BULETINULClubului Român din

ChattanoogaNumărul 20 (douăzeci) Iunie 2013

romclub.wordpress.com

Un strigăt de ajutorAnunt umanitar: Drept la viata: "Trebuie sa inving cancerul!" de Redactia HotNews.ro .Miercuri, 8 mai 2013

Seifert Walter Florentin

Ma numesc Seifert Walter Florentin, sunt elev clasa XI-a la Liceul Teoretic Tudor Vladimirescu din Bucuresti, profil matematica-informatica. Pana in urma cu cateva luni eram un copil obisnuit, cu activitati obisnuite, cu idealuri si dorinte, cu ambitii si impliniri, un copil care se pregatea sa mearga pe calea vietii. Apoi s-a intamplat ceva...

1

ceva cumplit care a distrus intr-o clipa micul meu univers, tot ce reprezentam eu. Simteam cum dintr-o data cerul nu mai era albastru, soarele nu mai voia sa rasara si pentru mine.

Un dusman teribil s-a strecurat in viata mea si a naruit totul - cancerul. Cum reactionaza un om cand afla ca are cancer? Cum poate sa lupte cu asemenea amenintare? Raspunsul este unul singur: "GREU". Acum cand ma aflu in cea mai cumplita perioada a vietii mele, ajutorul, incurajarile si mesajele de prietenie venite de la apropiati ma motiveaza enorm sa lupt. Ma rog si sper cu tarie ca maine va fi o noua zi. Poate una mai insorita...

Diagnostic: SarcomViata mea depinde acum de administrarea riguroasa a unui protocol medical complex (operatie, chimioterapie, radioterapie, operatie), care sa fie gestionat intr-un sistem medical apt sa sustina (inclusiv prin calitatea dotarilor si a medicatiei) efortul medicilor de a transforma o sansa in certitudine.Va lansez acest apel, increzator fiind ca se va gasi un ecou in sufletul dvs. Acolo unde circumstantele ne impun fatalitatea unor limite, solidaritatea poate constitui o sansa reala pentru destinul meu.Va multumesc din suflet pentru intelegerea si ajutorul dvs.Contul umanitar este deschis la BRD - Agentia Cora Lujerului Bucuresti, sector 6 pe numele tatalui meu SEIFERT ERWIN DANIEL, deoarece sunt minor.RO17BRDE410SV87773804100 - RONRO65BRDE410SV87774784100 - EURCOD SWIFT: BRDEROBUCont PayPal: seifert.walter@gmail.comContact: Seifert Erwin Daniel (tata): 0722.368.413, erwin.seifert@gmail.com

2

Chiar şi cei care nu au posibilitatea de a trimite un ajutor financiar pot ajuta şi ei sunt rugaţi să aibă bunătatea de a transmite acest mesaj la cât mai mulţi dintre cunoscuţii lor.

DrinkologyPoştalionul din Médoc (Articol publicat în Aprilie 2013 pe platforma vinuripovestite.ro)

Complex si dual, alternând aromele proaspete ale cabernetului, cu notele de violete ale petit verdotului şi bogatia merlotului, acest vin mi-a amintit de una din poeziile inedite, de tinereţe, scrise de Ion Barbu:

Convertire – de Ion Barbu

Unei femei din Nord

Prin ce-nnodate drumuri, pornind la ce răscruceÎncepe noaptea noastră să curgă, nu

mai ştiu.Văd doar, la geamuri, fuga trăsurii ce ne duce,

3

Cu-un sac de somn pe capră: ghebosul vizitiu.

În limba ţării tale, mă necăjeam a spuneCă eşti supremul bine, înaltul meu regat;Că nu cuprinde altă dulceaţă şi minuneOraşul-zmeu, oraşul ţestos şi ferecat.

Cu ochi în jumătate (ce vor să spună: hai!)Priveai la omul oacheş venit din Valahai;Cu ochi pe jumătate, căci nu ţineai să-l măsuri,Întîia mea cucoană de voaluri şi mătăsuri!

Pe crengi de vis, doi umezi de muguri: ochii tăiSe deschideau în floare, cînd lampe din odăi

Burau lumină scumpă la geamul de trăsură.Cu foarte mare frică te-am sărutat pe gură,

Şi te-am rugat cu ciudă, de mila mea plîngînd,Să uiţi de stîngăcia băiatului ce sînt,Că eu visez… cum pruncul flămînd la sîn, la maică,De carnea ta curată şi albă, de nemţoaică,

Mai rară ca răcoarea în luna lui Cuptor.— Mi-ai lunecat în braţe, ai desfăcut fuiorTot părul, ca un galben, întins eter de miere…

Şi m-ai făcut cu-un lucru de preţ mai ştiutor:Că două sînt, nu una, femeie şi muiere.”

O mică bijuterie din Bordeaux care te face să-ţi doreşti ca toate vinurile de 15 euro să fie atât de suculente, de proaspete şi de… vinuri.

Château Patache d'Aux

Cru Bourgeois Supérieur

Médoc We picked the trail of the Chevalier d'Aux in 1632. Parent of the Count of Armagnac, this family already owned a renowned vineyard where stagecoaches were stopping. They were called « pataches ». Since then, this patache has become the logo of the company, it figures on all the labels of château Patache d'Aux, and recalls the time when human activity was based on the seasons.

Nowadays, lots of technical evolutions have been integrated in our activity but we are still depending on climatic changes as we stay humble in front of nature.

On a clayey and chalky terroir in Bégadan, not far from the Gironde, the vineyard covers 43 hectares.

The grape varieties composed of 60% Cabernet-Sauvignon, 30% Merlot and 10% Cabernet Franc and Petit Verdot, allow the winemaker to make a very personnalized style to this wine for each vintage.

4

Powerful and concentrated, the wines from Patache d'Aux present a remarkable potential for aging and it is always astonishing to observe the aromatic freshness and the solid tannic structure of some of the vintages after 10 or 15 years.

Proverbele lunii: Proverbe românesti puţin cunoscute

Limba nu are oase, se îndoaie după gând. Nebunii turbură apa şi înţelepţii pescuiesc. Nevoile nu te întreabă ce vârstă ai. Nărodul întâi grăieşte şi apoi se gândeşte. Fereşte-te de o fată mare, ca de o vacă

împungătoare.Adunate de N.Ţapu de la Olteni şi publicate în Materialuri Folkloristice de

Grigore Gheorghe Tocilescu (Bucureşti, 1900)

Grigore Tocilescu (1850-1909) a fost istoric, filozof (a studiat la Praga şi Viena), arheolog, folclorist, politician (conservator), scriitor şi epigramist. A fost profesor de istorie antică la Universitatea Bucureşti şi membru al Academiei Române.

5

Politica lumii

România – o incursiune geopolitic ă (2) / “noi ş i al ţ ii” (Articol apărut în Politeia World – politeia.org.ro) 20/04/2013

Autor Theophyle

Ţinuturi. Ma folosesc de acest termen si nu de unul mai contemporan din cauza complexitatii lui etimologice, poate unul dintre cele mai cuprinzatoare din limba romana (vezi dex). Deci, ţinuturile noastre au fost bulevardele europenilor inainte

ca ei sa devina europeni. Unii de la nord spre sud, altii invers, majoritatea lor de la est spre vest. Daca profetul Ieremia spunea ca pericolele vor veni de la nord (Ieremia 50:3); la noi, mai intotdeauna, pericolele au

venit de la est, caci cele de la sud ne-au coplesit repede.

Nici o migratie nu ne-a scapat, au venit ne-au pustiit tinuturile, putini au ramas, majoritatea au plecat. Miturile fondatoare au fost cele cu care ne-am obisnuit in secolul al XIX-lea, cand incercam sa devenim un stat si le-am perpetuat prosteste pe timpurile Marelui Cizmar, geniul desavarsit al Carpatilor. Pana la urma am ramas numai noi, mosii si stramosii majoritatii celor care mai traiesc si astazi in aceste tinuturi, noi romanii – moldoveni, munteni, basarabeni, ardeleni si

6

banateni. Daca veti deschide o carte de istorie a tinuturilor acestea veti citi cu mirare ca vitejii nostri stramosi s-au batut intre ei mai mult decat s-au batut cu altii, s-au taiat si s-au tradat intre ei mai mult decat au taiat pe altii, pentru ca de un mileniu si ceva multi dintre noi au fost considerati altii. S-a schimbat ceva? Da forma, uneltele si numarul victimelor – fondul a ramas acelasi, ne “taiem” si ne “tradam” si acum cand scriu aceste cuvinte.Vorbe grele – intre noi si de la altii. Intotdeauna am avut dexteritatea de a ne improsca cu moloz verbal mai mult decat se intampla la altii, limba noastra este una dintre cele mai bogate in injurii decat alte limbi ale altor natii si noi avem grija de a ne imbogatii patrimoniul pe zi ce trece, bineinteles ca ajutati de “elitele” noastre intelectuale, dar in special cele politice. Politica noastra este mai

putin injurioasa decat ultima piata de mahala si discursul politic incepe si se termina cu cele mai josnice epitete ale limbii romane.Hitler, Musolini si Stalin sunt nume de referinta, preferate de toti si lipite cu abjectie personajelor din tabara adversa, majoritatea celor care se folosesc de aceste nume nu pot arata nici macar o minima cunostinta despre respectivele personaje istorice. Ne enervam nevoie mare cand altii ne ponegresc de cele mai multe ori prin generalizare cand unul dintre exporturile noastre de frunte sunt hoardele de tigani si romani sadea, care pustiesc occidentul. Sa fie asta o rasplata istorica a faptului ca acum un mileniu si ceva ne-au pustiit ei tinuturile?

Idealizare si demonizare. Dupa ce i-am asteptat pe americani, ei au venit sub forma de Bechtel si Chevron. Adevarat, mai “draguti” decat Gazprom. Adevarat, ei vor doar sa castige bani nu sa ne impuna si cum sa gandim si cat de liberi trebuie sa fim, ei nu sunt interesati de democratia romaneasca, ci de profiturile lor, deci sfintenia americanilor este pana la urma sub forma unui SRL. Afacerile rusilor vin intotdeauna cu necesitatea de a domina si de a-si impune legile lor, normele lor si in special oamenii lor. Mai tot romanul este rusofob, cu toate astea se vor gasi zeci de mii de oameni care la o adica ar aplauda tancurile rusilor pe Şoseaua Kiseleff - stiti, s-a mai intamplat. Interesant cati se vor gasi sa arunce si un “molotov” sau mai multe?

7

Limitele suveranitatii sau de la Yalta la Malta. Pavel Dmitrievici Kiseliov aka Kiseleff, a fost unul din putinii rusi care chiar au incercat sa faca ceva mai bine pentru romani. Din nefericire, acei 5 ani (1829 – 1834) cat a guvernat el aceste tinuturi i-au obisnuit pe rusi sa creada ca tinuturile astea le apartin. Credinta lor a fost atat de “convingatoare” ca ei au reusit sa-i convinga pe unii romani ca este chiar asa. Nenorocirea este ca au reusit sa convinga si pe altii din “puternicii vremurilor” ca asa ar trebui sa fie. Au fost unii romani (destul de putini) care au crezut altfel, de obicei sfarsitul lor nu prea a fost vesel. Interesant de ce Carol I-ul a simtit nevoia sa se alieze cu “centralii” atunci si de ce Basescu (mare diferenta, adevarat) a hotarat ca in primul lui discurs inainte chiar de a ajunge la Cotroceni la 14 Decembrie 2004 a incercat sa formuleze (cam cu diletantism si asta e adevarat) necesitatea unei “axe Washington-Londra-Bucuresti”. Astazi sunt sigur ca ar fi gandit de doua ori aceasta formulare, multe trage el de atunci si pana astazi. Probabil ca Basescu atunci nu a stiut ceea ce probabil a invatat intre timp. Rusii platesc mai bine decat americanii, desi o fac intotdeauna pe banii popoarelor subjugate. Nu prea s-au schimbat multe intre Yalta si Malta. Cinicul Churchill, blestemat de Dumnezeul romanilor, nu s-a mai ales premier si Bush tatal a pierdut alegerile din cauza nemernicului lui Ministru de Externe, infamul James Baker, care aproape ca ne-a vandut la rusi inca o data, dupa 50 de ani.

