Buletinul Clubului Român din

ChattanoogaNumărul 108 Octombrie 2020

www.romclub.wordpress.com- 9 ani de apariție neîntreruptă -

Tema lunii:România interbelică

(1919 - 1939)Partea I-a

Urmând perioadei numită La Belle Epoque (etapă din istoria Franței și cea a Europei de Vest care a debutat la sfârșitul războiului franco-prusac din 1871 și s-a sfârșit odată cu începutul primului război mondial, în anul 1914), Perioada Interbelică (istoria dintre cele două războaie mondiale 1919-

1

1939) a avut, pentru țara noastră, caracteristicile unei bunăstări și dezvoltări necunoascute până atunci, motiv pentru care mulți cred că a fost cea mai bună perioadă din istoria națională.

Opinia aceasta nu este unanimă și sunt la fel de mulți cei care amintesc de marile probleme ale României din perioada menționată: urbanizarea redusă (80% din populație trăia în mediul rural), sărăcia, educația incompletă cu un procent mare de analfabetism, industria primitivă, agricultura înapoiată, problemele de sănătate (procentaje mari de pelagră, sifilis, tuberculoză, mortalitate infantilă ridicată, personal medical insuficient), asistența socială precară, instabilitatea politică.

Cu toate acestea, România interbelică a înregistrat elemente de dezvoltare și progres care nu existaseră înainte de 1919 și din care multe au fost sever afectate, sau anihilate, de II RM, de crizele post-război și de regimul comunist (1947-1989) care i-a urmat. Iată o listă aproximativ completă a problemelor, evenimentelor, actorilor importanți și schimbărilor din acea perioadă:

România Interbelică începe cu Marea Unire

România Mare

2

Cea mai veche hartă a României: xilografie originală după Honterus Rudimenta Cosmographica 1542.

Istoria poporului nostru s'a desfăşurat pe un teritoriu foarte întins, care merge dela izvoarele Vistulei şi până la Marea Egee, şi dela Bug până Ia Adria t ică şi la cadrilaterul boem. Mai cu seamă însă, am fost legaţi de miezul acestui teritoriu şi anume de p ă m â n t u l cuprins în tre Dunăre , T isa , Nis t ru ş i Marea Neagră. Aci au stăpânit Buerebista şi Decebal, aci a fost capitala Daciei Traiane, aci s'au închegat voevodatele şi cnezatele cele mai import a t e , d in care au ieş i t  apoi  Ţări le Româneşt i , ac i au

3

trăit şi au luptat Basarabii, Muşatinii şi Corvineştii, aci, în sfârşit, poporul nostru a ajuns să realizeze S t a t u l n a ţ i o n a l   u n i t a r .   P e a c e s t   p ă m â n t , d e o rară armonie şi simetrie şi înzestrat cu cele maimari bogăţii, au locuit, din cele mai vechi timpuri, s t rămoşi i noştr i Dacii sau Geţii. Lor li se atribue frumoasa civilizaţie a bronzului, descoperită în aceste regiuni ;  uni i învăţaţ i c red chiar  că   to t e i   suntautorii civilizaţiei eneolitice a ceramicei  p ic ta te . Inorişice caz, un fapt e s i g u r : atunci când încep pr i mele mărturii scrise, Dacii sau Geţii erau de multaşezaţi pe pământul unde locuim noi astăzi. Aceşti îndepărta ţ i s t rămoşi   făceau  parte d in marele  neam al Tracilor,despre care Herodot spune că , după I n d i e n i , e ce l mai numeros de pe fa ţa pământului .D a c i i erau agricultori, crescători de vite şi pescari; cul t ivau  ş i pre ţu iau  — uneori  mai  mul t decât t rebuia chiar  —vi ţa  de v ie;   ş t iau să scoată d in pământ aur şi sare, erau viteji Ia războiu, mergând bucuroşi la moarte. Credeau în nemurirea sufletului şi se închinau  unui zeu  suprem,  numi t Zalmoxis   sauGebeleisds. Au fost unul d in popoarele însemnate ale lumii vechi: o mărturisesc toţi cei cari i-au cunoscut şi, în primul rând, Grecii.( N i c o l a e I o r g a - E n c i c l o p e d i a R o m â n i e i , s u b r e d a c ț i a l u i D i m i t r i e G u s t i , 1 9 3 8 , v o l . I )

Date geografice1. Creșterea României după Marea Unire:

Prin unirea României cu Basarabia, Bucovina, Maramureș, Crișana, Banat și Transilvania, România (care câștigase și Cadrilaterul din sudul Dobrogei în 1913, după războiul româno-bulgar) a atins cea mai mare suprafață din istoria ei, de 295.641 km2 și populația a crescut de la 7,2 la 14,6 milioane de locuitori.

În anul 1940, regatul României avea o suprafață de de 295.049 km2 (prin cedarea Basarbiei și Bucovinei) și o populație de 20.058.378 locuitori.

4

2. "Ciuntirea României" de către puterile epocii:Diktatul de la Viena:

Dictatul de la Viena (cunoscut și ca Al doilea arbitraj de la Viena) a fost un act internațional încheiat la 30 august 1940, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei

horthyste. Acest act a fost impus de Germania nazistă și Italia fascistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sub titlul de „arbitraj”. Miniștrii de externe ai României (Mihail Manoilescu) și Ungariei au fost convocați la 29 august la Viena, unde ministrul de externe german von Ribbentrop a impus părților preacceptarea necondiționată a arbitrajului germano-italian, care avea să devină cel de-al doilea arbitraj (Diktat) de la Viena. În dimineața zilei de 30 august 1940 Consiliul de Coroană convocat de regele Carol al II-lea a admis arbitrajul cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, 1 abținere), în schimbul garantării de către Germania și Italia a noilor granițe. Teritoriul luat prin dictatul de la Viena a revenit României la sfârșitul celui de al II-lea Război Mondial.

Pactul germano-sovietic Molotov-Von Ribbentrop:Pactul Ribbentrop-Molotov, cunoscut și ca Pactul Stalin-Hitler, a fost un tratat de neagresiune încheiat între Uniunea Sovietică și Germania nazistă, semnat la Moscova, la 23 august 1939 de șeful guvernului și ministrul de externe a URSS Viaceslav Molotov și ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop, în prezența lui Stalin.Înafara asigurărilor reciproce de neagresiune, cele două țări și-au împărțit teritorii din corpul mai multor țări europene, cu detalii menționate în "protocolul secret" al tratatului.României i s-au luat Basarabia, Nordul Bucovinei și ținutul Herța, care nu s-au reîntors niciodată la țara mamă.

De curând a apărut un studiul al profesorului Corvin Lupu, de la Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu, care afirmă că - pe lângă condțiile istorice ale luării cu forța a mai multor regiuni din România Mare - un factor care a contribuit la aceasta au fost greșelile politico - diplomatice ale

5

conducătorilor României din epocă și de mai târziu. (Studiul a apărut pentru prima oară în volumul „Reflexii și documentări la 100 de ani de la Marea Unire”, editura MJM Craiova, 2018 și a fost comentat pe site-ul activenews.ro).

Tot la presiunea Germaniei, la 7 septembrie 1940 România a fost obligată să "cedeze" sudul Dobrogei, cu județele Dorostor și Caliacra, Bulgariei.

Date demograficeSingurul recensământ din perioada interbelică a fost cel din 29 decembrie 1930. Iată datele privind componența etnică procentuală a națiunii române la acea dată:

Români 12,981,324 71.9

Unguri 1,425,507 7.9

Germani 745,421 4.1

Evrei 728,115 4.0

Ruteni și ucrainieni 582,115 3.2

Ruși 409,150 2.3

Bulgari 366,384 2.0

Țigani 262,501 1.5

Turci 154,772 0.9

Găgăuzi 105,750 0.6

Cehi și slovaci 51,842 0.3

Sârbi, croați și sloveni 51,062 0.3

Polonezi 48,310 0.3

Greci 26,495 0.1

Tătari 22,141 0.1

Armeni 15,544 0.0

Huțuli 12,456 0.0

Albanezi 4,670 0.0

Alții 56,355 0.3

Nedeclarată 7,114 0.0

Total[5] 18,057,028 100.0

6

Date economice

Economia României în perioada 1918-1939 (interbelică)FEBRUARY 7, 2012 BY ȘTIRI ECONOMICE IN SPECIAL (stiri-economice.ro)– suprafața agricolă a crescut  de la 6.5 milioane hectare la aproximativ 14.5 milioane;– fondul forestier a crescut de la 2.6 milioane de hectare la 7.4  milioane hectare;– rețeaua feroviară a crescut cu peste 250% de la 4200 km la 11000 km;– puterea anumitor industrii a crescut cu până la 400% (industria chimică, electrică).

Pentru o mai bună coordonare a efortului, la nivelul guvernului s-au înființat mai multe ministere în toate domeniile economice.Statul român s-a implicat în importul de utilaje și materii prime necesare reconstruirii României și relansării economice a acesteia.Prin acordarea de credite, statul a sprijinit înființarea multor  întreprinderi metalurgice și constructoare de mașini cum ar fi Malaxa (Bucuresti), I.A.R (Brasov), Uzinele Titan, etc.

În perioada interbelică  România a avut una din cele mai mari creșteri economice din lume (aproximativ 5.5%/an).Datorită rezervelor mari de petrol și investițiilor făcute în industria petrolieră, România se clasa pe primul loc în Europa și pe locul șase în lume din punct de vedere al producției de petrol (1936) și pe locul doi la productia de gaze naturale (1937).România se situa de asemenea în primele locuri și la producția de aur, ocupând locul doi în Europa după Suedia.În perioada 1938-1939 România iși putea asigura aproximativ 80% din necesarul intern de produse industriale, producând o cantitate mare de produse petroliere, locomotive, instalații petroliere, autobuze etc.Agricultura a rămas cea mai importantă ramură a economiei, aceasta trecând prin cea mai mare reformă agrară din lume (la vremea respectivă).S-au expropriat aproximativ 6 milioane de hectare (65% din total), astfel 1.5 milioane de familii au primit 3.5 milioane de hectare de teren arabil și 2.5 milioane hectare de pașuni.

7

În perioada interbelică România s-a transformat dintr-o țară agrară într-o țară industrial-agrară, la export locul cerealelor fiind luat de petrol.Puterea în stat nu mai era deținută de moșieri ci de țăranul proprietar de pământ.În această perioada economia României a cunoscut o creștere foarte mare, toate ramurile economiei s-au dezvoltat în paralel și au dus la creșterea economiei și nivelului de trai.Creșterea economică a luat sfârșit în 1939 când a început cel de-al Doilea Război Mondial și schimburile comerciale ale României au fost grav afectate.

Monarhia RomânieiDomnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost forțat să abdice în anul 1864, de o coaliție a celor două partide politice dominante, conservator și liberal, condusă de Ion C. Brătianu și C.A. Rosetti.

Atunci s-a născut idea de a acorda conducerea Principatelor Române unui rege străin, idee care a plăcut puterilor europene. La sfatul împăratului francez Napoleon III și al influentului politician german cancelarul Otto von Bismark, a fost ales Carol (Karl Eitel Friederich Zephyrinus Ludwig) de Hohenzollern- Sigmaringen (1839-1914), din ramura catolică a familiei Hohenzollern (numele înseamnă

pândarul din turnul înalt).La 10 mai 1866, el a devenit Prințul Tărilor Române la vârsta de 27 de ani și apoi Regele Carol I al României (în anul 1881, la vârsta de 48 de ani).

În perioada interbelică, România a avut trei regi.

Regele Carol I a contribuit mult la dezvoltarea și modernizarea țării. A construit poduri de fier (marea sa realizare

8

fiind legătura feroviară între Fetești și Cernavodă, cu cele două poduri, peste brațul Borcea și peste Dunăre - podul Carol I - , toată lucrarea având o lungime de circa 21 km), o rețea de căi ferate, gări, bănci de credit agricol, a mărit și modernizat armata, a ridicat moșii regale, biserici, școli, clădiri administrative, cazărmi, castelul Peleș, etc. S-a preocupat de industria casnică pe care a dezvoltat-o. Capitala s-a dezvoltat și ea odată cu țara, au fost construite clădiri și lucrări publice devenite simbol ale orașului București și ale țării. Palatul Băncii Naționale a României, clădirea Școlii Naționale de Poduri și Șosele, Ateneul Român, Biserica Domnița Bălașa, Catedrala Mitropolitană din Iași, Catedrala din Constanța, Palatul de Justiție din București, Podul peste Dunăre, clădirea Ministerului Agriculturii, Comerțului și Domeniilor, Palatul Casei de Depuneri și Consemnațiuni București, Portul Constanța, clădirea Școlii Centrale de Fete, Catedrala Episcopală din Galați, Palatul Patriarhiei, Palatul Ministerului Lucrărilor Publice (astăzi Primăria Municipiului București), Muzeul Țăranului Român, clădirea Muzeului Geologic al României, Palatul Bursei și Camerei de Comerț (azi Biblioteca Națională), Palatul Cercului Militar, Parcul Carol, clădiri de licee, școli primare, dispensare și spitale, localuri pentru administrații financiare și primării și multe altele s-au ridicat în timpul acestei domnii.

Luptele între partide, deși au continuat, au slăbit în intensitate prin medierea și autoritatea regelui. De numele lui Carol I se leagă și câștigarea independenței de stat a României între 1877-1878 în luptele grele ce s-au dat la Plevna unde regele a avut comanda supremă participând alături de țarul Alexandru al II-lea al Rusiei și marele duce Nicolae. Din oțelul unui tun de la Plevna regele și-a făcut o coroană în amintirea acelor lupte în urma cărora România și-a proclamat independența la 10 mai 1877.Carol s-a căsătorit cu Elisabeta de Neuwied. Au avut o fetiță care a murit devreme, dar nici un moștenitor.

Ordinul Național Steaua României a fost înființat la 10 mai 1877, Ordinul Național Coroana României a fost înființat la 14 martie 1881, iar Ordinul Carol I, cea mai importantă decorație de stat din toată istoria României, a fost înființat la 10 mai 1906.

Primul Rege al României a domnit 48 de ani (cea mai lungă domnie din istoria noastră).

9

În 1866, Unirea Principatelor Române era ameninţată cu anularea. Numai venirea pe tronul vacant a unui Principe dintr-o prestigioasă dinastie europeană a salvat fragila construcţie instituţională începută la 1859 de oameni de stat patrioţi.

29 iunie / 11 iulie 1866: Adunarea Constituantă adoptă prima Constituţie a ţării, una dintre cele mai avansate ale timpului.

1867: se introduce sistemul monetar naţional, în anul 1870 fiind bătute în țară primele monede de aur, argint și aramă, odată cu înființarea Monetăriei Statului.

Societatea Academică Române a fost instituită prin Decret Domnesc în 1867, devenită Academia Română, la 30 martie/12 aprilie 1879.

În 1867, ia fiinţă şcoala Normală „Carol I“, finanţată din caseta personală a Domnitorului.

