. Ionescu, proaspăt învățătorla Școala de orbi, încerca să-șigăsească un rost. Era o vreme, îșiamintește autorul cărții, când școala nuducea lipsă de elevi, mulți dintre eifiind invalizi în urma frontului, ori abombardamentelor. Erau și destuiaccidentați, proveniți din mediul rural,care, din curiozitate ori neștiință, eraumutilați de muniția părăsită de soldațiși manevrată necorespunzător. Orbidin naștere, ori din accidente, cu toțiise bucurau însă de un tratament egalfiind, parțial, recuperați și îndrumațispre practicarea unor meserii.„Reușitele căpătau caracterul unorminuni, pentru că salvam o categoriede elevi de la o inactivitate pe viață.Pregătirea acestor elevi am considerat-o întotdeauna un act de demnitate”(op.cit., p. 115).

Deprinzând de la profesorul Tassuarta viorii, la 18 ani, N. Ionescu seînscrie în Orchestra Orbilor, cu care

nr. 100, 201718


susține concerte în cârciumile decartier, mai mari, ori mai mici,mărturisind cu candoare că „nicibăuturile și nici chefurile nu s-au atinsde mine, și nici milioanele demicrobi”. Cântând pentru bogați șisăraci, pentru bețivi și oamenicumsecade, băieții orbi au învățat că„omul sfințește locul” și că meseria,chiar și cea de lăutar, trebuie practicatăcu decență și modestie. Mai presus detoate, tânărul profesor înțelege cămenirea sa nu era viața dezordonată,de muzician, ci aceea de „a luminamintea și sufletul celor lipsiți devedere” așa încât, părăsește, nu fărăregret, lăutăria și, urmând calea inimii,alege să-și întemeieze o familie.

Momentul întâlnirii cu viitoarea sasoție, Steluța Georgescu, consemnatpe larg în capitolul „La nunta noastră”,are ceva de basm. Pentru tânărul cuhandicap, fata „cuminte și drăguță”, îipărea „ca o zână din povești... osteluță care să-mi lumineze drumulpână la sfârșitul meu” (op.cit., p. 134).Nunta, cu totul modestă pentru acelevremuri tulburi, a rămas însă definitivîn amintirea sa : „Spre regretul nostru,nu ne-au cântat lăutarii, căci n-amavut bani să-i plătim. Nici vinul șițuica n-au curs cu nemiluita, tot dinlipsa banilor... pe atunci, când nu secânta, se spuneau bancuri, de parcă nueram la nuntă, ci la Teatrul decomedie” (ibidem, p. 136). Apoi, auvenit copiii, 5 la număr, astfel că ceidoi soți, dintre care numai bărbatul eranevăzător, au trecut prin drumul trasatde soartă „ca printr-un vis pe carenumai viața îl creează pentru oameni”.

Citind aceste pagini, străbătute deoptimism și duioșie, nu putem să nune întrebăm: oare atât de ușoară și delimpede a fost, în acele vremuri, viațaunei familii tinere? Se pare cărăspunsul nu e la fel de lămurit. Iată,de pildă, câteva din grijile tânăruluiprofesor, angrenat în ceea ce s-ar numimunca politico-cetățenească. Astfel,între 1949-50, partidul decideînființarea Cooperativei „Muncaorbilor”, încadrată cu absolvenți aișcolii, calificați în meseria de perieri

(confecționeri de perii). Tot în acei ani,ia ființă Asociația Nevăzătorilor (la 1aprilie 1955), în care N. Ionescu vadeține funcția de vicepreședinte,alături de un maistru de la Centrul dereeducare nr. 1, cum se numea peatunci Școala profesională pentrucopii cu deficiență vizuală, IonTănăsescu (1924-1985), ales, înaugust 1954, primul președinte alAsociației. Atunci, apare și revista, înalfabet braille, Viața nouă (1954),organul de presă al Asociației, cuexistență cvasi-neîntreruptă, până înzilele noastre, la care N. Ionescu vacolabora constant.

Din fericire, nu toți absolvențiiȘcolii de orbi au urmat cursuriprofesionale. Câteva nume decelebrități merită remarcate. Astfel,compozitorul George Nicolescu (n.1950), orb din naștere, este primulsolist fără vedere care a apărut pepostul public de televiziune, înianuarie 1973, la concursul Galalunilor. Acest succes nu l-a oprit pecomentatorul săptămânaluluiContemporanul, să numească alegereajuriului drept „gafa lunii”, știut fiindcăla vremea respectivă nu erau agreaținevăzătorii pe micul ecran. Un altnevăzător celebru a fost părintelearhimandrit Teofil Părăianu (1929-2009), la fel, orb din naștere, care adeprins „rugăciunea minții”, în 1942,de la părintele Arsenie Boca : „Ampreluat această rânduială și am avutrezultate dintre ce le mai bune”

(Figuri, op.cit., p. 325). La îndemnulpărintelui Boca, fostul absolvent alLiceului de nevăzători din Timișoarase înscrie, cu binecuvântareamitropolitului Nicolae Bălan, laFacultatea de Teologie din Sibiu, pecare o absolvă în 1952, iar, din 1953este primit în obștea MânăstiriiSâmbăta de Sus. De altfel, chiarnumele său, „Iubitor de Dumnezeu”,indică, fără greș, calea aleasă. În ciudahandicapului, preotul Teofil, îșiînsușește o solidă cultură teologică șiumanistă, fiind ajutat de prietenii săimireni, poetul Ioan Alexandru șipictorul Sorin Dumitrescu. După1990, arhimandritul, de acum, T.Părăianu susține mai multe conferințepublice, și acordă interviuri la Cluj,București și alte orașe din țară.„Inteligent, sociabil, avea umor și bunsimț și știa să povestească întâmplăricu haz din viața sa și a altor călugăridin mănăstire”, notează N. Ionescu încartea sa (Figuri, ibidem, p. 330).

Alte portrete sunt ale profesorilorde la Azilul Vatra Luminoasă întrecare se remarcă profesoara de muzică,nevăzătoare, Maria Făgărășanu (1907-1963), care obișnuia să le aducăelevilor, de ziua lor, bomboane „cuarome”, și să le facă mici daruri : „În1935 am primit și eu un ceas debuzunar Roskov-Patent, pe care îlpăstrez ca talisman. Parcă aud și azicuvintele profesoarei: -Dragul meu,acest ceas să-ți arate numai ore și zilebune ...” (ibidem, p. 157).

Fără intenția de a dezvălui întregulconținut al lucrării d-lui N. Ionescu,voi semnala și un fragment din poeziaCrezul meu (care a dat și titlulvolumului omonim, publicat în 2011,la Editura Amurg Sentimental, șilansat în prezența autorului, la 8 iulie,în același an) : De-atâta timp mi-amfăurit un crez / Și-n viață mi-am ales ocale dreaptă / Viteza timpului prin eleu o sfidez/ Și las în urmă viața ce m-așteaptă... Crezul profesoruluinevăzător Nicolae Ionescu a fost acelacă viața merită, totuși, trăia, dar numaiîn așa fel încât să o poți împărtăși șialtora.

nr. 100, 2017 19



20 nr. 100, 2017

Grupaj pentru revista„Climate literare”

Emanuel POPE

nimic n-a ajutatnimic n-a ajutat

Nimic n-a ajutat și-mi este clar:n-am fost un tată bun, copile,toți anii mei plecați n-au ajutatcum n-au ajutat nici tribulațiile meleîn fața unei cetăți înnebunite de bani, indolență și minciunăși nici obolul crunt plătitîn anii de-nceput ai urgieinimic, nimic n-a ajutat!Nici truda,nici nesomnul,nici curajul,nici inspirația,şi nici rușinea,nici umilința care a hrănit atâția ani un dor,dar nici iubirea, nebunia ei,și nici măcar ticăloșia mea...Greşit a fost tot ce-am făcut de la-nceput şi până la sfârşit,greșit am ars zadarnicla piept de pasăre zăludăfoc magic care naște neîntreruptă viață:a Tinereţii Nemurire!Lumea întotdeauna s-a construitaltundeva,mereu altundeva,dincolo de minemai repede și mult mai bine...pentru tine.

Însă toată viața am visat și voi visa:PACEA galbenă și roditoare a pământului meu,florile ei de soare,oțelul zilelor și platoșa greacăpătând rugina narciselor târziiîn umbra vișinului din grădină;morții neamului meu împăcațijucând țintar pe cheiul Brăilei,iar peste ape și ape privind n-am vrut să mai văd nicio mamă fluturându-și năframa sufletuluispre copilul ce-i pleacă.

Așa am visat:în licoarea vinului cules din bolta casei în tihnă lumina stelelor să coboare odată cu noaptealiniștea și bucuria semenilor meifericirea lucrului înfăptuit pentru țară.

Am visat,dar nici măcar asta n-a ajutat...De aceea, îți spun și-ți cer iertare acum:„n-am fost un tată bun”și am greșit crescând la rândul meuîn trupul patriei meleîn trupul tăuun nou conchistador.

Dar nu te întrista, băiete,de limbuția unui bătrân hrănit de seva altor vremurie doar taifasul unui om nebun cu-n timp și o lume ce-l închidetu arzi și drept privește-ți zarea,îndreaptă-te spre nava ta,LIBERla bordul ei te așteaptă VISUL,un țărm aflat mereu altundeva,departe,pururi dincolo de mine.


21nr. 100, 2017

Aniversarea unui centenar de laapariția noi concepții despre artă,intitulată-oarecum bizar ,,DADA”, adevenit o mare sărbătoare a artei subtoate planurile ei.

Pentru românii de pretutindeni,sărbătorirea aceasta e un bun prilej de ane aminti și a ne mândrii cu TristanTzara, Marcel Iancu inițiatorii, amspune ideologici ai acestui curent cares-a răspândit și și-a găsit adepțiideologici în rândurile artiștilor plastici,dar nu numai, atât din Europa cât și dinStatele Unite ale Americii sau dinJaponia.

Chiar și literați, poeți, prozatori aucăutat să traducă principiile de bază alenoului curent, în operele lor. Cercetândinfluența care a avut-o și asupra preseiscrise am găsit ziare, reviste în careorientarea a fost ,,dadaistă”.

Lucrarea de bază în care sunt expuseprincipiile, orientarea spre o nouă artă afost expusă în,, Jurnalul mișcării Dada”(1915-1923).

Astfel Marc Dachy specialisteminent al dadaismului editează operadadaistă a lui Clement Pansaeres;revista de avangardă ,,Lula-Park”apărută la Bruxelles a fost încoronată cu,,Premiul creației” acordat de EugenIonescu. ,,Jurnalul mișcării Dada” aprimit premiul ,,Cartea de aur” (1990);,,Dada în Japonia” (2002); ,,Dada,revolta în artă” (2005).

Doresc să amintesc cititorilor doar ofrază, a cărui conținut explică pe deplinprincipiile care au stat la baza curentuluirevoluționar ,,Dada”:

,,Ne-am pierdut încrederea în culturaactuală. Tot ceea ce este, la momentulactual, trebuie distrus, demolat. Trebuiesă reîncepem actul creației pornind dela tabula rasa. La Cabaretul Voltaire-

(Zurich-1916) noi vom zgudui ideile,opinia publică, educația, instituțiile,muzeele, bunul simț așa cum este eldefinit la momentul actual, pe scurt ,totceea ce ține de vechea ordine”.

Tzara împlinise vârsta de 45 de aniîn acel moment istoric, iar colaboratorulsău apropiat era tânărul pictor românMarcel Iancu care studia arhitectura.

Desigur, ceea ce a influențat sauchiar i-a determinat pe acești tinericreatori de a încerca a revoluționa artași literatura, au fost cauzele șiconsecințele Primului Război Mondial,când armatele de pe toate fronturile, celeale francezilor, germanilor, rușilor , șiaustriecilor se băteau fără succes pentrucâteva tranșee, a căror victime omeneștierau numeroase, dar pentru conducătoriiacelor vremuri însemna ,,NIMIC”.

