Buletinul Clubului Român din

ChattanoogaNumărul (79) Mai 2018____________________________________

www.romclub.wordpress.com

1

Tema lunii:Pâinea

Pâinea noastră cea de toate zileleDă-ne-o nouă astăzi...(Iisus Christos: Rugăciunea de pe munte)

2

Hristos ne învaţă, El, să nu dispreţuim pâinea, să nu facem paradă de idealism fariseic şi să nu fim nepăsători - ca preotul şi levitul faţă de foamea, setea, nevoinţele şi necazurile fratelui nostru.

Pâinea, în învăţătura Domnului, e sfântă. Şi sfântă a fost din străvechime pentru întregul popor, atât cel din oraşe cât şi cel de la sate. În frumoasele noastre sate mai ales, unde s-au păstrat neştirbite valorile creştineşti şi datinele strămoşeşti, unde se face atât de vădit văzută continuitatea caracterului naţional, dacă se întâmplă ca un dumicat de pâine să cadă pe jos e numaidecât ridicat; pâinea se aşează numai la loc curat, de cinste; e oferită, odată cu sarea, oaspeţilor de vază; o taie numai capul familiei, având mereu grijă să cresteze într-însa semnul Sfintei Cruci cu vârful cuțitului.

Pâinea e dătătoare şi întreţinătoare de viaţă. Prin mijlocirea ei, transubstanţializată, ni se dă spre consumare Trupul Domnului. Nu numai cu pâine va trăi omul, desigur, dar nici fără ea cât timp sufletul nu se va fi slobozit din lut. Hristos nu a binevestit „idealismul” (aşa-zisul nerod şi mincinos idealism al făţarnicilor), ci dimpotrivă şi-a exprimat grija (atentă, serioasă, părintească) pentru pâinea cea spre fiinţă, cea de toate zilele, a făpturilor Sale.

(Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Cuvinte de credință, Editura Mănăstirii Rohia, 2006, pp. 62-63)

Şi Iisus le-a zis: Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată. Dar am spus vouă că M-aţi şi văzut şi nu credeţi. Tot ce-Mi dă Tatăl, va veni la Mine; şi pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară; Pentru că M-am coborât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine. Şi aceasta este voia Celui ce M-a trimis, ca din toţi pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd nici unul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi. (Ioan 6, 35-39)

3

Mozaicul Cina cea de taină din catedrala Sf. Isac din Sankt Petersburg de Semen Jivago (data lucrării 1879-87)

Pâinea - de Grigore Vieru

Pâinică frumoasă,Din cuptor scoasă,Pâiniţă cuminte,Cu faţa fierbinte

Cu faţa măicuţei,Cu mâna tăicuţei,Ca soarele-n vară,Ca bulgăru-n ţară!

Somnul și trezia - de Nichita Stănescu

Fiindcă nici eu nu-nţelegeam nimicşi nici tuam crezut că suntem de-o seamă.Ne-am mărturisit unul altuiacel mai tainic secret, -acela că existăm...Dar era noapte şi, vai, dimineaţa,cumplită vedere,

4

m-am trezit cu tâmpla pe tinegalbenule, snopule, grâule.Şi m-am gândit -Doamne,ce fel de pâine voi mai fi fiindşi eu,şi pentru cine?

Cina cea de taină - Sorin Dumitrescu

Limba noastră - de Alexei Mateevici

Limba noastră-i o comoarăÎn adâncuri înfundatăUn şirag de piatră rarăPe moşie revărsată.Limba noastră-i foc ce ardeÎntr-un neam, ce fără vesteS-a trezit din somn de moarteCa viteazul din poveste.Limba noastră-i numai cântec, Doina dorurilor noastre, 

Roi de fulgere, ce spintecNouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii, Când de vânt se mişcă vara;In rostirea ei bătrâniiCu sudori sfinţit-au ţara.Limba noastră-i frunză verde, Zbuciumul din codrii veşnici, Nistrul lin, ce-n valuri pierde

5

Ai luceferilor sfeşnici.Nu veţi plânge-atunci amarnic, Că vi-i limba prea săracă, Şi-ţi vedea, cât îi de darnicGraiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.Povestiri din alte vremuri;Şi citindu-le 'nşirate, -Te-nfiori adânc şi tremuri.Limba noastră îi aleasăSă ridice slava-n ceruri, Să ne spiue-n hram şi-acasăVeşnicele adevăruri.Limba noastra-i limbă sfânta, Limba vechilor cazanii, 

Care o plâng şi care o cântăPe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul, Ruginit de multă vreme, Stergeţi slinul, mucegaiulAl uitării 'n care geme.Strângeţi piatra lucitoareCe din soare se aprinde -Şi-ţi avea în revărsareUn potop nou de cuvinte.Răsări-vă o comoarăÎn adâncuri înfundată, Un şirag de piatră rarăPe moşie revărsată. 

Puțină apă și puțină pâine - de Omar Khayyam

Puţină apă şi puţină pâineŞi ochii tăi în umbra parfumată.N-a fost sultan mai fericit vreodatăŞi nici un cerşetor mai trist ca mine.

 

Pâinea noastră cea din toate filele- de Vasile Romanciuc Tu, suflete mereu înfometat,simţi? pâinea ta s-a copt:miroase-a carte nouă,miroase-a carte proaspătă...Tu, vrednică furnică, poţi fi mulţumită litera, trebăluind în file, îţi este soră dreaptă:miroase-a carte nouă,miroase-a carte proaspătă...Tu, soare înţelept, mai generos, mai rodnic străluceşti  

6

lumina ochilor lui Borges s-a mutat în tine:miroase-a carte nouă,miroase-a carte proaspătă...Tu, dragul meu copil, să nu te îndoieşti:Ziua de mâine va găsi drumul spre casa noastră:miroase-a carte nouă,miroase-a carte proaspătă.

Pâinea amară a exilului - citat de Mircea Cărtărescu

Uneori simt că întreaga lume este patria mea, şi doar România este străinătatea. Simt că mănânc, la Bucureşti, pâinea amară a exilului.

Această pâine - de Grigore Vieru Această pâine rotundăCrește pe apăCa floarea de lotus -Pe apa sudorii noastre.

Această pâine albăDesface-se albă, dulceCa floarea de lotusSub caldul sărut al luminii.

Această pâine cinstităSe-nchideCa floarea de lotusSub ochi scorburos, hrăpăreț. 

7

Brutărie - de Anton Franciscus Pieck (pictor olandez 1895-1987)

Pâinea - de Petre Ghelmez

Scoate mama pâinea din cuptorŞi nouă ni se pare că răsare soarele,Dintre norii negri şi vineţi ai nopţii.Ne-nvăluie pe toţi un abur săţios şi uşor,Ca-n dimineţile cu luciri de aramă şi rouă.Lucrurile capătă alte contururi.Fulgere vii joacă pe ele -Cum zorii, pe bobocii umezi de trandafiri.Fragede sunt trâmbele aerului, şi subţiri,Când mama pune pe masă pâinea albă şi nouă.Ne aşezăm în jurul ei toată,Părinţi, bunici şi nepoţi,

8

Păstrând pe buze, nerostite, cuvintele...La mijloc pâinea: soarele chiar,În jurul ei - noi; plantele, sfintele. 

Graiul pâinii - de Octavian Goga

Poveste-ntunecata-a pâinii, Nu-i struna sa te stie plânge, Caci de durerea ta stravecheÎn suflet cântecul se frânge.Când de strigarea strunei meleAs vrea plânsoarea ta s-o ferec, Se sfarma coardele striviteDe-atâta jale si-ntunerec.

Din umbra noptii care-ngroapaAl vostru neam din vremi batrâne, Va deslusiti în negre rânduri, Voi, datatorilor de pâine.Cinstite mâini, de soare arseSi înasprite de sudoare:Din truda saptamânii voastreTraieste-a lumii sarbatoare.

Eu va-ntâlnesc în drumul mintiiSi-n calea visurilor mele, Caci nu vor ochii sa ma minta, Nu vrea urechea sa ma-nsele.

Simt câte doruri nenteleseSi gemate nepriceputeAcopere cu voi alaturiCenusa veacurilor mute.

Ati împletit atâta jaleÎn doina voastra care plânge, Doar holdele cu spice greleRasar din lacrami si din sânge.Dureri ati zavorât sub glie, Si patimi nemblânzite înca, Eu le-nteleg si ma-nfioaraCum fierb în matca lor adânca.

Mustrarea mintea mea o sapaSi groaza sufletu-mi apasa, Caci umbra voastra-ndurerataPe veci îmi strajuie la masa.Simt duhul razvratirii negre, Înfricosata zi de mâineCum si-au dospit amaraciuneaÎn bucatura mea de pâine. 