La 11 mai 1868 este înfiinţată Societatea Filarmonică Română. La 31 octombrie 1869 se inaugurează oficial linia de cale ferată Bucureşti-

Giurgiu, respectiv prima gară a Bucureştilor, Gara Filaret. În 1906, reţeaua de căi ferate a României avea să ajungă la 3 180 km.2

În timpul domniei Regelui Carol I se inaugurează Palatul Universității din București (14 decembrie 1869), Palatul Universității din Iași (21 noiembrie 1897) și Teatrul Național din Iași (1 decembrie 1896).

La 12 noiembrie 1871 se inaugurează Uzina de gaz aerian de la Filaret. La 25 septembrie 1872 se inaugurează Gara de Nord din Bucureşti (numită, până

în anul 1888, „Gara Târgoviştii“). Anul 1872 marchează începutul funcţionării Şcolii Militare de Infanterie şi

Cavalerie din Bucureşti şi al Şcolii fiilor de militari din Iaşi. La 26 decembrie 1872 este introdus în Bucureşti tramvaiul cu cai. În 1875 se înfiinţează Fabrica de ulei vegetal din Bucureşti. La 15 decembrie 1875 îşi începe activitatea Banca de Bucureşti (cu capital

francez). La 4 iulie 1876 este fondată Societatea Naţională de Cruce Roşie a României. În 1879 a fost dată în folosinţă prima linie de cale ferată care a legat Transilvania

de Bucureşti, prin inaugurarea liniei Ploieşti – Predeal şi joncţiunea cu calea ferată Braşov – Predeal.

La 17/29 aprilie 1880 se înfiinţează Banca Naţională a României, a 16-a bancă centrală din lume.

Între anii 1880–1883 este amenajat cursul Dâmboviţei. În 1882 este introdus iluminatul electric la București. La 1 decembrie 1882 se deschide Bursa din București, în clădirea Camerei de

Comerț din strada Doamnei. În Monitorul Oficial al României din luna decembrie a anului 1882 au fost publicate cotațiile bursiere ale primelor companii românesti tranzacționate.

La 25 septembrie 1883 are loc inaugurarea Castelului Peleş din Sinaia, leagănul Dinastiei române, ridicat de Regele Carol I cu bani provenind din caseta personală.

În 1884 este introdusă, în Bucureşti, prima linie telefonică. La 1/13 mai 1885 este recunoscută autocefalia Bisericii Ortodoxe Române de

către Patriarhatul Ecumenic de la Constantinopol. În 1885 se deschide Grădina Botanică la Cotroceni.

10

La 23 aprilie 1887, Catedrala mitropolitană Iași este sfințită, în prezența Familiei Regale a României.

În 1888 este inaugurat Ateneul Român. La 14 martie 1895 se inaugurează, în Bucureşti, Fundaţiunea Universitară „Regele

Carol I“, actuala Bibliotecă Centrală Universitară „Regele Carol I“. În septembrie 1895 a fost inaugurat Podul Carol I de la Cernavodă, construit la

inițiativa regelui. La data aceea, podul peste Dunăre era cel mai lung pod din Europa continentală.

La 8 iunie 1897 se aşază piatra fundamentală a Palatului „Casei de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie“, în prezenţa Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta. Palatul este inaugurat în anul 1900, prima şedinţă a Consiliului de Administraţie în noul sediu având loc la 15 iunie.

Între anii 1895 – 1910 este modernizat portul Constanţa. În 1901 este inaugurat Palatul Poştelor din Bucureşti (actualul Muzeu Naţional de

Istorie a României). La 27 ianuarie 1903 este fondată, la Bucureşti, „Confederaţia Patronală UGIR

(Uniunea Generală a Industriaşilor din România)“, ce îşi propunea dezvoltarea economică şi modernizarea societăţii româneşti.

La 17 ianuarie 1906 este promulgată prima „Lege a Brevetelor de Invenţie“ şi se înfiinţează Biroul Brevetelor, denumit astăzi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Anterior, în anul 1879, România produsese prima „Lege a mărcilor“.

La 6 iunie 1906 are loc inaugurarea Expoziţiei Naţionale Române din Bucureşti. În anul 1906, sub domnia lui Carol I se construiesc 40 de spitale rurale, dintre

care unele sunt în funcţiune şi astăzi. În 1908 se înfiinţează „Observatorul Astronomic“ cu planetariu („Observatorul

Popular“). În acelaşi an ia fiinţă Direcţia Generală a Porturilor şi Căilor de Comunicaţie pe

Apă, sub conducerea lui Anghel Saligny. Sub sceptrul lui Carol I se fondează mai multe universităţi şi colegii naţionale

(licee), pe întreg teritoriul ţării, cele mai multe dintre ele funcţionând până în ziua de astăzi.

La 1 decembrie 1912 a fost întemeiată ,,Federaţiunea Societăţilor Sportive din România” (F.S.S.R.), care cuprindea douăsprezece comisii (atletism, fotbal, rugby, scrimă, ciclism, tir, canotaj, tenis, natație, gimnastică, oină, sporturi de iarnă). Primul președinte al federațiunii a fost Principele moștenitor Ferdinand. Actualmente, România are 57 de federații naționale sportive.  

Istoricul Neagu Djuvara scrie că preluarea modelelor occidentale s-a făcut, în România, cu o viteză care ţine de domeniul miracolului şi că, poate, doar Japonia a mai avut un salt atât de rapid, de la mijlocul secolului al XIX-lea până la Primul Război Mondial.

La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, România a avut două mari șanse istorice: domnia regelui Carol I și Marea Unire.

La moartea lui Carol I, în anul 1914, la succesiunea coroanei a fost ales nepotul său Ferdinand (1865-1927), fiul cel mai mare al lui Leopold, fratele

11

lui Carol I.

La venirea sa în țară, Ferdinand începe pregătirea pentru limba și istoria română, ca și pentru treburile de stat.Ferdinand s-a îndrăgostit nebunește de Elena Văcărescu, una din domnișoarele de onoare ale reginei Elisabeta, dar cei doi nu au primit

aprobarea de căsătorie.

Prim-ministrul Lascăr Catargiu, moldovean vârstnic și cu o limbă lată i-a spus reginei: Maiestate, aiasta nu se poate!, referindu-se la idila prințului cu preafrumoasa poetă. Cel care a intervenit autoritar a fost regele însuși, care a expediat-o pe regină la castelul natal din Neuwied pentru vreo doi ani, iar Ferdinand s-a dus la Castelul din Sigmaringen. Cât despre Elena Văcărescu ea a fost pur si simplu exilată stabilindu-se pentru totdeauna în Franța.

Pentru a-și stinge amarul regele s-a căsătorit, respactând Constituția, cu prințesa Maria, născută în Marea Britanie, la 3 octombrie 1875 în castelul Eastwel Park din comitatul Kent, fiind primul copil al ducelui Alfred de Edinburg (fiul reginei Victoria) și al ducesei Maria (fiica țarului Alexandru al II-lea al Rusiei și al prințesei Maria de Hesse a Germaniei). Cei doi s-au căsătorit în plină iarnă de decembrie 1892, Ferdinand având 27 de ani, iar Maria 17.

Elena Văcărescu a trăit până la sfârșitul vieții la Paris și a avut o bogată activitate literară, pentru care a primit premiul Academiei Franceze.Ea a jucat un rol important în aranjamentele cu cancelariile occidentale care au făcut ca proiectul Marii Uniri a României să aibă succes.Decorată cu ordinul Cavaler al Legiunii de Onoare a Franței, ea a fost prima femeie membră a Academiei Române. A murit în anul 1947.

La începutul primului război mondial, Ferdinand ar fi înclinat spre Puterile Centrale fiind prusac de origine, crescut în spiritul războiului nemțesc. Însă în comparație cu firea neînduplecată și severă a unchiului său Carol,

12

Ferdinand era stângaci, timid, șovăielnic, astfel că vulcanica sa soție, englezoaica Maria, l-a influențat puternic să accepte intrarea României de partea Antantei, ca o garanție a împlinirii visului de unitate național-statală. Așa se face că românii conduși de un monarh german au dat lupte grele începând din 1916, anul intrării în război, cu armatele germane și austro-ungare. Sfatul reginei Maria, ea însuși un ambasador de nădejde al țării ei natale, s-a dovedit bun. După calvarul războiului întregirii neamului românesc, s-a realizat epopeea Marii Uniri de la 1918. La Alba Iulia, în 15 octombrie 1922, după făurirea României Mari, regele Ferdinand împreună cu regina Maria au fost încoronați în Catedrala ortodoxă, ca Regi ai tuturor românilor de la Nistru la Tisa.

Domnia regelui Ferdinand a durat doar 13 ani. Întregitorul sau Fidelul, cum i s-a spus regelui, a dus țara spre o nouă treaptă de prosperitate.

Principalele realizări ale regelu Ferdinand I: • Participarea României la războiul de întregire a neamului;• Marea Unire 1918;• Reforma electorală cu introducerea votului universal 1919;• Noul stil calendaristic 1919;• Unificarea monetară 1920;• Constituția 1923;• Introducerea sistemului metric;• Reforma agrară 1921-23;• Reforma administrativă 1925;• Realizări arhitecturale: Palatul Cercului Militar Național din București

1921, Palatul de Justiție Galați 1923, Palatul Culturii din Iași 1926, liceele Dimitrie Cantemir, Sf. Sava și Mihai Viteazul din București.

• Institutul de Vaccinuri Ion Cantacuzino 1921.

Cel care dăduse pământ luptătorilor de la Mărășești, putea acum să moară liniștit. Deși scăpase de febra tifoidă ce-l lovise în 1897, rămăsese cu o paloare gălbuie și cu sechele toată viața. Lunga suferință pricinuită de un cancer la intestine s-a încheiat la Pelișor, cu cartea de rugăciuni pe genunchi. Deși fusese inițial operat de un chirurg parizian, Suveranul s-a stins din viață în 1927, la 63 de ani. A fost înmormântat tot la Curtea de Argeș în necropola regală.

13

Fiul lui Ferdinand, Carol , născut în data de 15 octombrie 1893, avea să devină Regele Carol al II-lea.În 1913 urma Academia militară de la Potsdam, Germania, iar la 20 de ani, când se stingea Carol I, vlăstarul regal care-i purta numele, era un june înalt, zvelt, prestant, foarte cultivat și instruit, de o personalitate

debordantă. A urmat apoi o tinerețe trăită la maxim care a provocat multă suferință și indignare atât în rândurile Casei Regale, cât și în presa vremii. Prima sa căsătorie a fost îndelung contestată întrucât aleasa era o româncă Ioana (Zizi) Lambrino, care provenea dintr-o familie aristocratică greco–bizantină. Carol hotărăște fără știrea părinților să se căsătorească cu aceasta, părăsește garnizoana din Târgu Neamț și deghizat în ofițer rus pleacă împreună cu Zizi la Odessa, unde în mare taină, la 31 august 1918 se căsătoresc după regulile rusești, reguli opuse legilor civile românești în materie. Ferdinand și Maria aflând vestea iau imediat măsuri drastice, pe Carol trimițându-l la Mănăstirea Horaița, îndepărtându-l de soția sa cu care însă a reușit să mențină legătura prin scrisori de o mare intensitate emoțională. În ianuarie 1919, mariajul cu Zizi este anulat de Tribunalul Ilfov, astfel că principele Carol este salvat de la excluderea din Casa Regală. În 1920 se naște Carol Mircea, rodul acestei legături, care este tatăl prințului Paul de Hohenzollern. Nemaiavând altă alternativă Zizi trebuie să ia calea exilului în brațe cu un copil mic, nemai întorcându-se în țară, la fel ca Elena Văcărescu. A doua căsătorie a lui Carol II, una legală dinastic de această dată (respectând legile civile românești ), a fost cu Elena, Prințesă a Greciei, fiica regelui Constantin. Cei doi se căsătoresc la 10 mai 1921, iar la nici opt luni s-a născut unicul lor fiu, Mihai I. Între Elena și Carol exista însă o răceală încă de la început, care odată cu trecerea anilor s-a înrăutățit, la acest lucru contribuind și Elena Magda Lupescu, fiica unui evreu creștinat pe care Carol o cunoaște în 1922 și care avea să-i domine viața până la moarte. Astfel el părăsea o Elena regală pentru o Elena frivolă din popor care va purta diferite nume precum Lupeasca sau Duduia, ultimul fiind apelativul cu care i se adresa Carol. În 1925 amanta Lupescu a plecat din țara, iar Carol a urmat-o la Paris și Veneția de unde îl anunță pe rege că renunță la toate obligațiile de principe

14

moștenitor, pentru a doua oară de data aceasta. Încă o lovitură grea pentru prea încercații săi părinți și pentru țară. A treia căsătorie are loc mult mai târziu cu Elena Lupescu, spre apusul vieții lor, după ce Carol conviețuise cu ea timp de 28 de ani. Ea a trăit cu Carol timp de 10 ani, 1930-1940, ca regină nerecunoscută și neîncoronată însă, apoi îl urmează fidelă în exil prin America și Occident, unde în 1949 se cunună religios în vila lor din Estoril, Portugalia, asistați de un preot ortodox. Carol II a murit în 1953, la 59 de ani. Marea lui dragoste, Elena Lupescu, devenită Elena de Hohenzollern, i-a supraviețuit un sfert de secol până în 1977. Trupurile lor au fost aduse de curând în România, acțiune sprijinită de nepotul regelui, Paul Lambrino, Carol fiind înmormântat într-o capelă în curtea Mănăstirii Curtea de Argeș, iar Elena Lupescu într-un cimitir apropiat.

România a atins între 1937 și 1938 cel mai înalt prag de dezvoltare economică, situându-se în fruntea țărilor exportatoare de grâu și nu numai. În timpul domniei lui Carol al II-lea cultura a primit un sprijin fără precedent, devenind una dintre principalele preocupări ale regelui. Spre sfârșitul domniei Carol a fost un rege autoritar, dizolvând partidele în 1938 și înființând unul subordonat regelui, numit Frontul Renașterii Naționale. .Fiind cunoscut pentru atitudinea sa potrivnică atât către comuniști cât și către legionari, uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu se presupune că ar fi fost executată din comanda sa. Se presupune chiar că ar fi avut 3 întâlniri cu Hitler care căuta în regele român un aliat.

Înafară de sprijinul acordat culturii, Carol al II-lea nu a avut merite și nici realizări mari, cum au avut tatăl și unchiul său.Prin comportamentul său nesăbuit (trei căsătorii, două abdicări, neglijarea atribuțiilor monarhice, decizii criticabile), Carol al II-lea a dus țara în situații periculoase de mai multe ori și a intervenit nefericit în politică, făcând situația mai critică decât era și ajungând, în final, la dictatură.

15

Politicienii și partidele din România Interbelică Politica internă a României interbelice a fost dominată și influențată de trei mari factori: Unirea, reforma electorală (cu înlocuirea votului cenzitar prin votul universal) și tendințele de autoritarianism, care au rezultat în cele trei dictaturi: legionară, carlistă și antonesciană.

