zona geograficĂ beiuȘ - lucrari...

Andrei C. Indrieş Andrei A. Indrieş

ZONA GEOGRAFICĂ BEIUȘ

Lect. Univ. Dr. Geogr. Andrei C. INDRIEŞ Geogr drd. Andrei A. INDRIEȘ

ZONA GEOGRAFICĂ

BEIUȘ

Oradea, 2015

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

5

Prin zona geografică Beiuş noi înţelegem Depresiunea Beiuş şi munţii care delimitează această depresiune, adică Munţii Bihor-Vlădeasa la est, Munţii Pădurea Craiului la nord şi Munţii Codru-Moma la sud-vest.

Vom analiza, succint, aspectele fizico-geografice şi umano-economice ale zonei, urmând să punem în final accent pe partea turistică a zonei.

Fig. 1. Așezarea geografică a zonei Beiuș

7

I. AŞEZAREA GEOGRAFICĂ

1. DEPRESIUNEA BEIUŞULUI

Depresiunea Beiuşului este situată în cadrul judeţului Bihor, fiind mărginită la nord de Munţii Pădurea Craiului, la est şi sud-est de Munţii Bihor-Vlădeasa, la sud-vest de Munţii Codru-Moma iar în nord-vest depresiunea comunică cu marea Câmpie de Vest (Banato-Crişană).

Depresiunea Beiuşului, numită în trecut Ţara Beiuşului, mai este cunoscută şi sub denumirea de Depresiunea Crişului Negru, după râul care drenează această arie depresionară. Această depresiune, cu suprafaţa de 825 kmp (10,94% din suprafaţa judeţului şi 0,34% din cea a României), este divizată în două mari subdiviziuni și anume: Depresiunea Holodului la nord şi, respectiv, Depresiunea Beiuş-Vaşcău în sud.

Depresiunea adăposteşte patru dintre oraşele judeţului Bihor şi numeroase localităţi rurale (163 de sate, grupate în 27 de comune), în total locuind circa 110 000 de oameni (106 677 loc.-în anul 2000) în depresiune (17,16% din populaţia judeţului Bihor şi 0,47% din populaţia României). Dacă raportăm la nivel de ţară, suprafaţa este de 0,34% iar populaţia de 0,47%.

2. MUNŢII PĂDUREA CRAIULUI

Sunt situaţi tot în judeţul Bihor, ei constituind o "peninsulă" între Depresiunea Beiuşului la sud şi sud-vest şi, respectiv, Golful Oradea-Aleşd la vest şi nord; faţă de Munţii Vlădeasa ei sunt delimitaţi de Valea Iadei (denumită local, Valea Iadului).

3. MUNŢII BIHOR-VLĂDEASA

Sunt situaţi la est de Depresiunea Beiuşului şi sunt divizaţi, la rândul lor, în cinci subdiviziuni, dintre care trei sunt nemijlocit învecinaţi depresiunii: Munţii Vlădeasa, Munţii Padiş-Scărişoara şi Munţii Bihariei.

Munţii Vlădeasa, delimitaţi, după cum s-a precizat mai sus, de Munţii Pădurea Craiului prin intermediul Văii Iadei, se întind în nord până la valea Crişului Repede iar în sud ajung până la văile opuse ale Crişului Pietros şi Someşului Cald.


8

Munţii Padiş-Scărişoara sau Munţii Bihorul Nordic se continuă la sudul Munţilor Vlădesei, între Crişul Pietros şi Someşul Cald la nord, iar în sud până la alte două văi cu scurgere contrară, Crişul Băiţa şi Arieşul Mare. În vest se află Depresiunea Beiuşului iar la est limita este dată de văile opuse Călineasa şi, respectiv, Albacului.

Munţii Biharia se întind la sudul Munţilor Padiş-Scărişoara, de la cele două văi menţionate, până la alte două văi cu direcţie contrară de scurgere, Leuca, afluentă a Crişului Alb, şi Ghizghiţei, afluentă a Arieşului Mare; râul Arieşul Mic delimitează Muntele Găina şi respectiv Munţii Arieşului-Ţara Moţilor.

4. MUNŢII CODRU-MOMA

Se întind pe teritoriul judeţelor Bihor şi Arad şi cuprind două masive, Codru în nord şi Moma în sud, cele două masive fiind delimitate de văile cu scurgere opusă Briheni şi, respective, Monesii. Masivele sunt delimitate la vest de Depresiunea Beiuşului iar la est de Dealurile de Vest (Piemontul Codrului) şi în continuare Câmpia Banato-Crişană.

Toţi aceşti munţi sunt mai puţin locuiţi (cu excepţia Munţilor Padiş-Scărişoara şi Munţilor Arieşului) dar ei au intrat de mult în circuitul economic.

9

II. RELIEFUL


Regiunea depresionară a Beiuşului are o geneză şi o evoluţie paleogeografică legată de zonele înconjurătoare, de Munţii Apuseni şi de Câmpia de Vest (Câmpia Banato-Crişană).

Regiunea depresionară s-a scufundat faţă de munţii limitrofi în timpul neozoicului, mai exact în badenian, ca şi celelalte depresiuni din vestul Munţilor Apuseni: Vad-Borod, Zarandului, Şimleului.

Depresiunea s-a scufundat pe linii de falii faţă de munţii limitrofi, continuitatea existentă cândva între Munţii Bihor-Vlădeasa şi Codru-Moma se află azi scufundată la circa 300 m faţă de suprafaţă. Peste acest fundament permo-triasic, care se iveşte la zi în unele locuri, ca de exemplu Măgura Forăului = Măgura Răbăganilor, de 396 m, s-au depus depozite sedimentare neozoice datorită mărilor care s-au succedat în acest bazin sedimentar, ultima mare care a invadat regiunea a fost în timpul pliocenului (acum circa 5 milioane de ani în urmă), după care zona Beiuş a devenit subaeriană, sedimentele depuse anterior fiind apoi modelate rezultând relieful actual. Modelarea reliefului a fost dată, în primul rând, de către râurile care urmăreau marea în retragere.

Râurile nu numai că au dat un relief de eroziune dar au determinat şi acumulări aluvionare de-a lungul luncilor lor, în timpul cuaternarului.

În sedimentele marine depuse de fostele mări, râurile au modelat dealurile actuale ale depresiunii, dealuri care au o structură piemontană (adică, stratele geologice înclină lin spre axul depresiunii), mai reprezentativ fiind Piemontul Buduresei, dealuri care ajung la circa 500-600 m la contactul cu munţii şi coboară la cca 225-230 m spre centrul depresiunii. În unele cazuri, dealurile închid mici depresiuni, ocupate de aşezări umane, ca de exemplu Fiziş, Tărcăiţa, Pomezeu etc.

Se remarcă şi faptul că dealurile sunt mai extinse în est, la baza Munţilor Bihor-Vlădeasa şi Pădurii Craiului, şi mai slab extinse la baza Munţilor Codru-Moma. Faptul se datorează vigurozităţii mai accentuate a râurilor care vin dinspre est.

O altă categorie de relief reprezentativ este lunca. Se remarcă, în primul rând, Lunca Crişului Negru, intens cultivată şi umanizată, ca şi luncile râurilor afluente: ale Crişului Băiţa, Crişului Pietros, Nimăieştiului, Roşiei, Holodului, Topei etc. Luncile sunt locuite şi ocupate în agricultură, cu tot riscul revărsărilor şi inundaţiilor.


10

O altă categorie de forme de relief este dată de defileele, sectoarele de îngustări, de chei, create de râuri în cazul întâlnirii unor pachete de roci mai dure. Astfel, menţionăm Defileul Crişului Negru între Uileacu de Beiuş şi Şoimi, în lungime de 18 km, apoi Cheile Tărcăiţei, Fizişului, Holodului între Sitani şi Luncasprie etc.

În general, litologia depresiunii cuprinde nisip, pietrişuri, gresii şi conglomerate, iar în unele locuri argile, marne şi chiar calcare.

Fig. 2. Beiușul văzut de pe Piatra Petranilor. În față Depresiunea Beiușului, în fundal Munții Vlădeasa (stînga) și Munții Bihor (centru și dreapta)


Aceşti munţi, situaţi în est şi nord faţă de Depresiunea Beiuşului, sunt alcătuiţi din roci calcaroase (pe seama cărora s-a format un relief carstic deosebit de bine dezvoltat) dar apar şi alte roci ca gresii şi conglomerate permiene şi mezozoice.

Evoluţia acestor munţi, care nu depăşesc 1 000 m, este comună cu a întregii unităţi montane a Apusenilor, având şi câteva caracteristici particulare care-i individualizează, în parte.

Munţii Pădurea Craiului ca şi toţi Munţii Apuseni sunt cristalino-mezozoici, adică au în bază şisturi cristaline peste care sunt dispuse roci sedimentare permo-mezozoice formate din gresii, conglomerate şi roci

ZONA GEOGRAFICĂ BEIUŞ

11

carbonatice. Aşadar, aceşti munţi au suferit o evoluţie paleogeografică, caracterizată prin sedimentări intense în permian şi mezozoic, o exondare definitivă a lor în neozoic, urmând o erodare treptată a sedimentelor depuse anterior şi o slabă depunere de depozite sedimentare în cuaternar. De asemenea, după exondarea lor definitivă, ei au suferit ridicări tectonice treptate în tot timpul neozoicului, ultima având loc în cuaternar (mişcările valahice); şi actualmente, întreaga regiune muntoasă suferă o mişcare lentă de ridicare (1-2 mm/an).

Relieful este sculptat în două mari categorii de roci, impermeabile (necarstifacabile) permiene şi cuaternare, respectiv în roci carstificabile, calcare şi dolomite, ultimele generând renumitul relief carstic, în care sunt prezente toate tipurile endo- şi exocarstice.

Evident că în relief se distinge şi cel al văilor, văi adâncite bine, care separă zona montană în numeroase culmi principale şi secundare (ex. Valea Videi, Valea Iadei etc.).

Munţii Pădurea Craiului sunt joşi, urcând altitudinal spre întâlnirea cu Munţii Vlădeasa, la peste 1 000 m (Hodrânguşa- 1 027 m, Măgura Beiuşele- 1 004 m etc.).

Fig. 3. Munții Pădurea Craiului

3. MUNŢII VLĂDEASA

Fac parte din Munţii Bihor-Vlădeasa, situaţi în partea lor nordică, ajungând în nord la Crişul Repede, în nord-vest la Valea Iadei iar în sud la văile Crişu Pietros şi Someşul Cald.

Munţii Vlădeasa se deosebesc de ceilalţi munţi prin prezenţa rocilor eruptive banatitice, puse în loc la sfârşitul mezozoicului-începutul neozoicului, în urma unor erupţii vulcanice. Aceste mase eruptive au străpuns depozitele de şisturi cristaline şi apoi pe cele sedimentare permo-mezozoice, ajungând deasupra lor, azi acoperind o suprafaţă de circa 400 kmp, cu o grosime de aproximativ 1 000 m. Aceste mase eruptive au determinat înălţarea zonei


12

muntoase, evident alături de tectonică, la circa 1 800 m, culminând cu Vârful Vlădeasa (1 836 m), al doilea vârf ca înălţime din Munţii Apuseni.

Relieful este greoi, neted la partea superioară datorită nivelărilor neozoice, dar separat în subdiviziuni datorită văilor adânci (Iada la limita cu Munţii Pădurea Craiului, Drăgan, Secueu etc.).

Dintre depresiunile mai reprezentative amintim pe cea care adăposteşte renumita staţiune montană Stâna de Vale, şi din care izvorăşte Iada.

Fig. 4. Munții Bihor și Munții Biharia

4. MUNŢII PADIŞ-SCĂRIŞOARA

Munţii Padiş-Scărişoara sunt situaţi la sudul Munţilor Vlădeasa, între văile Crişu Pietros-Someşul Cald la nord şi Crişu Băiţei-Arieşul Mare la sud.

Aceşti munţi sunt deosebit de interesanţi prin prezenţa reliefului carstic, relief foarte reprezentativ.

Munţii Padiş-Scărişoara au în bază şisturi cristaline peste care sunt dispuse roci sedimentare permo-mezozoice şi cuaternare, dintre care se detaşează rocile carbonatice mezozoice. Pe seama acestor roci carbonatice s-a dezvoltat relieful calcaros şi carstic, fapt ce a determinat o atracţie turistică extraordinară. Menţionăm peşterile Cetăţile Ponorului din Padiş, Peştera Gheţarul de la Scărişoara, Peştera Urşilor de la Chişcău etc.

O altă categorie de relief reprezentativ este dată de văi, unele adânci, dând chei şi defilee, mai ales în calcare, deosebit de spectaculoase (ex. Cheile Galbenii, Cheile Someşului Cald, Cheile Sighiştelului, Cheile Ordâncuşii etc.).

În relieful carstic se remarcă, la suprafaţă, platourile carstice (Padiş, Scărişoara, Călineasa, Mărşoaia etc.) iar în subteran peşteri şi avene. Relieful subteran este foarte bine dezvoltat, unele având mulţi kilometri lungime singure iar prin unire dau sisteme de peşteri ce ajung la mari dimensiuni (ex. Sistemul Coiba Mică-Coiba Mare, sistemul Zăpodie-Peştera Neagră etc.).


13

O caracteristică în Munţii Padiş-Scărişoara este dispunerea, de la sud la nord, a pachetelor de roci mai vechi, permiene, peste pachete de roci mai tinere mezozoice, fenomen datorat şariajului tectonic. Şariajul, adică împingerea tectonică a pachetelor de roci mai vechi peste cele mai tinere, a avut loc la mijlocul cretacicului datorită mişcărilor austrice.

Deci, în vestul şi sudul acestor munţi se găsesc depozite permiene iar în nord şi est depozite mezozoice care dau un relief carstic. În nord şi est apar la zi şisturi cristaline precambriene şi paleozoice.

Depozitele de roci mezozoice ale autohtonului de Bihor se continuă, pe sub masa eruptivă a Vlădesei, în Munţii Pădurea Craiului.

În unele locuri, mai ales în vestul munţilor, eroziunea a scos la suprafaţă, din adâncuri, de sub pânza de şariaj, rocile mai tinere mezozoice ale autohtonului (fereastră tectonică) ca în văile Crişu Băiţei, Sighiştelului, Muncelului etc.

5. MUNŢII BIHARIA

Sunt cei mai masivi şi cei mai înalţi din cadrul Munţilor Apuseni, vârful cel mai important, Cucurbăta Mare, ajungând la 1 849 m (vezi fig. 3).

Masivitatea se datorează prezenţei şisturilor cristaline precambriene străbătute de intruziuni magmatice din precambrian şi paleozoic inferior. La altitudinile actuale au contribuit şi mişcările tectonice pliocene şi cuaternare.

Munţii sunt masivi şi înalţi, cu urme ale glaciaţiunii pleistocene (cuaternar inferior) şi anume circuri glacionivale, morene, şi respectiv cu urme ale nivelărilor neozoice, remarcându-se cea mai veche şi totodată cea mai înaltă la 1 600-1 800 m (de vârstă paleogenă) la fel ca şi în Munţii Vlădeasa, spre deosebire de Munţii Padiş-Scărişoara unde a doua suprafaţă, Măguri-Mărişel, de vârstă miocenă, este reprezentativă.

Şi în Munţii Biharia se întâlneşte fenomenul de şariaj, reprezentat prin sistemul pânzelor de Biharia care acoperă, la nord, sistemul pânzelor de Codru din Munţii Padiş-Scărişoara care, la rândul lor, acoperă autohtonul de Bihor. Aşadar, deşi sistemul pânzelor de Biharia este cel mai vechi, el este situat la altitudinea cea mai mare, iar autohtonul de Bihor, alcătuit din rocile cele mai tinere (mezozoic), se găseşte la altitudinea cea mai joasă. Sistemul pânzelor de Codru ocupă o poziţie intermediară din punct de vedere altitudinal.


Munţii Codru-Moma, situaţi la sud-vest faţă de Depresiunea Beiuşului, sunt alcătuiţi, aşa după cum sugerează denumirea dublă, din două masive,


14

Codru în nord-vest şi Moma în sud-est. Sunt munţi joşi care doar în câteva locuri depăşesc 1 000 m, culminând cu Vf. Pleşu (sau Arsura) de 1 112 m.

Munţii Codru-Moma sunt complecşi din punct de vedere litologic şi tectonic, la fel ca şi celelalte masive ale Munţilor Apuseni.

