Matricea culturală a românilor

Constantin Noica (1991, pp. 33, 74-76) îi prezintă pe români ca având simţul măsurii, etica lor provenind din aromonia cu tot ce-i înconjoară: “În orice caz, ceea ce izbeşte, la el [poporul român] – o vedem bine – e măsura... Şi câtă deosebire între măsura noastră, niţel tânguitoare şi biblică, măsură care-şi cunoaşte limitele, şi cealaltă mediteraneeană, raţională, lucidă, suficientă. E aproape o glumă să invoci, aici, latinitatea noastră. Măsură, dreptate, lege, nu sunt nici gândite, nici resimţite raţional sau juridic, cum înţelegem că au fost – dacă aşa au fost – la Roma. Măsura noastră e mai puţin pusă decât impusă. Cât despre etică, nu poate fi subliniat îndeajuns că ea lipseşte din perspectiva filosofică românească, populară sau cultă. Trebuie să nu pierdem nici un moment din vedere lucrul acesta, chiar sau mai ales când ne gândim la reforme – educative, politice – pentru poporul român. Eticismul apusului nu e pe măsura noastră. Acel mult lăudat “se cade-nu se cade” al românului nu ţine în nici un caz de o concepţie etică. E mai adânc, mai angajat în firea lucrurilor de cum e concepţia morală a unui apusean...Când soluţia e de armonie, nu poate exista etică, o stare de ruptură, de împotrivire, imperativ şi refuz – (pp. 93-94).

Cu privire la cultura românilor, Lucian Blaga a fost primul care a elaborat un sistem filosofic propriu (“Trilogia cunoaşterii. Trilogia culturii. Trilogia valorii”, 1998).

Cultura naţională este reprezentată de ansamblul valorilor spirituale de care dispune o naţiune pe un anumit prag al dezvoltării ei istorice şi care o diferenţiază de celelalte naţiuni.

Cultura corporaţiei este un pachet de valori spirituale dominante adoptate de o organizaţie. Ea conferă organizaţiei personalitate culturală. Deşi cultura organizaţională, (a corporaţiei) are valenţe universale, prin comportamentul actorilor sociali ea este influenţată de cultura naţională. Rădăcinile culturii corporaţiei se află în cultura naţională. “Ce poţi face într-o întreprindere cu americani sau cu japonezi, este greu de crezut că vei realiza la acelaşi nivel de performanţă cu lucrători români”1.

În cartea sa “Din psihologia poporului român”, Dimitrie Drăghicescu (1996, pp. 345, 353, 356, 361) surprinde “lipsa de dezvoltare proprie, unitară, omogenă a desfăşurării trecutului nostru” (de aici decurgând puternicele influenţe străine şi “lipsa de caracter propriu, neted şi lămurit al mentalităţii româneşti” (…). Conţinutul sufletului nostru etnic se alcătuieşte, în cea mai mare parte, din crâmpeie şi petice împrumutate de la neamurile vecine, neasimilate, nedigerate şi neomogenizate. Influenţa Occidentului, global dăunătoare, are drept coordonate “nepăsarea, lenea fizică şi mintală, adică lipsa de iniţiativă, resemnarea, lipsa de încredere în sine şi mai presus de toate fatalismul, încrederea oarbă în noroc, în soartă”.

“Doi scriitori occidentali ne-au lăsat mărturie despre România şi românii din perioada dinainte de cel de-al doilea război mondial: Paul Morand (un francez modern, cu strânse relaţii în mediul autohton) care a publicat în 1935 volumul “Bucharest” şi Olivia Manning, o englezoaică care în 1960 a scris o “Trilogie Balcanică”. Paul Morand priveşte ţara cu simpatie, Olivia Manning cu o antipatie nedisimulată. Remarcabil în această nepotrivire este însă acordul fundamental în ceea ce priveşte definirea civilizaţiei româneşti în sine” (Boia, 1998, p. 221): “România le apare ca o ţară doar parţial integrată civilizaţiei 1 Ioan Mihuţ, “Matricea culturală şi managementul de altgoritm” în ziarul “Economistul”, nr. 28, ianuarie 1999

europene (deşi, nicicând, în întreaga sa istorie a ultimelor două veacuri, România nu a fost mai integrată ca atunci în concernul european şi în sistemul valorilor europene)....O lume fluidă, nesigură, unde lucrurile nu prea sunt luate în serios. Pentru scriitorul francez, mentalitatea pe care o prezintă românul este “lecţia pe care o ofera occidentalului”: adaptabilitatea, indulgenţa, optimismul, trecerea nepăsătoare prin istorie. Românii sunt însă priviţi ca altceva, un popor animat de alt spirit decât cel al naţiunilor oocidentale, “uşurinţa” sa de a trăi îi separă de responsabilitatea celorlalţi. În timp ce Occidentul se defineşte ca o lume ordonată şi previzibilă, România aparţine, dimpotriva, unui spaţiu vag şi imprevizibil” (p. 221).