De altfel, cu toată străduința unorlingviști, cercetători, literați de a găsi oexplicație cuvântului ,,Dada” precum aintrat în istorie titulatura curentului acăror părinți erau Tzara și Iancu, nu afost posibil.

Moineșteanul Tristan TZARA șibucureșteanul IANCU s-au regăsit laZurich care în acele timpuri devenise uncentru al noii gândiri, al găsirii unorforme noi, ample logice de exprimare anemulțumirii popoarelor, de modul cumerau exploatați, atrași într-un război acăror consecințe erau din cele maiobscure. ,,Da..da..” și-ar fi spus cei doiromâni în exil, gândind la ce ar trebui deschimbat! ,,Da...da..! Și au pornit pedrumul revoluționar al schimbărilor înartă și literatură. Deja Gottfried Benn, în,,Morga”1912, și Frantz Kafka, în,,Colonia închisorii”-1914 au încercat săde-a expresie aceleiași deznădejdi aoamenilor, condamnând cu asprimeguvernele și clasele conducătoare.

Zurich-a fost centrul de întâlnire aideilor noi, înaintate a cărorreprezentanți Hugo Ball, Hans Arp audus cu ei ideile spre Franța, Germania.Tinerii ,,răsturnători ai ideilor” și-augăsit ecou în Statele Unite și în MareaBritanie. Încă în 1918 li s-au alăturatGeorge Clemanceau, RaymondPoincare, Woodrow Wilson.

Tzara va scrie: ,,Mr.Bleubleu/pătrundeți în deșert/ scobiți urlândcăminul, viermele pătrunde. Ascultați-ivibrațiile/ sângerânde stafilocee”.

Lectorii vremurilor erau șocați. Daracesta era mesajul: Șocul!

În România încep să apară revistecare publică proză și poezii subinfluența curentului dadaist. Grupareacare a ridicat drapelul a fost condusă deIlarie Voronca-director al revistei,,75HP”. Dadaismul pătrunde și în altepublicații: ,,UNU”, ,,Contemporanul”,Integral, Punct.

Unul din scriitorii români care a datpublicității unele versuri în spirituldadaist, a fost Benjamin Fontaine.Versurile sale intitulate ,,HERȚA” auapărut în limbile română, franceză șiebraică.

„DADA” :„DADA” :Abolirea logiceiAbolirea logicei

Paul LEIBOVICI

Semnalez că sub influențadadaismului poetul Sașa Pană (1902-1972) a fost unul din avangardiștiliteraturii române. Revista ,, UNU”(1928-1932) a dat exprimare princolaborarea a celor mai buni dintrepoeții moderniști români ai vremii.Versurile lui Pană se remarcă prin non-conformism, prin conținut și formă.

Curentul dadaist, principiile de bazăau influențat asupra numeroaselorpersonalități artistice din America.Reprezentantul cel mai fidel a fost

artistul plastic Marcel Duchamp. ÎnGermania – Kurt Schwitters ; în Franța–Max Ernest.

Cu prilejul Centenarului – MarcDachy – a scos de sub tipar carteaintitulată ,,Dada, revolta artei”, apărutăîn editura Gallimard, este o prezentaresintetică, cu numeroase reproduceri, amișcării Dada în lume. Cartea a apărutdeasemeni în Statele Unite și în MareaBritanie, urmând să apară în Japoniaunde curentul e întreținut prin activitatealui Murayama.

O altă lucrare ,,Archivele Dada” – ocronică de șase sute de pagini a aceluiașineobosit cercetător Marc Dachy, este înfapt o istorisire-mărturie a numeroșilordadaiști din lume.

Tzara a formulat cu precizie ceea cea dorit ca artiști să înțeleagă „Prin artăplus artă, trebuie să înțelegem o artăintensă, mai exigentă, mai radicală”.

nr. 100, 201722


PA{TELEPA{TELEAurel uDeANuAurel uDeANu

De parcă nu I-ar fi fost de ajuns,de parcă I-ar fi fost prea puţine patimilepe care le-a îndurat, le-a cunoscut,aici, jos, pe pământ, printre/ pentru noi!

Nici nu i s-a uscat bine oţetul de pe buze,nici nu i s-au vindecat bine rănilede la mâini, de la picioare, de sub coastăşi trebui să-şi potrivească coroana de spinişi s-o ia de la capăt, să urce din nou pe Golgota. De data asta, în cer.

Stă acolo, sus, în Inefabil, de-a dreapta De-Ne-Pătrunsului şi suferă că noi ne facem rău singuri, ne-o căutăm cu lumânarea, ocolim pârtia de lumină pe care El ne-o deschise,o luăm totdeauna în partea opusă,nu vrem să ne ridicăm capul din tinăşi să mutăm cerul pe pământ.

Ştie ce este suferinţa trupească,ştie ce-nseamnă să simţi cum ţi se retează axele,cum Universul înnebuneşte, se prăbuşeşte peste tine şi invidiezi pietrele, ai vrea niciodată să nu fi descinsîn această carne, îţi doreşti să devii mai repede Nimic perfect, nefisurat, iresponsabil.

Suferă El pentru tot ce ni se întâmplă,nespus suferă că nu vrem să ne odihnim în El,

I se rupe sufletul pentru noi, iar suferinţa noastră nesăbuită, oarbăÎl urcă pe El, în intelectul nostru, din nou, pe cruce,Îl pune să repete patimile încă o dată şi încă o dată, şl încă o dată, ca şi cum acestea nu i-ar fi fost de ajuns pe pământ.

Dar cum ai putea ajuta un copil cu care te-ai chinuit, l-ai făcut mare, are acum viaţa lui şi nu vrea să te mai asculte, i se parecă vrei să-l ţii în lanţuri, alege singursă se îndrepte spre prăpastie, numai ca prăpastia să fie doar a lui, să-şi pună doar elsemnătura pe ea?

În veci vom fi vinovaţi că refuzăm darul Luide-a locui în Nenăscut, de-a ne muta în Nepieritor,o veşnicie ne vom căi că nu vrem să fim Însuşi El:

Lumină neîncepută, fagure fără prihană.Cu toată ţărâna gândurilor, cu tot sângele caldal Mielului înjunghiat de Paşti ce-şi curge ochii la picioarele noastre murdare nu ne vom spăla, nicicând, nu vom mai fi ca înainte.

Ne ducem toţi, unul câte unul, şi-n ochiul Ofeliei nu va mai înflori niciodată prunul.Se duce unul, în locul lui altul răsare,o binecuvântare mare: Stingerea, se pare.Dar cu El ce se va întâmpla?, patimile sădite de noi în El cine le va secera?, drămuindu-le bine, iarna, cine le va mânca?


23nr. 100, 2017

CU MAGDALENA BRÃTESCU LACU MAGDALENA BRÃTESCU LA

INTERSECŢIA UNIVERSURILORINTERSECŢIA UNIVERSURILORMihai BATOG-BUJENIŢĂ

Doamna Magdalena Brătescu faceparte din acea categorie de oamenicare-ţi reţin atenţia încă de la primelecuvinte rostite. Poate şi pentru faptulcă vorbeşte o limbă română care, dinpăcate, începe să fie din ce în ce maipuţin folosită. Este vorba de acealimbă la care au trudit decenii de-arândul marii bijutieri ai acesteia, numede legendă, precum Alexandru Graur,Iorgu Iordan, Mioara Avram şi alţii acăror memorie ar trebui nemurită prinmodul în care vorbim noi astăzi. Artrebui…

Apoi, destul de repede, îţi daiseama că nu acest mod de exprimareeste singurul argument al adevărateifascinaţii emanate. Contribuie din plincultura aleasă, o inteligenţă superioară,bine augmentată de un subtil simţ alumorului, un fel de a privi şi de a vedeaîn profunzime realităţile înconjurătoare,marea experienţă în lucrul cu oameniidar şi intuiţia că foloseşte cu aceeaşigraţie şi eleganţă oricare din cele şaptelimbi pe care le vorbeşte fluent. Dintrecare două (ebraica şi rusa) au şi grafiidiferite.

Normal, te bucuri fiindcă, uite, aiprilejul de a întâlni omul pe care-l poţiadmira necondiţionat, mai ales că estescriitoare, jurnalistă şi cronicardramatic, lucruri care, în context, ţi separ chiar fireşti. Aşa am făcut şi euatunci când, prin tainele acelei logiciaflată mult deasupra noastră, amîntâlnit-o, aflat fiind în prima meavizită în Israel. Am primit de la domniasa, cu o foarte amabilă dedicaţie, unadin cărţile scrise relativ recent:„Umbra celor şaisprezece apusuri”(Editura Familia, Israel, 2016, layout,Dragoş Nelersa, copertă, Ioana Trif).

Titlul, excelent ales, esteargumentat cu trei citate aflate pepagina de gardă şi au menirea de a

introduce cititorul în acea lume aflatăîntr-un fel lângă noi, dar, sărecunoaştem, foarte greu de înţelespentru muritorul căzut definitiv înprozaic. De altfel, fac din asta un micsecret, cititorul va vedea abia înultimele rânduri ale cărţii semnificaţiaprofundă a acestui titlu şi nu mică îi vafi uimirea.

Construită cu desăvârşita tehnică aunui condei încercat, cartea aduce subochii lectorului personaje şi întâmplăricare au darul de a-l introduce într-olume despre care, până acum, a avutcel mult impresia că ştie câte ceva.Desigur totul se coagulează în jurulpersonajului principal al cărţii, laînceput copilul, apoi adolescentul,tânărul iar spre sfârşit, bătrânul BoazSwift. Exploatând cu multăînţelepciune trecerea prin viaţă a per-sonajului autoarea face un admirabilexerciţiu de psihologie aplicată şi ointeresantă introspecţie în universulprofund dar tulbure şi contorsionat alunui preadolescent a cărui viaţă areunele paradoxuri mai mult sau maipuţin imaginare, apoi pentru tânărul iarmai târziu prin aceleaşi furci caudinetrece adultul dar şi bătrânul Boaz. Nueste prea uşor acest exerciţiu, elnecesitând temeinice cunoştinţe despecialitate, mai ales că, pe parcurs,cam acelaşi lucru se întâmplă şi cu omamă, o iubită, un unchi, un prietensau o bunică ceva mai excentrică, oadevărată lady cu tot ce înseamnă asta.Dar să nu credem că romanul devinevreo secundă inhibant sau excesiv depsihologizat! Nu! Magdalena Brătescueste, aşa cum am afirmat, o scriitoareadevărată şi ştie ce să dea cititorului.Şi aventură şi mister şi fiorii iubirilorla diferite vârste, adevărate eseuridespre aspiraţii şi eşecuri, despre ceînseamnă succesele şi prăbuşirile în

viaţa unui om, ce se află, de cele maimulte ori, în spatele unor aparenţe, înfine, tot ce ne-am putea dori de la ocarte care se poate citi pe nerăsuflate.

Doar că, eu unul, nu recomand aşaceva. Sunt pasaje pe care le-am recititşi am avut nevoie de ceva timp pentrua putea pătrunde dincolo de cuvintespre înţelesul profund al textului. Şi numi-a părut rău. Am descoperit nunumai frumuseţi metaforice ci şiadâncimi care mi-ar fi scăpat la primalectură. Mai ales că totul se petrece înlumi des-pre care, noi cei aflaţi la oanumită vârstă şi în anumite condiţiisocio-geografice, am aflat adevărulfoarte târziu şi mai mult din auzite. Mi-a plăcut foarte mult o frază, una carecuprinde întregul unei lumi interioarea personajului copleşit de o înfrângeretemporară: …Mai trist decât„gânditorul” lui Rodin, cel cu sufletulde piatră, privirea goală şi spateleîncovoiat de o greutate invizibilăpentru muritori… Va fi, vă asigur,singurul citat din text pentru că nuvreau să lipsesc cititorul dedescoperirea multor astfel de pasajeminunate.