Astfel, şi aici se întâlnesc roci paleozoice (permian mai ales) şi mezozoice, dintre care se detaşează, de asemenea, rocile carbonatice care dau în relief forme carstice în Munţii Moma (în platoul Vaşcăului, în regiunea Moneasa) ca şi în Munţii Codru (la obârşia Văii Finişului în platoul Tinoasa, apoi în platoul Dumbrăviţa de Codru etc.). De asemenea, în relief se remarcă culmea principală a Masivului Codru ce oscilează în jurul altitudinii de 1 000 m. Culmea este delimitată la est de Valea Finişului iar la vest de ValeaOrmanului. La sud, culmea constituie graniţa dintre judeţele Bihor şi Arad. Din culmea principală se desprind o serie de culmi secundare, delimitate de văi bine adâncite.

Tot în relief se observă fenomenul de şariaj, reprezentat prin sistemul pânzelor de Codru. Sunt mai multe pânze care se acoperă de la vest la est. În unele locuri apar ferestre tectonice în urma eroziunii pânzelor (ex. Valea Tărcăiţei, Valea Finişului, Valea Şerbeşti etc.).

În relief se remarcă văile, adâncite, care conţin chei şi defilee, ca de exemplu, văile Briheni, Monesei, Crişu Văratecului, Tărcăiţei, Finişului, Ormanului etc.

Fig. 5. Munții Codru-Moma

15

III. CONDIŢIILE CLIMATICE

Toată zona Beiuşului, depresiune şi munţi, are un climat temperat-continental, evident cu diferenţieri între depresiune şi munţi. De asemenea, întreaga zonă se află sub influenţa maselor de aer vestice, mai umede şi mai calde, ce vin dinspre Oceanul Atlantic. Iarna mai influenţează şi mase de aer umede dinspre Oceanul Arctic şi Marea Baltică iar vara mase de aer mai calde, dinspre Africa şi respectiv dinspre Marea Mediterană. Între depresiune şi munte există un schimb de aer prin intermediul brizelor montane de vale şi de culme.


În Depresiunea Beiuşului valorile termice medii sunt în jur de 10oC, ele scăzând treptat spre contactul cu regiunile montane. Astfel, la Beiuş temperatura medie multianuală este de 10,5oC, luna cea mai rece a anului, adică ianuarie, este caracterizată prin valoarea de 1,5oC, iar luna cea mai caldă, iulie, prin valoarea de 21,2oC. La Ştei, fost oraş Dr. Petru Groza, valoarea medie multianuală este de 9,7oC, luna cea mai rece având -0,9oC iar luna cea mai caldă 19,8oC. Micile diferenţe faţă de Beiuş sunt date de altitudinile lor diferite, Beiuş la 197 m, Ştei la 250 m, şi la poziţia lor diferită în cadrul depresiunii şi faţă de munte. La Holod, valoarea medie este de 10,2oC, luna cea mai rece având -1,2o C iar luna cea mai caldă 21,0oC. La munţi vom vedea comparativ valorile termice dar şi celelalte valori climatice pentru a putea trage concluziile necesare. Aşadar, în partea centrală a depresiunii valorile mai ridicate sunt în partea centrală iar cele mai scăzute spre margini, la contactul cu munţii. Trebuie menţionat faptul că în depresiune sunt frecvente inversiunile de temperatură, masele de aer rece cantonându-se pe fundul depresiunii iar aerul mai cald urcă la altitudini mai mari pe versanţii şi culmile munţilor. Inversiunile termice sunt frecvente în sezonul rece. Tocmai din acest motiv Depresiunea Beiuşului este reumatogenă, foarte mulţi locuitori simţind negativ acest efect. Cantitatea medie multianuală a precipitaţiilor atinge 690 mm/an la Beiuş, 662 mm/an la Ştei, 686,1 mm la Holod. Valorile cele mai ridicate se obţin în lunile mai (81,7 mm la Beiuş, 76,5 mm la Ştei, 71,1 mm la Holod) şi iunie (97,3 mm la Beiuş, 89,1 mm la Ştei şi 98,8 mm la Holod) iar valorile cele mai scăzute se obţin în lunile februarie (35,9 mm la Beiuş, 29,2 mm la Ştei şi 34,3 mm la Holod).


16

În sezonul rece cad precipitaţii sub formă solidă. Ninsorile sunt determinate de masele de aer nordice, dinspre Oceanul Arctic şi Marea Baltică şi parţial dinspre Oceanul Atlantic.

Vânturile predominante sunt cele de vest, care vin dinspre Oceanul Atlantic unde se formează anticiclonul Azoric. Aceste mase de aer sunt umede şi produc precipitaţii mai ales lichide. Dacă munţii sunt afectaţi din plin de aceste mase de aer, în schimb, depresiunea este mai ferită, mai adăpostită, având în faţă, parţial, Munţii Codru-Moma. Masele de aer vestice pătrund în depresiune prin puntea de legătură câmpie-depresiune în zona Tinca şi, respectiv, prin Defileul Crişului Negru. Pătrunderea peste Munţii Codru-Moma a acestor mase de aer face ca ele să-şi piardă o parte din umezeală, ajungând în depresiune mai uscate (1 200 mm în munţi, 700 mm în depresiune). Mai există o situaţie: aceste mase vestice întâlnind în calea lor culmea principală a Munţilor Codru-Moma, orientată nord-sud, vor să-şi continue direcţia spre est dar întâlnesc în calea lor bariera muntoasă a Munţilor Biharia, astfel că ele pătrund în depresiune ca vânturi sudice, influenţând mai ales partea sudică a depresiunii până la localitatea Sudrigiu.

Masele de aer sudice sunt prezente, cu influenţe variabile, în tot cursul anului. În perioadele de intensitate mai mare determină încălziri ale vremii, cu zile caniculare vara şi cu zile blânde în timpul iernii. Ele vin dinspre Marea Mediterană (unde se formează o arie ciclonală) sau dinspre continentul african. Atunci când vin dinspre Marea Mediterană sunt ceva mai umede dar când vin dinspre Africa sunt uscate.

Masele de aer nordice influenţează zona Beiuşului în perioada de iarnă mai ales. Venind dinspre Oceanul Arctic (altă arie ciclonală) determină formarea de precipitaţii solid-lichide (lapoviţă şi ninsoare) iar în sezonul cald produce coborârea intensă a temperaturilor şi precipitaţii lichide, cu durata de câteva zile (ploi "mocăneşti").

Masele de aer estice nu ajung în depresiune şi chiar şi Munţii Apuseni sunt slab afectaţi de aceste mase de aer.


Munţii Pădurea Craiului datorită altitudinilor reduse, în general cu mult sub 1 000 m, au valori termice ceva mai ridicate decât Munţii Bihor-Vlădeasa, care sunt mai înalţi, dar valorile lor termice sunt mai reduse decât în depresiune. Aşadar, valorile medii termice variază între 6 şi 8oC, în funcţie de altitudini. Izotermele lunii ianuarie ating valori între -2 şi -4oC iar ale lunii celei mai calde ajung la 14-16oC. Cantităţile de precipitaţii cresc la 1 000-1 200 mm anual în interiorul munţilor, scăzând la 800 mm pe marginile masivului montan, la contactul cu


17

regiunile depresionare ale Beiuşului şi Vad-Borodului. Aceste cantităţi destul de însemnate de precipitaţii, cu toate că înălţimile masivului sunt reduse, se datorează maselor de aer vestice, umede, care prin ridicare (ascensiune) lasă o mare cantitate de precipitaţii pe marginea vestică şi în centrul munţilor.

Iarna, care se instalează pe la sfârşitul lui decembrie, cad cantităţi de precipitaţii sub formă solidă care se menţin cam trei luni când încep iarăşi ploile, mai intense, de asemenea, în lunile mai şi iunie.

Vânturile dominante sunt cele din vest, apoi din sud şi nord iar cele dinspre est sunt extrem de rare.

3. MUNŢII BIHOR-VLĂDEASA

Munţii Bihor şi Munţii Vlădeasa, având cam aceleaşi altitudini, sunt caracterizaţi prin aceleaşi valori climatice.

Astfel, valorile medii anuale oscilează între 2-6oC, coborând la sub 2oC la cele mai mari altitudini (ex. la Vlădeasa şi Cucurbăta Mare, valorile ajung la 1,2oC). La Stâna de Vale, staţiune cuibărită într-un bazinet, media anuală este de 4,1oC.

Media lunii ianuarie este de -5,9oC la Stâna de Vale şi de 6,6oC la Vlădeasa (dar la Vlădeasa luna cea mai rece este februarie, cu valoarea de -7,2oC) iar luna cea mai caldă pentru Stâna de Vale este iulie cu 13,1oC dar pentru Vlădeasa luna cea mai caldă este august cu 9,5oC. Fiind munţi mai înalţi decât Munţii Pădurea Craiului, Munţii Bihor-Vlădeasa primesc cantităţi mai însemnate de precipitaţii ce oscilează în jurul valorii de 1 600 mm/an (la Stâna de Vale valorile sunt în jur de 1 800 mm/an). Pe marginea munţilor valorile scad la circa 1 000 mm/an iar la contactul cu depresiunea la circa 900 mm/an (ex. la Budureasa). Iarna se înregistrează precipitaţii solide începând din noiembrie (uneori din octombrie) şi ţin până în luna mai, grosimea zăpezii depăşind un metru, ajungând la 2-3 m în anumite condiţii, ca în bazinetul depresionar Stâna de Vale, în platoul carstic Padiş etc. De altfel, staţiunea Stâna de Vale este renumită pentru sporturile de iarnă iar mai nou stațiunea Vârtop.

Vânturile sunt cele care caracterizează toţi Munţii Apuseni.


Şi aceşti munţi au altitudini mai reduse şi de aceea valorile termice sunt asemănătoare cu cele ale Munţilor Pădurea Craiului. Astfel, temperatura medie anuală a aerului oscilează între 6-8oC, a lunii celei mai calde 18-20oC iar a lunii celei mai reci -2... -4oC. Exemplificăm cu valorile termice de la Dumbrăviţa de


18

Codru unde media anuală este de 9oC, luna ianuarie -0,5oC iar luna iulie 22,1oC. Se observă, comparativ, inversiunile termice din timpul sezonului rece dintre Beiuş şi Dumbrăviţa de Codru (circa 600 m altitudine). Cantităţile de precipitaţii sunt în jur de 800-1 000 mm/an, fiind mai mari în vest şi pe culme şi mai mici pe flancurile de vest ale munţilor. La Dumbrăviţa de Codru media multianuală este de 780,9 mm/an; lunile cele mai umede sunt mai (91,0 mm) şi iunie (109,5 mm) iar cele mai sărace sunt februarie (42,7 mm) şi martie (49,4 mm).

Vânturile caracteristice au aceleaşi trăsături ca în toţi Munţii Apuseni: domină cele vestice, apoi sudice şi nordice, cele estice fiind aproape total absente.

19

IV. HIDROGRAFIA

Hidrografia, atât de suprafaţă cât şi de profunzime, este variată şi abundentă, deşi în regiunile calcaroase se înregistrează o pierdere la suprafaţă şi o regrupare în subteran. De asemenea, depresiunea constituie o "piaţă deadunare" a apelor pe când în munţi se constată o scurgere divergentă a râurilor, spre exteriorul lor. Există, deci, o continuitate a apelor curgătoare dinspre munte până în interiorul depresiunii, de unde ele sunt scurse spre câmpie de către Crişul Negru, artera hidrografică principală a zonei.


După cum s-a precizat, principalul râu al zonei este Crişul Negru (de unde şi denumirea care i se mai dă, Depresiunea Crişului Negru), trecând apoi în Ungaria, unde se varsă în Tisa

Lungimea totală este de 144 km; îşi are izvorul de la altitudinea de 1 260 m de sub Vârful Vulcan, şi curge până la Ştei sub denumirea de Crişu Băiţei; amonte de Ştei curge râul Poiana Crişului (adevăratul Crişul Negru!) iar de la Ştei râul se numeşte Crişul Negru. Nu departe de Beiuş, în avale, intră în Defileul Crişului Negru în lungime de circa 18 km între localităţile Şuncuiş de Beiuş şi Şoimi, sector de defileu creat prin epigeneză şi antecedenţă.

Dintre numeroşii afluenţi menţionăm pe cei mai importanţi: Crişul Băiţa, Crişul Pietros, Valea Nimăieşti, Valea Roşia, Valea Holodului (denumită în sectorul superior Valea Videi) unită cu Valea Topei, şi care au confluenţă cu Crişul Negru la Holod-Ginta. Aceste râuri vin din est, dinspre Munţii Bihor-Vlădeasa şi Munţii Pădurea Craiului. Dinspre Munţii Codru-Moma, deci din partea de vest, sosesc râurile Valea Briheni, Crişu Văratec, Valea Tărcăiţei, Valea Finişului, Valea Şuncuişului, Valea Ormanului etc.

Majoritatea acestor râuri pătrund în Crişul Negru după ce au creat sectoare de chei sau de defilee deosebit de atrăgătoare: Crişu Băiţei, Tărcăiţa, Finişul, Vida (Holodul) etc.


Apele curgătoare principale ale acestor munţi sunt: cele cu direcţie vestică, deci spre Depresiunea Beiuşului sunt: Valea Videi (= Holodului) care măsoară în total 49 km lungime iar suprafaţa bazinului ajunge la 568 kmp;


20

Valea Roşiei ce curge pe 38 km lungime iar suprafaţa teritorială de pe care îşi adună apele atinge valoarea de 308 kmp; Valea Topa cu valorile 34 km lungime şi 278 kmp. Primul râu are un debit mediu la Holod de 3,18 mc/s, Roşia are la Pocola debitul de 3,4 mc/s iar Topa are valoarea debitului la Hidişel de 1,0 mc/s.

Dintre râurile cu scurgere estică menţionăm, la limita cu Munţii Vlădeasa, Valea Iadei, cu scurgere în Crişul Repede, ce atinge 44 km lungime, suprafaţa bazinului hidrografic de 223 kmp iar debitul la Bulz de 4,97 mc/s.

Din categoria lacurilor, menţionăm lacul de acumulare Leşu de pe Iada, cu lungimea de 7 km, cu un volum de 27,2 mil. mc apă, lac creat pentru alimentarea cu apă a oraşului Oradea. Mai menţionăm frumosul lac de acumulare de la Luncasprie de pe râul Vida.

3. MUNŢII VLĂDEASA

Din Munţii Vlădeasa îşi au originea văi importante, dar cu scurgere spre nord, în Crişul Repede: Valea Drăganului care atinge 40 km lungime, are o suprafaţă teritorială de 256 kmp iar debitul atinge valoarea de 5,02 mc/s; Valea Secuieului (= Sebişelul sau Henţul) cu valorile de 41 km lungime, 227 kmp bazinul hidrografic şi 2,96 mc/s; Valea Răchiţele, ultima curgând spre est, în Someşul Cald.

Înspre Depresiunea Beiuşului se scurge Valea Nimăieşti, care trece prin oraşul Beiuş, care se scurge pe 23 km lungime, culegând apele de pe 109 kmp şi are un debit de circa 1 mc/s.

În categoria lacurilor de acumulare se încadrează cele de pe văile Drăganul (Lacul Drăganul) şi Secueu (Lacul Scrind-Frăsinet).

4. MUNŢII PADIŞ-SCĂRIŞOARA

În partea de nord a Munţilor Bihor (pe care-i numim Munţii Padiş-Scărişoara) râurile principale, cele cu direcţie vestică, spre Depresiunea Beiuşului, sunt: Crişul Băiţei, care atinge 21 km lungime şi are o suprafaţă bazinală de 92 kmp, respectiv un debit de circa 1 mc/s; Crişul Pietros ce măsoara 31 km şi o suprafaţa de 226 kmp iar debitul la Pietroasa atinge 4,15 mc/s.

Cu scurgere spre est se remarcă Someşul Cald care are o lungime de 66,5 km până la confluenţa cu Someşul Rece, o supraţă de 449 kmp şi un debit de 7,74 mc/s. Someşul Cald primeşte ca afluent pe Bătrâna (6 km lungime şi 36 kmp suprafaţă) şi pe Valea Belişului, ce atinge 21 km lungime, 121 kmp şi 2,32 mc/s debitul.


21

Tot cu scurgere estică este Arieşul Mare care ajunge la valorile de 43 km lungime, şi o suprafaţă de 413 kmp, cu un debit de aproape 11,7 mc/s la Câmpeni (prin unirea cu Arieşul Mic). Afluenţii Arieşului Mare sunt: Cobleş (8 km lungime, 28 km suprafaţă), Gârda (16 km lungime şi 75 kmp) şi Albac (cu 18 km lungime şi aproape 6 mc/s la Albac, după unirea cu Arieşul Mare).