Folosind metoda reprezentării sociale a identităţii naţionale a românilor prin intermediul stereotipurilor pozitive şi negative, Chelcea (1994) a comparat într-o cercetare prin chestionarea a 1024 de subiecţi, stereotipurile etnice ale românilor după decembrie ’89 cu cele din perioada totalitarismului, evidenţiind astfel calităţile şi defectele psihomorale ale poporului român: “şase din calităţile psihomorale ale românilor atribuite cel mai frecvent românilor în 1988 se regăsesc tot printre primele zece caracteristici pozitive în 1993 (cinstea, hărnicia, ospitalitatea, patriotismul, munca, omenia). Alte caracteristici menţionate în ancheta din 1988 nu mai apar în stereotipul etnic pozitiv relevat de ancheta din 1993 (vitejie, curaj, devotament faţă de patrie şi popor, corectitudine). şi în ordinea dată de frecvenţa trăsăturilor psihomorale pozitive s-au înregistrat schimbări: în 1988 pe primele trei locuri erau menţionate cinstea, hărnicia şi omenia. Aceste constatări susţin aprecierea că stereotipurile etnice sunt influenţate de contextul social-politic, că ele – departe de a fi imagini imuabile – prezintă o anumită flexibilitate”.

Românii au “însuşiri deosebite”. Ion Budai-Deleanu arată că “naţiunea română a reuşit să depăşească încercările unei soarte potrivnice numai datorită însuşirilor sale deosebite”. Avram Iancu caracterizează poporul român drept “un popor din secoli virtuos” iar Papiu-Ilarian spunea că pe faţa poporului român se pot citi nu doar “toate durerile trecutului”, ci şi “toate virtuţile cu care să mântuiască prezentul şi viitorul”, că suntem “dotaţi cu facultăţi splendide, cu virtuţi sublime”. La fel ca ospitalitatea, alte clişee corelative “bunătăţii” românilor se adaugă imaginii unui profil etno-psihologic pozitiv: modestia, bunăcuviinţa, seriozitatea, “măsura”, lipsa de afectare.

Mulţi scriitori remarcă modestia românilor: Vasile Maniu - “Românii sunt buni şi modeşti”, Codru Drăguşanu: - “Bunăcuviinţa, conjugată cu seriozitatea, cu spiritul de măsură sunt de asemenea elemente considerabil definitorii” (p. 299).

“Ospitalitate” românească este o calitate pe care auto-percepţia noastră şi-o atribuie cu obstinaţie ca pe un element constitutiv esenţial. “În casa oricărui român poate intra oricine. Este extrem de ospitalier şi spune oricui tot ce are pe suflet. Este excesiv de transparent şi chiar indiscret, deşi nu are încredere în cinstea oamenilor”.

“Ospitalitatea nu le-au negat-o românilor nici cei mai mari duşmani ai lor” (Budai-Deleanu). “Ospitalitatea şi dărnicia naţiunii româneşti sunt recunoscute nu numai de către compatrioţi, ci şi de către străinii nepărtinitori” (Eftimie Murgu, p. 295-296).

Ralea (1934) consideră însă că acordarea de încredere nemăsurată nu este o trăsătură a naturii românului. Acest aspect al caracterului poate fi uşor de explicat prin suferinţele şi exploatările de-a lungul secolelor la care a fost supus. Sufletul mereu oprimat, minţit şi deziluzionat nu poate duce la un umanitarism sentimental sau idilic, nici la încredere în oameni şi în bunătatea lor.

Lucian Boia (1997, pp. 177-180) chiar “delimitează” această imensă ospitalitate a românilor: “De fapt, nu românul este în mod particular ospitalier, ci ţăranul român, şi nu numai ţăranul român, ci ţăranul pur şi simplu. Ospitaliere sunt civilizaţiile tradiţionale. Orăşeanul, inclusiv orăşeanul român, este mai puţin ospitalier decât compatriotul său din

vreun sat pierdut de munte”, şi sub accentul vremurilor, această ospitalitate se pare că se va diminua: “treptat, românii se europenizează. Vor fi mai puţin “ospitalieri”, dar şi mai puţin “speriaţi” în faţa străinătăţii”.

În realitate, darul înlocuieşte relaţiile de schimb practicate în societăţile “mai evoluate” (şi stă de fapt, la originea acestor relaţii), oferirea dezinteresată de cadouri nefiind decât o aparenţă, deoarece ea presupune întodeauna o reciprocitate, cu rol de redistribuire socială a mijloacelor de subzistenţă (p. 297).