Mai exact masa țăranilor devine activă politic prin acordarea dreptului de vot universal. Prima victimă a acestei reforme a fost Partidul Conservator (1880-1918, 1991- ).La alegerile din 1922 Partdul Conservator nu obținea nici măcar un mandat. Voturile celor câteva mii de moșieri se pierdeau în masa covârșitoare a voturilor țărănimii.

Partidul Poporului – ’’muncă, cinste, legalitate’’, format în jurul generalului Alexandru Averescu în anul 1918. A decăzut în anii 1923-25 și s-a dizolvat în partidul liberal.

Partidul Național Țărănesc – ’’deschiderea porților’’, a fost una dintre marile formațiuni politice ale perioadei interbelice, format prin fuziunea dintre Partidul Național Român și Partidul Țărănesc. Dintre liderii de marcă ai partidului menționăm numele lui Iuliu Maniu (președinte), Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiș, Ioan Lupaș și Octavian Goga.

Partidul Naționalist al Poporului a fost înființat de Nicolae Iorga și A.C.Cuza în anul 1910. Temporar s-a unit cu partidul Național-Țărănesc, pentru a unifica opoziția antiliberală. S-a dizolvat în anul 1946.

Partidul Naţional Liberal –‘’prin noi înşine’’a reprezentat de departe cea mai mare putere politică a României în perioada interbelică. A fost un promotor al unităţii statale şi al reformelor agrară şi electorală şi fără rival. Doctrina economică prin care îşi promova ideologia PNL se regăsea în politica‘’prin noi înşine’’. Preşedinţii PNL în perioada interbelică au fost:Ion I.C. Brătianu(1909-1927), Vintilă Brătianu(1927-1930), I.G. Duca (1930-1933) şi ConstantinBrătianu(1937-1947).

16

Prima mare guvernare liberală s-a conturat sub semnul puternicei personalităţi a celui ce a fost lordul politicii interbelice a României, Ion I.C. Brătianu. Tot sub tandemul Ion I.C. Brătianu – Fedinand, în martie 1923, este adoptată constituţia care vorbea deschis de separarea puterilor în stat. Ion I.C. Brătianu trece în nefiinţă la 24 noiembrie 1927. Şef al partidului va fi ales Vintilă Brătianu. A doua mare guvernare liberalăare loc între 1933 şi 1937. Contextul politic era total diferit însă politica promovării capitalului authton se regăsea în continuare în doctrina liberală. După moartea lui Vintilă Brătianu, I.G. Duca preia şefia PNL. În 1937 acesta este asasinat de către legionari în gară la Sinaia iar Gheorghe Tătărescu este desemnat de regele Carol al II-lea ca prim ministru.

Frontul Renașterii Naționale – Pe plan politic în acestă perioadă România a cunoscut primul regim autoritar. E vorba, desigur, de regimul autoritar carlist. La alegerile din 1937 rezultatele erau următoarele:PNL – 35, 92% PNŢ – 20, 40 Partidul Totul pentru Ţară(Mişcarea Legionară) – 15, 58% Partidul Naţional Creştin – 9, 15%.Carol II îi încredinţa guvernul lui Octavian Goga, liderul formaţiunii de extremă dreapta care a obţinut cel mai slab procentaj la alegeri, PNC – Partidul Naţional Creştin. În cele doar aproximativ 40 de zile de guvernare PNC a adoptat măsuri extremiste. A implementat‘’numerus clausus’’prin care studenţilor străini (evrei) le era îngrădit accesul în universităţi. În urma unor măsuri autoritare şi populiste la 28 februarie 1938 a fost promulgată Constituţia printr-un plebiscit (referendum). Momentul culminant este atins la 30 martie 1938 când partidele politice sunt desfinţate. Astfel la 15 decembrie 1938 Carol al II-lea a înfinţat Frontul Renaşterii Naţionale – FRN. FRN nu a avut un program propriu-zis. Elementul fundamental îl constituia sprijinirea monarhiei şi a regimului de autoritate instaurat de regele Carol al II-lea. 

1940, a fost anul fatidic pentru România Mare. Tot ce a fost clădit în 1918 s-a spulberat fără niciun glonţ tras. La 28 iunie 1940 prin Consiliul de Coroană, România acceptase ultimatumul URSS privind cedarea Basarabiei. La 19 august 1940 la Craiova au avut loc negocieri cu privire la cedarea Cadrilaterului. Inevitabil, la 19 august 1940 România a fost forţată să ia act asupra Dictatului de la Viena prin care pierdea şi nordul Transilvaniei,

17

anexată Ungariei. În plină criză teritorială Carol al II-lea i-a convoacat pe liderii PNŢ şi PNL în încercarea de a crea un nou guvern. La refuzul acestora la 4 septembrie 1940 a fost numit în funcţia de prim ministru, generalul Ion Antonescu care i-a pus anumite condiţii. Iuliu Maniu şi Brătianu i-au cerut lui Ion Antonescu alegeri libere dar Antonescu refuză. Sub influenţa victoriilor germane la 14 septembrie 1940 a fost instaurat Statul Naţional Legionar.

Carol al II-lea părăseşte România sub focul gloanţelor legionare care încearcă, fără succes, să-l asasineze. Odată cu abdicarea sa şi cu părăsirea României putem afirma că perioada interbelică în România şi-a cunoscut sfârşitul. Carol al II-lea a reuşit să subjuge clasa politică, să instaureze un regim totalitar dar a căzut victimă politicii externe al celui de-al Doilea Război Mondial. A fost o personalitate extrem de dificilă şi controversată care a intrat în istorie ca monarh al unei Românii prăbuşite.

În perioada interbelică se vor afirma în România atât extrema stângă cât mai ales extrema dreaptă care va juca un rol esenţial şi în evenimentele politice. Nicio formaţiune politică democratică nu a vrut să fie asociată atât cu stânga extermă cât nici cu extrema dreaptă. Extrema stângă reprezentată de comunişti nu a avut niciun succes. Nu a fost îmbrăţişată de România interbelică. Dependenţa faţă de URSS a scos-o în afara legii. În comparaţie cu fascismul din Italia sau nazismul german, Mişcarea Legionară promova şi ultra – creştinismul. E o diferenţa notabilă, având în vedere că atât fascismul cât mai ales nazismul promovau ateismul.

Miscarea socialistăPartidele de stânga, care erau susținute de clasa muncitoare, au avut o influență politică redusă. Nici socialiștii și nici comuniștii nu au reușit să atragă un sprijin politic de masă.Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR) a fost înființat la 31 martie 1893. Din conducere făceau parte Ioan Nădejde, Vasile G. Morţun, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ion C. Frimu, Mihail Gheorghiu-Bujor, Christian Racovski, Dimitrie Marinescu, Gheorghe Cristescu şi Ilie Moscovici. Programul adoptat, inspirat din scrierile lui Gherea şi de programul de la Erfurt al social-democraţilor germani, definea rolul PSDMR ca reprezentant al proletariatului român. Din el au rezultat Partidul Socialist și Partidul Comunist (1922).

18

În anul 1899 – lipsit de bază legală pentru a putea participa la viața democratică a vremii (nu exista vot universal) - PSDMR s-a destrămat și o parte a liderilor („socialiștii generoși”) a trecut la PNL.

În 1910 s-a înființat Partidul Social Democrat Român (PSDR), cu o parte a vechilor lideri PSDMR și cu noi lideri.

În 1918 PSDR s-a transformat în Partidul Socialist Român („socialiștii”). Are loc reprimarea violentă a manifestației din 13 decembrie, în urma căreia este ucis unul din liderii istorici, I. C. Frimu. Guvernul epocii vrea să interzică partidul sub acuza de „bolșevism”, dar procesul intentat celor peste 50 de lideri arestați se sfârșește penibil pentru autorități.

Partidul Comunist RomânComuniștii s-au desprins de socialiști și au pus bazele în 1922 Partidului Comunist Român.Guvernul a declarat însă ilegal Partidul Comunist în 1924, acest partid fiind nevoit să-și desfășoare activitatea în afara legii până la al doilea război mondial.In tot timpul existentei sale interbelice, P.C.R. nu a fost altceva decat o secție a Internaționalei Comuniste și deci un instrument al intereselor Moscovei. Interesant e faptul că PCR nu avea un preşedinte. De altfel, niciun partid comunist recunoscut care adera la Internaţionala a III-a nu avea în fruntea sa un preşedinte, ci un secretar general. Asta pentru că singurul preşedinte era Vladimir Lenin iar toate filialele nu erau decât formaţiuni politice internaţionale afiliate ideologiei bolşevice din patria mamă URSS. Secretari generali ai Partidului Comunist Român au fost: Gheorghe Cristescu, Elek Koblos, Vitali Holoscenco, Alexander Stefanski, Boris Stefanov şi Ştefan Foriş. Într-o covârşitoare majoritatea aceştia nu erau români, iar asta spune  multe despre politica anti-naţionalistă pe care PCR o promova.

In 1928, comuniști au susținut chiar ideea unirii Bucovinei cu Ucraina, iar în 1933 au sprijinit ideea creării unei Dobroge independente.

Partidul Comunist din România a fost prima formaţiune politică din istoria ţării care îndeplinea rolul de secţie al unei organizaţii internaţionale. În România interbelică această situaţie era una gravă mai ales că organizaţia la care PCR se subordona nu recunoştea integritatea statului român. Acţiunile ce vor urma, ne vor demonstra întreaga loialitate pe care PCR a avut-o

19

Internaţionalei a III-a şi implicit URSS-ului.PCR a fost declarat ilegal în anul 1924 și a rămas în ilegalitate până în 1944.   

Legiunea Arhanghelului MihailCu siguranţă, de departe cel mai important exponent al extremei dreapta româneşti a fost Mişcarea Legionară. Totuşi, nu a fost singura formaţiune de extremă dreapta pe care România a cunoscut-o în perioada interbelică. În  1923 ia naştere Liga Apărării Naţional-Creştine, o formaţiune cu orinetare naţionalistă şi antisemită. Ea era condusă de către profesorul Alexandru C. Cuza iar Corneliu Zelea Codreanu era însărcinat cu organizarea ei.Partidul Naţional-Creştin a fost înfinţat în 1935 şi era condus de Octavian Goga iar preşedinte de onoare era Alexandru C. Cuza.  El a rezultat în urma fuziunii cu Liga Apărării Naţional-Creştine. Reuşeşte print-o fericită cojunctură politică să ajungă la guvernare, preţ de aproximativ 40 de zile, timp suficient pentru a-şi promova caracterul extremist şi antisemit prin închiderea ziarelor de stânga şi mai ales prin implementarea‘’numerus clausus’’.La 24 iunie 1927 la Iaşi ia naştere principalul exponent al extremismului de dreapta interbelic, şi anume Legiunea Arhanghelului Mihail iar în 1930 s-au pus bazele Gărzii de Fier, menită să dea formă politică Mişcării Legionare.Mişcarea Legionară se declara mişcare naţionalistă, de resuscitare spirituală. Urmărea să încorporeze credinţa creştină ortodoxă prin formarea‘"omului nou". Se adresa în special tinerilor, studenţiilor dar şi preoţilor şi a acaparat şi o parte din intelectualitate. Caracterul extremist se indetifica prin lupta împotriva bolşevismului, denigrarea clasei politice şi prin antisemitism.

Nucleul organizatoric al Legiunii era‘’cuibul legionar’’care era format dintr-un număr restrâns de membrii iar conducătorul lor era‘’şeful de cuib’’.Pe măsura creşterii numărului lor, ei se organizau în comune, judeţe şi provincii.

Pe plan politic ea s-a evidenţiat şi prin asasinate. În 1931 Mişcare Legionară a fost dizolvată formal, însă și-a continuat activitatea electorală sub numele de ’’Gruparea Corneliu Codreanu’’, numele charismaticului ei lider, ’’Căpitanul’’. Guvernul liberalului I.G. Duca a dizolvat Garda de Fier în 9 decembrie 1933 când mai mulţi legionari au fost şi arestaţi. Răzbunarea legionară a fost cruntă iar la 29 decembrie 1933 pe peronul gării Sinaia, primul  ministru al

20

României I.G. Duca a fost asasinat de legionari. Cei trei, participanţi, Nicolae Constatinescu, Ion Caranica şi Doru Belimace vor rămâne cunoscuţi sub numele de Nicadori.

În 1935 Mişcarea Legionară a revenit în viaţa politică sub numele de Partidul Totul Pentru Ţară. Şeful partidului era Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul iar după trecerea lui în nefiinţă, Gheroghe Clime. Seful partidului se afla sub comanda ’’Căpitanului’’, Corneliu Zelea Codreanu care controla Mişcarea Legionară.

Asasinatele politice legionare sunt departe de a se încheia.  Partidul Totul pentru Ţară obţinuse locul trei la alegerile parlamentare din 1937 cu aproximativ 15%. Iniţial regele Carol al II-lea a privit Mişcarea Legionară cu simpatie. Considera că se va putea utiliza de ea pentru a-ţi atinge obiectivele politice. A eşuat însă şi a intrat în conflict cu Zelea Codreanu. Aşa cum nici Carol al II-lea nu a putut fi controlat de elementul politic, mai exact de ţărănişti, aşa şi legionarii erau imposibil de manipulat. Între rege şi legionari s-a încins o luptă sângeroasă.

După instaurarea regimului carlist, Corneliu Zelea Codreanu a simţit pericolul şi Mişcarea Legionară a făcut un pas în spate. S-a anunţat încetarea activităţii partidului Totul pentru Ţară. Codreanu intră însă în conflict cu Nicolae Iorga care îi intentează un proces de calomnie. Ulterior Iorga va dori să-şi retragă acuzaţiile dar profitând de situaţie, lui Zelea Codreanu i se aduc şi alte acuzaţii. În final este condamnat la nu mai puţin de 10 ani de închisoare. În noapte dintre 29 şi 30 noiembrie 1938 din ordinul primului ministru Armand Călinescu şi evident cu acordul Regelui Carol al II-lea, Corneliu Zelea Codreanu împreună cu alţi 13 legionari, Nicadorii şi Decemvirii sunt asasinaţi sub eternul pretext pueril al‘’încercării de a evada’’. 

A urmat replica legionară: la 21 septembrie 1939 este asasinat prim ministrul Armand Călinescu. Asasinarea lui Armand Călinescu a fost o lovitură extrem de grea pentru Carol al II-lea. El va trece cu greu peste dispariţia primului ministru, de care era foarte apropiat. Ca o replică la replică au fost executaţi sumar peste 200 de legionari. Practic între Stat şi Legiune se ducea un război bazat pe execuţii. Fără să îşi dea seama Carol al II-lea şi Statul au devenit complicii unor asemenea acţiuni.