Cartea aduce sub ochii noştriinclusiv istoria recentă a formării, încondiţii extrem de grele din toatepunctele de vedere, a statului Israel,acest loc de pe planetă undeinterculturalitatea este o realitate

socială, deloc uşor de rezolvat şi nudoar o frază intrată în banalitate demult prea frecventele rostiripoliticianiste. Pentru că dincolo depersonaje-le cărţii, aflat în „orizontes”cum ar spune grecii, adică în fundal, seaflă adevăratul per-sonaj. Măreţ însădiscret, prezent întotdeauna în minteacelor care trăiesc acolo, chiar dacăuneori îşi schimbă domiciliul, ideeaaceea a identităţii naţionale purtată îninimi dar şi marcată prin fapte, demulte ori chiar prin sacrificiu de sine.

Israelul, căci despre el este vorba,pământul acela care de milenii a stat laintersecţia naţiilor, a popoarelor,intereselor de tot felul, a religiilor şi aculturilor, a tradiţiilor dar şi aduşmăniilor, pământul păcii, celbântuit însă permanent de cumpliterăzboaie. Pământul care a născut cuadevărat ceea ce numim acumcivilizaţie occidentală deşi se află înorient acea „ţară promisă” care trebuieapărată şi mai ales cunoscută de toţimuritorii. Foarte interesant, autoareareuşeşte să ne convingă prin evoluţiatuturor personajelor că ei, oamenii,sunt expresia perfectă a caracteristiciloracestui loc de intersecţie a universuriloromeneşti.

Familia Swift, vorbind în senslărgit, are în componenţă şi nobili

englezi dar şi chibuţnici de sorginterusă, sabri dar şi veniţi din alte ţări,oameni bogaţi, unii cu stare materialăbună iar alţii mai modestă, creştini,mozaici dar şi musulmani, aflaţi înacelaşi oraş ori la depărtări de mii dekilometri, uniţi însă nu numai prinsentimente sau prin întâlnirile impusede tradiţii ci, mai ales, de acele situaţiiîn care familia, lasă deoparte orice

grijă personală şi se întâlneşteparcurgând distanţe uriaşe pentru arezolva o problemă deosebită apărutăcu unul (unii) din membrii ei. Aici nupot fi decât trist gândindu-mă la câţivadintre cunoscuţii mei care nu vorbescnici măcar cu fraţii aflaţi la câtevastrăzi distanţă şi mă întreb: oare de ceam pierdut această componentă socialăpe care am văzut-o totuşi la părinţii

noştri. Dar oricâte explicaţii aş găsi,afirm că este o pierdere pe care o vomplăti foarte scump în viaţă.

Romanul Magdalenei Brătescu esteînchegat şi alert, plin de surprize bineconcepute în aşa fel încât lectura „teprinde” ba chiar pot spune că teabsoarbe în lumea ei fascinantă, aşa că,la sfârşit, ai motive să îţi pară rău că aiparcurs toată cartea însă şi motive săfii bucuros că, uite, în sfârşit, ai cititceva care nu va fi, în nici un caz, trecutla timp irosit.

Şi poate te-ai putea întreba dacă şitu ai fi în stare să scrii precumMagdalena Brătescu. Aş răspunde: da!Numai că ar trebui să ai acea culturăformată în decenii de studiu, ocunoaştere superioară a oamenilor şi amodului lor de comportament îndiferite situaţii, nu strică să vorbeştifluent câteva limbi pentru a da culoarespecifică locurilor prin carepersonajele se află, un anumit felspecial de a vedea viaţa din jurul tăudar şi acea abi-litate de a imaginaacţiuni coerente şi credibile în care să-şi plasezi personajele. A! Şi să nu uit!Mult, foarte mult talent!

În consecinţă, până atunci,recomand din suflet să mai citimcâteva cărţi ale acestei fascinanteromanciere.

nr. 100, 201724


EMINESCU-IVEȘNICIE

Pentru neamul românesc,Bat clopote de iubire.Sub albastrul cer senin.Îl vom slăvi pe Emin.

Domnul nostru dintre astre,Va coborî printre oameni.Ne va aduce iubirea,Liniştea şi dăruirea.

El, în serile de vară,Ne priveşte dintre astre.Fetele îndrăgostite,Îl cheamă: Vino iubite!

Eminescu nostru drag,Coboară în visul lor.Le dezmiardă, le iubeşte,Apoi pleacă în poveste.

Dacă n-ar fi Eminescu,Am fi mai săraci ca spirit.S-a născut pentru vecie.Eminescu-i veşnicie.

DOAR PE TINETE IUBESC

Dacă timpul nostru este o adiere de vânt,Vreau să ţină toată viaţa şi să-ţi cânt.

Dacă timpul nostru este, tot parfumul florilor,O să-ţi cânt o viaţă-ntreagă, numai cântece de dor.

În a nopţii feerie, să te prind, să te sărut.Să trăim povestea noastră, care-acum a început.

Inima îmi bate-n piept, nu mai pot să mă opresc.Tu eşti tot ce am mai sfânt, doar pe tine te iubesc.

Alex VâLCu


25nr. 100, 2017

POPeSCu MIhAI CeZAR – medicprimar de boli interne, visiting professor,cercetător ştiinţific principal.

Născut la 19.08.1954 în Piteşti, judeţulArgeş, a absolvit liceul „Gh. Lazăr”(actualmente Colegiu Naţional) dinBucureşti şi Facultatea de MedicinăGenerală a IMF Bucureşti (actualmenteUMF „Carol Davila”). Stagiar şi secundar almarilor spitale ale capitalei, în 1986 ocupăpostul de specialist boli interne la SpitalulMilitar Craiova, iar în 1989 este transferat laSpitalul Clinic Fundeni. Pentru trei ani este„visiting professor” al Facultăţii de Medicinădin Perugia (Italia) şi apoi încadrat ca medicprimar boli interne, cercetător ştiinţificprincipal şi şef de secţie la Spitalul Clinic CF1 Witting, Bucureşti.

Debut literar în 1969 cu poezii în revistade tineret „Phoenix”.

Membru UMEM, a înfiinţat revista decultură „Logos” pe care o conduce alături deConstantin Ţoiu, Gheorghe Bulgăr şi EmilManu în perioada 1996 – 2004, iar din anul2016 este redactor şef al revistei „Fântânadin Kos” a Societăţii Medicilor Scriitori şiPublicişti din România.

A tradus consistent din literaturileitaliană, franceză, germană, engleză.

A publicat în volum: Poeme, Crochiuri(proză scurtă şi poezii), El‚ foşnetul blând alclipei (roman), Însemnări volatile (poezii),Visuri departe (poezii). Colaborări curevistele Romania literară, Convorbiriliterare, Arc, Ramuri, Climate literare etc.

PEISAJ CU PIATRACRAIULUI

Creasta de muntetaie cerul.

Alunecă spre dup-amiazăneliniştit pustiul.

Se sparge-un lemn,un câine latrăşi cântă gâtuito taragoată.

CERCUL

Se simte Ou-n atmosferănou început.Din ramura curbatăcade Rodul.……………………Se-ntoarce către SineViaţa.

PERPETUUM MOBILE

Se scurge lentdin fusul vieţiiparfumul teilortârzii.Se scurge chiarşi nerăbdareadar către susînspre eter.Misterioasearmonii celestesubtil coboarăspre târziu......................Te-aştept mereu.De ce ?Nici nu mai ştiu.

LACRIMI ÎN ZEAMĂDE ÎNCEPUT

Lacrima albălimpede-n tăcerealunecăpeste spinarea ei.Freamăt catifelatcoboarădintre umeri.Coboară moale mai departespre golul caldadâncitor de taine.Se-adunăîn fântâna fierbintea oricărui început.

PIAŢA SFÂNTUGHEORGHE – km 0

Stradaadânc înfiptăprintre blocuri.Granituri falsemucavalecu ochii de ferestreoarbe.Claxoane mute,pirueteasmut ţigăncile cochete.Bisericaputernică-n pridvoarepriveşte dosulBrancoveanului de piatrăîncrâncenat şi sumbrucătre intersecţii.

VESPERALIA

Cuvântul vinede la sineşi pacede cristalpădurea cerne.Un susur vine de niciundeşi în aernu-i frânturăde păcat.E faptul seriicând rugileîn peşteri se cufundă.

OPŢIUNE DIVINĂ

Nu prin trompeteSurdeSpre înalt !………………….TăcereaUmple golul.

IAT| POETULMihai Cezar POPESCU

nr. 100, 201726


ELOGIU ADUS POEZIEI ŞIELOGIU ADUS POEZIEI ŞICULTURII UNIVERSALECULTURII UNIVERSALE

Maria MuÑOZMaria MuÑOZ

Vineri, 17 martie a avut loc labiblioteca din Napier lansarea cărţii„Poetical Bridges” – Poduri lirice”,tradusă şi editată de Valentina Teclici.Această carte a fost publicată la editura„Scripta manent” din Napier şi tipărităde PIM, în Iaşi, România, 2016.

Lansarea de carte a fost deschisă deMarie Dunningham cu o rugăciune(karakia) în Te Reo, apoi au fostintonate imnurile României şi NoiiZeelande (NZ). Lansarea cărţii bilingve,care include 12 poeţi din NZ şi 12 poeţinăscuţi în România, a fost un prilej decinstire a poeziei, literaturii, poeţilor şiiubitorilor de poezie. De asemenea afost şi un eveniment culturalinternaţional.

Nicoleta Paxie, bibliotecarcoordonator al bibliotecii din Napier, aprezentat-o pe Valentina Teclici, care afacilitat acţiunea împreună cu RobertAnderson, invitând poeţii să citească dincreaţia lor. Au fost prezenţi Ken Sandö,ilustratorul copertei, poeţii DorothyWharehoka, Marie Dunningham,Carole A. Stewart, Bill Sutton,Penepope Foster, Mandy Pentecost,Marty Smith, Nik Henriksen din

Hawke’s Bay şi Mere Taito dinHamilton. Fiecare poet, a adus un plusde culoare şi interes poeziilor citite,împărtăşind situaţiile sau ideile care le-au inspirit poeziile.

Spiritul poeţilor români a fost deasemenea prezent. Poeţii din NZ aurăspuns cu multă bucurie ideii de a citidin poeziile confraţilor români. Astfel,Bill Sutton a citit poezia lui Tudor Opriş„De când gonirăm…”, Carole A.Stewart a citit poezia Anei Anton,„Dans”. Mandy Pentecost a citit poeziaMarianei Gurza, „Mănăstire”. Înprezentarea sa, Mandy a vorbit liber

despre legenda Meşterului Manole,cercetată de ea pe Internet, demonstrândo profundă înţelegere a mesajuluilegendei. Robert Anderson a citit poezia„Umblu prin lume”, scrisă de MonicaSăvulescu Voudouri care locuieşte înGrecia de mai mulţi ani. Valentina a cititreflecţiile făcute cărţii de către AnaUrma, Violeta Ionescu şi VasilicaGrigoraş şi, de asemenea, le-a prezentatpe scurt aspecte biografice şi activitatealiterară.

Muzica a fost de asemenea ocomponentă a lansării de carte. NikHenriksen, care este şi compozitor, acompus muzică la textul poeziei sale„Trezeşte-te”. Nik a fost bucuros săcânte vocal şi la chitară, înălţând şi maimult spiritul audienţei.