9

O poveste cu pâine: Cinci pâini - Ion CreangăDoi oameni, cunoscuți unul cu altul, călătoreau odată, vara, pe un drum. Unul avea în traista sa trei pâni, și celălalt două pâni. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei răchiți pletoase, lângă o fântână cu ciutură, scoate fiecare pânile ce avea și se pun să mănânce împreună, ca să aiba mai mare poftă de mâncare.Tocmai cand scoaseră pânile din traiste, iaca un al treile drumeț, necunoscut, îi ajunge din urmă și se oprește lângă dânșii, dându-le ziua bună. Apoi se roagă să-i deie și lui ceva de mâncare, căci e tare flămând și n-are nimica merinde la dânsul, nici de unde cumpăra.– Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi, ziseră cei doi drumeți călătorului străin; căci mila Domnului! unde mănâncă doi mai poate mânca și al treilea.Călătorul străin, flămând cum era, nemaiașteptând multă poftire, se așază jos lângă cei doi, și încep a mânca cu toții păne goală și a be apă rece din fântâna, căci altă udătura nu aveau. Și mănâncă ei la un loc tustrei, și mănâncă, până ce gătesc de mâncat toate cele cinci pâni, de parca n-au mai fost.După ce-au mântuit de mâncat, călătorul străin scoate cinci lei din punga și-i dă, din întâmplare, celui ce avusese trei pâni, zicând:– Primiți, vă rog, oameni buni, această mică mulțamire de la mine, pentru că mi-ați dat de mâncare la nevoie; veți cinsti mai încolo câte un pahar de vin, sau veți face cu banii ce veți pofti. Nu sunt vrednic să vă mulțamesc de binele ce mi-ați făcut, căci nu vedeam lumea înaintea ochilor de flămând ce eram.

10

Cei doi nu prea voiau sa primească, dar, după multă stăruință din partea celui al treilea, au primit. De la o vreme, călătorul străin și-a luat ziua bună de la cei doi și apoi și-a căutat de drum. Ceilalți mai ramân oleacă sub răchită, la umbră, sa odihnească bucatele. Și, din vorbă în vorbă, cel ce avuse trei pâni dă doi lei celui cu două pâni, zicând:– Ține, frate, partea dumitale, și fă ce vrei cu dânsa. Ai avut două pâni întregi, doi lei ți se cuvin. Și mie îmi opresc trei lei, fiindc-am avut trei pâni întregi, și tot ca ale tale de mari, dupa cum știi.– Cum așa?! zise celalalt cu dispreț! pentru ce numai doi lei, și nu doi și jumatate, partea dreaptă ce ni se cuvine fiecaruia? Omul putea să nu ne deie nimic, și atunci cum rămânea?– Cum sa rămâie? zise cel cu trei pâni; atunci aș fi avut eu pomană pentru partea ce mi se cuvine de la trei pâni, iar tu, de la două, și pace bună. Acum, însa, noi am mâncat degeaba, și banii pentru pâne îi avem în pungă cu prisos: eu trei lei și tu doi lei, fiecare dupa numărul pânilor ce am avut. Mai dreaptă împarțeala decât aceasta nu cred că se mai poate nici la Dumnezeu sfântul…– Ba nu, prietene, zice cel cu două pâni. Eu nu mă țin că mi-ai făcut parte dreaptă. Haide să ne judecăm, și cum a zice judecata, așa să rămâie.– Haide și la judecată, zise celălalt, dacă nu te mulțămești. Cred că și judecata are să-mi gsească dreptate, deși nu m-am târât prin judecăți de când sunt.Și așa, pornesc ei la drum, cu hotărârea să se judece. Și cum ajung într-un loc unde era judecătorie, se înfățoșează înaintea judecătorului și încep a spune împrejurarea din capăt, pe rând fiecare; cum a venit întâmplarea de au călătorit împreună, de au stat la

11

masă împreună, câte pâni a avut fiecare, cum a mâncat drumețul cel străin la masa lor, deopotrivă cu dânșii, cum le-a dat cinci lei drept mulțămită și cum cel cu trei pâni a găsit cu cale să-i împartă.Judecătorul, după ce-i ascultă pe amândoi cu luare aminte, zise celui cu două pâni:– Și nu ești mulțămit cu împărțeala ce s-a făcut, omule?– Nu, domnule judecator, zise nemulțămitul; noi n-am avut de gând sa luăm plată de la drumețul străin pentru mâncarea ce i-am dat; dar, dac-a venit întâmplarea de-așa, apoi trebuie să împărțim drept în două ceea ce ne-a dăruit oaspetele nostru. Așa cred eu că ar fi cu cale, când e vorba de dreptate.– Dacă e vorba de dreptate, zise judecătorul, apoi fă bine de înapoiește un leu istuialalt, care spui c-a avut trei pâni.– De asta chiar mă cuprinde mirare, domnule judecător, zise nemulțămitul cu îndrăzneală. Eu am venit înaintea judecăței să capăt dreptate, și văd că dumneata, care știi legile, mai rău ma acufunzi. De-a fi să fie tot așa și judecata dinaintea lui Dumnezeu, apoi vai de lume!– Așa ți se pare dumitale, zise judecătorul liniștit, dar ia să vezi că nu-i așa. Ai avut dumneata două pâni?– Da, domnule judecator, două am avut.– Tovarășul dumitale, avut-a trei pâni?– Da, domnule judecător, trei a avut.– Udătura ceva avut-ați vreunul?– Nimic, domnule judecător, numai pâne goală și apă rece din fântană, fie de sufletul cui a făcut-o acolo, în calea trecătorilor.– Adineauri, parcă singur mi-ai spus, zise judecătorul, că ați mâncat toți tot ca unul de mult; așa este?– Așa este, domnule judecător.

12

– Acum, ia să statornicim rânduiala următoare, ca să se poată ști hotărât care câtă pâne a mâncat. Să zicem că s-a tăiat fiecare pâne în câte trei bucăți deopotrivă de mari; câte bucăți ai fi avut dumneata, care spui ca avuși două pâni?– Șese bucăți aș fi avut, domnule judecător.– Dar tovarășul dumitale, care spui ca avu trei pâni?– Nouă bucăți ar fi avut, domnule judecător.– Acum, câte fac la un loc șese bucăți și cu nouă bucăți?– Cincisprezece bucăți, domnule judecător.– Câți oameni ați mâncat aceste cincisprezece bucăți de pâne?– Trei oameni, domnule judecător.– Bun! Câte bucăți vin de fiecare om?– Câte cinci bucăți, domnule judecător.– Acum, ții minte câte bucăți ai fi avut dumneta?– Șese bucăți, domnule judecător.– Dar de mâncat, câte ai mâncat dumneta?– Cinci bucăți, domnule judecător.– Și câte ți-au mai rămas de întrecut?- Numai o bucată, domnule judecător.– Acum să stăm aici, în ceea ce te privește pe dumneta, și să luăm pe istalalt la rând. Ții minte câte bucăți de pâne ar fi avut tovarașul d-tale?– Nouă bucăți, domnule judecător.- Și câte a mâncat el de toate?– Cinci bucăți, ca și mine, domnule judecător.– Dar de întrecut, câte i-au mai rămas?– Patru bucăți, domnule judecător.– Bun! Ia, acuș avem să ne înțelegem cât se poate de bine! Vra să zică, dumneta ai avut numai o bucată de întrecut, iar tovarășul dumitale, patru bucăți. Acum, o bucată de pâne rămasă de la dumneta și cu patru bucăți de la istalalt fac la un loc cinci bucăți?

13

– Taman cinci, domnule judecător.– Este adevărat că aceste bucăți de pâne le-a mâncat oaspetele dumneavoastră, care spui că v-a dat cinci lei drept mulțămită?– Adevărat este, domnule judecător.– Așadar, dumitale ți se cuvine numai un leu, fiindcă numai o bucată de pâne ai avut de întrecut, și aceasta ca și cum ai fi avut-o de vânzare, deoarece ați primit bani de la oaspetele dumneavoastră. Iar tovarășul dumitale i se cuvin patru lei, fiindcă patru bucăți de pâne a avut de întrecut. Acum, dară, fă bine de înapoiește un leu tovarășului dumitale. Și dacă te crezi nedreptățit, du-te și la Dumnezeu, și las dacă ți-a face și el judecată mai dreaptă decât aceasta!Cel cu două pâni, văzând că nu mai are încotro șovăi, înapoiește un leu tovarășului său, cam cu părere de rău, și pleacă rușinat. Cel cu trei pâni însă, uimit de așa judecată, mulțamește judecătorului și apoi iese, zicând cu mirare:– Dac-ar fi pretutindene tot asemenea judecători, ce nu iubesc a li cânta cucul din față, cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci și-n pururea la judecată.Corciogarii, porecliți și apăratori, nemaiavând chip de traiu numai din minciuni, sau s-ar apuca de muncă, sau ar trebui, în toată viața lor, să tragă pe dracul de coadă… Iar societatea bună ar rămâne nebântuită.

PAINEA - de Radu Anton Roman

„Făcutul pâinii sau al colacilor" (act complementar sacrificiului de ani- male) marchează, de fapt, intrarea în sărbătoare, purificând începutul perioa- dei prin valențele rituale ale aluatului și solemnizând timpul sărbătoresc prin prezența pâinii.