Practica darului este însă tratată pamfletist de către Ştefan Zeletin în “Însemnări din ţara măgarilor” (1998, p. 47), o critică acerbă a societăţii româneşti de la începutul secolului nostru, românii fiind identificaţi metaforic cu măgarii. Zeletin asociază darul cu darea şi primirea de bacşiş, obicei românesc (nu tocmai de laudă) mult înrădăcinat în caracterul românilor: În adevăr, fără bacşiş nici nu e chip să faci un pas în ţara urechiaţilor. Astfel, ea a şi ajuns să fie cunoscută între străini sub porecla de ţara bacşişului. La măgari, toţi iau bacşiş”.2

Bunătatea românilor este rezumată expresiv în conceptul de “omenie” la şcoala Ardeleană (Mitu, 1997, p. 295). Această bunătate se manifestă însă de multe ori într-un mod destul de paradoxal, fiind aplicată celor care nu merită să beneficieze de ea. La limită, se poate chiar sugera că ar fi mai nimerit să renunţăm la o asemenea atitudine, care nu ne-a adus numai bine.” Românii, atâta omenie simţesc şi nutresc în pepturile sale”, încât nici nu răspund calomniilor străine. Bunătatea şi blândeţea românilor, răsplătite de către străinii cu cel mai aspru şi nedrept tratament, stârnesc compasiunea lui Papiu-Ilarian: “Pentru Dumnezeu, fie-vă milă de aceşti oameni buni, ascultători, blânzi şi foarte săraci”. Bunătatea românilor se poate manifesta prin caracterul lor iertător (p. 293).

Capacitatea de negociere a românilor este recunoscută. În domeniul afacerilor, negocierile sunt lungi. Managerii sunt inteligenţi şi abili (abilitatea specializată în ocolirea pericolelor şi greutăţilor). Românii negociază cu scopul de a mulţumi pe toţi.

Românii dispun, fără îndoială, de atuuri considerabile, frumoasele calităţi moştenite, şi mai înainte de toate, inteligenţa. La naşterea lor, “românii, sub raportul inteligenţei, trebuie să se fi înfăţişat ca un popor cu o minte foarte deschisă, foarte bogată, cu o inteligenţă vioaie, ingenioasă, cu un spirit generalizator destul de puternic. Imaginaţia sa va fi trebuit să fie dintre cele mai bogate” (Drăghicescu, 1995, p. 138).

Prietenia este foarte respectată, chiar îl individualizează între celelalte popoare– “Poporul nostru fiind prietenos atâta cât încă între puţine neamuri se află aşa preteşug” (Nicolae Horga Popovici, p. 296).

Familia are un sens tradiţional şi este puternic valorizată la români (Liiceanu, 1998, p. 107). Viaţa familiei însă, este separată de relaţiile de serviciu sau de afaceri. Fidelitatea faţă de firmă este înţeleasă ca executarea sarcinilor de serviciu.

Mobilitatea socială este destul de accentuată. Oamenii din clasa de jos îşi însuşesc rapid valorile celor din clasa superioară. Dacă părăsesc ţara, românii asimiliează rapid cultura şi obiceiurile din ţara în care merg.

Abilitatea adaptării rapide şi perfecte presupune un înalt grad de inteligenţă. Fără nici o exagerare naţională, trebuie să se admită că românul este înainte de toate inteligent. Spiritul său este alert, suplu şi înţelept. Cel care se adaptează are nevoie de o minte înţeleaptă, o luciditate netulburată de condiţiile mediului, un anumit tip de organizare mentală. El are nevoie de o inteligenţă bazată pe fantezie, pe imaginaţie. Este o inteligenţă imediată, claritate şi simţ comun (Ralea, 1934). 2 Lucrarea respectivă a fost mult contestată în momentul apariţiei, a se vedea ediţia din 1998

Nostalgia şi dorul de locul natal sunt destul de puternice. Cu toate că la începutul secolului, dragostea de ţară a românilor nu îi îndemna spre emigrare – “Caracterul lor principal (…) este o iubire puternică pentru neatârnare şi libertate, o foarte mare adeziune la ţară, locul în care şed, familie, obiceiuri, din care cauză rar emigraeza” (Lemberg, citat de Sorin Mitu, 1997), după 1989 mulţi români “au luat drumul străinătăţii pentru a-şi face un trai mai bun” deşi uneori, cu consecinţe dramatice (6 români ce au încercat să emigreze ilegal au fost găsiţi morţi în cala unui vas cipriot)3.

