violenta in scoala - studiu de caz

7/28/2019 Violenta in Scoala - Studiu de Caz

http://slidepdf.com/reader/full/violenta-in-scoala-studiu-de-caz 1/10

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIUDEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA

PERSONALULUIDIDACTIC

PROGRAM DE STUDII PSIHOPEDAGOGICE, NIVEL IISPECIALIZAREA – LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ

Sibiu, 2012

Studentă :Profesor : Lect.univ.dr. Diana Mihăescu

Disciplina : Comunicare Educaţională



VIOLENŢA ÎN ŞCOALĂ

Ce este violenţa?Prima definiţie ne-o oferă DEX-ul însuşi, referindu-se la lipsa de stăpânire în

vorbe sau în fapte; vehemență, furie, utilizarea for ței brutale; constrângere,

violentare; siluire; încălcare a ordinii legale.

Oamenii, de-a lungul timpului, au încercat să îşi eplice aceste „reacţii” , aceste

ieşiri cu caracter inuman, unii dintre ei găsind propriile lor formulări, incluzându-le în

diverse pasaje din scrierile lor. De exemplu, Octav Bibere afirmă faptul că „Violenţa

este un teritoriu de exprimare a frustrărilor înghesuite”, scriitoarea Valeria Mahok

vede violenţa ca fiind „Răutatea genetică neînţărcată la timpul potrivit”, profesorul

şi scriitorul de limba română, Costel Zăgan consideră violenţa drept „Tot ceea ce

desfigurează condiţia umană”, Mahatma Gandhi, părintele independenței Indiei și

inițiatorul mișcărilor de revoltă neviolente, susţine faptul că „Violenţa este arma

celor slabi”, scriitorul Isaac Asimov afirmă într-una din lucrarile sale faptul că

„Violenţa este ultimul refugiu al incompetenţei”, sau, din perspectiva lui Alan Brien,

„Violenţa este replica incultului”. Cu certitudine lista este infinită şi complexă,

fiecare persoană înţelege ideea de violenţă sau actul în sine într-un anume fel, fiecare

conferindu-i propria sa definiţie.Generalizând ideea de violenţă, din perspectvă personală, înţeleg prin aceasta

totalitatea formelor de manifestare, fie ele verbale sau fizice, menite să aducă durere,

chin, teamă, decepţii, traume, neîncredere, în sens larg, însumarea a tot ceea ce

numim suferinţă!

Din nefericire, acest cuvânt ne este tuturor din ce în ce mai cunoscut, fiind tot mai

des întâlnit, ajungând într-o oarecare măsură să îşi piardă acea tărie care îl reprezintă,

care îl face să rămână un fapt rău şi interzis. Situaţia a devenit cu atât mai alarmantă,cu cât ne izbim de violenţă pe stradă, în mijloacele de transport, la şcoală, în familie,

în cercul de prieteni, în presă, într-un cuvânt, peste tot.

Anumiţi oameni de ştiinţă, renumiţi psihologi, au concluzionat faptul că anumite

persoane recurg la aceste manifestări din instinct, tocmai din dorinţa de a trăi şi de a

stăpâni puterea. Insuşi Freud afirmă faptul că actul de violenţă este rezultatul unei

frustrări, precedată de un comportament violent.

Tipuri de violenţă



Violenţa, precum aminteam anterior, este un act întâlnit în toate mediile, astfel că

putem vorbi în sens larg despre: violenţa verbală, violenţa fizică, cea emoţională,

cea sexuală, neglijenţa părinţilor faţă de copii, etc. Aceste tipuri de violenţă, la

rândul lor, se întalnesc pe stradă (între diverse grupuri), în presă (personele publice,

dar şi cetăţenii obişnuiţi fiind implicaţi), în familie (faţă de copii, faţă de mame sau de

persoanele vârstnice), în şcoli (între elevi sau între elevi şi profesori), iar în cadrul

lucrării prezente mă voi axa pe acest ultim aspect.