14

Faza de pregătire a preparării pâinii este marcata de acte obligatorii – femeia trebuie sa respecte cu câteva zile înainte interdicții sexuale și alimentare (să țină post), trebuie să se spele, să-și schimbe camașa și, mai ales, acoperitoarea capului.

Prima faza a transformarii fainii în pâine, cernutul, respecta reguli specifice unui act ritual: el trebuie sa se realizeze dimineața în zori, „pe nemâncate“, în deplina tacere.

Aceleași reguli privind timpul ritual (zorii), starea de puritate cât și un anu- mit comportament se impun și pentru aducerea apei necesare – apa „care numai în aceste condiții capata valoare magico-rituala: „apa neinceputa" (uneori, „apa neînceputa“ este înlocuita cu roua).

Pâinea – reper simbolic. În gândirea tradiționala, pâinea și colacul concentreaza o simbolica în totalitate benefica: bucurie, rodnicie, belșug, fertilitate, puritate. Înscrise pe o axa comuna, aceste semnificații se acumuleaza într-o energie simbolica pe care omul se straduiește s-o capteze.

Adaugarea sarii, personificata în unele credinþe populare ca „mama lui Dumnezeu“ sau sfânta (numita Sfânta dreptate), este de natura sa mareasca puterile magico-rituale ale pâinii.

În obiceiurile populare tradiționale, pâinea este adesea simbol al divinitații, ceea ce o detașaza într-o posibila ierarhie a reperelor simbolice în cultura populara. Ea este identificata cu anumite divinitați în secvențe ale obi- ceiurilor de Craciun sau de Paște, de înmormântare sau de comemorare a morților, când pâine sau colaci, special modelați, primesc nume de divinitați (Craciun, Dumnezeu, Maica Precista, Arhanghel etc.) și sunt oferiți ca ofranda rituala („jertfa“).

Putem presupune practica de reprezentare prin aluatul de pâine a unor divinitați (singurul aliment investit cu aceasta calitate) ca fiind anterioara creștinismului, care a identificat pâinea cu trupul lui Iisus Hristos, precizând clar simbolismul ei.

Nu mai puþin semnificativa este adaugarea fermentului. Simbol al forței vitale, prin care aluatul capata viața, „rasare“, „inflorește“, „crește“, fer- mentul învie coca ce „dospește“, devine „vie“. Coca reia, astfel, drumul grauntelui semanat care rasare, înflorește, crește, ființa vie a carei dezvoltare este urmarita cu atenție de cultivator.

15

Principalele faze ale îndelungatului proces de munca al agricultorului încep cu pâinea, prototipul efectului final al muncii în credința influențarii magico-rituale a rodniciei pamântului: în Bucovina se așaza o pâine pe plug sau pe prima brazda trasata; în Moldova se pune în coarnele boilor, la „pornitul plugului“, o pâine sau un colacel în forma de opt, iar în Dobrogea se rupe o pâine sau un colacel, pe ogor, în cornul plugului. În Moldova, începutul aratului de toamna este însoțit de daruirea de colaci sau pâine preparata din grâul obținut la începutul secerișului.

De observat ca aluatul capata conotații rituale direct legate și de statutul de vârsta al aceleia ce îl framânta. O fetița mica pentru „turta ursitorilor“ (în sate din lalomița, Olt sau Dolj), o fata mare pentru colacul miresei și o femeie batrâna pentru colacii de înmormântare sunt, în genere, categoriile de vârsta ce îsși pun amprenta asupra virtuților magico-rituale ale aluatului.

Încheierea muncilor agricole și începutul celorlalte faze de munca au drept simbol de asemenea, o pâine.

O anumita tehnica rituala, bazata pe gesturi și formule consacrate aprin- derea cuptorului cu ramura de Arminden, când se coace pâinea din grâu nou, stropirea cuptorului cu apa sfințita, trasarea unei cruci imaginare la gura cup- torului, rostirea unor formule de invocație- însoțește trecerea prin foc a pâinii (Marianne Mesnil numește aceasta prefacere trecerea de la „crud“ de la „primitiv“ sau „salbatic“ la „natural“, la „cult“ n.n.).

În Oltenia, când se face prima data pâine din grâul nou, se prepara un colacel mic sau o pâine de care se leaga busuioc sau alte flori. Colacii sunt scufundați în fântâna, dupa care se dau copiilor sa îi manânce în credința ca „grâul va fi spornic și curat”.

Pe lânga unele formule de invocație, „framântatul“ aluatului , „muncitul“ lui presupune un mare efort. Cu cât pâinea este mai mult „muncita“, cu atât valoarea ei spirituala crește.

La scoaterea pâinii, credința spune: cuptorului trebuie „sa-i lași ceva în schimbul pâinii, sa nu ramâna gol, de aceea se pun lemne în cuptor sau un blid cu apa sau doar se stropește cuptorul cu apa sfințită.

(Bucate, vinuri și obiceiuri românești - Editura Paideia 2001)

16

Rugăciunea - Rhoda Nyberg (1917-1922)

Expresii și ziceri cu și despre pâine Cel care aduce pâinea în casă: membrul familiei, deobicei tatăl, care

susține material familia. Am rămas/ M-au lăsat fără pâine: situația în care cineva își pierde

slujba și rămâne fără venit. Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n țara mea (proverb românesc

anacronic)

17

Pâine pentru toate capetele - Serghei Merenkov (1976 -)

Împarți pâinea cu cineva A lua pâinea de la gura cuiva A mânca o pâine albă Lasă și pe altul să mănânce o pâine A se vinde ca pâinea caldă Nimic nu e mai pozitiv decât pâinea - Feodor Dostoievschi

18

Cum poate fi o națiune mare dacă pâinea lor are gust de șervețel? - Julia Child

Cerul e pâinea zilnică a ochilor - Ralph Waldo Emerson Cu puțină pâine toate nevoile se micșorează - Miguel de Cervantes Dați-mi pâinea de ieri, carnea de azi și cidrul de acum un an -

Benjamin Franklin Unii oameni sunt atât de flămânzi că imaginea lu Dumnezeu le apare

ca o pâine - Mahatma Gandhi Foamea de iubire e mai greu de potolit decât foamea de pâine -

Mother Theresa Bluesul e pentru jazz ceea ce este drojdia pentru pâine: fără el e plat -

Carmen Mac Rae Feriți-vă de cei cărora nu le plac copiii și pâinea - proverb suedez Cu o bucată de pâine poți găsi raiul sub un pom - proverb rusesc Mai bine cu o inimă ușoară și o bucată de pâine, decât cu bogății și

sufletul trist - proverb egiptean Mai bine cu pâine și în pace, decât cu carne și cu război - proverb

maghiar

Istoria pâiniiPâinea are o vechime de aproximativ 30.000 de ani. Ea a apărut în era paleolitică, atunci când oamenii primtivi au învățat să sfărâme între două pietre semințe de cereale sălbatice, să facă un fel de turtoi amestecând această făină cu apă și să îl coacă pe un pietroi fierbinte, scos din foc.Pe lângă calitățile hrănitoare ale pâinii, acest fel de alimentație a permis stocarea de rezerve în depozitele din grotele de adăpost. Semințele adunate în sezonul cald permiteau supraviețuirea în lunile de vreme rea.

În neolitic, oamenii au "domesticit" animale și o serie de plante, între care ierburile de tip cereale: grâul, orzul și ovăzul. Acest lucru s-a petrecut în zona geografică a Orientului Mijlociu, de unde a apărut civilizația Mesopotamiei (fertile crescent) și de unde a plecat reforma agrară.

19

Mai târziu s-au adăugat alte cereale, a căror făină a fost folosită la făcutul pâinii sau echivalentelor: porumb (tortilla, turtoi, mămăligă), orez (paste, găluști, prăjituri) sau sorgum (pâine, pizza, prăjituri, paste). Pâinea a însoțit omenirea pe toată durata existenței ei.Oamenii au putut să aibă ceva de mâncare în fiecare zi, nu numai în zilele de vânătoare norocoasă. Mai mult, agricultura, care a produs mai multă hrană decât minimul consumat imediat, a permis lărgirea așezărilor umane, consolidarea stabilității și instaurarea unei complexități sociale cu apariția ocupațiilor specializate: preoți, medici, meseriași, etc.În cele două cărți ale Bibliei, pâinea este menționată frecvent. Singurul aliment prezent în rugăciunea Tatăl nostru este pâinea.

Pâinea din vremurile cele mai îndepărtate era de fapt un fel de terci gros, sau o turtă plată.

