Arta si oniric

Umanitatea a incercat mereu sa isi explice mecanismul si scopul viselor, interesul pentru acestea traversand deopotriva stiinta si arta. In antichitate, zeul Morfeu era initiatorul acestui fenomen, omenirea aflandu-se inca in stadiul in care inexplicabilul era personificat si atribuit unor entitati superioare. Mai tarziu, iesind din acest confort, vom intalni diverse abordari asupra lumii onirice, care va suscita un interes cu atat mai mare cu cat niciunul dintre biologii, psihologii, filozofii si artistii care l-au studiat nu il vor putea cuprinde in intregime. Doua dintre curentele artistice care au integrat visul in insusi procesul de creatie sunt romantismul si suprarealismul. Viziunea lor este diferita, dar se va simti in ambele perioade dorinta de a lega ziua si noaptea, misterul si constiinta intr-un tot unitar.Visul si romantismul

Romanticii vad visul ca pe o cale a cunoasterii, un limbaj poetic, diferit de cel al starii de veghe, prin care se poate ajunge la unitate. Visul este cu siguranta ireal, dar este compus din imagini care au o ordine, desi alta decat cea dictata de constiinta. Lumea onirica exista, doar functioneaza dupa alte reguli. Arta este, la randul ei, o insiruirea de imagini, de simboluri, care sugereaza intelesuri subtile, acesta fiind punctul in care visul si arta se vor intersecta. Una dintre limitarile acestei abordari este insa faptul ca in cunoasterea suprema, spre care tinde fiinta omeneasca, nu exista imagine, nu exista poezie. Odata echilibrul atins, drumul spre el va fi distrus. Astfel, fundamentul de cercetare se va autodistruge, asa cum suprinde si Albert Beguin in Sufletul romantic si visul: A vrea sa faci din poezie calea cunoasterii, care duce la totala despuiere de imagini, iseamna sa o incarci cu cele mai nobile sperante omenesti. Dar totodata inseamna sa o conduci spre propria-i negare. In mod similar, Kafka afirma in Prometeu ca a incerca sa explici inexplicabilul, desi folosind un substrat de adevar, te va conduce la un rezultat care nu poate fi explicat, paradox care se naste pe drumul spre cunoastere. Cu toate acestea, el nu anuleaza conceptual de unitate, de echilibru, de integrare a individului in univers.

O alta trasatura a operelor romantice este caracterul deschis, neterminat. Artistul cauta modalitati de a ajunge la cunoastere, constient fiind de limitarile sale. Ca si visul, opera sa lasa impresia sensului care scapa printre degete, este prezent dar nu va putea fi niciodata fixat, definit complet; va fi abandonat, nu finalizat si mereu deschis spre perfectionare.

Dar viziunea asupra lumii onirice in aceasta perioada decurge in primul rand din conditia artistului. El este vazut ca vasul prin care curge cunoasterea, nu un dumnezeu creator. El este cel care comunica intelesuri dintr-o lume care ii este in acelasi timp exterioara si parte integranta, asa cum in vis suntem cei care genereaza o lume asupra careia insa nu detinem controlul.

Pe de alta parte, scopul artistului este de a ajunge la opera transmisibila. Astfel, desi ea il reflecta pe artist, nu poate sa dezvaluie mecanismul prin care acesta creeaza deoarece nu va fi inteles. Visul, fiind un limbaj foarte specific, individual, trebuie folosit ca o cale spre crearea unor imagini comune celor sensibili la adevar. Altfel, transpus direct din subconstient in mecanismele de operare ale constiintei, nu va fi semnificativ pentru nimeni, va fi doar o insiruire de imagini fara sens. Logica simbolica a visului nu poate fi tradusa in cea din starea de veghe, poate de aceea este uitat atat de repede. Acesta este insa punctul in care romantismul si suprarealismul se diferentiaza complet.

Visul si suprarealismul

In timp ce romantismul se baza pe a aduce la suprafata fondul, sursa viselor ca mijloc cercetare a profunzimii naturii universului si de unificare inspre perfectiune, suprarealismul trateaza visul din perspectiva freudiana. Astfel, starea de visare este un mecanism al subconstientului de a aduce la suprafata intr-o forma initial de neinteles a unor straturi reprimate ale individului. Forma pe care acestea o iau este determinata asociativ, aceasta fiind si modalitatea prin care Andre Breton defineste in primul sau Manifest al suprarealismului actul creatiei: Automatism psihic prin care isi propune sa exprime fie verbal, fie in scris, fie in orice alt chip, functionarea reala a gandirii, in absenta oricarui control exercitat de ratiune, in afara oricarei preocupari estetice sau morale. Astfel, adevarul si arta se afla in forme de asociatie bazate pe atotputernicia visului, pe jocul gandirii eliberate de constrangeri.

Ideea de vis care constituie un fundament comun tuturor indivizilor, din care patrund intelesuri in mod individual, dar comune intregii umanitati este abandonata. Actul artistic trebuie vazut ca o explorare libera a subconstientului si transpus in arta este mecanismul superficial de producere a visului, asa cum este inteles la momentul respectiv, simbolul ocupand un rol important.

Incursiunile artistului in lumea oniricului nu s-au oprit la suprarealism si fascinatia fata de aceasta parte misterioasa a fiintei umane isi va face mereu loc in arta, indiferent de perspectiva din care este privita. Albert Beguin avertizeaza totusi asupra granitei dintre vis si realitate, usor de confundat in acest demers: Scapand din inchisoarea eului constient, trebuie sa ai grija sa nu te lasi prins in inchisoarea visului, de unde nu exista intoarcere (Sufletul romantic si visul).