CAPITOLUL I – ROMANITATEA ROMÂNILOR

I. ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ

A. GETO-DACII

1. LIMBA GETO-DACILOR. De „origine geto-dacă” sunt considerate circa 160-170 de cuvinte ale limbii române. Etimologia lor nu este însă explicată. Convenţional, „geto-daca” este considerată o limbă indo-europeană din grupa satem. Ea se înrudeşte, astfel, cu limba tracilor, cu cea a ilirilor, cu limba vechilor locuitori baltici şi cu idiomurile slave; mai mult, cu limba iraniano-persană şi cu cea iraniano-scitică, precum şi cu sanscrita. Cuvinte de origine geto-dacă: aprig, barză, baltă, brad, brânză, brâu, Carpaţi, cătun, căciulă, codru, copil, gard, mal, mazăre, moş, pârâu, prunc, strugure, vatră, numele apelor importante.

2. SINTEZA POLITICĂ: FORMAREA STATULUI GETO-DAC. Contactele directe cu civilizaţiile antice au grăbit procesul creării unei entităţi politice geto-dacice în spaţiul nord-dunărean. Prin urmare, în epoca fierului, geto-dacii s-au constituit într-o puternică entitate etnică, lingvistică, economică şi de civilizaţie care, în vremea lui Burebista (82 - 44 î.Hr.), va da naştere unei vaste unităţi politice, ce se întindea de la Munţii Haemus la Carpaţii Păduroşi şi de la Dunărea mijlocie la gurile Bugului şi litoralul vestic al Pontului Euxin.

Geto-dacii au intrat în contact cu lumea romană încă dinainte de instaurarea stăpânirii imperiale în zona dunăreană, în secolul al II-lea î.Hr. în lumea geto-dacă pătrunzând primele elemente de civilizaţie romană. Romanii urmăreau să-şi impună controlul asupra coloniilor greceşti vest-pontice, să aibă acces la resursele zonei nord-dunărene (aur, argint, grâne) şi să beneficieze de poziţia strategică avantajoasă. Ameninţarea romană directă a început să se manifeste din timpul regelui Burebista, întemeietorul statului geto-dac. Monarhie militară întinsă, statul lui Burebista se dovedeşte efemer. Atenuarea pericolului roman la Dunărea de Jos, determinată de războiul civil izbucnit la Roma după asasinarea lui Cezar, influenţează serios situaţia din statul geto-dac: nemulţumită de politica de mână forte a lui Burebista, o parte a nobilimii geto-dace îl asasinează pe marele rege. După moartea conducătorului, statul acestuia se destramă în patru, apoi cinci formaţiuni politice.

Primele campanii militare ale statului roman la Dunărea de Jos s-au realizat în a doua jumătate a secolului I î.Hr. şi demonstrau intenţia de a-i cuceri pe geto-daci. Contactele cu civilizaţia romană s-au accelerat în condiţiile în care Roma îşi fixează hotarul pe malul drept al Dunării. La sfârşitul secolului I d.Hr., regele dac Decebal (87-106 d.Hr.) a refăcut unitatea statului dac. În jurul „nucleului” din zona Munţilor Şureanu, cu capitala la Sarmizegetusa Basileion, Decebal reuneşte celelalte formaţiuni politice, din teritoriile neocupate încă de romani. Dacia, deşi cu un teritoriu restrâns, devine un stat mai puternic din punct de vedere economic, militar şi

1

administrativ. Domnia lui Decebal reprezintă perioada de apogeu a procesului istoric pe care N. Iorga îl consideră „prima sinteză” autohtonă - „Regatul dacilor”. Acţiunile militare şi politice dovedesc faptul că geto-dacii din acea vreme erau o forţă care putea da o anumită turnură situaţiei din această parte a Europei. Atacurile neîncetate ale geto-dacilor peste Dunăre, în vremea împăraţilor Vespasian (69-79d.Hr.) şi Domiţian (81-96 d.Hr.), încercau să elibereze statul geto-dac din încorsetarea pe care Roma o exercita după terminarea cuceririi Pannoniei, în vest şi a Dobrogei, în est. În aceste condiţii, aşa cum afirmă istoricul roman Dio Cassius, Duras, regele Daciei, i-a cedat domnia lui Decebal. În confruntările cu armatele trimise de împăratul roman Domiţian, în anii 87 şi 88 d.Hr, după unele victorii, Decebal a fost nevoit să încheie pace în anul '89. Conform prevederilor tratatului încheiat, Dacia devenea regat clientelar Romei. Situaţia s-a schimbat după ce, la Roma, împărat a devenit Traian, statul dac fiind considerat ca o ameninţare la adresa securităţii Imperiului Roman. Războaiele daco-romane, desfăşurate în anii 101-102 şi 105-106 d.Hr. şi încheiate cu victoria romanilor, au dus la transformarea unei părţi a Daciei (106 d.Hr.) în provincie romană.

B. PREMISELE ŞI DESFĂŞURAREA PROCESULUI DE ROMANIZARE A GETO-DACILOR

Izvoarele narative şi arheologice demonstrează că întregul spaţiu carpato-dunăreano-pontic este locuit, înainte şi după cucerirea romană, de o numeroasă populaţie autohtonă, geto-dacii. Există numeroase dovezi ale continuităţii dacice oferite de izvoarele arheologice, epigrafice, de toponimie şi hidronimie [numele majorităţii râurilor fac parte din substratul traco-dacic: Tisa – Tisia, Someş – Samus, Criş – Crisia, Mureş – Maris, Timiş – Tibiscum, Olt – Alutus, Argeş – Argessos, Siret - Hyeratus, Prut – Pyretus, Nistru – Danastris, Dunăre – Dunaris; de asemenea, numele dacice ale multor localităţi (toponime) sunt preluate de romani: Apulum, Drobeta, Napoca, Potaissa, Porolissum, Dierna, Tibiscum].

Elementele fundamentale ale etnogenezei româneşti sunt: componenta dacică (substratul) şi componenta romană (stratul). Sintezele daco-romană şi romanică pot fi urmărite în evoluţia lor în cadrul a trei faze: a) faza preliminară; b) romanizarea propriu-zisă, care cuprinde şi dacii liberi (106 - 275 pentru Dacia, până în sec. VII în Dobrogea); c) generalizarea procesului de romanizare, în condiţiile marilor migraţii.

Prima etapă (faza preliminară: sec. I î.Hr. - mijlocul sec. I d.Hr.) . Începutul romanizării corespunde contactelor dintre geto-daci şi romani şi constă în familiarizarea acestora cu elementele civilizaţiei romane. Predomină împrumuturile din creaţia materială şi spirituală romană, reflectate în arhitectură, armament, ceramică, obiecte de podoabă, monede, ritualuri şi mod de viaţă. Într-o primă etapă, aspecte materiale romane pătrund în Dacia pe o cale neoficială, în general paşnică. Alte obiecte de provenienţă romană sunt preluate de localnici şi pe cale violentă.

A doua etapă (romanizarea oficială: mijlocul sec. I d.Hr - 275). A doua etapă a lungului proces istoric de pătrundere a elementelor civilizaţiei romane în spaţiul

2

daco-moesian începe la mijlocul secolului I d.Hr. Alături de relaţiile paşnice, de colaborare economică, se extind cele politice şi militare. Acestea din urmă sunt uneori de cooperare, alteori de confruntare. Pentru autohtonii din dreapta Dunării (la mijlocul secolului I d.Hr. spaţiul istro-pontic este integrat lumii romane), această etapă se suprapune primelor decenii din „opera de romanizare oficială” (N. Iorga), în cadrul căreia geţii din „Dacia scitică” învaţă limba latină şi „se fac romani” (cum scrie Vasile Pârvan). Noi elemente de viaţă materială şi spirituală romană pătrund, concomitent, în stânga Dunării. Astfel, în timpul lui Decebal, începe utilizarea scrierii cu alfabet latin, de către o minoritate foarte firavă a societăţii dacice.

În anul 106, această a doua etapă se extinde din dreapta Dunării în stânga fluviului, prin transformarea unei părţi a Daciei în provincie romană. Procesul de romanizare a dacilor este elementul fundamental pentru formarea limbii şi a poporului român. Acest proces a avut în Dacia un caracter organizat şi dirijat prin intervenţia statului roman, datorită importanţei de care se bucura provincia (potenţial economic, strategic, militar). Factorii romanizării sunt: armata, administraţia, coloniştii, veteranii, urbanizarea, economia, dreptul, viaţa religioasă şi culturală.

Colonizarea masivă a Daciei, mulţimea militarilor, apariţia şi dezvoltarea oraşelor sunt aspecte hotărâtoare pentru romanizare. Afirmarea oraşelor dovedeşte creşterea numărului de cetăţeni romani. Dinspre oraşe, elementele civilizatorii ale confortului urban migrează spre lumea rurală. Numeroasele trupe cantonate în Dacia sunt un focar de romanizare şi îndeplinesc o acţiune similară celei datorate coloniştilor. Militarii activi şi veteranii care se stabileau în Dacia erau propagatori ai civilizaţiei romane. Prin funcţiile municipale şi administrative pe care le exercitau, prin poziţia şi prestigiul de care se bucurau, veteranii au transmis, până în îndepărtate aşezări rurale, modul de viaţă roman şi au împrăştiat sămânţa roditoare a limbii latine.

Normele juridice introduse în vremea administraţiei romane conferă anumite drepturi şi responsabilităţi comunităţilor urbane şi rurale. Normele romane se vor regăsi în modul de a gândi şi de a acţiona al daco-romanilor şi vor sta la baza dreptului românesc de mai târziu. Viaţa religioasă şi culturală a contribuit la romanizare prin folosirea limbii latine şi preluarea zeităţilor romane de către autohtoni. Viaţa spirituală în Dacia se caracterizează prin varietatea cultelor. În condiţiile prezenţei coloniştilor latinofoni şi a trupelor romane, predomină zeităţile romane. Sincretismul religios şi fenomenul cunoscut sub numele de interpretatio romana reprezintă premise reale ale romanizării dacilor. Viaţa economică a Daciei Traiane a cunoscut o deosebită dezvoltare, fiind un important factor al continuităţii daco-romane.

A treia etapă (desăvârşirea procesului de romanizare: 275 - sec. VII ) = generalizarea procesului de romanizare în condiţiile marilor migraţii (şi în special romanizarea dacilor liberi pătrunşi pe teritoriul fostei provincii Dacia).

C. CONTINUITATEA DACO-ROMANĂ DUPĂ RETRAGEREA AURELIANĂ

3

Retragerea armatei şi a administraţiei romane din Dacia în vremea împăratului Aurelian (271- 275), a constituit un eveniment cu implicaţii deosebite, provocând unele modificări de ordin economic, demografic şi social-politic. S-a desfăşurat cea de-a treia fază a procesului de romanizare, în condiţiile marilor migraţii. Teritoriul fostei provincii a continuat să fie locuit şi după anul 275 de o numeroasă populaţie – puternic romanizată – daco-romanii şi coloniştii aduşi în timpul administraţiei romane. Intensitatea şi puternicul impact al romanizării asupra autohtonilor au asigurat caracterul ireversibil al acestui proces.

Continuitatea populaţiei este atestată şi de permanentele legături cu romanitatea sud-dunăreană. Relaţiile autohtonilor de la nordul Dunării de Jos cu lumea romană şi romano-bizantină au fost atât de intense, încât nu au putut fi întrerupte nici de marile migraţii. Aceste legături au fost stimulate de menţinerea stăpânirii romane în Dobrogea până la începutul sec. al VII-lea şi de reinstaurarea parţială şi vremelnică a administraţiei Imperiului la nord de Dunăre în timpul împăraţilor Constantin cel Mare (306 - 337) şi Justinian (527 - 565).

1. CREŞTINISMUL – FACTOR AL ROMANIZĂRII. SINTEZA SPIRITUALĂ: CREŞTINISMUL LA DACO-ROMANI. Încă din primele ei etape, sinteza românească cuprinde un aspect spiritual semnificativ: trecerea de la credinţa în vechile divinităţi la o nouă religie, creştinismul. Din păcate, pentru începutul acestei treceri, izvoarele arheologice, epigrafice şi literare sunt mai puţin concludente. Astfel, atât în Dacia, cât şi în Moesia, ca de altfel în majoritatea provinciilor romane, obiectele paleocreştine din secolele II-III d.Hr. sunt rare. Încă numeroase sunt monumentele păgâne. Explicaţia este simplă: pentru a evita persecuţiile puse la cale de autorităţile imperiale, creştinii din perioada respectivă îşi manifestă credinţa cu precauţie, apelând la simboluri din mitologia greco-romană. Asemenea simboluri, datate în veacul al III-lea al erei creştine, apar pe un coronament de altar funerar de la Potaissa şi pe alte monumente asemănătoare semnalate la Apulum, Micia, precum şi pe stela funerară de la Căşeiu (jud. Cluj).

În anul 313, împăraţii Constantin cel Mare şi Licinus acordă libertate de cult creştinismului (Edictul de la Milano), dar acceptă, pe mai departe, practicile păgâne. Odată cu transformarea creştinismului într-o religie licită, vestigiile creştine au devenit tot mai numeroase. Interzicerea cultelor păgâne (391), în vremea împăratului Theodosius (379-395), este urmată de organizarea Bisericii Creştine, la Dunărea de Jos. Chiar dacă arianismul a avut un succes deosebit în rândul populaţiilor germanice, la daco-romani s-a dezvoltat un creştinism de factură populară şi de orientare niceeană. Acesta a fost probabil influenţat de misionarii proveniţi din Dobrogea, cunoscut bastion al confesiunii niceene încă din timpul împăratului Valens. Răspândirea creştinismului în limba latină în Dobrogea şi la nordul Dunării constituie o dovadă a contactelor permanente ale populaţiei din aceste regiuni cu romanitatea orientală, creştinarea daco-romanilor făcându-se prin misionari veniţi de la sud de Dunăre. Această realitate este atestată de descoperirea unor obiecte paleo-creştine în mai multe zone ale ţării noastre (Donariul de la Biertan – sec. IV-V d.Hr., cu inscripţia „Ego Zenovius votum posui”). Creştinarea masivă a daco-romanilor s-a făcut în secolele

4

IV-V d.Hr. Rolul creştinismului ca factor de romanizare este demonstrat de terminologia bisericească din limba română. Cel mai semnificativ în această privinţă este termenul biserică. Numai în limba română şi în retoromană acest cuvânt s-a păstrat din latinescul basilica. În celelalte limbi romanice el derivând din termenul grecesc ecclesia. Propagarea creştinismului la populaţia romanică este susţinută de episcopiile care existau la sud de Dunăre şi de locaşurile de cult descoperite la nord de fluviu [basilica de la Slăveni (sec. IV), basilica de la Sucidava (sec. V) şi, probabil, basilica de la Drobeta (sec. V-VI)]. Răspândirea noii religii în spaţiul daco-moesian, îndeosebi după secolul al III-lea şi care a continuat până târziu, în secolele VI-VIII, a contribuit într-o mare măsură la difuzarea culturii romane.

2. AUTOHTONI ŞI MIGRATORI. După retragerea aureliană, în afara hotarelor imperiului rămâne un prim grup de populaţie romanică – locuitorii fostei provincii Dacia. Aceştia sunt făuritorii unei noi entităţi etno-lingvistice şi culturale, romanitatea nord-dunăreană. În stânga fluviului, aşadar, viaţa romană continuă după încetarea autorităţii imperiale. Ruptura de ,,întreg” este numai de natură politico-administrativă, fiscală şi, parţial, militară. Legăturile, îndeosebi comerciale, dar şi cele spirituale cu locuitorii romanizaţi din dreapta Dunării sunt dovedite arheologic, epigrafic, numismatic, istoric şi literar. Desăvârşirea romanizării are loc în condiţiile încetării autorităţii imperiale, fapt petrecut şi în cazul Daciei romane în intervalul cuprins între secolele III/IV-VIII, atunci când au avut loc marile migraţii. Trecerea sau aşezarea temporară a unor migratori în Dacia nu a însemnat distrugerea romanităţii. Noii veniţi rămâneau separaţi de băştinaşi prin limbă, norme juridice, uneori prin religie. Pe de altă parte, însă, raidurile de pradă ale acestora, care vizau în special oraşele, vor determina, încă din secolul al IV-lea d.Hr., retragerea populaţiei urbane în zone mai ferite şi stingerea vieţii urbane la nord de Dunăre (fenomenul demografic de reconversie rurală). Practic, până în secolul al XI-lea, la nord de Dunăre nu vor mai exista oraşe, aşa explicându-se de ce, în limba română, terminologia referitoare la viaţa urbană nu este de origine latină, ci, în special, de origine slavă. După retragerea aureliană, pe teritoriul fostei provincii vin şi se aşează grupuri de daci liberi (sfârşitul secolului III - începutul secolului IV). Astfel, se produce treptat, înainte de venirea slavilor, o anumită uniformizare a culturii materiale de factură romanică, deosebită de aceea a migratorilor (sec. IV-V).

În secolul al VI-lea are loc migraţia slavilor, care trec prin Moldova, ajungând în Câmpia Română (Vlaşca - „ţara românilor”). Pătrund în sud-estul Transilvaniei, iar în veacul următor în restul spaţiului intracarpatic, apoi în Banat şi Oltenia. Pretutindeni, întâlnesc o cultură materială de factură romanică relativ uniformizată. Pe acest temei, sunt asimilaţi de către romanici, mult mai numeroşi. În schimb, slavii îmbogăţesc vocabularul băştinaşilor cu termeni referitori la instituţii, viaţa religioasă, hidronimie, toponimie, forme de habitat, viaţă economică. Cuvinte de origine slavă: Bistriţa, Dîmboviţa, Prahova, Ialomiţa, cneaz, gâscă, jude, plug, seceră, stareţ, târg, vamă etc.

În anul 602, limesul dunărean al Imperiului este definitiv străpuns şi slavii trec masiv la sud de Dunăre, ceea ce provoacă ruperea romanităţii balcano-carpatice. Populaţia sedentară moeso-romanică din dreapta Dunării a fost asimilată de slavi. Românii din Peninsula Balcanică au fost dislocaţi şi s-au regrupat în zone montane,

5

sub numele de vlahi sau aromâni, vorbind o limbă română arhaică. Aşadar, prin pătrunderea slavilor în Balcani, romanitatea nord-dunăreană devine o insulă în marele ocean slav. Prezenţa slavilor n-a putut schimba, însă, caracterul romanic al populaţiei autohtone din spaţiul carpato-danubiano-pontic.

În perioada migraţiilor, pe zone întinse ale fostului Imperiu Roman, se formează popoare care moştenesc numai civilizaţia romană, fără a vorbi limba latină. Pe alte teritorii, cu toate suprapunerile de populaţii, latinitatea rezistă, dovada grăitoare fiind formarea popoarelor şi limbilor neolatine europene (franceza, spaniola, italiana, portugheza, româna etc.). Marile migraţii au avut consecinţe însemnate, provocând prăbuşirea Romei, separarea romanităţii occidentale de cea orientală şi constituirea adstratului lingvistic în etnogeneza popoarelor neolatine (germanic – în cazul celor occidentale, slav – în cazul limbii române).

D. FORMAREA POPORULUI ROMÂN ŞI A LIMBII ROMÂNE

Romanitatea este elementul esenţial al identităţii lingvistice şi culturale a poporului român. Asemenea altor popoare ale Europei - italieni, francezi, spanioli, portughezi - românii vorbesc o limbă romanică, formată pe baza latinei vorbite în Imperiul Roman. Procesul de romanizare lingvistică şi culturală din secolele II-III d.Hr., când o mare parte a teritoriului României de azi era cuprins în provinciile romane Moesia şi Dacia, a avut o mare intensitate, astfel că limba latină a pătruns foarte repede nu numai în zonele urbane, ci şi la sate, în viaţa comunităţilor de agricultori şi de păstori care ocupau cea mai mare parte a teritoriului. Constituirea la nordul Dunării, cu precădere începând din secolul al VIII-lea şi în cursul celui următor, a unei civilizaţii specifice, ilustrează încheierea îndelungatului şi complexului proces istoric, etno-lingvistic şi cultural de formare a poporului român. El oglindeşte, în planul culturii materiale şi al vieţii spirituale, cristalizarea unei civilizaţii originale proprii populaţiei româneşti, ale cărei puternice rădăcini daco-romane îi evidenţiază pe deplin vechimea şi caracterul specific. Transformarea limbii latine, vorbită în provinciile orientale ale Imperiului, în limbă română, a fost de asemenea, un proces complex şi îndelungat, desfăşurat concomitent şi în directă legătură cu cel etnic. Un mic număr de cuvinte (circa 160) din limba traco-dacă s-au transmis, formând substratul limbii române. Este interesant însă de observat că multe dintre aceste cuvinte desemnează elemente fundamentale ale civilizaţiei - de exemplu vatră, copil, moş, a moşteni - dar se declină sau se conjugă aidoma cuvintelor de origine latină: brânză ca osânză, a moşteni ca a fi, moşie ca şi câmpie. Gramatica latină reprezintă structura fundamentală a limbii române: declinăm şi conjugăm ca în latină, alcătuim propoziţii şi fraze în felul în care o făceau vorbitorii de limbă latină. Aproximativ 80% din fondul principal de cuvinte al limbii române, inclusiv vocabularul creştin de bază, provin din latina vorbită.

Când, în secolul al III-lea d.Hr., împăratul Aurelian a fost nevoit să renunţe la administrarea provinciei Dacia, idiomul latin era predominant. Acesta a continuat să evolueze în contact cu provinciile latinofone de la sud de Dunăre. După instalarea

6

slavilor în nordul Peninsulei Balcanice, complicatele relaţii dintre Imperiul Bizantin - unde limba greacă devine, din secolul al VII-lea d.Hr., limbă oficială - şi formaţiunile politico-militare din Peninsula Balcanică au avut drept consecinţă, între altele, fragmentarea comunităţilor locale vorbitoare de latină si despărţirea lor de romanitatea nord-dunăreană, astfel încât fiecare a dezvoltat în mod diferenţiat fondul originar latin. Şi în prezent, există diferite dialecte ale limbii române: dialectul daco-român, vorbit pe întregul teritoriu al României, în Republica Moldova, precum şi în comunităţile româneşti din ţările vecine (Ucraina, Serbia, Bulgaria, Ungaria), şi dialectele sud-dunărene – dialectul aromân, istro-român şi megleno-român. Diferenţe locale de mai mică importanţă caracterizează diferite graiuri – oltenesc, maramureşean, moldovenesc etc. Pe baza graiului din Muntenia, dar cu un aport important al operelor literare create în Moldova, se constituie, în secolul al XIX-lea, limba română literară pe care o vorbim şi o scriem şi azi.