Despre descoperirea modului de a face pâinea să crească, se pare că aceasta s-a datorat întâmplării și că s-a produs în Egiptul antic (în urmă cu circa 7.000 de ani). Într-un aluat de pâine lăsat mai multă vreme în soare au intrat levuri (drojdii) din aer. Fermentarea glucidelor din făină, producătoare de bioxid de carbon, a dus la creșterea de volum a aluatului care, după coacere, a arătat prezența "găurilor" formate de bulele de gaz. S-a dovedit că pâinea dospită este mai bună la gust și mai ușor digerabilă.Radu Anton Roman ne arată cum se face plămădeala, parte esențială a coptului pâinii de casă în gospodăriile românești:

Drojdia se desface în puțină apă caldă, în care se pune și o linguriță de zahăr. Apoi se mai adaugă făină și apă călduță și se bate plămădeala până face bășici. Peste ea se presară făină, apoi este lăsată să crescă la căldură cam o oră.

Cultivarea cerealelor și facerea pâinii a început în India la anul 2.300 î.e.n și pâinea a devenit alimentul cel mai popular în Roma antică în jurul anului 1.000 î.e.n.

Măcinarea a început sub forma manuală, apoi a fost folosită forța animalelor. Morile de apă au apărut prima dată în Grecia antică, cam în anul 450 î.e.n. Se crede că prima folosire a morilor de vânt s-a făcut în China; iar în Europa primele mențiuni despre morile de vânt apar în secolul XII.

20

Breslele brutarilor au fost inițiate în Roma antică și ele au continuat pe toată durata Evului Mediu.

Grâul a fost pentru prima dată plantat în Statele Unite în anul 1777.

Măcinatul mecanic și fabricarea industrială a pâinii au fost aduse de revoluția industrială, prima dată începută în Anglia.

John Montagu, Earl of Sandwich (1718-1792) a fost un nobil englez, pasionat de jocurile de noroc. În timpul unei prelungite partide care a durat circa 24 de ore, pentru a nu se întrerupe jocul după orarul meselor, Montagu a ordonat bucătarilor să pregătească felii de friptură puse între două felii de pâine, care au fost aduse la mesele de joc. Așa s-a născut sandviciul în anul 1762.Începând de acolo un șir nesfârșit de inovații în domeniul senviciurilor a cuprins lumea, folosind cărnuri, legume, fructe, mirodenii, ierburi, brânzeturi, murături pentru diverse forme ale acestui fel de mâncare.Câteva feluri de senviciuri au devenit clasice:BLT - senvici cu șuncă (bacon-B), salată (lettuce -L) și roșii (tomato -T);Senvici cu unt și dulceață, sau gem;Senvici cu unt de arahide și gem;Senvici cu mezeluri, șuncă sau carne și murături;Club sandwich - senvici cu șuncă, brânză și slănină prăjită;Reuben- senvici pe pâine de secară cu carne de vacă conservată (corned beef), sos O mie de insule, brânză șvaițăr și varză murată;Senviciurile cu brânză topită - croque monsieur/croque madame;Senviciurile calde;Senviciurile cu icre, icre negre, anchois, pește, fructe de mare;Din senviciuri derivă: hot dogs, hamburgers, hoagie, gyro, submarinele (subs), po-boy, șaorma, muffuletta, panini, senviciurile cu croissant, canapelele.

Pâinile speciale Pâinea sacramentală este cea folosită la slujbele religioase și la ceremoniile funerare.

21

Momentul culminant al slujbei creștine este venerarea lui Christos prin împărtășania cu pâine și vin (eucharistia). Este rememorarea ultimei cine a Mântuitorului, când El a spus:

26. Luați, mâncați acesta este trupul meu.

27. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi,28. Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea

păcatelor.29. Şi vă spun vouă că nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în ziua aceea

când îl voi bea cu voi, nou, întru împărăţia Tatălui Meu. (Evanghelia lui Matei)

La creștinii ortodocși români pâinea de slujbă se numește prescură (de la prosphora în greacă, care vine de la prosphoron - a oferi), ea este făcută cu aluat (pâine crescută) și se deosebește de pâinea obișnuită prin semnul (pecete) aplicat pe suprafața ei cu instrumentul numit pistornic. După frângerea prescurii și darea împărtășaniei (care se mai numește cuminecătură sau grijanie), restul de prescură, tăiat în fragmente, este oferit credincioșilor când pleacă din biserică.

Prescuri PistornicLa români, aceasta se numește anafură, iar grecii numesc anaphora acea parte a slujbei în care se face împărtășania. Pâinii date la ieșire, grecii îi spun antidoron (în loc de daruri, fiindcă este pâine binecuvântată, dar nu sfințită; credincioșii pleacă din biserică cu anafura/antidoron ca un semn că au participat la slujbă, dar nu a fost împărtășiți) .La creștinii catolici și protestanți pâinea de slujbă (altar bread sau communion bread) este nedospită și este prezentată sub forma unor discuri mici, pentru o singură înghițitură. Plecând de la cuvântul latin hostia, care

22

înseamnă animalul de sacrificiu, catolicii numesc pâinea de slujbă ostia, sau hostia, iar protestanții hosts.

Papa sfințind pâinea de eucharist (ostia)

Diferența dintre felurile de pâine folosite de creștini la slujbele duminicale pleacă de la convingerea părinților

religiei ortodoxe că la Cina cea de Taină, Iisus și apostolii au mâncat pâine dospită, nu pâine necrescută, pe care evreii o mâncau de Paștele lor. Și aceasta fiindcă sărbătoarea Passover (sărbătoarea trecerii prin Marea Roșie a evreilor care fugiseră din Egipt - Exodul) era în acel an după seara ultimei cine a lui Christos (Joia de după Dumnica Floriilor). În cartea Exodul din Vechiul Testament este descrisă pregătirea robilor evrei pentru plecarea din Egipt, cu recomandația specială de a lua cu ei pâine nedospită. De la acest moment vine tradiția pâinii de Passover.În lumea creștină din Europa occidentală, folosirea pâinii nedospite pentru împărtășanie a început în secolele VIII-IX și s-a generalizat în secolul X, în timp ce în partea răsăriteană a creștinătății tradiția pâinii euharistice a rămas aceea a pâinii crescute (dospite).

Unul din felurile obligatorii ale prânzului pascal este Pasca, o pâine îndulcită, făcută cu smântână, lapte, ouă, zahăr, brânză de vaci și stafide. Ea se decorează cu semnul crucii și se servește la

începutul mesei, cu primele ouă ciocnite, cu ceapă verde, ridichi, brânzeturi și drob.

Slujbele de înmormântare și de pomenire a morților sunt urmate de împărțire de colivă, mâncare, vin și colaci. Rostul lor este de a ușura trecerea celor morți către lumea de dincolo. Despre colaci se spune că ei sunt "perechea sufletului" celui mort și cu ei cel dus se integrează în lumea decedaților.

23

Capete pentru impărțitColacii împletiți din fragmente în număr impar, în cruce sau în formă de șarpe, sunt făcuți de din aluat de pâine, unși cu ou și presărați cu sare sau zahăr. Ei se numesc Capetele morților.Alți colaci sunt rotunzi, în formă de opt, de pasăre (colacul măiastra) sau de roată. Unii folosesc covrigii pentru împărțit, în locul colacilor.Colacii din epoca modernă substituie jertfele de animale din antichitate.

O altă formă de pâine specială cu semnificație religioasă sunt Mucenicii și Cozonacii.Primii se fac în ziua de 9 martie, când se serbează cei patruzeci de mucenici.Acești mucenici au trăit în vremea împaratului Licinius (308-324), prigonitor al creștinilor. Sfinții 40 de Mucenici erau soldați creștini și făceau parte din Legiunea a XII-a Fulminata din Armenia.   Aceștia nu erau doar romani de origine, ci și greci sau armeni.

Aflând despre credința lor, Agricola, guvernatorul Armeniei, i-a silit să se închine idolilor. Deoarece au refuzat, au fost întemnițați timp de opt zile și bătuți cu pietre. Prin semne divine au fost însă întăriți în dreapta credință. Dupa aceste chinuri, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin înghețare, în lacul Sevastiei. La miezul nopții, unul dintre cei 40 de

Mucenici moldovenești

mucenici, a ieșit din apa din cauza gerului. Alergând spre baia caldă, pusă de cei ce slujeau idolilor, a murit. Cei rămași să îndure gerul au început să se roage: "Ajută-ne Dumnezeule, Mântuitorul nostru, ușurează-ne sarcina și alină iuțimea văzduhului, că spre Tine nădăjduim, ca să nu ne rușinăm și să cunoască toți că ne-am mântuit strigând către Tine". In urma acestei rugăciuni s-au petrecut mari minuni: apa lacului s-a încălzit, gheața s-a topit și 40 de cununi strălucitoare au pogorât asupra mucenicilor. Unul dintre soldații de pază, uimit că în miezul nopții o lumină din cer încălzește apa și că o cunună din cele 40, pogorâte peste mucenici, nu are peste cine să se așeze, s-a aruncat în apă, marturisind că și el este creștin. (www.crestinortodox.ro)

24

Plecând de la o pâine îmbogățită, cu lapte, ouă, miere (zahăr), nuci, stafide, s-a ajuns la o prăjitură de sărbătoare, cozonacii, care este regăsită, sub diferite forme, la multe popoare. Numele de cozonac derivă de la bulgărescul kozunak.