După asasinarea‘’Căpitanului‘’ în fruntea Mişcării Legionare s-a impus

21

Horia Sima. El a cunoscut alt context politic. În noiembrie 1940 legionarii au asasinat 64 de foşti demnitari aflaţi în închisoarea Jilava. Dintre ei îi amintim pe fostul prim ministru Gh. Argeşeanu și pe ţărănistul Virgil Madgearu. A fost asasinat mişeleşte de legionarii aflaţi acum la putere şi enorma personalitate a istoriei româneşti şi nu numai, Nicolae Iorga.

Inevitabil aceste asasinate nu erau deloc pe placul lui Ion Antonescu. Între Legiune, care oricum îşi propunea să conducă singură şi Ion Antonescu s-a născut un conflict ce se va dovedi sângeros. În această confruntare Adolf Hitler, s-a poziţionat alături de Ion Antonescu pe care îl vedea capabil să menţină ordinea în România. Cu aceste evenimente se instalează dictatura antonesciană.

În cele din urmă s-a ajuns la confruntarea finală a conflictul dintre Ion Antonescu şi legionari, în zilele de 21-23 ianuarie 1941 când a izbugnit rebeliunea legionară. Între armată şi legionari s-au dat lupte grele. În timpul rebeliunii legionare, a avut loc şi pogromul de la Bucureşti când zeci de evrei au fost măcelăriţi. Acţiuni violente şi distrugeri au existat în mai multe oraşe din ţară. În cele din urmă legionarii au fost înfrânţi, iar mulţi dintre ei au fugit în Germania. Odată înfrântă rebeliunea, urmează numeroase arestări.  După 23 august 1944 mulţi legionari se vor înscrie în PCR.  Alţii vor rămâne în ţară unde vor încerca palid să continue lupta dar cei mai mulţi şi-ai găsit sfârşitul în închisorile comuniste.

Armata în perioada interbelicăArmata Română în perioada

interbelică (fragmente)

Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Membru A.O.Ş.R. 04 Noiembrie 2012; art-emis.ro)

Armata Românǎ a avut un rol important în fǎurirea statului naţional unitar român în anul 1918.

22

Dupǎ rǎzboi, clasa politicǎ şi românii în general, au trǎit într-o stare euforicǎ. Se considera cǎ Marea Unire era un act de dreptate istoricǎ, şi care era atât de evident, încât nu mai trebuia sǎ fie demonstrat. Unul dintre puţinii cǎrturari şi oameni politici români care a sesisat pericolul propagandei revizioniste a fost N. Iorga care, cǎlǎtorind mult în strǎinǎtate şi fiind preocupat de soarta României, afirma în 1926: „Nu se ştie îndeajuns ce formidabilǎ e propaganda ungureascǎ contra noastrǎ astǎzi şi cât de adânc pǎtrunde pretutindeni, ce oameni de seamǎ din toatǎ lumea ajung sǎ se convingǎ cǎ noi suntem nişte barbari rǎpitori, balcanizatorii unor teritorii care revin Coroanei Sfântului Stefan. O sǎ ne întâlnim cândva cu rezultatele acestei propagande şi o sǎ ne muşcǎm mâinile pânǎ la sânge pentru cǎ facem economii unde nu trebuie".

Semnalul tras de N. Iorga nu a fost ascultat. Guvernanţii români au alocat fonduri derizorii pentru propaganda în strǎinǎtate, iar în posturile dipolmatice de ataşaţi culturali au fost trimişi - cu câteva excepţii notabile, Lucian Blaga, Mircea Eliade şi încǎ vreo doi-trei - clienţi politici, care nici nu se pricepeau şi nici nu erau preocupaţi sǎ contracareze propaganda ostilǎ României.

În aceste condiţii, o parte a opiniei publice europene, precum şi mulţi lideri politici au început sǎ dea crezare propagandei ostile României, apreciind cǎ acest stat era neviabil, deoarece şi-a extins prea mult graniţele în 1918.

S-au înregistrat unele progrese privind industria naţionalǎ de apǎrare. S-au înfiinţat câteva mari întreprinderi, din rândul cǎrora se detaşeazǎ I.A.R.-Braşov, Copşa-Micǎ-Cugir, Malaxa, Titan-Nǎdrag-Cǎlan, Voina, ş.a. Totuşi, accentul cǎdea tot pe importul de armament şi muniţii, din Cehoslovacia, Franţa, Italia. Dar, între propaganda oficialǎ şi realitatea concretǎ exista o mare discrepanţǎ. Alocaţiile bugetare pentru Armatǎ erau printre cele mai scǎzute din Europa, iar starea materialǎ şi moralǎ a trupei extrem de dificilǎ.

Generalul Ion Antonescu, aflat în fruntea Marelui Stat Major, dupǎ o analizǎ atentǎ a situaţiei privind utilizarea fondurilor pentru armatǎ, se declara „îngrozit". Într-un memoriu adresat regelui Carol al II-lea şi preşedintelui Consiliului de Miniştri, Gheorghe Tǎtǎrescu, în aprilie 1934, acesta conchidea: „Putregaiul este atât de mare, încât a rǎmâne în mijlocul lui înseamnǎ a-mi lega numele de un dezastru care este inevitabil, dacǎ continuǎm sistemul şi metodele actuale". Replica lui Carol al II-lea şi a lui Tǎtǎrescu a fost demiterea generalului Antonescu din funcţia pe care o

23

ocupa.

Timp de un deceniu şi jumǎtate armata românǎ a folosit armamentul rǎmas din timpul Primului Rǎzboi Mondial, depǎşit tehnic şi uzat din punct de vedere moral. Abia în iulie 1934 s-a înfiinţat Ministerul Armamentului, care a fost desfiinţat în februarie 1937. În octombrie 1938 s-a înfiinţat Ministerul Înzerstrǎrii Armatei, în fruntea cǎruia a fost numit Generalul Iosif Iacobici, iar din februarie 1939 economistul Victor Slǎvescu. În însemnǎrile sale zilnice, ministrul Victor Slǎvescu noteazǎ impresiile culese cu ocazia vizitelor fǎcute în mai multe unitǎţi militare şi fabrici de armament. Citǎm pe cele din aprilie 1939: La Divizia de Artilerie din Arad: „Multe lipsuri. Nici o armǎ nouǎ la trupe". În Bucureşti, la fortul Bragadiru: „plin de muniţii. Halul în care se gǎsesc aceste muniţii mǎ umplu de jale". La Atelierul Central de Confecţii al Armatei: „O impresie de jale. Maşini vechi, murdǎrie, lipsǎ totalǎ de organizare".La 26 august 1940, în Studiul întocmit de Secţia Operaţii a Marelui Stat Major asupra situaţiei politico-militare a României, se aprecia:„1. Ne considerǎm complet izolaţi şi lipsiţi de sprijin material şi politic al oricǎrei puteri strǎine.2. Ne considerâm în situaţia de a fi atacaţi:- cu certitudine, simultan, de cǎtre ruşi şi unguri, deci la frontierele de Est, de Nord şi de Vest;- cu oarecare probabilitate, de cǎtre bulgari şi iugoslavi care vor cǎuta sǎ speculeze situaţia noastrǎ grea".

Sfǎrâmarea statului naţional unitar român, în vara anului 1940, a fost rezultatul presiunilor şi ameninţǎrilor celor douǎ mari puteri totalitare - Uniunea Sovieticǎ şi Germania. Dar clasa politicǎ româneascǎ nu poate fi exoneratǎ de rǎspunderile ce-i reveneau şi care au dus la aceastǎ catastrofǎ naţionalǎ. În primul rând, pentru cǎ nu s-a preocupat de imaginea externǎ a României, lǎsând inamicilor ei câmp liber de propagandǎ ostilǎ integritǎţii sale teritoriale, astfel cǎ o bunǎ parte a opiniei publice internaţionale şi mulţi oameni politici au fost convinşi cǎ extinderea teritorialǎ din 1918 a fost un „cadou" nemeritat, oferit acestei ţǎri de învingǎtorii din Primul Rǎzboi Mondial În al doilea rând, pentru cǎ a promovat o politicǎ externǎ unidirecţionalǎ - spre Franţa, care nu a fost în stare sǎ se apere pe sine, capitulând ruşinos la 22 iunie 1940. Aceastǎ politicǎ, în momentule critice pentru existenţa României, s-a dovedit falimentarǎ, ţara fiind complet izolatǎ şi neputându-se

24

bizui pe nici un sprijin extern. În al treilea rând, pentru cǎ guvernanţii au dovedit o crasǎ iresponsabilitate faţǎ de dotarea şi instruirea Armatei, iar comandanţii militari au abdicat de la propria lor menire - de a apǎra, cu orice preţ, integritatea teritorialǎ a ţǎrii lor.--------------------------------------------------------------------------[1] Comunicare prezentatǎ la Simpozionul Ministerul Apǎrǎrii Naţionale –

instituţie fundamentalǎ a organizǎrii puterii armate a statului român, desfǎşuratǎ în ziua de 22 octombrie 2012, la Cercul Militar Naţional.

Era Armata Română pregătită să intre în Al Doilea Război Mondial? - de Petre Otu (www.historia.ro) - fragmente

Chestiunea a fost dezbătută îndelung de planificatorii militari în anii interbelici, iar concluzia la care au ajuns era aceea că apărarea prin forţe proprii prezenta dificultăţi majore. De aceea, s-a impus crearea unui sistem de alianţe care să suplinească, de o manieră decisivă, neajunsurile generate de poziţia geopolitică şi geostrategică şi insuficienţa forţelor militare. Sintetic, apărarea României Mari s-a cristalizat în sintagma „problemul strategic românesc“.

Calculele specialiştilor militari au arătat că România putea să facă faţă fără mari probleme unei ofensive, separate sau întrunite, dinspre sud sau dinspre vest. Armata română era, însă, incapabilă să reziste unei agresiuni sovietice, precum şi unui război pe trei fronturi.

Or, desfăşurarea evenimentelor din anii 1938-1939 a condus la distrugerea acestui sistem, perfect din punct de vedere teoretic, şi la încercuirea operativ strategică a statului roman. Era cea mai grea situaţie ce se putea imagina, apărarea ţării transformându-se, după septembrie 1939, într-o „obsesie strategică“ pentru planificatorii militari de la Bucureşti

Încercări de modernizareÎn perioada menţionată, întărirea armatei a constituit o prioritate a actului de guvernare, fapt ce s-a concretizat în numeroase măsuri pe linie militară. De exemplu, guvernul condus de Gheorghe Tătărescu, instalat la 24 noiembrie 1939, şi-a propus să desăvârşească „organizarea militară şi materială a ţării

25

în vederea apărării patrimoniului naţional” (...) „reorganizarea producţiei şi a muncii naţionale în vederea ridicării potenţialului de război“.Dar ele nu au fost înserate într-un program coerent de reformă, astfel că structura moştenită din perioada interbelică nu a fost modificată prea mult. La rândul ei, înzestrarea cu armament şi tehnică de luptă a rămas un punct nevralgic nu atât din cauza banilor, cât din considerente politice. Nici Germania, care preluase industria de război cehoslovacă, nici aliaţii anglo-francezi nu erau prea dispuşi să asigure României materialul de război care îi era necesar, atâta timp cât ea rămânea neutră. Cum industria autohtonă nu putea asigura decât o parte din necesităţi, dotarea armatei române a rămas, practic, la nivelul antebelic.În vara anului 1940, armata a parcurs una dintre cele mai grele perioade din istoria sa, prin noncombatul în faţa ultimatumurilor şi dictatelor marilor puteri. A fost o decizie politică, luată la cel mai înalt nivel, care a avut la bază formula „cedăm teritorii, dar păstrăm statul“, nu lipsită de o argumentaţie solidă, între care raportul de forţe complet nefavorabil pentru România a fost des invocat. Cercetări recente au arătat însă că această conduită a avut şi mai are încă repercusiuni negative asupra mentalului colectiv românesc. Cert este că rapturile teritoriale din vara anului 1940 au determinat dezmembrarea sistemului militar românesc, edificat după Primul Război Mondial, ceea ce impunea reorganizarea profundă a armatei, care avea acum misiunea de a reface patrimoniul naţional. Armata română la intrarea în războiÎn iunie 1941, armata română era în postura de a interveni, din nou, într-un conflict global, scopul fiind recuperarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, anexate cu un an în urmă de Uniunea Sovietică. Dar care era starea lui de operativitate? Era capabilă armata română să participe la un război, ce se dovedise în bună măsură diferit de cel din anii 1914-1918? Răspunsul trebuie să ţină seama de potenţialul şi nivelul de dezvoltare al României, de locul şi rolul ei în ansamblul sistemului internaţional din acea perioadă, de evoluţia oştirii române în perioada interbelică etc.În iunie 1941, potenţialul mobilizabil al României era de 2 200 000 de oameni, ceea ce reprezenta 32, 9% din populaţia bărbătească şi 16, 2% din total. Neajunsurile au ieşit în evidenţă încă de la începutul campaniei, dar cu toate acestea România a fost capabilă să susţină cu resursele sale un efort militar de aproape patru ani, care a purtat armata română de la Prut până la

26

Stalingrad şi în Caucaz, apoi, din nou, pe teritoriul naţional şi, în final, până în Podişul Boemiei, în centrul Europei. Este o realitate de care trebuie să ţinem seama în momentul în care evaluăm performanţele militare româneşti în cursul celui mai mare conflict cunoscut în istoria omenirii.

Legislația României în perioada interbelică. ConstituțiaPrima constituție a Principatelor Române a fost Regulamentul Organic (Muntenia 1831 și Moldova 1832), care nu purta această denumire, dar a introdus măsuri administrative, fiscale și de organizare a statului care nu existaseră până atunci. El a fost datorat generalului rus Kisseleff (Kiseliov), care avea funcția de guvernator al țărilor române.Regulamentele au fost inlocuite in 1858 de Conventia de la Paris, care a fost urmata, in 1864, de Statutul Dezvoltator al Convenției de la Paris, constituția autoritară a domnitorului Al. I. Cuza.

Prima constitutie moderna a Romaniei a fost constituția liberală din 1866. In 1923 a fost adoptată prima constituție democratică.Cu noua constituție introdusă de Carol II în 1938, începe statul dictatorial.

Ea a fost înlocuită în anul 1948 prin Constituția Republicii Populare Române care a deschis calea catre un regim totalitar comunist. Aceasta a fost schimbată în 1965 cu Constituția Republicii Socialiste România, revizuită în anul 1974 (când s-a înființat funcția de Președinte al Republicii).

Romania a redevenit democrație în 1989, fapt consfințit prin Constituția României din 1991.

Mai mulți istorici, juriști și politologi consideră că cea mai bună constituție din istoria României a fost cea din 1923.