Lansarea de carte, care a durataproape două ore, a fost un adevăratelogiu adus poeziei şi culturiiuniversale. A fost o reală demonstraţieşi dovadă că „Podurile lirice” reuşesc săapropie poeţi din diferite culturi. Omărturie a comunicării perfecte şi fărăgraniţe pentru că limba poeziei esteuniversală. Este oglinda crezurilor şisufletelor poeţilor.

De vină este dorul

În fiecare primavară care vineun dor nomad de ducă mă cuprindeși-aștept, precum o velieră vântul,ziua cea bună de pornit la drum.Pământul reavan tălpile îmi arde,mi-e dor nespus să hoinaresc prin țarăsă văd din nou pădurea înfrunzităși câmpurile verzi scăldate-n rouă,la munții cu zăpezi pe creste,pe drumuri colbuite să ajung.

Mi-e dor de vremurile-n careplecând hai-hui uitam de toateși-as fi putut, fără tăgadă,

cu șoimii în văzduh să zbor.Scăpat din pînza grijilor deșarte mă amăgeam că mâine e ca ieriși chiar uitam de colivia-n care,pe neștiute, eu m-am rătăcit,de când zăpezile de-altădată s-au topit.

În crucea nopții mă foiesc prin casă,căci dorul, bată-l vina, nu mă lasăși-ncerc să uit c-au trecut anii.Eu nu mai pot pluti acum,cu șoimii în văzduh,dar gîndu-mi umblă călător,hălăduind prin lume.Cu fiecare toamnă care trece,tot mai departe e pădurea și dorurile tot mai multe.

Daniel JuVeRDeANu


27nr. 100, 2017

Poeme de septuagenarIon Pachia-TATOMIReSCuIon Pachia-TATOMIReSCu

Pentru o art[ poetic[ mai dulce...

E drept, câteva particule elementare, chiar din primele trei clipe ale nașterii acestui univers, există și-n mine,dar eu nu fusei dumnezeiește-făcut pentru aceste trei secunde dintâi, nici pentru ultimele trei secunde, infinit-dilatatele, miliardele bucuroșilor ani-lumină din cosmosul nostru cel de toate veșniciile...!

Poate, fost-ai tu creată, sigur-dumnezeiește, BunișoarăMuză, miere trudită de-albine prin înfloritele salcâmării, printre însorite corole de mirese-romanițe, printre macii din lanurile de grâu, de secară, tu, muză-muzișoară,pâine-aburindă-n cuptorul metaforei mele de vară...!

E drept, câteva particule elementare, chiar din primele trei clipe ale nașterii acestui univers, există și-n mine,de vreme ce le știu și le simt ubicuitatea în ființă, în diafanele aripi de libelulă ale cotidienelor noastreuniversuri de chindie, de-amiază și de perpetuă înzoriere,între roșu și albastru, între apă și hematie.

Când mi te ive`ti cu neaua miresiiîn chipul cel sincer

...Nu ne-am culcat la „umbra râului”, Iubito, cum zis-afrumos, notabilul prieten-poet, ce-adormi-ntr-un recent mărțișor, spre-a face toți mugurii să salte din aburariu, prin ramuri, până-n plânsul constelațiilor de-albastră argilă – tot multiplicări, tot grupări de fotoni, ca din Lyra –, da, într-un martie, ca să-nflorească mai în vale de-anotimp, chiar și cocorițele (da, cocorița, desemnând, în pelasga, adică-n valaha Dacilor mei, frumos-minunoasa „narcisă“, nicidecum vreo soțiede înaripat ce-naintează mai totdeauna în perfect unghi-triunghi, pe la echinocții, pe-azurele ceruri)!

...Mai trudesc și eu – c-așa mi-e scris – pe-această țarină,pe-această spirală-ogor-de-Cale-Lactee, c-am destule grăunțe-stele de semănat în brăzdătura-i de seară,în asolamentele-i din genune, în răzoarele-i de ziuă,că mai am de plivit apoi, că mai am de-aruncat ciocârlii peste spinoasa coroană a soarelui, peste livezile lui cu arbori-protuberanțe – fii convinsă, Muză Bunișoară mie, mai mult de viață, decât de moarte, că mai am și de-nălțat supermarketuri în roșii planete, cele minunos date-n pârg, de crezi că-s niște tomate etern-emoționate, ca obrajii tăi împurpurați de credință, într-un matinalcrepuscul – ce-i tot mai des în cer, când mi te ivești,de-ți cer, cu neaua miresii în chipul-cer, cel mai sincer...!

Impresia c[ sisific-nobilele melemunci...

Simt că vine-o răcoare de toamnă în metaforele dimineții, percep foșnetul dinspre viitoarele brume,în salmii galbeni, ai crizantelemor, Muză Bunișoară, încerc sentimentul îmblânzirii vezuviilor de sub umeri, observ cum se-ascut lame-secunde în piramidele de gresie ale vertebrelor, am impresia că sisific-nobilele mele munci intră tot mai adânc și mai des,cu vulturi-fecioare cu tot, în umbra crestelor muntoase dintre mine și lună...!

În bog[\ia noastr[ de fotoni dec[p[tâi

Mult dor îmi fu, mult dor îmi e de tine,să fi trăit doar anotimpul fără-njumătățirile-androgine,să fi trăit în unitatea-ne dintâi,în bogăția noastră de fotoni de căpătâi,chiar și în umbră bărăgană de ciulini, de mărăcine,chiar și în viscole de măzăriche, de sulfine: greu dor îmi fu, greu dor îmi e de tine...!

Diez, sfânt semn

Doresc să-ți aud și-astăzi vocea luminoasă, din constelația-mi, din Lyră, maiestuoasă, minunoasă:nicicând, vr-un strigăt cosmic de zeiță-n frunte de oștire,de-ndepărtat, din Lyra-mi, fotonii în roire –ea, constelația-mi, s-așterne-ntr-un diez,sfânt semn, când vreu să mi-o perpetuez...!


28 nr. 100, 2017

Persistă în dorinPersistă în dorințță!ă!Mihaela-Loredana MUȘETESCUMihaela-Loredana MUȘETESCU

Am reținut o afirmație caredeschidea o glumă la „Umor” – „Eumă uit mult la televizor pentru că nuam viață...” - și am încercat să facexact contrariul, adică să mă implicmai mult în propria mea viață și să lasglamour-ul unde-i este locul, adicădeparte. Pentru mine e mai sănătoasăo atmosferă caldă și complice înfamilie decât orice strălucire prețioasăa unor pantofi extrem de costisitori.Dacă-s de bun gust îi admir și atât,fără să-mi spun că i-aș vrea neapărat.Mai știi filmul Arizona Dream?Acolo, cuvintele unei melodiispuneau – „Tv screen makes you feelsmall. No life at all.” Adică, contrarprimei afirmații, ce vezi dincolo de

ecran nu-i viață de cele mai multe ori,plus că îți creează un complex deinferioritate și o dorință de competițieușor haotică (contra cui?, cum?, dece?, până când?, merită? etc.)

Și... nici carte nu mai vreau săscriu poate tocmai din cauza acesteimicimi pe care o simt comparativ cutoți formatorii de opinie celebri carescriu cărți pe bandă sau poate dintr-un spirit de frondă, o rebeliune alecărei rațiuni îi știu tainele doar eu. Măgândesc eu aiurea sau în curând vomavea mai mulți scriitori de romaneautobiografice decât cititori ale lor?

Și nu din lipsă de interes, ci dinlipsă de timp (iar și iar refuz să fiumalițioasă, oare cui îi servește excesulăsta de bun simț?).

Așa că, pun-te pe trăit, o dată pesăptămână la film, cel puțin de douăori pe lună la teatru, vine primăvara -suflu nou, aer cald și verde,adolescenți cu râsete zgomotoase, seanunță și concursuri... Care-i scopulprimăverii? Du-te să vezi filmul „ADog' s Purpose”... Te va surprindeplăcut! Asta-i primăvara pentru om -renaștere, prietenie, voioșia gândurilortale, momentul perfect, începutul unuidrum...

Ca o paranteză, eu vânezsloganuri publicitare deosebite, deimpact și de bun gust. Unul mi-a atrasrecent atenția, cel de la Pepsi –„Drumul tău e un moment. Găsește-l!”Mai simplu nu se poate, mai firescsau mai lesne n-ai cum să spui,prinde-ți secunda ce-ți va da startul,nu mai rămâne strâns în tipare rigide,ai curajul de a evolua, puterea de apersista în dorință și dorința de aajunge acolo unde vrei! „Just whatyou want to be, you will be, in theend.”

În adolescența mea, fiind un gende „poker face”, rar lăsam să se vadăce gândeam cu adevărat, ce simțeampentru celălalt, dacă apreciam sau nuo vorbă, o ținută sau mai știu eu ce.Dar făcând această confesiune, alăturide cuvintele „mi-e dor”, cred că numai trebuie să cer un salt în timppentru a-i face să înțeleagă pe cei cemi-au fost alături cât de mult i-amprețuit și încă îi mai... Și să nu-mi spuică și ăsta-i egoism, să mă simt eubine, nu, pur și simplu, omul maisimte nevoia să fie sincer până laconfesiune, să-și dea masca jos,mă-nțelegi tu...

InvocațieȘi tufăptură de apecheamă-mă intre algesă descoperim tinuturilezugrăvite cu pânze albastre.

Roșu stacojiu

A rămas doar banca aceastacojieînfiptă adâncpentru todeaunaîn iarba tânără,ca sufletele noastre

Te- am strigatsub soarele ce se conturaroșu.

Dar tu plecaseși departesingurăspre cine știe ce alte dimineți stacojii.

Am plecat și euspre casa mea cu țiglă roșieși țigla semăna cu buzele tale.

Vasile Oneață LuNguLeȚu


29nr. 100, 2017

,,Portrete din cioburi” -,,Portrete din cioburi” -O analiz\ a e[ecului [i triumfuluiO analiz\ a e[ecului [i triumfului

în dragosteîn dragosteOctavian D. CuRPAS

În ,,Portrete din cioburi” LigiaSeman reia teme din cărțile saleprecedente și compune un romanarborescent, în două volume. Carteasa este o analiză a eșecului șitriumfului în dragoste, o povestedespre convertirea la Dumnezeu, oistorie de familie, dar și fresca uneilumi, a societății românești dedinainte și după momentulDecembrie 1989. În construcția sa,romanul „Portrete din cioburi”îmbină componente de romancreștin, roman de dragoste, demoravuri, politic, etc. Romanulpoate fi privit și drept unulintelectual.

Ligia Seman și lumea dinromanele sale

Ligia Seman este o prozatoareromână creștină de valoare. LigiaSeman debutează în anul 1995 curomanul „Funiile dragostei”, urmatde „Handicapul conștiinței” (1999),„Tragedie și triumf” (2004) și “Domnind peste împrejurările vieții”(2006) – ultima, un volum de eseuricu adresabilitate feminină, îmbinatecu psihoterapie, propunând soluțiibiblice. Primele două cărțimenționate prezintă pe lângăexperiența creștină a personajelor, șio poveste de iubire bine conturată,ce aduce un plus de umanitate și dăo notă romantică narațiunii.

„Dincolo de experiența umanălimitată este divinitatea”

„Dincolo de experiența umanălimitată este divinitatea”, afirmacândva, scriitoarea. Acest adevăreste exploatat și în „Portrete dincioburi”. Aici, Ligia Seman nedemonstrează cu talent că înlabirintul amenințător și plin de

tentații înșelătoare al lumii, arămâne de partea binelui, adevăruluiși purității reprezintă un act plin deeroism, un test al credinței șiloialității față de Dumnezeu. Atât lavârsta adolescenței cât și amaturității, spiritul de compromis neîncearcă continuu, oferindu-neocazii de realizare materială, darsacrificând idealurile înalte alecurăției de suflet, de caracter.