Dintre lacuri, menţionăm lacurile carstice din Platoul Padiş (Vărăşoaia şi Negru) şi pe cele de acumulare de pe Someşul Cald-Beliş, Lacul Beliş-Fântânele.

5. MUNŢII BIHARIA

Din Munţii Bihariei izvorăşte Crişul Negru sub numele de Poiana Crişului, deoarece traversează localitatea Poiana Crişului. Spre nord-est, adică spre Arieşul Mare, se scurg văile Ghizghiţei şi Galbena, pe ultima existând cascada Vârciorog.

Pe culmea masivului se găseşte un lac nival (Tău Mare) la altitudinea de cca 1 500 m, de o deosebită frumuseţe.


Dintre râurile cu scurgere spre Depresiunea Beiuşului, afluente ale Crişului Negru menţionăm Briheni (9 km lungime şi 67 kmp, cu un debit de circa 1 mc/s), Tărcăiţa care atinge 18 km lungime şi o suprafaţă de 54 kmp, debitul fiind de circa 1 mc/s; Finişul are 23 km lungime şi suprafaţa de 87 kmp cu un debit de aproape 1 mc/s; Valea Mare şi Ormanul etc.

Dintre văile cu scurgere estică, înspre Crişul Alb, amintim Valea Monesii (17 km lungime şi 83 kmp suprafaţa bazinului hidrografic) care, împreună cu Valea Briheni, constituie limită dintre masivele Codru şi Moma.

Dintre lacuri, amintim lacurile carstice din platourile Vaşcăului, Brătcoaiei, Tinoasei, Dumbrăviţei.

Demn de amintit este faptul că toate văile enumerate la fiecare regiune montană constituie căi de acces în interiorul munţilor, spre alte regiuni montane, depresionare sau spre Câmpia de Vest (Banato-Crişană).

22

V. BIOPEDOGEOGRAFIA

Biopedogeografia este foarte variată şi bogată, diversificată în funcţie de depresiune şi, respectiv, de zona de munte iar aici în funcţie de etajele montane.


Deşi în mare parte vegetaţia naturală a fost înlăturată şi înlocuită cu vegetaţie de culturi agricole, vegetaţia naturală mai extinsă în unele locuri mai greu accesibile pentru om, astfel că se pot reconstitui vechile asociaţii vegetale care au dominat în depresiune şi, respectiv, în munţi.

În cadrul depresiunii vegetaţia actuală este răspândită în funcţie de formele de relief şi de condiţiile climatice.

În lunci vegetaţia naturală este formată din elementele caracteristice acestor forme de relief, în care pe lângă vegetaţia măruntă caracteristică apar arbuşti (răchită) şi arbori (salcii, arini) iar în apropierea aşezărilor umane, nuci plantaţi. În lunci oamenii practică legumicultură şi cultivă porumb, grâu şi alte plante de cultură. Aceste vegetaţii se găsesc atât în lunca râului principal cât şi în luncile altor râuri (Roşia, Nimăieşti, Crişul Pietros etc.).

Pe dealurile depresiunii apar în alternanţă atât vegetaţie naturală cât şi vegetaţie introdusă de către om. Vegetaţia naturală cuprinde fie pajişti (păşuni şi fâneţe), fie păduri compacte sau în pâlcuri, de goruni (Quercus petraea) sau de fag (Fagus sylvatica), sau păduri de amestec gorun-fag. Menţionăm pădurea de pe Bitii, Măgura Răbăganilor, Pădurea Delani, Pădurea Dumbrava etc. Dintre plantele de culturi predomină cerealele sau culturile pomi-viticole.

2. MUNŢII

Deoarece vegetaţia regiunilor de munte este foarte asemănătoare, o menţionăm în bloc, deşi intervin anumite situaţii diferenţiate introduse de altitudine, de condiţiile locale, chiar de om etc.

În masivele înalte (Vlădeasa, Biharia) la partea superioară apare vegetaţie subalpină, de la circa 1 600 m în sus, ce cuprinde atât vegetaţie ierboasă cât şi arbustiferă. Dintre ierburi menţionăm: ţăpoşica (Nardus stricta), păiuşul (Festuca rubra), firuţa (Agrostis tenuis), sau plante cu flori ca vioreaua (Viola canina), vulturica (Hieracium auricula), cărora li se alătură, pe grohotişurile fixate, afinul (Vaccinium myrtillus) şi merişorul (V. Vitis-idaea).


23

Dintre arbuşti predomină ienupărul (Juniperus communis) dar apare şi jneapănul (Pinus mugo). Sub vegetaţia subalpină apare pădurea de conifere, mai bine reprezentată în Munţii Vlădeasa, Biharia, şi parţial în Munţii Padiş-Scărişoara, şi doar excepţional pe culmile înalte ale celorlalte masive. Predomină molidul (Picea abies). La poalele munţilor înalţi şi în masivele mai joase apar foioasele, cu cele două etaje, de fag (Fagus) şi, respectiv, de stejar (Quercus). Pădurile sunt, în general, poienite. Fauna este caracteristică etajelor de vegetaţie menţionate. Astfel, apar: în regiunile înalte lupul (Canis lupus), vulpea (Canis vulpes), ursul brun (Ursus arctos), căprioara (Capreolus capreolus), cerbul carpatin (Cervus elaphus carpathicus), mistreţul (Sus scrofa), capra neagră, recolonizată, (Capra rupes) etc. Dintre păsări se detaşează acvila de munte (Aquila chrisaëtos), apoi cocoşul de munte (Tetrao urogallus), recolonizat şi el, şi altele. Solurile corespund şi ele etajelor de vegetaţie: sol alpin, soluri silvestre. Se remarcă solurile cenuşii alpine, solurile podzolice, solurile brun-roşcate de pădure etc.

24

VI. POPULAŢIA ŞI OCUPAŢIA SA

Populaţia este bine reprezentată în cadrul depresiunii şi, evident, mai slab răspândită în regiunile montane, cu excepţia zonei Arieşului Mare şi Arieşului Mic.


Populaţia Depresiunii Beiuş, este apreciată la circa 125 000 de locuitori, răspândită mai ales în partea centrală şi apoi în regiunile marginale ale depresiunii. Majoritatea locuitorilor sunt români alături de care trăiesc în bună vecinătate maghiari în Beiuş şi în câteva sate din jurul Beiuşului (Remetea, Tărcaia, Finiş, Uileacu de Beiuş etc.) dar mai apar şi rromi mai ales la marginea unor localităţi rurale ca Răbăgani, Dobreşti, Şuncuiş de Beiuş etc.

În cadrul depresiunii se găsesc patru oraşe: Beiuş (peste 13 000 locuitori, la recensământul din 1992, în prezent 10 500 loc.), Ştei (peste 10 000 loc., azi peste 6 000 loc.), Vaşcău (circa 5 000 loc., în prezent circa 3 000 loc.) şi Nucet (cca 3 000 loc., azi 2 000 loc.).

Dintre comunele mai importante se detaşează: Pietroasa, Budureasa, Tărcaia, Finiş, Răbăgani, Pocola, Rieni, Dobreşti, Remetea etc. Locuitorii sunt ocupaţi în agricultură, industrie, meşteşugărit etc. Ca obiective economice de mare interes se remarcau: Fabrica de Mobilă Beiuş ("Elmoberom"), Uzina Mecanică Ştei ("Hiperion"), Fabrica de Marmură Vaşcău, Fabrica de băuturi răcoritoare "European Drinks" Rieni şi de băuturi spirtoase Sudrigiu etc. Legăturile dintre regiuni este facilitată de o cale ferată Oradea-Salonta-Vaşcău, de Drumul European 79 (DE 79 Oradea-Deva-Calafat cu trecere în Bulgaria) care constituie Drumul Naţional 76, Drumul Naţional 75 (Lunca-Câmpeni), de drumuri judeţene şi locale.

25

VII. TURISMUL

Turismul în ansamblu este bine dezvoltat, atât în depresiune cât şi în unele regiuni montane.

DEPRESIUNEA BEIUŞULUI

Depresiunea are unele puncte de atracţie mai intense, de interes naţional şi internaţional iar altele de interes local sau regional.

ORAŞUL BEIUŞ

Este principalul oraş al depresiunii, de la care a rezultat şi denumirea depresiunii. Este situat aproximativ în partea centrală a depresiunii, fapt ce a determinat dezvoltarea sa istorică şi urbană. Oraşul a avut şi are rolul de târg (şi azi este renumit prin târgul săptămânal ce are loc în ziua de joi). Beiuşul este atestat documentar în anul 1270 sub denumirea de Benenus, Belynes, Belenjnes; în anii 1291-1294 apare ca Benenus; în 1309 ca pred. Benenes; la 1332 apare ca sacerdos de villa Belenus iar după un an ca Belenes; în anul 1345 este amintit ca voyuoda de Bivinis (?); la 1374 apare sub forma de Belinis; în anul 1422 forma scrierii este de Belynes; la 1441 apare ca oraş liber (libera civitas Belynes); în anul 1451 este menţionat ca oraş (oppidum Belynes); în anul 1601 este menţionat sub forma de Belines; în anul 1602 apare ca Belényes; la 1692 forma este Bellenyes iar la 1808 ca oppidum Belényes, dar şi Beinş; la 1828 şi 1851 este menţionat ca Belényes. Beiuşul este cunoscut local sub forma Biinş iar cei de limba maghiară îi spun Belényes. La nivel de ţară denumirea este cea de Beiuş. Oraşul are câteva aşezăminte de mare interes: clădirea celui mai vechi liceu din oraş şi totodată din judeţ, al doilea liceu ca vechime din Transilvania după cel din Blaj. Este vorba de liceul (Piaţa Samuil Vulcan nr. 18) creat de către episcopul Samuil Vulcan în anul 1828, devenit Colegiu Naţional în anul 1998 la împlinirea vârstei de 170 de ani de existenţă. Clădirea adăposteşte o parte din colecţia muzeului de ştiinţe naturale, înfiinţat în anul 1853. De asemenea, are un muzeu şcolar înfiinţat în anul 1968. Această unitate şcolară reprezentativă, pe lângă clase gimnaziale şi liceale, a avut clase de postliceal economic, postliceal sanitar şi un colegiu universitar de institutori limbi străine, ultimul aparţinând de Universitatea din Oradea. Internatul a fost adăugat în anul 1891 iar sala de gimnastică în anul 1899. Lângă clădire se găseşte o librărie, unde se găsea odinioară librăria "Doina" unde se vindeau lucrările tipărite la


26

Tipografia oraşului (înfiinţată în anul 1911). O tipografie a fost dată în folosinţă la sediul Protopopiatului ortodox în anul 1993. O altă clădire importantă este cea a Liceului Pedagogic (Parcul Eminescu nr. 4) terminată în anul 1922 (Şcoala Normală) care, actualmente, pe lângă clasele de profil a mai adăpostit şi clase de la Seminarul teologic ortodox; din anul 1999 a avut şi un colegiu universitar pedagogic, pendinte de Universitatea Oradea. Azi adăpostește o secție a Facultății de Științe Socio-Umane a Universității din Oradea. Liceul are numele de "Nicolae Bolcaş" după personalitatea avocatului Dr. Nicolae Bolcaş, martir al oraşului, împreună cu Ioan Ciordaş. Menţionăm şi Grupul şcolar din Beiuş (str. Ioan Ciordaş nr. 5), ce există de cca 100 de ani, fosta Şcoala de Meserii, care pe lângă pregătire teoretică oferă şi pregătire profesională pentru tinerii din zonă. Grupul şi-a luat numele de "Ioan Ciordaş" după unul dintre personalităţile istorice, martir al oraşului, avocatul Dr. Ioan Ciordaş. Amintim şi Şcoala Generală (Calea Bihorului nr. 13) care în anul 1999, la împlinirea vârstei de 60 de ani, a primit denumirea de "Nicolae Popoviciu" după episcopul Dr. Nicolae Popoviciu care a înfiinţat această şcoală. Vizavi de Şcoala cu clasele I-VIII, se află o altă clădire care a adăpostit Şcoala civilă de fete, terminată în anul 1896 şi ridicată de către episcopul Mihail Pavel (Calea Bihorului nr. 14). Clădirea a adăpostit casa de copii (casa de plasament). Tot aici există secție a unei facultăți tehnice a Universității din Oradea. Lângă clădirea şcolii, spre centru, se găseşte casa natală a lui Nicolae Bolcaş, care are şi o placă memorială aşezată pe peretele casei. Menţionăm, apoi, clădirea unde se găseşte Muzeul etnografic al zonei Beiuş, adăpostit în fosta casă a lui Dr. Ioan Ciordaş (Piaţa Samuil Vulcan nr. 1). În clădire se găsea şi sala de teatru "Aristide Demetriad" ce funcţiona între cele două războaie mondiale. În continuare se află hotelul "Crişul Negru". Pe partea cealaltă a străzii se găseşte casa parohială a bisericii catolice datată, în cifre romane, 1753, an ce se poate vedea pe frontospiciul casei. În faţa Colegiului Naţional "Samuil Vulcan" se află clădirea care a fost sediul episcopilor greco-ortodocşi de Oradea, care azi încă mai adăposteşte biblioteca orăşenească şi clubul copiilor (Piaţa Samuil Vulcan nr. 16). Lângă Şcoala cu clasele I-VIII se afla o clădire veche care a avut mare importanţă culturală (Calea Bihorului nr. 7), inaugurată în anul 1909: a adăpostit sediul asociaţiei "Casina română" din Beiuş; aici aveau loc manifestări muzicale şi teatrale, se organizau adunările de constituire a despărţământului (filialei) Beiuş al "Astrei" (1898) şi Reuniunii de cântări şi muzică "Lira" (1905), alegerea delegaţilor pentru Alba Iulia (27 noiembrie 1918), constituirea "Reuniunii femeilor române din Beiuş şi jur" (1918), şedinţele meşteşugarilor din oraş etc. Clădirea adăpostea şi o bibliotecă orăşenească.


27

Din cele expuse mai înainte, rezultă că în Beiuş au funcţionat multe societăţi culturale unele reînfiinţate, ca de exemplu societatea Astra (1992). Evident că oraşul are şi alte clădiri precum cinematograful, sală de spectacol la unitatea militară, restaurante, spital (din 1956) etc.

În apropierea Beiuşului se găseşte o cabană în pădurea Delani, loc de petrecere a timpului liber, azi nefolosită. Din Beiuş drumul conduce spre următoarele locuri: Ştei-Vaşcău; Răbăgani-Sâmbăta-Oradea; Stâna de Vale; Delani-Meziad; Nimăieşti-Curăţele; Finiş; Tărcaia.

DRUMUL ŞTEI-VAŞCĂU

Din Beiuş drumul de interes european (E 79) o ia spre sud-est trecând pe lângă forajul unde s-a descoperit apă termală şi unde s-a ridicat o clădire-hotel (se utilizează apa termală pentru un ştrand). Din şosea se observă la dreapta (vest) Munţii Codru-Moma iar la stânga (est) Munţii Bihor-Vlădeasa, la baza cărora se observă Piemontul Buduresei. Prima localitate rurală pe lângă care trecem este Grădinari (cunoscut local sub denumirea de Negru, de la mâlul negricios adus de către Crişul Negru, fapt ce permite legumicultura). Satul este menţionat pentru prima dată în anul 1422 ca possessio hungaricalis Negerfalwa; la 1552 apare menţionat ca Negherfalva; în anii 1828 şi 1851 apare ca Nyégerfalva şi Feketefalva (fekete = negru, l. magh); în anul 1913 este menţionat sub forma Kisnyégerfalva iar în anul 1964 ca Grădinarii. Localitatea este pendinte de comuna Drăgănești.

În continuare, drumul trece pe lângă o altă localitate rurală, Drăgăneşti, atestată documentar în anul 1552 sub denumirea Draghanfalwa; în anul 1580 apare menţionată ca Dregenesti iar în anii 1828 şi 1851 ca Dragonyest. Comuna Drăgăneşti are aproape 3 000 de locuitori.