In 1918 s-a introdus votul universal, In 1921 s-a realizat reforma agrară, fapt ce a însemnat exproprierea

marilor moșii. In art.1 se specifica faptul ca România este stat național, unitar și

indivizibil;

27

Cetățenii aveau drepturi și libertăți egale, indiferent de etnie sau religie;

Era garantată libertatea conștiinței și dreptul de exprimare; Domiciliul era declarat inviolabil; Dreptul la proprietate era garantat de constituție; Bogățiile subsolului, căile de comunicație, apele și atmosfera au fost

declarate proprietatea statului. Biserica ortodoxa a fost denumită biserica dominantă în stat, iar cea

Greco-catolică a fost numită privilegiata în raport cu celelalte culte. Activitatea legislativă era exercitată de Rege şi de reprezentanţa

naţională (Parlamentul), cea executivă de Rege şi de Guvern, iar cea judiciară numai de către instanţele judecătoreşti.

Autoritatea Regelui faţă de Parlament consta în faptul că legile nu puteau intra în vigoare decât sancţionate (adică promulgate), iar Regele era cel care putea refuza sancţionarea unei legi.

Autoritatea faţă de Guvern consta în faptul că “Guvernul exercita puterea executivă în numele Regelui”.

Regele nu avea, însă, ascendenţă asupra puterii judecătoreşti, care “se exercita de către organele ei”.

Numai Curtea de Casaţie în secţiuni unite avea dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor şi de a declara inaplicabile pe acelea care erau contrare Constituţiei.

Parlamentul era bicameral, Camera Deputaţilor era aleasă prin vot univeral, iar Senatul era compus din membri aleşi din diferite zone ale societății civile (Camera de Comerţ, cadrele didactice etc.) şi din senatori de drept, reprezentanţi ai cultelor, preşedintele Academiei Române, foştii preşedinţi ai fiecărei camere legislative, foşti senatori şi deputaţi care fuseseră aleşi în cel puţin zece sesiuni, foşti miniştri care au deţinut cel puţin şase ani fotoliul ministerial, foşti preşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi alţi demnitari.

Legea fundamentală mai exprima foarte precis prerogativele suveranului şi condiţiile succesiunii la tron.

Constituţia din 1923 a funcţionat în perfectă ordine până în februarie 1938, când regele Carol al II-lea a iniţiat o Constituţie nouă, care întărea puterea regală şi limita libertăţile democratice.

28

Eseul lunii: Încercare în (două) cercuri - de Alin Voicu

Motto:„Nimic nou sub soare!” „Taci și sapă.”

Privind înapoi chiar numai pînă la perioada interbelică e de-ajuns pentru a obeserva că problemele omului sînt, într-o substanțială parte, constante. De aceea revizitarea soluțiilor sau observațiilor înaintașilor e benefică, chiar dacă singurul ei efect va fi reducerea gradului de infatuare cu noi înșine și cu epoca noastră „revoluționară” în toate privințele și în care „toți sîntem peste medie.”i Din păcate ideile celor ce le-au abordat atunci rămîn în continuare ne(re)cunoscute și mai ales rar aplicate.

După Marele Război, România a continuat încercările de reformă agrară. Considerîndu-se o țară eminamente agrară, aceasta era o problemă critică. Reformele anterioare duseseră la complicații precum cele din 1907 cînd, literalmente peste noapte, guvernul conservator a căzut iar cel nou, liberal, a declarat mobilizarea generală a armatei, starea de asediu și suprimarea răscoalei. Un „cadou” neașteptat al acestei acțiuni a fost înființarea Siguranței, un fenomen cu bătaie lungă și care, în contrast cu anii interbelici, nu are nevoie de nici o introducere. Eforturi pentru împroprietărire s-au făcut după război, pe criterii de anvergură a suferinței îndurate pe front de țăranii mobilizați, dar problema duală a fărâmițării, pe de o parte, și a consolidării proprietăților de pămînt, pe de alta, nu s-a rezolvat. În multe cazuri „calul avea ovăz, dar omul n-avea grîu.”ii

Această situație a pus în lumină problema industrializării, înțeleasă in cel puțin două feluri. Din moment ce clasa de mijloc era mai mult un instrument politic liberal decît o forță economică și care „prin negoț de palavre se îmbogățeau și parveneau”iii, industrializarea pînă la 1918 însemna puțin. Clasa mijlocie era burgheză în sensul rezidenței în orașe, modului de viață și surselor de venit, care erau oarecum amestecate cu cele de la țară.

29

Mai mult, se argumenta, la începutul perioadei, împotriva unei reforme agrare deoarece „agricultura singură, efectuată fără schimbări, e în stare de a genera surplus pentru Stat’.iv

Exista într-adevăr o clasă îmbogățită, privilegiată. Aceasta însă făcuse avere, spunea un țărănist, din afaceri în „investiții, credit, și comerț internațional...prin intermediul și cu ajutorul Statului”v—deci nu neapărat prin metoda capitalistă a întreprinzătorului, a celui ce năruie ideile și produsele curente pentru a le înlocui cu creațiile sale.vi

Statul însă l-a taxat pe țăran—impozitarea mare pe venit a accentuat imboldul țăranului de a lucra mai mult decît strictul necesar, o chestiune care îi zăpăcește pe economiștii standard pînă și azi, (mai ales pe cei din guvernul din București), observa Nicolae Georgescu-Roegen (NGR) vii, la fel și pe statisticienii care nu înțeleg, conform lui Mircea Vulcănescu (MV) diferența dintre economia bazată pe producție-profit-cîștig și economia numită de Aristotel „naturală”viii, bazată pe unitatea familială de producție dar și de consumpție, lucruri ce necesită un echilibru între doleanțe, voință, libertatea de a dispune și așezarea în lume a omului.

NGR va fi prima personalitate interbelică pe care o vom atinge aici, și pe care Nobelistul Paul Samuelson îl considera „economistul economiștilor”. Deși statistician sorbonnez, NGR considera că singura diplomă în economie o avea de la „Universitas Schumpeteriana”ix, fiind poate de asemenea singurul care l-a luat pe de-a-ntregul în serios pe Schumpeter (autorul teoriei despre distrugerea creatoare), fost professor de economie de la Universitatea din…Cernăuți, cu gîndirea căruia se vedea în mare parte aliniat. Că a fost în repetate rînduri propus pentru Nobelx (numai soluționarea în 1936 a spinoasei probleme a integrabilității ar fi fost îndeajuns ca motivație) dar respins pentru motivul neoficial că nu a fondat o școală (destul de mare) și discipoli (destul de mulți)xi...s-o luăm, îngăduitor, ca însemn că se poate.

Pornind de la agricultură și politică agrară într-o țară cu fond economic profund agrar, NGR conclude că formula de bază a economiei standard e inoperantă în acest context, i.e., echilibrul veniturilor la punctul la care acestea sînt egale cu productivitatea marginală. Într-o țară eminamente agrară în care populația era covîrșitor țărănească, productivitatea marginală a muncii era zero—implicația e atunci evidentă și absurdă. De aici concluzia că realitatea perioadei interbelice nu putea fi rezolvată prin aplicarea teoriei capitaliste „standard” folosite aiurea (în

30

direcția în care băteau Mitrany sau Zeletin, de exemplu) ci cerea un alt cadru specific economiilor de acest tip.

Nu a fost ascultat atunci, deși edita Enciclopedia economică a României; după al doilea război mondial un nou regim s-a angajat în industrializare militantă, și în acord neașteptat cu liberalii de mai alaltăieri (și cu reformele de după 1944), au găsit un mijloc prin care economiile la unt să fie transformate în fabrici și uzine—pauperizarea poporului în numele propriei sale bunăstări. O problemă tractabilă pe termen lung a fost sabotată de tacticile de termen scurt, cu toate ororile și beneficiile ei (precum infrastructura pe care toți anticomuniștii-foști-membri-de-partid-și-plozii-lor de azi o folosesc în continuare, de la toaletă la metrou). Oricine ar fi putut citi despre aceste lucruri chiar și în „epoca de aur” în acel magnus opus, Legea entropiei și procesul economic (Harvard, 1971 și încă in print) care, după ceva șicane, a fost tradusă și a apărut și în România în 1979 la Editura Politică.xii

Problema creșterii economice pe fondul industrializării și al intensificării sferelor de influență în Europa a continuat să afecteze toate aspectele societății. De la țăran, care se lovea mai pregnant atît de volatilitatea piețelor internaționale de cereale, cît și de limitele naturale ale producției agricole „în paralel”, dictate de natură (în comparație cu sistem de fabrică în care procesul de producție poate fi serializat (pipelined) și deci menținut indefinit la randament constant), pînă la industrialist care, pe lîngă piețe avea mai îndeaproape de obținut și administra finanțare, sau la politicienii care se luptau pentru controlul banului așa-zis public. Economia într-adevăr a crescut în între 1920 și 1939xiii cu o rată medie de 0.24 (2.4%) pe an—tensiunile lumii de atunci se văd însă în volatilitatea acestei creșteri: deviația standard de 5%, dublu față de medie; plaja de valori a fost deci extrem de largă, între +11.2% în 1922 și -9.4% în 1932.

În acel foarte dificil 1932, Vulcănescu exprima trepidațiile lumii la acel moment printr-o „vedenie” a unui nou medievalism economic. Nu atît relațiile sociale de la „om de rînd” la feudal (care chiar în epoca feudală își pierduse repede rolul fundamental de apărător și judecător) le vedea revenind, ci un mod de viață care să părăsească modul curent de gîndire.

31

MV observa că modul de gîndire atît „capitalist” cît și „comunist” (Uniunea Sovietică la acel moment) aveau aceeași atitudine de subordonare sau subjugare a naturii.

Criza din 1932-33 a iscat întrebări cu privire la visul secular al prosperității perpetue și de aici la chestionarea orînduirilor sociale ale timpului.

Raționalitatea esențială producției capitaliste, de exemplu, se lovea de specializarea excesivă și stultificarea omului în celelalte aspecte ale vieții lui. Comunismul, cu introducerea piatletkăi/cincinalului în scopul „întrecerii statelor capitaliste”, reflectă același spirit de concurență. Plusvaloarea aici nu devine bani/capital ci este etatizată—exploatarea omului de către om devine exploatarea omului de către stat. Scopul-mit al „creșterii nivelului de trai”xiv este exprimat în ambele orînduiri, amîndouă vizînd o creștere eternă.xv Viziunea „medievală” a omului legat de lumea în care trăiește, „întors la totalitate”, depășind mitul eternei prosperități și recunoscîndu-și limitele, o oferea MV ca pasul următor, post-capitalist, post-comunist în istorie.

Elementul esențial al ideii de prosperitate perpetuă este legat istoric de acela de libertate individuală înțeleasă ca lege naturală.xvi Noica descrie evoluția acestei idei de la istoricul bun, la virtualizarea lui în ban, și posibilul deznodămînt în bine. În unul din rarele sale incursiuni în economic, Noica se ocupă de întrebarea asupra țărănimii în lume pusă lui de un prieten fost țărănist, Gheorghe Staicu. Deși scrise la începutul anilor 1950, observațiile ne aduc înapoi la o posibilă împlinire a țăranului în lume.

Ordinea organică pe care o sugera MV ca medievală e văzută de Noica drept una de pietate față de lume, de bun, de ban. Acele limite ale lui NGR impuse de natură agriculturii și necesitatea astfel impusă lui (oriunde în afară de zone de pe glob cu climă benefică similară lui Bali) se află în contrast cu relativa desprindere de lume a „burghezului” care poate fi orice, oricînd, oriunde.xvii Încă pe liniile lui MV, Noica constată că din punct de vedere al clasei mijlocii, „burghezului”, „condiția fundamentală a umanismului burghez este libertatea, iar primul conținut—și la început singurul...este acela de a produce, schimba și folosi bunuri.”xviii Liberalismul, „copilul preferat” al acestei clase, devine definitoriu lumii—și totuși, evoluînd de la individ la libertate națională, apoi socială, libertatea, acea ne-lege a firii la MV, ajunge în a se transforma într-o formă absolută--imperiul libertății, a

32

libertății sans frontieres, a libertății impuse cu arma în mînă în numele...libertățil—o negare de sine, a înseși dreptului de a dispune.xix

Iată cel puțin două mișcări circulare care s-au pus în lumină: de la țăran la țăran, dar pe o altă fază, aceea a unui posibil exemplu pentru lumea în schimbare; și aceea a libertății, de la factor definitoriu la opusul ei. Atît țăranul cît și liber(al)-burghezul dezvăluie învățămintele lor. Din prima mișcare se poate gîndi mai departe, împreună cu acești „interbelici”, și observa că din prima se pot deprinde învățăminte asupra responsabilității individuale în orice fel de ethos economic prin oblăduirea și nu biciuirea naturii. Din cea de-a doua se poate înțelege ascensiunea curentă a politicului în detrimentul economicului și chiar civilizației, o contradicție poate proprie „imperialismului” de care vorbea Noica, o negare a negării libertății de a dispune, poate pentru a găsi rezolvarea într-o formă nouă de împlinire socială. Pericolul lui stă în valențele sau...radicalii liberi aruncați în lume de convulsiile ordinii curente. Oare de ce/ cu ce se vor lega? Că e un pericol e destul de clar, un exemplu fiind viața cotidiană în care se combină acea luptă împotriva naturii cu scientismul și lipsa proporțiilor pentru a limita sau elimina libertatea de a dispune. Se amuza, foarte apropo, Topârceanu prin 1920:

În orice alimente şi-n orice băuturăSă puneţi acid fenic — nu mult: o picătură... Şi cel puţin o dată la două săptămâniTot omul să se spele pe faţă şi pe mâini... La poştă sau la gară (şi-n orice loc murdar) E obligat tot omul să scuipe-n buzunar, Că pe podea nu-i voie decât în caz de boală... Iar când te duci la teatru sau intri în vreo şcoalăŞi aerul de-acolo îţi pare echivoc, E mai recomandabil să nu respiri de loc..xx

Că e de asemenea momentul oportunităților nu e nici o îndoială atîta vreme cît ni le asumăm.

Alin Voicu (prieten al clubului nostru, locuiește în Plano, statul Texas)

Well, that's the news from Lake Wobegon, where all the women are strong, all the men are good-looking, and all the children are above average," Garrison Keillor, A Prairie Home Companion. H.H. Stahl, alt interbelic, quoted in D. Mitrany, The Land and the Peasant in Romania, 1930, p. 534.

