117Zeii vremii

* * *

În multe privinţe, comunitatea montaniarzilor seamănă cu liceul. Numărul alpiniştilor la altitudini mari e suficient de mic pentru ca aproape toată lumea să cunoască pe toată lumea. Cu stresul supli­mentar al morţii şi al dezmembrării, se formează clici şi apare o presiune a tovărăşiei. Alpiniştii schimbă aliaţi, îi defăimează pe alţii, se iau la încăierare, leagă prietenii şi fac pe grozavii. În săp­tămânile de dinaintea tragediei, unii chiar s­au certat ca nişte copii.

Liderul expediţiei olandeze, de pildă, Wilco van Rooijen, „mi­a făcut chestia asta, de parcă era o fetiţă de treisprezece ani”, îşi aminteşte Nick Rice, alpinistul din California. „Primire rece, foarte răutăcios3, nu răspundea la salut.”

„Fiindcă nu­mi credeam ochilor ce purta !”, a explicat Wilco. Nick purta doar o cască Petzl Meteor uşoară, prea fragilă pentru K2. „O cască din plastic pentru bicicletă.”

„Pur şi simplu Wilco mă urăşte”, a zis Nick. „N­am habar de ce.”

„Plus că nici nu şi­a adus coardă”, a continuat Wilco.„Echipa americană mi­a adus coarda.”„Stătea pe net toată ziua şi a adus combustibil în primul rând

ca să­şi ţină generatorul în funcţiune.”„Wilco avea pică pe generator.”Asemenea ciorovăieli mergeau de la esenţial la existenţial, iar

când Chhiring le­a auzit fără să vrea, s­a retras în sine. În com­paraţie cu cei care escaladau Everestul, alpiniştii de pe K2 înce­ţoşau şi mai mult linia dintre nebunie şi curaj. Mulţi sperau să colecţioneze toţi optmiarii – cele paisprezece vârfuri mai înalte de 8.000 de metri –, iar uneori făloşenia le întrecea abilităţile. Cel puternic îi purta ranchiună celui slab, cel slab purta pică fiindcă era ignorat, iar aroganţa îl neliniştea pe Chhiring. Anticipând că vor fi nevoiţi să lucreze împreună, l­a evaluat pe cel mai ambiţios din grup.

Lui Chhiring, alpinistul basc Alberto Zerain i se părea uimitor ; nu mai văzuse niciodată un european care să se poată căţăra ca un şerpaş. Alberto făcuse o înţelegere cu Shaheen, învoindu­se să lucreze ca porter la altitudine mare în schimbul unui loc de cort.

Pe lângă Alberto şi Shaheen, Chhiring îl socotea pe Wilco unul dintre cei mai capabili alpinişti din tabăra de bază. Cavaler al

118 Cucerirea

Ordinului de Orania­Nassau, Wilco era la a treia cruciadă. Mai încercase de două ori să cucerească Muntele Sălbatic, dar eşuase. În 1995, o piatră i­a zdrobit braţul, „încât osul îi ieşea prin piele”. În sezonul din 2006 fusese împiedicat de vremea rea.

De această dată Wilco ajunsese primul la K2, instalând 3.000 de metri de coardă pe traseul Cesen. Însă atunci când cavalerul a lăsat la o parte purtarea cavalerească şi a încercat să ceară taxa uzuală4 pentru folosirea acestor corzi, popularitatea i­a scăzut brusc. Aproape în fiecare zi voia să plece acasă şi să­şi vadă soţia şi fiul de şapte luni. „Voiam să simt iubire”, şi­a amintit el. „Plângeam în cortul meu, gândindu­mă «gata, am terminat cu muntele ăsta».”

Chhiring a intuit că lui Wilco îi era dor de casă, dar a vorbit rar cu el. Prefera compania coechipierului irlandez al lui Wilco, Gerard McDonnell, care se înţelegea bine cu toată lumea. Muzician şi inginer, Ger îşi căpătase supranumele de „Jesus” datorită bărbii lui mesianice şi rolului său de pacificator al taberei. De asemenea, trecuse printr­un fel de înviere şi, drept dovadă, avea la cap o cres­tătură.