Ca şi în cazul celorlalte limbi romanice, în perioada de formare a limbii române, fondului latin i s-au adăugat cuvinte împrumutate din limbile popoarelor migratoare. Avem motive să considerăm că, aşa cum se întâmplă şi în cazul celorlalte limbi romanice, acest proces de evoluţie este încheiat în linii generale în secolul al VIII-lea. O influenţă mai accentuată a rezultat din contactul cu limbile slave, mai ales cu cea sud-slavă, care a devenit, în secolele IX-X, limba liturgică (limba în care se slujeau liturghiile în biserică) şi mai târziu şi limba de cancelarie (limba în care erau redactate documentele oficiale ale statului). Slavona a jucat pentru regiunile balcano-dunărene un rol apropiat de cel pe care latina I-a jucat în Occidentul medieval. În limba română nu s-au păstrat decât puţine cuvinte din slava veche (sec. VI-VII), cea mai mare parte a elementelor slave pătrunzând târziu, în secolele IX-X (acum formându-se adstratul slav). Întrucât cuvintele şi influenţele slave târzii din limba română sunt de origine meridională şi formate de-abia la sfârşitul primului mileniu, reiese clar că limba română era formată în momentul în care aceste adaosuri lingvistice slave de sud au putut fi receptate. Prin urmare, nu se poate vorbi despre o a treia componentă etnică şi lingvistică slavă în etnogeneza românească. Teritoriul de formare a limbii române este spaţiul Daciei, răsăritul Moesiei Superior, Moesia Inferior, precum şi Tracia de nord-vest. Deoarece există asemănări în privinţa cuvintelor de origine slavă prezente în unele dialecte, se presupune că despărţirea acestora din trunchiul limbii române comune nu s-a produs mai devreme de secolul al X-lea. Separaţia limbii române s-a făcut în două grupuri: nord şi sud-dunărean, respectiv daco-român şi aromân. Dialectul megleno-român este o variantă a celui aromân, iar cel istro-român al celui daco-român.

Componentele de bază ale limbii române sunt: a) substratul lingvistic traco-dacic (circa 160-170 de cuvinte cu peste 1400 de derivate, ceea ce reprezintă 10% din lexicul românesc); b) stratul lingvistic latin (60% din vocabularul limbii române). La acestea se adaugă unele influenţe slave (circa 20% din vocabular - adstrat). Restul de 10% reprezintă împrumuturi din alte limbi realizate în decursul timpului (epoca medievală şi modernă). Limba latină vorbită evoluează spre o limbă romanică unitară, de factură orientală, denumită de lingvişti limba română comună (străromâna sau protoromâna). Deci, în

7

secolele VII-VIII, procesul de formare a limbii române era, în linii generale, încheiat.

Caracterul latin al limbii vorbite pe ambele maluri ale Dunării şi în interiorul arcului carpatic a fost de timpuriu recunoscut de popoarele vecine. Neamurile germanice i-au numit w(a)lach, aşa cum îi numeau pe toţi vorbitorii idiomurilor latine; de la acest nume derivă etnonimele vlah, olah, blach, valah etc. La rândul lor, „vlahii” îşi spuneau probabil români, adică romani - nume pe care I-au transmis din generaţie în generaţie, fie pentru a se desemna ca locuitori ai ţinuturilor carpato-dunărene, vorbitori ai aceleiaşi limbi, fie pentru a se referi la anumite categorii sociale (de exemplu, rumâni - ţărani dependenţi). Memoria populară a păstrat; de-a lungul secolelor, conştiinţa ascendenţei romane a românilor - dovadă, de pildă, datinile şi tradiţiile care îl amintesc pe „bădica Troian” - împăratul Traian - în legătură cu momente importante ale sărbătorilor solstiţiului de iarnă (Anul Nou).

II. ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

A. ROMÂNII ÎN SURSELE MEDIEVALE TIMPURII

Pe măsură ce „vălul milenar” datorat dominaţiei migratorilor răsăriteni asupra spaţiului carpatic se destramă, încep să apară primele mărturii despre români. Documentele istorice scrise din primul mileniu al erei creştine, care îi menţionează pe români, sunt relativ puţine, dar sunt suplinite de numeroase descoperiri arheologice. Dintre acestea se remarcă cele datând din perioada secolelor al VII-lea – al XI-lea, diverse vase, unelte, podoabe, arme şi alte obiecte aparţinând comunităţilor autohtone fiind descoperite în aşezări precum Brateiu (judeţul Sibiu), Poian (judeţul Covasna), Alba Iulia. Acestea dovedesc continuitatea de locuire a românilor pe teritoriul pe care ei s-au format.

Începând din secolul al VII-lea, autohtonii încep să fie menţionaţi în izvoarele documentare ale vremii ca un popor romanic distinct constituit. Astfel, în lumea bizantină, identitatea etnică a românilor era bine cunoscută, prima menţiune găsindu-se într-un tratat militar din secolul al VII-lea (Strategikon – scris de împăratul bizantin Mauricius). Datorită limbii, aceştia erau numiţi romani, termen întâlnit mai târziu şi la împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959), care, în lucrarea sa Despre administrarea imperiului, preciza că „aceştia se mai numesc şi romani pentru că au venit din Roma şi poartă acest nume până în ziua de astăzi”. Acest aspect a fost confirmat în cronica sa şi de loan Kynnamos (secolul XII), care a străbătut teritoriile nord-dunărene: „Se zice că sunt veniţi demult din Italia”. Informaţii în acelaşi sens se regăsesc şi în corespondenţa împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul (secolele al X-lea – al XI-lea). Alţi autori bizantini, armeni, arabi, germani au scris despre prezenţa românilor pe acest teritoriu. Ulterior, dovezile scrise despre români au devenit din ce în ce mai numeroase, ei fiind numiţi în documentele vremii vlahi, blachi, valahi (scrierile cronicarului bizantin Kekaumenos – sec. XI; Cronica lui Ioan Kynnamos – secolul XII).

8

La fel ca şi bizantinii, ungurii au întreţinut un contact permanent cu românii, romanitatea acestora fiindu-le cunoscută. Notarul anonim al regelui Bela afirma în cronica sa Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor) că, la sosirea lor, ungurii au găsit în Pannonia slavi, bulgari şi „blachi, adică păstorii romanilor”. Un secol mai târziu, Simon de Keza nota, în Gesta Hunnorum et Hungarorum, că românii erau în Pannonia la venirea hunilor, iar în vremea lui Attila, romanii, locuitori ai oraşelor (civitates), s-au înapoiat în Italia, doar „vlahii, care au fost păstorii şi agricultorii acestora, au rămas de bunăvoie în Pannonia”.

B. PREOCUPĂRI ALE CRONICARILOR ŞI ÎNVĂŢAŢILOR DIN SECOLELE XV – XVIII

PRIVIND ORIGINEA ROMÂNILOR

Odată ce spaţiul românesc a intrat în sfera de interese a Romei şi misionarilor ei, papalitatea a luat cunoştinţă despre existenţa românilor şi apartenenţa lor la „ritul grecilor”, nelegitim în viziunea curiei papale. Mai târziu, odată cu desfăşurarea luptei antiotomane a Ţărilor Române din secolul al XIV-lea, interesul european faţă de români a sporit, manifestându-se în preocupările umaniştilor faţă de originea şi istoria acestora. Poggio Bracciolini a fost printre primii umanişti italieni care au afirmat originea romană a poporului român. Pe lângă numeroase elemente comune limbii latine şi române, el a constatat existenţa la românii nord-dunăreni a unei tradiţii referitoare la descendenţa lor dintr-o colonie fondată de Traian. Contemporanul său Flavio Biondo afirma despre românii cu care se întâlnise la Roma că „invocau cu mândrie originea lor romană”, iar cu Enea Silvio Piccolomini, devenit papă sub numele de Pius al II-lea, ideea originii romane a acestora a intrat în circuitul ştiinţific european. În preajma căderii Constantinopolului, Demetrie şi Laonic Chalcocondil, greci stabiliţi în Italia, cunoşteau originea comună a românilor, numindu-i „daci” pe cei din nordul Dunării şi „vlahi” pe cei din sudul fluviului. Ideile umaniştilor italieni s-au răspândit şi la curţile europene. Antonio Bonfini, trăind la curtea regelui Ungariei, preciza că „din legiunile şi din coloniile duse în Dacia de Traian şi ceilalţi împăraţi s-au tras românii”, exprimându-şi totodată admiraţia pentru modul cum a supravieţuit „vechea limbă a Romei printre români”. Filippo Buonaccorsi, consilier la curtea iagellonă, a călătorit în Moldova, unde, cunoscându-i pe localnici, află despre „descendenţa românilor din colonişti romani”. În secolul al XVI-lea, Jan Laski, episcop de Gnezno, vorbind în Conciliul din Lateran (1514) despre Moldova, a semnalat originea romană a populaţiei „căci ei spun că sunt oşteni de odinioară ai romanilor”. Tot acum, Nicolaus Olahus, umanist transilvănean de faimă europeană, el însuşi de origine română, în lucrarea sa Hungaria (1536), este primul care susţine unitatea de neam, limbă, obiceiuri şi religie a românilor, iar Johannes Honterus - originar din Braşov - înscrie în harta sa (1542) numele Dacia pentru întreg teritoriul locuit de români.

Secolul al XVII-lea marchează apogeul culturii medievale româneşti scrise, atunci când au apărut primele cronici în limba română. Grigore Ureche în

9

Letopiseţul Ţării Moldovei şi Miron Costin în De neamul moldovenilor vorbesc despre originea noastră latină: „De la Râm ne tragem şi cu a lor cuvinte ni-i amestecat graiul”, iar stolnicul Constantin Cantacuzino, în Istoria Ţării Româneşti, a subliniat continuitatea de viaţă a dacilor sub stăpânirea romană, unitatea şi continuitatea românilor. Dacă până la Dimitrie Cantemir lumea savantă românească apela la producţia ştiinţifică externă pentru argumentarea şi demonstrarea ştiinţifică a originii romane a românilor, începând cu opera lui, acest raport se inversează: lumea ştiinţifică europeană apelează la savanţii români pentru a afla argumentarea şi dovezile romanităţii. De acum înainte, erudiţii români intervin activ pe plan european în dirijarea orientării şi cercetării originii românilor. Lucrarea destinată exclusiv problemei romanităţii românilor este Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor (1719-1722), care avea 343 de foi în manuscris. Faţă de cronicarii anteriori, Dimitrie Cantemir inaugurează prestigiosul efort al istoriografiei române de a determina şi fixa locul românilor în istoria universală. Elementele de bază ale concepţiei lui Cantemir despre originea românilor sunt: descendenţa pur romană din Traian („săditorul şi răsăditorul nostru”), stăruinţa neîntreruptă şi unitatea romano-moldo-vlahilor în spaţiul carpato-dunărean. Revenind la Traian, Cantemir susţinea extirparea totală a dacilor din provincia cucerită şi colonizarea completă cu romani. Cantemir susţinea însă cu tărie dăinuirea elementului roman în Dacia şi după retragerea aureliană. Hronicul lui Cantemir rămâne şi astăzi cea mai întinsă lucrare istorică de analiză a originii românilor, ea fiind depăşită în detaliu, dar nu încă şi în ansamblul său.

În concluzie, se poate spune că originea romană le era cunoscută românilor de multă vreme. Mai târziu, cronicarii moldoveni şi munteni, cunoscători ai scrierilor umaniste, vor transfera chestiunea romanităţii din sfera tradiţiei în cea a istoriografiei, pentru ca Şcoala Ardeleană să facă din aceasta o armă în lupta pentru emancipare naţională şi socială a românilor transilvăneni.

C. POLITIZAREA ROMANITĂŢII ROMÂNILOR

În cadrul istoriei vechi problema etnogenezei românilor ocupă un loc aparte prin complexitatea şi importanţa sa, nu numai pentru cunoaşterea destinului istoric al străvechii Dacii, ci şi pentru cel al romanităţii orientale în general. Cucerirea dacilor (conduşi de Decebal) de către romani în urma războiului din 105-106, ilustrată de scenele de pe Columna lui Traian, şi intrarea unei părţi a Daciei în componenţa statului roman, au produs radicale schimbări de ordin etnodemografic, politic şi cultural. Ele au avut drept consecinţă sinteza daco-romană şi crearea poporului român. Etnogeneza românilor a devenit o problemă politică din secolul al XVIII-lea, odată cu afirmarea mişcării de emancipare naţională a românilor din Transilvania. Atunci când, spre sfârşitul secolului al XVII-lea şi în secolul următor, primele semne ale unei conştiinţe naţionale moderne apar în întreaga Europă, problema originii popoarelor se transformă pretutindeni din problemă istorică în problemă politică. Conflictul acut între „Europa imperiilor” şi „Europa naţiunilor” se complică în

10

Transilvania din cauza tensiunii între interesele dominaţiei austriece şi revendicările naţionale maghiare, ambele în contradicţie cu aspiraţiile de emancipare ale românilor. Bătălia politică şi simbolică pentru întâietate în Transilvania devine acerbă, cu atât mai mult cu cât, după lupta de la Mohacs, Principatul Transilvaniei rămăsese ultima redută a Regatului Ungar, ocupând astfel un loc deosebit de important în imaginarul politic şi istoric al naţiunii maghiare. Pe de altă parte, în pofida faptului că românii reprezentau peste 60% din populaţia Transilvaniei, ei continuau să fie consideraţi „naţiune tolerată”. Acest statut inferior al românilor era justificat de beneficiarii lui - cele trei naţiuni privilegiate, maghiarii, saşii şi secuii - prin argumente confesionale (spre deosebire de ceilalţi locuitori ai Transilvaniei, românii erau ortodocşi) şi prin argumentul pretinsei întâietăţi a celor trei naţiuni privilegiate pe pământul Transilvaniei. Or, unirea unei părţi a clerului şi a românilor ortodocşi cu Biserica Catolică (greco-catolicii), realizată de casa de Habsburg în 1699-1701, afecta ordinea tradiţională favorabilă naţiunilor privilegiate, iar acceptarea originii romane a românilor ar fi însemnat că aceştia, departe de a fi nou veniţi, i-au precedat pe cuceritorii maghiari în ţinuturile de dincolo de munţi, conferind populaţiei de origine latină o superioritate de civilizaţie şi de tradiţie greu de împăcat cu condiţia lor de naţiune tolerată.

Până în secolul al XVIII-lea, continuitatea populaţiei romanice în ţinuturile carpato-dunărene nu a fost pusă serios la îndoială, fiind considerată un fapt normal şi logic. Însuşi împăratul Austriei, Iosif al II-lea (1780-1790), îi socotea pe români „incontestabil, cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei”. De asemenea, contele Teleki, preşedinte al Cancelariei Aulice Transilvane, recunoştea în 1791 că „românii sunt locuitorii cei mai vechi ai Transilvaniei”, iar istoricul Huszti Andras afirma în acelaşi an: „Nicio naţiune nu are limba atât de apropiată de acea veche romană ca naţiunea valahilor, ceea ce este un semn sigur şi care nu poate înşela că ei sunt în Transilvania urmaşii vechilor colonii romane”.

Dar, pentru populaţia majoritară a Transilvaniei, secolul al XVIII-lea a reprezentat momentul luptei pentru drepturile politice refuzate secole de-a rândul de „naţiunile privilegiate”. De aceea, mulţi erudiţi, mai ales germani, din secolul al XVIII-lea s-au convins ei înşişi, şi s-au străduit să dovedească întregii lumi savante şi politice a vremii, că este cu neputinţă ca românii din Transilvania să fie urmaşii direcţi ai populaţiei romane şi romanizate din provincia Dacia. Unirea cu Roma dă, în schimb, un nou imbold aspiraţiei românilor pentru drepturi egale cu celelalte naţiuni şi confesiuni creştine din ţinuturile transcarpatice. Începută de episcopul Inocenţiu Micu-Klein şi continuată de grupul de intelectuali din Şcoala Ardeleană - Gheorghe Şincai, Petru Maior, Samuil Micu, lon Budai-Deleanu -, lupta de emancipare a românilor ardeleni are drept principală direcţie afirmarea legitimităţii revendicărilor populaţiei româneşti din imperiu în calitatea sa de moştenitoare directă a Romei antice. Savanţii din Şcoala Ardeleană au dovedit latinitatea limbii române şi a poporului român, ceea ce argumenta existenţa sa neîntreruptă ca populaţie autohtonă în Transilvania, ca şi în celelalte ţinuturi locuite de români. Argumentele acestor revendicări au fost sintetizate într-un lung memoriu, Supplex Libellus

11

Valachorum, adresat în 1791 Curţii de la Viena. În Supplex se subliniază că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmaşi ai coloniştilor lui Traian. Tot în această perioadă, reprezentanţii Şcolii Ardelene susţin ideea originii latine a românilor, apărând însă şi aşa-numitele exagerări latiniste, care neagă complet rolul componentei dacice în formarea poporului român, afirmând originea romană pură a românilor.

În această atmosferă a fost lansată „teoria imigraţionistă” a lui Franz Joseph Sulzer, potrivit căreia românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia, aceasta fiind părăsită de toată populaţia odată cu retragerea romană. Prin urmare, românii s-au născut ca popor la sud de Dunăre, într-un spaţiu neprecizat, undeva între bulgari şi albanezi, de la care au preluat influenţe în limbă, precum şi credinţa ortodoxă. De aici, ei au emigrat către mijlocul secolului al XIII-lea în nordul Dunării şi Transilvania, unde îi vor găsi stabiliţi pe unguri şi saşi. Prin teoria sa, Franz Sulzer sfida părerea unanimă din cultura şi ştiinţa istorică europeană, care-i considera pe români cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, urmaşi ai romanilor lui Traian. Scopul lansării acestei teorii era limpede: anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta politică din Transilvania şi justificarea privilegiilor deţinute de maghiari, saşi şi secui, precum şi a statutului de „toleraţi” atribuit românilor. În felul acesta, chestiunea continuităţilor istorice va căpăta un pronunţat caracter politic.

La cumpăna secolelor XVIII-XIX, istoriografia din Principate, intrată o dată cu domniile fanariote în etapa influenţei greceşti, aborda ca pe un fenomen natural fuziunea daco-romană. Acest punct de vedere se regăseşte la istoricii greci stabiliţi în Principate (Daniel Philiphide, Dionisie Fotino), dar şi la românii Ienăchiţă Văcărescu sau Naum Râmniceanu. Istoriografia românească a secolului al XIX-lea a evoluat însă pe coordonatele naţionale trasate de Şcoala Ardeleană. Şcoala latinistă s-a extins şi în Principate, deoarece mulţi ardeleni ocupau poziţii importante în sistemul cultural de aici. Corifeul curentului latinist a fost August Treboniu Laurian, care considera că istoria românilor începe de la fondarea Romei şi care urmărea să „purifice” limba română pentru a o apropia cât mai mult de latina originară. Între 1871-1876 a apărut Dicţionarul limbii românei care a constituit apogeul acestei tendinţe. A.T. Laurian a scos din dicţionar elementele nelatine şi a adoptat un sistem ortografic etimologic, care nu mai semăna decât vag cu limba română autentică. Tentativa de a crea o limbă artificială a discreditat definitiv şcoala latinistă. Totuşi, până la mijlocul secolului al XIX-lea, a continuat să existe o unanimitate cu privire la originea pur romană a românilor. Reprezentanţii romantismului nu au insistat asupra dacilor ca element fondator al poporului român, dar au contribuit la consolidarea temei dacice prin evidenţierea curajului şi a spiritului de sacrificiu al acestora. Începutul l-a făcut Mihail Kogălniceanu, care în celebrul său discurs din 1843 a făcut un elogiu lui Decebal, „cel mai însemnat rigă barbar care a fost vreodată”.

După realizarea dualismului austro-ungar (1867), imigraţionismul este readus cu şi mai multă tărie în dezbaterile istoricilor. Teoria lui Sulzer este reluată şi îmbogăţită într-o lucrare ce va deveni fundamentală pentru adversarii continuităţii, iar teoria imigraţionistă va fi denumită roesleriană. Formularea categorică a teoriei

12

imigraţioniste – baza ideologică a dominaţiei maghiare asupra Transilvaniei – s-a datorat geografului şi istoricului austriac din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Robert Roesler. Folosind izvoare istorice latine târzii şi nesigure, el afirmă, în lucrarea sa Studii româneşti, apărută la Viena (1871) că:

- dacii ar fi fost exterminaţi în războaiele cu romanii (este invocată o afirmaţie a scriitorului roman Eutropius - ,,[... ] căci Dacia fusese secătuită de bărbaţi în urma lungului război al lui Decibalus”);

- toponimia dacică ar fi dispărut ca urmare a acestei exterminări;- perioada de 165 de ani (foarte scurtă la scară istorică), cât a durat

administraţia imperială în Dacia, nu ar fi fost suficientă pentru romanizarea provinciei;- împăratul Aurelian ar fi retras întreaga populaţie romanizată din provincia

Dacia la sud de Dunăre, unde s-ar fi format limba română şi poporul român;- deoarece dacii rămaşi în viaţă trăiau izolaţi, la retragerea aureliană Dacia a

rămas pustie;- poporul român şi limba română s-au format în sudul Dunării, în centrul sau

vestul Peninsulei Balcanice, de unde au trecut în stânga fluviului;- românii ar fi un popor de păstori nomazi;- nu există ştiri care să ateste prezenţa românilor la nord de Dunăre în „mileniul

întunecat”;- la venirea maghiarilor în Europa, Transilvania ar fi fost un ţinut pustiu, pe care

coroana ungară I-ar fi anexat şi populat, instalând apoi şi colonişti germani pentru a-i apăra graniţele. Abia după marea ciumă din secolul al XIV-lea, ţinuturile de dincolo de Carpaţi, pustiite de molimă, ar fi fost colonizate cu păstori vlahi de la sud de Carpaţi şi de Dunăre.

În aşa-zisa argumentare a faptului că românii s-ar fi format ca popor la sud de fluviu, Robert Roesler se referă la existenta unor elemente lexicale comune în limbile română şi albaneză, la lipsa elementelor germanice din limba română, la asemănarea dintre dialectul daco-român şi macedo-român. Varietatea izvoarelor istorice demonstrează netemeinicia teoriei imigraţioniste.