Expresia lunii: Ţara lui Papură Vodă

8

Fragmente din articolul “Ţara lui Papură Vodă, în vremea lui Pazvante Chioru” de Miron Menga

(Dumitru Manea n 27 Iunie 1956, Craiova) articol apărut pe blogul certitudinea.ro

Data publicarii: 25.09.2012 19:25:00 (Text trimis de prietenul Clubului nostru Theo Simmons din New York City, NY)

Există, în istoria noastră, două denumiri de o mare plasticitate, a căror origine s-a estompat, dar care au intrat în folclorul istoric prin rezonanţa comică a formulării: „Pazvante Chioru” şi „Papură Vodă”. Ambele sunt, atât prin conţinut, cât şi prin expresie, de provenienţă oltenească. Prin sintagmele în care sunt incorporate („vremea lui Pazvante Chioru” şi „ţara lui Papură Vodă”), ele exprimă, de fapt, două perioade istorice distincte, aflate aproximativ una în continuarea celeilalte. Despre prima („vremea lui Pazvante Chioru”) am mai scris şi am încadrat-o cronologic în a doua jumătate a epocii fanariote, mai exact la interferenţa secolelor XVIII şi XIX (1790-1809). A fost denumită aşa după porecla lui Pazvanoglu, paşa de la Vidin, care făcea incursiuni devastatoare în zona Olteniei, locuitorii fiind nevoiţi să îndure, pe lângă jugul fanariot, şi jaful pazvangiilor. Această perioadă a fost precedată însă de o alta (1735-1880), la fel de tulbure, în care ţinutul Olteniei (Valahia Mică), lipsit de conducere politică şi legi, s-a numit „ţara lui Papură Vodă”. Toate teritoriile româneşti deveniseră practic, în această perioadă, teatru de război între habsburgi, otomani şi ruşi. 

 Totul a început cu Pacea de la Passarowitz din 21 iulie 1718, încheiată între Imperiul Otoman, pe de o parte, și Imperiul Habsburgic și Republica Venețiană pe de altă parte. Tratatul a fost semnat la Požarevac, Serbia (cunoscut sub denumirea germană Passarowitz). S-a întâmplat atunci un fapt fără precedent: Oltenia, care nu făcea parte din Imperiul Otoman, a fost cedată Imperiului Habsburgic fără ca domnitorul român de la vremea aceea să aibă vreo reacţie. Pe de altă parte, boierii craioveni, care erau foarte puternici, au acceptat tacit situaţia, pentru că le convenea, având în vedere comerţul şi afacerile importante pe care le aveau cu

9

austriecii, dar şi conflictul de privilegii care apăruse în 1716 între ei şi Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot din Ţara Românească.

 A fost cea mai ruşinoasă pagină din istoria Olteniei, dar care avea să se întoarcă pedepsitor, ca o răzbunare, atât împotriva boierilor, cât şi împotriva austriecilor. Astfel, din cauza tentativei acestora din urmă de a instaura în Valahia Mică (Kleine Walachei) o administrație proprie, susținută militar, și transformarea ei într-o provincie imperială (alipire administrativ-teritorială pe care nici turcii nu o putuseră realiza, timp de secole), s-a declanşat o puternică mișcare de rezistenţă, care a cuprins toate segmentele societății, de la țărani și micii meseriași, până la comercianți, mica și marea boierime. Mai ales că austriecii au încercat și convertirea la catolicism a populației, construind chiar o catedrală papistaşă la Craiova. Edificiul a fost însă distrus de craioveni imediat după ce construcția a fost

terminată.

 Amploarea haiduciei din Oltenia a atins cote nemaintâlnite în Europa, devenind un fel de serviciu militar obligatoriu. Tradiția populară spune că tinerii olteni care nu luau calea haiduciei, cu greu își găseau o fată, nefiind considerați bărbați dacă nu

ucideau măcar un soldat imperial.

 Un foarte vrednic haiduc al Olteniei din perioada aceea a fost Pavel Lotru din Bălceşti, căutat de mai bine de trei ani de imperiali şi de potere, fără a fi prins. De la el au primit austriecii cea mai grea lovitură, în toată perioada cât au stat în Oltenia.Se întâmpla în 1726. Pavel Lotru, care haiducea pe ambii versanţi ai Carpaţilor (Oltenia şi zona Sibiului),  avea mai multe ibovnice nemţoaice şi unguroaice, majoritatea neveste ale bogătaşilor  din Sibiu. Una dintre acestea i-a dat de veste lui Pavel că în Oltenia urma să sosească o mare caravană ce strânsese taxele din Ungaria, Croaţia şi Ardeal, urmând să facă acest lucru şi în Oltenia. Caravana era compusă din 20 de căruţe cu pereţi metalici, fiecare trasă de câte opt perechi de cai nemteşti, arhipline de pungi cu galbeni.

Ceata lui Pavel Lotru s-a unit cu cele ale lui Radu Ursan şi Neagu Papură şi au atacat caravana austriacă la Drăgăşani, confiscând tot aurul. Jaful a fost atât de

10

păgubitor pentru habsburgi, încât a provocat în imperiu o adevărată prăbuşire financiară, drept pentru care banul Craiovei, Gheorghe Cantacuzino, a fost destituit. Din acest moment, boierii din Craiova au început acțiunile de împotrivire față de administrația habsburgică, obstrucționând toate încercările austriecilor de a strînge taxe sau de a-şi impune administraţia.

 

Hanul Puţureanu, în paragină

În 1733, în ajunul Crăciunului, într-o cârciumă din Craiova (la hanul Puțureanu de lîngă fîntîna Purcarului), a avut loc un incident minor cu efecte uriaşe. Un oarecare Lorincz, soldat în armata imperială, amețit băutură, a agresat verbal mai multe femei. S-a iscat un scandal care a degenerat într-o bătaie între soldații care îl însoțeau și oltenii de la mesele din jur. Soldații au reușit să fugă şi să se refugieze în garnizoană. Incidentele păreau aplanate, mai ales că soldatul respectiv fusese pedepsit și trimis la carceră pentru încălcarea conduitei militare. Cîteva ore mai tîrziu, însă, probabil instigată de oamenii banului și de haiduci, populația Craiovei, înarmată, s-a adunat în jurul garnizoanei imperialilor cerînd să le fie predat Lorincz, pentru a fi judecat de ei. Întrucât comandantul a refuzat, a urmat un asediu de câteva ore, în urma căruia garnizoana a fost incendiată iar cei 375 de soldați au pierit, fie în flăcări, fie linșați de populație. 

Panduri

trecând OltulDupă acest incindent, austriecii au realizat că trupele lor nu reușesc să se impună într-o regiune străină, plină de haiduci, aşa că, în ianuarie 1734, au hotărât să-şi retragă cea mai mare parte a trupelor și să angajeze mercenari din rândul populației din zonă. A fost actul de naștere al pandurilor olteni. Lucrurile au luat însă o întorsătură neașteptată: mulți haiduci au găsit bună ideea ca, în loc să jefuiască boierii sau imperialii, să ia banii ca simbrie, fără să facă nimic, aşa că s-au înrolat

11

ca panduri. Timp de aproape doi ani, austriecii au plătit soldă unor haiduci ca să prindă alți haiduci, fără ca vreun haiduc să fie prins. În fruntea acestor “trupe de commando” era un personaj controversat, acel Neagu Papură, el însuşi haiduc sau tâlhar, participant la furtul de la Drăgășani, care îi costase atît de scump pe austrieci. Realizând că au luat “ţeapă”, imperialii au refuzat să le mai plătească solda. Supăraţi, pandurii au atacat Craiova, jefuind și torturând pe cei cîțiva reprezentanţi ai administrației austriece rămași, apoi au  jefuit și incendiat mai multe case boierești. A fost picătura finală pentru austrieci, care au decis să părăsească definitiv Oltenia, cu ani buni înainte ca aceasta să fie retrocedată pe baza tratatelor internaționale (1739, pacea de la Belgrad, între habsburgi şi otomani). Au părăsit-o aşa cum au obţinut-o, dar cu pagube imense, mult mai mari decât în urma unei înfrângeri militare. În Craiova, ca şi în toată Oltenia, s-a creat însă un vid de putere, care avea să ducă la dispariţia Băniei, a doua instituție politică a țării ca importanță, după domnie. După puseul de violențe care a durat cîteva luni, societatea craioveană și-a găsit totuşi un echilibru. Boierii au reușit să-l convingă pe același Neagu Papură să conducă o miliție a pămîntului, pentru a potoli atacurile haiducilor și hoților. De la acest Neagu Papură a rămas expresia “Țara lui Papură Vodă” care a depășit cu mult aria Olteniei şi timpul istoric determinat, intrând în folclor cu sensul peiorativ de țară fără stăpîn, unde legile nu mai există. După alte cîteva luni, Neagu Papură a fost înlocuit de boieri și el a luat din nou drumul codrului. 

Casa Băniei

şi Catedrala Sf. Dumitru (Craiova)Timp de 35 de ani (1735-1770), “Ţara lui Papură Vodă”, a devenit, aproape fără voia ei, un fel de stat independent: Țara Românească nu o putea revendica pentru că aparținea Imperiului Habsburgic, iar după 1739 domnitorii fanarioți n-au avut puterea necesară să se impună fără acordul oltenilor. Pe de altă parte, turcii, care erau încolțiți de ruși și austrieci, au stat deoparte, mulțumindu-se să întărească paza cetăților de la Dunăre, de teama atacurilor și jafurilor haiducilor. Paradoxal, acest interval istoric a fost de-a dreptul benefic pentru Oltenia. Fără sistem legislativ, dar și fără tributuri și taxe plătite turcilor, austriecilor sau fanarioților de la București, viața majorității populației s-a îmbunătățit. Boierii au asuprit mai puțin țăranii, de teamă ca aceştia să nu-şi facă

12

singuri dreptate, comercianții și boierii și-au continuat afacerile la adăpostul cetelor înarmate de slujitori, iar procesele și judecățile au dispărut, diferedele rezolvându-se “la mica înțelegere”, prin forță sau aplicând legile pămîntului. Orașul s-a dezvoltat vertiginos, construindu-se multe clădiri, biserici și ateliere. Oltenia, în perioada în care s-a identificat cu sintagma “Ţara lui Papură Vodă”, a fost un paradox istoric. Abandonată de austrieci, necucerită de turci şi stăpânită, practic, de haiduci, a găsit resursele interne să se redreseze organic. După reintrarea efectivă în graniţele Tării Româneşti a urmat însă perioada cea mai nenorocită din istoria ei, denumită, aşa cum am mai spus, “vremea lui Pazvante Chioru”, încheiată violent, în 1821, cu revoluţia lui Tudor Vladimirescu.

Cuvinte şi expresii româneşti greşite sau rău folosite

Mentenanţa limbii române – trecerea de la să-ţi fac şi să-ţi dreg la implementare - de Cristian Teodorescu

Imi plac cuvintele străine naturalizate. Mai dezmorţesc limba. În timp, unele rezistă, altele dispar. A ieşit din uz cea mai mare parte a turcismelor şi grecismelor aclimatizate de sus în jos în Ţările Române. Franţuzismele din limbajul administrativ al secolul 19 au rezistat fiindcă era nevoie de ele, ca şi cuvintele nemţeşti din limbajul tehnic. Rusismele din anii 50 ai veacului trecut au avut viaţă scurtă. Nici nu se potriveau cu româna şi aveau şi conotaţii nasoale.

După 1989, cine voia să pară pro-occidental începuse să anvizajeze şi săachieseze. Îl mai ţineţi minte pe Adrian Severin? Au apărut apoi multinaţionalele, ai căror manageri nu ştiau româneşte, românul întors de la burse, care voia să-şi marcheze lingvistic întoarcerea din străinătate – şi reclamele în engleză.