33

Eminescu, „Teoria păturii superpuse”, 1881. Mitrany, p. 543. Mitrany, p. 544. Expresia “creative destruction” nu înseamnă a găsi moduri creative de a distruge ceva/pe cineva; dimpotrivă, este o afirmare pozitivă a creativității care duce la înlocuirea sau distrugrerea valorii sau modului de generare a valorii în formulele anterioare întreprinzătorului. Expresia e atribuită lui Joseph Schumpeter, Capitalism, Socialism and Democracy, 1942, p. 82-83. Un mod neegalat de prezentare și explicare a întreprinzătorului în a sa The Theory of Economic Development, 1934. Nicolae Georgescu-Roegen, „Economic Theory and Agrarian Economics”, 1953, p 18 Mircea Vulcănescu, „Gospodăria țărănească și problemele pe care le pune statisticienilor”, în Spre un nou medievalism economic, Compania, 2009. Nicolae Georgescu-Roegen, „Nicholas Georgescu-Roegen about Himself”, în culegerea lui Michael Szenberg, Great Economists, Cambridge, 1992. M. Szenberg, „Nicholas Georgescu-Roegen: 1906-1994: In Memoriam”, The American Economist, Vol. 39, No. 2 (Fall, 1995), p. 3-5. Cf. economistului suedez Lars P. Syll, „Nicholas Georgescu-Roegen and the Nobel Prize in economics”, postat 16 May 2012, accesat 22 Aug 2020, https://larspsyll.wordpress.com/2012/05/16/nicholas-georgescu-roegen-and-the-nobel-prize-in-economics/ Operele (quasi-)complete au fost publicate de Banca Națională a României spre sfîrșitul anilor 1990. Universitatea din Groningen, Centrul pentru creștere economică și dezvoltare, Bază de date pentru projectul Maddison 2018. Datele disponibile pentru 1950-1989 arată o medie de creștere a PNB de 5.4% (SD 7%), iar pentru 1990-2018 o medie între 1.8% și 4% (SD 6%). NGR vede ca scop al activității economice o “bucurie a traiului/ vieții” (joy of life), care conform marxismului, se evaluează, nesurprinzător, la valoarea 0 (The Entropy Law…, p. 289) Mircea Vulcănescu, „Spre un nou medievalism economic” în volumul cu același nume citat mai sus, p. 104-114. Ibid., p. 115 Constantin Noica, Manuscrisele de la Câmpulung, Humanitas, 1997, p. 30-33. Ibid., p. 136 Ibid., p. 139. Se poate deduce de aici că titlul de mai sus are ceva de a face cu cercuri. Pentru a adînci, vezi Devenirea întru ființă, Partea/ Vol. I. Gheorghe Topârceanu, „Bacilul lui Koch”, in Balade vesele și triste, 1920.

____________________________________În numărul viitor, România Interbelică (Partea a II-a): cum se trăia, ce se mânca, ce se bea în România interbelică. Artele, literatura, teatrul, distracțiile.

____________________________________X

X X____________________________________

Proză scurtă: Cerșetorul - de Radu PărpăuțăÎn toamna lui 1956, prin septembrie, Natalia Drăgan era acasă şi făcea zacuscă. Afară, într-un ceaun mare pus pe pirostrii. O ajuta fiica cea mică, Măriuca, o fată de vreo cincisprezece ani. Cei doi băieţi mai mari, Lică şi

34

Virgil, râneau în grajd şi încărcau bălegarul într-o căruţă. Al treilea băiat, deja însurat, se afla la casa lui, în satul de dincolo de deal.Casa Nataliei Drăgan era izolată pe coasta aceasta de deal. Aproape de ei, chiar pe coama dealului, se afla numai cimitirul şi, puţin mai încolo - biserica. Iar încolo, în jos, urma satul. Pe coasta asta însă se afla numai casa lor. De aici se vedea până jos în vale: pădurea din stânga, imaşul plin de tufe de măceş şi de lumânărele galbene, acum aproape uscate, şi drumul care urca şerpuit pe lângă iazul aflat la vreo cincizeci de metri mai jos de casă. Însă nici drumul nu era prea umblat în ultima vreme, fiindcă se făcuse şosea asfaltată pe cealaltă parte, iar oamenii, care veneau sau se duceau la oraş, preferau să ocolească dealul pe acolo, deşi drumul era mai lung.Dar pe Natalia n-o speria singurătatea locului. Din 1941 bărbatu-său plecase la război, în '44 fusese dat dispărut şi nu se mai întorsese. Aşa că se învăţase singură. Şi cu greutăţile. Nu o mai speria, ca-n tinereţe, că locul e aproape pustiu. Totuşi, mai veneau copii cu vacile pe imaş, mai trecea rareori câte-o căruţă... De fapt, era atâta singurătate aici, iar oamenii, timpul, lumea păreau atât de departe, nespus de departe, încât femeia era liniştită, împăcată. Trăia pur şi simplu.Soarele strălucea limpede şi uscat în crucea amiezii. Lumina povârnişul arămiu, cu lumânărelele galbene, fazanii se auzeau foind prin porumbişti, vântul adia când şi când, agitând săbiile porumbului. Iar tabloul pădurii, cu nuanţe de la roşu aprins la cafeniu întunecat, era o minune. Totul era strălucitor. Nimic nu amintea de "toamna vieţii", toamna luată drept alegorie a perioadei de declin a vieţii. Roşul de sub poala pădurii era mai degrabă un ţipăt al vieţii, iar fazanii umblând bezmetici pe sub tufe te duceau cu gândul mai curând la rutul tinereţii decât la floarea vârstei.Dar Natalia, care trăia de când se ştia pe aceste locuri, nu-şi dădea seama de minunatul tablou. Ea, cum spuneam, trăia şi atâta tot. Trăia surdă la acordurile vântului prin porumbişte, surdă la acordurile istoriei lumii, la cătuşele evenimentelor lumii. Cine să o condamne pentru surzenia ei? Nu suntem toţi instrumente în mâna istoriei, imobilizaţi de istorie? Nu suntem totdeauna conduşi, deşi unora li se pare câteodată că, vai! ei conduc? Dar Nataliei nu i s-a părut niciodată că ea conduce. Nici măcar nu-şi dădea seama că era îmbrâncită de istoriei. Ea plutea încoace şi încolo, lipsită de voinţă şi fără să ştie, ca un bobocel pe iazul din vale. A avut parte puţin timp de dulceaţa traiului cu Fănică al ei, iar pe urmă a crescut singură, fără bărbat, patru copii, a plătit cote la stat care veneau cu nemiluita după război, a ţinut din răsputeri gospodăria cu necazurile ei, iar acum voiau să-i ia la colhoz bruma de avere...

35

Dar cei umili, ca ea, n-au timp să cugete că trăiesc asemeni unui bobocel pe iaz.*Natalia, învârtind cu o lopăţică de lemn în zacuscă, se uită printre talgerele cafenii de floarea-soarelui din grădiniţă şi zăreşte licărind iazul albastru. Şi deodată vede un bărbat care stă lângă iaz şi se uită cu mâna la ochi înspre casa lor. Pare un bătrân cerşetor. Natalia îşi caută de treaba ei, dar din când în când se uită înspre iaz. Bătrânul e tot acolo. Îşi pune mâna la ochi, ca să nu-l deranjeze soarele, şi se uită la casa lor. Se vede treaba că nu vede prea bine din cauza soarelui. După vreun ceas tot nu plecase.- Lică, strigă Natalia către unul din băieţi. Ia mergi tu şi închide poarta!Ascultător, băiatul merge şi închide poarta, iar în acest moment Natalia vede cum bătrânul, văzând că este luat drept vreun vagabond pus pe hoţii, se întoarce şi dispare după nişte tufe de măceş, trăgând un picior după el. Era şchiop.Însă peste puţin timp bătrânul şchiop apare din nou. De data aceasta mai la vale. Făcuse cineva acolo o băncuţă din reteveie subţiri de mesteacăn, iar el se aşează pe băncuţă. Un nor negru trece prin sufletul Nataliei, când îl vede stană pe banca albă de mesteacăn. Nu-i a bine! Apoi îşi face sânge rău pentru că o apucase frica. De ce să-i fie frică? Că un om se uită, cu încăpăţânare ce-i drept, spre casa lor?Simţind îngrijorarea maică-sii, Măriuca fuge ca o căpriţă spre gard şi se aburcă pe acesta, ca să vadă mai bine. Pe urmă se întoarce tot ţopăind:- Pare că ne-ar cunoaşte, o fi vreun cerşetor care-a mai fost pe aici.- Nu, nu, face maică-sa. Îi cunosc eu pe cei care trec pe-aici.- Da-i vai de capul lui, mamaie, de-abia merge! Să-i dăm ceva de pomană şi...- Nu! Să nu vă prind că mergeţi să-i daţi de pomană!Timpul se scurge încet, dar cerşetorul tot nu pleacă. Stă înfipt pe bancă şi se uită insistent spre casă. Soarele scăpăta de-acuma, când Natalia se hotărâşte. Trimite tot pe Lică, băiatul în care avea mai mare încredere, peste deal la frate-său Culai, cel însurat. Lică ţâşneşte prin fundul grădinii, se furişează printre mormintele cimitirului şi coboară în sat. Se înserase şi Natalia stătea ca pe jar. În sfârşit, Lică se întoarce, dar nu cu frate-său, ci cu Varvara, soţia lui Culai, nora Nataliei. Varvara are în braţe şi copilul, Ştefănel, un prunc rozior şi dolofan. Culai era plecat să aducă fânul tocmai de la Beldeasca şi nu se întorsese, dar Varvara i-a lăsat vorbă să vină aici când se întoarce. Chiar fără Culai, Nataliei i s-a mai uşurează inima, fiindcă o ştia pe nora-sa tare bărbătoasă. Aşa şi e. Cum vine, Varvara lasă din braţe pe Ştefănel, ia furca şi a iese în drum să-l ia la întrebări pe cerşetor. Însă acesta pierise, nu

36

l-au mai văzut toată seara. Pe urmă femeile pregătesc furca, două sape, o lopată "să fie la îndemână" şi se culcă. Natalia şi Varvara dorm împreună. Varvara se trezeşte o dată, ca să "dea piept" pruncului, dar Natalia nu pune geană pe geană toată noaptea.Natalia se scoală dis-de-dimineaţă şi se uită în lungul drumului. Cerşetorul, slavă Domnului, nu apăruse! Apoi femeia se apucă de zacusca pe care o lăsase neisprăvită în zăpăceala de ieri. După o vreme apare şi Culai, iar după ce maică-sa îi povesteşte întâmplarea, zice:- Vi s-o fi părut!Apoi se aşează pe nişte doage vechi şi începe să fumeze liniştit. Pe rând se trezesc şi ceilalţi. Stau pe lângă plita de afară, pe care fierbe nişte lapte, şi vorbesc de-ale lor. Ultima se trezeşte mezina Măriuca. Merge repede la poartă să-i ducă lui Ghemotoc, căţelul legat acolo, un pic de lapte. Dar se întoarce în goană, scapă ulcica din mână şi strigă:- Mamaie, s-a întors! Uite-l!Măriuca nu mai zburda ca ieri. Acuma se temea şi ea. Se vede că înfricoşarea maică-sii i se transmisese. Toţi se uită în lungul drumului şi-l văd pe cerşetor neclintit pe bancă.- Du-te, Culai, şi vezi ce-i cu el. Că nu mai pot, mă doare la inimă!Culai aruncă mucul ţigării, îl buchiseşte îndelung cu vârful bocancului, de parcă ar fi ezitat. Unii din sat, care nu-l cunoşteau prea bine sau erau invidioşi, spuneau că e "chitcăit", adică prea încet, mocăit, dar Natalia ştie bine că, sub aparenta lui mocoşeală, băiatul ei cugetă bine înainte de a lua o hotărâre. Iar când o ia... Doamne fereşte să stai în faţa lui! Aşa şi acum. După ce se gândeşte bine, Culai porneşte liniştit şi hotărât spre poartă.- Ia măcar bărdiţa cu tine, îi zice Natalia.Dar Culai face un gest cu mâna de sus în jos, adică "lasă", şi merge mai departe. Spetele i se mişcă alene. E voinic ca un taur. Mama uită pe o clipă de grija ei şi îl urmăreşte cu admiraţie. Pe spetele astea ale băiatului s-a sprijinit toată gospodăria atunci când ei i-a fost peste puteri s-o ducă mai departe. Toate greutăţile au căzut pe băiatul ăsta, l-au călit, iar acum, la nici douăzeci şi cinci de ani, e un bărbat matur. Zdravăn şi de încredere.Culai se apropie de cerşetor şi amândoi încep să vorbească. Natalia şi ceilalţi îi privesc de departe cu ochii mari, încercând să priceapă cât de cât ce vor fi vorbind cei doi. Vorbesc mult timp. La un moment dat Culai şi cerşetorul se aşează pe băncuţa de mesteacăn şi continuă discuţia în linişte. Ai fi zis că sunt doi oameni care nu s-au mai văzut demult şi îşi împărtăşesc acum amintirile comune.Deodată Culai se ridică şi se îndreaptă spre casă. Iar cerşetorul vine după el: trăgându-şi piciorul, încet şi obosit. Culai se opreşte din când în când,

37

întoarce capul şi îl aşteaptă pe bătrân să se apropie. Ca un câine înţelept, care îşi aşteaptă stăpânul bătrân şi neputincios să-l ajungă din urmă.Pe urmă cei doi intră în ogradă. Când se apropie de cei de la plită, Culai zice cu un fel de zâmbet vinovat:- Mamă, să-i dăm ceva de mâncare omului istuia, că n-o mai mâncat de trei zile.Natalia însă stă ţeapănă, cu mâna stângă aşezată sub sâni şi cu dreapta la gură. Parcă o dor dinţii. Ceilalţi se uită şi ei la cerşetor cu ochii mari, înfricoşaţi.- Măriuco, dă-i tu o cană cu lapte. Zacusca-i gata?... Pune-i şi nişte zacuscă, zice Culai.Dar fata rămâne încremenită. De aproape cerşetorul arată şi mai înfricoşător. Are un ochi aproape închis, dar nu stins. Prin tivitura rămasă ochiul sticleşte crunt. Dar mai înfricoşătoare e tăietura urâtă, lungă, pornită de sub urechea stângă, pe obraz şi până aproape de colţul buzei.Toţi tac.- Mamă, el îi..., începe Culai, dar se opreşte. Venindu-şi în fire, Măriuca umple repede o cană cu lapte, pune câteva linguri de zacuscă într-o strachină şi le aduce cerşetorului, care se uită în jos cu o faţă gălbejită şi inexpresivă. Aşezându-se pe doagele hrentuite, începe să mănânce. Culai se frământă de pe-un picior pe altul şi dă iarăşi să zică ceva, dar Natalia îşi ia mâna de la gură şi zice cu o voce schimbată, tremurătoare:- Fănică, tu eşti?- Da, eu sânt.Şi, după ce rămâne o vreme cu lingura în aer, începe să mănânce din nou. Nimeni nu mai spune nimic. Până la urmă Culai zice ceea ce toţi au înţeles. Numai Ştefănel cel mic se agită şi gângureşte în braţele maică-sii fără să ştie de nimic.- Iaca, măi, aista-i tata nostru!Şi iarăşi tac cu toţii năuciţi. Nu se aude decât vântul hâşâind prin porumbişte şi lingura lui Fănică hâşcâind în strachină.- Şi de unde vii? întreabă Natalia cu acelaşi glas schimbat.- De la Mogoşeşti. Am muncit acolo la o stână.- Ş-ai venit pe jos?- Pe jos.- Da' asta? şi Natalia arată cu degetul spre tăietura lui de pe obraz.- M-o tăiat nişte ţigani în Ungaria.- Şi ochiu'?- La Salonta, când lucram pe un şantier. Mi-o intrat nişte var.