Teoriile roesleriene, criticate în mediile academice contemporane, au fost preluate nu numai de alte lucrări savante, ci şi de manualele şcolare din Ungaria secolelor XIX-XX, alimentând imaginarul naţionalist maghiar. Teoria roesleriană a fost demontată cu dovezi arheologice şi epigrafice ale prezenţei dacilor sub stăpânirea romană şi ale rămânerii populaţiei daco-romane în fosta provincie, ştiinţa istorică românească şi străină aducând argumente şi dovezi incontestabile privind latinitatea şi continuitatea românilor. Istoricii şi lingviştii români din secolul al XIX-lea (M. Kogălniceanu, A.D. Xenopol, B.P. Haşdeu, Gr. Tocilescu) au adunat un mare număr de dovezi referitoare atât la vechile populaţii getice şi dacice din spaţiul carpato-danubian, cât şi la continuitatea populaţiei romanizate pe teritoriul fostelor provincii Dacia şi Moesia, demonstrând şubrezenia multora dintre argumentele invocate de istoriografia oficială maghiară. La nivelul reprezentărilor identitare comune, renunţarea la scrierea slavonă (chirilică) şi generalizarea alfabetului latin, precum şi predarea limbii române şi a istoriei naţionale în şcolile organizate odată cu

13

reformele iniţiate de AI. I. Cuza au generalizat conştiinţa romanităţii poporului român, a limbii şi civilizaţiei acestuia.

Odată cu formarea statului naţional român şi dobândirea independenţei, precum şi cu impunerea curentului pozitivist în cercetarea istorică, teza originii pur latine a poporului roman a început să fie considerată o eroare. Începutul l-a constituit studiul lui B.P. Haşdeu din 1860, intitulat Pierit-au dacii? Autorul demonstra că Şcoala Ardeleană şi continuatorii ei au făcut o interpretare forţată a izvoarelor antice, „împuţinarea bărbaţilor” invocată de Eutropius fiind amplificată în mod abuziv în sensul exterminării unui neam întreg. Dacii nu au pierit, era concluzia lui Haşdeu, şi nici colonizarea nu a însemnat o infuzie de romani puri, ci de cele mai diverse origini. Rezulta, aşadar, că poporul român s-a format din câteva elemente din care nici unul nu a fost predominant. Haşdeu a demonstrat apoi printr-o serie de lucrări bine argumentate, că substratul dacic al poporului român nu poate fi contestat. Haşdeu a formulat şi teoria circulaţiei cuvintelor, arătând că structura unei limbi nu este dată de numărul brut al cuvintelor, ci de circulaţia acestora, deoarece sunt cuvinte aproape uitate depozitate în dicţionare, altele însă folosite de nenumărate ori. El a demonstrat că slavismele din limba română, cu toate că nu sunt puţine, în circulaţia lor, adică în activitatea vitală a graiului românesc, se pierd aproape cu desăvârşire faţă de latinisme. Tot el a precizat că se pot alcătui fraze întregi numai cu cuvinte din limba latină, dar nici o propoziţie cu cuvinte exclusiv de alte origini. Cu toate acestea, viziunea dominantă a istoricilor susţinea în continuare faptul că dacii au avut o pondere limitată în sinteza românească. Pe această linie s-au situat Grigore Tocilescu, Dimitrie Onciul şi chiar A.D. Xenopol şi Nicolae Iorga. Cel care a reuşit să fixeze sinteza daco-romană într-un echilibru perfect a fost marele arheolog Vasile Pârvan, care prin temeinicia informaţiei (atât literară cât şi arheologică) a demonstrat că românii sunt în cel mai înalt grad şi daci şi romani. Mai târziu, în 1935 C.C. Giurescu susţinea că majoritatea locuitorilor Daciei romane au constituit-o dacii şi că romanismul a biruit în Dacia fiindcă el i-a câştigat pe autohtoni.

Evidenţierea rolului dacilor a cunoscut şi forme exagerate, potrivit cărora Dacia, înainte de cucerirea romană, a fost centrul unei mari civilizaţii. Astfel, Nicolae Densuşianu în lucrarea apărută postum în 1913, Dacia preistorică, reconstituia istoria unui presupus „Imperiu pelasgic”, care pornind din Dacia cu 6000 ani î.Hr., s-ar fi întins pe o mare parte a globului. Densuşianu susţinea că de la Dunăre şi Carpaţi s-a revărsat civilizaţia asupra celorlalte părţi ale lumii. De aici ar fi pornit spre Italia şi strămoşii romanilor, iar limba dacă şi limba latină nu sunt decât dialecte ale aceleiaşi limbi. Istoricul ajungea la concluzia că limba dacă nu datora nimic latinei, fiind transmisă din timpuri imemoriale, ceea ce explică factura sa deosebită faţă de limbile romanice occidentale. În perioada interbelică, teza lui Densuşianu a fost reluată şi dezvoltată de câţiva istorici amatori naţionalişti.

După Marea Unire din 1918, negarea continuităţii româneşti în ţinuturile de dincolo de Carpaţi şi teoretizarea pretinsei inferiorităţi a lumii rurale româneşti în raport cu ierarhiile nobiliare maghiare şi cu cultura aulică şi urbană a acestora au alimentat masiv resentimentele pe care le-a provocat destrămarea monarhiei austro-ungare şi

14

politica revizionistă maghiară. În aceiaşi ani, şcoala istorică şi lingvistică românească produce opere ştiinţifice importante pentru înţelegerea etnogenezei românilor: Începuturile vieţii romane la gurile Dunării şi Getica lui Vasile Pârvan, primele volume ale monumentalei Istorii a românilor a lui Nicolae lorga, Istoria limbii române de AI. Rosetti sau cartea lui Gh. I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român (1937). Pe de altă parte însă, mişcările de extremă dreaptă dezvoltă - asemenea extremei drepte germane, fascinată de trecutul legendar al „indo-germanilor” şi al goţilor - un discurs autohtonist, care supraevalua importanţa elementului dacic în contrast cu civilizaţia mediteraneană, pe care o considera decadentă.

D. DISPUTA ÎN JURUL CONTINUITĂŢII

După felul în care istoricii au căutat să prezinte evoluţia romanităţii de la nordul Dunării şi din Carpaţi, s-au conturat două opinii diferite cu privire la formarea românilor ca popor: continuitatea lor în Dacia şi imigrarea târzie din sudul Dunării. Servind anumite interese politice, unii istorici au elaborat teorii proprii, pseudo-ştiinţifice, potrivit cărora românii nu s-ar fi format în ţara lor de astăzi. Astfel, un caz evident de inconsecvenţă îl reprezintă Szamaskösy Istvan, care, într-o lucrare din 1593, susţinea că românii sunt urmaşii coloniştilor romani. După domnia lui Mihai Viteazul şi-a schimbat radical părerea, afirmând că românii nu pot fi urmaşii coloniştilor romani, deoarece aceştia au fost mutaţi la sudul Dunării în vremea împăratului Gallienus. EI a fost combătut de cărturarii saşi L. Toppeltinus şi J. Tröster, ultimul autor al unei lucrări despre Dacia în care şi-a afirmat convingerea că „românii de azi ce trăiesc în Ţara Românească, Moldova şi munţii Transilvaniei nu sunt decât urmaşii legiunilor romane”, prin urmare „cei mai vechi locuitori ai acestei ţări”. Mai târziu, Benko lozsef, în cartea Transilvania, sive magnus Transilvaniae Principatus (1778), arăta că la abandonarea provinciei traiane „mulţi romani împreună cu dacii indigeni au rămas pe loc”.

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, rivalitatea austro-otomană se reflectă şi în mărturiile despre români. În acest context apare şi cronica lui Ioan Lucius (Lučič) în 1666 la Amsterdam. Autorul a urmărit istoria Croaţiei şi Dalmaţiei, dar a făcut consideraţii şi asupra vecinilor. Astfel, ultimul capitol a fost destinat discutării originii romane a poporului român. Cronicarul şi-a exprimat anumite dubii şi rezerve cu privire la românii nord-dunăreni. El nu a negat continuitatea elementului roman în Dacia Traiană, dar a susţinut că el a fost sporit printr-o imigrare provocată de către bulgari de la sud la nord de Dunăre. Teoria lui Lucius a trecut neobservată timp de un secol. Abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea „s-a descoperit” valoarea ei documentară pentru susţinerea unor teorii care reprezentau arme ideologice în combaterea revendicărilor politice ale românilor. Istoricul I.C. Engel a turnat teoria lui Lucius în tipare noi, falsificând, însă, în bună parte prin eliminarea afirmării stăruinţei elementului roman în Dacia postaureliană, printr-o deplasare

15

cronologică a amintitei implantări romane din iniţiativă bulgară, adăugându-i-se nuanţa peiorativă din „teoria exilaţilor şi răufăcătorilor” lansată de teoria umanistă polonă.

Efervescenţa cu care au apărut scrierile cronicarilor români a fost dublată de cronicarii saşi din Transilvania, care, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea au adoptat o teorie umanistă germană cu scopul de a demonstra presupuse lor origine dacă. Corolarul necesar al acestei ipoteze a fost afirmarea de către ei a originii pur romane a românilor. Confuzia cronicarilor saşi a venit de la identificarea dacilor cu goţii. Această teorie a fost desfiinţată cu argumente de comitele saşilor Valentin Frank von Frankenstein în secolul XVII, după care a dispărut cu totul în secolul al XVIII-lea. Cu toate acestea, istoricii saşi au continuat să afirme în lucrările lor originea latină a românilor. Istoricul sas care a contribuit poate cel mai mult la răspândirea în afara mediului românesc a teoriei originii romane a românilor a fost braşoveanul Martin Schmeitzel. El a predat ani de-a rândul la Universitatea din Halle un curs despre istoria Transilvaniei şi a difuzat opiniile despre romanitatea românilor prin lucrările tipărite în străinătate. Tot în secolul al XVIII-lea, într-o scriere iezuită despre secui, se afirmă în două rânduri că toţi românii din cele trei ţări româneşti nu sunt altceva decât urmaşii romanilor.

Aşa cum am arătat, odată cu mişcarea de emancipare a românilor transilvăneni din secolul al XVIII-lea a fost lansată şi „teoria imigraţionistă” dezvoltată de Franz Sulzer în lucrarea Istoria dacilor transalpini (1781), la care vor adera şi istoricii I.C. Eder, Bolla Marton şi I.Ch. Engel. Aceştia identificau absenţa surselor scrise asupra românilor în mileniul marilor migraţii cu absenţa însăşi a românilor. În replică, învăţatul sas Michael Lebrecht scria, chiar în timpul răscoalei lui Horea (1784), că românii, ca urmaşi ai romanilor, sunt „cei mai vechi locuitori ai acestei regiuni”. În 1787, istoricul englez E. Gibbon, autor al unei celebre istorii a Imperiului Roman, arăta că în Dacia, după retragerea aureliană, a rămas „o parte însemnată din locuitorii ei, care mai mare groază aveau de migrare decât de stăpânitorul got”. De la aceşti locuitori vor deprinde migratorii „agricultura şi plăcerile lumii civilizate”.

Netemeinicia afirmaţiilor lui Sulzer a fost reliefată şi de reprezentanţii Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Şincai – Hronica românilor şi a mai multor neamuri, publicată în 1808 –, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu), dar şi de marele slavist Paul Joseph Schafarik, care susţinea (1844) că „valahii de la nord şi de la sud de fluviu au toţi aceeaşi origine” evoluând din „amestecul tracilor şi geto-dacilor cu romanii”.

După realizarea dualismului austro-ungar (1867), Robert Roesler redactează Dacien und Romänen (1868) şi Romanische Studien (Studii româneşti – Viena, 1871), unde reia, pe baza informaţiilor timpului său, toate tezele formulate timp de un secol în sensul contestării permanenţei românilor în vatra lor strămoşească. Răspunsul avea să vină din partea lui A.D. Xenopol, reprezentant de seamă al istoriografiei româneşti, în lucrarea Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană (1884). O adevărată monografie a subiectului tratat, lucrarea abordează argumentele contestatoare ale istoricului german şi le răspunde apelând la toate sursele fundamentale, precum şi la comentariile autorilor

16

creditaţi ştiinţific de-a lungul timpurilor. În legătură cu chestiunea părăsirii Daciei, Xenopol a emis un principiu convingător: „Popoarele nomade se strămută înaintea unei năvăliri, cele aşezate rămân lipite de teritoriul lor şi năvălirea trece peste ele”. În acelaşi sens este combătută şi teoria golirii de populaţie a Daciei la retragerea aureliană. În finalul lucrării atrage atenţia analiza despre rolul tradiţiilor popoarelor în ce priveşte obârşia acestora, cu referiri la aşa-zisul „descălecat”, evocat în legendele românilor.

Dacă la început A.D. Xenopol şi D. Onciul, susţinând continuitatea daco-romană, se bazau pe argumente de ordin logic, mai târziu investigaţiile ştiinţifice conduse de marii noştri istorici, cât şi de lingvişti (N. lorga, V. Pârvan, C. Daicoviciu, Gh. I. Brătianu, AI. Rosetti, C.C. Giurescu şi alţii), alături de cercetarea arheologică, au făcut progrese remarcabile. Aceste investigaţii se vor finaliza prin dovezile concrete, din ce în ce mai numeroase, care infirmă teoria imigraţionistă. Pe aceeaşi poziţie s-au situat şi un număr important de istorici străini (Th. Mommsen, I. Jung, C. Patsch, L. Homo, Paul Mackendrick, care consideră că românii sunt urmaşii daco-romanilor şi că s-au format ca popor în Dacia Traiană.

E. ISTORIOGRAFIA COMUNISTĂ

După al Doilea Război Mondial, când atât Ungaria, cât şi România au devenit state-satelit ale U.R.S.S., teoriile staliniste despre caracterul „imperialist” al stăpânirii sclavagiste romane şi despre importanţa civilizatoare a slavilor în istoria Europei au modificat dramatic întregul context istoriografic. În acţiunea sa de consolidare a puterii obţinute în 1965, N. Ceauşescu a declanşat o mare operaţie de reînviere a sentimentului naţional al românilor. În acest context, a putut fi reevaluată şi contribuţia limbii latine şi a civilizaţiei romane la cristalizarea civilizaţiei vechi româneşti. Numai că, destul de repede, ideologia şi istoriografia oficială au ajuns să fie dominate de teorii care minimalizau aportul factorului roman, din nou denunţat ca asupritor, de astă dată în favoarea civilizaţiei locale a geto-dacilor. Continuitatea şi unitatea acestei civilizaţii erau obsesiv afirmate, trecându-se sub tăcere particularităţile locale; diferiţi diletanţi susţineau că limba dacă, nu latina, reprezintă matricea limbii române; lucrări oficiale se străduiau să probeze că românii erau deja formaţi ca popor cu mult înainte de cucerirea romană, deosebindu-se astfel de toate celelalte popoare romanice.

O polemică tot mai acerbă cu istoricii maghiari şi bulgari traducea, în anii 1980 ai secolului trecut, tendinţa regimurilor comuniste în declin de a folosi instrumentele naţionalismului agresiv pentru salvarea dominaţiei exercitate de partidele comuniste. În această dispută, arheologia a dobândit un loc tot mai important, cu atât mai mult cu cât sursele istorice scrise pentru secolele IV-X sunt aproape absente. Din păcate, elementele de cultură materială nu pot răspunde prin ele însele unor întrebări referitoare la originea etnică ori la limba vorbită de purtătorii lor, astfel încât pot fi invocate ca argument de ambele părţi.

Istoriografia de după 1989 a readus echilibrul în problema romanităţii românilor. Importantele sinteze de istorie publicate îndeosebi după 1996 au evidenţiat cu

17

argumente solide romanitatea românilor. O analiză extrem de interesantă a fost realizată de istoricul Lucian Boia în lucrarea Istorie şi mit în conştiinţa românească. Acesta susţine că singura raportare incontestabila la a origini este oferită până la urmă de limbă. Esenţa romanică a limbii române, la care se adaugă numele de român, înclină într-un sens balanţa spre romani.” O viziune similară este susţinută şi de Adolf Armbruster, istoric originar din Transilvania, în lucrarea sa Romanitatea românilor.

Privind retrospectiv, putem constata că afirmarea romanităţii românilor a depăşit mereu cadrul strict ştiinţific, în măsura în care a reprezentat şi un semn al asumării unei identităţi europene, în vreme ce absolutizarea tradiţiei traco-getice a reflectat mai degrabă tendinţa contrară, de închidere într-o identitate istorică izolată şi autarhică. În condiţiile actuale, când România, ca şi statele vecine, Ungaria şi Bulgaria, fac parte din Uniunea Europeană, argumentul întâietăţii istorice nu mai are valoare politică, iar reconstituirea trecutului nu mai are consecinţe pentru drepturile inalienabile ale cetăţenilor şi comunităţilor acestei regiuni. Romanitatea românilor nu mai are a fi demonstrată şi cu atât mai puţin contestată; poate fi acum recunoscută ca fapt istoric cert. Dezbaterea ştiinţifică poate astfel progresa spre o mai bună înţelegere a căilor şi etapelor concrete prin care identitatea românească s-a cristalizat şi s-a transmis din generaţie în generaţie.

adstrat = totalitatea elementelor care se adaugă unui idiom (limbă, dialect), după constituirea lui.imigraţionism =curent în istoriografie care se opune ideii continuităţii de locuire a poporului român în spaţiul fostei provincii Dacia, de la formarea sa şi până astăzi.interpretatio romana = fenomen de adoptare a unor divinităţi dacice sub nume romane (Bendis, Zalmoxis).misionar = persoană care propovăduieşte o nouă religie pe un teritoriu.limes = sistem de apărare folosit de romani, care consta dintr-un zid de piatră sau dintru-n val de pământ construit la graniţele provinciilor.protocronism = curent de idei preocupat să pună în valoare prioritatea unor idei, teme etc.regat clientelar = regat din afara Imperiului Roman, căruia îi recunoaşte autoritatea în schimbul asigurării protecţiei. romanizare = proces complex şi îndelungat prin care civilizaţia romană pătrunde în toate compartimentele vieţii unei provincii, ducând la înlocuirea limbii proprii cu limba latină şi adoptarea unui nou mod de viaţă. În acest proces, rolul fundamental îl are componenta lingvistică, romanizarea purtând fi considerată încheiată doar atunci când autohtonii renunţă la propria limbă în favoarea limbii latine.sincretism = fenomen religios de contopire a unor divinităţi asemănătoare, dar de origini diferite, într-una singură; contopirea unor elemente aparţinând diferitelor domenii artistice, doctrine, filosofice, religii.Supplex = cerere, plângere, petiţie.Şcoala Ardeleană = curent cultural iluminist, care susţine latinitatea şi continuitatea de locuire a românilor pe teritoriul vechii Dacii.

18

teorie istoriografică = ansamblu de idei care explică desfăşurarea unor evenimente şi procese istorice.

CAPITOLUL 2 – STATUL ŞI POLITICA ÎN PERIOADA MEDIEVALĂ

I. AUTONOMII LOCALE SI INSTITUŢII CENTRALE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC

A. ÎNTEMEIEREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI

1. ROMÂNII ÎN PRIMUL MILENIU AL EREI CREŞTINE

Vreme de câteva sute de ani, după retragerea aureliană, sursele istorice nu au pomenit în spaţiul carpato-dunărean decât diferite populaţii migratoare, întrucât acestea erau singurele care aveau o organizare politică şi mai ales mili tară, pe care documentele o găseau demnă de consemnat. La vremea respectivă, cei care consemnau în scris evenimentele politice (inclusiv militare) sau istorice nu se refereau, în general, la aspectele etnice ale populaţiilor menţionate. Chiar atunci când apare ca atare termenul de naţiune, acesta desemnează acea parte din populaţia unei structuri politice calificată să participe la viaţa politică a respectivei structuri (indiferent de aspectele etnice ale populaţiei majoritare sau ale conducătorilor). Naţiunea în sens etnic nu apare mai devreme de secolul al XIX-lea. Era aşadar normal, din perspectiva epocilor respective, ca populaţiile romanizate şi mai apoi românii din spaţiul carpato-dunăreano-pontic să nu apară în documentele scrise decât în măsura în care fie intră în relaţie cu actori recunoscuţi ai scenei politice a vremii, fie ajung să-şi constituie propriile structuri politice.

Autonomii locale (secolele IX-XIII)

Forme de organizare prestatală (politico-teritorială) specific româneşti:- ţări (voievodate) = structuri politice cu funcţii defensive, constituite pe ambele laturi ale Carpaţilor prin contopirea mai multor obşti sub conducerea unui duce sau voievod. Ele sunt specifice întreg spaţiului românesc, iar apariţia lor se leagă de finalizarea etnogenezei, perioadă în care, la Dunărea de Jos, se cristalizează o organizare social-politică specifică, cea românească – ex.: Ţara Sipeniţului, Ţara Făgăraşului, Ţara Maramureşului.- cnezat = structură politică prestatală constituită prin reunirea mai multor obşti sub conducerea unui jude sau cneaz. - câmpuri = forme de organizare politică prestatală din Moldova şi Ţara Românească, constituite prin unirea mai multor obşti pe criterii geografice (toate

19

obştile de pe valea unui râu sau dintr-o depresiune) – ex.: Câmpulung Moldovenesc, Câmpulung Muscel, Câmpul lui Dragoş, Câmpul lui Vlad.- cobâle, ocoale, codri = forme de organizare prestatală specifice ţinuturilor de la est de Carpaţi (Moldova): ocoale în zona Vrancei şi a Bucovinei; cobâle în zona Botoşaniului, Dorohoiului, Bacăului şi Neamţului; Codrii Cosminului, Codrii Lăpuşului, Codrii Orheiului, Codrii Herţei.

Forme de organizare politico-administrativă de sorginte occidentală:- principat = formă de organizare a puterii centrale în stat, în care autoritatea revine principelui.- comitat = formă de organizare administrativ-teritorială locală condusă de un comite (echivalente judeţelor de azi)- marcă = formă de organizare administrativ-teritorială şi militară introdusă de regalitatea maghiară în zonele de graniţă pentru întărirea apărării (în special împotriva cumanilor şi tătarilor). Exemple: Banatul de Severin (înfiinţat pe la 1230), Marca Moldovei (pe la 1352);- ducat = corespondentul occidental al voievodatului.

Romanitatea răsăriteană şi autonomiile ei regionale au ocupat un spaţiu întins, din Peninsula Balcanică până în nordul arcului carpatic. Ele şi-au făcut simţită prezenţa sub numele de ţări - „terrae", locuitorii lor fiind cunoscuţi sub numele de vlahi, volohi, valahi, blachi în izvoarele armene, bizantine, ruse şi maghiare, şi de români, aromâni în vorbirea proprie.

Autonomiile rurale, „romanii populare" sau „democraţii ţărăneşti" cum le-a denumit Nicolae Iorga, „obşti de obşti" după expresia unor documente medievale risipite în cuprinsul unor „ţări", erau conduse de cnezi, juzi, jupani învestiţi de comunitate cu funcţii social-politice corespunzătoare. Puterea unora dintre ei s-a extins cu timpul peste mai multe sate dintr-o arie delimitată geografic. „Ţările", autonomii politice, s-au născut din mai multe sate. „Satul a devenit, pentru mult timp forma firească de organizare a strămoşilor noştri", remarca Nicolae Iorga.