Adjuncţii autohtoni ai şefilor de multinaţionale au început să vorbească o română pigmentată cu feed-back-uri şi locaţii. Secretarele nu-şi mai spuneau decît manager assistant. Mă aşteptam să fie vorba de crize de aclimatizare şi de micile noastre snobisme de cetăţeni ai unei ţări mici dar vioaie. Nici gînd. S-a ajuns la un nou limbaj de lemn, neologistic, întrebuinţat pe la posturi de radio şi de televiziune, cum cuvinte româneşti cît se poate de utile sînt înlocuite prosteşte de persoane care stau prost şi cu

13

vocabularul limbii române şi cu gramatica ei. Tot soiul de absolvenţi şi absolvente de Spiru Haret, cărora li se adaugă politicieni inepţi şi comentatori care par să-şi fi luat doctoratul înainte de a lua notă de trecere la română în liceu se dau în bărcile neologismelor, cu dezinvoltura prostului. Potrivit lor nu mai avem prilejuri, avem doar oportunităţi. Nu mai sîntem hotărîţi să facem ceva, ci sîntem determinaţi. Nu mai realizăm,  ci implementăm. Nu ne ducem într-un loc, ci într-o locaţie. Nu mai luăm în considerare, fiindcă anvizajăm. Nu mai consimţim, ci achiesăm. Serviciul de întreţinere a devenit mentenanţă. Ceva care ţi se pare obligatoriu e un must! Nu mai avem speranţe, deoarece am trecut la expectaţiuni. Nu ne mai concentrăm, pentru că ne focusăm. Şi nu mai aşteptăm un răspuns, ci un feed back.

Cu alte cuvinte, deţinem o oportunitate pe care sîntem determinaţi să o implementăm într-o locaţie pe care am anvizajat-o, achiesînd la o mentenanţă care e un must şi asupra căreia ne focusăm cu expectaţiunea unui feed-back pozitiv. Altfel, cînd ies din rol, îi auzi cu cîte un neaoş şi superior „Să-mi bag …” sau cu concluzia absolută: „Un căcat!”

Ca orice altă limbă, româna suferă un permanent proces de transformare, inclusiv adoptarea de neologisme. Multe din neologismele definitiv intrate în fondul lingvistic sunt utile şi îmbogăţesc limba, altele au efect negativ, “strică şi urâţesc” vorbirea curentă, pătrund în vocabularul folosit de media, chiar în scrierea literară.

Lingviştii români descriu sursele cele mai abundente de neologisme nedorite ca fiind următoarele trei:

1. Anglicizarea: în special legată de comerţ, economie, tehnologie, limbaj legat de computere, sport şi industria de divertisment (business- bişniţ, feed-back, account, mortgage- mortgăgiuit, downloading- dounlodat, save- seivd, paste, erase, play-back, tenismeni, overtime, pressing, etc). Rezultatul este romgleza, care – ca şi franglais – este privită ca o ameninţare a limbii naţionale.

2. Manelizarea/ ţiganizarea: e un proces mai vechi, început în anii cincizeci (mişto, şucar, gagiu/gagică, şiş, manglire,puriu, barosan, etc), care preia astăzi mai multe expresii din zona populaţiei ţigăneşti (cocălar, naşpa, i-o trage, etc).

3. Neologisme argotice: cu origine în păturile sociale inferioare, zona delincvenţială şi a închisorilor (pretenar, boschetar, merţan, bengos, sexoasă, bunăciune, terminoiu, etc).

AnglicizareDe la Wikipedia, enciclopedia liberă (extras din Cristina Călăraşu: Globalizare lingvistica şi anglicizare)

14

Anglicizarea se prezintă ca o tendință a limbilor actuale de a lăsa să pătrundă, mai ales, în domeniul

vocabularului, influența engleză, aceasta manifestându-se, deci, ca element de superstrat. Fenomenul este cu

atât mai interesant, cu cât are loc între limbi neînrudite genealogic; prin faptul că acesta cuprinde astăzi un

număr tot mai mare de limbi, el are tendința de internaționalizare, relevând o nouă dimensiune a contactului

între limbi. Dacă luăm ca exemplu limba română, constatăm că acest element de superstrat are o pondere

destul de mică în ansamblul lexicului din perspectiva structurii sale etimologice. Două sunt aspectele

sub care se manifestă influența engleză asupra limbii române actuale :

1. Un aspect vizează categoria neologismului necesar și în acest caz avem în vedere cele câteva domenii în

care lexicul de origine engleză s-a impus și a intrat în circulație atât în limba scrisă, cât și în varianta vorbită; în

funcție de domeniu circulația unor astfel de elemente lexicale poate prezenta un caracter larg popular; un

exemplu, în acest sens, îl constituie terminologia sportivă, unde anglicismele s-au impus și unde uneori chiar

au creat un prototip după un model englezesc presupus, ceea ce demonstrează o anumită productivitate a

modelului ; vezi, de exemplu, explicația cuvântului tenisman, cuvânt inexistent în limba engleză.

2. Un alt aspect ține de moda lingvistică și are, deci, un caracter mult mai superficial și, în mare parte,

efemer. Utilizarea englezismelor astăzi, mai ales, în vorbirea tinerilor, depășește limitele "clasice" ale

jargonului, care indicau un mijloc de manifestare nu numai a snobismului dar și a diferențelor sociale.

Englezismele din limbajul actual al tinerilor sunt mai ales elemente lexicale (cuvinte și expresii) preluate din

limbajul familiar, vorbit (ok, cool, fresh etc.) și reprezintă un mijloc de "internaționalizare" comportamentală și,

prin opoziție cu jargonul "clasic", o modalitate de ștergere a diferențelor sociale și naționale.

Reacția "oficială" împotriva anglicismelor a fost, inițial, una de respingere și ea s-a manifestat cu putere, mai

întâi, în spațiul de limbă franceză.

Este binecunoscută încercarea, practic, inutilă a factorilor decizionali din Franța de interzicere prin lege a

extinderii utilizării cuvintelor englezești. Oficialitățile românești de resort nu au acționat altfel "promovând" legea

Pruteanu, iar eficacitatea aplicării ei, probabil, va concura ineficiența celei franceze. Va trebui să se mai scurgă

un interval de timp pentru ca să ajungem să ne întrebăm și noi, mai mult sau mai puțin retoric, dacă

anglicismele prezintă un pericol sau un mijloc de îmbogățire a vocabularului.

Anglicizarea actuală a unor limbi, deși prezintă o tendință de internaționalizare, rămâne un fenomen procentual

scăzut, rezultat din evoluția firească a unei limbi sau a alteia, iar din punct de vedere lingvistic el se circumscrie

fenomenelor de superstrat.

15

ROMÂNIICum sunt românii altfel ? Vlahii16/12/2012 Autor Theophyle  articol publicat în Politeia World (politeia.org.ro)

Vlah sau cate odata Valah este denumirea colectiva pe care a purtat-o populatia romanizata in nordul si sudul Dunarii pana la linia Jireček  (Jireček Line). Linia

Jireček este o linie imaginară din Balcani, despărţind zonele de influenţă ale limbilor latină (în nord) şi greacă (în sud). Porneşte din apropiere de oraşul Laçi din Albania de astăzi către Serdica (astăzi Sofia-Bulgaria) şi apoi urmează Munţii Balcani către Marea Neagră.Amplasarea liniei se bazează pe descoperirile arheologice: majoritatea inscripţiilor descoperite la nord de linie erau scrise în latină, iar majoritatea inscripţiilor din sud erau în greacă. Această linie este importantă pentru stabilirea

locului unde s-au format popoarele balcanice. De asemenea, ajută la clarificarea formării şi originii poporului român, deoarece este considerat improbabil ca un popor latin să se fi format la sud de ea. A fost folosită pentru prima oară de un istoric ceh, Konstantin Jireček în 1911 într-o istorie a popoarelor slave.Cuvântul Vlah este de origine germanică: e vorba de forma “Walha” cu care vechii germani îşi denumeau vecinii celtici, probabil derivata din numele unui trib cunoscut de romani ca Volcae (Iulius Cezar), iar de greci ca “Ouólkai” (Strabon şi Ptolemeu). Această folosire este încă păstrată în limba engleză – Welsh. Originea numelui tribului pare să fie aceeaşi cu nemţescul “volk” sau englezescul “folk“. În Transilvania, saşii îi numeau în trecut pe români: “Blochen” sau “Blechen“. De la slavi, cuvântul a trecut şi la alte popoare: la unguri (“olah“) şi la greci (“vlachoi“) şi a fost folosit pentru toate popoarele latine din Balcani. El a căpătat şi un al doilea înţeles, acela de “cioban”, după ocupaţia multor vlahi din Grecia şi Serbia. În Albania s-a întâmplat invers, çoban a ajuns să însemne “vlah“. Cuvântul “valach” în Transilvania a fost mult timp întrebuinţat cu sensul de iobag şi era considerat de români ca un nume de batjocură. Din această cauză, Adunarea Naţională de pe Câmpia Libertăţii a decis ca “naţiunea română să pretindă ca în toate actele oficiale să fie numită cu adevăratul ei nume”. În actul de la 5 mai 1848 al împăratului Ferdinand s-a întrebuinţat pentru ultima dată în mod oficial denumirea de “valach“, iar de la 1868 legislaţia ungurească a acceptat de asemenea numele de “român”. În actele oficiale s-a întrebuinţat însă tot mai des numele de “olah“.

16

Din punctul meu de vedere, Vlahii reprezinta populatia geto-daca si alte componente ale triburilor tracice in general, care au fost romanizate pe teritoriile de la nord si sud de Dunare. Acesti Vlahi reprezinta unul din cele mai importante elemente al etnogenezei poporului Roman. Denumirea de Vlah a fost aplicata populatiilor numite de noi astazi : români, aromâni, meglenoromâni şi

istroromâni.“Vlahii” apar cu acest etnonim în izvoare, cel mai frecvent în cele bizantine, începând cu cronica lui Ioannes Skylitzes, în 976. Anterior, Theofilact din Simocatta, în Istoriile sale din 587, şi Theophanes Spovednicul(Theophanes Confessor), în Cronografia sa din jurul anului 800, menţionaseră prezenţa populaţiilor romanice din Balcani, însă nu au folosit etnonimul “vlahi“.

Prezenţa protoromânilor (vlahi) este atestată în 1094, când, cu ocazia unei campanii cumane împotriva Constantinopolului, “vlahul” Pudilă l-a înştiinţat pe împărat despre incursiunea inamică. Potrivit împărătesei cronicare bizantine, Anei Comnena, românii i-au călăuzit pe cumani prin trecătorile munţilor Balcani. În 1166, împăratul Manuel I Comnenul a recrutat dintre români o oaste pentru a lupta împotriva ungurilor.O creştere a darilor impusă de Isaac II Anghelos, care îşi pregătea nunta cu fiica regelui Ungariei, a declanşat în 1185 o răscoală a românilor sud-dunăreni, în alianţă cu bulgarii. Rolul precumpănitor al protoromânilor (vlahi) în răscoală este relevat de izvoarele bizantine care relatează detaliat evenimentele. Conducătorii răscoalei au fost fraţii Petru şi Asan. După ce împăratul le-a respins cererile făcute în numele comunităţilor româneşti, cei doi au organizat răscoala, iar Petru s-a încoronat. După campanii militare conduse de generali înclinaţi spre trădare, împăratul a condus personal o campanie în 1186. Petru şi Asan s-au refugiat în nordul Dunării, unde au cerut ajutorul cumanilor. La întoarcere, au recuperat teritoriile ocupate de bizantini, profitând de faptul că împăratul micşorase efectivele garnizoanelor. În 1187 s-a consumat o nouă bătălie, soldată cu victoria bizantină. Luptele au continuat şi în anii următori, dar împăratul nu a obţinut victorii decisive. Românii s-au întărit în regiunea muntoasă în cetăţi şi fortificaţii puternice. Detronarea lui Isaac II Anghelos a uşurat efortul românilor, întrucât trupele bizantine au fost chemate în capitală pentru a întări autoritatea noului

împărat, Alexios III.Întemeietorii Ţaratul Vlaho-Bulgar, Asan şi Petru, au fost asasinaţi de boierii lor, în 1196 şi 1197. Ioniţă Caloian s-a urcat pe tron şi a consolidat ţaratul vlaho-bulgar. A extins graniţele

17

de la Carpaţii meridionali până la râul Mariţa şi la Rodopi, de la Marea Neagră până dincolo de Vardar, la limita Albaniei. A obţinut de la papă recunoaşterea sa ca rege al bulgarilor şi al românilor (titlul de împărat nu i-a fost recunoscut). În timpul lui Ioniţă Caloian (1197-1207) s-a petrecut un eveniment important pentru istoria europeană: cea de-a patra cruciadă, care a sfârşit în 1204 prin cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi şi înfiinţarea„Imperiului Latin”. Între noua structură politică şi ţaratul vlaho-bulgar au fost o serie de conflicte militare. Beneficiind de concursul cumanilor, vlaho-bulgarii au obţinut victorii importante, între care cea din 1205 la Adrianopol, unde fost luat prizonier însuşi împăratul latin Balduin. Ioniţă aspira chiar la cucerirea Constantinopolului, dar planul său nu a reuşit din cauza manevrelor politice ale adversarilor săi. Ioniţă a fost ucis în 1207 de un cuman în timpul asedierii Salonicului. Ioniţă Caloian ocupă un loc important în panteonul istoriei românilor, nu numai datorită succeselor sale militare şi politice, cât mai ales datorită afirmării originii romane a poporului român în corespondenţa purtată cu Papa Inocenţiu al III-lea pentru recunoaşterea sa ca împărat.