În principal, în România cozonacii se prepară pentru cele două mari sărbători religioase, Crăciunul și Paștele și prezența lor semnifică bucuria zilelor în care se venerează nașterea și învierea Domnului.

Dar cozonacii se mai pot face și pentru alte ocazii: nunți, botezuri, mese de familie, aniversări...

Turta dulce este o prăjitură de desert, de sărbătoare sau de decorare a pomilor de Crăciun (când se pregătește în diferite forme de stea, brad,

pasăre, casă). Se face dintr-un aluat de făină, îndulcit cu miere, melasă sau zahăr și condimentat cu ghimbir (ginger), cuișoare, nucușoară și scorțișoară. Legenda spune că turta dulce a fost adusă în Europa de vest de cruciații din secolul XI reîntorși din Orientul Mijlociu.

25

În religia mozaică, de sărbătoarea Passover (comemorarea fugii evreilor din sclavia din Egipt) se mănâncă pâinea matzo, uscată și necrescută, cu

șiruri de mici perforații. În România această pâine evreiască sărbătorească era numită Pască.

Pâinea evreiască pentru zilele de Sabat (sâmbăta) și sărbători este numită Șalah (Challah, Khalah) și este făcută din făină albă, ouă, apă, drojdie și sare.

Pâinea din țările lumii

China: cereala de bază este orezul, dar în China de nord se face pâine din aluat de făină de grâu, care se numește mantou. Se poate prepara cu umplutură de carne sau brânză.

Asia de sud (India, Pakistan) și Orientul Mijlociu: se prepară pâine din aluat nedospit chapati sau roti. Când aluatul este prăjit, nu copt, pâinea de grâu se numește puri.Franța: baghetele, croissant, brioches, boules, foué, fougasse, pain d'épices.Germania: pumpernickel, pretzel (covrig), milchbrotschen (chifle cu lapte), käsekuchen (pâine cu brânză), kartoffelbrot (pâine cu cartofi), knoblauchbrot (pâine cu usturoi).Rusia: darnițchi (pâine neagră), stolicinaia (pâine de secară), zavarschi (pâine specială, fără plămădeală sau drojdie, făcută după o rețetă inventată de călugări, rămâne proaspătă multă vreme), borodinschi.

26

Statele Unite: pâine albă (white bread, sandwich bread), multigrain (din făină integrală și diverse semințe), cornbread (pâine de porumb), biscuits (aluat de făină albă, untură, lapte bătut), Jewish rye (pâine de secară cu semințe de chimen), Italia: cecina, ciabatta, foccacia, panini, pane cosareccio, panettone, grisini.

Jewish: challah (pâinea de sărbătoare, din făină, ouă, apă, sare), matzo (subțire, uscată, crocantă), malawach (pita subțire, necrescută, moale, se rupe ușor, seamănă cu pâinea palestiniană, siriană, libaneză), bagel (corn din aluat de pâine, fiert, apoi copt în cuptor; multiple combinații cu susan, chimen, usturoi, ceapă prăjită, etc; folosit cu brânză topită, unt, salmon, unt, dulceață, etc; originar din comunitățile evreiești din Polonia).

Istorie prezidențială americană: Pâinea și pacea în alegeri Președinții americani care candidează pentru al doilea mandat sunt amplu discutați de suporteri, votanți, analiști și oameni de presă, cu atenția maximă pentru ce au realizat în primul mandat de patru ani.Performanțele sau lucrurile promise dar nerealizate sunt grupate în două categorii: pâinea (stabilitatea economică, indicatorii, șomajul, nivelul salariilor, balanța națională de plăți, inflația, etc) și pacea (stabilitatea relațiilor internaționale, alianțele, rezolvarea conflictelor fără război, prestigiu pe scena lumii, performanțele armatei, etc).19 președinți americani au fost realeși pentru al doilea mandat prezidențial. Dintre aceștia, 14 au completat cu succes cei 8 ani de președinție (George Washington, Thomas Jefferson, James Madison, James Monroe, Andrew Jackson, Ulysses Grant, Grover Cleveland, Woodrow Wilson, Franklin D. Roosevelt, Dwight Eisenhower, Ronald Reagan, Bill Clinton, George W. Bush și Barack Obama) și trei din ei nu au putut servi încă patru ani adăugați primilor: Abraham Lincoln și William McKinley (asasinați) și Richard Nixon (demis).

27

Trivia: Pâinea În Germania se produc circa 1.200 de varietăți de pâine; în Marea

Britanie numai 200. 50% din pâinea făcută în întreaga lume este folosită la sandviciuri. Numele orașului în care s-a născut Christos, Beth-Lehem înseamnă

Casa Pâinii în ebraică. El se află la 10 km sud de Ieruslaim, în teritoriul numit West Bank, controlat de autoritatea palestiniană. Creștinii obișnuiau să se roage într-un un loc dintr-o grotă, unde tradiția spunea că s-a petrecut nașterea sfântă. Lărgind acea grotă, Elena, mama împăratului Constantin (sec IV e.n), a construit o biserică. O stea făcută în mijlocul planșeului indică locul nașterii sfinte.

În Grecia antică. în anul 2050 î.e.n se produceau 80 de tipuri diferite de pâine;

Cuvântul companion (tovarăș, prieten, asociat, partener) vine din francezul compagnon, la rândul lui derivat din latină: cum/com (cu) + panis (pâine) - adică cel cu care împarți pâinea.

Pâinea era foarte prețuită în Egiptul antic: în anumite perioade ea a fost folosită ca monedă de schimb și la îngroparea morților adeseori se puneau pâini în mormânt.

În Franța din Evul Mediu brutarii erau adeseori atât de influenți, prin acordarea de credite sub formă de pâine, că au fost numiți de regele Ludovic al IV-lea ca cei care au controlul națiunii.

Se crede că, în timpul campaniei din Prusia, Napoleon Bonaparte ar fi cerut să se coacă pâine pentru calul său favorit Nicole. Germanii,

28

preluând greșit expresia Pain pour Nicole, ar fi stâlcit-o în Pumpernickel, numele pâinii de secară care este una dintre cele mai populare pâini germane.

În ziua Anului Nou, în Anglia, este obiceiul de a pune pe prag o felie de pâine, o bucată de cărbune și o monedă, care sunt urările de pâine, căldură și bani pentru anul ce vine. Această tradiție este numită Pragul primei zile;

O superstiție suedeză este aceea că dacă o fată și un băiat mănâncă din aceeași felie de pâine, ei se vor îndrăgosti unul de altul;

Dacă o persoană mănâncă un senvici la toate cele trei mese în fiecare zi, va vea nevoie de 168 de zile ca să termine pâinea de senviciuri făcută dintr-un snop de grâu;

Producția de grâu din statul Kansas din anul 1997 ar fi fost de ajuns pentru facerea a 36,5 miliarde de pâini, adică 5 pâini pentru fiecare locuitor al planetei;

Un fermier american care vinde întreaga recoltă de grâu făcută într-un an are un profit de 5 cenți pentru fiecare pâine făcută din grâul produs de el;

Încă din timpuri foarte vechi, în urmă cu 5000 de ani, oamenii coceau pâinea pe o piatră plată, incălzită la foc. Ei îndepărtau cărbunii și cenușa de pe piatră, puneau pe ea aluatul, apoi îl acopereau cu un vas

de lut întors.

Exact aceeași tehnică se folosește astăzi pentru coacerea pâinii în țest, foarte populară în Oltenia.

Populațiile antice din Egipt foloseau pâinea mucegăită pentru pansarea rănilor. În mucegai se găsește ciuperca Penicillium notatum, din care Sir Alexander Fleming a extras penicilina (1928), capul de serie al antibioticelor.

Pâinea nu a existat în Japonia înainte de anul 1543, când a fost adusă de misionarii portughezi. Când Japonia s-a izolat de lumea

29

vestică (sec. XVI), obiceiul de a face și mânca pâine a dispărut și nu a mai fost reluat decât în secolul XIX.

Soldații din armatele napoleoniene, care aveau de făcut marșuri lungi, i-au spus împăratului că nu au loc destul în ranițele încărcate cu echipament și muniții și că au probleme să-și care rația de pâine zilnică. Napoleon a cerut brutarilor să facă pâini lungi și subțiri, pe care soldații le duceau cu ușurință sub cingătoare. Așa ar fi apărut baghetele.

Cel mai mare consum de pâine înregistrat în anul 2000 a fost în Turcia (199,6 kg de pâine pe cap de locuitor pe an), urmat de cel din Serbia, Muntenegru și Bulgaria.

Țara europeană cu cel mai redus consum de pâine este Norvegia (40 kg pe cap de locuitor pe an).