Românii şi autonomiile politice în izvoarele bizantine. Izvoarele bizantine semnalează în spaţiul balcanic primele realităţi politice româneşti şi pe vlahi. Autonomiile româneşti din nordul Peninsulei Balcanice au fost supuse unui puternic asalt de anihilare în secolele XI-XIII, din partea Imperiului Bizantin şi în efortul lor de apărare, acestea au făcut trecerea de la „ţară", cadru politic tradiţional, la stat. Două sunt momentele însemnate sub raport politic: 1066, când se răscoală vlahii din Tessallia, cel de-al doilea este în 1185 când sub conducerea fraţilor Petru şi Asan se răscoală vlahii din nordul Peninsulei Balcanice şi se constituie statul bulgaro-vlah.

Autonomii locale în spaţiul românesc din secolele IX-XIII. De întindere şi însemnătate variată, autonomiile româneşti, modelate după cadrul geografic în care se alcătuiseră „ţările", erau grupate în:

Regiunea munţilor Carpaţi: Ţara Bârsei (Terra Borza), consemnată ca ţară românească în 1222, (4), Ţara Maramureşului în 1299, Ţara Făgăraşului consemnată ca Terra Blacorum în 1222, Ţara Haţegului (Terra Harszok),

20

consemnată în 1247, Ţara Loviştei. Autonomiile locale ale acestor ţări româneşti situate în zonele de margine ale Transilvaniei, încetează odată cu dispariţia dinastiei arpadiene în 1301. În secolele XIV-XV, „ţările" vor fi organizate sub forma unor districte româneşti conduse de demnitari numiţi de coroană.

În depresiunile subcarpatice şi pe văile unor râuri: Tazlău, Câmpulung Muscel, Târgu-Jiu, Vrancea şi Câmpulung, Neamţ, Vaslui, Dorohoi, Bacău. Autonomiile româneşti au existat în cadrul unor complexe plurietnice - Imperiul Bizantin, Regatul maghiar – şi a migratorilor turanici, pecenegii, uzii, cumanii şi mai târziu tătarii

În a doua jumătate a primului mileniu şi la începutul celui de-al doilea, în Europa s-au constituit statele medievale. Şi în zona carpato-dunăreano-pontică evoluţia internă a societăţii româneşti a condus spre constituirea statului. La aceasta au concurat mai mulţi factori, unii interni şi alţii externi.

a) Premise interne:1. Creşterea demografică determinată de dărnicia pământului românesc, de

bogăţiile solului şi subsolului, de configuraţia reliefului şi de prezenţa pădurilor, care au asigurat protecţia românilor în vremuri de restrişte.

2. Viaţa economică tot mai dinamică, stimulează accelerarea procesului de centralizare politică (schimburi comerciale, circulaţia monedei etc.) Spaţiul românesc era străbătut de importante artere comerciale care porneau din nordul şi din centrul Europei, ajungând la gurile Dunării şi la Marea Neagră.

3. Începutul procesului de feudalizare favorizează desprinderea elementelor conducătoare din sânul obştilor, acei cnezi şi juzi care se situează în fruntea unor autonomii locale şi care vor fi promotorii acţiunilor politice de centralizare statală.

b) Premise externe:1. Contextul extern a influenţat procesele din interiorul societăţii româneşti.

Cumanii de origine turanică şi mai târziu tătarii (marea lor invazie din 1241 - 1242), au împiedicat extinderea stăpânirii Regatului Ungar dincoace de Carpaţi, oferind astfel populaţiei locale posibilitatea de a-şi crea structuri şi instituţii statale. În eliminarea puterii tătarilor (Hoarda de Aur) erau deopotrivă interesate Ungaria şi Polonia.

2. Constituirea statelor extracarpatice a fost favorizată şi de slăbirea presiunii exercitate de coroana maghiară, ea însăşi confruntată cu dificultăţi: stingerea dinastiei Arpadienilor (1301) şi declanşarea luptelor pentru tron.

Apariţia primelor formaţiuni politice româneşti se plasează în cadrul unor evoluţii interne care au făcut posibilă cristalizarea structurilor statale, dar şi al unui context internaţional favorabil. În centrul şi răsăritul Europei, ultimele invazii se prelungesc până în secolul al XIII-lea, iar marile puteri din zonă, Imperiul Bizantin, Regatul Ungariei (după anul 1000) şi Regatul Poloniei, îşi împart sferele de influenţă, iar uneori încearcă să-şi impună stăpânirea propriu-zisă asupra spaţiului românesc.

2. FORMAREA STATELOR MEDIEVALE

21

2.1. CONSTITUIREA VOIEVODATULUI TRANSILVANIEI

2.1.1. Izvoare narative referitoare la constituirea Transilvaniei medievaleDin secolul al IX-lea însă, în contextul în care ungurii aşezaţi în Pannonia încep

să-şi manifeste interesul pentru Transilvania, sursele menţionează formaţiuni politice ale populaţiei româneşti de la nord de Dunăre. Principalele izvoare narative care conţin informaţii referitoare la formaţiunile politice româneşti de la vest de Carpaţi sunt Gesta Hungarorum şi Legenda Sfântului Gerard.

1) Cronica notarului anonim al regelui Bela al III-lea al Ungariei (Gesta Hungarorum, Faptele ungurilor sau Cronica lui Anonymus), scrisă probabil la sfârşitul secolului al XII-lea sau la începutul secolului al XIII-lea, dar oglindind evenimente de la sfârşitul secolului al IX-lea şi din prima parte a secolului al X-lea, relatează conflictele care i-au opus pe ungurii în expansiune spre răsărit unor formaţiuni politice de dincolo de Tisa. Ea furnizează cea mai bogată şi completă relatare medievală despre stările de lucruri găsite de unguri la pătrunderea lor în teritoriile locuite de români. Convieţuirea româno-slavă din secolele VIII-IX are loc în cadrul unor formaţiuni politice medievale timpurii. Asemenea state incipiente, şase ducate din jurul anului 900, sunt atestate în „regiunea daco-pannoniană”. Trei din ele, situate la est de Tisa, sunt cele mai cunoscute. Aceste formaţiuni, de tipul cnezatelor sau voievodatelor, forme de organizare influenţate de cele ale slavilor, dar devenite specifice populaţiei româneşti, erau situate în Crişana (condusă de Menumorut şi având centrul la Biharea), în Banat, cu centrul probabil la Cuvin (condusă de Glad) şi în partea central-vestică a Transilvaniei, având drept centru posibil Dăbâca (Gelu). Etnia primilor doi „duci” nu este menţionată de Anonymus. Despre al treilea „duce”, Gelu, aflăm că este „un anumit român”. Supuşii săi sunt români şi slavi. Ei trăiesc însă într-un spaţiu („ţara de dincolo de păduri”) caracterizat prin „bunătatea” sa; un pământ fertil, la roadele căruia Anonymus adaugă bogăţia în aur şi sare. Prin urmare, Gelu este sigurul dintre aceşti conducători locali numit de Anonymus blach, adică român, în condiţiile în care populaţia din zonă era departe de a fi omogenă din punct de vedere etnic. Realitatea personajelor şi întâmplărilor pomenite de Anonymus a început să fie contestată de unii istorici maghiari şi austrieci începând din secolele XVIII-XIX, în contextul în care românii din Transilvania cereau drepturi politice şi naţionale. Chiar dacă există o doză de fabulaţie în povestea notarului anonim, deoarece nu rareori istoricii medievali simţeau nevoia să-şi înfrumuseţeze poveştile cu elemente dramatice, este dincolo de îndoială faptul că în perioada în care a scris Anonymus exista conştiinţa unei anteriorităţi a românilor în Transilvania şi a unor formaţiuni politice în stare să opună rezistenţă ungurilor. O confirmare indirectă a acestor realităţi o aduce Cronica lui Nestor, din secolul al XII-lea, care păstra amintirea faptului că, la trecerea lor prin Carpaţii Păduroşi, spre Pannonia, ungurii i-au găsit acolo pe români şi pe slavi.

2) Legenda Sfântului Gerard (scriere cu caracter hagiografic de la începutul secolului al XI-lea) menţionează trei formaţiuni de la cumpăna secolelor X-XI: voievodatul lui Ahtum (urmaş al lui Glad), în Banat, cu centrul la (Urbs) Morisena,

22

unde funcţiona şi o mănăstire ortodoxă; voievodatul lui Gyula (Geula cel Tânăr), în părţile central-vestice ale Depresiunii Transilvaniei, cu centrul la Bălgrad (Alba Iulia); ducatul lui Kean, în regiunile sud-orientale ale Transilvaniei.

2.1.2. De la „ducatele româno-slave” la voievodatul Transilvaniei, vasal regelui Ungariei

Aşezaţi în Câmpia Pannonică la sfârşitul secolului al IX-lea (896), ungurii au organizat cucerirea Transilvaniei dinspre vest spre est. Primul teritoriu cucerit a fost voievodatul lui Menumorut, urmat de formaţiunile lui Glad şi Gelu. După moartea lui Gelu, formaţiunea acestuia este preluată de Tuhutum, căpetenia ungurilor invadatori. Acesta îşi constituie un dominium propriu şi o dinastie separată de cea a ducelui Arpad din Pannonia. Timp de aproape un veac, Tuhutum şi urmaşii săi stăpânesc partea apuseană a Transilvaniei în „pace şi fericire”.

Secolele XI-XII au fost caracterizate de o tendinţă generală de extindere teritorială şi de amplificare a funcţiilor formaţiunilor existente în spaţiul românesc, mai ales în interiorul arcului carpatic. E posibil ca în această zonă procesul de constituire şi de maturizare a formaţiunilor politice să fi fost impulsionat şi accelerat de confruntarea cu tendinţele expansioniste ale regatului maghiar. Acestea s-au materializat în cucerirea treptată a Transilvaniei, pe parcursul a câtorva sute de ani, între secolul al IX şi secolul al XI-lea. În Transilvania, regalitatea maghiară îşi impunea autoritatea prin intermediul nobililor unguri, deţinători de fiefuri, în virtutea relaţiilor vasalice care îi legau de regele Ungariei. Parte din aceste fiefuri, care se bucurau, la rândul lor, de o importantă autonomie faţă de regalitatea maghiară, se constituiseră pe structurile vechilor formaţiuni politice premaghiare, pe care le cuceriseră. Astfel, în 1002-1003, Ştefan, marele rege care, creştinându-i pe unguri în 1001, îşi salvase poporul şi îl făcuse să intre în concernul popoarelor europene, a trebuit să lupte cu un unchi al său, ducele Geula cel Tânăr, care ocupa tronul luat de Tuhutum de la Gelu. La începutul secolului al XI-lea, acesta se împotriveşte misiunilor apostolice ale regelui Ştefan cel Sfânt, nimeni altul decât nepotul de soră al ducelui „ultrasilvan”. Fiind capturat de suveranul ungur, Geula cel Tânăr este închis pe viaţă, întrucât refuză „să fie creştin” (adică să renunţe la ortodoxism în favoarea catolicismului). Potrivit aceluiaşi Anonymus, regele Ştefan ocupă întreaga „ţară”; totodată, el desfiinţează (pe la 1004) episcopia ortodoxă situată probabil la Alba Iulia. După ce l-a învins pe Geula, Ştefan cel Sfânt a trebuit să se lupte şi cu conducătorul voievodatului care fusese înainte al lui Glad, un anume Ahtum, de religie ortodoxă. L-a învins şi pe acesta şi astfel a recucerit întreg teritoriul dintre Criş şi Dunăre. Pe măsura înaintării spre centrul şi sudul Transilvaniei, expansiunea maghiară a căpătat un caracter mai organizat şi eficace. Sub urmaşii lui Ştefan cel Sfânt începe organizarea Transilvaniei ca entitate politică vasală regelui Ungariei.

După anul 1100, în teritoriul intracarpatic, regalitatea maghiară încearcă să impună modele religioase, politico-administrative şi socio-economice apusene. Întărirea autorităţii regale maghiare asupra Transilvaniei a fost marcată de tendinţa generală de reducere a autonomiilor locale în favoarea unor instituţii centrale, chiar dacă procesul nu

23

a fost nici rapid, nici întotdeauna reuşit. Comitatul este instalat peste vechile autonomii româneşti, în timp ce episcopatul catolic încadrează sub raport ecleziastic teritoriile cucerite, substituindu-se organizării ortodoxe preexistente. În 1111 este înfiinţat primul comitat, Bihorul, în zona vechii cetăţi româno-slave de la Biharea, şi este atestat un episcopus Ultrasilvanus, Simion, catolic. În acelaşi an, dar şi în 1113, documentele amintesc un princeps Ultrasilvanus, Mercurius. Se pare că, în ambele cazuri, cei doi nu locuiau efectiv în Transilvania. Expansiunea maghiară a fost însoţită de o adevărată cruciadă, regii unguri având în papalitate un sprijin real pentru expansiunea catolicismului spre răsărit, ei fiind învestiţi cu titlul de regi apostolici (regi care aveau misiunea de a răspândi catolicismul). Instituţiile statale româneşti în curs de formare au fost înlocuite cu instituţiile statului maghiar. Iniţial, cuceritorii maghiari încearcă organizarea Transilvaniei ca principat (1111 – menţionarea lui Mercurius Princeps Ultrasilvanus), dar un principat cu autonomie limitată, parte a statului arpadian, puterea politică supremă revenind regelui Ungariei. În a doua jumătate a secolului al XII-lea, regii unguri dăruiesc oamenilor lor de încredere noi cetăţi şi feude din Transilvania. Administrativ, acestea sunt incluse în noi comitate, instituţii politico-teritoriale aduse de cuceritorii care încearcă, însă fără deplină reuşită, să înlocuiască vechile ţări, voievodate şi cnezate.

Pe la 1164 este atestat un comite de Dăbâca. Din 1176, acesta devine căpetenia ţării, sub numele de Leustachius Voyvoda. Pentru conducătorul Transilvaniei, revenirea la numele traditional de voievod este o dovadă a existenţei populaţiei româneşti. De altfel, din toate ţările cucerite şi încadrate în regatul Ungariei, numai Transilvania păstrează „formula voievodală ca instituţie politică centrală” (I. A. Pop), până către jumătatea secolului al XVI-lea. (Puterea politică supremă în Transilvania aparţine, însă, în continuare, regelui Ungariei. Situaţia se va menţine neschimbată până în 1541, atunci când Ungaria dispare ca stat prin transformarea părţilor ei centrale în paşalâc turcesc [Paşalâcul de la Buda]. Din acest moment Transilvania devine un stat în sine, organizându-se sub forma principatului autonom sub suzeranitate otomană. Puterea politică supremă revine, principelui Transilvanei, care, ca titular al instituţiei centrale, capătă atribuţii suverane, la fel ca domnii din Ţara Românească şi din Moldova.)

Voievodul Transilvaniei este un vasal al regelui Ungariei. Iniţial, autoritatea sa era exercitată asupra a şapte comitate: Solnocul Interior, Dăbâca, Cluj, Turda, Alba, Hunedoara, Târnava. Rezistenţa din partea aristocraţiei maghiare, dornice să-şi păstreze autonomia dobândită, dar şi a elementului românesc i-a determinat pe regii maghiari să colonizeze alte neamuri, precum secuii (începând cu secolul XI), stabiliţi în sud-estul Transilvaniei, saşii (aşezaţi, începând cu a doua jumătate a secolului al XII-lea, în zonele unde aveau să întemeieze Sibiul, Braşovul, Sighişoara, Bistriţa etc.), cavalerii teutoni (care primesc în 1211 Ţara Bârsei, în schimbul căreia trebuiau să apere frontierele răsăritene ale regatului şi să facă şi prozelitism catolic în rândul populaţiei româneşti sau turanice). Saşii şi secuii s-au organizat în scaune, ai căror conducători erau subordonaţi direct regelui Ungariei, contribuind la impunerea stăpânirii maghiare în centrul şi sudul Transilvaniei.

24

În secolul al XIII-lea, cucerirea şi organizarea Transilvaniei de către unguri par a fi încheiate. Aşezarea noilor veniţi conduce, desigur, la o nouă structură etno-demografică, românii rămânând însă locuitorii cei mai numeroşi. În faţa presiunilor exercitate de cuceritori, românii s-au regrupat în structuri social-economice şi politice autonome în zonele mărginaşe ale Transilvaniei, cunoscute sub numele de „ţări” (Maramureşul, Lăpuşul, Zarandul, Haţegul, Făgăraşul, Bârsa, Amlaşul ş.a.) Aici, în schimbul apărării graniţelor, ei vor reuşi să-şi conserve, pentru mult timp, tradiţiile voievodale şi cneziale. În schimbul serviciilor lor militare şi a fidelităţii faţă de regatul maghiar, acesta le recunoştea autonomia. Tocmai din astfel de autonomii româneşti tradiţia vrea să fi pornit iniţiativa întemeierii statelor româneşti extracarpatice Moldova şi Tara Românească.

Spre sfârşitul veacului al XIII-lea şi la începutul celui următor, voievozii Transilvaniei Roland Borşa (1282, 1284-1285,1288-1293) şi Ladislau Kan (1294-1315) îşi asumă prerogative sporite. Primul, în numele unui regnum Transilvanum, convoacă la Deva, în 1288, prima Adunare obştească (Congregaţia generală), la care participă nobili din cele şapte comitate, clerul superior, orăşenii şi reprezentanţii ţărănimii libere. Ultimul voievod amintit, Ladislau Kan, profită de criza politică declanşată de stingerea dinastiei Arpadiene pentru a-şi exercita atributele de şef al unui stat autonom: stăpâneşte cetăţi, oraşe şi domenii interne şi încheie înţelegeri cu ţări de sine stătătoare. Curând, angevinii readuc Transilvania la statutul de voievodat vasal regelui Ungariei.

2.1.3. Evoluţia Transilvaniei în cadrul regatului maghiarTransilvania fusese organizată ca un voievodat, ceea ce sugerează că îşi

menţinea o anumită individualitate politico-administrativă în cadrul regatului maghiar. Conducerea sa se baza pe colaborarea „stărilor” sau „naţiunilor” privilegiate: nobilimea (în special maghiară), patriciatul (orăşenii bogaţi - în special saşi) şi fruntaşii secuilor. Deşi vasal coroanei maghiare, voievodatul Transilvaniei îşi păstra, totuşi, o anumită autonomie în cadrul regatului Ungariei. Religia ortodoxă, deşi nerecunoscută oficial, era practicată de majoritatea populaţiei Transilvaniei, care era românească. Fruntaşii românilor au făcut iniţial parte dintre stările privilegiate, dar, din secolul al XIV-lea, ei sunt excluşi treptat din rândul acestora. În 1366, în contextul afirmării independenţei românilor la sud şi est de Carpaţi, ca şi al opţiunii statelor extracarpatice pentru ortodoxie, regele Ludovic I condiţionează calitatea de nobil de apartenenţa la catolicism. În acest fel, nobilii români care doresc să-si păstreze statutul acceptă catolicismul şi treptat se maghiarizează, iar cei care rămân credincioşi propriei confesiuni religioase îşi pierd statutul privilegiat şi decad în rândul ţăranilor. Românii îşi păstrează, măcar pentru o vreme, o autonomie relativă şi o organizare proprie, sub conducerea cnezilor şi voievozilor în unele zone mărginaşe ale Transilvaniei, precum Ţara Haţegului, Ţara Făgăraşului, a Maramureşului şi în districtele româneşti ca Ţara Zarandului sau Banat. În timp însă, în contextul acţiunii de centralizare politică şi de restaurare a autorităţii regale maghiare, aceste autonomii sunt tot mai restrânse. În concluzie, în vreme ce la sud şi la răsărit de Carpaţi românii îşi consolidau

25

independenţa, în Transilvania se producea evoluţia inversă, aceasta fiind tot mai profund integrată în structurile regatului ungar. Această evoluţie divergentă este una din principalele cauze pentru care, în condiţiile în care în perioada medievală, în Europa, se constata o tendinţă destul de răspândită de unificare teritorială a populaţiilor de acelaşi neam, în spaţiul românesc se menţine diviziunea politică. Pe de altă parte, constituirea statelor medievale româneşti extracarpatice a creat cadrul propice unei dezvoltări economice şi culturale care a permis, alături de lupta împotriva expansiunii otomane, conservarea identităţii poporului român.

2.2. CONSTITUIREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI

În secolul al XIII-lea, în vreme ce Transilvania îşi continua existenţa în cadrul regatului maghiar, se conturează din ce în ce mai clar formaţiunile politice ale românilor din exteriorul arcului carpatic. Astfel, în 1234, o bulă papală menţiona existenţa unor elemente de ierarhie bisericească ortodoxă, ceea ce implica şi o organizare politică. În secolul al XIII-lea, întreg spaţiul românesc avea să fie marcat de marea invazie tătară din 1241, care a distrus şi a dezorganizat totul, în pofida unor încercări de rezistenţă locale, ce demonstrează că existau deja elemente de organizare politică. Românii încercaseră, împreună cu secuii, să apere trecătorile transilvănene, iar în exteriorul Carpaţilor tătarii se confruntă cu un aşa-numit Mişelau, probabil Seneslau, care apare mai târziu în documente. Marea invazie tătară a pulverizat cnezatele şi voievodatele româneşti preexistente, dar a dezorganizat şi regatul ungar, care, în ultima perioadă, îşi extinsese dominaţia şi asupra spaţiului extracarpatic. Astfel, presiunea maghiară asupra spaţiului românesc scade şi sunt create condiţii favorabile afirmării politice la sud şi la răsărit de Carpaţi. Dominaţia mongolă instituită în zonă a permis, pe de o parte, cristalizarea unor instituţii rămase apoi caracteristice statelor medievale româneşti (birurile, scutirile, organizarea sistemului de poştă etc.), iar pe de alta, a făcut apel, în guvernare, la reprezentanţi din rândul populaţiei româneşti. Aceştia, spre sfârşitul secolului, în condiţiile diminuării puterii mongolilor, au profitat de situaţia dobândită, în scopul definirii unor autonomii româneşti care au stat la baza viitoarelor state medievale.

2.2.1. Regele Bela al IV-lea, Cavalerii Sfântului Ioan şi structurile politice dintre Carpaţi şi Dunăre

La începutul secolului al XIII-lea, regalitatea maghiară supune pe rând Ţara Oltului (devenită Ţara Făgăraşului) şi apoi Ţara Haţegului, împingând limitele expansiunii lor până la arcul Carpaţilor Meridionali. Din acest moment, regii unguri încearcă să-şi extindă stăpânirea asupra regiunilor extracarpatice. Pentru realizarea acestui obiectiv, ei apelează la cavalerii teutoni, care primesc vremelnic în stăpânire Ţara Bârsei (1211). Învingători ai cumanilor, teutonii acţionează încă din primii ani pe cont propriu atât la miazănoapte de Carpaţi, cât şi la miazăzi. Ca urmare, pe la jumătatea celui de-al treilea deceniu al veacului al XIII-lea (1225), armata regală îi alungă din Transilvania. După marea invazie tătaro-mongolă din 1241-1242, regii

26

unguri reiau planurile de colonizare în vederea apărării zonelor meridionale ale stăpânirii lor, îndeosebi Banatul şi sud-vestul Transilvaniei. Mai mult, formulează tot mai clar obiectivul principal al politicii externe: stăpânirea drumului comercial spre Dunărea de Jos şi Marea Neagră.