Borilă (Boris), îl urmeaza pe tronul Ţaratul Vlaho-Bulgar, pe Ioniţă Caloian. Borilă (Boris) a fost un uzupator care l-a îndepărtat de tron pe moştenitorul legitim, Ioan, viitorul ţar Ioan Asan al II-lea. Borilă s-a confruntat cu tendinţele tradatoare ale boierilor şi cu erezia bogomilă, numită după numele primului predicator, preotul Bogomil (in occident cunoscută pe denumirea „catarism”, de la cuvântul grecesc katharos „curat”). Borilă a organizat represalii împotriva bogomililor şi a putut să înfrângă o conjuraţie a boierilor la Vidin cu ajutorul unei armate unguara, compusă din secui, români şi pecenegi şi condusă de comitele Ioachim. În timpul domniei lui Borilă, rolul românilor în statul Asăneştilor a început să scadă.În 1218 Ioan, prinţul moştenitor legitim, cu ajutorul

boierilor l-a prins şi l-a orbit pe Borilă a fost înscăunat ţar sub numele de Ioan Asan al II-lea. În timpul lui Ioan Asan II (1218-1241), ţaratul româno-bulgar a cunoscut maxima întindere teritorială, reuşind în 1230 să îşi întindă stăpânirea de la Marea Neagră la Marea Adriatică, şi din viitoarea Moldovă la Adrianopol şi Ohrida. În primul deceniu de domnie, Ioan Asan II a întreţinut relaţii bune cu regatul Ungaria, cu care s-a aliat (a fost căsătorit cu Anamaria, fiica regelui Ungariei Andrei al II-lea).

18

În 1229-1230, Ioan Asan al II-lea încearcă să-şi întărească poziţia faţă de Cruciaţii din Constantinopolul cucerit de ei, căsătorindu-şi fiica, Elena, cu împăratul Baudouin II de Courtenay. Acest proiect provoacă atacul despotului bizantin de Epir şi Salonic: Teodor I Anghelos (Duca Comnenul). Ioan Asan al II-lea îl înfrânge pe Comnen la Clocotniţa în ziua de 9 martie 1230. Teodor Comnenul este făcut prizonier şi orbit, dar Baudouin II de

Courtenay refuză oferta lui Ioan Asan al II-lea. În consecinţă, acesta îşi schimbă radical opţiunile politice, înclinând spre o alianţă bizantinii. În 1232, Ioan Asan II rupe relaţiile cu papalitatea, trece înapoi la ortodoxie, iar în 1235, la conciliul de la Lampsakos, restabileşte patriarhatul de la Ioachim I. În acelaşi an, Ţaratul româno-bulgar se aliază cu Imperiul bizantin de la Niceea, condus de Ioan III Duca Vatates, împotriva Imperiului Latin, al cruciaţilor, de la Constantinopol.După moartea soţiei sale unguroaice, Anamaria, Ioan Asan al II-lea se căsătoreşte cu Irina Comnena, fiica prizonierului orb Teodor I Anghelos Duca Comnenul, atunci eliberat şi onorat. Oscilaţiile lui Ioan Asan între tabăra latină şi cea greacă atrag implicarea ungurilor, care, cu consimţământul papei, au atacat Ţaratul româno-bulgar în jurul anului 1230 şi în 1238. După campania din 1230, Ioan Asan al II-lea pierde teritoriile nord-dunărene, iar regele Ungariei înfiinţează banatul Severinului în Oltenia. După invazia mongolă din 1241, tătarii pun stăpânire pe Muntenia şi pe nordul Dobrogei. Ioan Asan II a murit în 1241. După 1241, ţaratul a pierdut o mare parte din teritoriile dobândite de Ioan Asan al II-lea, precum şi rolul primordial în politica balcanică. Fiul său minor a fost ucis de o conjuraţie a boierilor, iar apoi şi fratele său, Mihail Asan. Penultimul ţar din dinastia Asăneştilor, Căliman II, a domnit doar doi ani, în 1256-1258. Postarea viitoare despre sfarsitul Ţaratul Vlaho-Bulgar.Penultimul dintre Asăneşti, Căliman al II-lea, a fost alungat de pe tron în 1258, apoi au domnit ţari bulgari care se revendicau din vechea dinastie a Întâiului ţarat bulgar, primul dintre aceştia fiind Konstantin Tiş. Ulterior, ultimul suveran din dinastia Asăneştilor, Ioan Asan al III-lea, n-a domnit decât un an (1279-1280), fiind înlocuit de bulgarul de origine cumană Gheorghi I Terter (Gheorghe Tertereş)(1280-1292). Astfel, ponderea crescândă a bulgarilor faţă de vlahi în sudul Dunării s-a manifestat pe planul politic, în timp ce, în nordul Dunării, ponderea crescândă a românilor faţă de slavi s-a manifestat cu câteva decenii mai târziu prin întemeierea voievodatelor Ţara Românească şi Moldova.

19

În istoria modernă şi contemporană, Ţaratul vlaho-bulgar este puţin studiat şi cunoscut, pe de o parte fiindcă istoriografia română se preocupă în principal de originile românilor din nordul Dunării, pe de altă parte fiindcă istoriografia bulgară se preocupă în principal de a demonstra originile iranice şi slave ale poporului bulgar actual, minimizând sau punând la îndoială componentele tracice, romanice, greceşti şi turcice (adică în relaţie directă cu istoria a trei dintre popoarele vecine).

Lingviştii Skok şi Konstantin Jirecek au determinat că romanizarea s-a produs cu precădere la nordul unei linii pornind din actuala Albanie (parte din fostul „Diocesis Illyricum”, slab romanizată) şi trecând prin Macedonia, regiunea Serdica (actuala Sofia), Munţii Haemus (actualii Balcani şi Scythia minor (Dobrogea). La sud de această linie, Tracii s-au elenizat. Prin urmare, limba romanică orientală, supranumită de lingvişti protoromână, s-a vorbit la nord de linia Jiřeček până la limita extrem nordică a

transhumanţei păstorilor romanici, limită care până în secolul XI este imposibila de determinat cu precizie, dar istoricii presupun că includea cea mai mare parte a României de azi. În aceste teritorii s-a produs începând probabil cu secolul al X-lea o diferenţiere a limbii romanice orientale în mai multe ramuri, socotite de unii lingvişti dialecte ale limbii române, iar de alţii limbi de sine-stătătoare: la nord de Dunăre, în valea Timocului şi în Dobrogea, dialectul dacoromân, iar la sud de Dunăre: aromâna, meglenoromâna şi istroromâna. Procesul de diferenţiere, care nu necesită premisa unor migraţii neatestate şi explică diferenţele lingvistice şi toponimia, este similar cu procesele din aceeaşi epocă în alte arii de răspândire a limbilor romanice, cum sunt spaţiul iberic, spaţiul galic şi spaţiul italic.Semnificativ şi mult timp ignorat de publicul larg din România: până în sec. XVIII-XIX, în teritoriile dinspre Dunăre, care în antichitate erau provinciileMoësia, Dacia ripensis, Dacia mediterranea, chiar şi în Dardania (Kosovo şi Bosnia) a existat o populaţie românească (şi nu aromână) numeroasă, încă nesârbizată şi nebulgarizată, înregistrată ca atare în scripte, mai ales cele otomane. Românii din Banatul sârbesc şi cei din regiunea Timocului sunt resturi ale românimii sud-dunărene care a vorbit şi vorbeşte graiuri din dialectul dacoromân. Au fost şi grupuri mai îndepărtate, spre Bosnia şi Croaţia, dar lingvistic practic asimilate în masa vorbitorilor de sârbo-croată. Numai părinţii şi

20

bunicii născuţi la debutul sec. XX mai ştiau româneşte. Unii urmaşi ştiu doar că dincolo de apartenenţa la ethnos-ul sârb au ascendenţă română. Un oarecare interes a început să reapară în România abia după 1995.La fel ca şi limba, legăturile culturale dintre vlahii nordici (românii) şivlahii sudici (aromânii) au fost rupte aproximativ în secolul X şi de atunci au integrat influenţe culturale diferite. Cultura română a fost influenţată de slavi şi mai târziu de unguri şi de germani (mai ales în Transilvania). În secolul XIX a apărut o importantă deschidere către Europa occidentală fiind strânse în special legăturile culturale cu Franţa. Cultura aromână dezvoltată mai întâi ca o cultura pastorală, a fost influenţată de culturile bizantină şi greacă.

Calatorii în locuri puţin umblate: Etiopia

Etiopia (Partea 1-a) de Dr. Nicolae Dimache, Roma Italia. (Fragment din volumul O privire dincolo de orizont. Editura Vremea, Bucuresti 2009)

Moiale, oraşul de frontieră, este împărţit în două jumătăţi, între Kenya şi Etiopia. După ce am făcut formalităţile de vamă, am intrat pe teritoriul etiopian: o stradă foarte largă, cu o bandă de asfalt în mijloc şi pământ roşu, prăfuit pe margini. Pe marginile drumului, şanţuri mari de canalizare deschisă, în care erau cârduri de raţe, găini şi câţiva câini, care rodeau resturi de mâncare.Spre deosebire de Kenya şi Uganda, unde aproape toată lumea vorbeşte engleza, în Etiopia se vorbesc numai limbile locale: amhari şi în sud oromo. E destul de greu să comunici. Aceasta se explică prin faptul că Etiopia nu a fost niciodată colonizată, cu excepţia ocupării militare de către Italia, între anii 1935 şi 1941. Deasemeni, o lungă perioadă de dictatură a lui Mengistu a izolat ţara şi a întrerupt turismul, care începuse timid după 1970.Un tânăr care stătea pe stradă mi-a indicat o pensiune alături de strada principală. M-am dus acolo, dar pensiunea era mai sordidă decât puteam suporta. Camera era ceva între un cotet şi o celulă de închisoare, fereastra era spartă, pereţii erau plini de muşte si ţânţari , mirosea a mucegai, nu era duş. Am luat un taxi şi am făcut o explorare a câtorva hoteluri, până când am găsit unul cu un standard uman;