De la Drăgăneşti un drum secundar conduce la Belejeni (menţionat la 1552, apoi în anii 1595, 1692 sub aceeaşi formă de Belezen; în anul 1828 apare ca Belezsény iar în 1851 ca Belezseny), apoi la Leleşti (atestat în anul 1588 sub forma Lalesth; în 1600 este scris sub forma Leleztyen, în 1692 ca Lelisty, iar în anii 1828 şi 1851 ca Lelest), localitate renumită în olărit. Drumul duce apoi la Bunteşti, centru de comună, cu aproape 5 000 loc., menţionat documentar pentru prima oară în anul 1588 sub forma Buntafalva (la 1600 apare ca Bonta falua, la 1692 ca Büntesty, la 1828 ca Buntesed, la 1851 ca Buntyesd iar în anul 1913 ca Bontosd). De la Bunteşti un drum duce la drumul spre Sudrigiu-Pietroasa. După Bunteşti drumul, printr-o derivaţie duce la Săud (menţionat la 1588 sub forma Zoodh iar în anul 1692 sub forma Szehud) iar apoi la localitatea Ferice (apărută pentru prima dată în anul 1588 sub forma Ferichie, în anul 1600 ca Fejerecije, în anul 1692 ca Fercez, în anul 1828 ca Feritze iar în anul


28

1851 ca Fericse). La Ferice se poate vizita biserica de lemn ce există din anul 1756; apoi se poate vizita Peştera Ferice şi se poate urca pe Măgura Ferice (1 106 m) un excelent punct de observaţie a zonei. De la Bunteşti, drumul mai poate duce la localităţile Poienii de Jos (atestată la 1587 ca Alsopöen, apoi apare în anul 1600 ca Alsopoyn, în anul 1692 ca Alsö Poyen, în anul 1828 ca Alsó Poyen, în 1851 ca Alsó-Poény iar în anul 1913 apare sub forma Alsópojény), localitate renumită prin faptul că locuitorii se ocupă, în mod tradiţional, cu culesul plantelor medicinale, apoi la localitatea Poienii de Sus (amintită la 1587 ca Felsőpojény). De aici, drumul duce apoi la Gurani (menţionat la 1587 ca Gwraryw, la 1600 sub forma Gorany iar în anii 1828 şi 1851 ca Gurány). Din Gurani se poate ajunge la Pietroasa despre care vom scrie mai încolo.

Drumul principal, după Drăgăneşti, traversează râul Crişul Pietros şi trece pe lângă alte localităţi ca Păcăleşti (menţionată la 1956 ca Pokalesd), apoi Ţigăneştii de Beiuş (menţionată la 1692 ca Csigany falua, la 1828 ca Cyigányest, Poganest, la 1851 Cziganyesd şi la 1913 ca Czigányosd), şi Sebiş (menţionată documentar în anul 1552 ca Nagysebes, apoi la 1692 ca Sebes, Nagysebes, în anii 1828 şi 1851 ca Sebes iar în anul 1913 ca Krössebes), localitate renumită prin biserica de lemn, monument arhitectonic, pictat în interior de către David Zugravul (de la Curtea de Argeş) în anul 1764.

Drumul principal înainte de a ajunge la Sudrigiu, trece pe lângă Fabrica de băuturi spirtoase "European Drinks" (localitate atestată în anul 1588 sub forma Chiomafalwa, în anul 1692 sub forma Szudricz, la 1829 ca Szudrist, la 1851 ca Szudrics iar în anul 1913 apare Kisszederjes), care are un sector de exploatare a lemnului. Ocolul silvic de aici adăposteşte un molid columnar, declarat monument al naturii, şi aici există un parc dendrologic şi o pepinieră silvică. Localitatea are şi o biserică din zid construită în secolul al XVIII-lea (există şi păreri că ar fi din secolul al XVII-lea). La Sudrigiu se găsește sediul Parcului Natural Apuseni.

De la Sudrigiu un drum judeţean duce spre Pietroasa şi, printr-o derivaţie, la Peştera Urşilor de la Chişcău. Drumul urcă lin pe un drum din care se desprind lateral drumuri secundare spre Bunteşti (vezi anterior) şi spre Dumbrăvani (menţionat în anul 1588 ca Ligetfw, la 1600 ca Dombrouani, la 1692 ca Dombrouany iar în anii 1828 şi 1851 ca Dombrovány). Derivaţia spre Chişcău duce prin satul Stânceşti, denumit anterior Broaşte (menţionat la 1600 ca Bika falua-bika = taur, la 1692 ca Brostye, la 1828 ca Brost, Békafalva-béka = broască, la 1913 Kisbékafalva iar la 1964 ca Stânceşti). Localitatea este renumită prin biserica de lemn, construită în anul 1750 iar pictura efectuată de David Zugravul. Urmează localitatea Brădet (atestată în anul 1587 sub denumirea de Bradeth, în 1600 ca Bredel falua, în anii 1692 şi 1828 ca Bragyeth iar în anul 1913 apare ca Biharfenyves). Are o biserică de lemn ce datează din anul 1733, monument arhitectonic. Urmează localitatea Chişcău


29

(apărută pentru prima oară în documente în anul 1588 sub forma Alsokoh-koh = cuptor, în anul 1600 apare Kis Koch, în anii 1692, 1828 şi 1851 ca Kis Koh, Kis Kóh). Localitatea este renumită prin Peştera Urşilor, descoperită în anul 1975 şi dată în folosinţă în anul 1980. Tot în această localitate se găseşte un muzeu etnografic particular (al lui Roman Flutur Aurel). Drumul duce, în continuare, spre Juleşti (figurat deseori pe hărţi sub forma greşită de Giuleşti; localitatea este amintită doar în anul 1956). Este renumit acest sat printr-o păstrăvărie şi prin Peştera lui Micula (Peştera cu Peşti), o peşteră de 7 km lungime, deseori inundată, de unde şi una dintre denumiri. De la Chişcău un drum secundar duce la Măgura (sat menţionat la 1690 ca Magoran). Drumul de la Sudrigiu spre Pietroasa trece pe lângă un sat mic Cociuba Mică (menţionat la 1587 sub forma Kochioba, la 1600 Koczuba, în anii 1828 şi 1851 apare Kocsuba iar în anul 1913 este menţionat ca Felsőkocsoba). Are o biserică de lemn din anul 1715. Drumul conduce la localitatea Pietroasa (menţionată documentar în anul 1587 ca Petroz, în 1692 ca Petraz, în anul 1828 ca Petrótz, în anul 1851 apare ca Petrosza şi Köfalva iar în anul 1913 ca Vasasköfalva). Localitatea este foarte importantă în portul de costume populare, cale de acces la Boga şi în Platoul carstic Padiş (vom reveni). De asemenea, din Pietroasa se poate ajunge la Gurani şi apoi spre Bunteşti-Drăgăneşti. Pietroasa este centru de comună, comună care numără aproape 3 500 loc. De la Sudrigiu Drumul European ne conduce la Rieni (atestat documentar în anul 1588 sub forma de Ryeen; în anul 1600 apare ca Rhen; în anul 1692 ca Rhenye; în anii 1828 şi 1851 apare ca Rieny; în anul 1913 apare ca Rény). La Rieni se găseşte o biserică de lemn (monument arhitectonic) cosntruită în anul 1753 de meşterul Tulea Ilie şi pictată în interior de către David Zugravu în anul 1755. Tot aici se află fabrica de băuturi răcoritoare "European Drinks". Rieni este centru de comună, comună care numără în prezent peste 3 200 loc. Un drum secundar conduce de la Rieni la Valea de Jos (localitate numită înainte Valea Neagră de Jos; atestată în anul 1588 sub denumirea de Alsofeketepatak; la 1600 apare ca Fekete patak; în anul 1692 este meţiunea de Also Fekete Patak; în 1828 apare forma de Alsó Fekete Völgy, Also Valenyagra, valea Nyegra de Szosz; la 1851 apare ca Fekete-patak; la 1913 apare sub forma Alsófeketevölgy iar în anul 1694 ca Valea de Jos). Localitatea are o biserică de lemn datată din anul 1738; urmează în amonte localitatea Moţeşti (menţionată la 1956) şi apoi Valea de Sus (numită anterior Valea Neagră de Sus; este menţionată la 1600 ca Wale Nigra, la 1692 ca Felse Fekete Patak iar în anul 1964 i se schimbă denumirea în Valea de Sus). De la Valea de Sus se poate ajunge fie la localitatea Măgura, fie la Hârseşti-Câmpani. De la Rieni E 79 ne duce prin Petrileni (sat menţionat la 1588 ca Petrilen şi Zawoyen; la 1600 apare ca Vaien, la 1692 ca Petrlan, Zauogan,


30

Voyan; în anul 1828 apare ca Petrileny, Zavojen; în anul 1851 ca Petrilény-Zavojén iar în anul 1913 apare ca Petrileny-Zavoeny). Urmează oraşul Ştei, fost Oraş Dr. Petru Groza, menţionat în anul 1580 ca Skeey, la 1588 ca Skey, la 1692 ca Stéy, la 1825 ca Stejj, în anii 1828 şi 1851 ca Stej. În anul 1913 apare ca Vaskóhsziklás iar în anul 1958 apare sub denumirea de Dr. Petru Groza. Este oraş din anul 1956 iar după 1990 i se schimbă denumirea în Ştei. Aici se poate vizita casa în care s-a născut folcloristul Miron Pompiliu, scriitor la Junimea din Iaşi, prieten cu Mihai Eminescu. Este un oraş muncitoresc, cu Fabrica "Hiperion" (de maşini-unelte), Fabrica de Binale, centru al mineritului. Azi și frații Micula au unele întreprinderi aici. Are o staţie meteorologică. Din oraş, un drum duce la Hotărel şi Ghighişeni, dincolo de Crişul Negru (vom reveni).

Imediat spre sud urmează localitatea Lunca, centru de comună (menţionată în anul 1588 sub forma Lonka în anul 1828 apare ca Lunkaurszest iar în anul 1851 apare Lunka-Urzest). Comuna Lunca are peste 3 300 loc. Din localitate un drum de interes naţional (DN 75) o ia în direcţia est spre Câmpeni iar drumul european continuă spre sud, spre Vaşcău.

Drumul 75 urcă încet spre localităţile Câmpani (apărută în anul 1600 ca Also Kompanth; în anul 1692 apare Kimpani; în anul 1828 apare ca Felső Kimpány, Kimpán de Szúsz; în anul 1851 apare ca Felső Kimpány iar în anul 1913 ca Felsőmező). Comuna Câmpani are 2 770 loc. De aici un drum secundar conduce la Seghişte (menţionat în anul 1503 ca presbyter valachalis de Segesfalva iar în anul 1580 ca Seges), un alt drum duce la Hârseşti (apărut în anul 1588 ca Herchiesth; la 1600 ca Hersccesth, Herecest; în anul 1597 apare ca Hercest; 1692-Hersesti; în anul 1828 este menţionat ca Herczest; în 1851 ca Herzest iar în anul 1913 ca Herzefalva). Amonte de Câmpani un drum secundar duce la Sighiştel (menţionat documentar în anul 1600 ca Segistel iar în 1692 ca Segestel), important loc pentru vizitarea Văii Sighiştel, ce adăposteşte numeroase obiective speologice. Drumul 75 conduce mai departe la Fânaţe (menţionat la 1600 sub forma Fonacz, în anul 1692 ca Fornacz, în 1828 ca Fonatza iar în anul 1851 ca Fonácza). În localitate există o biserică de lemn din 1796, pictura fiind realizată în anul 1832 de către Mihail Nicula din Mociar. În apropiere se găseşte Peştera de la Fânaţe. Urmează oraşul Nucet (apărut ca oraş în anul 1956), denumirea venindu-i de la livada de nuci din apropiere. Oraşul are circa 3 000 de locuitori care erau ocupaţi în minerit. Avea o tabără de elevi. Drumul ne duce mai departe la Băiţa (menţionată abia în anul 1909 ca Rézbányafalu), centru de minerit şi exploatare a marmurei, apoi la Băiţa-Plai (menţionarea în anul 1956), centru de exploatare de minereuri. Drumul principal urcă pentru a duce la Arieşeni şi Câmpeni (vom reveni).

De la Lunca, drumul european continuă spre sud; o derivaţie conduce la localitatea Sârbeşti (menţionată în anul 1692 ca Szurbesty), centru al sumăneritului; o altă derivaţie conduce la Şuştiu (menţionat în anul 1588 ca


31

Közebsusdh; în anul 1600 apare ca Svsd; în anii 1828 şi 1851 ca Sust iar în anul 1913 ca Susd). De la această localitate un drum (din păcate în stare proastă) duce dincolo de munţi, la Moneasa (jud. Arad), prin Briheni (apărut la 1588 în documente sub forma Brehen, la 1600 aceeaşi scriere; în 1828 apare ca Brihény; în anul 1851 ca Briheny iar în anul 1913 ca Berhény). O derivaţie conduce la localitatea Coleşti (apărută în documente în anul 1580 sub forma Kolest, la 1600 Kolesty, la 1828 Kolest iar în anul 1851 Kollest). Un alt drum duce la localităţile Câmp (apărută în anul 1600 sub forma Keompeolsboy, în 1828 Kimpul, în 1851 Kimp iar în anul 1913 ca Vaskómező) şi Câmp-Moţi (menţionată doar în anul 1954). Drumul european intră în oraşul Vaşcău (menţionat în anul 1552 sub forma Nagyko; în anul 1600 sub forma Kralioua; în 1599 sub forma Krayova; la 1604 Kraiova; pentru prima dată este menţionat, în anul 1692 sub forma Vaskoh; în 1704 apare ca Vascho; în anul 1808 apare sub denumirea de oppidum Vas Kóh; în anii 1828 şi 1851 apare ca Vaskóh, Kog). Este oraş din anul 1956. Are o fabrică de marmură ce prelucrează marmura din zonă. Renumit este izvorul Boiu, din păcate cu apă poluată. Avea o păstrăvărie. De la Vaşcău un drum secundar conduce la Vărzarii de Jos (localitate menţionată documentar în anul 1552 sub forma Alsofywes; apoi în 1600 ca Also Warzan; în anii 1828 şi 1851 ca Alsó-Verzár, Verzáru de Zsósz, iar în anul 1913 apare ca Alsófüves) şi apoi la Vărzarii de Sus (menţionare tot în anul 1552 sub forma Felseofywes; în anul 1600 apare ca Felseo Warsall; în 1851 apare ca Felső-verzár, Verzaru de Szúsz iar în anul 1913 apare ca Felsőfüves). Aceste două localităţi au avut odinioară rezerve de minereu de fier ce se prelucrau la Vaşcău şi Moneasa. Urmează pe drumul principal de la Vaşcău localitatea Cărpinet (menţionată în anul 1588 sub forma Carpinet, în 1600 sub forma Kerpenetw, în 1692 Kerpenyed; în anii 1828 şi 1851 Kerpenyet). Centru al olăritului, azi numără toată comuna aproape 2 000 de locuitori. De la Cărpinet o derivaţie duce la Izbuc (atestat în anul 1588 ca Zohodol; în anul 1692 apare sub forma Szuhodot; la 1828 ca Szohodol; în anul 1851 apare ca Szokodol iar în anul 1913 apare ca Vaskóhaszód), apoi la Ponoarele (sat meţionat la 1588, odată cu Izbucul. Acum se numește Călugări). De la Ponoarele un drum conduce la celebrul fenomen Izbucul Călugări, unde se găseşte şi o mănăstire (vom reveni). Tot de la Cărpinet un drum secundar duce pe valea Poiana Crişului spre localităţile Leheceni, centru al olăritului, atestată documentar în anul 1588 sub forma Lehechien în anul 1600 ca Recheleny (= Lechecheny), în 1692 ca Leheczen iar în anii 1828 şi 1851 ca Lehecsény; Sălişte de Vaşcău (menţionată documentar în anul 1588 ca Zelestye), alt centru ceramic şi Poiana (atestată în documente în anul 1600 sub forma Poian, în anul 1692 apare ca Poyen, în anii 1828 şi 1851 ca Poyána iar în anul 1913 este menţionată sub denumirea de Biharmező).


32

De la Cărpinet drumul european trece prin Criştioru de Jos, centru de comună ce numără în total peste 2 300 loc. (de asemenea menţionat în anul 1588 sub forma Chiscior, iar în anul 1693 ca Krisczo; în anii 1828 şi 1851 Kristyór; în anul 1913 este menţionat sub forma Biharkristyor), centru de olărit; drumul principal duce peste Dealul Mare (692 m) spre localitatea Vârfuri din judeţul Arad. De la Criştioru de Jos un drum secundar duce la Criştioru de Sus (menţionat tot în anul 1588) şi la Bâlc, o mică localitate.