Prin diploma din anul 1247, Bela al IV-lea dăruieşte Cavalerilor Ordinului Sf. Ioan de la Ierusalim Ţara Severinului până la Olt, mai puţin acea parte a „ţării” respective, organizată anterior (pe la 1230) în Banatul de Severin, ca marcă de apărare a Ungariei împotriva cumanilor. Colonizarea Ioaniţilor este efemeră, dar „contractul” care o consacră rămâne un izvor istoric semnificativ. Între altele, el atestă existenţa unor formaţiuni statale româneşti din spaţiul carpato-dunărean, două voievodate şi două cnezate: voievodatul lui Litovoi, care cuprinde Ţara Haţegului (în sud-vestul Transilvaniei) şi nord-vestul Olteniei; • voievodatul lui Seneslau, care include Ţara Făgăraşului (în sudul Transilvaniei) şi nordul Munteniei; • cnezatul lui Farcaş, situat între cele două voievodate, la sud de munţi (în Vâlcea); cnezatul lui Ioan, localizat ipotetic între Jiu şi Olt, aproape de Dunăre. Acestea au fost fie anexate Ungariei (cnezatele lui Ioan şi Farcaş), fie lăsate românilor în condiţii de dependenţă faţă de puterea suzerană (voievodatele lui Litovoi şi Seneslau). După marea invazie mongolă (1241-1242), voievodatul românesc din stânga Oltului iese de sub tutela Ungariei. Astfel, cu excepţia voievodatului lui Seneslau, vecin cu zona denumită Cumania, celelalte formaţiuni politice menţionate sunt controlate de regalitatea ungară, prin „banul” de Severin. Diploma oferă şi informaţii asupra stratificării sociale, care este întotdeauna legată de apariţia statului, consemnând diferenţele dintre ţărani şi mai-marii pământului (rustici, în opoziţie cu majores terrae, sugerează deja existenţa unor categorii privilegiate). De asemenea, aceste formaţiuni statale, aflate sub autoritatea, măcar nominală, a regelui maghiar, aveau propriile forţe militare, întrucât se specifica obligaţia lor de a da ajutor armat ioaniţilor.

De la sfârşitul secolului al XIII-lea, se poate urmări felul în care, pe mai multe etape, se desfăşoară procesul desprinderii formaţiunilor româneşti de sub autoritatea maghiară şi al constituirii statelor medievale româneşti. Trebuie să vedem aceste formaţiuni integrate în sistemul feudalo-vasalic de tip apusean, pe care regalitatea maghiară încerca să-l instituie, astfel încât încercările lor de autonomizare se încadrează în procesul, mai amplu, de fărâmiţare politică şi de decădere a autorităţii centrale prin care trecea în epocă Ungaria medievală. Îndeosebi Litovoi va încerca să anuleze acest raport de vasalitate faţă de Coroana Arpadiană, în conjunctura favorabilă creată de luptele interne din regat. Astfel, în 1277 el refuză plata tributului, pornind lupta împotriva regatului Ungar. În 1279 este ucis în lupta cu armata regală, fiind urmat la conducerea voievodatului de fratele său Bărbat, care va fi nevoit să recunoască din nou suzeranitatea maghiară. Această transmitere ereditară a puterii denotă existenţa unor structuri politico-sociale medievale bine conturate, o viaţă economică prosperă (dovadă suma foarte mare plătită de Bărbat pentru răscumpărarea din prizonierat), armată condusă de voievod, biserici coordonate de o episcopie ortodoxă.

2.2.2. „Descălecatul lui Negru-Vodă”

27

Momentul decisiv al constituirii statelor româneşti extracarpatice – exprimat de tradiţia istorică prin termenii de descălecat şi întemeiere – a fost reprezentat de înlăturarea dominaţiei teritoriale a regatului Ungar.

Înlăturarea totală a suzeranităţii maghiare asupra teritoriului de la sud de Carpaţi are loc la cumpăna secolelor XIII-XIV. Criza politică, evidentă în ultimii ani ai domniei lui Ladislau Cumanul, se agravează. Vasalii săi din fruntea structurilor teritoriale, inclusiv voievodul Transilvaniei, manifestă tendinţe de independenţă. Ultimul reprezentant al dinastiei arpadiene, Andrei al III-lea (1290-1301), încearcă să evite destrămarea regatului în principate de sine stătătoare. Astfel, în primăvara anului 1291, noul rege soseşte în Transilvania, pentru a readuce sub ascultare pe voievodul local. Cu acest prilej, consolidează privilegiile nobililor unguri, ale secuilor şi saşilor, dar anihilează autonomia românească din Făgăraş. În acest context, tradiţia păstrată de cronicile muntene vorbeşte de un „descălecat” al lui Negru-Vodă, pornit cu ai săi din Ţara Făgăraşului pe la 1290. Voievodul semilegendar Radu Negru (Negru-Vodă) trece Carpaţii şi se instalează la Câmpulung, sediul unei comunităţi catolice, formată din saşi şi unguri. Prosperitatea acestei comunităţi este explicată prin situarea ei pe drumul comercial ce lega Transilvania de Dunărea de Jos şi Marea Neagră. Acest oraş devine prima capitală a Ţării Româneşti şi necropolă domnească. Reali-tatea unui descălecat de la nord de Carpaţi pare a fi sugerată chiar de numele de Basarab, de origine cumană, consemnat de documente în Ţara Haţegului.

2.2.3. Basarabii - mari voievozi, domni şi singuri stăpânitori în „toată Ungrovlahia”

Mai clar este documentată istoric întemeierea Ţării Româneşti prin unirea teritoriilor oltene ale voievodatului lui Litovoi cu cele ale voievodatului argeşean al lui Seneslau sub domnia lui Basarab, pe la 1310. Acţiunea pornită din Câmpulung cuprinde Argeşul, apoi căpeteniile din teritoriile de la apus de Olt se închină puternicului voievod din stânga râului. Desăvârşirea întemeierii Ţării Româneşti se realizează, aşadar, sub Basarab I. Astfel, la începutul secolului al XIV-lea este atestată ca stat Valahia nord-dunăreană. Izvoarele menţionează titlurile conducătorului acestui stat: mare voievod (conducător militar) şi domn, stăpân al ţării. Denumirea statului românesc apare în izvoare diplomatice externe. Cele mai multe provin din cancelaria noilor regi ai Ungariei, angevinii. De origine franceză, această dinastie restaurează unitatea Regatului Ungar. Începutul procesului datează chiar din timpul domniei lui Carol Robert de Anjou (1308-1342), care este sprijinit de papalitate.

Afirmarea independenţei faţă de regatul maghiar se făcea în contextul colaborării românilor cu tătarii, bulgarii şi sârbii. Factorul de putere reprezentat de regatul maghiar nu putea fi însă ignorat. Cu ocazia luptelor purtate în Banat, armata noului rege al Ungariei are de înfruntat şi ostilitatea statului românesc din apropiere, al cărui conducător, Basarab (1310?-1352), se dovedeşte nu numai un priceput şef militar, ci şi un bun diplomat. În 1324, el încheie un acord prin care regele Ungariei recunoaşte unitatea statului condus de „Bazarab, voievodul nostru transalpin”. La rândul său, voievodul recunoaşte suzeranitatea regelui Ungariei, în primul rând

28

pentru stăpânirea Banatului de Severin, dar şi faptul că Terra Transalpina (Terra Bazarab) este inclusă „în aria spiritualităţii catolice”. Nemulţumiţi de condiţiile acordului, nobilii unguri îl conving pe rege să suprime statul lui Basarab. Este organizată campania din toamna anului 1330. Pentru a evita distrugerile războiului, Basarab se oferă se restituie regelui Banatul Severinului şi să-i plătească 7 000 de mărci de argint, echivalând cu 74 kg. aur. Suma este un indiciu al forţei economice deţinute de voievodatul muntean, care poate fi legată şi de controlul segmentului final al drumului comercial care lega Europa Centrală şi Marea Neagră prin intermediul gurilor Dunării. Carol Robert refuză oferta, armata maghiară aparent victorioasă se întoarce spre Transilvania, dar într-o trecătoare, nelocalizată cu exactitate, dar intrată în istorie sub numele Posada, pe care i I-a dat lorga, românii îi surprind şi îi masacrează pe unguri, al căror rege scapă cu greu. Soldată cu înfrângerea armatei lui Carol Robert de Anjou – imortalizată prin Cronica pictată de la Viena, această campanie nu aduce restaurarea dominaţiei regatului Ungariei la sud de Carpaţi. Ea consfinţeşte independenta statului condus de Basarab, care cuprindea Banatul de Severin, Oltenia, Muntenia până la Dunăre şi teritoriul smuls tătarilor la gurile Dunării (care ia numele eliberatorului, adică Basarabia). Ulterior, raporturile cu Ungaria au fost reluate în contextul necesităţii de a duce o luptă comună pentru eliminarea tătarilor din regiune. Acesta este contextul în care Basarab cucereşte sudul Moldovei actuale, ceea ce explică numele de Basarabia extins apoi asupra întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru. Regele ungar interpreta însă jurământul de vasalitate prestat de domnul Ţării Româneşti ca o recunoaştere a faptului că acesta ar fi deţinut întreaga ţară (inclusiv teritoriile nou cucerite de Basarab) ca feudă, de la el.

În vremea regelui Ludovic I de Anjou (1342-1382), Ungaria şi cea mai apropiată „Vlahie” de lângă ea, Ţara Românească, acţionează împreună împotriva dominaţiei tătare exercitată la gurile Dunării şi la est de Carpaţi. Urmaşul lui Basarab, Nicolae Alexandru (1352-1364), îşi asumă un rol însemnat în această luptă. Relaţiile cu Ungaria vor fi umbrite, însă, de expansionismul politic şi religios al angevinilor. Din acest motiv, în 1359, Nicolae Alexandru Basarab îşi va lua titlul de domn autocrat (samodîrjeţ, de sine stăpânitor – prin care îşi afirmă deplina independenţă pe plan extern şi se opune expansiunii politice a maghiarilor) şi va întemeia Mitropolia Ungro-Vlahiei, dependentă de Constantinopol (prin care încearcă să contracareze politica de catolicizare dusă de aceştia). Crearea domniei autocrate a provocat reacţia violentă a regelui Ungariei, Ludovic cel Mare, care nu s-a materializat însă imediat, din cauza conflictului cu Bogdan din Moldova. Fiul lui Nicolae Alexandru, Vladislav I (Vlaicu-Vodă,1364 – cca. 1377), desprinde toate concluziile din poziţia autocrată a principatului său, fiind încoronat de mitropolitul ţării fără acordul regelui Ludovic I. Acesta nu mai poate trece cu vederea „afrontul” care i s-a adus şi, în 1366 şi 1368, organizează două expediţii împotriva Ţării Româneşti, care nu se termină însă cu un rezultatul scontat. Vlaicu-Vodă trece cu pricepere peste conflictele militare, politice şi religioase cu regele Ludovic I şi, în schimbul recunoaşterii suzeranităţii maghiare, obţine titlul de ban de Severin şi duce de Făgăraş (1366, reconfirmate în 1368/1369), inaugurând astfel o îndelungată tradiţie

29

de stăpânire munteană asupra acestor regiuni integrate regatului maghiar. Tot el respinge un prim atac otoman la Dunărea de Jos (1369), organizează instituţiile civile şi ecleziastice ale statului (în 1370 întemeiază, la Severin, cea de-a doua mitropolie din Ţara Românească), bate primele monede, de argint, ale Ţării Româneşti (1365), acordă un privilegiu comercial braşovenilor (ianuarie 1368) şi, în final, se intitulează „Io Vladislav, mare voievod, domn şi singur stăpânitor a toată Ungrovlahia”.

2.3. DE LA „ŢARĂ” LA STAT ÎNTRE DUNĂRE ŞI MARE. FORMAREA DOBROGEI

Din secolul al X-lea datează menţiunile unor formaţiuni politice în Dobrogea, reintrată în sfera de dominaţie bizantină. Un izvor epigrafic slav (inscripţia de la Mircea-Vodă) din prima jumătate a secolului al X-lea se referă la jupan Dimitrie. Spre sfârşitul secolului al X-lea este menţionat conducătorul unei formaţiuni politice locale, Gheorghe. Numele acestuia apare pe o inscripţie, probabil românească, descoperită în inventarul celei de-a patra bisericuţe din complexul arheologic de la Basarabi-Murfatlar. Chiar dacă nu putem spune nimic sigur despre etnia acestor conducători, probabil că formaţiunile politice pe care le conduceau îi includeau şi pe români. Tot în Dobrogea, în secolul al XI-lea, în condiţiile apariţiei unor noi valuri de migratori, precum pecenegii, uzii, cumanii, Ana Comnena, în Alexiada, îi pomeneşte pe Tatos (Chalis) de la Dârstor, pe Seslav de la Vicina şi pe Satza (Saccea) de la Preslav, de origine probabil pecenegă, şefi ai unor formaţiuni politice din care însă puteau face parte şi români. Pentru anul 1094, acelaşi izvor narativ menţionează şi un fruntaş al vlahilor, pe Pudilă.

În secolul al XIII-lea, o tradiţională „ţară” – Ţara Cărvunei (Cavarnei) – este menţionată, pe la 1230, între Mangalia şi Varna. Majoritatea populaţiei din teritoriul dintre Dunăre şi Mare este ortodoxă, motiv pentru care se organizează la Vicina, începând cu 1285, o arhiepiscopie, apoi o mitropolie (pe la 1300). În jurul anului 1320, Patriarhia din Constantinopol numeşte şi un Mitropolit de Varna şi de Carbona. Potrivit unui geograf străin, la 1321, Isaccea (Isakgi) face parte din Alualak (Ţara Vlahilor). Integrarea acestei regiuni în statul lui Basarab are menirea să asigure controlul românesc asupra gurilor Dunării. Nicolae Alexandru Basarab continuă să stăpânească spaţiul nord-dobrogean de mai târziu, unde se desfăşoară mai multe conflicte cu tătarii. În aceste împrejurări, mitropolitul Iachint de Vicina este transferat la Argeş (1359).

Între timp, în sud, în jurul nucleului reprezentat de Ţara Cavarnei, spaţiul istro-pontic este condus de Balica (1346-1354), care îşi avea reşedinţa la Caliacra. Ulterior, în urma participării la un război civil în Imperiul Bizantin, Dobrotici (1354-1386) a primit titlul de „despot”, care era acordat rudelor sau aliaţilor Imperiului şi care îl plasa, cel puţin formal, în cadrul ierarhiei imperiale. După ce este numit despot, unifică „ţările” dintre Dunăre şi Marea Neagră (1360-1365). Noul stat medieval, Dobrogea (numit astfel de turci după Dobrotici), se afirmă pe plan interna-ţional graţie conducătorului său. În 1386, la conducerea statului dobrogean autonom

30

urmează fiul lui Dobrotici, Ivanco. Acesta se desprinde din sfera stăpânirii bizantine şi bate monedă proprie, pentru a-şi marca independenţa. În condiţiile apropierii Imperiului Otoman de linia Dunării, Dobrogea, al cărei conducător dispărea în luptele cu turcii în 1388, risca să fie transformată în paşalâc. Acesta este momentul în care domnitorul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân (1386-1418) intervine şi o ia în stăpânire. Dobrogea avea să rămână în componenţa statului muntean până în 1417 sau 1420, când este cucerită de turci şi rămâne sub stăpânire otomană până la 1878.

2.4. CONSTITUIREA STATULUI MEDIEVAL MOLDOVA

2.4.1. „Ţări”, „câmpuri”, „codrii” şi alte structuri politice româneşti din „Cumania” şi „Tartaria”

La est de Carpaţi, între Milcov, Putna, Siret, Dunăre, litoralul pontic şi aproape întreaga vale a Nistrului, sunt atestate variate structuri politice tradiţionale. Firesc, cele mai cunoscute sunt formatiunile teritoriale denumite „ţări”. În izvoare narative externe, locuitorii acestor „ţări” sunt numiţi volohi (ca în aşa-zisa Cronică a lui Nestor) sau ulakes (în Legenda despre Oguz han). Pentru anul 1000, tradiţia istorică localizează la est de Carpaţi Ţara Sipenţiului, care - împreună cu structura politico-teritorială denumită Codrii Cosminului - grupează aşezările întărite din secolele IX-XI, cercetate în jurul oraşului Cernăuţi. În imediata apropiere, este plasată altă formaţiune tradiţională, Codrii Herţei. Şi alte izvoare menţionează existenţa unor formaţiuni prestatale la est de Carpaţi. Astfel, cronicile vechi ruseşti (Povestea vremurilor de demult, Cronica lui Nestor etc.) consemnează, pentru secolul al XII-lea, o Ţară a Berladnicilor, în centrul Moldovei. Documentele papale sau cele emise de cancelaria regelui Ungariei vorbesc despre Ţara Brodnicilor (în sudul Moldovei) şi despre Ţara Volohilor (sau a Românilor – în nord-vestul Moldovei). O altă cronică rusească, din secolul al XIII-lea de această dată, aminteşte despre Ţara Boloho-venilor, situată în nord-estul Moldovei.

În schimb, literatura bizantină din secolul al X-lea denumeşte spaţiul de la răsărit de Carpaţi Patzinakia. Evident, după numele pecenegilor, care migrează atunci pe aceste meleaguri. Însă din secolul al XIII-lea izvoarele externe se referă adesea la Cumania, chiar la Cumania Neagră, apoi la Tartaria, tot după numele principalilor migratori ai perioadei, cumanii şi tătarii. De pildă, termenul Cumania apare într-un act papal din 1227, care se referă la răspândirea catolicismului la est de Olt şi de Carpaţi. Pentru creştinarea în rit roman a cumanilor este organizată o episcopie a acestora la Civitas Milcoviae (Odobeşti). O diplomă papală ulterioară confirmă rezistenţa pe care localnicii, denumiţi valahi, o manifestă faţă de catolicism. Aceşti localnici au propriile structuri bisericeşti de rit grec.

2.4.2. Dublul „Descălecat”: Dragoş şi Bogdan; Moldova până la domnia lui Alexandru cel Bun

Din secolul al XIII-lea, teritoriul Moldovei se afla sub dominaţia tătarilor, care îşi stabiliseră un centru politic la gurile Dunării. Pe aici trecea şi importantul drum

31

comercial care lega zone din Europa Centrală (Polonia) cu Marea Neagră, ceea ce a favorizat în mare măsură unificarea economică a acestui spaţiu.

Evoluţia spre cristalizarea unor formaţiuni politice în această zonă este ilustrată de un document din 1332 al cancelariei papale; acesta vorbea despre „puternicii acelor locuri” care confiscaseră bunurile episcopiei Cumaniei. Unirea acestor formaţiuni a fost favorizată de lupta regalităţii maghiare pentru înlăturarea dominaţiei tătare şi de succesele lui Basarab.

Iniţiativa regelui maghiar de a apăra hotarele răsăritene ale Ungariei a condus la crearea unei mărci de apărare în nordul Moldovei. În timpul celei mai însemnate campanii contra tătarilor (1347-1352), desfăşurate la est de Carpaţi din iniţiativa regelui Ludovic I de Anjou, are loc „Descălecatul lui Dragoş” (pe la 1352), care semnifică întemeiere Mărcii Moldovei (Moldova Mică), ca entitate dependentă de Regatul Ungariei. Fruntaşul românilor maramureşeni trece munţii însoţit de „ceata” propriilor războinici şi preia în stăpânire voievodatul de pe valea unde curge râul Moldova. Cu timpul, ţinuturile nordice ale spaţiului est-carpatic, altele decât marca organizată pe valea amintită, preiau hidronimul. Stăpânirea Moldovei de către Dragoş şi urmaşii săi, Sas şi Balc, menţine dependenţa faţă de regele Ungariei, dar acest statut nu este acceptat de localnici, care se răscoală în 1359. Li se alătură Bogdan din Cuhea, renumit pentru ostilitatea manifestată faţă de politica lui Ludovic I de îngrădire a autonomiei Maramureşului, structură politică tradiţională a românilor din nordul Transilvaniei.

„Descălecatul lui Bogdan” are drept consecinţă apariţia Moldovei ca stat independent. În perioada 1364-1365, regele Ungariei este obligat de împrejurările internaţionale să recunoască independenţa celui de-al doilea stat românesc („cea de-a doua libertate românească”, după cum o numea Nicolae Iorga), cu capitala la Baia. Succesorul lui Bogdan, fiul său, Laţcu, intră în legătură cu papalitatea. În 1370 el acceptă constituirea unei episcopii catolice la Siret. Drept răspuns, i se recunoaşte titlul de „duce” al Moldovei, ţară considerată „parte a naţiunii române”. În schimb, Petru I (1376-1391) întemeiază o mitropolie ortodoxă cu sediul la Suceava (1386), unde mută capitala Moldovei. Pentru a contracara tendinţele expansioniste ale Ungariei, Petru I Muşat inaugurează tradiţia depunerii jurământului de fidelitate (vasalitate) faţă de regele Poloniei, în septembrie 1387. Tot el acordă un împrumut important suzeranului său, Vladislav Jagello, conducătorul uniunii politice polono-lituaniene (1388). Împrumutul este garantat de Jagello prin cedarea temporară a oraşului Halici şi a teritoriului înconjurător. Urmează Roman I (1392-1394) care, în 1393, se intitulează „mare singur stăpânitor”, domn „al Ţării Moldovei, de la Munte până la Mare” (titlu care semnifică, pe de o parte, instituirea domniei autocrate în Moldova şi, pe de altă parte, desăvârşirea teritorială a Moldovei). Stat riveran la Marea Neagră, Moldova este recunoscută în Europa ca o ţară românească. În unele izvoare ale epocii, ea este numită Valahia Minor, pentru a fi deosebită de Valahia Maior, statul românesc dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. În vremea lui Alexandru cel Bun (1400-1432), Moldova s-a consolidat din punct de vedere instituţional, economic şi cultural; în 1401 mitropolia Moldovei, cu scaunul la

32

Suceava, a fost recunoscută de patriarhul Constantinopolului. Însemnătatea constituirii statelor medievale a fost majoră pentru dezvoltarea civilizaţiei româneşti. Statul a oglindit evoluţia acestei civilizaţii, căreia i-a asigurat cadrul favorabil dezvoltării şi afirmării ei.