Violenţa în şcoală – cauze şi mijloace de manifestare

Familia este „instituţia” menită în scopul educării copilului. Se presupune că

familia este fondată pe cele mai sacre principii şi valori morale precum : iubire,

respect, înţelegere, devotament, bunătate, recunoştinţă. Părintele are obligaţia morală

de a-şi educa copilul după aceste valori, care au puterea de a-l forma ca viitor om

cinstit, corect. respectuos, iubitor, paşnic, înţelept, adică un bun exemplu pentru cei

din jur. În continuare, şcoala este cea care solidifică bazele create de familie, oferind

viitorului elev surse mai ample şi complexe procesului de învăţare şi formare. Ca

fiecare lucru, şcoala are aspectele ei pozitive şi negative. De ce? Pentru că, din

nefericire, în şcoală, sau mai concret, într-o sală de clasă, nu vom putea întâlni

niciodată elevi proveniţi din acelaşi mediu : cu certitudine într-o clasă vom avea de-a

face cu cel puţin un copil care probabil asistă la certuri şi scandaluri în familie, sau

mai grav, chiar bătăi, vom cunoaşte probabil un elev care, din lipsă de timp din partea

părinţilor ocupaţi cu serviciul îşi petrece mare parte în faţa blocului împreună cu

anumiţi copii care îl instigă la violenţă, sau chiar este maltratat şi din teama de a nu i

se întămpla altceva mai grav recurge la tăcere… Invidia poate consta într-o altă cauză

capabilă să stârnească un comportament violent la nivelul elevilor dintr-o clasă.

Acestea sunt doar o mică parte din situaţiile care îi determină pe elevi să recurgă la un

comportament violent. În astfel de circumstanţe, acest tip de elevi vor fi marginalizaţi,

trataţi cu indiferenţă (dacă nu cumva cu răutate) în locul încercării de a soluţiona

problemele care le motivează atitudinea şi comportamentul. Şcoala este instituţia în

care elevii se formează încetul cu încetul în devenirea lor ca modele, ca adulţi, ca

persoane responsabile, independente, etc.

Este important să enumerăm modurile de manifestare ale comportamenului

violent în şcoală, întâlnit la elevi : injuriile sau cuvintele jignitoare sunt cele mai des



întâlnite în mediul şcolar, fiind urmate de ameninţări, batjocoriri, torturări psihice,

derâdere, lovituri, maltratări, viol, furt, trafic de droguri, fumatul în timpul

orelor, jignirea cadrelor didactice şi încercarea de a le înfrunta, absentarea de la

orele de curs, iar în situaţii extreme torturarea pană la moarte, omorârea în

bătaie . Probabil, dacă s-ar realiza un clasament, s-ar spune că violenţa verbală nu

este o formă atât de gravă, precum cea fizică, dar nu este deloc adevărat; mai devreme

sau mai târziu, violenţa verbală atrage după sine şi violenţa fizică, iar în locul de a le

atenua, lipsa intervenţiei şi neajutorarea elevilor implicaţi în această situaţie, vor

provoca distrugeri de vieţi. Violenţa verbală este metoda de intimidare, de afirmare şi

impunere în faţa colegilor, cel mai des întâlnită; astfel atacantul reuşeşte să intimideze

victima, provocându-i teamă şi supunere. Violenţa fizică este la fel de gravă, precum

cea verbală; dacă prima provocă leziuni interne – psihice, cea fizică provoacă leziuni

externe dar şi interne, de ce nu. Trebuie să admitem faptul că, de cele mai multe ori

preferăm să primim o lovitură de ordin fizic decât una de ordin verbal – deoarece, în

anumite circumstanţe cuvintele dor mult mai tare, dar reiau ideea mai sus amintită :

violenţa nu este o modalitate de rezolvare a problemelor, indiferent de natura

acestora!

Éric Debarbieux, important profesor universitar, de origine franceză, care a

realizat numeroase studii cu privire la violenţa în şcoală, a găsit anumite tipuri de

violenţă ale elevilor împotriva profesorilor, după cum aceştia afirmă, şi

anume :zgomotul – motivul principal care îi împiedică pe profesori în realizarea

obiectivelor propuse; refuzul comunicării şi a sarcinilor de orice natură cu privire la

orele de curs, iar un alt factor deranjant este reprezentat de mişcările elevilor

(intrările-ieşirile din clasă) neautorizate de profesor. Ideea profesorului se risipeşte

odată cu aceste „bruiaje”, iar elevii rămân cu goluri majore, datorate lipsei de atenţie.