O istorie de viațăUna din temele romanului

„Portrete din cioburi” ar putea fiatingerea fericirii prin iubire. Peparcursul acțiunii, Gabriel, fiul luiEmil, ajunge să repete istoria deviață a tatălui său. Povestea serepetă cu cele două iubiri ale sale,Stela și Isa. Autoarea pune foartemult accent pe aceste idile,încadrându-le perfect în conjuncturisocio-politice specifice. Experiențatrăită de Gabriel cu Stela și Isa nearată latura realistă a eroului, însă pecea și sentimentală. Aceste relații îidetermină lui Gabriel, destinul. Iatăcum descrie autoarea luptainterioară a lui Gabriel, alături deIsa. „Când opiul trupului nu maiacționa, în tot mai multe seri, înurma unei beții a cărnii, Gabriel,obosit și nervos, răsuflând lângă eaîn întunericul dormitorului – îi scăpaprintre degete. Trupul îi era lungitlângă ea, dar sufletul lui se îndepărtade ea, se întorcea mereu spreobsesia lui fixă, spre familia ce opărăsise. Stătea nemișcat și ea laînceput credea că doarme, dar apoia înțeles că ochii lui erau deschiși șirealiza la ce se gândește el. Erachinuitor gândul că poate nu va maiputea face nimic să-l păstreze.”

În căutarea sensului proprieiexistențe

Personajele principale, Emil șiGabriel, tată și fiu, vor afla în celedin urmă, prin intermediulexperiențelor trăite, sensul proprieiexistențe, dar și sensul existenței luiDumnezeu. Din cauza acestorexperiențe, inclusiv cele amoroase,cei doi își vor schimba, pe măsurăce trece timpul, concepția despreviață, familie și Divinitate. Emil șiGabriel sunt personaje complexe șiocupă poziții înalte în societate. Ceidoi sunt capabili de trăiri interioareprofunde, devastatoare. Gabriel estetipul omului filosof, comtemplativ,un intelectual. „Aluziile lui Goricăla faptul că Gabriel e naturalînzestrat pentru a urca în vârfulpiramidei, urmând pilda tatălui său,care în timpul studenției fusesesecretar al Uniunii TineretuluiComunist, mult timp iscară însufletul băiatului sentimente șigânduri contradictorii.”

Credința în Dumnezeu,singura forță pentru supraviețuire

Gabriel, tipul de intelectual careîncearcă să se autodepășească,trăiește într-o realitate crudă.„Dorința uriașă din interiorul lui de


30 nr. 100, 2017

a-și depăși propria condiție, de a seridica deasupra oamenilor obișnuiți,se lupta cu aversiunea față de armelecare îi erau oferite – fuziunea cuteoriile materialismului dialectic.Nu putea accepta această filosofie înprimul rând pentru că ea reprezentafundația pe care se clădise viațatatălui său. Eșecul acestei vieți îiadusese atâta suferință și frustrare,încât se ferea de orice ar puteaprevesti o istorie asemănătoare. În aldoilea rând, politica bazată peaceastă filosofie excludea credințaîn Dumnezeu, despre care el nu știaprea multe, dar care fusese totușisingura forță ce o ajutase pe mamalui să supraviețuiască și să vadă unsens în tot ce îndurase.”

Moravurile unei societățiRomanul Ligiei Seman

„Portrete din cioburi” poate ficonsiderat și un roman politic. Înpaginile cărții, autoarea evocăsocietatea socialistă vazută prinochii unor intelectuali, tată și fiu,Emil și Gabriel. Autoarea prezintămoravurile acestei societăți,falsitatea regimului politic. Însăniciodată nu s-a putut inventa o calesigură de adormire a conștiințeiatunci când ai avut ocazia să cunoști

chemarea Cuvântului divin. Nuexistă nici liniște și nici odihnăpentru cei care aleg să lase deopartefrumusețea inocenței de copil al luiDumnezeu pentru plăcerile șirealizările de o clipă ale compromisuluiși păcatului. Nimic nu se compară cuo conștiință curată față de sine și fațăde ceea ce este bine și drept, fiindcăindiferent cât de mult suntem mințițide societatea în mijlocul căreiatrăim, totuși Dumnezeu există și noiam fost creați pentru El.

„O stea veșnică pe firmamentulUniversului”

Tema iubirii de Dumnezeu esteomniprezentă în carte, în roman, eaînglobându-le pe cele amintite maisus. Iubirea, dragostea deDumnezeu este singurul lucru careîl ține în viață pe Gabriel. Ea a fostsingura care i-a menținut aprinsăflacăra vieții. El nu a încetatniciodată să creadă în Dumnezeu,indiferent de circumstanțe și asta l-a definit ca om. Chiar dragostea sapentru soție se circumscrie și serealizează ca urmare a dragosteipentru Creator. „Dragostea profundădintre un bărbat și o femeie, cusiguranță sunt simbolul Celei maimari opere de Iubire și Răscumpărare,

iar reflectarea acestei iubiri în viețilecelor din jur o stea veșnică pefirmamentul Universului, deosebităde orice altă stea a lumii acesteia.”

În roman, dialogul are un rolfoarte bine determinat si foarteimportant. Autoarea se face ușorînțeleasă și exprimă totul în frazesimple, pe un ton familiar. La fel cași în celelalte romane, și în „Portretedin cioburi” stilul Ligiei Seman esteclar și concis. Un alt lucru care oapropie pe autoare de cititorii săieste tonul degajat pe care acesta îlfolosește. Limbajul utilizatdemonstrează că Ligia Seman esteo bună observatoare a realității.Concluzia care se desprinde dinromanul „Portrete din cioburi” estecă nici negura comunismului, nicitentațiile bunurilor lumești nu pot săstingă dorința după Dumnezeu ce ianaștere atunci când ajungi să cunoștiCuvântul Său. Prețul compromisuluieste amar și plin de suferință, ocărare ce te aruncă în abisuldisperării fără întoarcere. Totuși,farmecul iubirii divine se revarsă pedrumul celui ce ajunge să învingă,chiar și în urma multor greșeli,amăgirile unei lumi lipsite de reperemorale autentice.

Surâsul simplu„Opreşte trecerea!”

(Lucian Blaga)

De-a lungul iluziei, gândul iar curge prin albii monotone,străbătute de alte gânduri, socotite și mai înalte și mai profunde.Aici, doar alături de gând, există, răsărit și-ntotdeauna, surâsul …,acea parte senină, prinsă-n armonie calmă, peste vibrații interioare.Pentru a accepta ideea de surâs, gândul imaginează libertatea de a alege…, a alege dintr-o paletă de alegeri, ale altora, veniți dintr-un trecut tot mai recent, tot mai aproape de ultimile amintiri… nevolatilizate.Intuitiv, gândul se va fi lăsat convins că libertatea de a alege se oprește , admirând fațada unui zid, numit, cu amplă diluată duioșie…, necesitate.Acum, surâsul, obligatoriu revenit ascuns, pare să semene mai puțin cu celelalte umbre ale sale, dar tot mai mult cu propria imagine nedumerită a gândului, alunecător peste marginile unei oglinzi abia fisurate, pe care o numea cândva, surâzător : libertate.

Ion Teodor PALADE

Lumini paralele


31nr. 100, 2017

POEMEAlensis de NOBILISAlensis de NOBILIS

Judecat[Când părăsit de îngeri, fără muzeSă îţi asculte taina din visare,Stau albe foi, ca parcă să te-acuzeCă nu pictezi, ci stai cu ochii-n zare...

Şi nici nu scrii, de parcă viaţa duce, Cu vânturi reci, mirajele în spaţii,Parcă oftează şi Isus pe cruce;Muşcaţi din înger, aripa tăiaţi-i

Şi arătaţi poetului, rânjind,Cum ultima oglindă zace oarbă,El ochii îi ridică şi zâmbind:Tăiaţi-mi mâna, ce atâta zarvă,

Să nu pictez ce-i gol în casa voastră;Scoateţi-mi ochii, dacă văd mistere!Iar când lumina intră pe fereastră, S-o încuiaţi, lumina vi-i tăcere;

De-o îmbrăcaţi, goi sunteţi şi vă doareŞi aripa tăiată e un fulger;Când m-aţi urca pe rug e sărbătoare,Însă veţi plânge, voi aţi ars un înger!

Reg[sireLumina-i zâmbet, curg mărgăritare,Ferestre cheamă îngerii la denii;Se-aud, în aer, îngânând stihare,Mirese oarbe, invocând vedenii...

În răzvrătiri ne-ntunecăm o clipă,În palmă tremur răscoleşte karmă;Când peste umeri înserarea ţipă,În tunul clipei păsări vor să doarmă.

E noaptea albă, beatului, amantă,Îndrăgostit de luminări din nimb,Nuntirea-n aer e mirobolantă,Că faci cu îngeri îngerime schimb.

Când slujbele în ceruri încetează,Fântânile mai curg din îndurare,Iar dacă visul intră-n metastază, De vraja mării nu mai ai scăpare;

Te răstigneşti pe ţărmuri ca-n pasteluri,Că să rămâi statuie de nisip,În cer fecioare urcă pe creneluri,În pietre plânge suspinând Oedip...

O arătare-n valuri se năzare, Iar umbra mării-n lunecări o duce;Intri-n extaz, aştepţi o fulgerare, Sufletu-n ceruri, regăsit, să urce.

Ora`ul de aurOraşul de aur cu havuze-n livezi,Cu valuri de ambră curgând peste toateDin stoluri de păsări cu ochi de aezi,Ferestrele-s toate cu diamante drapate;

Cadâne cu daruri în braţe-mprumutăUlcioare cu mirul curat de Damasc,Iar îngeri de smirnă în inimi ascultăCum pruncii din pulberi stelare se nasc.

Vibraţii de muzici se-aud, ori se pareCă visele cresc înspre nouri liane,Secunde clipesc dintru ceasuri arareParfumuri de mosc, valsând curtezane.

Oraşul e parcă ascuns după zare,Dar nimeni de el nu ştie să spuie,Acolo îşi scarpină-n cap, de visare,Oamenii locului, imaginare cucuie.

O lene domneşte-n oraşul de vis,Un somn te-nveleşte din arbori şi frezii,Domniţe visează feţi-frumoşi de plictis,Aşteaptă pe însuşi dumnezeul zăpezii.

Din turnul oraşului un semn doar se faceŞi arborii cântă-n copiii ce cresc,În voaluri de vânturi lumina se coace;Eu caut oraşul. Visez? Mă trezesc?

AnatemePe culmile uimirii raza-i pură,Cu oglindiri de pleoape fanteziste;Când aura îţi cade pe carurăŞi genele-ţi mângâie ametiste,

În umbra mării zeul duce vinul,Să înflorească-n împletiri de coapsă,Vei levita odată cu sublimul,De fericirea vei primi pedeapsă,

Iar văluriri de aer onduleazăIntuitiv, pe chip, uimirea ta,Căci îngerii surâsul îţi citeazăDe câte ori pe nori tu vei dansa...

Ţi-aş desena pe chip credinţa fermăCă porţi în tine un secret divin;Să te conving că dragostea-i eternă,O să te-ncui în cupa unui crin,

O să-ţi pictez pe buze anateme,Când mă apropii, să mă stăpânesc,Căci gura ta mereu o să mă cheme...Eu o să vin mereu să te... citesc.

Îndemn Dă foc veşniciei, de foc vrei să dai! Cântă, iubeşte şi sari în prăpăstii! Eşti pasăre cu aripi din şoapte de nai, Fluture desenat în spatele măştii.

Lanţul te strânge, iar haina te doare Cum sânul se sbate ca valul în mal; Cine să-ţi spună de dragostea, oare,Ţi-e rug, înflorire ori drum spre telal?

Cântecul mişcă în buza ta setea, Iarăşi aprilie te-nfloreşte în trunchi... Hai să murim în paradisul din Letea, Hai să visăm amândoi în genunchi...