De reţinut!1. Prezenţa cumană pe teritoriul românesc a fost importantă, întrucât aceştia

constituie în zonă, pentru câteva generaţii, un factor politic şi militar influent, iar colaborarea lor cu românii de la nord, dar şi de la sud de Dunăre a avut de spus un cuvânt în procesul constituirii statelor medievale româneşti. Colaborarea dintre cumani si români avea să iasă cu putere în evidenţă în timpul răscoalei antibizantine a vlahilor şi bulgarilor de la sud de Dunăre (1185-1186), condusă de fraţii Petru şi Asan. Lupta împotriva împăratului Isaac al II-lea Angelos a fost urmată de constituirea ţaratului vlaho-bulgar (numit în istoriografie şi al doilea ţarat bulgar). Romanitatea conducătorilor noii formaţiuni politice de la sud de Dunăre este consemnată cu claritate în corespondenţa purtată de loniţă Caloian (fratele mai mic al lui Petru şi Asan) cu papa Inocenţiu al III-lea, de la care încerca să obţină recunoaşterea titlului de ţar. Din nevoi militare şi politice, ţaratul vlaho-bulgar se orientează spre o consolidare a legăturilor cu populaţia cumană de la nord de Dunăre (a cărei stăpânire îi cuprindea şi pe români).

2. În cronicile maghiare medievale se spune că, în urma aşezării secuilor în re-giunile răsăritene ale Transilvaniei, aceştia ar fi preluat de la români scrierea (cel mai probabil fiind vorba de sistemul însemnărilor pe răboj).

cuman = popor asiatic mongol, aflat în secolul al IX-lea între fluviile Ural şi Volga, de unde a înaintat treptat până în teritoriul cuprins între fluviul Don şi Carpaţi; au stăpânit aceste teritorii, sub numele de Cumania, până după mijlocul secolului al XIII-lea.fief = în dreptul feudal, domeniu deţinut de un vasal care recunoaşte suzeranitatea seniorului care i-l încredinţase în schimbul unor slujbe (consilium et auxilium, sfat şi ajutor militar).vasal = în dreptul feudal, persoană care recunoaşte suzeranitatea unui senior de la care primeşte în concesiune un teritoriu, fief, în schimbul anumitor servicii.ioaniţi (cavaleri) = ordin călugăresc militar al Sfântului loan de Ierusalim, întemeiat în secolul al XI-lea pentru a oferi asistenţă pelerinilor care mergeau la Locurile Sfinte. Marcă - provincie de graniţă cu rol militar în cadrul regatelor occidentale.suzeranitate = în dreptul feudal, calitate, putere a suzeranului (seniorul de care depindeau vasalii); teritoriu asupra căruia se exercită puterea suzeranului.teutoni (cavaleri) = ordin religios şi militar creat de cruciaţii germani în 1198, cu recrutare din rândul nobilimii germane; atinge apogeul în secolul al XIV-lea; decade datorită Reformei în secolul al XVI-lea şi este suprimat de Napoleon în 1809.turanic (populaţie) = populaţii turcice din Asia Centrală.

33

descălecat = 1) întemeiere de ţară prin transfer demografic şi instituţional; 2) termen folosit de cronicari pentru a descrie naşterea statelor medievale româneşti şi aşezarea statornică într-un loc (întemeiere).voievod (slavonă) = duce (latină) = herţeg (germană)cneaz (din germană, pe filieră slavă) = jude (latină) = conducător cu atribuţii administrative şi judecătoreştidomn (latină) = gospodar (slavonă) = despot (greacă) = stăpânul ţării şi al supuşilorautocrat (singur stăpânitor, de sine stăpânitor) = titlu de origine bizantină, care pe plan intern semnifică puterea absolută a domnului, iar pe plan extern independenţa deplină.vlah (valah, voloh, olah, blach) = termen derivat din arhetipul germanic walch/walach prin care erau desemnate popoarele vorbitoare de limbă latină. Vecinii îl vor folosi pentru a-i desemna pe români.autonomii româneşti = grupări de sate şi cătune modelate, în general, după cadrul geografic în care se alcătuiseră: văile unor râuri, depresiuni intramontane, zone protejate de munţi şi păduri; purtau diferite denumiri: ţări, codri, câmpuri, ocoale etc.

B. STRUCTURI INSTITUŢIONALE

1. TRĂSĂTURILE FEUDALISMULUI ROMÂNESC

De inspiraţie bizantină, feudalismul românesc se deosebeşte de cel clasic prin faptul că nu este maturizat pe deplin, nu există o ierarhie feudală comparabilă cu cea din apusul Europei. Autoritatea centrală domnească este atotputernică şi întreaga boierime îi datorează „credincioasă slujbă”. Raporturile vasalice se stabilesc numai între domn şi boieri, dar nu şi în interiorul clasei boiereşti. Spre deosebire de feudalismul apusean, în cel românesc, ca şi în cel bizantin, nu au existat ceremonii de depunere a omagiului de către boieri şi de oferire din partea domniei a stăpânirii funciare. Raporturile dintre domn şi clasa politică se întemeiază pe ascultare din partea boierilor care aşteaptă în schimb „milă domnească”, adică dregătorii şi danii de moşii. În literatura de specialitate există o vastă dezbatere privind structura lumii medievale. Desigur, modelul clasic este Europa Occidentală, unde pot fi întâlnite două elemente fundamentale: domeniul feudal, aflat în proprietatea nobilului şi lucrat de ţăranii dependenţi, şi ansamblul raporturilor feudalo-vasalice din cadrul clasei conducătoare. Istoricii români au evidenţiat faptul că în Ţara Românească şi în Moldova nu au existat formele clasice ale feudalismului european. Evul Mediu românesc s-a afirmat, aşadar, în sud-estul Europei, ca un tip aparte al modelului bizantin. După părerea lui Şerban Papacostea, statul românesc medieval a fost „expresia unei naţiuni în devenire”.

Moldova, Ţara Românească şi Transilvania s-au constituit în Evul Mediu în voievodate. În secolul al XVI-lea, Transilvania a devenit principat. Structura instituţională a Ţărilor Române a fost, în cazul Moldovei şi al Ţării Româneşti, de inspiraţie bizantină, dar forma de manifestare şi atributele sale aveau puternice

34

trăsături autohtone. O altă trăsătură specifică feudalismului românesc este menţinerea, până în secolul al XVI-lea, a unei pături numeroase a ţărănimii libere, care a constituit în cazul multor domnii o bază socială solidă şi forţa militară a ţării.

2. DOMNIA ŞI BISERICA

După constituirea ca state în secolul al XIV-lea, în cele două ţări extracarpatice se constată un lent proces de cristalizare instituţională, desăvârşindu-se organizarea internă prin consolidarea principalelor instituţii: Domnia şi Biserica. Instituţionalizarea societăţii româneşti se leagă de numele lui Petru Muşat în Moldova şi Mircea cel Bătrân în Ţara Românească, proces ce va continua sub urmaşii acestora.

2.1. DOMNIA

După întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei, regimul lor politic a evoluat spre formula monarhiei feudale, dar cu trăsăturile specifice societăţii româneşti. Domnia reprezenta instituţia centrală. Aceasta a luat naştere o dată cu formarea statelor feudale. Ea a cunoscut forma absolută în momentul în care toţi datorau ascultare domnului. Succesiunea la domnie se baza pe principiul ereditar-electiv şi viager: domnul era ales pe viaţă, trebuia să fie bărbat şi să se bucure de integritate fizică. Astfel, marea boierime alegea pe domnitor din rândul membrilor familiei Basarabilor, în Ţara Românească, şi respectiv a Muşatinilor, în Moldova. Alegerea nu aparţinea însă exclusiv boierimii, deoarece uneori un rol important îl avea şi Adunarea Ţării. Pentru a asigura succesiunea şi a împiedica luptele pentru tron s-a practicat, în mod frecvent, asocierea la domnie a unuia dintre fii, încă din timpul vieţii domnitorului (practică preluată după modelul bizantin şi occidental). Prin această practică, principiul electiv era tot mai mult pus în umbră de principiul ereditar, prin care fiul succede automat tatălui. Aşa s-au născut cele două dinastii naţionale ale românilor, Basarabii în Ţara Românească şi Bogdăneştii sau Muşatinii în Moldova, care vor conduce Ţările Române până la jumătatea secolului al XVI-lea. În Principatele Române nu a fost recunoscut, însă, dreptul primului născut în succesiunea la tron (dreptul de primogenitură). Dimpotrivă, principele trebuia să fie numai „os domnesc”, normă ce lăsa câmp liber afirmării pretenţiilor la scaun ale tuturor descendenţilor domneşti şi jocului politic al marii boierimi, care urmărea impunerea pe tron a candidatului preferat. Sistemul va fi valorificat de otomani după mijlocul secolului al XVI-lea, când Poarta impune confirmarea obligatorie a domnilor de către sultan sau chiar îl numeşte direct pe principe, peste voinţa ţării. Acest sistem le-a permis turcilor perceperea unor imense sume de bani pentru cumpărarea domniei, determinând, totodată, scurtarea duratei domniilor.

Domnitorul dobândea însemnele puterii după ce era uns cu mir de Mitropolit şi confirmat de Poartă. În documentele de cancelarie, conducătorul statului apare cu titlul de „mare voievod şi domn”, el cumulând atât funcţia politică supremă, cât şi pe cea militară. Calitatea de mare voievod presupune concentrarea în mâinile

35

domnitorului a funcţiei militare (era şeful oştirii). Uns de mitropolit, marele voievod adoptă odată cu coroana, semn al suveranităţii, şi titlul de domn (în slavă - gospodar), având semnificaţia de dominus (singur stăpânitor) atribuit împăraţilor romani în epoca dominatului. Organizarea instituţională şi mai ales ceremonialul de la curte erau de inspiraţie bizantină. Puterea domnului era absolută şi avea caracter personal. EI era proprietarul întregului pământ (dominium eminens), comandant suprem al armatei, conducea întreaga administraţie, bătea monedă şi stabilea impozite, reprezenta instanţa supremă judecătorească, elabora politica internă şi externă împreună cu sfatul domnesc, avea dreptul de confiscare a proprietăţii boiereşti şi de aplicare a pedepsei capitale în cazuri de trădare, declara război sau încheia pace şi tratate internaţionale. În virtutea funcţiei militare de comandant al armatei, domnul percepea birul, dare destinată, în general, plăţii tributului impus de puterile străine. În primele secole de după întemeiere, fiscalitatea era relativ redusă, veniturile domniei provenind nu atât din impozite (biruri), cât din beneficiile aduse de drumurile comerciale care străbăteau spaţiul românesc. În caz de mare primejdie pentru ţară, convoca oastea cea mare. Se bucura de o autoritate nelimitată şi avea drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi, indiferent de rangul lor social.

Prin ungere, domnii deveneau conducători politici „din mila lui Dumnezeu”, ceea ce le conferea întreaga putere în faţa supuşilor, poziţie întărită şi de formula „de sine stătător” (autocrator în bizantină). Introducerea în titulatura domnilor înaintea numelui lor a particulei Io, prescurtare a lui Ioannes, cel ales de Dumnezeu, afirmă sursa divină a puterii domneşti. Această calitate, domnii o dobândeau prin ceremonia religioasă a ungerii şi încoronării care le transfera harul divin şi confirma sprijinul divinităţii pentru puterea lor. Cooperarea dintre puterea centrală şi Biserică, coordonată fundamentală a vieţii politice româneşti, a avut în această ceremonie de tradiţie bizantină expresia ei simbolică supremă.

Afirmarea dreptului superior al domniei asupra întregului teritoriu al ţării (dominium eminens) a facilitat centralizarea statului şi controlul domniei asupra societăţii. S-a creat un aparat de stat corespunzător, domnul fiind ajutat în exercitarea autorităţii sale de un sfat domnesc, format la început din marii boieri, iar după anul 1450, numai din dregători numiţi de domn. Tendinţa generală, în secolele XV-XVI, era de întărire a autorităţii domnului în raport cu marea boierime şi alte posibile centre de putere (cum au fost oraşele). Deşi teoretic absolută, puterea domnului cunoştea în practică importante limitări. În primul rând, domnii nu puteau încălca „legea pământului” (obiceiul pământului) şi legea scrisă (pravilele). Era apoi Biserica, de a cărei autoritate de natură spirituală domnul trebuia să ţină seama. Mai mult, în secolele XVI – XVII, pe măsură ce se consolidează dominaţia otomană, autoritatea domnească este mult restrânsă: „statul domnesc” din primele secole ale istoriei Principatelor Române este înlocuit cu „statul aristocratic”, în care stările privilegiate controlează, de multe ori, autoritatea principilor.

În Transilvania, voievodul nu putea fi numit şi domn fiindcă puterea supremă în stat o avea acolo regele Ungariei. Voievodul era considerat un înalt dregător (al doilea sau al treilea în stat), numit de regele Ungariei, al cărui vasal era. Îşi exercita

36

autoritatea asupra celor şapte comitate transilvane şi, prin extensiune, în anumite perioade, în numele regelui, şi-i subordona pe saşi şi secui (din 1442, funcţia de comite al secuilor a ajuns să fie deţinută de voievodul Transilvaniei). Voievodul era reprezentantul regalităţii, dar simpla menţinere a funcţiei sugerează, dacă nu autonomia Transilvaniei în cadrul regatului, măcar conştiinţa unei individualităţi distincte a acesteia. Situaţia conducătorului Transilvaniei va deveni similară celei a domnilor din Ţara Românească şi Moldova abia odată cu transformarea acesteia în principat autonom sub suzeranitate otomană (1541), moment din care puterea politică supremă va reveni principelui Transilvaniei.

2.2. BISERICA

Românii s-au creştinat treptat, pornind de la categoriile de jos, prin strămoşii lor, începând din secolele II-III, procesul continuând vreme de câteva secole. Prin originea latină, românii sunt legaţi de Occident, în timp ce prin credinţa lor ortodoxă sunt legaţi de Orient. Biserica a fost un aliat de nădejde al voievozilor români în Evul Mediu. Biserica ortodoxă era supusă, din punct de vedere dogmatic, Patriarhiei de la Constantinopol. Mitropoliile din Moldova şi Ţara Românească au respins însă orice amestec al acestei autorităţi în chestiunile administrative. Domnitorul îi numea pe mitropolit şi pe episcopi. Aceştia au sprijinit politica domnească de protejare a ortodoxiei şi au combătut ofensiva catolicismului, declanşată cu putere la finele secolului al XIV-lea.

Înrădăcinată în fiinţa poporului pe care l-a slujit, Biserica a avut în Evul Mediu un important rol în domeniile vieţii sociale, juridice şi culturale a Ţărilor Române. Dezvoltarea şi organizarea Bisericii Ortodoxe Române s-a realizat sub oblăduirea Bizanţului, cunoscând totodată certe influenţe sud-slave. Românii s-au născut ca popor creştin, înregistrând o continuitate în organizarea vieţii ecleziastice. Întemeierea primelor mitropolii ale Ţării Româneşti la Argeş, în 1359, sub Nicolae Alexandru, şi la Severin, în 1370 (până în 1402), sub Vladislav Vlaicu, ca şi recunoaşterea Mitropoliei Moldovei în 1401 şi în 1402 (Alexandru cel Bun), de către Patriarhia din Constantinopol, a dat legitimitate Bisericii Ortodoxe Române. Organizarea vieţii bisericeşti a continuat în secolele următoare prin înfiinţarea în Moldova a altor trei eparhii, Episcopia Romanului (1408), Episcopia Rădăuţilor (1471) şi Episcopia Huşilor (1597). În Ţara Românească se înfiinţează Episcopia Râmnicului şi cea a Buzăului (pe la 1500). Biserica Ortodoxă din Ţara Românească şi Moldova şi-a extins activitatea şi dincolo de hotarele celor două ţări. La sfârşitul secolului al XIV-lea, mitropoliţii Ţării Româneşti au fost investiţi de Patriarhia din Constantinopol cu funcţia de „exarh al întregii Ungarii şi al plaiurilor”, titlu care le conferea autoritate spirituală asupra masei populaţiei ortodoxe din Regatul Ungar, lipsită de ierarhie bisericească superioară pentru acest cult.

După întemeierea statelor medievale se pun bazele unei vieţi monahale, cu mănăstiri care se bucurau de sprijinul material al domnilor ţării şi al marilor boieri. Domnitorii, care erau primii ctitori ai ţării, au construit numeroase biserici şi mănăstiri.

37

Mănăstirile nu au fost doar aşezăminte de activitate duhovnicească, ci şi adevărate focare de viaţă culturală şi artistică. Pe lângă mănăstiri s-au întemeiat primele şcoli, unde se pregăteau călugări şi preoţi, precum şi dieci pentru cancelaria domnească.

Alegerea mitropoliţilor în Principatele Române se făcea de către episcopi şi marii boieri, fiind confirmată de către domn, care le dădea cârja, simbol al învestirii. Patriarhul ecumenic de la Constantinopol recunoştea alegerea făcută, prin binecuvântarea sa. Mitropolitul, ca şef al Bisericii, îi consacra pe episcopii numiţi de domn, era responsabil cu disciplina din biserici şi mănăstiri şi controla gestiunea averilor mănăstireşti şi ale bisericilor. El era întâiul sfetnic al domnului, îl încorona pe şeful statului, conferindu-i o autoritate sacră, şi era socotit al doilea demnitar în stat, locţiitor al domnului în caz de vacanţă a tronului. El era subordonat instituţiei centrale, în sensul că putea fi desemnat sau îndepărtat de domn, dacă se manifesta ostil puterii centrale. Era membru marcant al Sfatului Ţării şi asista la scaunul de judecată al domnului. Domnia şi Biserica, cei doi factori importanţi ai puterii în Evul Mediu, s-au sprijinit reciproc, alianţa dintre ele legitimându-se prin doctrina creştină a unităţii lor în guvernarea credincioşilor, fiecare cu sarcini proprii. Articulată, aşadar, pe structurile celor două Principate, Biserica este un factor esenţial în menţinerea solidarităţii şi în conştientizarea identităţii membrilor comunităţii ortodoxe, în faţa ameninţării Islamului şi a prozelitismului catolic. Ea este o biserică de stat, cu rosturi capitale în conservarea şi cultivarea fiinţei etnice româneşti şi în apărarea independenţei statului, mai ales când este pusă în primejdie credinţa ortodoxă. În sfârşit, ca factor principal de cultură în Evul Mediu, Biserica a apărat şi cu aceste arme civilizaţia românească, dezvoltată în spaţiul spiritualităţii bizantino-slave.

În Transilvania, după cucerirea maghiară, locul episcopiilor ortodoxe a fost luat treptat de cele catolice. Totuşi, şi aici românii ortodocşi au avut o organizare bisericească proprie. În unele perioade, bisericile româneşti din Transilvania au fost supuse autorităţii mitropolitului muntean, care purtau şi titlul de „exarh al plaiurilor”. Catolicismul a fost susţinut în Transilvania de regatul ungar, „regat apostolic” cu rol misionar de catolicizare a .,păgânilor şi schismaticilor”. Cele mai vechi episcopii de rit catolic din Ardeal, subordonate arhiepiscopiei ungare, au fost cele de la Cenad, Oradea şi Alba-Iulia, create în secolele XI-XII. Regele maghiar Ludovic de Anjou, prin decretele sale din 1366, a scos confesiunea ortodoxă în afara legii, calitatea de nobil fiind condiţionată de apartenenţa la catolicism. În secolul al XVI-lea, odată cu Reforma, în Transilvania se constituie patru religii recepte: catolică, luterană, calvină şi unitariană. Biserica Ortodoxă a majorităţii populaţiei provinciei, fiind considerată schismatică, era exclusă dintre confesiunile legale, fiind socotită doar tolerată. Sub raport constituţional, acest sistem al religiilor recepte era consfinţit de Approbate şi Compilate.

2.3. ALTE INSTITUŢII MEDIEVALE

2.3.1. Sfatul domnesc avea rolul de a-l consilia pe domn şi era la început compus din marii boieri, în calitatea acestora de mari proprietari de pământuri, iar apoi, pe măsura cristalizării instituţionale, din boierii cu dregătorii precizate. Se

38

constată în acest caz o evoluţie similară celei din Occident, unde la început din consiliul regal făceau parte persoane importante din anturajul regal şi doar în timp atribuţiile acestora au fost precizate. De asemenea, boierii care alcătuiau sfatul se vor transforma treptat, în limbajul documentelor vremii, din boieri ai domniei mele, în boieri ai ţării (dregători), marcând astfel procesul de cristalizare a instituţiilor domniei ca stat. Numărul membrilor săi a variat în jurul cifrei de doisprezece. Figura principală în Sfat era Mitropolitul, care era urmat, în Ţara Românească, de Marele Ban al Olteniei, iar în Moldova de Portarul Sucevei. Dintre principalii dregători sunt de amintit logofătul - şeful cancelariei, vornicul - şeful administraţiei, vistiernicul - responsabil al finanţelor, spătarul - purtătorul spadei domnitorului şi apoi comandant al oştirii, paharnicul - responsabil cu pivniţele domneşti, postelnicul - responsabil cu camerele domneşti. Sfatul domnesc avea atribuţii administrative, politice şi judecătoreşti, iar în politica externă era consultat la încheierea alianţelor şi la declararea războiului. Întărirea Sfatului a fost o cale de limitare a puterii domnului de către boierime.

2.3.2. Adunarea Ţării. La elaborarea politicii interne şi externe au participat şi Adunarea Ţării şi adunările obşteşti. Acestea au reprezentat a treia instituţie fundamentală a structurii politice feudale. Ele reuneau, de obicei, stările privilegiate, din care ţărănimea era exclusă. Adunările stărilor privilegiate nu au cunoscut însă aceeaşi evoluţie din Occident, unde din secolul al XIV-lea au devenit parteneri ai puterii centrale în procesul de luare a deciziilor. Acestea nu au fost convocate cu regularitate, fiind rar consultate în probleme fiscale sau administrative. Au avut uneori rolul de a sancţiona alegerea unui domn, anumite măsuri de politică externă (legate în general de cuantumul obligaţiilor băneşti faţă de Înalta Poartă) sau de reorganizare generală a societăţii (reformele lui Constantin Mavrocordat, la jumătatea secolului al XVIII-lea).

În Transilvania, după diplomele din 1366 emise de Ludovic cel Mare, care legau calitatea de nobil de confesiunea catolică, şi, mai ales, după încheierea în 1437 a Unio Trium Nationum, care dădea drept la guvernare doar stărilor privilegiate – unguri, saşi şi secui – românii au fost excluşi în mod colectiv din viaţa politică şi religioasă şi au fost acceptaţi doar în calitate de indivizi.