Pe lângă toate acestea, nu este de omis nici fapul că profesorii sunt supuşi la un şir deumilinţe din partea acestor elevi teribilişti, precum : injurii, aşeninţări, absenţa de la

orele de curs, refuzul, etc. Pe de altă parte, trebuie să fim corecţi şi să recunoaştem

faptul că şi profesorii, la rândul lor, recurg la anumite acte de violenţă faţă de elevi,

fie ele de natura fizică sau verbală: jigniri, ameninţări, ridicarea tonului vocii,

pedepse, şi din nefericire există cazuri întâlnite şi de violenţă fizică: tragerea elevului

de urechi sau lovirea acestuia cu diverse obiecte.

Mijloace de eliminare a violenţei din şcoli



Un prim pas în soluţionarea acestei probleme atât de frecvent întâlnită la nivelul

şcolii, dar nu numai, ar fi aceea de a se introduce în toate unităţile de învăţământ, o

persoană calificată, competentă, cu pregătirea necesară, precum ar fi un

psiholog.Acesta are capacitatea de a corecta, de a îndrepta şi modela comportamentul

elevului, de a-l face să reflecteze şi să conştientizeze singur unde anume a greşit.

Toate şcolile funcţionează conform unui regulament de ordin intern, care

trebuie adus la cunoşintă elevior, odată cu începerea anului şcolar, fiindu-le prezentate

drepturile şi îndatoririle, dar şi consecinţele provenite din nerespectarea acestora.

Familia are probabil rolul decisiv în corectarea comportamentului copilului, odată

ce i se aduce la cunoştinţă situaţia şi comportamentul la nivel şcolar a acestuia, prin

luarea de măsuri drastice în vederea corectării problemelor apărute.

Sinceritatea şi încrederea elevului atât în membrii şcolii, dar mai ales în propria

familie sunt principalele mijloace prin care elevul primeşte încredere în sine, dar şi

forţă şi înţelegere, reuşind să-şi modeleze viaţa şi formânduşi-o pe principii şi valori

corecte.

Orice urmă de violenţă poate fi înlocuită cu înţelegere, bunătate, respect şi iubire!

În continuare voi prezenta un studiu de caz, în care un elev este supus atât

agresiunilor verbale cât şi celor fizice la şcoală:

Nicu e un copil ca oricare altul, are 12 ani şi e în clasa a VI-a. Are părinţi şi

două surioare mai mici, una de 5 ani şi una e bebeluş mic, are doar 8 luni. Locuieşte,

împreună cu familia sa într-un cartier din marginea Hunedoarei, într-o casă cochetă,

cu mansardă şi cu flori la geamuri. Mama lui, până să intre în concediu de maternitate,

era manager la o firmă destul de importantă din oraş, iar tatăl lui este artist popular şi

câştigă suficient, vânzându-şi creaţiile pe internet. Deşi situaţia financiară le permite,

parinţii lui Nicu, Floarea şi Elvis, evită opulenţa, şi dau dovadă de decenţă şi bun gust,

acest lucru fiind transmis şi copiilor.

Nicu îşi doreşte să devină fotbalist, iar părinţii lui l-au înscris deja în echipa

de juniori a oraşului, unde dă multe goluri şi are o performaţă demnă de lăudat. La

şcoală nu îi place foarte mult, nu din cauză ca nu s-ar descurca, ci din cauza

discriminării şi abuzurilor la care este supus. Nicu, asemeni multor copii de etnie

rromă, are în fiecare zi parte de violeţă, atât verbală cât şi fizică, iar abuzurile nu fac

discriminare, vin atât din partea colegilor, cât şi din partea profesorilor. Aceste

abuzuri au început din momentul în care dirigintele clasei a fost schimbat.



Vechiul diriginte, domnul Mateescu, era profesor de matematică, avea 65

de ani şi fusese cadru didactic timp de 40 de ani. Începuse imediat după ce şi-a

terminat facultatea, şi a predat în toate mediile posibile. Atât în mediul rural cât şi în

cel urban, la un moment dat chiar, pentru un an de zile, predase matematică copiilor

unor muncitori veniţi printr-un schimb de experienţă între ţări socialiste, din Cuba.