DE LA EPOCA DE AURDE LA EPOCA DE AURLA EPOCA DE PIATR|LA EPOCA DE PIATR|

Anton gAgIu

Oare acele ceasor-nicului vieții merg înapoi? Lumea numai merge înainte sau îmi crează impresia că se întoarce deunde a plecat? Istoria a încremenit, universul are o clipă deodihnă și după ea nu mai știe încotro s-o apuce? Întrebărileacestea m-au frământat ieri, mă frământă și azi și poate șimâine.

Azi am vrut să angajez la firma pe care o administrez opersoană. O am în fața mea. O privesc. Încerc să pătrund însine, la rece, fără să-i pun nicio întrebare, doar o studiez, maiîntâi fața, apoi ochii, mai ales ochii, prin ei poți să-i vezisufletul unui om și poate și mintea. E chestie de concentrare,dar și de dorință. Apoi îi iau exteriorul la puricat:vestimentația, cum arată mâinile, cât de curați sunt pantofiisau… doamne? Ce poartă în picioare?

Am văzut că purta un sacou care avea mânecile franjuite,de prea mult purtat, cămășii cu o culoare nedefinită îi lipseaun nasture. Era nebărbierit de mult, arăta ca un soldat dinprima linie după două săptămâni de front. Toate acesteconstatări mi-au trecut prin minte în două minute. Nu știamdacă eu aveam nevoie de acest om sau el avea nevoie demine sau era între noi o… conexiune biunivocă a relațieidintre oameni, amândoi așteptam ceva unul de la altul. Ar fitrebuit să urmeze un interviu așa cumse obișnuiește la angajare, să-l cunosc,să știu cu cine am de-a face, să-l încerc,să-i determin resursele, limitele,angajamentul, calitățile care-lrecomandă și defectele care-l limitează.

Observ că nu a venit singur, lângă elîn fața mea mai este o persoană, ofetișcană, o fetiță pentru că îmi spunecă:

- Am doisprezece ani, sunt elevă.- Și de ce ai venit aici? Tu nu poți da

un interviu pentru că ești minoră, îi spun foarte serios,privind-o ca s-o fac să înțeleagă situația.

- Nu, nu am venit pentru mine, ci să-l ajut pe Florin, e vărulmeu, completează ea situația, deși nu i-a cerut nimeni acestlucru.

- De ce să-l ajuți? Văd că nu-I lipsește nimic, are mâini,picioare, urechi, ochi, gură cu care poate vorbi, respiră. Cenevoie de ajutor are?

- Florin nu știe să scrie, îmi spune roșindu-se toată, iarFlorin lăsase capul în jos.

- Dar văd aici la dosar că are o adeverință, care dovedeștecă a absolvit opt clase, spun contrariat.

- Are, dar acolo nu scrie că nu știe să scrie și nici săcitească.

- Câți ani ai Florin? îl întreb pe el.- Douăzeci și trei.

- Și ce ai făcut la școală opt ani, dacă nu ai învățat să scriiși să citești?

- Nu prea am frecventat-o, am fost și eu când am putut, arăspuns din nou cu capul în jos.

- Și cu ce te-ai ocupat, din ce ai trăit până la vârsta aceasta?- Am lucrat pe la oameni prin sat ba una, ba alta.- Și acum de ce vrei să te angajezi?- Ca să am și eu un venit stabil.- Dar nu vei putea îndeplini sarcinile pe care le primești,

dacă nu știi să scrii și să citești, îi spun, dar nu-l descurajez.- Ba pot să-mi fac sarcinile, știu să vorbesc frumos cu

oamenii, să fiu receptiv, politicos, să fac ceea ce mi se spune.- Florin, dar trebuie să scrii rezultatul serviciului în niște

registre, cum ai să faci asta dacă nu știi să scrii? Trebuie săcitești anumite documente ca să permiți accesul în instituție,cum faci asta?

- Am să rog pe cineva.- Nu poți să rogi pe cineva, pentru că ești singur, nimeni

nu e lângă tine, verișoara ta de acum nu poate sta lângă tinepentru că ea merge la școală și face ceea ce tu n-ai făcut cândai fost la școală.

- Dar vreau să muncesc! Vreau să muncesc! Apoi am săînvăț să scriu și să citesc!

- Va fi foarte greu să faci asta, dar nuimposibil. Au trecut nouă ani de când nu aimai dat pe la școală și iată că nu ai maiînvățat nimic, i-am spus tranșant.

- De ce crezi că ai ajuns în situația aceasta?- Nu știu, poate pentru că am crezut că

școala nu-mi este de nici un folos, că pot faceceva și fără școală, mi-a spus încrezător căceea ce spune poate fi și adevărat. Poate doarpentru el, pentru societate nu, și până la urmănici pentru el nu era adevărat.

- Florin, e adevărat, nu toți oamenii pot fi ingineri,profesori, doctori. Unii, mulți chiar trebuie să fie agricultori,muncitori pentru diverse meserii, iată agenți de securitate,dar toți au nevoie să cunoască lucruri de bază fără de careviața normală nu e posibilă: să scrie, să citească, săsocotească. Să știi Florin că în orânduirea comunei primitive,ai auzit de ea?

- Nu. A venit răspunsul lui imediat, atât de sigur era că nuauzise.

- E prima orânduire socială cu care sau de la care omul și-a început evoluția, ascensiunea pe scară socială, atunci, spun,nu erau școli, dar viața i-a determinat pe oamenii care trăiausă socotească, ca să-și măsoare hrana, au inventat niștesemne pentru scris, apoi au învățat să citească aceste semne.Știi când s-a întâmplat asta?

-Nu.

nr. 100, 201732



33nr. 100, 2017

- Acum câteva sute de mii de ani. Fruntea i s-a cutat,gândea și mintea era scormonită de acest adevăr crud pecare-l afla de la mine.

- Tu vorbești cu vreo fată?- Da.- Și nu i-ai scris niciodată vreun bilețel?- Ba da, a spus și a pus capul în pământ, uitându-se cu

coada ochiului la verișoara sa. Aceasta zâmbea. Era clar, eaîi scrisese bilețele.

- Ce te vei face tu când verișoara ta o va lua pe drumul eiși nu va mai fi lângă tine? Nu a spus nimic, dar a oftat. Eraun oftat care venea din rărunchi.

- Din ce am vorbit pană acum ai înțeles la ce nivel te afli?- Da.- La care?- La nivelul comunei primitive.- Nu. Nici acolo. Ți-am spus că oamenii care trăiau atunci

știau să scrie cu semne inventate de ei, să socotească șidesigur citeau semnele pe care le scriau. Tu nu știi nimic dintoate astea.

- Păi există ceva mai jos de comuna primitivă?- Da.- Ce?- Omul neștiutor, ignorant, care crede că el se descurcă fără

a face vreun efort să învețe ceva, sau că altcineva va aveagrijă de el.

- Deci nu mă angajați?- Ba da. Dar numai dacă îmi dovedești că adeverința

aceasta pe care scrie că ai absolvit opt clase e veridică.- Nu pot acum, a răspuns abătut.- Atunci când o să poți, revii și mai vorbim.M-am despărțit de un personaj. Nu știam dacă vine din

trecut sau din viitor. Pentru că nu aveam cum să-l plasez niciînapoi și nici înainte. În prezent oare avea un loc? Din păcateda. Și ca el sunt sute, mii. Mi-am pus mâinile pe cap și pentrumoment m-am îngrozit de ce va urma.

M-am ridicat de la birou, mi-am luat capul în palme și l-am clătinat bine ca să-l trezesc la realitate. Degeaba.Realitatea tocmai fusese cu câteva minute în urmă în biroulmeu.

POEMEPOEMEMihaela-Mariana CAZIMIROVICIMihaela-Mariana CAZIMIROVICI

vrere

mai zâmbește-io datădoar o datăînainte să trecifluviule mai binesă te-necilângă malul obișnuitcând tot Cerulștie că ești puternicoferă-i simplitatea

din coaj[

ferecatăla jumătatea glonteluijinduiescla marginea tăceriicu genunchiipână în vârful munteluistrivescadierile și latrufără voiespre focul viu din mine

pe lâng[ timp

ziduli s-a-nțepenitpe talpăîncă din clipa-n carea văzut-ope malul râuluiferindu-l de lupa dat perdeauaʼnspre cornul luniii s-au ivit din noula orizonttoate zilele

început de fior

când ți se prelingea brațulpeste ramura aceeaai înțeles că zâmbetulîți este destinatți se lipise repede pe inimăiar valul venisedoar să te bată pe umărîn amintirea perleinou-născute

relaxareprematur[

capricioasa valese-ntinde prea iuteprea la vedereaînțelegeriiparc-aș mai fi cerutcevaîn plusîmbrățisările ceasuluiîmi întunecăprea multdesprinderile viitoare

nr. 100, 201734


MORIS MANESMORIS MANESPEISAJUL CA TEMATICPEISAJUL CA TEMATICĂĂ

Dorel SChORDorel SChOR

Conceptul de peisaj estecontroversat. Privit din perspectivafiecărui artist, peisajul prezintă o

mare diversitate de atitudini, desensibilitate, de înțelegere. Amputea chiar afirma că el reflectăexperiența sufletească și gândireapictorului într-un anumit moment șiîntr-o anumită situație.

Pentru pictorul Moris Manespeisajul reprezintă un ansamblucontextual, un colț de natură cuprinsdintr-o privire, dar care formează untot estetic, o anumită a interacțiuniidintre relief, clima sugerată,vegetație, ape, soluri și activitateaomului. El trece de la peisaje defactură tradițională, la peisaje cuelemente abstracte și simbolice, fără

a părăsi însă realismul figurativ.Există în peisajele semnate de

Moris Manes o anumita nostalgiediscretă după imaginile fixate încopilărie și adolescență (dealurileBotoșanilor, lunca Prutului laȘtefăneștiul natal), chiar dacă, înmajoritate, inspirația este dată denatura inimitabilă a Galileeiisraeliene sau a vechiului cartier dinYaffo.

Dar practic, pictorul trecedezinvolt prin majoritatea speciilor:peisajul urban, cel rural, lacustru,forestier sau marin. Fără a neglija

cea ce s-ar putea numi peisajularhitectural. Spațiul arhitecturalpoate fi înțeles și ca o manifestare aimaginii mentale a mediului.

Cea ce caracterizează tablourilelui Moris Manes, indiferent de temaaleasă este armonia cromatică,paleta rafinată și pastelată, desenulconcis și vigoarea. Rigurozitateadesenului, culorile și orchestrareainteligentă a acestora dovedesc, încele din urmă, acuitatea observațieipictorului. Vedem cum dinperspectiva artistului, se pot realizao mare varietate de atitudini, detipuri, de interpretări...

Peisajul ca tematica, se adaugămultiplelor subiecte pe care MorisManes le-a abordat de-a lungul

anilor și le-a prezentat publiculuilarg în expoziții care s-au bucuratîntotdeauna de un binemeritatsucces.

Stau într-un fotoliu mic, asemănătorcu cele de acasă, mănânc parizer şibeau cafea. E bine! După drumul de laBacău până aici, la Pensiunea unde amreţinut din timp o cameră, ca şi dupătransportul bagajelor de la maşinaamicului meu, un pic de tihnă ebinevenită. Stau picior peste picior şiprivesc pe ferastră. Sunt în Braşov,supranimit, pe drept, Regele oraşelordin România (aşa scrie pe umbreleleparasolare de jos, de la restaurantele dinPiaţa Sfatului şi din faţa bătrânei, darviguroasei case, în care suntemgăzduiţi!). Mă aflu la punctul zero alminunatului oraş, de la poaele deCarpaţi, mai precis lângă munteleTâmpa. Coamele verzi de braziînfiorează firea, îmbie gândul, mângâieinima. Iar cerul este pictat cu albastrude lapis lazuli şi e presărat, ici-colo, cubucle de părâu, alături de nişte scameparcă făcute din vata unor norişorialburii, dantelaţi cu sidef pe margini.Un nor ceva mai gri, s-a oprit undevade-asupra Tâmpei şi-i mângâie crestelecare, la rândul lor, parcă fumegă dinvechile păduri Braşovene... Se-audecumva şi o doină, iar din depărtări detimp, răzbat spre mine ritmuri debaladă.