2.3.3. Organizarea administrativă şi judecătorească. Administraţia era structurată în ţinuturi în Moldova, judeţe în Ţara Românească, districte, scaune şi comitate în Transilvania. La conducerea acestora se aflau dregători domneşti care aveau atribuţii importante în domeniul administrativ, judecătoresc şi militar. Aceştia vegheau la păstrarea liniştii în ţară, strângerea impozitelor, aplicarea corectă a dreptăţii, mobilizarea în caz de pericol extern etc. Integrată politic regatului maghiar, Transilvania cunoaşte o organizare instituţională de tip occidental, care presupune, la nivel local, instituţii de tipul comitatelor şi scaunelor săseşti şi secuieşti. În comitate existau adunări ale stărilor privilegiate, adunări ale nobilimii, iar la nivelul voievodatului se adunau congregaţii generale ale nobilimii. Acestea discutau şi rezolvau în principal probleme judiciare. Saşii din Transilvania, care erau grupaţi mai

39

ales în districtul Braşovului şi al Bistriţei, şi-au constituit o formă de organizare politică şi administrativă proprie, numită Universitatea Saşilor (1486).

În plan juridic, pentru o lungă perioadă de timp, obiceiul nescris al pământului, jus valachicum, a constituit principalul izvor de drept pentru românii organizaţi în obşti libere. Din secolele al XIV-lea – al XV-lea a început uniformizarea legislativă, influenţată pe larg de scrierile juridice bizantine – de exemplu, Codul lui Justinian – iar în Transilvania de unele coduri de legi maghiare. Astfel, în 1517, juristul Ştefan Werboczi a publicat Codul Tripartitum. Un rol important îl jucau în justiţie scaunul de judecată al nobilului şi cel de la nivelul unităţii administrative. Cea mai înaltă instanţă era cea a voievodului sau a principelui, care dădea verdictul final.

ocină (dedină) = proprietatea boierilor asupra pământului ce se putea transmite ereditar şi care era confirmată prin act domnesc.dominium eminens = drept superior de stăpânire a ţării, atribuit domnului.exarh = demnitate bisericească, superioară aceleia de mitropolit şi inferioară celei de patriarh, care se conferea prin delegaţie, de către Patriarhia din Constantinopol; persoană care deţine această demnitate.Reforma = mişcare de înnoire religioasă îndreptată împotriva supremaţiei papale, declanşată la începutul secolului al XVI-lea în Germania, de pastorul Martin Luther; va duce la constituirea religiilor reformate sau protestante: luteranism, calvinism, unitarianism etc. În Transilvania, Reforma a fost bine primită, ducând la constituirea, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, a sistemului religiilor recepte (oficiale).

II. POLITICA EXTERNĂ A VOIEVOZILOR ROMÂNI ÎN SECOLELE XIV–XVI

A. REZISTENŢA ANTIOTOMANĂ A ŢĂRILOR ROMÂNE ÎN SECOLELE XIV-XV

După expansiunea vertiginoasă în Peninsula Balcanică, turcii au atins, în ultimul deceniu al secolului al XIV-lea, linia Dunării şi au intrat în contact direct cu Ţările Române. Astfel, s-a deschis îndelungata epocă a confruntării cu Poarta. Dunărea a constituit pentru Imperiul Otoman principalul front european, unde Ţările Române, uneori în alianţă cu Polonia şi Ungaria, i-au opus rezistenţă. Ţările Române s-au integrat ca un factor important în cruciada târzie şi, prin acţiunile lor militare, au intrat în atenţia opiniei publice europene. Forţa lor militară a fost luată în calcul în mai toate proiectele de cruciadă. La sfârşitul secolului al XIV-lea, Imperiul Otoman ajunsese pe linia Dunării, după victoriile împotriva bizantinilor, sârbilor şi bulgarilor, ale căror state sunt desfiinţate. Ţările Române deveneau, la rândul lor, obiect al expansiunii otomane, care îşi propunea, de fapt, să ajungă, prin Belgrad şi Viena, în inima Europei. În aceste condiţii, deşi în anumite momente Poarta a încercat să transforme

40

Ţările Române în paşalâcuri, pentru otomani s-a dovedit, în cele din urmă, mai profitabil din punct de vedere economic, dar şi politic şi militar, să permită conservarea autonomiei spaţiului românesc. Această opţiune a devenit cea mai potrivită pentru otomani şi în condiţiile rezistenţei îndelungate pe care au întâmpinat-o la nord de Dunăre. Obiectivul Ţărilor Române era menţinerea fiinţei statale proprii, ca şi a identităţii religioase, scop în care lupta armată s-a conjugat cu tratativele diplomatice, la care s-a recurs atunci când disproporţia de mijloace între ele şi inamic era evidentă.

De altfel, pe tot parcursul Evului Mediu, tipul de război purtat de Ţările Române cu otomanii ar putea fi caracterizat drept „conflict asimetric”, întrucât inferioritatea armată îi obligă pe români să ducă un război de uzură, îndelungat, al cărui rezultat final este silirea adversarului să accepte o pace care le este relativ favorabilă.

Strategia folosită este, de regulă, una defensivă, de apărare a teritoriului propriu, conjugată uneori şi cu ofensiva, prin care se încearcă pătrunderea în teritoriul inamicului pentru a-i lovi acestuia unele puncte nevralgice. Disproporţia de forte i-a determinat, de regulă, pe români să evite bătăliile decisive, preferând luptele de hărţuire, care u împiedicau pe adversari să îşi valorifice superioritatea în oameni. De asemenea, tactica „pământului pârjolit”, prin care se distrugeau recoltele, vegetaţia, locuinţele, iar populaţia se retrăgea în locuri greu accesibile, avea drept scop crearea unui „gol demografico-economic”, prin care armata invadatoare era lipsită de posibilităţi de aprovizionare şi de obţinere de informaţii. Se adăuga nimicirea detaşamentelor plecate după hrană, ceea ce contribuia la slăbirea duşmanului şi mai ales la demoralizarea acestuia. Situaţia năvălitorilor putea fi şi mai mult înrăutăţită prin atacuri de noapte, de tipul celui realizat de Vlad Ţepeş împotriva taberei sultanului Mehmed al II-lea.

Succesul unei astfel de tactici nu depinde doar de forţa militară pusă în joc, ci şi de angajarea tuturor factorilor interni, social-politici în efortul de apărare, precum şi de sprijinul extern, din partea marilor puteri. Tactica pământului pârjolit, ca şi înfruntările deschise presupuneau mari sacrificii economice şi nu numai, de aceea, marea boierime, care îşi vedea dezorganizate domeniile şi întregul mod de viaţă, conştientă şi de ce însemna războiul pentru ţărani, a reacţionat diferit, în funcţie de context. Atunci când pericolul transformării ţării în paşalâc era iminent, boierimea a sprijinit domnia în efortul militar. Când păreau posibile negocieri cu turcii sau când pericolul continuării luptei părea mult prea mare, boierimea putea să prefere o soluţie diplomatică. Totuşi, boierimea şi domnia au acelaşi obiectiv, de salvare a identităţii politice a ţării, doar că mijloacele pe care le folosesc unii sau alţii pot fi uneori diferite. În toată această perioadă, un rol decisiv l-a jucat lupta pentru controlul gurilor Dunării şi al principalelor drumuri comerciale.

În ceea ce priveşte sprijinul extern, acesta trebuie plasat în contextul cruciadei târzii, organizată de puterile creştine împotriva înaintării musulmane în Europa. Disensiunile dintre marile puteri ale epocii, incapacitatea practică a unora dintre ele de a acţiona militar au făcut ca uneori ajutorul cerut de Ţările Române să nu fie la

41

nivelul aşteptat, iar acestea să se regăsească singure în faţa unor forţe otomane mult superioare numeric.

Rezultatul conflictului multisecular dintre Ţările Române şi Poarta Otomană a fost, cu toate concesiile făcute acesteia, păstrarea fiinţei statale, în condiţiile în care state mai puternice (ale bulgarilor, sârbilor, bizantinilor, ungurilor), dar care s-au găsit pe direcţiile principale de expansiune ale turcilor, au dispărut de pe harta politică a Europei. În lupta antiotomană din secolele XIV-XV, ţările româneşti au avut uneori tendinţa de a face front comun, dincolo de hotarele politice de moment. Aceasta se explică prin raţiuni militare, diplomatice, prin conştiinţa incipientă a unei unităţi de neam, limbă şi interese, dar mai ales prin dorinţa de a-şi apăra prin orice mijloace religia, element de identificare mult mai puternic în Evul Mediu decât cel etnic sau lingvistic.

Încă de la întemeiere, Ţările Române şi-au manifestat în mod deschis spiritul de cruciadă şi voinţa de a fi un bastion avansat al creştinătăţii în faţa Porţii. Voievozii români au fost conştienţi de acest fapt încă de la început şi au acţionat ca atare. Pe măsură ce poziţiile Porţii s-au întărit în sud-estul Europei, iar epoca de glorie a voievozilor români care s-au împotrivit Porţii cu mijloace militare a luat sfârşit, ostilitatea faţă de otomani s-a afirmat mai puţin răspicat în Ţările Române, iar locul mijloacelor militare a fost luat de diplomaţie. Capitalele creştine, Viena, Cracovia, au fost ţinta unui flux de informaţii purtate de mesagerii care veneau din Ţările Române.

1. MIRCEA CEL BĂTRÂN (1386-1418)

Ţara Românească a fost prima ameninţată de înaintarea otomană, care tindea să ajungă la Dunăre. Unul dintre cei mai importanţi voievozi ai Ţării Româneşti la începuturile expansiunii otomane în Peninsula Balcanică a fost Mircea cel Bătrân (1386-1418). Conflictul dintre Mircea cel Bătrân şi Imperiul Otoman se configurează încă din 1388, ca urmare a intervenţiei voievodului la sudul Dunării, în favoarea ţarului bulgar de Vidin. Cu acest prilej, pentru a evita ocuparea ei de către turci, el a luat sub autoritatea sa Dobrogea. Conform părerii unor istorici, el a trimis şi un corp de oaste care să lupte alături de sârbi, în 1389, la Câmpia Mierlei (Kossovopolje). Totodată, Mircea a încercat să contracareze relaţiile încordate cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, al căror obiect era Banatul de Severin. În atari condiţii, Mircea cel Bătrân promovează politica „blocului românesc”, care viza o colaborare cu domnii moldoveni Petru Muşat şi Alexandru cel Bun. Astfel, prin intermediul lui Petru Muşat, domnul Ţării Româneşti încheie, în condiţii de deplină egalitate, o alianţă cu Vladislav Jagello, regele Poloniei (Tratatul de la Radom, semnat în decembrie 1389 şi ratificat la Lublin, în ianuarie 1390). Acest tratat era îndreptat împotriva regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Efectele în plan politic ale acestui tratat ca şi creşterea ameninţării otomane au avut menirea de a schimba atitudinea regelui maghiar faţă de Ţara Românească. Astfel, pe 7 martie 1395, la Braşov, se încheie un tratat între Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg, ce se constituia în prima alianţă antiotomană din istoria sud-estului european. Acest tratat era încheiat de pe poziţii de egalitate, rod al înţelepciunii diplomatice de care a dat

42

dovadă domnul muntean, din moment ce regele maghiar îi recunoaşte lui Mircea titlurile de duce de Făgăraş şi ban de Severin, anterior contestate. Asigurându-şi spatele şi flancurile prin înţelegerile încheiate cu Polonia şi, ulterior, cu Ungaria, Mircea lansează, în 1394, o expediţie împotriva bazelor achingiilor, situate la sud de Dunăre, pentru a-i împiedica să mai organizeze raiduri de pradă.

Politica de alianţe promovată de Mircea l-a determinat pe sultanul Baiazid (1389 -1402) să organizeze o expediţie la nord de Dunăre pentru eliminarea principalului său adversar. O oaste otomană condusă chiar de Baiazid (zis Ildîrîm = Fulgerul) a trecut Dunărea şi a înaintat către capitala Ţării Româneşti. Lupta decisivă s-a dat la un loc mlăştinos, după unii autori întărit cu şanţuri, denumit Rovine, şi s-a soldat cu înfrângerea armatei otomane. În legătură cu datarea bătăliei de Ia Rovine există trei ipoteze – 10 octombrie 1394, 17 mai 1395 sau începutul toamnei anului 1395. Deşi învins, Baiazid inaugurează politica de atragere a Ţării Româneşti în sfera Imperiului Otoman, sprijinind un pretendent la domnie, Vlad Uzurpatorul, care acceptă să plătească tribut turcilor (1395) şi îşi exercită autoritatea asupra părţii răsăritene a ţării. Acesta a fost sprijinit şi de o parte a boierimii, care nu mai dorea să continue lupta antiotomană, în condiţiile în care pericolul transformării ţării în paşalâc fusese înlăturat. Succesul românesc de la Rovine a determinat alcătuirea primei mari coaliţii continentale antiotomane în anul următor, spiritul cruciadei creştine fiind revigorat o dată cu expediţia organizată de Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, la Dunăre, cu sprijinul lui Mircea şi al cavalerilor apuseni (burgunzi, germani etc.). Atacul celor din urmă de la Nicopole (septembrie 1396), desfăşurat după tipicul luptei cavalerilor feudali, s-a sfârşit cu un dezastru cumplit, în care creştinii au fost masacraţi. În ciuda acestui fapt, Mircea reuşeşte, în cursul anului următor, să-şi restabilească autoritatea asupra întregii ţări.

La moartea sultanului Baiazid, înfrânt la Câmpiile Ankarei în 1402 de hanul mongol Timur Lenk, Imperiul Otoman a devenit scena luptelor pentru putere între fiii săi. Mircea cel Bătrân a profitat de ocazie pentru a se amesteca aceste în lupte, sprijinind pe Musa şi Mustafa împotriva lui Mahomed. Amestecul direct în lupta pentru moştenirea tronului imperial otoman reprezintă apogeul politicii externe a lui Mircea cel Bătrân, el devenind acum principalul arbitru al situaţiei din Balcani. Această situaţie asigură ţării o perioadă de stabilitate şi de maximă expansiune teritorială. În cele din urmă, candidaţii susţinuţi de Mircea sunt înfrânţi, sultan devenind Mahomed (1413-1421). Noul sultan invadează Ţara Românească, anexează Dobrogea şi impune Ţării Româneşti plata tributului, care în acest moment are semnificaţia unei răscumpărări a păcii şi nu de recunoaştere a dependenţei politice faţă de otomani. Există, încă, divergenţe printre specialişti cu privire la data expediţiei prin care Mahomed I a ocupat cetăţile Giurgiu şi Turnu şi a anexat Dobrogea. Unii se pronunţă pentru anul 1417, în timp ce alţii preferă anul 1420, care pare mai plauzibil, deoarece titlul domnesc al lui Mihail I (1418-1420), fiul lui Mircea, cuprindea toate stăpânirile acestuia, inclusiv Dobrogea. În ianuarie 1418, Mircea cel Bătrân moare şi este înmormântat la Mănăstirea Cozia, ctitoria sa.

43

2. ALEXANDRU CEL BUN (1400-1432)

Alexandru cel Bun (1400-1432) a întreprins o importantă operă de organizare politică şi ecleziastică a Moldovei. Lunga sa domnie a corespuns, în general, unei perioade de pace, rezultat al politicii extrem de abile a voievodului moldovean, care a menţinut echilibrul între Ungaria şi Polonia. Sunt de subliniat, de asemenea, strânsele legături cu Mircea cel Bătrân, care l-a sprijinit să ocupe tronul Moldovei. Prin recunoaşterea suzeranităţii Poloniei (martie 1402), reînnoită în câteva rânduri, Alexandru cel Bun s-a pus la adăpost de intenţiile lui Sigismund de Luxemburg de a revigora suzeranitatea ungară asupra Moldovei şi, mai ales, de a controla drumul comercial care lega sudul Poloniei, trecând prin Moldova, de gurile Dunării, mai precis de cetăţile Chilia şi Cetatea Albă. Pericolul ce plana asupra Moldovei din partea celor două regate şi-a găsit expresia în tratatul de la Lublau (martie 1412), care prevedea, în cazul neparticipării domnului moldovean la lupta antiotomană, împărţirea statului său între Polonia şi Ungaria. Tratatul de la Lublau reprezintă primul acord de împărţire a unui teritoriu românesc în sfere de influenţă. El nu a fost aplicat datorită faptului că Alexandru şi-a onorat întotdeauna obligaţiile rezultate din acceptarea suzeranităţii regelui polon şi datorită contradicţiilor polono-maghiare. Oastea moldovenilor s-a remarcat în bătăliile de la Grünwald (1410) şi Marienburg (1422), când a luptat alături de cea poloneză împotriva teutonilor, reuşind să obţină nu numai victoria, dar şi „o pradă uriaşă”. Cu ocazia expediţiei turceşti din anii 1419-1420 are loc şi prima implicare a Moldovei în frontul antiotoman. Atacate pe mare, Chilia şi Cetatea Albă sunt apărate cu forţe proprii de Alexandru cel Bun, care respinge forţele turceşti.

3. IANCU DE HUNEDOARA (1441-1456) – „ATLETUL LUI CHRISTOS”

În lupta antiotomană, Transilvania s-a încadrat de partea Ungariei, dar cel mai adesea în alianţă cu celelalte două ţări româneşti. Cel mai important efort antiotoman al Transilvaniei s-a produs pe la mijlocul secolului al XV-lea, sub conducerea lui Iancu de Hunedoara. Descendent al unei familii de mici nobili români din Transilvania, Iancu s-a integrat, prin stilul de viaţă şi religia catolică, nobilimii maghiare. În 1438 a fost numit ban de Severin, iar trei ani mai târziu, voievod al Transilvaniei (până la moartea sa, în 1456). A fost unul dintre cei mai străluciţi exponenţi ai cruciadei târzii, în acest scop acţionând pentru a reuni, în cadrul aceleiaşi alianţe, Transilvania, Moldova şi Muntenia (politica blocului românesc = cooperarea celor trei ţări româneşti în lupta antiotomană, sub conducere unică). A acţionat în contextul în care Imperiul Otoman desfăşura asaltul final împotriva Constantinopolului, iar apoi, după căderea acestuia, îşi propunea cucerirea Belgradului pentru a-şi deschide calea spre Europa.

Începutul acţiunilor antiotomane ale lui Iancu de Hunedoara se leagă de incursiunea efectuată de otomani în Transilvania în martie 1442, sub conducerea beiului Vidinului. Deşi expediţia otomanilor începe sub auspicii favorabile acestora (ei obţinând victoria de la Sântimbru), Iancu reuşeşte să întoarcă situaţia în favoarea sa,

44

zdrobind armata turcească lângă Sibiu (22 martie 1442). Apoi pătrunde în Ţara Românească, unde îl înfrânge pe Sehabbedin, beilerbeiul Rumeliei, într-o luptă dată pe râul Ialomiţa (septembrie 1442), şi îl impune ca domn pe Vad Dracul. În 1443-1444, Iancu organizează „Campania cea Lungă”, pe teritoriul Serbiei şi Bulgariei, la sud de Balcani. Înaintând până în inima Imperiului Otoman, cucerind oraşe precum Sofia şi Niş, Iancu îi obligă pe turci să ceară pace. După victoria strălucită dobândită de Iancu de Hunedoara, la Buda sosesc soli din partea Papei, a ducelui de Burgundia, a veneţienilor, genovezilor şi bizantinilor, care solicitau continuarea războiului împotriva turcilor. Neîncrezător în proiectele de cruciadă ale Apusului, regele Ungariei, Vladislav, acceptă pacea de la Seghedin (iulie 1444), prin care sultanul se angajează să înceteze conflictele militare pe o perioadă de 10 ani. Încheierea păcii a grăbit trecerea la acţiune a veneţienilor, care îşi trimit flota spre Constantinopol. La insistenţele legatului papal, lipsit de experienţă, regele Ungariei denunţă tratatul de la Seghedin şi începe pregătirile de cruciadă. În septembrie 1444, oastea regală, căreia i se alătură forţele militare ale lui Iancu şi ale lui Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti, trece Dunărea, îndreptându-se spre Nicopole şi Varna. În bătălia care se dă în noiembrie 1444 la Varna, regele moare, cruciaţii fiind înfrânţi. Eşecul cruciadei de la Varna l-a convins pe Iancu de necesitatea unei alianţe militare antiotomane cu participarea Ungariei, Ţărilor Române şi a despoţilor din Balcani. În 1445 reia ofensiva pe linia Dunării, cucerind Giurgiul. Din 1446 devine guvernator al Ungariei, ceea ce reprezintă apogeul carierei sale politice (până în 1453, când primeşte titlul de căpitan general al Ungariei). După ce reface ,,blocul românesc”, în septembrie 1448 oastea creştină condusă de Iancu trece Dunărea, dar suferă grele pierderi în bătălia de la Kossovopolje (octombrie 1448). Această înfrângere însemna sfârşitul efortului creştinilor pentru alungarea turcilor din Europa.

Căderea Constantinopolului (1453) a constituit o grea lovitură dată creştinătăţii, Mehmed al II-lea trecând la lichidarea centrelor de rezistenţă antiotomană din Balcani. Acţiunea militară cu cea mai mare rezonanţă europeană întreprinsă de Iancu de Hunedoara a fost apărarea cu succes a Belgradului (iulie 1456), considerat o veritabilă ,,cheie” a Ungariei. Victoria de la Belgrad, obţinută în faţa cuceritorului Constantinopolului, a fost primită cu mare bucurie de lumea creştină, însuşi Papa Calixt al III-lea considerând-o „evenimentul cel mai fericit al vieţii sale”. Numai că eroul de la Belgrad nu s-a putut bucura de succesul său, întrucât a căzut răpus de ciumă la Zemun (august 1456). Victoria de la Belgrad a salvat pentru aproape 70 de ani Europa Centrală de primejdia cuceririi otomane şi a avut un răsunet imens în Europa, redresând moralul zguduit de căderea Constantinopolului.

4. VLAD ŢEPEŞ (1448; 1456-1462; 1476)

Una dintre cele mai importante şi vestite figuri de voievozi medievali din Ţara Românească a fost Vlad Ţepeş (1448; 1456-1462; 1476). Fiu al lui Vlad Dracul, Vlad Ţepeş a rămas vestit pentru duritatea pedepselor, cum era, de pildă, tragerea în

45

ţeapă. Singurul tablou care îl înfăţişează provine de la castelul Ambras din Tirol. Atitudinea dură a voievodului a fost determinată de dorinţa de a întări puterea domnească şi de a intimida boierimea ostilă, care manifesta vădite tendinţe anarhice, şi viza punerea la adăpost de pericolul transformării ţării în paşalâc. După moartea neaşteptată a lui Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş a preluat steagul luptei antiotomane. În raporturile internaţionale a căutat să aplice principiul modern al reciprocităţii. Astfel, a pretins ca negustorii munteni să aibă în Transilvania acelaşi statut de care se bucurau negustorii saşi care veneau în Ţara Românească. Saşii nu au respectat voinţa domnului şi au fost aspru pedepsiţi. De aceea, prin povestirile lor răspândite în Apus, i-au perpetuat renumele de tiran şi, se pare, i-au născocit numele de Dracula prin transformarea numelui Dragul (de la Ordinul Dragonului, primit de tatăl său, Vlad Dracul) în Dracul, cuvânt cu o anumită încărcătură semantică. Lupta sa antiotomană se încadrează în acelaşi efort al cruciadei târzii, care acum ar fi trebuit să fie condusă de fiul lui Iancu de Hunedoara, Matia Corvin, devenit rege al Ungariei, şi sprijinită financiar de papalitate.