DRUMUL BEIUŞ-TĂRCAIA-CUSUIŞ

Dacă drumul precedent urma Crişul Negru în amonte pe dreapta (în sensul scurgerii), în continuare trecem în revistă localităţile în amonte de Beiuş pe stânga Crişului.

Drumul o ia spre sud traversând Tărcaia (sat menţionat la 1332 sub forma sacerdos de villa Tharand; 1333 Thurkan; 1334 Tarkand; 1335 Tharkan; 1336 Tarkan; 1337 Tarkun; 1422 Tarkan, Tharkan; 1587 Tarkany; 1614 Nagy Tárkány; 1828 şi 1851 Tárkány, Terkaye; 1913 Kőröstárkány). Tărcaia este centru de comună, comuna deţinând peste 2 000 loc. Din Tărcaia un drum secundar duce spre Munţii Codru-Moma, printr-un defileu de circa 3 km lungime, la localitatea Tărcăiţa (menţionată în anul 1588 sub forma Tarchnichia; în anul 1692 Tarkaicza; în anul 1828 Tarkaitza; în 1851 sub forma Tarkaicza iar în anul 1913 apare ca Tarkányka). Are o biserică de lemn ce datează din 1796. Drumul de munte duce la Moneasa (jud. Arad) peste culme. Din păcate drumul este în stare rea.

Drumul amonte de Tărcaia conduce la localitatea Totoreni (menţionată documentar în anul 1580 sub forma Tatarfalua; 1588 Tateryan; în anul 1692 apare ca Tatarfalua iar în anii 1828 şi 1851 Tatárfalva, Totorény). Are o biserică de lemn ce datează din anul 1697. De la Totoreni un drum secundar duce la localitatea Mierag (menţionată în anul 1588 ca Mirragh; la 1642 apare sub forma Mierragh, Merag; în anul 1828 Merag; în anul 1851 apare sub forma Mérág). Aici există o biserică de lemn datat 1756. Amonte de localitate se găsesc celebrele Râpe de la Mierag, vaste fenomene torenţiale. Tot de la Totoreni un drum secundar duce la Hinchiriş (apărut în documente în anul 1588, dar şi în 1692, sub forma Henkeres; tot sub această denumire apare şi în anii 1828 şi 1851). Are o biserică de lemn din secolul al XVIII-lea. Urmează în susul Crişului Negru localitatea Băleni (menţionată la 1580 sub forma Bolilitth; la 1588 apare ca Balylen; la 1692 ca Belleleny) iar apoi localitatea Lazuri de Beiuş (menţionată în anul 1588 dar şi în anul 1692 sub forma Lazur; în anii 1829 şi 1851 este menţionată ca Belényes Lazúr iar în anul 1913 apare ca Belényesirtás). Are o biserică de lemn ce datează din anul 1752, monument arhitectonic. Comuna Lazuri de Beiuş are aproape 2 000 de săteni.


33

Urmează Cusuiuş (menţionat la 1588 sub forma Kozwynies; în 1692 este scris sub forma Köszuinyes iar în anii 1828 şi 1851 sub forma Köszvényes). În continuare apare localitatea Cucuceni (în anul 1588 apare sub denumirea de Kakachien; la 1692 Kakacsen; în anul 1828 apare Kakacsény; la 1851 Kakacseny; în anul 1913 apare sub forma Kakucsány). Urmează amonte Ghighişeni (menţionat documentar în 1588 sub forma Gegessen; în 1692 apare ca Gyegyesek; în anii 1828 şi 1851 apare sub forma Gyigyisény, Vojény iar în anul 1913 apare ca Gyegyesény) şi apoi Hotărel (apărut prima dată în documente în anul 1527 iar apoi în 1528 sub forma Hathar; la 1588 apare ca Hatur iar la 1600 ca Hothar; în anii 1828 şi 1851 apare ca Határ). De la această localitate un drum duce la Ştei, peste Crişul Negru, iar un drum pe stânga Crişului conduce la Şuştiu.

DRUMUL BEIUŞ-RĂBĂGANI-SÂMBĂTA-CEICA

Acest drum o ia în direcţia nord-vest trecând prin satul Pocola, centru de comună, (menţionat documentar în anul 1422 sub forma Alsolmos; la 1580 apare ca Pokaliest; la 1588 este scris sub denumirea de Pakalafalwa; la 1692 apare ca Also Solmos; la 1828 ca Pokolest; la 1851 ca Pokola iar în anul 1913 ca Biharpoklos). Comuna Pocola deţine peste 1 700 locuitori. Înainte de Pocola se ajunge, printr-un drum secundar la Sânmartîn de Beiuş (menţionat doar în anul 1828 sub denumirea de Szent Márton, Szimartyin). De la Pocola, un drum secundar duce la Poietari (denumit şi Fenerişul Mic, menţionat la 1954), iar apoi în continuare se poate ajunge pe drum de ţară la Şoimuş (atestat la 1213 sub denumirea de villa Solumus; la 1319 apare ca Solmus; la 1332 sub forma de sacerdos de villa Solmus; la 1587 apare ca Alsolymos, Fellsolymos; la 1692 apare sub forma Felso Solomos; în anii 1828 şi 1851 apare ca Petrán-Solymos iar în anul 1913 este menţionat sub forma Gyepüsólymos). Aici se găsesc urmele unei fortificaţii din secolul al XIII-lea. Urmează drumul la Drăgoteni (atestat la 1552 sub denumirea de Dragotha; la 1692 apare ca Dragotyan, Dragutta; la 1828 apare ca Dragotyán, iar la 1913 ca Drágota). De aici un drum conduce la Remetea (vom reveni) iar un alt drum la Sălişte de Pomezeu (localitate menţionată la 1583 ca Felseozeleste).

De la capătul comunei Pocola un drum judeţean duce spre Defileul Crişului Negru. Prima localitate este Petrani (amintită prima oară în documente în anul 1552 sub forma Ponthus-kew; la 1828 apare ca Petrán, la 1851 ca Petrány iar la 1913 ca Pontoskő). Aici un aspect deosebit este dat de Piatra Petranilor, o cuestă de 293 m altitudine care oferă o privelişte deosebită asupra depresiunii şi munţilor vecini. La baza cuestei curge Crişul Negru. Un drum secundar conduce la Vălanii de Beiuş (sat menţionat la 1828 sub forma Valány (Petrán), Volány iar la 1851 sub forma Belényes-Valány). Pe drumul judeţean


34

urmează localitatea, centru de comună, Uileacu de Beiuş (atestată la 1332 sub forma sacerdos de villa Vylokok; la 1333 apare Vylok; la 1334 Vilok; la 1335 ca Vylok; la 1336 ca Vilak; la 1337 ca Vylak; la 1422 ca Wylak Ujlak; la 1552 ca Uylak; la 1665 Keresújlak; în anii 1828 şi 1851 este scris Belényes Ujlak). Localitatea avea o moară de apă. Comuna Uileacu de Beiuş numără azi aproape 2 600 locuitori. De aici, un drum secundar conduce pe de o parte la Prisaca iar un alt drum la Forău. Prisaca este o localitate atestată la 1580 sub denumirea de Giapiupataka (la 1692 apare ca Gyapiü patak; în anii 1828 şi 1851 apare ca Preszáka iar în anul 1913 apare sub forma Gyepüpataka). Forău este un sat aşezat pe dealuri, fiind atestat în anul 1552 ca Toplytcza; la 1587 apare sub forma Forrofalwa; la 1692 ca Forro; iar în anii 1828 şi 1851 ca Dzoszán Forró = Josani-Forău). De la Forău un drum duce la Bitii (la drumul european), un altul la Săldăbagiu Mic (atestat la 1599 ca Also Zaldobagy; are o biserică de lemn construită în secolul al XVIII-lea) şi unul la Urviş (vom reveni).

De la Uileac, drumul duce prin Defileul Crişului Negru spre satele Borz (menţionat la 1587 ca Borzik, la fel şi în anul 1692; în anii 1828 şi 1851 apare sub forma Borz). Urmează Urviş (atestat la 1487 sub forma Erwenyes; la 1580 sub forma Keo-zeperweness; la 1692 apare Eorunyes Kozep, Eöruinyes iar în anul 1828 şi 1851 ca Belényes-Örvényes). La Urviş există ruinele unei construcţii medievale (sec. al XIII-lea). De la Urviş un drum de munte duce la satul Dumbrăviţa de Codru (menţionat la 1692 ca Dombrauicza; la 1828 apare Havas Dombrovitza (havas = zăpadă), Dumbraviţa de Codru; la 1851 apare Havas-Dombravicza iar la 1913 ca Havasdombró); un drum duce şi la satul Codru (de la care vine numele Masivului Codru, menţionat doar în anul 1956). De la Urviş, drumul duce la Şoimi (atestat documentar la 1487 sub forma Solyond, Sylyond; la 1587 apare ca Solyond şi Solyond; la 1600 apare Soliond; la 1692 apare sub formele Solom, Solomdi iar la 1828 şi 1851 Sólyom). Comuna Şoimi numără în prezent peste 3 100 loc. Urmează Sânnicolau de Beiuş (menţionat la 1552 sub forma Zenthmiklos) şi Suplacu de Tinca (menţionat la 1291-1294 sub forma villa Zeplak) care deţine o biserică, declarată monument arhitectonic.

De la Urviş, drumul conduce la Cociuba Mare, centru de comună, comuna numărând peste 3 100 loc. (atestat la 1445 Kocsuba) iar de aici spre Tinca, cu aproape 8 000 loc. toată comuna (satul a fost atestat la 1338 ca Tenky) şi apoi Salonta (atestat documentar în anul 1332 sub forma sacerdos de villa Zalancha), care are aproape 20 000 loc. (19 917 loc), ce a devenit municipiu. De la Pocola, drumul european începe să urce spre Dealul Bitii (la ieşire există un motel particular); un drum secundar conduce la Feneriş, aşezat pe un deal (atestat la 1580 sub forma Feneres; la 1692 apare ca Fenyeres iar în anii 1828 şi 1851 ca Feneres). Drumul european urcă printr-o frumoasă pădure de fagi, din care se desprind lateral drumuri secundare spre Prisaca, Forău (vezi mai înainte), Budeşti (sat aparţinător de Săucani), Săucani (atestat la 1580 sub


35

forma Zeokefalva). Drumul trece pe lângă Măgura Răbăganilor (495 m) care constituie un excelent punct de observaţie a întregii zone geografice, pentru a ajunge la Răbăgani (atestat documentar la 1552 sub forma Rebeghefalwa et Lazur; la 1692 apare ca Rabogany iar în anii 1828 şi 1851 ca Robogány-Lázar). Aici există apă hipotermală (23oC) fiind amenajat un ştrand, momentan inactiv. Comuna Răbăgani are peste 2 400 loc.

De la Răbăgani, un drum judeţean intră în bazinetul depresionar Pomezeu. O derivaţie duce la un sat situat pe deal, Albeşti (atestat documentar în anul 1508 sub denumirea de Albofalwa), al cărui nume vine de la faptul că argila din care este format dealul se uscă şi primeşte o culoare albă, vizibilă de departe); drumul judeţean ne conduce la localitatea Coşdeni (atestată documentar în anul 1508 sub forma Kosgyán; Kosdanfalva; în anii 1828 şi 1851 numele este scris sub forma Kosgyán); localitatea este renumită prin coşurile de nuiele care se împleteau aici (de unde a rezultat şi numele localităţii). Aici se găseşte un lac de baraj creat pentru regularizarea cursului râului Vida (= Holod). Drumul duce apoi la mica localitate Hidiş (menţionată la 1508 sub forma Also-hydassel; la 1828 şi 1851 apare sub forma Hegyes). Drumul principal ne duce la Spinuş de Pomezeu (atestat la 1492 sub denumirea de Thyws; la 1508 este menţionat ca Thywys; la 1692 apare Spinos Falua; în anul 1828 apare scris Spinus iar în anul 1851 Szpinus pentru ca în anul 1913 să apară scris sub forma Tövisfalva; are o biserică de lemn din secolul al XVIII-lea) iar apoi la centrul de comună Pomezeu (atestat la 1492 sub denumirea de Papmezeye; la 1508 apare Papmezew; la 1594 ca arx Papmező; în anii 1828 şi 1851 apare ca Papmező; la 1913 este scris sub forma Kispapmező). Aici se pot vedea ruinele unei fortificaţii construită în anul 1594. Urmează o bifurcaţie, una ducând spre Câmpani de Pomezeu iar alta spre Luncasprie. Comuna Pomezeu are peste 3 600 locuitori. Localitatea Câmpani de Pomezeu este menţionată în anul 1492 sub forma Papmezeye; în anul 1508 apare ca Papmezew; în anul 1828 apare scris sub forma Papmező Kimpány; la 1851 apare Pappmezö iar în anul 1913 este scris Nagypapmezö. Are o biserică de lemn ce datează din anul 1643. Urmează o localitate situată pe deal, Vălani de Pomezeu (menţionată la 1508 caAlsopathak, iar în anii 1828 şi 1851 ca Papmező-Valány), unde se poate admira biserica de lemn ridicată de asemenea în secolul al XVIII-lea. Pe drumuri de munte se poate merge la Lacul Sărat, pendinte de comuna Pomezeu, menţionat doar în anul 1956. De la Vălani un drum de deal duce la Goila (menţionat la 1828) iar de aici se poate ajunge la Căbeşti (vom reveni).

Drumul spre Luncasprie trece mai întâi prin localitatea Sitani (atestată la 1508 ca Zythaanfalwa), renumită prin faptul că oamenii făceau site, de unde a rezultat şi numele; după un sector de îngustare (de circa 3 km lungime) şi traversarea unei păduri se ajunge la localitatea Luncasprie (amintită prima oară în documente în anul 1692 sub forma Lunkaspri; în anii 1828 şi 1851 apare ca


36

Lunkásprie iar în anul 1913 este scris Lankás). Aici se poate admira un frumos lac de acumulare. De aici, se poate ajunge la localitatea Dobreşti (vom reveni).

De la Răbăgani, drumul european o ia în direcţia nord-vest, trecând prin mica localitate Brăteşti (menţionată documentar în anul 1954; aici există o mică biserică de lemn); o derivaţie duce la Vărăşeni (sat atestat în anul 1508 sub forma Weresfalwa; în anul 1692 apare ca Veres Falua; în anul 1828 este menţionat ca Varassény-Kriszány iar în anul 1913 este scris sub forma Veresfalva), unde de asemenea se află o biserică de lemn; drumul principal cunoaşte o bifurcaţie, spre Tinca-Salonta şi, respectiv, spre Oradea.

Drumul spre Tinca urcă încet, flancat la stânga de un deal împădurit, ajungând la localitatea Vintere (menţionată la 1349 ca terra seu poss. Felwenter, Felventer; în anul 1513 apare ca Magyar-venter; la 1557 ca Magiarventer, Olah-venter; la 1599 apare ca Puztaventer, Kapolnas-venter; la 1692 ca Venker, Magzar uenter iar în anii 1828 şi 1851 ca Venter), urmând apoi Holod (amintit la 1326 ca poss. Hydus; în 1337 apare ca sacerdos de villa Hudus; la 1552 ca Hydastelek; la 1587 sub forma Hidas-telek; la 1692 ca Hedas Telek; la 1828 ca Hidas-Telek iar în anul 1851 ca Hidastelek, Hollód). Aici s-a născut sriitorul Iosif Vulcan, fondatorul revistei "Familia" în care a publicat Mihai Eminescu poezii (Iosif Vulcan a schimbat numele de Eminovici în Eminescu); un bust al lui Iosif Vulcan se găseşte în faţa şcolii din localitate. Comuna Holod adăposteşte aproape 3 500 de locuitori. Din Holod drumul trece prin Râpa (1692-Körösmart, Rippa) şi Tinca (1338-Tenky) spre Salonta.