21

simţeam nevoia de un minim comfort şi în special de un duş cu apă caldă. Călătorisem aproape patruzeci de ore, dormisem doar trei, eram murdar şi plin de praf. Mi s-a dat o cameră acceptabilă, am făcut un duş prelungit, apoi am plecat în oraş să mănânc. Am găsit un mic restaurant, dar nimeni nu vorbea engleza; am luat ce mi s-a oferit şi era foarte gustos: tibs şi tegabino, carne cu fasole şi ceapă.Întors la hotel, mi-am scris în caiet frazele şi cuvintele amharice esenţiale, altminteri era aproape imposibil să mă descurc.În timpul nopţii a plouat tare; m-am trezit zăpăcit de somn, era răcoare, se făcuseră bălţi mari peste tot şi era ceaţă – Moiale este situat pe un podiş, la peste 1.200 de metri altitudine.Mi-am pregătit rucsacul si m-am dus să mănânc şi să caut un mijloc de transport spre Yavello, un sat spre nord.La restaurantul unde mâncasem în ajun era parcat un Land Rover al poliţiei şi şoferul curăţa, foarte conştiincios, parbrizul. L-am întrebat dacă ştie unde este o staţie de autobuz spre Yavello şi mi-a răspuns, într-o engleză aproape incomprehensibilă, că el trebuia să plece acolo cu comandantul, cândva în cursul dimineţii şi că mă pot lua şi pe mine. Şansă grozavă!L-am invitat pe şofer să mănânce ceva, am băut şi eu buna , cafeaua etiopiană, cu câţiva biscuiţi.Se pare că Etiopia este locul originar al plantei de cafea, de unde s-a răspândit în Africa orientală. Dar etiopienii beau un lichid maron-gălbui, care are din cafea doar numele. O zeamă fără parfum şi fără gust.Apoi am aşteptat să vină comandantul. În faţa mesei mele, se adunaseră pe iarba din grădină o mulţime de păsări, dintr-o specie pe care nu o mai văzusem, complet diferită de cea a păsărilor din Kenya. Ca formă şi mărime, semănau cu mierlele, aveau corpul galben cărămiziu, capul negru, aripile verde închis cu margini negre: o simfonie de culori. Mă priveau cu ochi ficşi, portocalii, anchetatori, în aşteptarea unor firimituri de ciugulit. Într-un sfârşit a apărut şi comandantul Alamayo, un bărbat robust, de statură medie, foarte afabil, care vorbea o engleză discretă.Am plecat spre nord şi – spre bucuria mea – şoseaua era perfect asfaltată: o uşurare, după călătoria de aproape şase sute de kilometri făcută prin deşert, pe un drum prăfuit, în zilele precedente.Se pare că şoseaua fusese construită de italieni, în scurta perioadă în care au ocupat Etiopia. Comandantul mi-a arătat şi câteva case construite de italieni, în munţi, în satul Mega. Era un pas muntos cu importanţă strategică, de unde se putea controla tot podişul, spre nord şi spre sud.Pe marginea şoselei văd grupuri de localnici înarmaţi cu puşti Kalashnikov; Alamayo îmi spune că sunt sătenii care controlează graniţa cu Kenya, pentru că de acolo vin bandiţii care le fură vitele. Deasemeni, îmi spune el, sunt şi infiltrări de

22

rebeli din OLF, Oromo Liberation Front, care vor să separe Oromo de restul Etiopiei.Coborâm treptat prin munţi, pe un podiş care se întinde până la orizont; şoseaua merge în linie dreaptă pe zeci de kilometri, nu se vede niciun sat, în jur vegetaţie de altitudine, tufişuri şi iarbă.Ajungem la Yuvello, unde armata italiană stabilise un centru de comandă regional. Deasupra satului, pe o stâncă mare, un patriot exaltat scrisese: Yavello, la seconda Roma (Yavello, a doua Romă).În 1935, pe dealurile şi munţii din jur s-au dat bătălii crâncene între italieni şi askari, soldaţii etiopieni, aceştia erau ajutaţi de localnici şi înarmaţi de englezi, care staţionau în sud, în Kenya. Mussolini vroia să se răzbune pentru catastrofa de la Adwa, din 1896, când armata italiană fusese distrusă de împăratul etiopian Menelik. Pentru aceasta, a dat ordin mareşalului Pietro Badoglio, în 1935, să invadeze Etiopia şi să o ocupe cu orice preţ. Trupele italiene, văzând rezistenţa feroce a etiopienilor, comandaţi de împăratul Hailé Selassie (numele lui înseamnă “Forţa Trinităţii” în amharică), au început să folosească pe scară largă arma chimică, iperită şi arsine, în bombe lansate de avioane şi în proiectile de artilerie. Au fost masacraţi şi soldaţi etiopieni şi populaţia civilă.Hailu, şoferul, îmi spune în engleza lui fantezistă:

- I love Mussolini!- De ce îl iubeşti Hailu? Doar a făcut război contra Etiopiei şi a omorât mulţi

etiopieni?- Mussolini griit man! I uont go Rome.- Ce vrei să faci la Roma, Hailu?- I uont go Roma.

Comandantul Alamayo avea treabă la Yavello, unde îşi construia o casă.Le-am mulţumit pentru drum şi m-am oprit la un motel pe şoseaua principală.

Etiopia (1) – Imperiul Axumit23/04/2013 Autor Theophyle (Bucureşti)  (Articol aparut in Politeia World –

politeia.org.ro)

Fondarea Imperiul Axumit (Mangiśta Aksum) se pierde intr-o legenda cu arome biblice. Legendarul intemeietor Menelik (I-ul) se povesteste ca ar fi fiul legendarei Regina din Saba si al regelui Israelitilor, Solomon.

23

Menelik se spune s-a nascut în Hamasien din Eritreea. Tradiţia spune ca Regina din Saba cand s-a intors din Israelul antic era însărcinată de regele Solomon. Traditia  ar fi că Menelik  a dus Arca Alianţei (tablele legii lui Moise)  în Etiopia când a facut o călătorie pentru a-si cunoaşte tatăl. Povestesc traditiile etiopiene ca acesta i-a oferit lui Menelik sa-i fie succesor şi acesta a refuzat. În schimb, a cerut să se întoarcă cu invatati şi preoti, cu care pretindea să obţină succesele lui Solomon în ţara lui. Solomon i-a făcut o copie a legilor din templu, dar Menelik le-a substituit cu cele reale şi a dus pe cele adevărate în capitala Axum, unde potrivit legendei încă se află în Biserica Sfânta Maria din Sion. La întoarcere, mama lui l-a numit rege, convertindu-se sub numele de Menelik I, si a proclamat poporul etiopian ” poporul ales de Dumnezeu.” Povestea este frumoasa, dar absolut neistorica - Regina din Saba a fost regina Sabei si asta era foarte departe de locurile despre care se povesteste in aceasta legenda.Saba este localizata in peninsula Araba, astazi Arabia Saudita.

Primele date istorice legate de imperiul Axumit dateaza din secolul al IV-lea i.Hr. Numele Imperiului este dat de capitala sa, orasul Axum aflat in nordul Etiopiei moderne. Numele de Etiopia a schimbat numele imperiului in secolul al IV-lea d.Hr. Imperiul Axumit ajunge la apogeu pe la mijlocul primului secol d.Hr. In aceasta perioada de apogeu, Axum controla nordul Etiopiei de astazi, Eritrea, Nordul Sudanului, Sudul Egiptului, Iemenul si sudul peninsulei Arabe, un total de aproximativ de peste un milion de Km patrati.Populatia originara a acestui imperiu era de origina semita, majoritara pana in zilele noastre (Habaşii); o minoritate, de origine Nilo-Sahariana, este compusa

din cei numiti Kunama si Nara. Limba Axumita a devenit limba sacra-liturgica, in care sunt scrise Vechiul si Noul Testament si in care au loc slujbele Bisericii Ortodoxe Etiopiene (Ethiopian Orthodox Tewahedo Church). Etnogeneza bazata pe migratia Sabiana din Arabia spre Etiopia, inclusiv legendele Reginei din Saba s-au dovedit neadevarate. Imperiul Axumit isi are radacinile intr-o alta formatiune statala (proto-Axumita) numita D`mt. Astazi este clar ca originea noastra, a umanitatii, este aceasta regiune (vezi Lucy – dinqineš, primul fosil umanoid, Australopithecus afarensis descoperit in Etiopia) si semitii nu au ajuns din peninsula Araba in Etiopia, ci invers. Probabil Edenul a fost totusi in aceste locuri, asa cum se poate intelege din Geneza Biblica, (vezi si Psalmul 68:31).

24

Axumul antic a fost se pare, bazandu-ne pe vestigiile istorice gasite acolo, o adevarata capitala de imperiu. Imperiul Axumit a devenit centrul comercial de prestigiu din care porneau caravanele cu bunuri transportate din Arabia si India spre imperiul Roman (si cel Bizantin, mai tarziu) si invers spre Arabia si India. In apogeul sau, Axumul a fost locuit de zeci de mii de oameni (aproape o suta de mii) concurand cu

marile orase din nordul Africii sau metropolele din Asia Mica.

Religia Imperiului Axumit

Cateva date despre istoria religioasa si interesanta a acestui popor atat de necunoscut si neinteles in occident, popor care a pastrat cu sfintenie traditiile iudaice si cele crestine mii de ani, intr-un mod separat, dar si intr-un sincretism unic.

Religia Imperiului Axumit a fost pana in secolul al IV-lea d.Hr pagana. Desi numeroasele legende vorbesc despre o istorie iudaica a Etiopiei, Menelik I-ul, fondatorul mitic al Etiopiei, fiul reginei din Saba si al regelui Solomon, nimic dar absolut nimic nu atesta acest lucru. Parerile majoritatii cercetatorilor sunt ca iudaismul religios ajunge in Etiopia dupa crestinism. Bineinteles

iudaismul, fiind o religie mai veche, si-a avut reprezentantii mai peste tot, inclusiv Etiopia, in nici un caz insa masiv si dominant.Etiopia a fost crestinata in timpul Imparatului Ezana(aka Aezana or Aizan, c.321 – c.360 d.Hr). Ezana a fost crestinat de un sclav cunoscut astazi pe numele lui Sf. Frumentiu (sfant al bisericii Copte), care a fost si primul mitropolit al Bisericii Ortodoxe Etiopiene. Povestea crestinarii lui Ezana este una din cele mai frumoase pe care le cunosc, din nefericire nu are nici un fel de dovada istorica pentru a fi povestita. Interesant de stiut ca prima tara din lume care a avut o cruce pe monedele ei a fost Etiopia lui Ezana.

25

Ezana probabil a cucerit ramasitele regatului Meroe (inscriptiile dovedesc acest lucru) si a ajuns ca nordul imperiului sa se invecineze cu provincia Romana a

Egiptului.Din punct de vedere istoric, crestinismul s-a raspandit extrem de incet in Etiopia, pana in secolul al VI-lea, avand adepti numai in randul nobilimii, majoritatea populatiei ramand pagana. In secolul al VI-lea incep razboaiele religioase, extrem de putin documentate de istoriografia occidentala. Kaleb Imparatul Axumit-Etiopean se aliaza cu Imparatul Bizantin Iustin I-ul (nu Iustinan) in razboiul impotriva regatului evreu al Iemenului condus de Dhu Nuwas, care reusise sa cucereasca toate posesiunile Axumite de peste Marea Rosie.Din secolul al VI-lea pana la islamizarea regiunii au avut loc ciocniri curente intre regatele semite de religie iudaica din peninsula arabica si imparatii Etiopieni, aliati cu basileii Bizantini. In aceasta perioada, exista o infiltrare masiva a iudaismului in Etiopia, devenind de facto o religie dominanta, paralela cu crestinismul etiopian. Ultimul Imparat al Axumului a fost Armah (c.614 d.Hr.), dupa el Imperiul Axumit intra intr-o perioada intunecata pana in secolul al XIII-lea, cand o noua dinastie Etiopiana va unifica micile principate ramase ale Axumului imperial. O perioada interesanta este cea dintre anul 960 d.Hr. pana la inceputul secolului al XIII-lea, perioada in care Etiopia a fost guvernata de o dinastie iudaica care a inceput in anul 960,cand Judit (aka Yudit-Yodit) detroneaza dinastia crestina si intaureaza noua dinastie iudaica pentru aproape 200 de ani. Din nefericire pentru istorici si aceasta perioada este extrem de putin documentata.