Personaje din istorie şi fire delegendă se-ntreţes pe înaltul zării, iarzidurile groase, de-aici, de jos, dinCetatea vechii Corone, în care eu stauboiereşte, vin pe lângă noi, să neşoptească poveşti de dragoste şi tainicedureri din veacuri dispărute. Aerul,afară, e minunat, curat şi răcoros, darsoarele blând şi bun dă văpaie totuşiacoperişurilor de ţiglă roşie sau maron.Minunate locuri, aici, în Piaţa Sfatului,iar unele culori îmi amintesc şi depânzele pictate, cu har şi dor, de LianaSaxone Horodi... E un alt Braşov, şitotuşi mă regăsesc şi-n el.

Lume în mişcare. Eleganţă şi

civilizaţie. Curăţenie şi bun gust.Braşov! Farmec citadin şi aer sănătos,alpin. Ne aflăm în inima târgului. Locbinecuvântat , loc de farmec, însă plinşi cu fiori din vremuri seculare, trăiri denebănuit azi, în minunatul context alunui spaţiu ce tinde să devină CapitalaCulturală a Lumii. ( Poate-i prea mult,dar contează sensul pe care ţi-l imprimiîn viaţa ta de om sau de oraş! ).

...Parizerul cere bere, dar n-avem, n-am apucat încă să ne organizăm maibine, bagajele sunt desfăcute şi-aranjateîn mobile noi, care-aduc însă aici, înodaia mare şi curată, legende, vorbe declacă, întâmplări aparte şi, dacă aideschidere spre a recepta fie şi în parte,trăiri ce-au fost şi nu mai sunt, te poţiîmplini mai mult, ştiind mai bine pe cepământuri calci şi cu ce oameni şi faptedispărute se-ntâlnesc paşii gândului tău.Trăieşti acum şi trăieşti atunci. Lăsămde-o parte viteza maşinii şi circulaţia depe şosele şi, în sfârşit, aşternem vieţiiun ritm de tihnă şi vacanţă. Cameraunde stăm are ferestre mari şi elecuprind întreaga Piaţă a Sfatului. Ecentrul medieval şi modern alBraşovului: piaţă largă, frumoasă,ocrotită de jur împrejur de case bogate-n amintiri, iar odăile clădirii noastre,vibrează şi de farmecul clipei cuascunse zbateri din veacuri dispărute.Ele, odăile, au cunoscut aici bunăstarea,dar şi tumultul amalgamat de bucurii şitristeţi, de gânduri bune şi rele, de fapteobişnuite cândva, dar neacceptate azi.

Scările, nu multe, până la primuletaj, sunt din lemn vechi, făcute-nformă de evantai, dar sunt solide şilustruite, fără a le fi ascunsă patinavremilor. Camera, cu pereţii ne-ncărcaţiinutil şi al cărei candelabru dă valoareşi distincţie, are mobilă nouă cu ecourivechi, de lume bună şi ţintuită-n timpulei trecut şi stins. Duşumeaua e acoperităde un amplu covor pluşat pe griuri şinote discrete, iar când păşeşti, lemnul

parcă ar geme, iar auzul meu discernecumva un glas incert de om... Când temişti, partenera ştie. Dar ne obişnuimrepede cu nedesluşitul cor al lemnelorde sub covor. Ascult atent, în timp ceconsoarta păşeşte, trebăluind nimicuri,căci ea nu poate altfel. Ascult. Şi credcă un om al legii glăsuieşte câteodată,aici, în liniştea odăii noastre, rostindu-se pentru ordine şi pace, pentru dreptateşi adevăr. Şi iată de ce: în acest imobila locuit, în Evul Mediu, un înaltjudecător al obştei Braşovuluimedieval. Personaj de vază, înstărit, omce avea în mâinile sale, pâinea şi cuţitul.

Prin ferestrele acestei case (dar, peatunci, fără termopane, desigur) elvedea tranzcţiile ce se făceau în piaţamare, urmărea fioroase execuţii ceaveau loc la Stâlpul Infamiei, stâlp cese afla la numai câţiva metri de aici.Judele privea, ca şi mine ( dar cred, fărăparizăr ) întâlnirile lumii bune şiplimbarea oamenilor în ceasuri detihnă; de aici îi auzea Excelenţa Sa petrâmbiţaşii care, din balconul CaseiSfatului (de vizavi), anunţauevenimentele majore ale urbei, sauprimea trecerea timpului prin limbajulclopotului din ceasul turnului Primărieide cu secole în urmă. Iar duminica,spaţiul Pieţei Sfatului şi al odăilorînaltului judecător se umplea(ca, dealtfel, întreaga aşezare) de dangătulsărbătoresc şi de smerenie al clopotelor

CA LA TEATRU, MADAM !CA LA TEATRU, MADAM !Roni CĂCIULARU

nr. 100, 2017 35


Bisericii Negre. Acum, în aceeaşistrăveche încăpere, cu geamurilenedeschise, nu se-aud aceste plutirisonore, cu-adânc ecou şi sens, daratunci muzica lor înălţa firea şi dădeapreţ existenţei.

De fapt, Piaţa Sfatului e – după cumse ştie - doar o parte a oraşului, care-lsubliniază mai accentuat pe celmodern, înaripat cu clădiri elegante,acestea alcătuind un curcubeu de stiluriarhitectonice (printre care ne-amplimbat, nu o dată, cu alte prilejuri ).De la stilul preromantic la cel gotic, dela cel clasic la cel renascentist ori de lastilul baroc sau rococo până la eleganţaşi geometria sinceră şi directă, curată şilin arcuită a unor case moderne, lângăziduri de cetate şi între crenelurilemunţilor, te simţi parte din natură, chiarşi din natura locului, te simţi măreţ şi,totodată, insignifiant, când te gândeştila trecerea timpului şi fiinţarea efemerăa oamenilor... Dar iată, după zbaterilelor, după nimcnicia şi grandoarea lor,iată, oameni buni, ce frumuseţe de oraşa rămas şi va rămâne!

Am cam luat-o razna. O fi din cauzacafelei? E drept, gazdele ne-au pus ladipoziţie materie primă de calitate.Gazdele. Ce oameni! Ce oameni ne estedat să întâlnim! Doi intelectuali declasă. Doamna Dorina. Dorina Boriga.O bijuterie de om, absolventă aFacultăţii de filologie ( „Secţia română-franceză”) împreună cu omul ei

pereche, distinsul istoric GheorgheLazea, autor al unor puternice studii-eseu, de mare actualitate – dar şi omulpriceput la toate cele ale gospodăriei. (Titlul a trei cărţi semnate de acestcărturar: „Omul şi Puterea”, „Subtăvălugul umanismului socialist”,„Teroare şi oroare în raiul comunist”).Dar despre ei, despre proprietariipensiunii, vom mai vorbi, căci avemîncă destule de spus! Să precizez numaiun fapt: cu doamna Dorina ne-am auzitprima oară la telefonul pe care l-am dat,ca să rezerv o cameră. Găsisem în

internet Pensiunea „La Maisonnette”,mi-a plăcut numele, apoi m-am şidocumentat puţin: este la 100 de metride Biserica Neagră, are Wi-Fi şiteleviziune prin cablu, baie cu duş încameră, confort şi igienă. Muzeul deistorie, ca şi cel al Civilizaţiei urbane seaflă la 50 de metri distanţă. CasaSfatului, vizavi. In stânga, CasaNegustorilor. Tot ce este în jurulPensiunii este istorie şi legendă, este

farmec şi mister. In plus, viaţa cuelementele ei moderne şi de bun gust,de azi.Am presupus că n-are cum să nufie bine. De fapt, de dreptatea mea, demiezul lucrurilor, m-am convins şi cevamai târziu, în Braşov. Dar să continuicu ce m-a atras aici: restaurante şicafenele de tot felul, la doi paşi. Nudeparte sunt şi Teatrul şi Filarmonica...Poiana Braşov - la 10 km. Bun! Ne-amhotărât (dar şi datorită preţuluiconvenabil): aici va fi sejourul nostru.

- Vorbesc din Israel, doamnă. Aşvrea o cameră dublă. Îmi răspunsesechiar proprietara.

- Domnule, m-aţi prins într-unmoment special. Nici nu ştiţi! Abia amterminat de citit cartea lui Amos Oz„Dragoste şi întuneric! E grozavă.Scriitorul ăsta, e excelent! Am citit totce a apărut la noi din scrierile lui!

- Doamnă, zic, dar ne asemănăm!Amos Oz este una din marile melepreferinţe...

Şi iată-mă acum, picior peste picior,privind de la etajul unu, prin una dinfereastrele camerei mele (deosebit despaţioasă şi foarte curată), admirândfreamătul cu aură de sărbătoare almulţimii de localnici şi de turişti veniţidin toată lumea. Soţia mea este şi eaîncântată. Făcând orecum abstracţie deparizerul meu cu pâine (e drept - m-auns pe inimă!), îi spun doamnei mele,care mă aprobă:

- E ca la teatru, madam!

nr. 100, 201736


M-am săturatM-am săturat să ascult aberații neo-fasciste,

monarhiste, decembristecapitaliste, socialiste...

M-am săturat să vad bărbații văicărindu-se„ce ne-a făcut” guvernul, mafioții, industriașii, hoții,

cărcotașii sau multinaționalele;M-am săturat să alergăm bezmetici după închipuițilideri de opinie, de strada, de cartel, de partid...

M-am săturat sa văd in jurul meu lașitate, trădare, urăși minciună.

M-am săturat să văd depuneri de coroane, jerbe șicuvântări pompoase.

M-am săturat de oameni ce doar „vor” de la alții, darnu mișcă un deget pentru altul...

Chiar m-am săturat de neputința voită a unorasau voită, a altora...

Albaamarnice-amintiri mi-au fost din nou aprinse

în zodii ce decurg din al meu început...am fost odata "alba",acum mă sting în lut...

și voi a duce facla miresmelor apuseși voi a fi din nou

cu alt "nou" început...priveste-ma Doamne și spune-mi

mă sting acum în lut?!

Luiza VOLF

nr. 100, 2017 37


AL FRANCISC & MANUELA CERASELAJERL|IANU - ECUA}II LIRICE - LUMINA

SINELUI NOSTRUElena BUICĂ

Aştern câteva cuvinte despre volumul„Ecuaţii lirice”, cu ochiul cititorului fărăpretenţiile unui critic literar din tabăra căroranu fac parte.

La primul contact cu cartea, constaţi căautorii, Manuela Cerasela Jerlăianu şi AlFrancisc sunt nişte poeţi nonconformişti.Forma, în care îşi îmbracă ei creaţiilepersonale, este ceea ce se numeşte,îndeobşte, proză poetică, avândcaracteristica de a nu se supune nici uneireguli structurale precise privind rima, ritmul,numărul de silabe al fiecărui vers, etc. Darproza poetică se realizează exemplar încristalizări individuale inedite încărcate deinfuzii lirice. Valoarea acestor proze poeticeo dau tocmai această formă elaborată şicalitatea imaginilor, chiar dacă uneori sefoloseşte un limbaj prozaic. Ea se distingeprin unitatea şi lapidaritatea sa, prin universulpoetic bazat pe o constantă - esenţializarea.Originalitatea şi actualitatea acestora sedesprind uşor, iar această structură esteagreată ca stil postmodern.