Era un profesor corect şi făcea evaluarea elevului după cunoştinţe, nu după alte criterii

care nu îşi au locul în şcoală, de genul: etnie, religie, stare materială, sex, mediul de

provenienţă etc. Domnul Mateescu îl cunoştea foarte bine pe Nicu, ştia că pentru el

orele de Limba şi literatura română erau plictisitoare şi că franceza nu o înţelegea

oricât de mult ar fi încercat. În schimb, Engleza, Fizica, Matematica şi Informatica le

stăpânea la perfecţie, iar pe latura sportiva era cel mai bun.

Domnul profesor Albu, dirigintele care l-a înlocuit pe vechiul profesor ce se

pensionase, este mult mai tânăr şi a sosit prin transfer, de la o şcoală din mediu rural.

Are doar doi ani de experienţă iar acest lucru, combinat cu ignoranţa, proasta

informare şi cultivare a unui spirit de comunitate, l-au condus pe acest profesor sa

aibă înclinaţii rasiste.

Pentru a avea o perspectivă cât mai largă asupra cazului, am dorit să intru în

contact cu părinţii celorlalţi elvi din clasa lui Nicu. Abordând o atitudine cât se poate

de neutră, am încercat să aflu cât mai multe detalii despre modul de a fii a noului

diriginte. Stând de vorbă cu o parte din părinţi, am înteles că dirigintele cel nou,

instigă clasa înpotriva lui Nicu.

În timpul unei ore de dirigenţie de la care Nicu lipsea motivat, fiind plecat

la un meci în deplasare, domnul diriginte Albu a ţinut o prezentare cu referiri la istoria

rromilor. În discursul său, acesta şi-a făcut foarte clar înţeles punctul de vedere,

afirmând că „rromii sunt o rasă inferioară, ţiganii fiind ereditar formaţi pentru sclavie,

incapabili de gândire avansată sau sentimente nobile şi care, fară un stâpân care să-Iţină din scurt, se pretează inevitabil la diferite forme de violenţă, cerşetorie sau

ilegalităţi”. După acest moment nefericit, o parte din clasă, păcălită de argumentele

prezentate de domnul diriginte Albu, a preluat o parte din convingerile acestuia.

Vorbind cu Floarea şi Elvis, am aflat că la scurt timp după întoarcerea din

deplasare a lui Nicu, acesta a devenit tot mai distant şi închis în sine, iar pofta de

mâncare îi scăzuse. Îngrijoraţi, cu gândul că ceva s-ar fi putut întâmpla în timpul

deplăsării, părinţii lui Nicu, au luat legătura cu antrenorul echipei de fotbal în careactiva acesta. Antrenorul le spuse părinţilor că pe toată durata deplasării Nicu s-a



comportat normal, fiind sociabil, silitor la antrenamente, iar în timpul meciului a jucat

chiar un rol decisiv în obţinerea rezultatului favorabil. Domnul antrenor a mai precizat

că şi el a observat că ceva se întâmplă, performanţele sportive ale lui Nicu începuseră

să scadă, iar abilităţile sociale ale acestuia erau în declin.

Dezamăgiţi, părinţii au înţeles că ceva se întâmplă la şcoală. Încercând să

afle exact ce se întâmplă cu el, aceştia au hotărât să-l ducă la cofetăria lui preferată,

unde aceştia au încercat să poarte o conversaţie cu Nicu, pentru a putea înţelege ce i

se întâmplă. Când au condus discuţia spre ideea de discriminare etnică la şcoală,

acesta a început să plângă şi le-a povestit cum colegii îl insultă, folosind apelativele:

ţigan, cioară, negroteu, cerşetor, sclav, nespălat, puturos etc. Când un coleg şi-a

pierdut stiloul preferat, acesta l-a acuzat pe Nicu de hoţie, reclamându-l dirigintelui.

Dirigintele, fără să cerceteze cazul, l-a crezut pe elevul acuzator, făcându-l pe Nicu

„ţigan hoţ”, afirmând că dacă pe fostul diriginte l-a păcălit şi a putut să-i „fure notele

bune” la matematică, el îl va dezvăţa de furat şi îi va da câte un trei la matematică, iar

ca bonus îi va scădea din nota la purtare în fiecare săptămână, până când îi va returna

stiloul colegului. Alimentat de proaspătul câştig, colegul reclamator s-a lăudat cu

isprava sa celorlaţi colegi. Acest lucru a dus la o marginalizare mai accentuată a lui

Nicu.