Drumul european îşi continuă drumul spre Copăceni (atestat la 1692 sub forma Kopacsal; la 1828 apare Kopacsény iar în anul 1851 Kapocsány). Aici pe deal se găseşte o biserică de lemn (sec. al XVII-lea). După sat urmează o bifurcaţie spre Dobreşti. Prima localitate întâlnită este Rotăreşti (denumirea îivine de la faptul că meşterii făceau roţi de căruţă şi de car; atestată la 1508 sub forma Kerekesfalwa; la 1692 apare sub forma Kerekes falua; în anii 1828 şi 1851 apare Rotereşti iar în 1913 Kerekes-falva), urmează Ogeşti (este atestat la 1508 Kyshodos; în anii 1828 şi 1851 apare scris Hogys iar în anul 1913 ca Csékehodos). Are o biserică de lemn ce datează din sec. al XVIII-lea. În continuare se ajunge la Crânceşti (aşezare menţionată la 1508 sub forma Kraynikfalva; la 1692 apare ca Kreicsár; în anul 1828 este menţionată sub forma Krantsesd; în 1851 Kráncsesd; în 1913 apare Karáncsfalva) iar apoi Hidişel (atestat la 1508 sub denumirea de Felsewhydassel; în anii 1828 şi 1851 apare ca Nán-Hedyesel, Hegyesel-Inánd iar în anul 1913 apare Nánhegyes) şi Dobreşti (atestat la 1508 sub denumirea de Wasnosfalwa; la 1692 apare ca Dobrizd iar în anii 1828 şi 1851 ca Dobrest). Comuna Dobreşti deţine peste 6 100 loc. De la Hidişel un drum secundar conduce la satul Topa de Sus (menţionat la 1508 - Felsew Topa), cu o biserică de lemn din secolul al XVIII-lea. De la Dobreşti un drum de culme permite traversarea Munţilor Pădurea Craiului pentru a ajunge în Valea Crişului Repede; tot un drum conduce la


37

aşezarea Răcaş (menţionată la 1954), unde până nu demult se făceau exploatări de bauxită. Drumul european, de la bifurcaţia spre Dobreşti, pătrunde în localitatea Sâmbăta (atestată la 1508 sub forma Zombatsagh), centru de comună (comuna deţine peste 1 600 locuitori); are un parc dendrologic; monument ridicat în memoria celor căzuţi în război, apoi la Duşeşti (1508-Dwsafalwa) şi Ceica (1398-Cheke; 1561-Magyar Chyeke; 1587 Czyekeh; 1692 Cseke; 1828 şi 1851-Magyar Cséke, Cséka; 1913-Magyarcséke). Comuna Ceica are în prezent peste 4 000 locuitori. De la Ceica un drum secundar conduce la Ceişoara (sat atestat la 1508-Choksara; la 1828 Csészora; la 1851 Cseszora iar la 1913 Csészvára), care are o biserică de lemn din sec. al XVIII-lea şi Cotiglet (atestat la 1492 sub forma Koghligeth; la 1508 este scris sub forma Kothlygeth; la 1692 apare Kok Liget, Kokliget şi Kotiglet; 1692-Kotygleth; în 1851 Kotyikleth iar în 1913 Kotliget), centru al picturii populare pe sticlă; biserică de piatră din secolul al XVIII-lea. Ne oprim la Ceica cu "înaintarea" spre Oradea, Ceica fiind la jumătatea drumului dintre Beiuş şi reşedinţa de judeţ. DRUMUL BEIUŞ-STÂNA DE VALE De la Beiuş drumul urcă încet, mai întâi pe Piemontul Buduresei, primul sat pe lângă care se trece fiind Mizieş (atestat la 1580 sub denumirea de Mezess; la 1588 apare Alsomizes, Felseomizes; la 1600 apare ca Also Meszes, Felseo Meszes; la 1692 apare Mizes; la 1746 Mézes ca şi în anii 1828 şi 1851); la baza dealului, printr-o derivaţie, drumul conduce la Livada Beiuşului (denumită anterior Râturi; apare ca un cătun al Mizieşului, fiind notată în anul 1956 Râturi iar în anul 1964 apare ca Livada Beiuşului); pe acelaşi drum secundar se ajunge la Talpe (menţionat în anul 1580 sub forma Talpfalwa; la 1588 apare Talph; la 1600 Talpan; la 1692 Talp; la 1828 şi 1851 Talp); are o biserică de lemn (secolul al XVII-lea); urmează Sălişte de Beiuş (aşezare atestată în anul 1588 ca Zelesthe; în anul 1600 este scris Syeliste; la 1692 Szalasky; în anii 1828 şi 1851 apare Belényes Szelistye iar în anul 1913 apare Belényesszeleste). De la Sălişte un drum duce la Saca (vom reveni). Drumul judeţean spre Stâna de Vale, după ce a lăsat în urmă Mizieşul, urcă lent, drum din care se desprinde unul secundar la Teleac (atestat în anul 1580 sub forma Telek, formă sub care apare şi în anii 1692, 1828 şi 1851); după urcuşul în continuare, un alt drum se desprinde spre localitatea Saca (atestată în anul 1587 sub forma Zeek; un an mai târziu apare Zaka; la 1600 Szaka; la 1625 Szaka; la 1692 Szakó iar în anii 1828 şi 1851 Száka). Pe drumul judeţean, după un coborâş abrupt, se ajunge la Budureasa (aşezare menţionată la 1588 ca Bwduraz; la 1600 apare sub forma Budoriaza; la 1692 Budurásza iar în anul


38

1913 apare Bondoraszó). Budureasa era renumită în confecţionarea lăzilor de zestre. Azi comuna Budureasa are 2 717 loc.

De la Budureasa, drumul judeţean urcă la staţiunea Stâna de Vale; un drum secundar merge de la Budureasa la Burda (amintit la 1588 şi apoi în anii 1692, 1828 şi 1851 sub forma Burda pentru ca în anul 1913 să apară Borda), apoi spre Cresuia şi Beiuş.

DRUMUL BEIUŞ-CURĂŢELE-CRESUIA

Acest traseu urmăreşte Valea Nimăieşti în cea mai mare parte, drumul urmând lunca râului. Prima localitate întâlnită este Nimăieşti (atestată la 1552 sub denumirea de Vajdafalua; în anul 1692 Vayda falua; la 1828 apare Nyimuest, Myimesd; la 1851 apare Nyimvesd iar în anul 1913 Nyimesd); satul cuprinde două părţi, Nimăieşti de Jos şi Nimăieşti de Sus. Satul era renumit în meşteşugul cojocăritului. Urmează centrul de comună Curăţele (menţionat la 1692 sub forma Czuracel, Kuracsel; la 1828 apare Kuretzel; la 1851 Kuraczel; la 1913 Tisztásfalva); toată comuna numără peste 2 800 loc.; de aici, un drum secundar duce la Beiuşele (numit local Biinşele; este atestat la 1588 sub forma Kys Bellenies; la 1600 apare Bellenes; la 1692 apare Kis Bellenyes; la 1828 apare pagus Kis Belényes; la 1851 Kis-Belényes, Beinsell).

De la Curăţele drumul principal trece prin Pociovelişte (atestat la 1600 ca Poczaveleste; la 1692 apare Pocsvelisty; la 1828 Potsavelesd; la 1851 Pocsovelesd iar în anul 1913 Pócsfalva), ajungând la Cresuia (menţionat la 1588 sub forma Krezwlye; la 1600 apare Krezuliy; 1692 Kresüre; în anii 1828 şi 1851 Kreszulya iar în anul 1913 Kereszély), sat renumit prin scările de lemn efectuate de meşteri populari. De aici se poate ajunge la Burda şi Budureasa.

DRUMUL BEIUŞ-REMETEA

De la Beiuş, drumul urcă prin frumoasa pădure de la Delani, trecând pe lângă cabană, ajungând în satul Delani ("satul de pe deal"), atestat în anul 1828 ca Gyalán; (în anul 1851 apare ca Gyalán, Tövisfalva), sat aparţinător din punct de vedere administrativ oraşului-municipiu Beiuş. Urmează Petreasa (sat menţionat odată cu Şoimuş, în anul 1213, vezi), renumită prin biserica de lemn de aici (secolul al XVIII-lea); după un coborâş prelung se ajunge la centrul de comună Remetea (atestat la 1422 sub forma Remethe; la 1445 apare ca Magyarremethe; în anul 1650 Belsö Remete; la 1692 Remete; la 1702 Belényes Remete; la 1828, 1851 Remete; la 1913 apare ca Magyarremete). Localitatea este renumită prin biserica din zid de aici care are pictura datată din secolul al


39

XV-lea şi prin moara de apă reamenajată recent. Comuna Remetea deţine peste 3 100 loc.

De la Remetea un drum o ia spre Căbeşti-Roşia iar un alt drum spre Meziad.

Drumul pentru primele localităţi ajunge la Josani (amintit doar la 1956), apoi o derivaţie duce la Gurbeşti (amintit la 1584 Giozanfalua; la 1692 Gyioszan, Gyoszan Gebesti; la 1828 soszán Gurbest, Gojla; la 1851 Dszoszán-Gurbest, Gojla pentru ca în anul 1913 să apară Gorbolyfalva). Aici se găseşte o biserică de lemn construită în anul 1799. Urmează Căbeşti (atestat la 1552 sub forma Kabafalwa; la 1692 apare Kaba Falua; la 1828 Kebest iar în anul 1913 Biharkaba). Comuna Căbeşti are peste 2 000 loc. De la Căbeşti o derivaţie conduce la satul Sohodol (meţionat la 1552 ca Lazwr, Kyszohoda; la 1692 dar şi în anul 1828 este scris sub forma Szohodol). De aici, pe poteci de drum se poate ajunge la Lacul Leşu de pe Iada. Tot de la Căbeşti, un drum duce la satul de tip cătun Lacu Sărat (menţionat la 1956), aparţinător de comuna Pomezeu.

De la Căbeşti, înainte de a ajunge la Roşia, o derivaţie conduce la Lazuri (atestat odată cu Sohodol). Are o biserică de lemn din secolul al XVIII-lea. Drumul principal conduce la Roşia, centru de comună (atestat la 1445 sub forma Rossa; la 1692 apare Roze; la 1828 Roschia; la 1851 Rossia iar în anul 1913 Biharrósa), localitate folclorică importantă. Comuna Roşia numără peste 2 700 locuitori. De la Roşia, se poate ajunge, trecând prin Cheile Albioarei, peste munte, spre Zece Hotare-Aleşd şi, respectiv, spre Damiş-Bratca.

Drumul spre Meziad urcă încet printr-o frumoasă pădure de foioase; chiar la intrarea în pădure se găseau doi goruni seculari, monumente ale naturii, azi numai unul fiind în picioare, celălalt s-a prăbuşit. Meziadul este atestat documentar în anul 1552 sub forma Mezgedt; la 1600 apare ca Also-Meszes, la 1692 ca Mizgib; în anii 1828 şi 1851 apare sub forma Meziád; Mezöfalva. De la Meziad un drum forestier conduce la celebra Peştera Meziad, unde se găseşte şi o cabană turistică.

DRUMUL BEIUŞ-FINIŞ-UILEACU DE BEIUŞ

Acest drum urmăreşte pe stânga Crişul Negru, aval de Beiuş, urmărind calea ferată din depresiune. Prima localitate este Finiş (atestată în anul 1291 castrum nostrum <episcopi Varadiensis>Fenes; în anul 1491 apare sub forma Magyarfenes; în 1552 Alsofenes, Felvsevfenes; la 1554 Magyar Fenes, Felsew-Fenes; la 1587 Fenes; la 1692 apare Fenes; la 1828 şi 1851 Fenes). Localitatea are ape oligominerale (uşor sulfuroase) la locul numit "Fântâna Popii", unde există şi un grup de goruni seculari, ocrotiţi. Amonte de sat se găsesc ruinele unei cetăţi (vom reveni). Comuna Finiş are aproape 3 700 loc. Drumul îşi continuă traseul spre Ioaniş, înainte de care un drum secundar conduce la


40

localitatea Fiziş (menţionată la 1552 Fyzeggh; la 1692 apare Fözyk; la 1828 şi 1851 Füzegy), cuibărită într-un mic bazinet depresionar. Drumul principal duce la Ioaniş, denumit şi Ivăniş, Iovăniş (atestat documentar în anul 1422 ca Janosfalwa; în 1552 apare Janusfalwa; la 1587 Janosfalva; la 1692 Janos Falua; în anii 1828 şi 1851 apare scris Jánosfalva iar în 1913 Körösjánosfalva), unde exista o fabrică de prelucrare a lemnului; urmează satul Şuncuiş de Beiuş (atestat la 1422 Sonkolos; la 1587 apare Sonkolyos; în anii 1828 şi 1851 este menţionat Sonkolyos; în 1913 este scris Belényessonkolyos). De aici, o vale permite pătrunderea în munte. De la Şuncuiş, un podeţ peste Crişul Negru permite ajungerea la Petrani. Drumul pe stânga Crişului Negru se continuă pe sub pădure la Uileacu de Beiuş, sau în Defileul Crişului Negru. Înainte de localitate, o vale (Ormanul) permite pătrunderea în interiorul munţilor.


41

MUNŢII BIHOR-VLĂDEASA

A. MUNŢII VLĂDEASA

Printre principalele trasee turistice, menţionăm:

1. BEIUŞ-STÂNA DE VALE-VALEA IADEI (=IADULUI)-ÎMPREJURIMI

Constituie cel mai important traseu, drumul fiind modernizat, o şosea excelentă, care urcă în serpentine, prin păduri, cu posibilităţi de a opri în anumite locuri pentru a putea admira peisajul deosebit de atractiv, odihnitor, măreţ. Se poate admira depresiunea, Măgura Fericii (1 106 m), Munţii Codru-Moma ce se întind dincolo de Depresiunea Beiuşului. Se ajunge la Şaua Băiţa (1220 m) unde se află hotelul "Gaudeamus" ce aparţine Universităţii Oradea. De aici, urmează o coborâre abruptă prin pădurea de conifere până în staţiune (1 102 m altitudine) care merită să fie vizitată. Staţiunea Stâna de Vale a început să funcţioneze în anul 1883: are hotel, cabane, căsuţe, loc de camping, instalaţii de schi etc. Demn de admirat este Izvorul Minunilor, cu apă plată, adică îşi păstrează mult timp caracteristicile organoleptice (cu alte cuvinte nu "putrezeşte") dar şi apă uşor radioactivă, deoarece s-a format pe o veche vatră vulcanică. Tot în staţiune se poate admira molidul columnar (Picea abies var. columnaris) şi liliacul carpatin (Syringa josikaea). Din staţiune se pot executa ieşiri prin împrejurimi: Aria Vulturilor (1 345 m), Vârful Poieni (1 627 m), Vârful Mucelaşu (1 415 m), circuitul Ieduţului, circuitul Custuri etc. Din staţiune îşi are originea Valea Iadei, numită local, livresc de către pădurarii semişcoliţi, Valea Iadului. Noi urmărim aval drumul care coboară lin şi prelung. Pe acest traseu întâlnim cascadele Săritoarea Ieduţului, Vălul Miresii, Iadolina. Un aspect deosebit este dat de Lacul Leşu (în lungime de circa 7 km), unde se găsesc numeroase vile şi căsuţe particulare, dar şi o cabană la barajul lacului. Pe vale se găsesc o serie de mici peşteri, unele vizitabile. De la lac o potecă duce la Peştera şi Cabana Meziad peste culme. Valea Iadei ajunge la Crişul Repede, traversând localităţile Remeţi (contopit cu Lorău, acesta din urmă atestat în anul 1406 cu denumirea de poss. wal. Zeltarlow), Munteni (menţionat la 1956) şi Bulz cu peste 2 500 locuitori, centru de comună (atestat în anul 1406 sub denumirea de possessio Walachalis Chornahaza) până la Bucea (atestat în 1828) de unde se intră pe şoseaua E 60, fie spre Cluj-Napoca, fie spre Oradea.


42

De la Stâna de Vale, o potecă duce pe Valea Drăganului unde, pe un mic afluent, se poate vizita frumoasa şi sălbatica cascadă Moara Dracului. Doritorii pot urma în avale Drăganul trecând prin localităţile Lunca Vişagului (atestat la 1850 ca Viság) şi Traniş (atestat la 1475 sub forma Kysgoroszlo) pentru a putea ajunge la Crişul Repede.

Tot de la Stâna de Vale o potecă conduce la Peştera Meziad iar o alta în sens contrar, la Cabana Padiş. Deoarece ultima potecă este mai importantă, vom descrie acest traseu.