Acest volum mai are o notă specifică, unamai rar întâlnită, e conceput sub formă dedialog. Pe fiecare pagină se aud voceapoetului Al Francisc şi răspunsul poeteiManuela Cerasela Jerlăianu. El spune: „Amsă trec frumoaso/ prin dreptul tău/ de o miede ori/ dar autobuzul care mă poartă/ n-o săoprească / nici măcar o singură dată”(Neşansa). Ea replică: „Mi-aş duce zilele unadupă alta/ într-un răsărit târziu/ să văd cum se

opresc/ în faţa clipei/ în care noi/ hoinăreamînfloriţi de speranţă” (Speranţă, p. 79).

Deşi nu o spun direct, amândoi poeţii punmare preţ pe forţa vindecătoare a creaţieipoetice, pe lumina ei neînserată, poate şi cao contrapondere a faptului că amândoi audificultăti fizice împovărătoare. În urma unoraccidente intervenite drastic în viaţa lor, AlFrancisc şi-a pierdut vederea, şi Cerasela,mobilitatea membrelor. Ea se foloseste acumdoar de degetul mic de la mâna dreaptăpentru a scrie la computer.

Scrisul, această alchimie a vieţii, adevenit stâlp al bolţii pe care se sprijinăneîntrerupt lumea lor interioară. Întresuferinţă şi speranţă, s-au aşternutfrumuseţea şi înţelesul adânc al cuvântuluicare a făcut legătura între universul vieţiiînconjurătoare şi sinele lor. Din multe poezii,se simte cum glisează spre o lume numai deei cunoscută. „Trăiesc/ de azi pe mâine,/ cucâte o poezie, la cină, şi câteva semne/ depunctuaţie/ în cană”, aşa cum mărturiseşteAl Francisc în poezia „Viaţa”. „Viaţa mă învaţăzi de zi/ cum să o consum,/ dar eu îi arăt lasfârşitul zilei,/ că nu am făcut economie/ derutină”, îi răspunde Cerasela Jerlăianu, înpoezia cu acelaşi titlu (p. 38).

Creaţiile lor s-au născut din capacitateacu care au reuşit să-şi asculte experienţelelăuntrice, raportând totul la eul poetic, ca apoisă le comunice îmbrăcate în haina cuvântuluifrumos rostit. Citindu-le cărţile şi notele lorbiografice, aflăm dramele şi victoriile acestorpoeţi care au păşit printre cioburi şi spiniînghiţind-şi lacrima mută a durerii pentru aieşi la suprafaţă, să soarbă o gură de aercurat şi dătător de energie. Intuim, cu emoţiedrumul dus-întors făcut fără întrerupere înadâncul sinelui insondabil şi anxios, acolounde s-au sedimentat secvenţele de viaţă, şini-i imaginăm căutând cu încordare caleaspre lumina bucuriei de a trăi, încununată desperanţe. Acestea pot fi o lecţie de viaţă chiarpentru noi toţi, cei care avem sănătatea fărăprobleme severe. Se cere să le citim poeziileca pe adevărate litanii aduse biruinţei în luptacu marile încercări ale destinului.

Printre multe altele, am admirat la ei şifaptul că au trăit din plin afirmaţia lui Paul

Valery: ,,Omul care scrie nu e niciodatăsingur.” Încrederea în forţa cuvântului a făcut-o pe Manuela Cerasela Jerlăianu să spună:„ştiu că o simplă sintagmă poate schimbasau ghida omul”.

Harul cu care ei au fost înzestraţi,răbdarea, dăruirea şi neostoirea autransformat neşansele vieţii lor într-un universoriginal, cu totul special, înnobilându-l cuvirtuţi artistice care respiră prospeţime lirică.

Referindu-ne la tematica acestui volumde poezii, remarcăm că Eul liric al poeţiloreste încrustat într-o infinitate de idei, de visuri,de trăiri, de revelaţii care pun în mişcareenergiile creatoare deschizătoare de ferestre,dar iubirea şi bucuria de viaţă, aplecarea spreo lume mai bună sunt puncte cardinaleînscrise în sufletul lor, învăluite în unduireamătăsoasă şi tandră a emoţiei.

„Mireasma Iubirii şi miresmele plăcerilorlumeşti îmi stau aproape, atât de aproape,încât ele fac din mine omul care sunt azi, aşacum mă puteţi distinge fiecare”, mărturiseşteCerasela. Dacă iubirea lui Al Francisc este oiubire puţin mai pământeană, în care bărbatuleste mai prezent, iubirea Ceraselei este maispiritualizată, mai înălţată spre cer şi sprelumină.

EL: „Am spus-o zilnic şi fără oprire/ căfiecare colină aduce cu pântecul tău/ aşa cămerg la deal/ şi cobor către vale/ curăsuflarea tăiată/ şi aproape mereu”(Mereu).

EA „Am învăţat să te recunosc/ dintremunţi,/văi, copaci/ sau dealuri/ dupăzâmbetul dimineţii/ şi căldura excesiv defierbinte/ a nopţii/ şi am înţeles că fiecarestea/ poartă numele tău/ pe umeri/ aşa căaleg să te ajut mereu” (Asemănare, p.76)

Te cuceresc imediat sinceritatea,candoarea şi spontaneitatea ideilor poetei,nu poţi să nu o îndrăgeşti, şi nici pe AlFrancisc nu poţi să-l ţii departe, fiindcă îi auzipermanent respiraţia şi tumultul trăirilor sale.

În încheiere, nu stau la îndoială să afirmcă poezia acestor poeţi va dăinui în timp,pentru felul cum sunt înregistrate mişcărilelăuntrice, viziunile, contemplaţiile, întregalume poetică încărcată de emoţie şi defrumuseţi turnate în forme care respirăprospeţime.

Climate literare la zece aniClimate literare la zece aniși o sută de aparițiiși o sută de apariții

gheorghe Valerică Cimpocagheorghe Valerică Cimpoca

În iunie 2007, intuind necesitatea unei reviste decultură, care să slujească frumosul, binele şi adevărulprin cuvânt şi imagine, a văzut lumina tiparului revista„Climate literare” fondată de către poetul și jurnalistulIon Iancu Vale înpreună cu confrații săi SebastianDrăgan și Mircea Cotârță. Denumirea revistei, parcăpredestinată climatului schimbător al societățiiromânști, s-a dovedit a fi un dar pentru cititori, făcutde cei care pot şi vor să dăruiască semenilor ceva dinprea-plinul simţirii şi trăirii lor pentru păstrarea limbiiși literaturii române într-un spațiu geopolitic instabil.

Scopul declarat al revistei, care apare într-odeosebită ţinută grafică, este să readucă „raza seninăa culturii” în sufletul cititorilor, printr-o implicare caresă promoveze creatori de valori spirituale din ţară şide peste hotare, fie consacraţi sau mai puţin cunoscuţi.Revista Climate literare, încă de la început aducelumină și bucurie prin redactarea unor articole cumultă culoare, prin poeziile sau proza scurtă sugestiveale unor artiști ai scrisului, care contribuie la stareasufletească a cititorilor săi. Se găsesc în paginilerevistei, pe lâgă poezie sau proză scurtă și interviuricu scriitori români cunoscuți, recenzii pentru cărțiscrise și stiri culturale. Revista promovează șiîncurajează tinerele talente publicându-le scrierileliterare.

Aprecierea revistei de către cititori și ofertele decolaborare ale multor autori români și din străinătateapreciați în lumea literară, răsplătesc munca celor carecred în menirea culturii, în general și a literaturii înspecial, de a contribui la imbogățirea spirituală acititorilor, luminându-le viața. Revista ClimateLiterare a fost susținută în afara unor sponsoriimportanți și de numeroși scritori și poeți, atât din tarăcât și din afară. Ea a apărut și continuă să aparădatorită efortului unor oameni bine intenționați șiactivi care sprijină și își dedică din timpul lor uneimunci creative și care nu pretind nimic pentru aportuldepus. Există oameni de cultură în România și înstrăinătate, iubitori de limba română, pentru carerevistele apărute sunt parte a aspirațiilor și destinuluilor. Tutur acestora vrem să le mulțumim și le dorimsănătate,fericire și viață lungă.

Vrem, ca în continuare, revista să apară atâtelectronic cât și tipărită animată de noi teme, și de alteexigențe în dorința ca ea să devină în viața culturalăun liant care să dea consistență, gust și o nouă șiindescriptibilă savoare cenușiului trudei de fiecare zi.Nu au dispărut cititorii, ei se găsesc pretutindeni chiardacă tirajul pe hârtie nu este mare, apariția revistei în

format electronic face ca cei caremai cred în bine și frumos să leprefere fabricilor de vulgaritate șiidiotizare care sunt acumteleviziunile sau ziarele. Nucerem nimic la accesarea revisteipe internet și vă dorim lecturarăplăcută.

10 ani de existență și apariția

continuă a 100 de reviste

dovedește puterea noastră de

rezistență.

nr. 100, 201738


Stimularea interesului pentruStimularea interesului pentru

lecturlecturăă în rândul elevilorîn rândul elevilor

șși ,,Climate literare” i ,,Climate literare”

O zi specială, 12 mai 2017, pentru că la sediulCasei Corpului Didactic, Dâmbovița, sesiuneaștiințifică cu tema: Stimularea interesului pentrulectură în rândul elevilor, a reușit să adune aproape50 de actori principali ai actului didacticdâmbovițean. Activitatea a fost organizată de CasaCorpului Didactic, reprezentată de: directorprofesor, Barbu Daniela, profesor metodist AlexeCrenguța, bibliotecar profesor Dragoș Manuela, încolaborare cu Școala Gimnazială TudorVladimirescu, reprezentată de profesor SaftaMariana Alina.

În acest mod, lectura, cartea, comoara deînvățătură, își deschide larg paginile și adună la unloc: școala-biblioteca-autorii-contemporani-publicațiile.

Scriitori de seamă dâmbovițeni au fost invitațila această activitate: poeții Ion Iancu Vale șiSebastian Drăgan, oameni care apreciază frumosul,care luptă să scoată la iveală valoarea, chiar dacătimpul este potrivnic. Cele aproximativ cinci ore auadus în față generații, dar și scriitori, iubitori delitere care au ținut să ne împărătească din comoarascrierilor. O lecție frumoasă, în care ni s-au dezvăluit sentimente poetice, tendințe, curente literare.

Profesorii alături de scriitori pot contribui la o deschidere spre lectură. Este o lecție importantă șipentru cadrele didactice, pentru bibliotecari, deoarece s-au prezentat activități creative, metode moderne,proiecte, care pot stimuli interesul elevului pentru lectură. Ideile, opiniile celor prezenți au prins aripi șise va dezvolta o colaborare pentru stimularea interesului pentru lectură. Așa cum o barcă plutește pe lac,așa și literatura se zbate să lumineze sufletul și mintea omului.

Cei doi invitați au prezentat revista „Climate literare” a cărei fondatori sunt, care a împlinit zeceani de activitate și au citit din opera personală, demonstrând prin încântătoarele creații prezentate căpoezia prin valoare adevăr și frumos, triumfă peste timp și spațiu și că pot fi un exemplu pentru viziuneași pretențiile tinerilor de astăzi.

O concluzie a sesiunii poate fi: Haideți să scoatem la lumină frumusețile poeziei și trăirii românești!

Prof. Safta Alina

nr. 100, 2017 39


40 nr. 100, 2017

Cărţi noi în biblioteca

revistei Climate literare

Contact: Tel. 0722 702578 ; e-mail: [email protected] ;web site: http://climate.literare.ro

Cogito„Virgula este un punct înlăcrimat”


+ al uniunii ziari[tilor profesioni[ti din rom-nia 2011...

Documents