Părinţii lui Nicu, mi-au spus că a doua zi, după ce au aflat aceste lucruri, au

fost la şcoală şi au încercat să poarte o discuţie cu domnul diriginte Albu. Acesta a

spus că nu a făcut niciodată afirmaţiile de care este acuzat şi că treiul de la matematică

pe care îl are Nicu e primit pentru o temă neefectuată, iar punctul scăzut la purtare

este „doar în creion” până la aducerea unei motivări oficiale pentru absenţele din

perioada deplasării. Ajunşi acasă şi dându-i crezare profesorului, Nicu a fost pedepsit

de către proprii părinţi, tăindu-i-se accesul la televizor şi la calculator, timp de trei

săptămâni.După acest episod, Nicu s-a retras mai mult în sine, dialogul cu părinţii săi

fiind practic inexistent. Părinţii au pus lipsa de comunicare pe seama răzbunării,

considerând că Nicu era supărat pe ei pentru că l-au pedepsit. „Problema” se accentua

pe zi ce trecea, devenind tot mai evidentă, mai ales după două săptamâni când Nicu a

venit acasă de la şcoală cu un ochi vânăt. Întrebat de Elvis cum s-a ales cu ochiul

vânăt, băiatul a răspuns că indiferent de ce va spune, tatăl tot nu-l va crede. Totuşi, în

urma insistenţelor, copilul afirmă că din neatenţie s-a lovit de-o uşă. Părinţii lui Nicuau trecut cu vederea acest incident, fiind încă supăraţi pe acesta.



Dorind să aflu şi o altă variantă, am fost la şcoală şi i-am întrebat direct pe

colegi ce s-a întâmplat. Am aflat foarte repede cine este elevul care l-a acuzat pe

Nicu de furt, acesta mi-a spus că după trei saptămâni îşi găsise stiloul, doar că uitase

să anunţe acest lucru. Întrebând copiii ce părere au despre Nicu, opiniile lor s-au

dovedit a fi împărţite. Majoritatea îl vedeau pe Nicu ca pe un copil isteţ, silitor, care

dorea tot timpul să ajute. Încercând să-i provoc oarecum la discuţie pe aceştia, am luat

pentru puţin timp rolul discriminatorului, făcând câteva „glumiţe” cu carater rasist.

Analizând reacţiile copiilor, i-am identificat pe elevii cărora discriminarea li se părea

o normalitate. Pentru a evita conflictele ulterioare între elevii ce îl susţineau pe Nicu

şi cei ce îl discriminau, am hotarât ca pentru partea următoare a discuţiei să-i împart în

două grupe, sub pretextul unui joc, având în vedere ca la alcătuirea grupelor cei ce

discriminează să fie separaţi de ceilalţi.

Dicutând cu prima grupă, a celor ce discriminează, am observat că aceştia îl

privesc pe diriginte ca pe un fel de erou. Am aflat cum domnul diriginte Albu a fost

foarte prompt când Nicu a furat stiloul (moment al discuţiei în care „acuzatorul” şi-a

amintit să anunţe colegii că şi-a găsit stiloul). Am mai aflat că unul dintre colegi „i-a

umflat un ochi, ţiganului”, când Nicu i-a dat unei colege, de ziua acesteia, o cutie cu

bomboane din ciocolată şi un ursuleţ de pluş. De-abia m-am abţinut să nu le spun ce

părere am eu despre acest gen de comportament, dar nu am vrut să le pierd încrederea,

aşa că am continuat să „momesc” informaţiile aprobând şi încercând să mă integrez în

grup. Continuând discuţia, am aflat şi de alte dăţi când acesta a fost agresat verbal, la

fel cum am aflat şi faptul că i s-a interzis să stea cu oricine în bancă, fiindu-i chiar

delimitate zonele din clasă - la care avea acces, precum şi interzicerea de a se juca sau

de a socializa cu ceilalţi colegi. M-a surprins în egală măsură „ideea” dirigintelui lor,

care le-a spus că din cauză că românii sunt prea buni cu „ţiganii” şi pentru că îi

numim rromi, europenii ne confundă cu aceştia. Spre finalul pauzei am încercat să leatrag atenţia asupra faptului că violenţa nu atrage după sine decât violenţă şi că

oricare dintre ei poate fi pus în situaţia lui Nicu. Cu riscul de a fi puţin rea, am

precizat că toţi suntem dispuşi într-un fel sau altul la discriminare, unii sunt obezi,

alţii bâlbâiţi, unii poartă ochelari etc (defecte care se regăseau în grup), subliniind

totodată faptul că diferenţele de rasă nu sunt defecte şi că nu există rase superioare sau

inferioare.