Rubrica gastronomică: Budinca de pâineEste un desert foarte popular în bucătăria americană din statele din sud.Ea poate fi găsită și în bucătăria altor popoare, inclusiv România, dar rețeta americană conține diferențe semnificative.Voi da rețeta budincii de pâine din Louisiana, cunoscută ca rețeta de New Orleans.Într-un castron se pun 200 g de stafide, peste care se toarnă 150 de mL de bourbon (whiskey de porumb). Se lasă să se înmoaie.O franzelă (de preferat veche, uscată) se taie în cuburi de 2 cm2. Cuburile se pun la înmuiat într-un litru de lapte.Într-un castron se bat trei ouă, la care se adaugă 200 mL de lapte, 400 g. de zahăr, o linguriță de nucușoară, o linguriță de scorțișoară și 2 lingurițe de esență de vanilie.Se combină cele trei componente, pâinea înmuiată în lapte, amestecul de ouă-lapte-mirodenii și stafidele înmuiate în borbon.Se pune amestecul într-o tavă unsă cu unt și se coace la 1700 pentru 35-40 de minute.

Intr-o tigaie se topesc 100 g de unt, cu 2 linguri de zahăr, o cană de lapte și 50 mL de bourbon. Se mestecă la foc

30

mic până se îngroașe ca un sirop. Se toarnă peste felia de budincă atunci când se servește.

Tradiția pâinii cu sareDe ce ne intâmpinăm oaspeții cu pâine și sare?de  Marina Ionescu (www.clickpentrufemei.ro)

În toate colțurile lumii, a impărți, cu un străin, pâinea și sarea, inseamnă a pecetlui prietenia și a crea o comuniune strânsă, durabilă. Căci pâinea simbolizează viața, iar sarea e semnul legăturilor prețioase, inalterabile, durabile.

Luate separat,și pâinea,și sarea sunt elemente pline de semnificație. Pâinea e hrana de bază a omului,din timpuri străvechi,e rodul trudei lui. Pâinea se împarte nu doar membrilor familiei,ci și musafirilor sau necunoscuților,în semn de ospeție și de generozitate. Pâinea e oferită și zeilor,pentru a-i îmbuna. În ritualurile religioase,are rol sacru,iar în traiul de zi cu zi,exprimă două concepte umane de bază:munca și prietenia. Sarea,la rândul ei,este ținută la mare preț. Spre deosebire de pâine,sarea nu se strică,nu-și pierde proprietățile. Vechile civilizații știau că,fără ea,carnea și legumele nu aveau gust și nu se puteau conserva timp îndelungat.

Pâinea e menționată în Noul Testament și în rugăciunea Tatăl Nostru,unde este numită „pâinea cea de toate zilele“. În ritualurile creștine,reprezintă trupul lui Hristos. De cealaltă parte,sarea a fost încă de la începuturile omenirii tratată ca un giuvaer,fiind scumpă și greu de obținut. La evrei,la arabi,la greci,la români,sarea este liantul prieteniilor trainice. Evreii o folosesc pentru sfințirea celor morți,iar japonezii pentru a purifica locurile și obiectele care au fost pângărite. Pietrele prețioase,aducătoare de energii pozitive,se reîncarcă în soluție salină. În limba română,expresia „sarea pământului“ înseamnă ceea ce este mai de preț,mai valoros. Iar basmul „Sarea în bucate“,exprimă cât se poate de bine importanța pe care omul de rând o dă acestui condiment.Și la vechii evrei,și la romani exista tradiția de a se frânge pâinea și a-i

31

binecuvânta pe cei veniți în vizită. La polonezi,acest obicei este întâlnit la nunți,când tinerii căsătoriți sunt primiți de către părinți cu pâine și sare. La lituanieni,letoni, estonieni și finlandezi,pâinea și sarea sunt darurile simbolice care se aduc pentru a binecuvânta o locuință nouă – doar că pâinea albă,din făină de grâu,este înlocuită cu una neagră,din secară.

La noi și acum mai există ritualul ca, la mesele de familie, gospodarul să facă semnul crucii pe pâine și apoi să o rupă și să o împartă celorlalți. Pâinea este tratată cu mare respect și nu trebuie aruncată. Firimiturile și pâinea uscată se strâng cu grijă și se dau la animale și la păsările cerului.

Drinkology: Băuturi făcute din pâineCvasul, poreclit "Coca Cola rusească", este o băutură răcoritoare, făcută din pâine, populară în țările slave: Rusia, Ucraina, Bielorusia, Latvia, Lithuania, Estonia.Pâinea este amestecată cu apă și cu drojdie de bere, apoi ținută la cald un număr de ore. Înainte de a fi consumată este filtrată printr-o pânză deasă, curată. Cvasul își pierde din popularitate în zilele noastre, din cauza pătrunderii pe piață a băuturilor dulci și carbogazoase vestice, produse industrial.

Vodca din pâine. Mai multe companii, printre care unele americane, au început să fabrice vodcă din pâine (pâine veche, uscată, cornuri, covrigi, produse de patiserie). Acestea sunt amestecate cu apă curată, apoi se fierb pentru a omorî bacteriile. Se adaugă apoi malț de orz și se lasă amestecul să fermenteze. Se formează un fel de terci gros, care se filtrează, apoi lichidul rezultat (berea de pâine), care este un amestec de apă și alcool etilic, se trece prin alambic (distilare) de cel puțin două ori. Rezultă un alcool de concentrație 46-48%, incolor.Vodca de pâine nu este cu nimic inferioară celei făcute din grâu sau secară.

Brottrunck este un echivalent german al cvasului rusesc, produs prin aceeași rețetă, dar care nu este comercializat ca băutură răcoritoare, ci ca un

32

produs probiotic.

Brutăreasa - Jean Francois Millet (1814-1875)

https://www.youtube.com/watch?v=NYT9CGpDgWw

Emsiunea Profesioni tii ș de

33

Eugenia Vodă. Invitat Martin S. Martin

Poeta lunii: Denisa Comănescu

tu (din vol. Izgonirea din Paradis, 1979)

tăind din viața celorlalți mari felii ca dintr-o bucurie de care ți se apleacă brusc

Robinsonadă(din vol. Barca pe valuri, 1987)

Stau agățată de camerăși omor sentimentecu fierul de călcat.Ca pe muște.Dar stoarce aceasta mă strângeca un corset.M-am confundat cu boilerulcu mașina de râșnit cafeacu bidonul de motorină

cu budolzerulcu o cămașă de noapte foarte fină.O, dacă aș fi un vaporiubirea mea i-ar asiguracea mai frumoasă marecel mai ușor tangajinsula miraculoasăcu oameni.

marine (fragment)(din vol. Cuțitul de argint, 1983)tolăniți la bar ca două enorme pisiciîn urmă spinarea blândă a mării,o piatră lucioasăcu gura lipită de ea, pescăruși diformi,embrioane stângace înjunghiind frumusețeaîn oglinda de pe tejghea pielița pleoapei îți ascunde privireaca un nor de meduze înecatului mâna

34

două cuburi de gheață ca niște zaruriși-nghițituri repezi din băutura verzuiece pastișează le vrai pastis de...emoții?emoția barmanului ascultându-l pe bob dylan,in the beginning, long time ago,emoția ta amintindu-ți de mormântul lui Napoleonunde nici un francez nu se mai duce astăzi...emoția mea,pantoful cenușăresei găsit adineaori de tine pe plajăîntr-un castel de nisip

febră în iunie(din vol. Cuțitul de argint, 1983)

intrată până-n gâtdecapitată,pune o frunză de brusturem-a-nvățat depilatoarea,nu e nevoie de intervenție chirurgicalăse va vindecaîți va crește un cap noucu mult mai trainic și mai frumos,am pierdut pământul de sub picioarel-am lăsat departe, în urmă,pentru ce l-ai pierdut, se aude ecoul,există acel cineva?nu, îi răspunde vocea meade parc-aș fi apăsat pe butonul unui casetofon,nu există acel cinevaeste marea, păpușa care-mi zicea mamaspasmodic tremurând mâna ca un fetus dimineața-n chiuvetăeste tinerețea mea

Unui prieten care m-a rugat să-i dedic poemul(din vol. Barca pe valuri, 1987)

Nu am sădită în mine sămânța victoriei.Sunt plante care aprind rădăciniîntr-un pahar cu apăviguroase ca niște iezuițiforează stânci

35

decapitează orașeajung la cer și nu în pământO, temperamente vulcanice,am lins atâta cenușăpână soarele mi-a răsărit în pânteceși de atunci strălucescstrălucesc.

voi publica această poezie(din vol. Cuțitul de argint, 1983)

dragostea mea pentru tineeste câmpul acesta cu păpădii de la Dornaura ta au mestecat-o veverițele din molizislăbiciunea ți s-a scurs în pământ sub prima frunză de măcriștrupul tău mă stăpânește cu merindea cea sfântăce prevestesc apele Bistrițeiîn căldarea uriașă în care ardem mocnit?în noi un vulcan dă semne ciudate,oare lava lui fi-va laptele meuexasperat de neîncolțit?