În 2006, urcând pe K2 împreună cu Wilco, Ger se găsea cam la 7.000 de metri când o piatră s­a desprins, ducându­se în jos pe pantă. Ger s­a ferit adăpostindu­se în spatele unui bolovan, dar o bucată de gnais cât un puc de hochei a căzut rotindu­se spre el şi l­a izbit în partea stângă a căştii Kevlar. Alpiniştii folosesc Kevlar fiindcă este dintr­un material dur – folosit în mod obişnuit la ves­tele antiglonţ. Cu toate acestea, casca s­a crăpat, iar impactul a fărâmat o bucăţică din craniul lui Ger, lăsându­i creierul expus.

Partenerul de căţărare al lui Ger, Banjo Bannon, a tras din ruc­sac o şosetă de lână şi a tamponat orificiul. Delirând şi pierzând sânge, Ger a coborât muntele poticnindu­se. După câteva ore dis­perate, a ajuns împleticindu­se în tabăra de bază, unde a leşinat. Furtunile au împiedicat elicopterul să aterizeze în după­amiaza respectivă. A doua zi, Ger a fost transportat la Spitalul Militar Mixt din Skardu.

Dacă ar fi avut o gaură în cap, Chhiring s­ar fi retras, însă opi­nia lui era minoritară. Tabăra de bază forfotea de dependenţi de adrenalină. Schiorul extrem Marco Confortola era în avangardă, amuzându­şi prietenii cu filmări care­l arătau făcând slalom în coborâri verticale într­un costum aerodinamic mulat. Un tatuaj cu litere gotice mâzgălit pe ceafa lui avertiza : Selvadek („Sălbaticul”).

119Zeii vremii

Pe bicepsul lui drept înmugureau un şir de flori­de­colţ tatuate, fiecare simbolizând un optmiar pe care îl urcase. O mantra budistă era tatuată la încheietura mâinii : Om mani padme hum, o meditaţie pentru atenţia binevoitoare. Italianul de treizeci şi şapte de ani trăia cu mama lui. Când îl întreba cineva despre planurile pe termen lung, Marco spunea că refuza să se lege : „Sunt căsătorit cu munţii”. K2 nu era totuşi genul lui. „Nu e o doamnă, ca Everestul”, a zis el. „K2 e cu siguranţă un bărbat dezagreabil.” Marco era absolut sigur de genul muntelui, fiindcă femeile îl răsfăţau şi nicio femeie, nici măcar o zeiţă, nu l­ar fi respins aşa cum o făcuse Muntele Sălbatic. În 2004, o vijelie îi spulberase cortul de pe pantă cu echipament cu tot. Hotărât ca de această dată să reuşească, Marco făcea paradă prin tabăra de bază purtând haine pline de embleme ale corpora­ţiilor şi dând mâna cu orice persoană pe care o întâlnea.

Spre deosebire de volubilul italian, alpinistul sârb Dren Mandiä îşi petrecea timpul liber departe de mulţime. Chhiring l­a văzut deseori plimbându­se pe morenă, fotografiind păsări sau aple­cându­se ca să admire o pată de muşchi. Acasă în Serbia Dren lucra voluntar la un orfelinat, iar de­a lungul anilor îngrijise o menajerie întreagă de animale fără stăpân şi de companie, printre care câini, peşti, gâşte, o capră, hamsteri, papagali, porumbei, o veveriţă, şerpi, păianjeni şi broaşte­ţestoase. În copilărie, Dren refuza chiar şi să calce pe iarbă. „Tu cum te­ai simţi dacă cineva te­ar călca pe gât ?”, le spusese adulţilor. Botezat după numele unui copac medi­cinal ai cărui spini ascuţiţi sunt folosiţi pentru deschiderea abce­selor, Dren avea acum treizeci şi doi de ani şi era îndrăgostit de o femeie care lucra la o grădină zoologică.

Şi Chhiring hoinărea câteodată pe morenă aşa cum făcea Dren, dar când simţea nevoia să se retragă îi căuta de obicei pe cei mai fericiţi oameni din preajmă, proaspeţii însurăţei Cecilie Skog şi Rolf Bae. Ei l­au invitat pe Chhiring să se întindă pe canapeaua lor gonflabilă IKEA şi să se uite la comedia Borat : Învăţături din America pentru ca toată naţia Kazahstanului să profite. Lipsa de oxigen îl făcea pe antieroul filmului să pară mai isteric decât ar fi fost în mod normal, aşa încât l­au văzut şi revăzut de mai multe ori.