Traseul Stâna de Vale-Padiş este un traseu de culme, fiind cel mai utilizat de către numeroşii turişti montaniarzi. De la staţiune se urcă încet şi prelung până la Vf. Poieni (1 627 m), unde doritorii pot face un tur de orizont asupra zonei montane, putându-se observa culmea principală a Vlădesei, spre nord, şi culmea principală a Bihariei, spre sud. De la acest vârf, format din riolite, spre sud urmează o şa, Şaua Bohodei (de unde printr-o derivaţie, se ajunge la o culme îngustă ce oferă o privelişte asupra Cascadei Săritoarea Bohodeiului, de 80 m înălţime, în trei trepte, situată pe un versant al Vârfului Bohodei) de circa 1 400 m, de unde un urcuş relativ uşor ne duce pe Vf. Bohodei (1 654 m), un excelent loc de observare a Depresiunii Beiuşului şi a Munţilor Codru-Moma. Urmează Vf. Fântâna Rece (1 652 m), unde se poate bea apă, aici fiind un mic izvor care-şi trimite apele spre Drăgan, iar apoi Vf. Cornul Munţilor (1 652 m), fiind situat în "colţul munţilor", aici fiind o schimbare de direcţie a culmii de la nord-sud la vest-est.

Poteca ne conduce la Vf. Cârligatele (1 694 m), la baza căruia, spre nord, se găseşte locul de origine a Drăganului, ce se scurge spre nord. De la acest vârf, o potecă conduce spre Vf. Vlădeasa (1 836 m) iar alta spre platoul carstic Padiş (prin intermediul Şeii Cumpănăţelu-1 640 m; vom reveni). Poteca spre Vlădeasa oferă posibilitatea unei largi privelişti asupra zonei înconjurătoare de pe vârfuri precum: Vf. Cumpănăţelu (1 642 m), Coasta Brăiesei (1 678 m), Vf. Briţei (1 759 m), Piatra Tâlharului (1 630 m). De la Piatra Tâlharului o derivaţie conduce la Vf. Buteasa (denumit local Boţasa, deoarece are două vârfuri, ca şi cum ar fi "boţit"), de 1 792 m, vârf vizibil de departe, chiar şi din depresiune, cu baza acoperită de grohotişuri. Poteca principală duce de la Piatra Tâlharului la Gardul de Piatră (1 622 m), după care urmează Vf. Micău (1 640 m), Nimăiasa (1 610 m), Vf. Vârfuraşu (1 678 m), Pietrele Albe (1 550 m) care sunt abrupturi impresionante de calcare. De aici se ajunge la Vf. Vlădeasa (1 836 m), cu o privelişte extraordinară asupra zonei joase spre nord şi est; de aici se mai poate merge la Vf. Tarniţa (1 702 m).

Poteca pentru Padiş coboară de la Şaua Cumpănăţelu la Vf. Piatra Arsă (1 488 m), intrând deja în MUNŢII PADIŞ-SCĂRIŞOARA. De la acest vârf un traseu de derivaţie ne conduce în Cheile Someşului Cald, unde putem admira Peştera Cetatea Rădesei (220 m lungime) şi Cheile Someşului Cald de circa 3 km lungime.


43

Traseul principal intră în Poiana Vărăşoaia, mărginită de vârfurile Vărăşoaia (1 441 m) şi Piatra Boghii (1 436 m) la vest şi de Culmea Măgura Vânătă (1 641 m) la est, unde se poate admira frumosul lac Vărăşoaia, trecut şi în manualele de geografie şcolare. Urmează, de la o derivaţie (de la cabana particulară "Taichiş", unde turistul se poate adăposti), o potecă pentru vizitarea Peşterii Padiş iar de aici se poate ajunge la Cantonul silvic Padiş, unde se pot admira numeroase lacuri de dolină şi molhaşuri (vom reveni!). Poteca principală are traseul prin pădurea de conifere de la baza Măgurii Vânete până la poiana unde se găseşte Cabana Padiş, situată la altitudinea de 1 280 m, la baza Vf. Biserica Moţului (1 466 m) şi Măgura Vânătă (1 641 m). Cabana constituie un important centru de unde se pot efectua numeroase ieşiri în tot platoul carstic al Padişului (vom reveni!).

Urcarea la cabana din platoul carstic se poate efectua şi pe Crişul Pietros.

B. MUNŢII PADIŞ-SCĂRIŞOARA

1. CRIŞUL PIETROS-CABANA PADIŞ

Traseul pentru platoul carstic Padiş porneşte de la localitatea Pietroasa, situată la altitudinea de 350 m. Imediat la capătul din amonte al localităţii vedem râul Crişul Pietros care curge vijelios în albia plină cu pietriş şi bolovani şi ne dăm seama că îşi merită numele. Drumul urcă încet printre stânci de granodiorit ale Dealului Plopilor (725 m), rocă care se şi exploatează în carieră la confluenţa Crişului Pietros cu Aleul. Din loc în loc apar repezişuri, minicascade, drumul traversând o frumoasă pădure care alternează cu poieni, iar din loc în loc apar izvoare reci din versanţi.

Drumul pentru platou ajunge la confluenţa Galbena-Bulz, unde se găseşte o microhidrocentrală şi de unde se observă Cheile Galbenei, numite Gherdap. Din acest loc râul unit primeşte denumirea de Crişul Pietros. Noi continuăm să urcăm pe Bulzul printre stânci, vile, cabane şi ajungem pe sub Piatra Bulzului, o stâncă uriaşă, la satul de vacanţă Boga care merită să fie vizitat şi unde există şi o cabană-hotel cu restaurant. Peisajul este deosebit de pitoresc cu frumoase case şi vile particulare care de care mai arătoase iar pe lângă ele curge râul Boga care formează o cascadă impozantă; versanţii sunt prăpăstioşi, abrupţi cu rari arbori de conifere sau complet dezgoliţi (renumite sunt Pietrele Bogăi de peste 300 m). Amonte de satul de vacanţă se găsesc Cheile Bulzului de peste 1 km lungime.

De la Boga începe un urcuş greu, denumit Scăriţa, cu foarte multe cotituri, printre vile la început, iar apoi prin pădure şi stânci până la Şaua


44

Bălileasa, unde drumul duce spre cabană iar un altul spre "emblema" platoului, Cetăţile Ponorului.

De la Cabana Padiş se pot efectua numeroase ieşiri pentru a putea vizita minunatele obiective turistice ale zonei. Vom trece în revistă principalele trasee turistice ale platoului carstic Padiş, de 36 kmp.

Traseele turistice, marcate, duc pe de o parte la exteriorul platoului înspre alte regiuni iar pe de altă parte în interiorul platoului. Cele de la exterior duc la Stâna de Vale, Vlădeasa, Scărişoara etc., iar cele interioare la obiectivele importante ale platoului ca: Cetăţile Ponorului, Cetatea Rădesei-Cheile Someşului Cald, Cheile Galbenii, Platoul Lumea Pierdută, Valea Ursului, Groapa de la Barsa, Peştera Focul Viu, Peştera din Padiş, Abrupturile Bogăi, Peştera Şura Boghii, Culmea Măgura Vânătă, Biserica Moţului etc.

CABANA PADIŞ-CETATEA RĂDESEI-CHEILE SOMEŞULUI CALD

Este un traseu foarte utilizat de către turiştii poposiţi la Padiş, deorece permite vizitarea unei zone turistice deosebit de frumoasă. De la cabană sunt, în prima porţiune a traseului, două posibilităţi: prima la baza Culmii Măgura Vânătă, prin pădurea deasă de conifere, iar a doua pe drumul spre cantonul silvic Padiş; ambele trasee se unesc în Poiana Vărăşoaia, în apropiere de lacul carstic cu acelaşi nume, de unde este un singur traseu spre Cheile Someşului Cald. Prima posibilitate este cea prin pădure urmărind poteca de la baza Măgurii Vânete. Poteca este parcursă în circa o jumătate de oră printr-o frumoasă pădure de conifere care este ocrotită, făcând parte din Parcul Natural al Apusenilor (creat în anul 2003). Poteca străbate câteva pâraie şi se uneşte cu cealaltă parte a traseului pentru Cheile Someşului Cald în Poiana Vărăşoaia. Cealaltă posibilitate vine pe drumul care coboară la Beiuş până la o răspântie de drumuri, spre Beiuş, spre Cantonul silvic Padiş şi, traseul nostru, pentru Cheile Someşului Cald. Drumul nostru intră în Poiana Vărăşoaia şi se uneşte cu poteca care a străbătut pădurea de conifere. Dar pentru cei dornici să cunoască şi Peştera din Padiş (o peşteră descendentă), o potecă, din apropierea Cantonului silvic Padiş, conduce înspre Poiana Vărăşoaia trecând pe lângă această peşteră.

De la Poiana Vărăşoaia, unde se pot admira câteva lacuri de dolină, printre care şi renumitul lac Vărăşoaia, cel mai mare, menţionat şi în manualele şcolare de geografie, şi se ajunge într-o altă poiană, unde un mic pârâu intră în subteran la baza Vârfului Vărăşoaia (1 441 m). Din această poiană, un drum conduce spre staţiunea Stâna de Vale iar o potecă ne conduce printr-o pădure la Cheile Someşului Cald şi Peştera Cetatea Rădeasa. Peştera Cetatea Rădesei are o lungime de cca 250 m, se poate traversa fără sursă de lumină deoarece peştera are nişte ferestre în tavan care oferă


45

destulă lumină. După ieşirea din peşteră, se ajunge în Poiana Rădeasa, de unde turistul fie că se întoarce la intrarea peşterii dar pe deasupra sa, fie că doreşte să ajungă la Vârful Piatra Arsă (1 488 m) situat pe traseul Cabana Padiş-Stâna de Vale (de unde are posibilitatea să se întoarcă la Padiş sau să meargă la Stâna de Vale, sau spre Cabana Vlădeasa) fie să continue traseul pentru a face circuitul Cheilor Someşului Cald. Ultima posibilitate permite să se viziteze sălbaticele chei ale Someşului Cald, care au circa 3 km lungime.

Pentru a executa circuitul Cheilor Someşului Cald, mai întâi urmează un urcuş înspre un punct de privelişte, pe deasupra cheilor, cu circa 100 de metri. Din acest punct, se poate admira şi culmea sudică a Masivului Vlădeasa. Urmează o coborâre abruptă până la firul apei care trebuie traversat. Aici se află capătul unui drum forestier care ne poate conduce la Ic Ponor, urmărind în aval Someşul Cald. Noi însă vom urca pe celălalt versant, pe o potecă care ne va conduce încet la Poiana Rădeasa, trecând pe lângă peşteri ca: Honu, Peştera Uscată, apoi pe sub Peretele Cuciulatei (1 475 m). Revenirea la cabană se poate face din Poiana Rădeasa pe cele două variante menţionate la ieşirea din Peştera Rădeasa.

CABANA PADIŞ-PEŞTERA CETĂŢILE PONORULUI

Acest traseu este cel mai vizitat, conducând la cel mai impozant obiectiv turistic al Munţilor Apuseni şi, evident, al Munţilor Bihor-Vlădeasa. Putem afirma, fără a exagera, că Cetăţile Ponorului, constituie "emblema" acestor munţi, alături de Peştera Gheţarul de la Scărişoara.

Traseul o ia pe potecă înspre direcţia sud, trecând pe lângă locul unde apele pârâului Gârjoaba se pierd în subteran prin infiltrare în adânc, apoi în apropierea locului unde Trânghieşti se pierde în subteran printr-un ponor, pe lângă o dolină de prăbuşire. Se trece pe lângă câteva doline şi apoi se urcă pe culmea păduroasă despărţitoare dintre uvala pe unde am venit şi Poiana Ponor. Sus, pe culme, o potecă duce la Platoul Lumea Pierdută, spre stânga, iar traseul nostru coboară abrupt în Poiana Ponor pe lângă pârâul Brădeţanu, afluent mic al Ponorului. Jos, în poiană, de la punctul de confluenţă al celor două ape curgătoare, putem ajunge la izbucul de unde iese din subteran Pârâul Ponor (acest pârâu a rezultat din apele Şesului Padiş care au intrat, toate, în subteran, rând pe rând, şi au ajuns la exterior prin acest ponor, cu circa 150 m mai jos decât locul unde au pătruns în adânc).

Pârâul Ponor are o lungime de cca 600 m şi străbate poiana cu acelaşi nume, la capătul căreia pătrunde în subteran din nou, pentru a ajunge pe "cărări invizibile" până în Peştera Cetăţile Ponorului. Din acest loc, noi putem ajunge la Peştera Cetăţile Ponorului prin două variante: una urcând o culme, cealaltă traversând printr-o vale seacă (Valea Vraniţa). Prima variantă conduce, după urcare şi apoi coborâre, exact la Peştera Cetăţile Ponorului, iar a doua la Valea


46

Cetăţilor iar de aici la peştera menţionată. O a treia variantă conduce peste o culme mai întâi ierboasă iar apoi împădurită, la Peştera de la Căput (aici vom ajunge şi pe alte căi posibile, după cum se va vedea mai departe). După ce ajungem în peşteră, după un coborâş foarte greoi, putem traversa tunelul subteran al acesteia pe circa 150 m lungime, după care ieşim în "curtea Cetăţilor". De aici, urmează un urcuş foarte greu, în serpentină, până sus pe culme, de unde avem o panoramă deosebită a complexului carstic care este cantonată într-o depresiune de circa 1 km diametru şi circa 200 m adâncime, ceea ce atestă măreţia naturală a acestui fenomen. După vizitarea peşterii, şi subteran şi teran, poteca ne conduce la Poiana Glăvoiu unde se găseşte cantonul silvic cu acelaşi nume. De aici sunt mai multe posibilităţi: de a urca spre Peştera Focul Viu, de a merge spre Poiana Bălileasa, de a urca o culme pentru a reveni la Cabana Padiş, de a reveni apoi la Poiana Ponor. Tot de la şosea, se poate merge amonte, spre izvoarele văii Ursului şi, respectiv, în Platoul Lumea Pierdută.

CABANA PADIŞ-CHEILE GALBENII

Este cel mai greu dar şi mai faimos şi frumos traseu turistic al regiunii. Oferă numeroase peisaje de o impresionantă frumuseţe. Traseul porneşte tot de la Cabana Padiş şi o ia în direcţia sudică urmărind la început Valea Gârjoaba care, după câteva sute de metri lungime dispare în adâncuri prin infiltrare în patul văii. Pe dreapta, la circa 150 m se află ponorul văii Trânghieşti, care, la ape mari, trimite o parte din apă spre Gârjoaba. După încă circa 150 m întâlnim ponorul Gârjoabei care, la ape mari, nu poate primi toată cantitatea de apă care, astfel, ajunge într-o dolină de prăbuşire, ce se dezvoltă continuu.

În continuare, poteca o ia spre sud-est, trecând pe lângă numeroase doline de diferite dimensiuni, ajungând apoi sus pe culmea despărţitoare dintre Şesul Padişului şi Poiana Ponor. De aici, o potecă o ia spre Platoul Lumea Pierdută, iar alta, cea pe care o urmăm noi, spre Poiana Ponor. Noi coborâm pe potecă, ajungând la Pârâul Brădeţanului, afluent al Ponorului, şi ajungem la poiană. De la poteca principală, o derivaţie ne conduce la gura (izbucul) pârâului Ponor, prin care ies apele Şesului Padiş, infiltrate în adânc, cu ieşire cu cca 150 m mai jos în poiana menţionată. O altă potecă duce spre Peştera de la Căput, peste o culme. Poteca noastră duce pe lângă pârâu care dispare după câteva sute de metri în adâncuri prin intermediul unor ponoare, la ape mari, şi prin sorburi, la ape mici. La ploi bogate aici se află un lac temporar care se scurge treptat fie prin ponoarele şi sorburile menţionate, fie prin valea Vraniţa. Pe vreme uscată se poate urmări acest traseu cu ajungere la Cantonul silvic Glăvoiu sau pe drumul forestier care ajunge la Peştera Cetăţile Ponorului.


