vladimir helmis - tara mea

8/12/2019 Vladimir Helmis - Tara mea

http://slidepdf.com/reader/full/vladimir-helmis-tara-mea 1/4

1

Vladimir Helmis

http://azati.idle.ro

Țara mea

Monolog scris pentru un licean, actorul este preferabil sa fie de genul masculin.

(Biroul directoarei liceului. Intră liceeanul, îmbrăcat contemporan, nu foarte

anarhist, dar nici foarte cuminte. Merge nepăsător spre scaunul care e așezat cu

fața la public. Își târăște picioarele. Se așează pe scaun și se uită spre public,

acolo unde se află interlocutorul lui imaginar, doamna directoare a

liceului. Tăcere.)

LICEEANUL: Bună ziua, doamnă directoare. Da, iarăși ne vedem. Ce să fac, nu

e vina mea dacă profesorii mă tot trimit la dumneavoastră… nu că nu mi-ar face

plăcere aceste întâlniri săptămânale… E foarte plăcut aici la dumneavoastră.

(tăcere în care ascultă replica imaginară a directoarei)

Nu, nu știu pentru ce m-ați chemat. Serios nu știu, nu vă mint.

(tăcere în care iar ascultă ce i se spune)

Dacă stau să mă gândesc… nu poate fi pentru absențele de la ore, că am

discutat deja despre asta… Fumatul în curtea liceului? Păi da, v-am promis data

trecută, știu, dar v-am promis că nu o să mă mai las prins, nu că o să încetez. Și

dumneavoastră sunteți fumătoare, așa că știți cum devine chestia asta. Nu îi poți

cere în mod serios unui om să se lase de fumat dacă el nu vrea. Nu, nu m-a mai

prins nimeni. Deși mi se pare o lașitate. Toți profii fumează în curte și știu și ei

foarte bine cine dintre elevi fumează, dar se prefac că nu observă dacă nu fumezi

sub nasul lor. Ipocrizie ca la noi mai rar… Ce rost are să îl pedepsești pe unul

dacă pe ceilalți îi lași nestingheriți? (tăcere)

Respect? Ce respect e ăsta dacă ei se prefac că nu ne văd? E o simulare de

respect dacă mă întrebați pe mine, nu vor să îi respectăm cu adevărat, ci doar să

ne prefacem că. Iar eu ipocrizia asta nu o înghit. Și nu înțeleg de ce o țigară

aprinsă de un om jignește pe un altul care e și el fumător.

(își aprinde o țigară)

Nu vă uitați așa la mine, că și dumneavoastră fumați. Ah, nu sunt major? Peste

o lună o să fiu, ce o să se schimbe? Și da, fumez de 4 ani. Nu am învățat să mă



2

las de f umat în ăștia 4 ani, în schimb am învățat cum să mă ascund de adulți.

Super-tare, mă călesc pentru viață, învăț să mint de la profii mei. Nu știu ce zic

legile alea tâmpite, dar eu mă consider un adult. Au dat legea cu 18 ani pentru

că trebuiau să tragă linia undeva, formal. Da, in fine. Spuneți-mi totuși pentru

ce m-ați chemat.

(pauză)

Ce compunere? Aaa, la română? Sincer, nici nu mai știu ce am scris în lucrarea

aia. Dați-mi să văd.

(examinează foaia luată de pe masă și citește cu voce tare)

„Realizați o descriere liberă a României ca geografie literară pornind de la

comparația între Sadoveanu, Vlahuță și Calistrat Hogaș.”

(izbucnește în râs) A, prostia asta? Doamne, dar nu înțeleg de ce s-a supărat. Doamna profesoară

e foarte sensibilă la chestiile patriotice. Da, nu am scris ce se aștepta ea, și?

Adică eu trebuia să lălăi în lucrarea aia ce țară minunată avem și ce geografie

extra-super-mega-ordinară și ce genii au fost tembelii ăia trei care au descris

fiecare frunzuliță și gândăcel din țară ca să nu se piardă cumva! Pentru urmași

au scris ăia și au sperat că poate poate o să punem botul la vrăjeala lor. Dar știți

ce, eu cred că și lor le era la fel de greață de România așa cum ne e nouă azi.

Pentru că nu poți trăi într-o țară cu frunze, munți și gândăcei frumoși dacă

oamenii de lângă tine te fac să vomiți în fiecare zi. Și da, asta i-am scris în

lucrare. Și puteți să îi transmiteți din partea mea că data viitoare, dacă nu vrea

să afle ce gândesc elevii ei, să nu le mai ceară părerea. Să nu îmi ceară mie

descriere liberă și pe urmă să se supere că chiar am spus ce gândesc. Să bage

acolo în cerință: „Copii! Scrieți laudativ!”. Ca să știe și proștii ca mine că nu e

voie la gândire. Nu că mi-aș fi făcut iluzii despre asta.