Însă puţini autori consideră că românii sunt patrioţi. Referindu-se la patriotismul românilor, Alina Mungiu (1995, p. 130) îl caracterizează ca un patriotism nominal: Românii sunt patrioţi, sau, cel puţin, astfel răspund atunci când sunt întrebaţi, fără excepţie şi fără nici un interval de gândire. O dată depăşită însă această fază a patriotismului nominal, chestiunea se nuanţează, ba chiar se inversează, mai ales în cazul femeilor, care exprimă multe rezerve, apropo de destinul lor românesc: “Un popor de rătăciţi, ai nimănui, fără un destin stabil”; “Degeaba sunt româncă, dacă n-am ce mânca” (ţărănci, 1992); “Înainte ştiam ce-i asta, dar acum nu ştiu ce să mai cred” (pensionare, 1992); “Nu mai vreau să fiu nimic, nu numai român” (muncitoare, 1992).

Tot în maniera sa pamfletistă, Zeletin (1995, p. 67) scrie şi despre patriotismul românilor: “Şi astfel, neamul măgarilor moare de plaga patriotismului care-l spoieşte pe dinafară şi-l roade pe dinăuntru”.

Ca şi în cazul “defectelor” de altfel, calităţile care ni se atribuie fără prea multe explicaţii şi discernământ, de genul ospitalităţii, blândeţii, cuviinţei, seriozităţii, inteligenţei reprezintă de fapt atribute generale ale fiinţei umane care pot fi întâlnite, fără îndoială în proporţii foarte asemănătoare printre membrii oricărei comunităţii omeneşti, din orice timp şi din orice zonă. Canonizarea lor în imaginea de sine, la fel ca şi cea a superficialităţii, inconsecvenţei sau dezbinării, drept trăsături specifice ale românilor, care definesc felul nostru inconfundabil de existenţă (şi construiesc imaginea unui popor tolerant, paşnic, supus, şi fidel autorităţilor), nu este decât expresia unei rudimentare operaţiuni de stereotipizare, de descriere a realităţiii prin clişee şi categorii, proprie structurilor cognitive şi modalităţilor de percepţie celor mai elementare (Mitu, 1995, p. 289).

Românii n-au fost lipsiţi de norocul de a fi avertizaţi că au şi lipsuri, nu doar calităţi. Cantemir a rostit adevăruri “ca nuiaua care cade pe palmă” tocmai pentru a readuce “păcătosul” pe calea dreaptă. Într-o formulare căreia nici nu avem de ce să-i cerem să epuizăm subiectul, evident mult mai complex, Petre P. Carp era la rândul lui prea puţin dispus să-şi menajeze ori să-şi flateze auditoriul: “Dacă voiţi să scăpaţi de evrei, nu este decât un singur mijloc: munciţi şi civilizaţi-vă”4.

Există însă convingeri că toate defectele românilor au rădăcini în lipsa educaţiei şi a abilităţilor (Rădulescu-Motru, 1939).

Cum s-a putut constata mulţi autori laudă inteligenţa poporului român însă românul nu este un spirit practic (ibidem), este răbdător la muncă dar din punct de vedere economic nu şi-a dezvoltat abilităţile naturale şi nu are dorinţa de a realiza o carieră profesională, este curajos dar nu războinic, gata pentru sacrificii în politică dar totuşi fără a contribui la consolidarea politică a statului, acestea fiind consecinţele “needucării abilităţilor”.

Românul nu are încredere în virtuţile sale, nu este naiv dar este sceptic. Românul nu este niciodată candid. Luciditatea românului, spiritul său critic, bunul simţ,

3 în ziarul “Evenimentul”, 21 septembrie 1999 4 Mihai Costescu, în ziarul “Mentalităţi româneşti”, nr. 9 (16), septembrie 1999

simţul prezentului nu-i permite să fie altfel (Cioran, 1990). Lipsa fanteziei şi a naivităţii, combinată cu o asemenea inteligenţă, imposibilitatea de a-şi face iluzii, de a uita de realitatea imediată şi de prezent, românul tinde să fie sceptic. Însă scepticismul românilor nu este proactiv, nu-l determină să tindă către o condiţie mai bună.

Poate acest scepticism să fie o consecinţă a unui anumit fatalism implacabil, împletit oare cu o tendinţă spre lăcomie şi neîndestulare faţă de ceea se deţine deja? O sete a românilor de a avea mai mult şi mai mult, de a râvni la ce nu i se cuvine? O lipsă de raţionalitate care-l face să nu calculeze exact de cât are nevoie? Sau un semn al naivităţii de a fi amăgit cu uşurinţă de iluzia bogăţiei “deşarte”? Ori al faptului că deseori munca românilor este zădărnicită neexplicat, că nu este făcută cu trăinicie iar singura explicaţie este găsită în “pedeapsa divină”, conform credinţei ortodoxe?