38

Fănică ţine în continuare ochii în jos. Iar se aşterne tăcerea. Exasperată de glasul lui inexpresiv şi de faptul că nu-l întreabă ce trebuie şi se încurcă în chiţibuşuri, Natalia izbucneşte:- Măi, omule, măi!Lacrimi îi apar în ochi şi un sughiţ de plâns i se opreşte în gât.- Măi, omule, măi! repetă de data asta mai moale. Unde ai umblat tu atâta timp? Unde?Fănică ştia că trebuie să vină şi clipa asta. Şi, cu acelaşi glas monoton, începe să se mărturisească în faţa tuturor. Cum în prima parte a războiului a fost la manutanţă, cum a fost rănit şi cum a fost încercuit la Cotu Donului, dar a scăpat, rănit, dar a scăpat. Dar astea toate Natalia le ştie, fiindcă el a trimis scrisori. Cum după aceea, când s-a rupt frontul, a trecut cu unitatea la şase kilometri de sat, dar comandantul nu i-a dat voie să treacă pe acasă!La "pe acasă" Fănică ridică pentru prima dată glasul. Un glas gâtuit. Apoi se opreşte. Natalia se aşezase pe un scăunel. Se uită ţintă înainte şi se şterge la ochi cu colţul baticului. Ceilalţi stau în picioare cu braţele atârnate în jos şi-şi privesc neliniştiţi tatăl.Pe urmă Fănică povesteşte cum unitatea lui a fost încartiruită în Ungaria şi cum "s-a dat în dragoste" cu o unguroaică. O ţigancă. Cum a fost dat dispărut, fiindcă au explodat nişte lăzi cu muniţie, pe care le căra cu mai mulţi soldaţi. Au murit toţi, dar el nu era cu ei în momentul exploziei Cum după aceea s-a ascuns prin nişte văgăuni, de frica pedepsei, dar şi cu gândul să se întoarcă la ţigancă. Şi, când s-a terminat războiul, s-a dus la ţiganca aceea. Cum după aceea a umblat prin Ungaria cu ţiganca şi cu fraţii ei, care erau circari. Beau şi benchetuiau tot timpul. Dar după un timp şi-a dat seama că erau mai mult hoţi decât circari. Şi, când l-au pus "de şase" la prăduirea unui vagon de marfă, el a fugit. Ş-atuncea l-a ajuns din urmă un ţigan, fratele lui Şari (aşa o chema pe ţigancă) şi i-a tăiat gâtul. Cum a stat mult timp în spital, iar când a ieşit a început să lucreze pe unde apuca. De multe ori s-a gândit să se întoarcă acasă, dar îi era ruşine de ce făcuse, plus că se temea că a fost declarat dezertor. Cum pe urmă a trecut ilegal în România şi, tot aşa, lucra pe apucate şi prin locuri retrase: la ocoale silvice, pe un şantier, la o carieră de piatră, slugă la un popă. Când se interesa cineva de el, îşi lua tălpăşiţa imediat. Şi încetul cu încetul, fără să-şi dea seama, s-a apropiat de casă. Şi într-o bună zi şi-a zis că, fie ce-o fi, el se întoarce acasă. Ştie că le-a greşit, dar, l-or ierta nu l-or ierta, l-or primi nu l-or primi, el se întoarce acasă. Asta-i!- Măi, omule, măi! zice iarăşi Natalia după ce el termină.Fănică tace obosit. Pe urmă, arătând cu capul spre Măriuca:- Ea-i Măriuca?

39

- Ea-i.- Doamne, ce mare s-a făcut... Da' tu de ce nu te-ai măritat?- M-am luat o dată cu unul, da' nu ne-am înţeles. După vreo două luni ne-am despărţit.Iarăşi tăcură. Pe urmă Natalia, parcă trezită dintr-un somn, zice spre copii:- Hai, măcar să vă pupe tata!Fănică se apropie întâi de Măriuca, în care bătea inima ca la pitulice. Îi ia capul în mâini şi o sărută pe amândoi obrajii: zgomotos, ţărăneşte. Pe urmă îl sărută pe Lică, pe Culai, dar Virgil întoarce obrazul:- Lasă-mă dracu'! dă a lehamite din mână.Fănică lasă iarăşi ochii în jos, dar Natalia îl scoate din încurcătură:- Asta-i Varvara lu' Culai. Şi copilul, care-i în nume cu tine.Când Fănică se întoarce spre Varvara, Ştefănel, probabil speriat de mişcarea lui bruscă, începe să ţipe ca muşcat de şarpe. Zăpăcit, Fănică nu ştie ce să facă. Deodată îşi dă seama că nu o sărutase tocmai pe Natalia. Se întoarce brusc şi o loveşte cu bărbia peste ureche. Depune totuşi o sărutare stângace undeva pe tâmpla Nataliei. Ea îl strânge în braţe aşa rufos şi murdar cum e. Se simte străbătută deodată de o umbră din sentimentul de altădată pentru el. O umbră becisnică şi pitulată.- Ce faci, mamă? izbucneşte Virgil. Ai uitat toţi anii iştia? Ai uitat cum te-ai chinuit fără bărbat în casă, fără tată la copii?- Virgile, mamă! face Natalia.- Dac-o ales să fie cerşetor, dă-i o bucată de pâne, un blid de zacuscă... Da' altceva n-are ce să cerşească de la noi. Hristoşii mă-sii de treabă!- Lasă, măi! Îi tata tău, zice Culai.- Aista-i tată? Dumnezeul mamei lui de tată dar atunci!- Tacă-ţi fleanca ceea, Virgile! Nu-i treaba ta. Mama o să vadă: o să-l ierte, n-o să-l ierte, o să-l primească, n-o să-l primească. Ce treabă ai tu?Natalia parcă nici nu aude. Oftează din rărunchi şi mai zice o dată:- Mă, omule, măi!Nu ştiu dacă Natalia simţea dintr-odată frumuseţea covoarelor galbene de lumânarea Domnului de pe coastă sau splendoarea arămie a pădurilor. Nu ştiu nici dacă avea habar de minunăţia zilei din crucea zilei. Astea citiţi-le în alt fel de cărţi. Nu ştiu nici dacă s-a gândit vreodată la soarta bobocelului împins de valuri pe albăstrimea iazului. Ştiu doar de vorbele ei, de care toţi din familie, când îşi aminteau la mulţi ani după aceea, râdeau cu lacrimi. Natalia a zis deodată cu glas poruncitor:- Măriucă! Adă cazanul cel mare să încălzim nişte apă. Trebuie să-l spăl pe tat-tu! Că n-am să-mi duc zilele cu un păduchios!

40

i

ii

iii

iv

v

vi

vii

viii

ix

x

xi

xii

xiii

xiv

xv

xvi

xvii

xviii

xix

xx

Rock'n Rollogy: Heavy Metal Primul LP de rock heavy metal este considerat Population II, scos de Randy Holden în anul 1970.Perfecționarea instrumentelor și mai ales a sistemelor de sunet din anii '60 au stimulat muzicienii să caute noi forme de expresie muzicală. Așa s-au născut psychedelic rock și acid rock, din care a derivat muzica "metal".Caracteristicile rock-ului heavy metal:

sunet puternic, plin, care umple tot spațiul; note distorsionate; prin distorsiune se exprimă stări emoționale care nu pot fi

atinse de rock-ul liniștit; solo-uri de ghitară extinse; tobe foarte apăsate, continui, intense, puternic amplificate; muzica se cântă la un volum foarte ridicat, inclusiv părțile vocale; sunetele sunt abordate cu ferocitate; texte adesea provocatoare (deși naive), șocante: machismo, violență, sadism,

satanism, vulgaritate, cult. 1968: primele grupuri care folosesc muzica metal: Led Zeppelin, Deep Purple,

Black Sabbath; le urmează Kiss, Alice Cooper, Van Halen, Aerosmith, Judas Priest, Metallica, Megadeth, Slayer, Iron Maiden, AC/DC, Motörhead, Oyster Cult, etc.

Costume țipătoare, neobișnuite, cisme cu toc înalt, dezgolirea corpului; măști, machiaj gros, coarne de diavol, litere bizare, gesturi violente,

amenințătoare, simbolistică satanică; Cu toate scăderile lui (texte ridicole, gesticulație vulgară, primitivism în

comportamentul scenic, introducerea satanismului în rândul tinerilor, adeseori

monotonie), genul metal a inventat mult în melodie, în structura cântecului, în tehnica instrumentală și tehnologia muzicală, mai ales în percuție și folosirea ghitarelor electrice.

Grupul Kiss

Drinkology: Zaibărul cel nedreptățit de Uniunea Europeană

Povestea zaibărului, mândria oltenilor: "Înainte, măi tată, ce spărgeam o ceapă, cu o bucată de şuncă lângă şi cu un zaibăr de-ţi trosneau urechile"3 apr 2017; www.gustarte.ro Share pe Facebook Share pe Instagram Share pe PinterestZaibărul, soi de viţă de vie nealtoită, cu struguri nu prea mari şi boabe negre alungite, există în zonele nisipoase din Oltenia încă din perioada anilor 1900. A fost adus aici de viticultorul Albert Seibel, după al cărui nume a şi fost botezat soiul.Cum a ajuns francezul cu acest strugure în România? În urmă cu un secol, toate soiurile de viţă nobilă din Europa au fost atacate de o insectă parazit care a pus la pământ podgoriile. Şi pentru că producţia a scăzut dramatic, cercetătorii au găsit o soluţie: au obţinut hibrizi din încrucişarea soiurilor europene cu cele americane, mult mai slabe

calitativ, dar salvatoare.Oltenii au înregistrat zaibărul la OSIM, dar licoarea nu poate fi vândută în străinătate pentru că este soi hibrid, iar normele Comisiei Europene interzic vânzarea lui.

Costel Pistriţu, primarul din Băileşti, oraşul vatră unde se gaseşte „muma lui de Zaibăr” cum spunea Amza Pellea, încearcă să-l facă recunoscut, declarându-l produs tradiţional."Avem o directivă a Comisiei Europene care spune că, din 2018 cred, nu mai ai voie să deţii plantaţii cu hibrid. Trebuie să facem ceva ca un întreg, asociaţie. Oamenii sunt mai reticenţi. De la an la an au plecat şi foarte mulţi tineri, au rămas cei mai în vârstă. Anul trecut, cam pe vremea asta, a dat bruma şi a terminat viile, foarte puţini struguri au fost, şi i-a cam descurajat puţin pe oameni. Dar, la Festivalul Zaibărului de anul trecut, am văzut un interes mai mare din partea tinerilor şi sperăm ca într-un viitor să se hotărască şi să se asocieze. În magazine îl putem vinde dacă ne adunăm mai mulţi, printr-o asociere. Am constatat şi am verificat, anul trecut când am fost la Bruxelles, că Beaujolais-ul francez este frate cu zaibărul, este tot hibrid. Iar francezii au ştiut să îl vândă. În Franţa, unde te duci în magazine, Beaujolais e vin de bază, iar noi cu zaibărul n-am fost în stare să ni-l acredităm ca soi, la fel ca ei. Şi e dureros”, spune primarul, transmite Mediafax.

Şi impedimentele sunt multe, mai spune edilul din Băileşti: „Dacă vrei să înfiinţezi o suprafaţă mare de zaibăr nu ţi se dă acordul. Ţi se dau însă fonduri europene ca tu să dezafectezi terenul acela cu viţă hibridă şi să pui nobilă. Aici în Băileşti, oamenii şi-au pus în continuare zaibăr, dar în alte părţi au renunţat”..Zaibărul dă roade cam la trei ani după ce a fost plantat, spun doljenii. Preţul pentru un litru de zăibărel nu este foarte piperat. Între 5 şi 8 lei. Diferenţa este dată de acurateţe. Şi dacă vrei să-l cumperi, trebuie să ştii că, odată cu timpul, zaibărul devine mai bun. Îl găseşti însă numai acasă la gospodar.„Scoate producţie după trei ani. Din 100 de kilograme de struguri scoţi cam jumătate vin. Dar depinde şi de boabă, dacă a plouat înainte, să aibă carne. Îl vindem cu 5 lei. Nu prea mai cumpără oamenii. Cumpără mai mult vin mai uşor. Zaibărul e un vin greu. Înainte, măi tată, ce spărgeam o ceapă, cu o bucată de şuncă lângă şi cu un zaibăr de-ţi trosneau urechile... Lumea acum e îmbătrânită, e bolnavă cu inima, nu mai poate să bea zaibăr. Acum lumea bea mai mult bere şi la pomeni. Înainte, la o pomană, dacă erau 40-50 de oameni la masă, se beau 50 de litri de zaibăr. Anul trecut dacă s-au băut 10 litri. Acum beau bere şi suc, ieftin şi acidulat”, spune Marian Dumitru, un doljean care încă mai are viţă de zaibăr în curte.Tot el dezvăluie şi metoda tradiţională prin care ne dăm seama dacă vinul este sau nu suficient de dulce.„Dacă e dulce strugurele şi e copt, nu îi mai pui deloc zahăr. Şi acum se mai păstrează o metodă veche de verificare, cea cu oul proaspăt. Arunci oul într-o găleată cu must, şi dacă iese la suprafaţă înseamnă că e suficient de dulce şi nu mai pui zahăr. Dacă nu se

ridică la suprafaţă, mai pui zahăr”, explică Dumitru.Deşi etnologii şi academicienii insistă că acest soi nu este bun, deoarece ar conţine o mare cantitate de alcool metilic, toxic pentru organism, că are gust puternic foxat, dar şi că zaibărul are o culoare instabilă şi este predispus la oţetire, oltenii se mândresc cu vinul lor.Negru şi gros ca motorina, asupru, numai bun de băut în timp ce muşti dintr-un praz întins în sare, şi cu o bucată de slăninuţă, ori carne de la găleată, aşa e vinul oltenilor şi nu renunţă la el. Cei care le trec pragul şi nu sunt obişnuiţi cu zaibărul trebuie să ştie că acesta se bea cu grijă pentru că „te ia repede de cap”.