47

Noi urcăm peste culme şi poteca coboară chiar în dreptul depresiunii unde se găseşte peştera. Dacă considerăm că avem timp, putem vizita complexul carstic cel mai grandios, "emblema" Padişului. Dacă nu intrăm în peşteră, urcăm pe stânga complexului carstic, şi treptat poteca ne conduce la coborârea abruptă spre Valea Galbenii, la Izbucul Galbenii, considerat, împreună cu Valea Galbenii, monument al naturii. Prin acest izbuc, ies apele subterane definitiv la suprafaţă din cadrul Platoului Padiş. Valea este impresionantă, cu pereţi calcaroşi foarte abrupţi. Valea este cu repezişuri, arcade, turnuri, ţancuri, tuneluri etc., astfel că este de o măreţie extraordinară, meritând caracterul de "monument al naturii". Galbena împreună cu afluentul Luncşoara se unesc cu Bulzul, împreună formând Crişul Pietros. După un urcuş deosebit de greu dar care oferă privelişti minunate asupra naturii înconjurătoare, se va ajunge treptat la Poiana Florilor, unde în mijloc se găseşte un mic izbuc, loc minunat de odihnă. Din poiană se urcă greu, pe o mare diferenţă de nivel de circa 450 m, iar pe culme se ajunge la Peştera Focul Viu, peşteră cu gheţar, ce se poate uşor vizita. De la peşteră, pe traseul cunoscut, chiar cu coborârea la Groapa Barsa (cu numeroase fenomene carstice ca peşterile Neagră, Gheţarul de la Barsa, Zăpodie, etc.), se coboară în poiana unde se află cantonul Glăvoiu, cu locuri de campare, de unde o potecă conduce la Cabana Padiş. CABANA PADIŞ-PLATOUL LUMEA PIERDUTĂ Traseul este comun până la locul de unde începe coborâşul spre Poiana Ponor, loc situat pe culmea despărţitoare dintre Şesul Padiş şi Poiana Ponor. Noi o luăm pe o potecă spre stânga prin pădure. Poteca încet ne va conduce spre coborârea la Valea Ursului, unde întâlnim un drum forestier. Drumul în amonte ne conduce la Izbucul Ursului şi respectiv la Platoul Paragina, iar în aval ne conduce spre Peştera de la Căput şi Peştera Cetăţile Ponorului. Noi o luăm în faţă, la un puternic izbuc, Izbucul Izvorul Rece, de unde o potecă abruptă ne conduce pe deasupra platoului. Poteca ne conduce treptat la obiectivele deosebite ale Lumii Pierdute: avenele Gemănata (100 m adâncime), Acoperit (54 m) şi Negru (108 m). Primul şi ultimul aven sunt legaţi subteran printr-o reţea de galerii pe unde circulă apa care iese la zi prin Izbucul Izvorul Rece. Din păcate în mare parte pădurea primară a fost tăiată, apărând o pădure secundară. CABANA PADIŞ-ABRUTURILE BOGĂI-PEŞTERA ŞURA BOGHII Traseul este foarte uşor, plăcut, distractiv şi instructiv. De la cabană o luăm pe drumul de coborâre spre Beiuş până la cantonul forestier Padiş. De aici,


48

după ce bem apă şi ne odihnim, începe un urcuş destul de greu până ajungem pe deasupra Pietrelor Boghii, abrupturi de 200-300 m înălţime. Abrupturile oferă imagini deosebite asupra părţii de vest a munţilor Bihor-Vlădeasa, asupra văii Boga, asupra Depresiunii Beiuş iar dincolo de aceasta se văd Munţii Codru-Moma.

De la aceste stânci coborâm abrupt şi putem vizita Peştera Şura Boghii, o peşteră ascendentă de circa 200 m lungime.

CABANA PADIŞ-BISERICA MOŢULUI

Este un traseu uşor, dar foarte instructiv, deoarece oferă o privelişte deosebită asupra părţii de nord a platoului Padiş şi asupra culmilor sudice ale Munţilor Vlădeasa. Vârful, situat la 1 466 m altitudine, constituie o cuestă calcaroasă şi un minunat punct de observare a părţii nordice a platoului Padiş şi a culmilor sudice ale Vlădesei (Cornul Munţilor-1 652 m, Cârligatele-1 694 m, Şaua Cumpănăţelu-1 650 m, Vârful Cumpănăţelu-1 652 m, Coasta Brăiesei-1 667 m etc.).

De pe culmea sudică a cuestei se poate observa culmea înaltă a Munţilor Biharia, cu cele două vârfuri impozante, Cucurbăta Mare-1 849 m şi Cucurbăta Mică-1 770 m, iar în faţa lor Piatra Grăitoare-1 658 m.

Coborârea se poate face tot pe unde am venit sau direct pe lângă abruptul cuestei la cabană.

2. BEIUŞ-PEŞTERA URŞILOR DE LA CHIŞCĂU

Drumul permite accesul la cel mai faimos obiectiv turistic al Munţilor Bihor, descoperit abia în anul 1975, cercetat şi amenajat timp de 5 ani, astfel că a fost deschis pentru vizitare în anul 1980. Traseul urmăreşte localităţile descrise anterior, Grădinari, Sudrigiu, Stânceşti, Brădet, Chişcău, peştera aflându-se la capătul din amonte al localităţii Chişcău, unde s-a amenajat şi un punct turistic. Peştera se găseşte la cca 600 m altitudine, este deosebit de bine concreţionat, având numeroase fenomene speologice: stalactite, stalagmite, coloane de calcită, baldachine, gours-uri etc., dar şi numeroase schelete de urşi de cavernă (Ursus spelaeus), urşi care au trăit în urmă cu circa 15-20 000 de ani, deci pe vremea cuaternarului inferior (pleistocen), când clima a fost mai rece. Peştera conţine două nivele, cel superior fiind amenajat pentru vizitare, iar nivelul inferior, cu circa 17 m mai jos, activ, este destinat pentru cercetări ştiinţifice. Este monument al naturii.

De la Peştera Urşilor s-a amenajat o potecă turistică pentru a ajunge în Valea Sighiştelului, mai ales pentru vizitarea Peşterii Măgura.


49

3. ŞTEI-NUCET-ARIEŞENI-VALEA ARIEŞULUI

Acest traseu permite ajungerea pe valea Crişului Băiţei şi, apoi, pe valea Arieşului Mare. De la Ştei se ia în direcţia sud, pe drumul european, până la localitatea Lunca, de unde mergem pe drumul naţional 75, trecând prin câteva sate, dintre care unul ne permite accesul spre Valea Sighiştelului, cu numeroase fenomene carstice, numeroase peşteri ca: Măgura, Drăcoaia, Corni etc., fenomene ce se întind pe circa 3 km lungime. Valea Sighiştelului conţine circa 100 de fenomene carstice deosebit de interesante.

Drumul principal permite urcarea spre Arieşeni, permiţând admirarea unui peisaj deosebit asupra munţilor şi locurilor străbătute. De la Şaua Vârtop (1 140 m) se permite, pe o potecă, urcarea la renumitul fenomen torenţial Groapa Ruginoasa, un vast fenomen natural de circa 100 m adâncime iar "potcoava" atinge 1 000 m lungime. Are tendinţa de a avansa regresiv.

Şoseaua conduce în jos, spre localităţile Arieşeni (anul atestării 1733), Gârda de Sus (1733) şi mai jos la Scărişoara (1766) iar mai departe spre Alba Iulia.

Din Gârda urcăm spre amonte, fie pe Valea Gârda Seacă, care duce la toate peşterile, Coiba Mare şi Coiba Mică, spre Peştera Gheţarul de la Vârtop etc., sau pe Valea Ordâncuşii, care are un sector de chei de circa 3 km (unde se poate vizita Peştera Poarta lui Ionele), şi care permite accesul, cu maşina, pe platoul Scărişoara, pentru a permite vizitarea celebrului Gheţar de la Scărişoara. Urcarea se poate face şi pe jos, pe pantele Mununei şi apoi pe platou. Gheţarul de la Scărişoara este cel mai mare gheţar din ţară, având circa 75 000 mc de gheaţă. Are un aven la intrare ce se continuă cu o peşteră pe podeaua căreia se găseşte masa de gheaţă. Este declarat monument al naturii.

C. MUNŢII BIHARIEI

1. CULMEA PIATRA GRĂITOARE-CUCURBĂTA MARE

Traseul este cel mai dificil dar şi cel mai extraordinar, el permiţând urcarea pe cea mai înaltă culme şi pe cel mai înalt vârf al Munţilor Bihariei şi totodată al Munţilor Apuseni.

Urcarea se poate face şi cu maşina, de la Arieşeni un drum forestier conducând, prin pădurea Pătrăhăiţeşti, până sus la vârf, unde se găseşte şi releul TV.

Dar urcarea cea mai grea dar şi cea mai extraordinară ca privelişte, oferă poteca de la Arieşeni, pe abrupturile Sub Râpi, Vârful Piatra Grăitoare (1 658 m), Cucurbăta Mare (1 849 m), drum de circa 8 ore. Culmea Piatra Grăitoare-


50

Cucurbăta Mare permite o largă şi frumoasă privelişte spre toate regiunile înconjurătoare. De la acest vârf principal, putem merge spre est, la Vârful Cucurbăta Mică (1 770 m) şi, invers, spre vest, spre Vârful Tăul Mare sau Zănoaga (1 543 m), unde se găseşte un lac nivo-glaciar, denumit Tăul Mare. La baza tuturor acestor culmi se găsesc urme de circuri glaciare (glacionivale), semn că în cuaternarul inferior (pleistocen) aici a existat o acoperire glaciară. De la Vârful Cucurbăta Mare se poate lua spre sud-est, pentru a ajunge, pe jos, la Vârful Găina (1 467 m), loc unde se ţine anual celebra nedeie populară, Târgul de Fete.

Coborârea se poate face pe o potecă care ne conduce pe lângă o frumoasă cascadă, Cascada Vârciorog de pe valea cu acelaşi nume.


51

MUNŢII PĂDUREA CRAIULUI

Sunt munţi în general calcaroşi, şi de aceea sunt şi vizitaţi din punct de vedere turistic. Trei văi mai importante permit pătrunderea în interiorul munţilor: Meziadului, Roşiei şi Videi.

1. VALEA MEZIADULUI.

Valea Meziadului (care este afluentă a Roşiei) porneşte amonte de la localitatea Remetea, trece printr-o frumoasă pădure, prin satul Meziad şi urcă spre munţi, conducând la renumita Peştera Meziadului, de circa 5 km lungime în total. La bază se găseşte o cabană turistică.

2. VALEA ROŞIEI

Valea se uneşte cu cea a Meziadului la Remetea. Drumul urcă amonte prin localităle principale ale Căbeştilor, Roşiei, amonte de un cătun al ultimei localităţi, se găsesc Cheile Albioarei, în lungime de 3 km, azi lipsită de apă care se scurge în subteran la est de chei. În cadrul cheilor se executau exploatări de bauxită. Amonte de chei, se găsesc importantele peşteri: Ciur-Ponor şi Ciur-Izbuc, în care s-au găsite urme plantare (ale talpei piciorului) omului preistoric. Drumul conduce mai departe spre Damiş şi apoi spre localităţile de pe Crişul Repede.

3. VALEA VIDEI-DOBREŞTI-RĂCAŞ

Acest traseu conduce spre interiorul munţilor. Valea Videi (Holodul superior) are un sector de peste 10 km lungime de chei, foarte sălbatice. În zona Răcaş se găsesc numeroase fenomene carstice: doline, lapiezuri, uvale etc. Menţionăm Peştera Muhuchii uşor de atins dinspre localitatea Câmpani de Pomezeu.


52

MUNŢII CODRU-MOMA

A. MUNŢII CODRU

1. VALEA BRIHENI-VALEA MONEASA

Cele două văi menţionate sunt văile care delimitează cele două unităţi montane ale Munţilor Codru-Moma, Codru la nord şi Moma la sud.

Valea Briheni permite accesul spre staţiunea Moneasa, pe un drum forestier, accesibil mai ales în sezonul cald. Pe valea pe care urcăm (Briheni) întâlnim şi o păstrăvărie ca şi pe valea pe care coborâm, Monesii. De pe valea Brihenilor putem urca şi pe Valea Crişul Văratec, cu un peisaj deosebit de atrăgător.

Anterior, pe Valea Monesii a circulat un tren forestier, de tip "Mocăniţa" care transporta lemne din aceşti munţi la Ineu.

La Moneasa (atestat la 1597), pe lângă frumoasa staţiune, cu hoteluri, vile, cabane turistice, ştrand, lac nautic etc., se pot vizita câteva dintre peşterile sale, printre care menţionăm Peştera Liliecilor. Nu departe de Moneasa se pot vizita ruinele cetăţii de la Dezna, la bază existând o cabană lângă un frumos lac.

2. VALEA MIERAGULUI

Este o vale mică, torenţială, dar importantă pentru că duce la renumitele fenomene torenţiale Râpele de la Mierag. Sunt două văi, cea principală având 1,5 km, iar cea secundară 0,5 km. Prezintă versanţi abrupţi, martori de eroziune etc.

Pe deasupra, un drum de căruţă conduce la Tărcăiţa. Asemenea forme de relief se găsesc şi la Hinchiriş.

3. VALEA TĂRCĂIŢEI-MONEASA

La staţiunea Moneasa se poate ajunge şi pe frumoasa vale a Tărcăiţei. Urcăm pe această vale începând din localitatea Tărcaia, apoi urmează un sector de defileu de circa 3 km lungime, satul Tărcăiţa iar amonte de sat valea şerpuieşte, trece pe lângă o păstrăvărie, şi apoi coborârea are loc spre Moneasa pe un drum forestier Izoi. Din drumul principal se poate ajunge şi la platourile


53

carstice Brătcoaia şi Tinoasa (vom reveni). Pe această vale cândva a existat o cale ferată forestieră, dezafectată de mult timp. 4. VALEA FINIŞULUI Valea Finişului constituie cea mai frumoasă vale a Munţilor Codru-Moma. Urcarea pe vale are loc de la localitatea Finiş, se intră în munţi unde se pot vizita ruinele Cetăţii de la Finiş (atestată la 1244). Pe locul fostei căi ferate forestiere s-a construit un drum forestier care facilitează ajungerea în interiorul munţilor. Pe Valea Huta se putea vizita renumita păstrăvărie de aici. În apropiere există un schit creat după 1990 Pe Valea Izbucului se găseşte o altă păstrăvărie. Pârâul Izbucul are izvor carstic, aici ieşind la exterior apele ce vin din Platoul Brătcoaia. Apele văii Izbucului sunt foarte bogate, ele putând fi captate pentru a alimenta cu apă localităţile Finiş şi Beiuş (există program în acest sens). De altfel, Izbucul determină cea mai importantă parte a apelor Finişului. De pe Valea Ursului se poate ajunge în platourile carstice Brătcoaia şi, respectiv, Tinoasa, de unde se poate coborî spre staţiunea Moneasa. Pe potecă se poate admira Avenul lui Ilie (157 m adâncime). 5. VALEA ŞUNCUIŞULUI Această vale oferă imagini frumoase, atât cea principală, Valea Moşcorului, cât şi cea secundară, Valea Pontului. Pe valea principală o potecă ne permite accesul spre Huta de pe Valea Finişului. 6. VALEA ORMANULUI Este o altă vale frumoasă care oferă imagini interesante dar şi odihnitoare. Din vale o potecă conduce la o peşteră, Peştera din Luncă de circa 200 m lungime. B. MUNŢII MOMA Din aceşti munţi important este Platoul Vaşcăului, un platou calcaros, cu numeroase fenomene carstice: peşteri (Câmpeneasa), doline, avene, lacuri (lacul de la Coleşti etc.), izbucuri (celebrul Izbucul de la Călugări, monument al naturii).


54

Fig. 6. Harta zonei Beiuș

Fig. 7. Harta mărită a zonei Beiuș, partea de nord


55

Fig. 8. Harta mărită a zonei Beiuș partea de sud

56

BIBLIOGRAFIE

Berindei, I.O, (1977), Țara Beiușului, în vol. Câmpia Crișurilor, Crișul Repede, Țara Beiușului, col. Cercetări în geografia României, Edit. Științ. și Encicl., București

Bleahu, M., Bordea, S., Munții Bihor-Vlădeasa, Edit. Sport-Turism, București Berindei, I.O, Pop, Gr.P, (1972), Județul Bihor, col. Județele României, Edit.

Academiei, București Coord. Degău, I., Brânda, N., (2008, 2009), Beiușul și lumea lui, Edit. Primus,

Oradea Godea, I., (1981), Zona etnografică Beiuș, Edit. Sport-Turism, București Suciu, C., (1967, 1968), Dicționarul istoric al localităților din Transilvania,

Edit. Academiei, București Ujvári, I., (1972), Geografia apelor României, Edit. Științ., București Colectiv, (1983-1992), Tratatul de Geografia României, vol. I-IV, Edit.

Academiei, București

CUPRINS

I. AŞEZAREA GEOGRAFICĂ ........................................................................... 7

II. RELIEFUL ...................................................................................................... 9

III. CONDIŢIILE CLIMATICE ........................................................................ 15

IV. HIDROGRAFIA .......................................................................................... 19

V. BIOPEDOGEOGRAFIA .............................................................................. 22

VI. POPULAŢIA ŞI OCUPAŢIA SA ............................................................... 24

VII. TURISMUL ................................................................................................ 25

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................ 56

zona geograficĂ beiuȘ - lucrari...

Documents