Peștele(din vol. Barca pe valuri, 1987)

Fostul iubit bate la ușăsunt cu prietenul meu (se aude o voce)și lumina lămpii-l orbeștepe cel aflat dincolo de geamlâcfostul iubit se scuză și pleacăla ieșirea din bloc un țigan c-un crap chinezesc de 8 kilear fi plătit oricâtnumai să simtăsub brațul amorțitgreoi

aproape irealpeșteledupă ce poartă cadavrul prin tot orașulîl spintecă-n bucătăriemâna e sigurăcarnea se desprinde singură(acestea sunt faptele, aici va trebui să înceapăpoemul, dar creierul mi-e obosit și prefer să întreb:de ce atâta trudă pentru un somn liniștit?)

36

Din povestea limbii române: Dan Caragea Dificultăţi de limbă (II): „doi ianuarie” sau „două ianuarie”? (fragmente)

Ziarul Adevărul 29 decembrie 2017 Vine în curând şi Anul Nou.

Oare cum se cade să întrebăm: „Ce faceţi pe doi ianuarie?” sau „Ce faceţi pe două ianuarie?” Academia ne spune că norma literară în chestiunea exprimării datei calendaristice impune forma de feminin a numeralului cardinal doi, respectiv două, precum şi compusele sale, douăsprezece şi douăzeci şi două. Vom spune: «două decembrie..., douăsprezece decembrie..., douăzeci şi două decembrie....». Totuşi aceeaşi Academie, prin DOOM (2005), face o concesie importantă precizând: „se acceptă şi formele de masculin in indicarea datei: doi / doisprezece / douăzeci şi doi mai”. Altfel spus, cum doriţi dumneavoastră.

Pasul unu. Structura este următoarea: ZIUA („două”) + LUNA („martie”). Ambele sunt feminine („ziua”, „două”) şi se acordă.

Rodica Zafiu, în România literară, nr. 27/2005,: „Preferinţa clară a vorbitorilor pentru forma de masculin este de fapt justificată din punct de vedere lingvistic. Formele diferite de gen − unu / una, doi / două şi compusele lor − sînt la numeral o excepţie, marea majoritate a numeralelor avînd forme unice, nediferenţiate (trei, patru...). Numeralul cardinal cu forme specifice in funcţie de gen se acordă cu un substantiv atunci cind are valoare adjectivală − două fete / doi băieţi − sau cînd preia din context genul unui substantiv: «Au venit două.» Nu există însă motive pentru a alege femininul atunci când numeralul este folosit apoziţional (s.n), ca element invariabil, de identificare, ca un fel de «nume»: pagina doi, cifra doisprezece. La numeralul ordinal acordul se menţine. Spunem, aşadar: „ziua a douăzeci şi una a lunii” („În ziua a douăzeci şi una a lunii a şaptea, fost-a cuvântul Domnului prin gura lui Agheu proorocul…”, Biblia) şi „a douăzeci şi una zi a lunii”.

37

Opinii: Extincția românilor - de Mihai Buzea wwwcontributors.ro 13 aprilie 2018 Popoarele, ca și oamenii, au un termen de valabilitate. La un om anume termenul e mai mare sau mai mic, depinde de noroc, dar nu prea depășește 70 de ani (activi); la un popor anume nu se știe ce durată are termenul de valabilitate, dar tocmai de aceea e interesant să-l estimăm. Ca să fie și mai interesant, propun să ne concentrăm pe poporul român; nu din vreun motiv științific, că nu-i cu nimic mai breaz ca altele, doar că-i mai la-ndemână.

Cred că anul 2040 ar putea fi momentul de extincție al poporului român, așa cum îl cunoaștem acum. Evident, diavolul stă în detalii, așa că precizez ce vreau să spun prin „așa cum îl cunoaștem acum”.

Actualul popor român este produsul Saltului Înainte dintre anii 1950 – 1980 („cei treizeci de ani djuvarieni”). Iată despre ce este vorba: în urma buchisirii, poate superficiale, poate nu, a cărții lui Neagu Djuvara „Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne” (editura Humanitas, 1995; pentru cârcotași, titlul original este „Le pays roumain entre Orient et Occident. Les Principautés danubiennes dans la première moitié du XIXe siècle”, pentru că, da, a scris-o inițial pentru alt public, cu alte așteptări), am înțeles că între 1829 și 1859, românii au făcut „un salt istoric extraordinar”, trecând de la giubea la joben, de la greacă la franceză și de la chirilice la latine (am enumerat schimbările modei, limbii de cultură și alfabetului folosit în acte). Ca puncte de reper, profesorul Djuvara a luat pacea de la Adrianopol (1829) și Unirea cea Mică (1859). Putea lua altele, dar le-a ales pe acestea. De ce?

Nu știu sigur, dar cred că s-a inspirat de la Jean Fourastié, cel care a lansat sintagma „Les Trente Glorieuses” (desemnând, atunci în 1979, perioada dintre sfârșitul războiului și criza petrolului, adică aproximativ 1945 – 1975). Să nu uităm că-n 1979 Neagu Djuvara era încă la muncă în Niamey, mânca pâinea amară a exilului (dublu, în cazul său: exilat politic din România și exilat economic din Franța), se uita la Paris ca la soare, sorbea toată viața culturală pariziană cum ar fi sorbit apă vie, era imposibil să nu se lase contaminat de ideile în vogă. Asta nu ne interesează; bine c-a fost contaminat cu folos!

Bun, deci românii au avut și ei un fel de „trente glorieuses”, între 1829 și 1859. În care li s-a întâmplat ce? În care li s-a întâmplat să se nască, asta li s-

38

a întâmplat. Înainte de această perioadă nu existau pe lume niciun fel de români, existau mai multe populații românofone, fără vreun gând definit, fără niciun proiect comun; populațiile erau conduse de elite turcofone, germanofone, rusofone, maghiarofone, grecofone, printre care se mai aflau, cu chiu cu vai, câțiva „boieri de țară” care mai țineau limba română, plus, evident, clerul. Greco-catolicii și ortodocșii predicau și slujeau în română, ceea ce a contat enorm, la scară istorică, chiar dacă acum ne facem că uităm. Dar când un om, țăran sau târgoveț, era întrebat ce este el, nu răspundea „Român”, pentru că nu știa ce e aia: „Ia, creștin și eu ca tot creștinul”, era răspunsul, deși era dat în limba română.

Bun, din aceste populații complet amorțite politic, în doar 30 de ani apare o țară, care ulterior adună aproape toți românofonii într-un stat (1918). Să zicem că 1918 a fost punctul final al Proiectului Pașoptist (care nu s-a numit niciodată așa), iar dup-aia românii s-au înhămat la un nou proiect, că rămăseseră fără: Proiectul Omului Nou, Al Doilea Salt Înainte. Inițial legionar, apoi comunist, apoi ceaușist, acest al doilea proiect a avut și el un „trente glorieuses” al său, pe care îl plasez cu de la mine putere între 1950 și 1980 (n-au importanță jaloanele temporale, le poate schimba fiecare după gust). În urma succesului extraordinar al celui de-al doilea Salt Înainte, românii produși de pașoptism au devenit altceva, pentru care n-avem încă termen în limbă; să le spunem „neoromâni”.

Prin ce diferă ei de strămoșii lor? Prin multe (eu am găsit 10 diferențe clare, așa la prima strigare, și las bucuria cititorului să găsească câte poftește), dar nu asta e important, ci altceva: raportarea la românitate. Bref: oamenii de dinaintea Primului Salt Înainte nu știau că sunt români și n-aveau mari probleme cu etniile cu care conviețuiau; oamenii dintre Primul Salt Înainte și Al Doilea Salt Înainte (adică 1859 – 1950) știau că sunt români, erau mândri de asta și se raportau inamical la etniile conviețuitoare („Am fost zugrav de case român, domn’ judecător… Dar dac-am văzut că mă omoară concurenţa străinilor [...]”, spune Prevenitul din sceneta „Justiție”, din 1893, a lui Caragiale-tatăl); oamenii de după Al Doilea Salt Înainte (1980 – prezent) știu că sunt români, se rușinează de asta și se raportează admirativ la singura etnie conviețuitoare rămasă („Ungurii… își cunosc interesul, nu ca noi”, anonim, aprilie 2018).

Atenție, că n-am terminat, veninul scorpionului e în coadă. Pe rând, fiecare dintre perdanții Salturilor a perceput noua realitate ca pe o extincție a țării, așa cum o înțelegea clasa din care făcea parte: marii boieri și marii nobili de dinainte de 1829 au continuat să existe până în 1918, dar au fost

39

marginalizați treptat; marii comercianți din Imperiu și din Regat, de pe vremea lui Franz Josef și Carol I, au continuat să existe până în 1948, dar au contat tot mai puțin; marii lideri comuniști de după 1950 au lăsat urme adânci în țesutul social actual, dar și ele vor dispărea în timp. Pentru fiecare dintre aceștia, boieri, negustori, comuniști, sfârșitul României așa cum o știau ei a însemnat o extincție. Nu s-au regăsit în ceea ce a venit după.