Cecilie, care odată spusese despre alpinism că „este o afacere dominată de bărbaţi”, era prima femeie care încheiase Marele Şlem al Exploratorului, ajungând pe vârful celui mai înalt munte de pe fiecare continent – Cele Şapte Vârfuri –, la Polul Nord şi Polul Sud.

120 Cucerirea

Pentru ea şi Rolf, K2 era un fel de lună de miere. Se căsătoriseră cu doar un an înainte. După K2 plănuiau o aventură ceva mai con­venţională : îşi doreau un copil.

Chhiring îi admira pe tinerii căsătoriţi şi, privindu­i, i se făcea dor de Dawa. Uneori se simţea singur într­un furnicar de străini. Prietenul său, Eric, îl ajuta să exerseze cu cititul în engleză, iar Chhiring îl ajuta pe Eric să ofere îngrijiri medicale celor bolnavi. Au tratat orice, de la bronşită la apendicită, au aprovizionat taberele şi au aşteptat să vină vremea bună.

Timp de douăzeci şi şapte de zile, furtunile au împiedicat pe toată lumea să ajungă prea departe. Shaheen îşi exersa diplomaţia, Nick îşi alimenta generatorul, Wilco plângea în cortul lui, Ger spunea istorioare pline de poveţe, Marco îşi dezvelea tatuajele, Dren studia muşchiul şi păsările, Rolf şi Cecilie se uitau la Borat, iar Pasang monta corzi pentru Flying Jump. Curenţii­jet băteau muntele, iar furtunile de zăpadă îngropau taberele. Până să se însenineze vremea, alpiniştii n­au putut face altceva decât să aştepte.

* * *

În jurul planetei se învolburează o mare nevăzută de valuri, hule şi curenţi. Alfred Russel Wallace, co­descoperitor al evoluţiei prin selecţie naturală, îi spunea „Marele Ocean Aerian”. Gazul se dilată şi se contractă, se ridică şi coboară, se încălzeşte şi se răceşte. Razele soarelui traversează straturile atmosferice şi lovesc pământul transformându­se în căldură. Curenţii de aer, cicloanele şi curenţii oceanici poartă energia planetei.

Blocate în tabăra de bază, echipele au monitorizat un strat aspru al atmosferei, numit troposferă. Mizele ajungeau la cer : zilele fără vânt aduc vârful, furtunile neprevăzute ucid. La fel cum budiştii fac ceremonii puja şi musulmanii îngenunchează pentru salat, toate confesiunile îl venerează pe meteorolog. Expediţiile bine finanţate angajează unul pentru întregul sezon cu 500 de dolari pe zi.

Nimic nu poate prezice vremea cu o exactitate absolută, însă fotografiile în infraroşu, imaginile din satelit, datele de la staţiile meteorologice şi un ansamblu de modele statistice trecute prin supercomputere pot ghici viitorul cu până la zece zile înainte. În cea mai mare parte a anului, pentru muntele K2 modelele progno­zează acelaşi lucru. Săptămână după săptămână curentul­jet biciuieşte

121Zeii vremii

vârful. Cu toate acestea, vara, pentru câteva zile binecuvântate o dată la câţiva ani, vânturile se potolesc. Această fereastră meteo­rologică e scurtă şi preţioasă. Până la deschiderea ei, alpiniştii se aclimatizează, astfel încât, la semnalul meteorologului, să se poată avânta în sus pe munte.

Aclimatizarea depinde de moştenirea genetică. Unii alpinişti se pot adapta la altitudine în două săptămâni. Alţii nu se vor obişnui niciodată cu ea ; indiferent cât de mult se antrenează, nu pot escalada munţi înalţi fără oxigen suplimentar. Aceste reacţii fizice diferite ne ajută să explicăm motivul pentru care alpinismul abundă în teorii despre cele mai eficiente metode de aclimatizare. Alpiniştii îţi vor spune să mănânci banane, să meditezi, să practici yoga, să dormi pe stânga, să înghiţi pastile Diamox ori să le eviţi şi să mes­teci yarsagumba, o omidă mumificată din al cărei cap creşte un spor de ciupercă.

Aproape toate rutinele pentru adaptarea la altitudine implică escaladarea în vederea aprovizionării taberelor, urmată de o recu­perare la altitudine mai mică – ideal, sub 5.500 de metri5. Alpiniştii urcă dimineaţa şi coboară înainte de căderea nopţii. Această tehnică pare să impulsioneze corpul spre o adaptare mai rapidă până la aproximativ 8.200 de metri.