Rubrica gastronomică: Storceag (ciorbă de sturion)

Este o ciorbă de pește din sturioni mici, numiți storceag (storceac) de lipoveni. Unii fac o ciorbă asemănătoare din somn sau alte soiuri de pește, dar "puriștii" refuză acea variantă. Trebuie să fie sturion: cegă, păstrugă, nisetru, morun.Pentru început, dați cu sare peștele curățat și puneți-l la rece!Puneți la fiert circa doi litri de apă. Tăiați mărunt morcovii, ardeiul gras și ceapa și puneți-le un pic la călit în ulei, la foc domol. Nu veți căli însă și cartoful! Pe acesta îl tăiați cubulețe și îl veți pune să fiarbă în ciorbă, la timpul potirvit!După trei-patru minute adăugați și roșiile curățate de coajă și tăiate cubulețe. Lăsați la călit foarte puțin acest zarzavat. După aceea, puneți-l peste apa care fierbe. E momentul să adăugați și bucățile de cartof. Lăsați să fiarbă zarzavatul, încercând când și când cartofii. Nu trebuie să lăsăm ca aceștia să se fiarbă până să se fărâme!Tăiați peștele cubulețe.Adăugați peștele în zeama care fierbe și lăsați 15-20 de minute, să fiarbă și peștele.Tăiați lămâia decojită cubulețe și adăugați-o în zeama în care acum fierbe și peștele.Separați gălbenușul unui ou, amestecați-l cu două-trei linguri de smântână și cu puțină zeamă de ciorbă, ca să fie fluid. Nu se pune și albușul de la ou, pentru că se vor face zdrențe și nua sta urmărim la această ciorbă, ci doar s-o îngroșăm cu smântână și ou! Opriți focul și adăugați peste ciorbă amestecul de gălbenuș, smântână și zeamă de

ciorbă. Dregeți cu oțet, după gust!Puneți cât mai mult leuștean!În farfurie, puneți piper pisat și serviți cu ardei iute! Nu uitați de harissa (pastă de ardei roșu iute) și nici de vinul alb rece-rece.Cel mai bun storceag se mănâncă la Sfântul Gheorghe.

Articolul lunii: Infantilizarea adulțilorSEPTEMBER 26TH, 2020 [ MARGINALIA ]

Un text de Victoria Deliu, studentă la Facultatea de Filozofie, Universitatea din BucureștiIntroducere

Încă locuiesc cu părinții – sau măcar au mers însoțiți de aceștia la Ziua Porților Deschise sau chiar la înscrierea la facultate. Numiți „copadulți” (kidults) sau „adulescenți” (adultescent) de cei din industria de publicitate și de fabricanții de jucării (care le sunt destinate…), oamenii cu vârste cuprinse aproximativ între 20 – 35 de ani refuză cu îndârjire să își ia vârsta biologică în serios. Se distrează și petrec în prăpastia căscată între vârsta lor mental-comportamentală (aproximativ 13-17 ani) și vârsta pe care le-o arată calendarul. Să nu îi uităm nici pe cei cu vârste cuprinse între 35 – 45 de ani. Ei și-au câștigat un alt nume: „tinerii de vârstă mijlocie” (middle youth) și se spune că amână cât pot de mult să aibă așa-zisa criză a vârstei mijlocii. Jucând jocuri video sau îndesându-și camera cu jucării obișnuite, având alergie la orice fel de angajamente, neștiind ce înseamnă vreo responsabilitate, copadulții sau tinerii de vârstă mijlocie sunt peste tot: sunt prietenii tăi, vecinii tăi, colegii tăi de muncă, părinții tăi (!) și, pe măsură ce ne tot uităm, vom descoperi că până și înăuntrul nostru zace unul…Într-un articol din 2003, The Children Who Won’t Grow Up, profesorul de sociologie Frank Furedi descria fenomenul infantilizării adulților cu precădere din spațiul anglo-american, însă remarcându-i în treacăt prezența și în țări precum Japonia.Pentru a putea vorbi cu sens despre acest fenomen, trebuie să răspundem, mai întâi, la câteva întrebări:În ce constă fenomenul? La ce ne referim atunci când vorbim despre adulți infantili?

Care sunt posibilele cauze ale fenomenului?Dacă asumăm că fenomenul reprezintă o problemă de natură socială, economică și

politică, ce soluții avem pentru diminuarea lui?În rândurile de mai jos voi încerca să prezint perspectiva lui Frank Furedi din articolul menționat mai devreme. Trebuie să atrag de pe acum atenția cu privire la câteva lucruri: textul lui Furedi nu este exhaustiv; de altfel, cred că răspunde pe larg primei întrebări, celorlalte două lasând mai degrabă să li se subînțeleagă răspunsul; este plin însă de exemple concrete – care facilitează înțelegerea cuiva care nu este familiarizat cu tema –, însă cred că interpretarea faptelor, comparativ cu alte materiale care abordează subiectul, este insuficientă pentru cineva care își propune să înțeleagă cât mai bine fenomenul infantilizării adulților. Totuși, cred că un comentariu în marginea articolului este binevenit în spațiul de limbă română, deoarece acest subiect nu prea este discutat aici. Voi reveni curând cu un alt text în care voi încerca să răspund și ultimelor două întrebări. Joaca de-a… adultulAtunci când vorbim despre adulții infantili ne referim la acele persoane care au atins vârsta (biologică) a maturității, dar care continuă să gândească și să se comporte ca niște copii. Deși au trecut (bine) de 20 de ani, universul lor mental, comportamental și atitudinal este același cu cel al copiilor: își pierd timpul cu desene animate sau jocuri video, își cumpără ursuleți din pluș sau mașinuțe de jucărie, citesc „ficțiune pentru adolescenți” (sau mai nou, filozofie pentru adolescenți… în treacăt fie spus, conceptul de „adolescent” nici nu exista până relativ de curând, iar astăzi li se dedică „adolescenților” în carne și oase ședințe speciale, cărți speciale, tratamente speciale.), sunt revendicativi, naivi, sentimentali, fragili – și par să aibă toate motivațiile să rămână exact așa încă mult timp de-acum încolo.Pentru aceștia, totul e o joacă. Joaca de-a adultul, de-a responsabilitatea, de-a viața. Furedi exemplifică în textul său:„Revista KidultGame îi celebrează pe oamenii cărora le place «să se distreze» și care nu se rușinează de «pasiunea» lor de a lua parte la tot felul de jocuri. (…) Terapeuții își îndeamnă pacienții adulți să se apropie de copilul din interiorul lor (n.trad. the inner child). (…) Lenore Terr, un profesor de psihiatrie de la Universitatea din California, San Francisco, susține că imboldul de a te juca, departe de a fi un semn îngrijorător al imaturității, este unul cât se poate de sănătos.”Mai concret, Furedi ne înștiințează că piața de jucării a început să se adreseze și adulților, observând că i-ar putea avea ca posibili consumatori. De pildă, compania Playmates Toys are ca public-țintă pentru vânzarea figurinelor cu membrii Familiei Simpson adulții cu vârste cuprinse între 18 – 35 de ani. De asemenea, potrivit grupului britanic Mintel, care înregistrează și analizează preferințele consumatorilor, în 2002, prima opțiune de cadou pentru Valentine’s Day de pe lista a 43% din cei cu vârste cuprinse între 20 – 24 de ani era „o jucărie de pluș”.Un trend conex pe care îl observă sociologul britanic este intersectarea segmentelor de

vârstă pentru anumite categorii de bunuri și servicii pe așa-numita crossover market, piață care se adresează „copiilor care vor să se facă mari și adulților care vor să se comporte în continuare ca niște copii”. Nu este prea clar însă ce înseamnă, în cazul copiilor, că „vor să se facă mari”… De exemplu, jocurile video create de Microsoft precum X-Box, Sony’s Playstation2 and GameBoy Advance vizează cumpărători atât din categoria de vârstă a copiilor, cât și din cea a adulților. În plus, revista Booklist are o secțiune intitulată „Intersectări: cărți pentru copii destinate acum și adulților”. „Credem că adulții … se vor bucura să răsfoiască și să citească aceste cărți pentru copii, de calitate superioară, pe care le publicăm zilele acestea”, au declarat reprezentanții revistei.Acest trend este prezent și în Japonia, afirmă Furedi, acolo unde Hello Kitty, personajul a cărui marcă distinctivă este floarea sau funda roșie, este foarte popular în rândul adulților. Femeile care lucrează la birou au papetărie cu Hello Kitty. Iar atunci când merg seara la bar, tastează pe telefoanele lor Hello Kitty și le oferă țigări din portțigaretul cu Hello Kitty partenerilor de afaceri care poartă cravate cu Snoopy.Însă cel mai dezvoltat sector al pieței crossover este, probabil, cel al media. Uitându-ne la cifre, spune Furedi, putem observa cât de popular este Cartoon Network printre cei cu vârste cuprinse între 18 – 34 de ani. Mai mult, cele mai de succes producții Hollywood din 2001 au fost Shrek și Monsters, Inc., care, precum Chicken Run și Toy Story dinaintea lor, s-au bucurat de un public stânjenitor de în vârstă…Ceva se întâmplă și printre specialiști, ne anunță Furedi. Pare să existe un consens printre ei. Mulți (astăzi poate cei mai mulți) s-au mulțumit să înregistreze cuminți faptele și să le ia de bune. Nu este o ironie că specialiștii au luat în serios joaca de-a adultul? Atunci când nimeni nu mai ia nimic în serios și oameni în toată firea se joacă pe toate palierele vieții, specialiștii par să fi luat totul foarte în serios.„Cei din Societatea de Medicină pentru Adolescenți, o organizație medicală americană, au declarat pe pagina lor web că acum se adresează celor cu vârste cuprinse între 10 – 26 de ani. Recent, Fundația MacArthur a finanțat un proiect de cercetare numit «Tranziții către maturitate», care plasează finalul tranziției la vârsta de 34 de ani. (…) Stephen Richardson, un psiholog social din California, consideră că în timpurile de astăzi, oamenii nu ajung la maturitate înainte de 35 de ani.”Furedi pune sub semnul întrebării și obiceiul deja atât de bine împământenit și la noi, în România, ca părinții să își însoțească fiii și fiicele atunci când se înscriu la facultate sau când merg la Ziua Porților Deschise. Această tendință semnalează un început de infantilizare, însă confortul (încă) securizant, resimțit de tânăr sub aripa maternă/paternă (și poate de la „paternă” la „paternalistă” nu este un pas așa mare…), îl oprește din a chestiona această tendință. Viitorul student va trăi în plină confuzie ziua în care se va înscrie la facultate: se simte în siguranță alături de părintele său, faptul că a venit acolo cu el îi dă o încredere teribilă în propriile forțe! Dacă mama este acolo, va reuși să facă tot ce își propune, și încă de unul singur! Dacă tata este acolo, va păși pe propriul drum, având lumea la picioare! Însă tânărul nu își va da seama pe loc de această confuzie. Poate cu puțin noroc, doar după ceva timp, după una sau mai multe crize existențiale.

Sau poate niciodată.Alt indicator bun al infantilizării adulților, după cum notează Furedi, este numărul din ce în ce mai mare al celor care locuiesc cu părinții deopotrivă pe durata facultății și după finalizarea studiilor. De exemplu, în Marea Britanie în 1994, 14.5% din studenții din primul an de facultate locuiau încă în casa părintească, iar în 1999, procentul urcase la 20.1%. Mai îngrijorătoare pare situația celor care au depășit vârsta studenției, însă nu îndrăznesc să părăsească și căminul părintesc. Conform unui sondaj Social Trends din 2002, aproape o treime din bărbații cu vârste cuprinse între 20 – 35 de ani locuiau cu părinții, comparativ cu un sfert în 1977-1978. Alte sondaje arată că numărul bărbaților care au între 30 – 34 de ani și care încă trăiesc cu părinții a crescut cu 20% în ultimii 5 ani.Iar fenomenul este întâlnit și la nivel internațional. De exemplu, în 2002, tribunalele italiene au hotărât că profesorul de anatomie și fostul parlamentar Giuseppe Andreoli este obligat să îi plătească în continuare £500 lunar fiului său de 30 de ani, care locuia încă împreună cu mama, până când acesta își va găsi un loc de muncă potrivit „aspirațiilor sale”. Și în Japonia, 70% din femeile singure, cu vârste între 30 – 35 de ani, care lucrează, locuiesc încă împreună cu părinții. Și în Statele Unite, numărul celor care trăiesc în casa părintească a crescut constant din anii ‘70: în anii 2000, 18 milioane de adulți cu vârste între 20 – 34 de ani locuiau cu părinții, ceea ce însemna 38% din tinerii adulți.Am fi tentați să credem că opțiunea de a locui în continuare cu părinții este cauzată de dificultățile economice, de imposibilitatea ca tânărul să se angajeze rapid etc. Însă Furedi subliniază că ar fi o explicație incompletă, întrucât se pot observa cheltuieli semnificative ale tinerilor care trăiesc încă în căminul părintesc. De pildă, există un buget considerabil alocat tânărului de către familie și destinat distracțiilor și călătoritului. Un sondaj din 2001 din Marea Birtanie arăta că 20% din cei cu vârste cuprinse între 16-24 de ani cheltuie în medie £3000 pe an pe călătorii. În plus, în Japonia, acolo unde această tendință este cea mai pronunțată, se comentează adesea despre nivelul de trai al celor cu vârste între 20 – 34 de ani care încă locuiesc cu părinții. Creșterea recentă a vânzărilor bunurilor de lux a fost alimentată de cererea venită din partea acestei categorii sociale. Iar în 2000, Washington Post a relatat povestea lui Miki Takasu în vârstă de 26 de ani, care conducea un BMW și purta o geantă Chanel de $2,800, pe care o schimba ocazional cu una Gucci. Și, desigur, locuia împreună cu părinții.După ce reușesc, în cele din urmă, să se mute de-acasă, acești adulți infantili sfârșesc prin a locui singuri. În anii 1950, doar 3% din populația Europei și a Americii de Nord era formată din persoane care locuiau singure. La începutul anilor 2000, în Marea Britanie, numărul celor care locuiau singuri era de 7 milioane – de 3 ori mai mare decât în urmă cu 40 de ani. În Statele Unite, cei care locuiesc singuri reprezintă segmentul demografic cu cea mai mare creștere de-a lungul timpului. Numărul acestor oameni a crescut cu 9% între 1970 și 2000. În Franța, acest număr și-a depășit dublul din 1968 până în anii 2000. În ansamblu, trendul este cel mai pregnant în marile orașe

occidentale: peste 50% din gospodăriile din München, Frankfurt și Paris sunt gospodării de o singură persoană.Și totuși, care este cauza acestor tendințe, dacă cea economică este incompletă? În termenii lui Furedi, ar fi vorba despre „o nesiguranță profundă cu privire la viitor”, despre „dorința de securitate” pe care o regăsim, iată, încă din studenție, despre „anxietatea pe care o au adulții față de relații și angajamente”, despre „așteptarea lor ca mariajul sau chiar și traiul alături de partener să eșueze, întrucât astăzi oamenii obișnuiesc să considere relațiile intime ca pe niște riscuri emoționale”, despre „un sentiment al disperării și al instabilității care plutește în jurul identității mature și în viața de zi cu zi, în timpurile noastre”.Mi se pare însă că problema formulată de Furedi necesită mai mult decât o recenzie sau un comentariu pasager. Din articolul său rămânem cu câteva întrebări: este fenomenul identificat mai sus unul real? Este relevant? Dacă da, în ce fel? Care sunt cauzele lui? Care sunt consecințele lui? Cum ne afectează pe noi, românii, un așa fenomen? Ne afectează indirect? Dar direct? Și dacă da, cum? Cred că merită să luăm în seamă aceste întrebări și altele relevante. Iar dacă nu le luăm, atunci să avem un răspuns bine argumentat pentru a explica de ce nu.