Etiopia moderna (si nu prea) -  Religie si societateEtiopia este al doilea stat din istorie (dupa Armenia) care a primit crestinismul ca religie de stat; acest lucru s-a intamplat pe timpul imparatului

26

Ezana pe la mijlocul secolului al IV-lea d.Hr. (vezi mai sus). In zilele noastre aproximativ 60% din populatia Etiopiei este crestina, majoritatea de rit Ortodox- etiopian, o minoritate catolica si protestanta (in special in centrele urbane). Aproximativ 30-35% din populatie este musulmana. Evreii etiopieni cunoscuti sub numele de Falaşi (aproximativ 135 de mii de suflete), au fost adusi in Israel din cauza conflictelor pe care le-au avut cu vecinii musulmani in timpul perioadei de foamete, dupa detronarea regelui Haile Selassie. Evreii etiopieni au fost adusi in Israel cu ajutorul unui desant aerian in doua operatiuni diferite, prima numita “Operatiunea Moise” in 1984 si “Operatiunea Solomon” in 1991, si aceste operatiuni extrem de interesante au fost din pacate (de facto un exod aerian) foarte putin documentat.

Crestinismul Etiopian este singular in lume. Acest crestinism a pastrat traditiile crestinismului timpuriu. Crestinii ortodocsi etiopieni au reguli asemanatoare evreilor in ceea ce priveste alimentele (nu consuma porc, dar mananca lapte si carne impreuna), femeile nu au voie sa stea in

bisericile etiopiene impreuna cu barbatii (la fel ca in sinagogile ortodoxe evreiesti). Crestinii etiopieni respecta sabatul evreiesc, dar si duminica crestina. Multe alte datini sunt comune, nu este aici locul de a le discuta.

Traditia crestina etiopiana sustine ca Chivotul Sfant in care sunt pastrate

tablele legii lui Moise (Tablele Convenantului ) au fost aduse in Etiopia de Menelik fiul lui Solomon si al Reginei din Saba si sunt pastrate in biserica Sf. Maria – Maica Domnului din Axum; despre aceasta fabuloasa poveste voi istorisi intr-o postare ulterioara. Literatura liturgica crestina etiopiana a pastrat majoritatea cartilor considerate apocrife de evrei si o parte din crestini; aceasta dovedeste vechimea religioasa a crestinismului etiopian.

27

Iudaismul etiopian este si el diferit de iudaismul rabinic. La fel ca si crestinismul etiopian, iudaismul etiopian nu recunoaste literatura rabinica de dupa schisma crestino-iudaica (aprox. 94.d.Hr), asta inseamna ca de facto iudaismul etiopian este unul din cele mai vechi existente. O poulatie din acesti evrei, numiti “falaş-mura” au recunoscut in Iisus mantuitorul (Mesia), devenind de fapt o sincrezie iudeo-crestina unica in lume. O parte din ei se afla in Israel, o alta parte a ramas in Etiopia (aprox. 25-30 de mii de suflete), extrem de usor de recunoscut avand un tatuaj cu o cruce pe frunte.

Poetul lunii: Ion Mureşan

Cantec mediocru

Toamna a trecut pe langa mine(Strada era plina de femei), Toamna a trecut pe langa mineSi m-a luat de brat fara rusineCa sa-i fiu intreaga noapte-al ei.

M-a tirit apoi intr-o gradina(Pomii galbeni, cerul cenusiu), M-a tirit apoi intr-o gradina, 

Si-n gradina plina de ruginaM-a culcat in iarba ca-n sicriu.

Si mi-a zis: Inchide ochii bine(Somn usor de-acuma, dragul meu);Si mi-a zis: Inchide ochii bine, Si m-a sarutat fara rusine;Si mi-a zis: De-acuma esti al meu! 

Minunata plutire

Începe ca o foarte brusca surzenie, Începe ca o foarte brusca trezire, 

Peste gramatica trece o vedenieSi încâlceste partile de vorbire.Stai pe o terasa. Singurul esti

28

Care vede o înalta si pustie cladireCoborând din ceruri. Abia mai vorbesti, Abia mai descrii minunata-i plutire.

Barbati si femei urca în poduriDe unde te privesc prin lucarne:Cuvintele tale sânt vinete noduri, Gura, un negru clopot de carne.Cladirea pustie coboara în piata.Cerul se face alb ca de spuma.Deasupra portii ei atârna o paiataFacuta din cârpe si guma.

Te îndrepti înspre ea.Tai streangul.Iei paiata în spate.Din ceruri se lasa o ninsoare târzie.Ani întregi, zile nenumarate, Pe strazi tot mai înguste, mai întortocheate, Treci mut;iar paiata pe umar începe a vorbisi învie. 

Poemul alcoolicilorVai săracii, vai săracii alcoolici,cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se pe lângă zidurişi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte literescrise de un şcolar stângaci.

Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate, apropie de ei o cârciumă,căci pentru El e uşor, ca pentru un copilce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şinumai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ,de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepurele sare cârciuma în faţă şi se opreşte pe loc.Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochişi transpiră cumplit de atâta fericire.

Şi până la amiază oraşu-i ca purpura.Până la amiază de trei ori se face toamnă, de trei ori se face primăvară,de trei ori pleacă şi vin păsările din ţările calde.Iar ei vorbesc şi vorbesc, despre viaţă. Despre viaţă,aşa, în general, chiar şi alcoolicii tineri se exprimăcu o caldă responsabilitate

şi dacă se mai bâlbâie şi se mai poticnescnu-i din cauză că ar expune idei teribil de profunde,

29

ci pentru că inspiraţi de tinereţeei reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante.

Dar Dumnezeu, în marea Lui bunătate, nu se opreşte aici.Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiuluişi îi invită pe alcoolici să privească.Şi chiar dacă din cauza tremuratului nu reuşesc să vadădecât un petec de iarbă,tot e ceva peste fire.

Până când se scoală unul şi strică totul. Şi zice:“În curând, în curând va veni seara,atunci ne vom odihni şi vom afla împăcare multă!”Atunci unul după altul se scoală de la mese,îşi şterg buzele umede cu batistaşi le este foarte, foarte ruşine.

Poezia este suprema terapie“ (I). Interviu cu Ion MURESAN

Autor: Svetlana CÂRSTEAN |  (Observator Cultural Nr 671 din 26 Aprilie 2013)

Poet optzecist, echinoxist binecunoscut, mai nou gazetar, redactor-sef la Transilvania Jurnal, Ion Muresan se caracterizeaza in primul rind prin discretie, cu toate ca, fundamental, este un exploziv, dupa cum se vede si din conversatia noastra. A publicat putin de-a lungul anilor, dar Cartea de iarna, volumul sau de debut, a ramas un reper in istoria poeziei romanesti a ultimelor decenii. In viata de toate zilele, Ion Muresan e spumos, plin de sarm si mare amator de placeri „facile“, dupa cum el insusi marturiseste. Poezia sa insa este sobra, lipsita de trucuri si, mai ales, onesta. Ea ordoneaza, disciplineaza, estompeaza entuziasmele si patetismele, tine in friu spaimele, plictisul, singuratatea si nebunia.

Poetul, o clinica ambulantaStiu ca v-ati intors de la Paris, unde v-ati uitat citeva lucruri importante. Ati adus ceva in schimb?

Am vazut ca un simplu poet poate fi foarte important. Ca este prevazut un loc special pentru acest doctor de spirite, pentru aceasta clinica ambulanta care este poetul. Poetului, la noi, ii este indusa

30

mereu, prin felul in care e tratat, credinta ca este inutil. Societatea incearca sa-l dezarmeze, aratindu-i ca el se afla, ca importanta, undeva pe linga copiii strazii, pe linga ciinii comunitari si ca el nu poate intra in nici un caz in calcule serioase. I se scot ochii poetului cu „inflatia de poezie“. Cuvintul „inflatie“ e suficient ca sa se uite lumea la poet ca la un ministru de finante dezastruos, ca la unul din pricina caruia ti se debranseaza caloriferul. Am mai spus acest lucru: nu este o inflatie de poezie. Poezia e o reactie de aparare a unui organism. Cind societatea este bolnava, exact ca atunci cind organismul este bolnav, ea secreta anticorpi. Explozia de poezie de dupa 1990 e un semn ca societatea este bolnava. Organismul social a secretat poeti, iar acestia din urma au rolul de a vindeca, de a anihila infectia, prin ceea ce scriu.

Orice poet are rolul acesta despre care vorbiti?

Da, orice poet, chiar si unul care nu are decit un singur cititor. Multi oameni traiesc cu viziera trasa. Si asteapta pe cineva care sa vina sa ridice aceasta viziera si sa-i ajute sa priveasca lumea drept in fata. Poetul e acela care ridica viziera si il lasa pe om sa se vada in oglinda. Astfel macar se poate barbieri si, cind se barbiereste, se poate privi in ochi. Eu nu sint critic literar, nu fac ierarhii si sint perfect de acord cu Nichita Stanescu care spunea ca toti avem loc in literatura romana. Ba, as zice, avem prea mult loc. Ierarhiile au o importanta secundara. Esential e rolul social al poetului. Dar am spus pina acum o groaza de prostii, pentru ca atunci cind vorbesc despre poezie nu mai stiu sa ma opresc. Cred ca poezia e suprema terapie, e salvarea Romaniei.

O practicati si dumneavoastra insiva ca pe o autoterapie?Da. Medicina propriu-zisa e un fel de mecanica auto. Medicii mai string un surub, mai inlocuiesc cite o splina si te pun pe picioare. Economistii mai potcovesc caii putere ai leului. Dar boala adevarata e in suflet. Si numai poezia te poate ajuta sa rulezi pe teren accidentat fara sa faci pana la inima.

Cartea lunii: Why nations fail? The origins of power, prosperity and poverty - de Daron Acemoglu şi James Robinson; Profile Books London 2012

31

O monografie de politică comparată, rezultat al multor ani de cercetare, care ridică problema marilor diferenţe dintre ţări. Care este explicaţia că o ţară ca Norvegia are o prosperitate stabilă, în timp ce Mali, Sudan şi Senegal rămân subdezvoltate? Cum se explică situaţia economică atât de contrastant diferită a celor două state coreene?Nu diferenţele culturale, istorice şi georgrafice sunt explicaţia, ci tipul de instituţii politice create de fiecare naţiune. În statele totalitare, instituţiile de tip extractiv sunt vinovate de menţinerea sărăciei, inducând cercul vicios al plutocraţiei, suprimării inovaţiei tehnice şi al progresului economic, al libertăţii individuale. În ţările în care libertăţile şi drepturile individuale sunt garantate, instituţiile care stimulează productivitatea şi creativitatea (instituţii inclusive) iniţiază cercul virtuos al oportunităţilor economice, prosperităţii şi acumulării de bogăţie şi putere, atât de către indivizi, cât şi de către naţiune.

Cartea a avut recenzii superlative, un mare succes la cititori, dar şi articole care au combatut-o. Unul dintre cei care a atacat cel mai puternic volumul lui Acemoglu şi Robinson a fost Bill Gates, pentru care teoria succesului prin prizma instituţiilor politice şi de stat e falsă. Reproducem mai jos fragmente din analiza făcută de Şerban Cioculescu.

De ce eşuează naţiunile?Șerban Cioculescu 29 aprilie 2013 publicat pe platforma LaPunkt.ro

„De ce eşuează naţiunile? Originile puterii, prosperităţii şi sărăciei” Cu certitudine, avem de-a face cu o carte fundamentală pentru a înţelege succesul şi respectiv insuccesul unor naţiuni, de-a lungul istoriei şi ajungând în prezent. De ce unele naţiuni au ajuns bogate, dezvoltate, fericite la nivel de masă în timp ce altele se zbat neputinicoase în sărăcie şi subdezvoltare? Doi autori prestigioşi de peste Ocean încearcă să ne răspundă credibil într-un volum monumental, de 528 de pagini.