Legendele şi baladele populare româneşti, esenţe ale spiritualităţii, ale credinţelor, obiceiurilor dar şi tezaur al experienţelor istorice, aduc la suprafaţă un “sâmbure de adevăr” oarecum amar şi dureros: Adam şi Eva primesc de la Dumnezeu o bucată de pământ să o are şi împreună să se bucure de rodul ei. Dar diavolul îi ispiteşte, îi sperie că nu vor avea cu ce să-şi întreţină copiii şi-i îndeamnă viclean să are şi bucata de alături. Ispitit, românul ară şi bogate mănoase şi necuprinse cu ochii i se arată. Dar pedeapsa vine repede. Domnul îi pedepseşte “Tu omule nesăţios...De azi înainte poţi ara cât îţi place, şi eu îţi voi da iarăşi cît îmi va plăcea mie5.”

Facând referire la caracterul românilor, Noica explică această legendă prin relaţia lor cu valorile muncii: “Este greu să vezi numai condamnarea lăcomiei în legenda aceasta. E vorba şi de condamnarea calculului, a chibzuielii, a dreptei rînduieli omeneşti. Există o etică a muncii şi a productivităţii, care lipseşte aici. Munca e, pentru apusean, de pildă, sfinţită de rezultate..[...]..a dus etica aceasta până la absurd” (Noica, 1991, p. 75). Este o etică a vieţii de zi cu zi, munca “subjugă” individul modern din Occident, îl “închide într-o cuşcă de fier”, îl lipseşte de plăcerile vieţii, şi a generat “megalomania infinitizării eului”: în dorinţa de autodepăşire, omul refuză orice limită. Este “denumită etică a muncii pentru că este pe de-a întregul axată pe muncă, a ajutat la naşterea capitalismului”. Din perspectivă weberiană6, “esenţa capitalismului constă în întreprinderea al cărui ţel este de a produce profit maxim iar mijloacele sale sunt organizarea raţională a muncii şi a producţiei (Heinz, 2005, pp. 7-8). Studiile cercetătorilor ajung la concluzia că etica muncii la români este mai degrabă o etică a relaţiilor interpersonale, ceea ce face posibilă dintr-o anumită perspectivă şi înţelegerea crizei economice a ţării care se prelungeşte de câţiva ani7. Românii nu muncesc de dragul muncii, ci pentru a fi apreciaţi de ceilalţi (şefi, subalterni, prieteni, etc.).

5 Tudor Pamfilie, “Povestea lumii de demult după credinţele poporului român”, 1913, p. 95 citat de Constantin Noica în “Pagini despre sufletul românesc”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 75 6 pentru mai multe detalii, a se vedea Max Weber, “ Etica protestantă şi spiritul capitalismului ”, 1993, Ed. Humanitas, Bucureşti 7 “Actuala etică a muncii nu corespunde nici ideologiei muncii, nici practicilor muncii, ci doar rezultatului negocierii lor. Particularitatea muncii în România arată că în ciuda unei preocupări crescânde legate de etica muncii în dezbaterile referitoare la mentalitatea românească, etica muncii rămâne un termen străin, generat de comparaţia cu etica capitalistă a muncii. În instituţiile sociale şi economice sunt mai importante valorile legate de relaţiile interpersonale, pe baza cărora înţelegerea muncii se construieşte de facto” (Heinz, 2005, pp. 174-175).

Tot în cercetarea lui Septimiu Chelcea (1994) au fost identificate defectele psihomorale ale românilor: necinste; hoţie; lene; dezbinare; influenţabilitate; toleranţă; credulitate; delăsare; laşitate; invidie.

Lenea este mai frecvent autoatribuită românilor de către persoanele domiciliate în mediul urban. Alături de necinste, hoţie şi dezbinare, lenea apare ca defect frecvent atribuit românilor, ca stereotip etnic negativ (Chelcea, 1994, p. 253).

Această lene îl indignează pe Zeletin (1995, p. 60) în lucrarea sa despre românii-măgari:

“Se poate ca unor măgari să le vină să şi lucreze omeneşte..Laş, nepăsător, mucegăit de putred la conştiinţă,..urechiatul are nevoie de o pârghie puternică care să-l scoată din nesimţirea sa faţă de tot ceea ce e frumos şi nobil şi să-l pună în mişcare”.

Angajatorii români8 se plâng de această lene a românilor, prezentă mai degrabă la generaţia tânără care vine la serviciu şi în loc să muncească „stă pe Yahoo Messenger” în timpul programului de lucru, o lene - reminiscenţă din perioada comunistă: „Angajatul român se face că munceşte, ca în urmă cu 20 de ani, în plin comunism, dar vrea să fie plătit aşa cum se plăteşte în capitalism. Ciudăţenia este că lucru acesta se întâmplă..., mai ales, cu oameni foarte tineri. Poate pentru că sunt obişnuiţi încă din şcoală să simuleze că învaţă. Munca şi învăţarea sunt percepute ca fiind o corvoadă necesară pentru a putea accede la distracţii. Învăţatul nu este perceput ca o trambulină spre realizarea umană, ci drept o cauză pe care trebuie s-o ocoleşti dacă eşti inteligent. Munca este piatra din pantof”. În strânsă legătură cu aceasta este atitudinea „balcanistă”: „Lasă, că se poate şi aşa”.