(pauză)

Dar nu am jignit pe nimeni. Dumneavoastră nu puteți ieși din paradigma asta a

ipocriziei necesare și asta nu înțeleg eu. Adică mie mi se pompează patriotism cu

forța la toate orele pe gât, la istorie, la geografie, la română! Vin niște profi și mă

bat la cap non-stop ce țară extraordinară e asta, deși nici ei nu o cred, adică ei

încep cu minciunile, și eu trebuie să repet ca papagalul ce vor ei. Dar dacă nici ei

nu cred asta, de ce să o spun și eu? De ce mă forțați să învăț să mint? Spuneați

că sunt minor, legal vorbind. Ok, dar e legal ce faceți voi aici cu mine? Suntminor, deci fără discernământ, așa că voi nu aveți voie să mă spălați pe creier.



3

Scrie în lege pe undeva. Și ce sperați voi să realizați cu asta? Adică brusc o să

încetez să observ lumea din jurul meu și o să cred în ce îmi zice un tip mort de o

sută de ani din manualul de română? Faceți asta pentru că știți că o să ne cărăm

de aici, unii cum terminăm liceul, alții după facultate, și sperați cumva că

spălarea asta pe creier o să funcționeze și o să ne oprim din emigrat? E o metodă

tâmpită și nu văd cum ar merge vreodată. E o minciună atât de grosolană încât

mi se face mie rușine pentru voi când o aud. Ce fel de oameni au putut inventa

chestia asta? Ce fel de oameni s-au uitat în jurul lor la gunoaie, la mizeria

umană, la suma de lașități și trădări, la invidia și aroganța românilor, și au zis:

da, e o țară minunată, e superb aici? Cine sunt ăștia care au scris manualele cu

patriotisme? Chiar aș vrea să îi cunosc, să mă uit în ochii lor și să îi întreb dacă ei

trăiesc în aceeași lume cu mine. Ce fel de oameni au avut geniala idee sănumească negrul alb și să spere că vor fi crezuți?

(pauză)

Da, în fine. Știu că nu e vina dumneavoastră, asta e programa, am mai auzit

scuza asta. Dar de ce acceptați să predați mizeria asta? De ce acceptați să

răspândiți niște minciuni? Ah, am uitat, voi oricum sunteți obișnuiți cu ipocrizia,

voi nu vreți respect, vreți doar să îl simulăm chiar dacă râdem de voi pe la spate.

OK, dar tocmai pentru că eu vă respect, nu vreau să fac asta. Eu nu o să râd de

profesorii mei prin recreații și în rest să le zâmbesc în față ca un mielușel ipocrit.

Eu prefer să le spun adevărul, bărbătește, fie și într-o lucrare scrisă, pentru ca ei

chiar să știe ce gândesc. Nu le convine, asta e problema lor. Nu i-am insultat pe

ei, ci țara asta, nu ar trebui să o ia personal dacă nu scrie în buletinele lor că îi

cheamă România.

Cât despre mine, normal că am să plec, nu am făcut niciodată un secret din

asta. Cum termin liceul, mă car la o facultate din Europa, nu contează care,

prima care mă primește. Îmi pare rău doar de colegii care rămân aici să învețe

lecțiile ipocriziei și ale respectului simulat. Eu știu foarte bine ce las în urmă, nu e

o problemă. Țara nu există pentru mine, e o abstracțiune. Există câțiva oameni,

câteva rude de care o să îmi fie dor, câțiva prieteni. În schimb țara mea nu știe

pe cine lasă să plece. Nu contează câți pleacă zilnic, în valuri de aici, ci cât de

inteligenți erau. E de ajuns să plece 5 oameni geniali pentru ca România să nu

mai existe în nici un spațiu intelectual. 5 oameni, cât degetele de la o mână, și

gata, totul s-a terminat cu noi, cultural vorbind. Și nici eu, nici dumneavoastrănu știți dacă ei nu au plecat deja sau mai sunt încă aici. Nu avem cum să aflăm



4

asta. Poate peste o sută de ani se va ști. Imaginați-vă că în secolul 19 ar fi

emigrat din România Eminescu, Caragiale, Creangă și Slavici. Atât, ăștia 4 și

literatura română nu mai exista. Nici nu ne putem imagina ce limbă am fi vorbit

noi azi fără aceia 4. Și ei n-au plecat pentru că nu aveau unde. Dar noi avem. Eu

am unde și am să plec. Îmi place să îmi imaginez că și eu sunt unul din cei 5

oameni esențiali pentru România. Nu știu dacă ceilalți au plecat deja, dar eu simt

că trebuie să plec, nu am cu cine vorbi, toți și-au plecat capetele în supunere

ipocrită. Nu vreau să rămân singur aici pe un cadavru de țară.

vladimir helmis - tara mea

Documents