D. Acemoglu este profesor la Departamentul de Ştiinţe Economice de la faimosul Massachussets Institute of Technology iar J. Robinson profesor de Ştiinţe ale guvernării la Universitatea Harvard şi cercetător asociat la Institute for Quantitative Social Science. Sunt doi oameni de ştiinţă prestigioşi, cu opere vaste şi apreciate în spate. Volumul este structurat în cinsprezece capitole, care ne poartă prin orizonturi geografice extrem de variate: Sudul SUA şi Mexic (Arizona, Sonora), Africa, Asia (Coreea de Nord şi de Sud, China), dar şi Europa, iar orizontul temporal ne poartă în Neolitic, în Antichitatea romană, în Evul Mediu, dar şi în secolul XX ajungând până în epoca actuală. Ideea lor fundamentală este că explicaţiile ce pun înapoierea

32

unor naţiuni pe seama climei, geografiei, raselor, culturii sunt simpliste şi scapă aspectul cel mai important. Anume instituţiile pe care diversele societăţi şi le-au format în timp.

Popoarele dotate cu instituţii care respectă dreptul de proprietate şi încurajează munca productivă în folosul indivizilor şi societăţii se dezvoltă spectaculos. Instituţiile inclusive apără drepturile de proprietate pe când cele extractive sunt cele ce permit uneo oligarghii să extragî în mod coercitiv resurse de la societate, menţinând-o în sărăcie şi supunere. Instituţiile politice şi economice inclusive conduc la un cerc virtuos deoarece se perpetuează pe termen lung pe când cele extractive conduc la un crec vicios al sărăciei şi subdezvoltării. Distrugerea creativă şi inovaţia sunt atuurile instituţiilor inclusive, pe lângă indispensabila centralizare a puterii statale, fără de care ar fi anarhie şi nesiguranţă. Autorii resping din start trei tipuri de ipoteze: „ipoteza geografiei” (ţări dezavantajate decisiv de aspectele geografice), „ipoteza culturală” (anumite culturi sunt mai apte să genereze bogăţie decât altele) şi „ipoteza ignoranţei” (popoare ale căror lideri nu ştiu cum să le aducă prosperitatea).

Un exemplu grăitor le ilustrează teoria: oraşul Nogales din Arizona (SUA) are şi o continuare în Mexic, peste graniţă. În timp ce primul e prosper şi liniştit, al doilea e sărac, subdezvoltat şi agitat în plan social. Să fie de vină inegalităţile cauzate de globalizare, lipsa investiţiilor în acea zonă? Sau poate lenevia proverbială a meridionalilor? Răspunsul stă în instituţiile care pot genera reforma politică şi economică. În timp ce SUA e o ţară dinamică, vie, creativă, Mexicul tinde să stagneze în planul reformelor, cu toate că apartenenţa la NAFTA a dus la venirea multor investitori şi la implantarea a sute sau mii de filiale de multinaţionale americane.

Instituţiile economice şi politice „cuprinzătoare” (inclusive) sunt cele care apără drepturile de proprietate, permit investiţiile în noile tehnologii iar în plan politic se bazează pe centralizarea puterii în stat şi pluralism în partajarea puterii.

Un citat este elocvent: “Inclusive economic institutions that enforce property rights, create a level playing field, and encourage investments in new technologies and skills are more conducive to economic growth than extractive economic institutions that are structured to extract resources from the many by the few”.

Un caz extrem de interesant este al Chinei, pe care mulţi strategi amnericani şi europeni o văd ca pe o rivala SUA la hegemonia mondială. Iată că Daron Acemoglu şi James Robinson se declară scepetici că şi în viitor China va continua procesul de dezvoltare şi îmbogăţire, sugerând că ar fi un uriaş cu picioare de lut! Deşi puterea politică e centralizată, creşterea economică are loc sub egida unor “instituţii extractive”, nu “inclusive”, deoarece o minoritate controlează puterea politică şi economică în stat şi exploatează în interes propriu resursele. De aceea nu se va produce fenomenul de “distrugere creatoare” iar rata inovaţiei va declina.

Dar despre România ce ar fi de spus? Profesorul de istorie economică Bogdan Murgescu, în volumul său ” România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)” a analizat în detaliu decalajele structurale care separă ţara noastră de Occident, arătând şi câteva momente în care s-a ratat startul în cursa de urmărire a plutonului fruntaş. Spre deosebire de Danemarca (1885-1914) sau Irlanda (1987-2007), România nu a fost capabilă să obţină “străpungerea pe calea dezvoltării”, adică prinderea din urmă a ţărilor dezvoltate.

33

Acesta crede că nu e nevoie de politicieni geniali sau mari altruişti, ci de curajul de a aplica reforme dureroase şi de o viziune politică, de instituţii bune şi de muncă serioasă şi bine făcută. Şi mai e nevoie de evitarea polarizării sociale extreme. Tot Murgescu afirma cu ocazia unui seminar economic că “lumea nu este egală, regula este nu convergenţa, ci divergenţa”. Convergenţa este posibilă când conjunctura şi mixul unor politici sunt bune. Acum, pentru România, conjunctura este bună. Austeritatea nu împiedică recuperarea decalajelor, dar te obligă să faci ordine în instituţii, iar funcţionarea instituţiilor este fundamentală pentru succesul economic”.

Din păcate România pare mai degrabă un bun exemplu de societate cu „instituţii extractive”, adică puterea economică şi politică tinde să aparţină unui grup restrâns care nu doreşte să împartă beneficiile cu restul societăţii. Dar în acest fel, energiile creatoare de bogăţii, inovaţiile, spritul antreprenorial sunt sufocate. Inegalitatea economică conduce la polarizare socială şi la declin al societăţii, prin pervertirea politicului, tot mai dominat de oligarhie. România pare dominată tot mai mult de instituţia „baronilor” locali, elitele politice par tot mai preocupate să exploateze în beneficiul propriu resursele naţionale.

Totuşi Acemoglu şi Robinson păcătuiesc oarecum prin simplificare: a explica succesul sau eşecul unor întregi societăţi umane de-a lungul a sute sau mii de ani de istorie doar prin instituţii politico-economice, diminuând factorii de mediu, climă, cei biopolitici, geografici şi evenimentele istorice de tip accidental, nu conduce mereu către cele mai corecte rezultate. Biologul şi ecologistul american Jared Diamond le reproşează mai ales diminuarea importanţei factorilor geografici, a celor legaţă de resursele naturale şi de sedentarizarea prin agricultură. E ca şi cum instituţiile ar fi apărut “în mod aleatoriu”, prin fericite înlănţuiri de evenimente.

De fapt, Acemoglu şi Robinson dau dovadă de radicalism şi occidento-centrism, negând capacitatea unui stat autocratic în plan politic dar cu economie de piaţă foarte performantă de a se reforma din interior, progresiv, organic. Pariul lor privind decăderea fatală a unei Chine care ar continua pe calea actuală este un fel de strategie win-win: dacă se va dovedi că este aşa, vor spune că au fost printre puţinii care au anticipat corect, dacă din contră, China va continua să prospere e de presupus că vor afirma că încă nu a venit momentul decadenţei sau că elitele chineze de fapt au acceptat subtil să schimbe instituţiile.

Editorialistul Gideon Rachman de la Financial Times reproşează celor doi autori, al căror studiu e comparat de unii experţi chiar cu “Bogăţia naţiunilor”, cartea clasică a lui Adam Smith, scrisă acum peste 200 de ani, că afişează un optimism exagerat în modelul occidental de democraţie şi în valorile asociate libertăţii, în dauna egalităţii şi solidarităţiiu sociale. O privire atent aruncată spre UE indică dificultăţile foarte mari pe care multe ţări democratice şi aparent prospere le au în a lupta cu şomajul şi spre a atrage investiţii, în ciuda existenţei unor instituţii pe care cei doi autori le-ar numi fără ezitare “inclusive”. Negarea şanselor pe termen lung ale Chinei, crede Rachman, face parte din tendinţa multor universitari americani de a considera că finalmente ţara lor va câştiga competiţia cu rivalul care e oricum mai înapoiat şi mai represiv politic. Aşadar fără libertate politică, centralizarea puterii statale nu pare a fi suficientă pentru a garanta succesul naţiunii pe termen lung. Rachman crede că elitele politice chineze au o doză bună de pragmatism şi că oricum Occidentul nu are vreo superioritate intrinsecă, bazată doar pe valorile sale.

34

În concluzie, avem de-a face cu o carte fundamentală, una din cele mai influente scrise peste Ocean în ultimii zece ani, redactată dintr-o perspectivă occidentală de tip liberal, care, deşi criticabilă din unele puncte de vedere, deschide ferestre largi de observaţie şi înţelegere.

Luna Iunie

Luna Iunie este una dintre cele patru luni gregoriene cu durată de 30 de zile. La 1 Iunie este începutul verii meteorologice în emisfera nordică şi al iernii în cea sudică, unde luna Iunie echivalează – ca temperatură şi evenimente meteorologice – cu luna Decembrie. Numele are două posibile explicaţii. Prima leagă numele lunii de zeiţa romană Juno (gr- Hera), soţia lui Jupiter şi protectoarea căsătoriilor şi a femeilor măritate. A doua este dată de poetul Ovidiu, care, în lucrarea sa Fasti, afirmă că Iunie vine de la juniores (tineri), în timp ce Mai este luna celor în vârstă (majores).

În calendarul românesc folcloric, Iunie este luna lui Cireşar.

Nichita Stanescu - Cireşar

Nimeni nu ne crede dacă sărutămpasărea din zbor, iarba înverzind.Noi suntem un fel de martoriai adolescenţei ruginind.

Nimeni nu ne spune: bea, flamândule!Nimeni nu ne spune: însetatule!Curge primavara pe sub fluturi, visător podeaua curge pe sub tine, patule!

Lasă-te pe somnul meu, tu vis frumos, cade-mi tu în gura mea uscată

roşie cireaşă dintr-un chiparos, zâna inventată! 

Date istorice şi evenimente în luna Iunie:35

4 Eliberarea Romei în al doilea război mondial (1944)

4 Reprimarea mişcării pentru democraţie a studenţilor chinezi în piaţa Tiananmen din Pekin, care s-a soldat cu numeroase victime urmate de represalii şi arestări (1989). Fotografia tânărului care a oprit coloana de tancuri stând în calea lor a devenit simbolul evenimentului.

5 Robert Kennedy a fost asasinat prin împuşcare în Los Angeles (1968)

6 D-day ziua debarcării trupelor aliate (engleze, americane, poloneze, franceze) pe plajele din Normandia, cu deschiderea frontului european de nord (1944). Aliaţii au avut pentru Operaţiunea Overlord 1.527.000 de militari, 47 de divizii, 4.400 de nave şi 11.000 de avioane. Germanii aveau 60 de divizii în nordul Franţei şi în Olanda. Pierderile aliate au fost de 15.000 de morţi şi peste 300.000 de răniţi.

10 În orăşelul Lidice, din Cehoslovacia, trupele SS au condus o operaţiune de represiune, după asasinarea lui Reinhart Heydrich. Au fost ucişi 172 de bărbaţi şi băieţi (1942)

13 Înălţarea Domnului: la patruzeci de zile de la Înviere, în Joia din a şasea săptămână după Paşte, se sărbătoreşte ziua în care Iisus s-a înălţat la cer, de pe Muntele Măslinilor, în prezenţa Apostolilor şi a doi îngeri.

13 Ziua Eroilor. Prin hotărârile Bisericii Ortodoxe Române din 1999 si 2001, ziua de Înălţare a fost declarată Ziua Eroilor, în care toate bisericile din România fac slujbe de pomenire a celor care s-au sacrificat pentru Ţară.

14 John Adams a introdus in Congresul American rezoluţia pentru votarea drapelului american, cu cele treisprezece benzi alb-roşii şi cele treisprezece stele

36

aurii pe fondul albastru “noua constelaţie americană în univers” (1777). În USA se sărbătoreşte Flag Day.