Despre hoţia românilor apar în ultimul timp tot mai multe mărturii, mai ales în presa scrisă9. Românii sunt ingenioşi dar hoţi:

La fel de greu descifrabile par şi vremurile pe care le trăim, şi nu doar pentru că negustoria poate porni din ..hoţie – asta chiar nu mai miră, şi încă de mult – ci pentru că în ciuda văicărelii se vede că sărăcia dezvoltă o mândrie cam greu de fapt, imposibil de înţeles (aluzie la faptul că acest comerţ cu pene de păun este profitabil în România, n.a.).10

Hoţia, ca principală caracteristică psihomorala negativă, se situează pe locul al doilea în sondajul lui Chelcea (1994, p. 251). Pe regiuni istorice, moldovenii par a-i vedea pe români mai hoţi decât îi văd ceilalţi români din celelalte regiuni istorice.

“Nu vă uitaţi la ei că se plâng (minerii). Cât mai există proprietate de stat din care se poate fura, toţi se descurcă, cum s-au descurcat şi pe timpul lui Ceauşescu” - opinia unei profesoare din Valea Jiului (în sondajul realizat de Alina Mungiu, 1995, p. 174).

8 Monica Tatoiu, “ Pentru români, viaţa începe după muncă ”, în revista “ Cariere ”, 2 -15 noiembrie 2006, anul 4, nr. 88, p. 10 9 “De câtva timp, în Piaţa Mare a Craiovei se practică un comerţ insolit:… sute şi mii de pene de păun. Un negustor are în stoc între câteva zeci şi 100-150 de pene. De unde procură marfa? Simplu: “Noaptea îi călcăm pe crescătorii de păuni – ne povesteşte unul dintre ingenioşii comersanţi - şi aruncăm cu pumni de ţărână în păsări. Păunul este cea mai sclifosită pasăre, el nu suferă nicidecum murdăria, aşa că îşi jumuleşte cu furie penele îngălate. Le jumuleşte până la sânge. Nu ne rămâne decât să le culegem”. Aflăm că idea acestui fel de comerţ ar fi de sorginte bucureşteană…Negustorul sprinten care câştigă pe zi 500.000 – 700.000 lei este, poate, cel mai iscusit business din România de azi: nu investeşte în afacere nimic, nici un sfanţ, doar un pic de osteneală nocturnă. Cât priveşte posibilitatea ca negustorii să crească şi păuni, aceea se exclude, fiindcă ea înseamnă muncă şi până una alta nu e chiar atât de sigur ceea ce se zicea odată, că munca înnobiliează (în “Mentalităţi româneşti”, septembrie 1999, p. 4), nr. 9 (16), articolul “Ce ne trebuia: palărie cu pene de păun”). 10 ibidem

Opinii mult mai recente ale celor care conduc afaceri11 au în centru, pe lângă alte aspecte, aceeaşi preocupare cu privire la hoţia românilor: „Mai este, din păcate, şi problema hoţiei. Din experienţele mele cu angajaţii, am constat că oamenii îşi pierd ruşinea dacă nu mai sunt supravegheaţi. Pleacă acasă cu pixurile de la serviciu, cu produsele firmei...” dar tot aceştia recunosc însă că „Asta este o problemă generală, nu doar a românilor”.

“Românii pot munci dacă sunt bine conduşi”.12 Munca în asalt caracteristică românilor afectează calitatea producţiei şi serviciilor.

Atitudinea românilor faţă de risc şi progres este descrisă de Nicolae Iorga: “Drumul românilor este alcătuit din mulţi paşi în stânga şi mulţi paşi în dreapta, din multă înaintare şi retragere din toată îndoiala şi observaţia permanentă” (Iorga,1934).

Românul acţionează în mod particular în salturi. Uneori el nu lucrează cu săptămânile şi lunile, alteori este capabil de eforuri considerabile. Este în obiceiul lui de a lăsa realizarea lucrurilor până în ultimele zile, dar de asemenea el este capabil să nu doarmă pentru a le duce la bun sfârşit (Ralea, 1934).