Același lucru ne așteaptă și pe noi. Noi, cei născuți între 1950 și 1980, vom conta din ce în ce mai puțin, iar în cele din urmă nu vom mai conta deloc; am estimat acest moment ca fiind anul 2040, și iată de ce: în primul rând, ca să respect regula djuvariană a celor treizeci de ani. În al doilea rând, am ales 2010 ca punct de plecare pentru că aderarea la UE (2007) a fost urmată de criză (2009) și n-a prea contat, dar din 2010 încoace schimbarea este rapidă, vizibilă și (probabil) ireversibilă. România, așa cum o știam din copilărie, a încetat să existe, dar refuzăm să acceptăm acest lucru („Pe vremea mea” etc). Generațiile celui de-Al Treilea Salt Înainte sunt deja aici, iar ceea ce urmează va lăsa în urmă tot atâția perdanți ca și dățile trecute, la fel de disperați, la fel de convinși că sfârșitul lor înseamnă sfârșitul lumii (sau, cel puțin, al țării), la fel de dispuși să încerce oprirea evoluției, dacă s-ar putea fără asumarea vreunui risc personal (ceea ce, evident, nu se poate). În al treilea rând, presupun că până în 2040 România va fi devenit, din țară de imigrație, țară de emigrație; toate cele de trebuință sunt aici, lipsesc numai oamenii care să muncească, oamenii care să le pună în mișcare. Ei vor veni. Dar nu vor vorbi românește, evident. O vreme vom continua să vorbim românește între noi și englezește cu ei, doar că nu foarte multă vreme.

Dacă ne imaginăm limba engleză ca pe o vacă ce paște omenirea, atunci pe noi ne putem imagina ca pe niște fire de iarbă ce sunt păscute acum, pe trăitorii între 2010 și 2040 ca pe iarba din rumen (sau burduf), pe cei din 2040 ca pe iarba regurgitată și rumegată, iar pe cei de după 2040 ca pe cea ajunsă deja în cheag, în ultimul stomac al vacii. De unde nu este decât o singură direcție de înaintare.

Cu alte cuvinte, imensul stomac al englezei ne va digera oricum, românofoni sau nu. Întrebarea este în cât timp.

Mihai Buzea

p.s. fiecare Salt Înainte lasă în urmă atât perdanți, cât și „neatinși”. Încă mai există prin satele din Câmpia Dunării, din Vaslui sau din Țara Loviștei oameni care trăiesc ca înainte de 1829, „preromâni”, carevasăzică; încă mai

40

există prin satele de munte, scăpate necooperativizate, oameni care trăiesc ca-n interbelic (și sunt foarte mândri de asta, dar, din păcate, sunt tot mai bătrâni); noi, neoromânii, nu suntem otova, ne percepem ca fiind foarte diferiți unii de alții, folosim foarte multe criterii de direfențiere. Presupun că printre postromâni vor exista și unii nevorbitori de engleză, cine știe prin ce coclauri pe care nici nu mi le pot imagina (poate chiar „coclauri urbane”?!). Multe se schimbă, dar excentricii nu dispar niciodată.

Din istoria comunismului: Tot despre stingerea marxismului de Mihai Zamfir

România Literară Nr.16-17/2018

Neaşteptata prăbuşire a Uniunii Sovietice şi a regimurilor satelite Kremlinului n-a reprezentat decît faza ultimă a unei eroziuni de durată. Decăderea internă a sistemului rămînea bine ascunsă, perceptibilă doar pentru iniţiaţi. Oricum, un fenomen de natură culturală arăta – cui dorea să vadă – că socialismul se află în defensivă generalizată şi că marxismul se epuiza.

Sfîrşitul deceniului opt a marcat ieşirea din scenă a marxismului inteligent. Reprezentanţii lui notorii au tăcut ori au dispărut. Aceştia, odată afară din joc, ar fi trebuit să lase locul echipei de rezervă, numeroşilor tineri formaţi la şcoala îndoctrinării; or, s-a întîmplat că, în clipa predării ştafetei, echipa marxistă matură n-a mai avut cui să o dea.

De ce? Prăbuşirea ideologiei revoluţionare în ultimele decenii ale secolului trecut a precedat cu cîţiva ani prăbuşirea sistemului politic dependent de ea. E foarte probabil ca precipitarea spectaculoasă a evenimentelor dincoace de „Cortina de Fier” să fi paralizat, pur şi simplu, gîndirea marxistă, producînd un vid mental pe care oricine îl poate constata.

Să vedem, de exemplu, cine ocupă astăzi avanscena marxismului teoretic, cu cine stăm de vorbă în absenţa lui Sartre, Marcuse ori Lukács? Iată o întrebare dificilă, la care puţini specialişti s-ar încumeta să răspundă. Dacă vom căuta însă cu

41

insistenţă, pîndind oricare discurs ce încă se revendică din Marx şi din filozofia acestuia, atunci singura gîndire contemporană cît de cît coerentă e întrupată de un cuplu bizar de (să le zicem) filozofi, doi bătrînei care orientează în prezent stînga mondială, mai ales pe cea europeană şi latino-americană: doamna se numeşte Chantal Mouffe (e din Belgia franceză), iar domnul – Ernesto Laclau (e din Argentina). După ce se afirmaseră ca activişti în stînga combatantă, ei au rămas îngroziţi de prăbuşirea comunismului european şi s-au decis să îndrepte lucrurile. De aceea au scris împreună un fel de sinteză asupra revoluţiei socialiste în condiţiile prăbuşirii iluziilor socialiste, Hegemonie şi strategie socialistă (1985). Cînd nu doar iluziile, ci şi realitatea socialistă au capotat, noua carte a lui Ernesto Laclau s-a chemat Raţiunea populistă (2008), iar a soţiei sale – Iluzia consensului (2016). Asta pentru că cei doi sunt soţ şi soţie, mai bine zis au fost, deoarece între timp domnul Laclau a dispărut; au fost un cuplu unit erotic şi politic, precum multe altele în epoca glorioasă a luptelor anticapitaliste; iar argentinianul şi valona s-au întîlnit la Londra, probabil lîngă mormîntul lui Marx.

Dincolo de nivelul intelectual extrem de modest al operelor celor doi „filozofi”, dincolo de faptul că nu pot fi comparaţi nici măcar în glumă cu antecesorii de tip Lukács sau Marcuse, e interesant de observat modul în care se încearcă salvarea ideii de revoluţie socialistă şi aplicarea doctrinei marxiste la realităţile începutului de secol XXI.

Decişi să pună cît de cît de acord teoria cu realitatea, cei doi nu mai vorbesc de „clasa muncitoare” ori de „exploatarea muncii salariate”, ci împart radical societatea în „cei care au” şi „cei care nu au”, îndemnîndu-i pe cei din urmă să-i lovească, la propriu şi la figurat, pe cei dintîi.

Cine ar fi însă „cei care nu au”? La ora actuală, majoritatea statistică a populaţiei ţărilor dezvoltate e formată din clasele înaltă şi medie; de aceea discursul Laclau-Mouffe se adresează marginalilor, lumpenilor, minorităţilor sexuale, minorităţilor de culoare, imigranţilor ilegali, indivizilor care au trecut prin închisori etc. Dar cum aceştia reprezintă oricum o minoritate, toţi cei care se consideră nedreptăţiţi sunt îndemnaţi să iasă din toropeală, să se ridice violent contra autorităţii oficiale (reprezentate de guvern, parlament, instituţii juridice, dar mai ales de Uniunea Europeană şi de monopolurile trans-naţionale).

Aceste aspiraţii şi mişcări trebuiau să poarte un nume, iar cei doi au găsit sintagma salvatoare: populism de stînga sau, pur şi simplu, populism, pentru că

42

acesta nu poate fi decît de stînga. Adică să fii cu „poporul”, contra exploatatorilor lui.

Cuplul Mouffe-Laclau se laudă şi cu cîteva succese obţinute de această nouă viziune actualizată a marxismului: regimul Chavez din Venezuela, regimul Evo Morales din Bolivia, regimul soţilor Kirchner din Argentina, de exemplu. Să notăm în paranteză că toţi guvernanţii mai sus citaţi au îmbinat perfect iresponsabilitatea economică totală cu apetiturile asasine manifeste. Noul marxism populist s-a ilustrat şi în Europa: partidul Syriza din Grecia (ajuns deja la putere), partidul Podemos din Spania (aflat încă în opoziţie) şi partidul La France insoumise al lui Jean-Luc Mélenchon. Toate împart cu colegele lor din America Latină iresponsabilitatea pe teren economic, fără să fi ajuns deocamdată, ce e drept, pînă la asasinate.

Cam aşa arată prin urmare, la ora actuală, ideologia marxistă şi traducerea ei în politică. Puţin, foarte puţin, trebuie să recunoaştem! Dacă reziduurile comuniste s-au refugiat în Coreea de Nord, Cuba, Laos şi Vietnam, iar comunismul viitorului are înfăţişarea venezuelianului Chavez, atunci înseamnă că, fără să ne fi dat seama, marxismul agonizează de foarte multă vreme.

43

44