18 Înfrângerea lui Napoleon la Waterloo (Belgia) de către coaliţia de trupe engleze, belgiene, olandeze şi prusace, sub conducerea generalului Wellington. A fost sfârşitul Imperiului Francez Napoleonian (1815)

19 Executarea spionilor Ethel şi Julius Rosenberg, care au înmânat agenţilor URSS planurile tehnologice ale armei nucleare (1953)

21 Solstiţiul de vară în emisfera nordică (şi cel de iarnă în emisfera sudică). În emisfera nordică se înregistrează ziua cea mai lungă şi noaptea cea mai scurtă. Acest lucru se datorează înclinaţiei de 230 26’ a axei pământului faţă de orbită, când emisfera nordică ajunge la cel mai apropiat punct de soare (solstiţiul nordic). Peste 6 luni, la 21 decembrie, acelaşi lucru se întâmplă pentru emisfera sudică (solstiţiul sudic). În ţările anglosaxone, ziua se numeşte midsummer.

Numele de solstiţiu vine din limba latină, prin combinarea susbtantivului sol (soare) şi a verbului sisto, sistere (a sta, a fi nemişcat, a se plasa). Famila de cuvinte cu origine în acelaşi verb este foarte cuprinzătoare: asista, exista, persista, consista, resista, insista, etc.

23 Duminica Rusaliilor, Duminica Mare, Duminica Cincizecimii. La cincizeci de zile de la Înviere, în anul 1, s-a petrecut Coborârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor, care s-a făcut “ca o suflare de vânt”, sub chipul “limbilor de foc”, prin care li s-a dat acestora o putere mare, necunoscută până atunci. Ei au fost transformaţi din simpli pescari sau ciobani în misionari neînfricaţi, care s-au răspândit în lume şi au făcut cunoscute cuvintele Domnului. Este considerată ziua de naştere a Bisericii Creştine.

28 Au fost asasinaţi la Sarajevo principele moştenitor al tronului Imperiului Austro-Ungar Arhiducele Ferdinand şi soţia lui (1914), eveniment care a dus la declanşarea Primului Război Mondial (1914)

28 Sfârşitul Primului Război Mondial, prin semnarea Tratatului de la Versailles, care a împus Germaniei obligaţia de a ceda Franţei Alsacia şi Lorena, de a plăti despăgubiri de război de 15 miliarde de dolari ţărilor învingătoare şi de a respecta interdicţia de reînarmare (1919)

29 Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Cei doi întemeietori ai Bisericii Creştine au fost ucişi la Roma din ordinul Împăratului Nero. În anul 64, Petru a fost executat

37

prin răstignire cu capul în jos, iar în anul 67 Pavel a fost decapitat. Epistolele lor (Pavel a scris 14, iar Petru 2) sunt texte canonice ale Noului Testament, au valoare de documente istorice şi de stabilire a principiilor creştinismului.

 Paul often uses the words “Gospel of Christ” that means “Good news about the Messiah”. The word “Christ” or “Messiah” means the Anointed One. This refers to the Jewish belief that in the last days of this earth God would rise up and anoint a Chosen One who would then lead the people of Israel. The Good News for Paul is that, according to the Gospels, this figure has come. In the century before Christ was born the Jews believed in the arrival of a Messiah of royal birth, and descendant from King David, who would deliver them from their Gentiles oppressors, the Romans. His victory would be both military and mystical. This was believed by the Sadducees and the Pharisees, but also by the sect at Qumran on the Dead Sea. The Book of Daniel, written between 167 and 164 BC, that is before the rebellion of the Maccabees against the Seleucids, foresaw the collapse of the Greek Empire and the triumph of a Jewish hero who would introduce a government of the Holy Ones who had kept faith.

According to Paul this hero was Joshua, Yeshu, or Jesus, that means Savior. Some of the people who heard the words of  Paul may have been Jews of the Diaspora, those who did not live in the Promised Land, but the majority were Greeks with different expectations about God. For these Gentiles who were not acquainted with the idea of the Messiah, it would have been easier to identify him with a kind of demigod or a God incarnate. As soon as Paul had succeeded to implant the Jewish Messianic idea, the Gentiles had no difficulty in turning Jesus into a God. In

38

this environment the Jewish Messiah was perceived as Divine and Jesus as a God. Paul, on the contrary, never said explicitly that Jesus was God but only that he was the image of God. However in the following years his opinion changed and Jesus became a sort of Divinity. (Fragment din studiul despre Sf. Pavel de Theophyle, publicat pe platforma religionacademy.com)

30 Congresul a votat cel de al 26-lea amendament al Constituţiei Americane, care a redus vârsta de vot de la 21 la 18 ani (1971)

Rubrica gastronomică

De-ale gurii în Cireşar – de Mihai Creangă şi MS Martin

O recomandare din Floarea Medicinii (operă plină de duh şi de farmec literar a savanţilor reuniţi în Şcoala din Salerno1) sună cam aşa: De mănânci seara puţin, noaptea dormi fără de chin – ceea ce pare un adevăr necesar, nu însă şi suficient, pentru somnul sănătos, căruia îi trebuie mai mult o conştiinţă curată decât o cină monahală. Oricum, sfatul regimului salernitan este mai blând decât proverbul chinezesc amintit în rubrica trecută, dar amândouă ne îndeamnă la cam aceleaşi lucruri, pe care – de fapt – oamenii le ştiu de sute de ani. În sfârşit, nu am de gând să transform rubrica asta – altminteri, veselă până acum – într-un scurt tratat de alimentaţie raţională, căci şi ce e scurt poate fi plicticos din belşug.

Noi ne-am mulţumi de ne-aţi urma şi un singur sfat, ş-acela nu priveşte cina, ci acea masă peste care mulţi din noi “sar”: micul dejun. În acest număr din Cireşar, vom găzdui o pledoarie pentru masa de dimineaţă.

În toate culturile, mâncatul înainte de începerea zilei de activitate e obligatoriu şi micul dejun este numit cea mai importantă masă a zilei. Românii, într-o ciudată alăturare a plăcerilor gustative cu cele erotice, au dat sentinţa uşor de înţeles şi de ţinut minte: Mâncarea de dimineaţă e ca însurătoarea de tânăr.

1 Şcoala din Salerno (Scuola Medica Salernitana) a fost prima şcoala medicală a lumii europene renascentiste. Salerno este un oraş din Sudul Italiei, port la Marea Tireniană. Folosind vechi texte antice ale lui Hippocrates , Galen şi Dioscorides, alături de texte ale marilor doctori arabi, traduse în latină, doctorii adunaţi la început într-una din mânăstirile din Montecassino au creat, cu începere din secolul IX-lea, o şcoală care a devenit faimoasă, a educat generaţii de noi doctori şi a publicat multiple cărţi de medicină şi prevenţie a bolilor. După secolul XIII, şcoala salernitană a fost întrecută de cea a Universităţii din Montpellier. Editura Medicală din Bucureşti a publicat în anul 1975 volumul Regimul sănătăţii al Şcolii din Salerno sau Floarea Medicinii.

39

Literal, breakfast înseamnă întreruperea postului; după lungile nopţi care începeau la căderea devreme a întunericului din Anglia timpurie, lipsa mâncării dura foarte mult, cu mult peste douăsprezece ore şi prima masă a zilei era şi este şi astăzi binevenită, la capătul unei aşteptări lungi, cu atât mai mult dacă cel în cauză a respectat recomandaţia de frugalitate vesperală.

Englezii deosebesc două tipuri de breakfast, cel insular şi cel continental. Primul este solid şi satisfăcător şi conţine în mod oblgatoriu: ouă, fasole, cârnaţi, ciuperci, legume şi cartofi raşi prăjiti în grăsime, sau toast. Britanicii nu prea se dau în vânt după piţifelnicii de europeni care mănâncă dimineaţa doar ceva patiserie, fructe şi cafea, ca să nu mai vorbim de francezii meschini, ei minţindu-şi foamea dimineaţa cu un croissant pirpiriu.

40

 În Statele Unite, la majoritatea hotelurilor se păstrează disjuncţia breakfast american/ continental (european, nebritanic), primul fiind cel mai adesea o combinaţie de

ouă, slănină prăjită, cârnăciori şi toast.

Cu cât mergi mai în sud, cu atât mai des se adaugă grişul fiert în apă cu puţin unt, iar în Texas, cârnăciorii pot fi înlocuiţi cu un steak sănătos.

Un breakfast “istoric” este cel cu clătite în sirop de arţar. În vremea colonizării timpurii a continentului american, familiile de colonişti călătoreau cu acele care mari trase de catâri sau boi, în care îngrămădeau toată avuţia lor, plus un sac de făină, unul de fasole, câteva tigăi, un bidon de untură şi un butoiaş de sare. Ajunşi seara la locul de popas, bărbaţii aşezau carele în cerc, puneau înăuntru oamenii şi animalele şi, înainte de culcare, înfigeau topoarele în arţari, punând sub topoare vase de

colectat siropul care curgea peste noapte, picătură de picătură. Dimineaţa, femeile aţâţau focul, fierbeau cafeaua şi puneau în tigaie aluat de făină cu apă, care făcea groasele clătite americane,c are se mâncau bine însiropate.

Dacă mergi la New York sau în New England, ai să găseşti breakfast-ul cu somon afumat, pe felii de toast, unse cu brânză cremă, peste care se pune ceapă şi capere. În Louisiana, unde în gospodăriile din delta Mississippi-ului nu se găsea în fiecare zi slănină sau cârnaţi, dar era din belşug pescărie, inclusiv raci şi creveţi, breakfast-ul putea fi o fiertura de griş, cu sau fără ouă, peste care se turnau shrimpii in sos picant de roşii şi ardei iute. Astăzi, acest fel de mâncare, cu ceva adausuri sofisticate, e întâlnit frecvent în marile restaurante.

41

Cei mai mulţi oameni, în România nu au timp să gătească un mic dejun, înainte de plecarea grăbită la lucru. De unde răgaz pentru balmoş, ochiuri în apă, omlete cu ciuperci şi verdeţuri, cartofi toci cu ceapă sau chiar batrâneştile lapte cu colărezi, puricei de mămăligă sau sandwich-uri calde. Dar două felii de pâine prăjită, cu puţin unt sau margarină şi o linguriţă de

gem, sau un ou fiert şi o felie de brânză pot însoţi cafeaua de dinainte de apariţia zorilor. Nemaivorbind că în multe oraşe româneşti a pătruns gigantul McDonald’s şi noi continuăm să ne omorâm după Egg McMuffin sau Chicken Biscuit. Bune şi doar cu 300 de calorii de care să te simţi vinovat.

42

Pictorul lunii: Georges Mazilu

43

Petrecerea

Fată

Georges Mazilu s-a născut la 8 Ianuarie 1951 în România, a studiat la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din Bucureşti şi s-a

44

stabilit în Franţa în anul 1982. Cariera lui de succes s-a soldat cu numeroase expoziţii, critici laudative şi vânzări profitabile. Este considerat un artist suprarealist, care adaugă modernităţii tehnica veche şi tonurile Renaşterii nord europene. “ Pictura lui Mazilu exprimă o atmosferă neobişnuită, are un aer de disperare. Executate cu maiestrie şi de o frumusete care vrăjeşte, caracterele lui apar ca figuri misterioase, surprinse într-o contemplare profundă, sau îngheţate în mijlocul unor acţiuni rituale enigmatice”.(Sam Hunter)

Înţeleptul şi modelul

45

Tabla de şah

Emigranţii

46

Nu există natură în operele lui Mazilu, doar personaje. Ele au feţe stranii, câteodată seamănă cu animalele, au poziţii şi se găsesc în situaţii neînţelese, sau fac acţiuni şi mai greu de înţeles. Animalele, câini, pisici, rozătoare au clar figuri şi expresii omeneşti.

Pisica de asalt

47

48

Am părăsit România lui Ceauşescu în 1982; unele figuri şi personaje din opera mea actuală, aşa cum apar groteşti şi absurde, îşi pot găsi explicaţia în anii mei de tinereţe, petrecuţi în România socialistă. (Georges Mazilu)

Pictorul şi modelul

49

La origine, compoziţiile mele sunt construcţii abstracte, pe care eu le transform treptat în reprezentări în imagini. ..Încerc să nu las logica să se amestece…în final, lucrez să creez în jurul lor o atmosferă care le completează lumea, o lume care reflectă complexitatea şi realităţile psihologice ale propriului nostru mediu (Georges Mazilu).

50

Atingerea

Cursa

51

52