Părerea de grup la români primează asupra celei individuale. Fiecare grup îşi are părerea sa în bloc, căreia toţi i se supun întocmai ca şi la turmele de oi, este un clopot la al cărui sunet se adună toate oile (Constantin Rădulescu-Motru,1998, p. 38).13

Când românul se desparte de grup şi se priveşte ca persoană aparte, atunci este întodeauna consumator; ca producător, niciodată nu are acest curaj (Rădulescu-Motru, 1999, p. 40).

Distanţa ierarhică este relativ mare faţă de putere şi bogăţie. Elementele care vizează centralizarea sunt destul de puternice. Toleranţa faţă de inegalitate este apreciabilă.

“Autoritarismul şi intoleranţa sunt dezvoltate mai ales la mulţimile latine şi sunt dezvoltate în asemenea grad, încât distrug sentimentul de independenţă individuală, atât de puternic la anglo-saxoni. Mulţimile latine nu sunt sensibile decât la independenţa colectivă a sectei lor iar caracteristica acestei independenţe este nevoia de a aservi imediat şi violent credinţei lor pe toţi disidenţii.” (le Bon, 1991).

Ortodoxia la români este blândă, neagresivă, tolerantă, egalitaristă. “Românii se odihnesc în ortodoxie, pentru că românul se roagă iar catolicul munceşte”.

În anumite vremi şi din partea unor autorităţi religioase care se temeau de pierderea importanţei sociale a timpului liturgic , „afacerile” erau condamnate de biserica ortodoxă. În „ Firea românilor”, Daniel Barbu (2004, p. 87) prezintă atitudinea acuzatorie şi dezaprobatoare a unor prelaţi bisericeşti (cum ar fi de exemplu a lui Antim Ivireanu) 11 Monica Tatoiu, “ Pentru români, viaţa începe după muncă ”, în revista “ Cariere ”, 2 -15 noiembrie 2006, anul 4, nr. 88, p. 11 12 “La scurtă vreme după încheierea primului război mondial, în România au lucrat două misiuni americane: Crucea Roşie şi “Comisia pentru alimentatie a lui Hoover”. Reprezentanţii celor două misiuni aveau “tendinţa de a se antipatiza reciproc”, însă dincolo de rivalităţile şi certurile lor, impresionaseră deopotrivă prin “adevărata inacceptare a oricărei greutăţi, totul se poate şi trebuie mers înainte, înainte! Să nu fii niciodată liniştit, să faci eforturi – fă şi vei reuşi. Deşi obositor, - nota Regina Maria -, este un spirit care-mi place, mai ales într-o ţară (România, n.a.) unde oamenilor, dimpotrivă le place să ridice greutăţi în calea cuiva şi întodeauna văd ce nu se poate face, în loc de a vedea ce se poate face”. În spatele energiei americanilor şi a felului lor de a sfida imposibilul stă însă “o enormă avuţie”, creată desigur chiar prin acel spirit întreprinzător, dar noi nu avem nevoie numai de avuţia lor, nouă ne trebuie spiritul lor de iniţiativă, ei ne determină să facem eforturi. Românii mei nu sunt în mod natural înclinaţi spre efort, dar ei pot munci dacă sunt bine conduşi” (“Din jurnalul Reginei Maria” în “Mentalităţi româneşti”, septembrie 1999). 13 Se apucă românul cu greu de câte ceva, dar de lăsat se lasă uşor…Mai exact ar fi însă să se zică: sub influenţa mulţimii, românul se apucă de orice, dar când este să execute prin faptă individulă lucrul de care s-a apucat, atunci se lasă de el foarte uşor. Nu este iniţiativă pe care să nu o ia românul în gup! (Lasă să înceapă ceilalţi, ca să nu rămân eu singurul păcălit!”).

faţă de negustorii şi meşteşugarii (ţărani ceva mai înstăriţi) care, în loc să participe la slujba religioasă de duminică ei îşi desfăşoară negoţurile, şi pe care-i ameninţa cu pedeapsa nemiloasă a lui Dumnezeu: „Şi vă poruncesc tuturor, cât sînteţ cu meşteşug şi cu neguţătorii, veri de ce breaslă, ca de acum înainte, duminecile şi sărbătorile cele mari..să vă închideţi prăvăliile şi nici să vindeţ, nici să cumpăraţ...nici să lucraţ şi precum zic să faceţ...”.

Perspectiva organizaţiei este puternic influenţată de orizontul temporal al românului. România este o ţară fără profeţi, adică o ţară în care nimeni nu a trăit vreodată viitoare realităţi ca prezenţe actuale, vii şi imediate actualităţi, o ţară în care nimeni nu a trăit vreodată cu obsesia destinului. Întreaga formă de existenţă a românului este impregnată de sentimentul momentului. Ar fi inutil să încercăm să “tragem” spiritul nostru spre activităţi constructive, cu tot ceea ce implică în termeni de pregătire conştiincioasă şi efort susţinut. Inspiraţia de moment este legea noastră. Românii iubesc schimbarea evenimentelor, inconsistenţa în succesiunea faptelor, aspiraţia lucrurilor spre înalt, dorinţa de ascensiune a fiinţei este străină spiritului nostru. Toate acestea fac din cultura românească o cultură a imediatului. Orice se întâmplă acum şi aici. După Pierre Janet, românul posedă prin excelenţă “funcţia realului”, este mereu ataşat de condiţiile prezentului (Cioran, 1990).