Dincolo de această limită începe Zona Morţii. Nimeni nu se poate adapta la ea. La această altitudine extremă, procentul de oxigen din aer este egal cu cel de la nivelul mării, însă presiunea aerului este mult mai mică – acelaşi volum de gaz conţine mai puţine molecule. Drept urmare, corpul nu poate extrage din aer suficient oxigen. Cu cât este mai mare intervalul de timp petrecut în Zona Morţii, cu atât mai slab şi mai bolnav devine alpinistul. Sistemul digestiv încetează să mai funcţioneze normal, iar corpul îşi devorează propriul ţesut muscular. „Este iadul pe pământ. Îţi simţi corpul cum se degradează”, a spus Wilco. „Ai încercat vreo­dată să urci în fugă o scară respirând printr­un pai ?”

Aclimatizarea măreşte intervalul de timp în care alpiniştii pot supravieţui în Zona Morţii. Pe parcursul aclimatizării rinichii secretă mai mulţi ioni de bicarbonat, acidificând sângele, ceea ce determină accelerarea respiraţiei. Măduva spinării intensifică producerea de globule roşii, astfel încât sângele poate transporta mai mult oxigen. Fluxul sangvin în creier şi plămâni creşte. Fără procesul de aclima­tizare la altitudine, cineva lăsat deodată pe vârful muntelui K2 şi­ar

122 Cucerirea

pierde cunoştinţa în câteva minute. Cei care s­au aclimatizat pot rezista câteva zile.

Aceste adaptări presupun totuşi nişte pericole. O concentraţie mai mare de globule roşii îngroaşă sângele. Cheagurile se formează mai uşor, iar inima trebuie să pompeze mai tare. Creşterea presi­unii sângelui poate disloca cheagurile, care urcă apoi prin picioare şi obturează artera coronariană, cauzând accidente vasculare. Mai există şi spectrul edemului, adică acumularea de fluid. Disperate să primească mai mult oxigen, celulele corpului eliberează monoxid de azot şi transmit semnale chimice către vasele capilare, coman­dându­le să accepte mai mult sânge. Pe măsură ce vasele capilare se dilată, se expun la o presiune sangvină mai mare şi se rup. Fluidul se scurge şi se adună în locuri în care nu ar trebui.

Capilarele din ochi explodează ca focurile de artificii, iar în cazurile grave această hemoragie înceţoşează vederea. Când fluidul se acumulează în plămâni, care au cea mai mare concentraţie de vase capilare din corp, alpiniştii suferă de edem pulmonar acut de altitudine. În loc să respire normal, victimele edemului pulmonar de altitudine nu pot decât să gâfâie. Tusea aduce cu lătratul unui leu­de­mare. Pulsul se accelerează. Plămânii nu pot livra oxigen. Dacă alpinistul nu coboară repede sau nu este băgat într­un sac gonflabil sub presiune, moartea survine în câteva ore.

La fel ca plămânii, creierul, care absoarbe o cantitate uriaşă de sânge, poate elibera şi el lichid. Când se întâmplă acest lucru, afecţiunea se numeşte edem cerebral de altitudine. Primele simp­tome sunt adeseori destul de blânde ; ele ar putea fi cele care cau­zează răul acut de munte. Cu toate acestea, starea victimelor se înrăutăţeşte cu repeziciune. Durerea de cap se simte de parcă un sadic ar testa un ciocan pneumatic pe craniul tău. Echilibrul osci­lează, vorbirea devine bolborosită – aproape ca şi cum ai da pe gât zece pahare de martini. E posibil ca jumătate de corp să amorţească. Apar mirosuri, sunete, gusturi şi vedenii. În timpul unei halucina­ţii induse de altitudine pe parcursul expediţiei pe K2 din 1954, „m­am trezit într­un magazin de îngheţată din Padova”, îşi amintea omul de ştiinţă italian Bruno Zanettin. „Mi­am spus în sinea mea : «Nu poate fi adevărat. Sunt singur într­un cort din Pakistan», dar tot puteam simţi gustul îngheţatei.”

E greu de prezis pe cine vor lovi aceste afecţiuni. Îi pot doborî chiar şi pe cei mai buni alpinişti, care au excelat întotdeauna în