În pauza următoare stabilisem să mă întâlnesc şi cu ceilalţi colegi ai lui Nicu. Grupul al doilea era format în mare parte din elevii cu rezultate bune la



învăţătură. Aceştia au avut numai cuvinte de laudă la adresa lui Nicu. Mi-au povestit

cum dirigintele acestora i-a pus trei note de trei pe nedrept, din cauza stiloului pierdut.

Mi-au explicat cum că elevul ce reclamase „furtul”, obişnuia să piardă lucruri din

neatenţie. Când i-am întrebat de incidentul cu ochiul vânăt, mi-au povestit că Nicu i-a

oferit un cadou unei colege pe care o simpatiza. În urma acestui gest, Nicu a fost

agresat fizic de către un coleg, admirator al aceleiaşi fete. Cel ce a început nu a fost

Nicu, aşa cum a aflat dirigintele, ci celălalt coleg. Fără intervenţia colegilor, Nicu ar fi

avut mult mai mult de un ochi vânăt. Toţi speră că Nicu e bine şi că se va întoarce

acasă şi la scoală cât mai repede.

Din păcate, înainte cu trei zile de discuţia dintre mine şi colegii lui, Nicu a

fugit de acasă. Acesta a lăsat în urmă doar un bilet în care spunea că „pleacă să se

«coboare» la aşteptările tuturor”. Cine este de vină?

După părerea mea cel mai vinovat e domnul profesor Albu, din cauză că

acesta, în loc să evite sau să aplaneze un conflict, el însuşi a creat unul. Acesta şi-a

instigat elevii la violenţă, susţinând marginalizarea şi discriminarea pe criterii etnice.

Elevii, fiind la o vârstă la care pot fi foarte uşor influenţaţi, iar noul diriginte fiind mai

tânăr şi mai apropiat de ei, elevii i-au luat drept model pozitiv comportamentul

inadecvat, devenind ei înşişi părtaşi la această persecuţie.

O mare parte din vină o poartă părinţii lui Nicu. Aceştia, deşi au observat că

problemele băiatului lor se agravează, nu au insistat în găsirea unei soluţii. Lipsa de

comunicare cu Nicu precum şi lipsa de încredere în acesta, sau mai bine zis încrederea

prea mare acordată domnului profesor Albu, au dus la agravarea situaţiei. Deşi în

pregătirea cadrelor didactice se pune un mare accent pe eliminarea acestor „boli

sociale”, cum ar fi rasismul, ca părinţi/cadre didactice trebuie să avem în vedere faptul

că suntem oameni, iar uneori, involuntar, putem deveni vulnerabili şi putem cădea

pradă unor astfel de convingeri. Este esenţial să fim atenţi la reacţiile copiilor/elevilor în cazuri de genul acesta, şi trebuie să învăţăm faptul că, deşi vocea lor e mai mică

decât a noastră, ea exprimă un punct de vedere valabil şi care nu poate fi ignorat.

Cazul prezentat mai sus este unul dus la extreme, lipsa de încredere şi de

comunicare poate distruge vieţi încă din copilărie, iar noi nu avem dreptul să negăm

copiilor dreptul la educaţie şi în nici un caz să le renegăm copilăria, tocmai acestea

sunt valorile pe care şcoala şi educaţia încearcă să le promoveze: egalitate, înţelegere,

respect precum şi tratarea elevilor de la egal la egal.



Bibliografie:

1. Cojocaru, Ştefan; Cojocaru, Daniela, Managementul de caz in protectia

copilului. Evaluarea serviciilor si practicilor din Romania, Bucureşti: Ed.

Polirom, 20082. Debarbieux, Éric – Violenţa în şcoală: o provocare mondială?, Ed. Institutul

European, 2010, traducător Antoniu, Irinel

3. Hudiţeanu, Alexandru - Introducere in psihologia educatiei, Ed. Psihomedia,

Sibiu, 2010

violenta in scoala - studiu de caz

Documents