Alţi autori vin să întărească această nestatornicie a noastră, a românilor (Mihaela Czobor-Lupp, citată în Barbu, 2004, p. 142): „Graba gestului, forţarea sa, provocarea situaţiilor dorite, cu o râvnă ce pare să nu suporte nici o amânare a gratificaţiei reflectă, dintr-o altă perspectivă, aceeaşi imposibilitate de a găsi un punct de ancorare ferm în realitatea istorică, morală, socială sau culturală......această ne-stăpânire semnifică imposibilitatea de a aşeza timpul într-un model, de a lucra timpul potrivit unor canoane umane”.

Se remarcă caracterul “ondulat” al culturii românilor. Ei iubesc stabilitatea iar pentru aceasta sunt în stare de orice. De aceea managerii amână deciziile, tergiversează acţiunile, sunt conservatori şi nu se implică în schimbare. Nu le plac excesele şi extremele, de aceea ocolesc evenimentele riscante. Sunt eficienţi în acţiuni de continuitate şi nu de schimbare.

Abrudan susţine că mentalitatea organizatorică românească este modelată de modul de asimilare a ideii religioase care pune în centrul atenţiei, plecând de la exemplul lui Iisus Hristos, sacrificiul conducătorului. “Legenda Meşterului Manole” reia această credinţă: Meşterul Manole, conducător şi creator îşi plăteşte scump succesul. Pentru români, Meşterul Manole este în primul rând creatorul. El este însă un conducător pentru ceilalţi nouă meşteri mari, care întregeşte echipa : “Cu Manole zece, care-i şi întrece” (de remarcat că nu este menţionat ca fiind primul), dar care are mai multe abilităţi decât ceilalţi membri: acesta administrează lucrarea şi este responsabil de realizarea ei. El trebuie să ia decizia finală, care va fi în esenţă sacrificiul total, cu preţul fiinţei sale şi a celei dragi. “Iată din nou funcţia de conducere asociată cu performanţa profesională, o idee leit-motiv în tradiţia noastră, pentru că Manole “îi şi întrece”. Sacrificiul, deşi iniţial prezentat ca probabilitate pentru toţi coechipierii săi, se localizează în final asupra conducătorului şi acest fapt pare firesc, nu surprinde pe nimeni.

Tema sacrificiului acceptat la români este prezentă şi în “Mioriţa”, pare ceva firesc, o bucurie pe care românul (reprezentat de ciobanul moldovean) şi-o asumă ca pe o cale de mântuire şi care îi asigură întâlnirea cu divinul (scopul existenţei în religia

ortodoxă). Din perspectiva “Mioriţei”, una dintre cele mai reprezentative balade populare româneşti, românul îşi asumă fără răzvrătire destinul - care înseamnă în esenţă renunţarea la turma sa, la bogăţia materială (în religia ortodoxă fiind neimportantă totuşi pentru om, raportat la suflet şi la relaţia sa cu Dumnezeu), fără luptă şi fără întrebări, care se manifestă prin intermediul semenilor săi şi-l transformă în sărbătoare. Tocmai renunţarea aceasta la material îl apropie de transcedental. Dar, dacă suntem atenţi, sacrificiul este legat tocmai de faptul că are bogăţia (“Şi-are oi mai multe, mândre şi cornute..”) pentru care este invidiat însă de confraţii săi şi care îi pregătesc moartea pentru a-i o fura, iar faptul că mioriţa, oiţa sa îl avertizează despre complot exprimă legătura vie şi puternic sufletească a românilor cu munca lor.

Toată această incursiune în specificul cultural românesc pare descurajantă pentru iniţiativa privată din ţara noastră. Totuşi, realitatea infirmă multe dintre “defectele” românilor care teoretic i-ar împiedica să-şi deschidă şi să-şi dezvolte afacerea proprie. Nu este însă mai puţin adevărat că multe dintre comportamentele întreprinzătorilor români sunt justificate şi de această “zestre genetică”, ceea ce implicit le va influenţa performanţa.

Recomandarea specialiştilor este aceea de a ne cunoaşte specificul propriei noastre culturi dar nu înainte de a ne elibera de prejudecăţi şi stereotipuri14.

14 ibidem, p. 25-26