În 1459 a rupt legăturile cu Imperiul Otoman, refuzând să mai plătească tributul anual. Pentru asigurarea frontierei de nord a încheiat o alianţă cu regele Ungariei, Matei Corvin, probabil la începutul anului 1460. A reuşit să dejoace planul funest pus la cale de Hamza, beiul de Nicopole, de a-l atrage într-o cursă la Giurgiu (sfârşitul anului 1461). A înfrânt armata turcească şi a operat numeroase trageri în ţeapă. Apoi, în iarna anilor 1461-1462, a pătruns în sudul Dunării, distrugând de-a lungul frontierei întregul dispozitiv militar otoman ce ar fi putut servi turcilor în campania împotriva Ţării Româneşti. În aprilie 1462, o importantă armată otomană, condusă de însuşi sultanul Mahomed al II-lea, a pătruns în Ţara Românească şi a început înaintarea spre Târgovişte, urmărind transformarea ţării în paşalâc. Vlad Ţepeş, care strânsese circa 30.000 de oameni, nu avea posibilitatea să poarte o bătălie de anvergură, în câmp deschis. Tactica tradiţională de retragere, pustiire şi hărţuire folosită de domnul muntean şi vestitul atac de noapte în tabăra sultanului (16/17 iunie 1462) nu au fost suficiente, totuşi, pentru a-l împiedica pe Mahomed al II-lea să-l instaleze domn pe Radu cel Frumos, cu acordul boierilor munteni, şi să atragă decisiv Ţara Românească în sfera otomană de influenţă. Se reia şi pata tributului. Deşi neînvins, Vlad Ţepeş a fost obligat să ia drumul pribegiei, refugiindu-se în Transilvania, unde regele Ungariei, Matei Corvin, dând ascultare uneltirilor saşilor, a poruncit întemniţarea voievodului muntean la Vişegrad, lângă Pesta, timp de 13 ani. În întemniţarea incomodului domn muntean se pare că a jucat un rol şi faptul că regele Ungariei, preocupat în acea vreme de alte conflicte, cheltuise banii trimişi de papă în vederea organizării cruciadei antiotomane în alte scopuri. Vlad Ţepeş a revenit pe tron în 1476, cu sprijinul lui Ştefan cel Mare, într-o perioadă în care Ungaria părea interesată să reia lupta antiotomană. Ostilitatea boierimii faţă de stilului său de conducere autoritar a determinat organizarea unui complot căruia i-a căzut victimă după doar o lună de domnie.

5. ŞTEFAN CEL MARE (1457-1504)

46

Domnia lui Ştefan cel Mare (1457-1504) a reprezentat, în Evul Mediu românesc, cea mai glorioasă perioadă. Stabilitatea politică (cea mai lungă domnie), prosperitatea ţării, înfăptuirile în plan cultural şi, mai ales, asigurarea liniştii la hotarele Moldovei, fac din domnia lui Ştefan cel Mare un moment de referinţă în evoluţia instituţiei centrale în Ţările Române. Printr-o politică externă fermă, canalizată spre menţinerea fiinţei statale şi prin efortul realizării unor alianţe antiotomane cu principii creştini din Europa, Ştefan cel Mare a reuşit să schimbe fundamental poziţia statului său, transformându-l din obiect de dispută dintre puterile vremii în subiect al relaţiilor internaţionale. Moldova şi-a modelat politica externă în funcţie de poziţia Ungariei, Poloniei şi Imperiului Otoman. Printr-un abil joc diplomatic, Ştefan a reuşit să estompeze orice formă de dependenţă faţă de puterile care atentau la integritatea ţării sale. Ceea ce a conferit Moldovei statutul de factor principal al relaţiilor internaţionale a fost confruntarea îndelungată cu Imperiul Otoman, aflat în plină ascensiune sub conducerea lui Mehmed al II-lea.

5.1. RELAŢIILE CU STATELE CREŞTINE

Ca şi predecesorii săi, Ştefan cel Mare a căutat să contracareze tendinţele hegemonice ale Ungariei prin apropierea de Polonia, care nu urmărea să transforme contractul feudalo-vasalic într-o stăpânire efectivă asupra Moldovei. În acest scop încheie Tratatul de la Overchelăuţi (aprilie 1459, reînnoit în 1462), recunoscându-l ca suzeran pe regele Cazimir al IV-lea. La rândul său, regele polonez îl recunoaşte ca domn pe Ştefan cel Mare şi se angajează să nu-i permită rivalului acestuia, Petru Aron, să se apropie de hotarele Moldovei. Deteriorarea relaţiilor moldo-ungare se datorează pretenţiilor de suzeranitate manifestate de Matei Corvin asupra Moldovei, protecţiei acordată de curtea regală lui Petru Aron şi mai ales faptului că Ungaria stăpânea Chilia. Cucerirea, în 1465, a acestei cetăţi de către Ştefan a declanşat conflictul cu Ungaria. Expediţia regelui Matei Corvin în Moldova s-a încheiat cu un „uriaş dezastru”. Victoria repurtată de Ştefan la Baia (decembrie 1467) a însemnat emanciparea Moldovei de sub suzeranitatea Ungariei. După această dată, Matei Corvin a abandonat definitiv intenţia de a restabili controlul maghiar asupra Moldovei, înţelegând că este mai bine să aibă un aliat în Ştefan cel Mare.

Conflictul cu Radu cel Frumos, început în 1470, a inaugurat o direcţie consecventă în strategia politică a lui Ştefan: instalarea pe tronul Ţării Româneşti a unui domn fidel atitudinii sale antiotomane. Deşi conflictul cu Radu cel Frumos se termină în favoarea lui Ştefan, care îl alungă din scaun pe Radu, încercările de atragere a Ţării Româneşti în frontul antiotoman se vor dovedi zadarnice, întrucât Laiotă Basarab, Basarab Ţepeluş şi Vlad Călugărul au trecut de partea turcilor, iar Vlad Ţepeş a fost ucis în confruntarea cu acelaşi Laiotă Basarab.

5.2. RELAŢIILE CU OTOMANII

47

Moldova, aflată pe flancul drept al frontului otoman, a intrat mai târziu în atenţia sultanilor. Abia în 1456, în timpul lui Petru Aron, Mahomed al II-lea îşi impune suzeranitatea asupra principatului, obligat la un tribut de 2.000 de galbeni (Închinarea de la Vaslui). Ştefan cel Mare îşi propune să înlăture primejdia turcească de la Dunăre şi să-şi consolideze controlul asupra „drumului moldovenesc”, prin întărirea Chiliei şi Cetăţii Albe, „plămânii Moldovei”, râvnite şi de Polonia şi Ungaria pentru importanţa lor economică şi strategică. Astfel, în perioada 1473-1487, Moldova s-a manifestat ca bastion al lumii creştine împotriva pericolului otoman. Politica antiotomană a lui Ştefan s-a integrat în războiul veneţiano-otoman (1463-1479), domnul Moldovei alăturându-se unei coaliţii care reunea forţele Veneţiei şi ale hanului turcoman Uzun Hassan. În 1473, Ştefan cel Mare declară ruperea legăturilor cu Imperiul Otoman, încetând să mai plătească haraciul.

Atitudinea ostilă faţă de Poartă manifestată de Ştefan, l-a determinat pe sultan să pregătească expediţia de înlăturare a domnului moldovean. Cu o oaste de 120.000 de oameni, Suleiman-paşa, beilerbeiul Rumeliei, pătrunde în Moldova. Ştefan dispunea de circa 40.000 de oameni, la care s-au adăugat 5.000 de secui, 2.000 de polonezi şi 2.000 transilvăneni. Bătălia s-a dat la Podul Înalt (Vaslui), la 10 ianuarie 1475, şi s-a încheiat cu victoria lui Ştefan. Tactica pământului pârjolit şi atragerea duşmanului într-un loc strâmt şi mocirlos a dat din nou roade. Vestea marii izbânzi a făcut înconjurul Europei. Papa, principii şi monarhii vremii se întreceau în laude la adresa principelui creştin, dar Ştefan li se adresează direct, prin scrisoarea din 25 ianuarie 1475, solicitându-le sprijinul, deoarece se aştepta la o nouă campanie otomană împotriva sa. Pregătind noua fază a luptei antiotomane, Ştefan trimite solii în Polonia, Ungaria, Veneţia, Roma, Hanatul Crimeii şi Caffa.

Politica pontică a Imperiului Otoman viza Chilia şi Cetatea Albă. În 1475, turcii cuceresc Caffa şi Mangopul şi transformă Hanatul Crimeii în stat vasal Porţii, folosindu-l apoi în lupta împotriva Moldovei. În aceste împrejurări critice, Ştefan încheie cu Matei Corvin un tratat de alianţă (iulie 1475). Regele Ungariei promitea ajutor militar şi refuzul de a acorda azil politic duşmanilor domnitorului. La rândul său, Moldova promitea libertatea comerţului pentru negustorii unguri. În vara anului 1476, sultanul însuşi a pornit în fruntea unei numeroase oştiri împotriva Moldovei, cerând şi tătarilor să atace dinspre răsărit. Ştefan a încercat să-i oprească pe invadatori angajându-se în bătălia de la Valea Albă (Războieni), în iulie 1476. Mica oştire moldoveană a fost înfrântă. Victoria lui Mehmed al II-lea n-a putut fi consolidată, deoarece cetăţile Moldovei, în frunte cu Suceava, au rezistat asalturilor otomane. Oastea turcească, resimţind din greu efectele tacticii pământului pârjolit, a fost obligată să se retragă fără a-l putea înlocui pe domn şi fără a supune ţara. Expediţia din 1476 s-a încheiat, astfel, cu un eşec pentru sultan, dar a pricinuit mari distrugeri materiale şi însemnate pierderi umane Moldovei.

Dar între timp coaliţia antiotomană se destramă, Veneţia încheind pacea cu turcii în 1479. Ca atare, în 1480, Ştefan cel Mare este obligat, la rândul său, să încheie pace. Instalarea noului sultan, Baiazid al II-lea, agravează din nou relaţiile moldo-otomane. Acesta considera Chilia şi Cetatea Albă poziţii cheie pentru Imperiul

48

Otoman şi, ca atare, în 1484 are loc o nouă campanie împotriva Moldovei, determinată şi de intervenţia lui Ştefan în Ţara Românească şi de refuzul plăţii tributului. Pierderea Chiliei (iulie 1484) şi Cetăţii Albe (august 1484) reprezenta o mare primejdie pentru sistemul defensiv al Moldovei şi constituia o grea lovitură pentru comerţul acestei ţări. Moldova îşi pierdea ieşirea la Marea Neagră, care devenea un lac turcesc. Domnul Moldovei nu se putea resemna cu pierderea acestor importante cetăţi. În aceste condiţii, el a reînnoit jurământul de vasalitate faţă de regele polon Cazimir al IV-lea, la Colomeea (septembrie 1485), sperând să obţină sprijinul acestuia în recuperarea celor două cetăţi. În 1486/1487, descurajat şi dezamăgit de politica vecinilor săi creştini (Ungaria şi Polonia), Ştefan cel Mare încheie pace cu turcii, obligându-se la plata tributului în valoare de 3.000 florini veneţieni şi recunoscând suzeranitatea sultanului, în schimbul conservării autonomiei ţării.

Spre sfârşitul domniei, relaţiile cu Polonia se deteriorează, mai ales după moartea regelui Cazimir al IV-lea. Neînţelegerile cu noul rege, Ioan Albert, reprezintă cauza expediţiei întreprinse de regele polon în Moldova, dar în bătălia de la Codrii Cosminului (octombrie 1497), oastea polonă suferă o grea înfrângere. Seria conflictelor continuă până în anul 1499, când cele două părţi semnează tratatul de la Hârlău (iulie 1499). Prin acest tratat, Ştefan cel Mare şi Ioan Albert îşi făgăduiau sprijin reciproc în caz de război şi „linişte şi pace veşnică” între cele două state. Era eliminată orice pretenţie de suzeranitate din partea Poloniei, tratatul fiind încheiat în condiţii de deplină egalitate. Încheierea acestui tratat reprezintă cel mai de seamă succes diplomatic al lui Ştefan cel Mare, consfinţindu-se astfel independenţa Moldovei faţă de Polonia. Astfel, la sfârşitul domniei sale, Ştefan a reuşit să pună capăt oricărei forme de dependenţă faţă de Ungaria şi Polonia şi a impus Porţii recunoaşterea autonomiei Moldovei, care se afla la apogeul prestigiului şi puterii sale. După o domnie de 47 de ani, la 2 iulie 1504, Ştefan a încetat din viaţă. A fost înmormântat la Mănăstirea Putna, ctitoria sa.

B. ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL al XVI-lea

Pentru istoria europeană, secolul al XVI-lea este perioada în care se afirmă Umanismul şi Renaşterea, dar au loc şi mari convulsii provocate de Reformă şi Contrareformă. Noua dinamică continentală a cuprins în sfera sa şi Ţările Române, confruntate cu seismele provocate de fenomenele civilizaţiei moderne. Ţările noastre au fost şi în acest secol angrenate în disputele politico-militare dintre puterile competitoare: Imperiul Otoman, Monarhia Habsburgică şi Polonia. La începutul secolului, Imperiul Otoman reprezenta cea mai importantă forţă militară din Europa, atingând apogeul în vremea sultanului Soliman Magnificul (1520-1566). În 1521, acesta cucereşte Belgradul, cheia defensivei creştine. Urmează zdrobirea armatelor maghiare la Mohacs (1526), primul asediu al Vienei (1529) şi instaurarea supremaţiei în Mediterana. Tot acum, teritoriul Principatelor este redus, prin crearea unor întinse raiale pentru supravegherea principilor români, obligaţi să-şi mute capitalele la Bucureşti şi la Iaşi, în zone de câmpie greu de apărat. Apar, astfel,

49

raiaua Tighinei sau Benderului ( 1538), care cuprindea sud-estul teritoriului dintre Nistru şi Prut, raiaua Brăilei (1540 – ocuparea oraşului Brăila, 1542 – înfiinţarea raialei Brăila), care acoperea o mare parte a Bărăganului, şi paşalâcul Timişoarei (1552), care îngloba cea mai mare parte a Banatului. În vederea stăvilirii expansionismului habsburgic spre răsărit, sultanul ocupă Ungaria centrală, pe care o transformă în paşalâc (1541). În aceste condiţii. Transilvania devine, în acelaşi an, principat autonom sub suzeranitate otomană. Astfel, se instaurează hegemonia otomană asupra celor trei state româneşti. Prezenţa austriecilor în vecinătatea Ţărilor Române determină apropierea treptată a acestora de Monarhia Habsburgică, cea mai importantă putere antiotomană din regiune. Pe de altă parte, Ţările Române se menţin în continuare în sfera intereselor economice ale Porţii, suzeranitatea otomană devenind tot mai evidentă. Conflictele turco-habsburgice vor aduce Ţările Române în prim-planul politicii europene în amurgul cruciadei târzii. Ţările Române şi-au păstrat în secolul al XVI-lea existenţa statală, dar cu o autonomie ştirbită. Sultanul se amestecă tot mai mult în treburile lor interne, numind domnii şi încălcând astfel obiceiul de alegere a acestora de către ţară. Această ingerinţă în viaţa internă provoacă o vizibilă instabilitate politică, durata medie a unei domnii fiind de 2 ani şi jumătate în Moldova, 4 ani şi jumătate în Ţara Românească şi de 6 ani în Transilvania. Din secolul al XVII-lea, sultanul recurge tot mai mult la boierii greci pentru exercitarea unui control mai ferm asupra domnilor români. Ţările Române îşi pierd în bună parte libertatea de acţiune pe plan extern, ele fiind reprezentate de Poartă în relaţiile internaţionale (pe principiul „prieten prietenilor, duşman duşmanilor”).

A doua jumătate a secolului al XVI-lea a însemnat, totodată, şi afirmarea Poloniei, care revine la politica pontică, direcţionată de cancelarul Jan Zamoisky. Criza Imperiului Otoman, acutizată în ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, s-a răsfrânt şi asupra Ţărilor Române, conducând la agravarea dominaţiei otomane. Această situaţie a determinat o sporire fără precedent a obligaţiilor tradiţionale ale Ţărilor Române faţă de Poartă, haraciul (tributul), peşcheşurile şi mucarerul. În plan politic, amestecul Porţii este tot mai evident prin nesocotirea tradiţiei dinastice şi introducerea arbitrarului în numirea domnilor. Desele schimbări de domnie, cumpărarea tronului cu sume în continuă creştere şi-au pus amprenta asupra condiţiei economice a ţărilor româneşti, prin destabilizarea gospodăriei libere ţărăneşti şi accentuarea rumâniei, consecinţă a fiscalităţii excesive. Înrăutăţirea situaţiei Ţărilor Române s-a manifestat în următoarele moduri:

1. Ştirbirea autonomiei. Domnul era ales din familia domnitoare de către boieri (în Ţara Românească şi Moldova) şi de către dietă (în Transilvania). Treptat, domnii au început să fie numiţi sau revocaţi de către sultan fără a se consulta ţara. Între diverşii pretendenţi la tron a izbucnit o adevărată competiţie câştigată de cel care oferea cei mai mulţi bani. Cu toate acestea, cele trei ţări româneşti şi-au păstrat instituţiile şi o politică internă proprie.

50

2. Creşterea dependenţei politice a însemnat integrarea treptată a politicii externe a Ţărilor Române în cea otomană. Domnii Ţărilor Române aveau obligaţia de a nu avea iniţiative de politică externă.

3. Pierderile teritoriale. Otomanii au sporit presiunea asupra Ţărilor Române prin anexarea unor teritorii: Tighina a devenit raia sub numele de Bender (1538), Brăila a fost transformată, de asemenea în raia (1542), iar Banatul a devenit Paşalâcul de la Timişoara (1552).

4. Creşterea obligaţiilor materiale. Tributul (numit haraci) a crescut până la sume ameţitoare. În acelaşi timp, au fost introduse noi obligaţii materiale: daruri pentru sultan şi dregătorii otomani (peşcheşuri), confirmările de domnie (mucarerul mic, o dată pe an şi mucarerul mare, la trei ani). La acestea s-a adăugat instituirea monopolului otoman asupra comerţului exterior al Ţării Româneşti şi Moldovei, care a adus mari pierderi economice acestor state. Pentru otomani, păstrarea sub control a Ţărilor Române era de o importanţă vitală, acestea fiind principalele furnizoare de alimente ale capitalei imperiului (cereale, oi, vite etc). Cea mai mare pierdere materială era reprezentată de sumele imense provocate de practica de cumpărare a tronului.

Obligaţiile Principatului Transilvaniei au fost mult mai uşoare decât ale celorlalte Ţări Române, din cauza poziţiei lui mai puţin expuse şi a vecinătăţii altei mari puteri a epocii, Imperiul Habsburgic.

Neagoe Basarab (1512-1521) a dus o politică externă prin care a căutat să mărească prestigiul internaţional al Ţării Româneşti în lumea est-europeană. În cadrul acestei politici se înserie ceremonia de sfinţire a bisericii de la Argeş, la care au fost prezente marile personalităţi religioase ale Orientului ortodox, în frunte cu patriarhul ecumenic de la Constantinopol. A întreţinut bune relaţii cu Ungaria, Veneţia, Polonia, Imperiul Romano-German, dar şi cu celelalte ţări româneşti. A urmărit să participe la o cruciadă antiotomană. A fost şi un teoretician al ştiinţei politice şi diplomaţiei în vestita lucrare „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”.

Radu de la Afumaţi (1522-1529, cu întreruperi) a păstrat independenţa Ţării Româneşti, ameninţată cu ocuparea militară şi transformarea în paşalâc. În doar patru ani (1522-1525), Radu de la Afumaţi a purtat circa 20 de lupte împotriva turcilor, conduşi de paşa de la Vidin, Mehmed, cu sorţi schimbători de izbândă. În cele din urmă tenacele domn a acceptat plata unui tribut ridicat, în schimbul respectării autonomiei. A căutat să aibă relaţii bune cu Ungaria. După ce armata maghiară a suferit înfrângerea de la Mohacs (1526), s-a amestecat în luptele pentru tronul Ungariei, sprijinind diverşi pretendenţi. Un complot boieresc a pus capăt vieţii acestui viteaz domn (1529). Trupul lui odihneşte în vestita ctitorie a lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş.

Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546), fiu al lui Ştefan cel Mare, a fost un adevărat predecesor al lui Mihai Viteazul. Astfel, a iniţiat o politică foarte activă în Transilvania, profitând de luptele pentru tronul Ungariei, după moartea regelui Ludovic al II-lea la Mohacs. Prin victoria de la Feldioara (1529) împotriva unuia dintre pretendenţii

51

la tronul Ungariei, a ajuns practic stăpânul ţării româneşti a Transilvaniei, unde stăpânea numeroase cetăţi şi oraşe: Bistriţa, Rodna, Unguraşul, Ciceul şi Cetatea de Baltă. Spre deosebire de tatăl său, Petru Rareş era prea impulsiv. A deschis un nou conflict cu Polonia, pentru teritoriul Pocuţiei şi a suferit o grea înfrângere la Obertyn (1531). A dejucat acţiunea prin care turcii încercau să-şi impună influenţa în Ţările Române prin intermediul aventurierului veneţian Aloisio Gritti şi a fiilor săi. S-a declarat vasalul lui Ferdinand de Habsburg şi a aderat la o coaliţie împotriva otomanilor alcătuită din Imperiul Romano-German, Ungaria, Veneţia. Acţiunile sale de politică externă au produs îngrijorarea lui Soliman Magnificul, care chemat de boierii nemulţumiţi de politica sa internă autoritară, a invadat Moldova în 1538. Suceava a fost ocupată, iar Petru Rareş s-a refugiat în Transilvania. În acel moment dramatic, probabil că Moldova putea fi transformată în paşalâc, dar sultanul s-a mulţumit să mai smulgă un teritoriu din sudul Basarabiei (Tighina care a fost transformată în raia sub numele de Bender) şi să mărească obligaţiile materiale ale ţării. A revenit la tron în 1541, acceptând mărirea tributului, dar nu a avut posibilitatea să participe la o nouă coaliţie antiotomană. Domnia lui Petru Rareş s-a caracterizat printr-o mare înflorire culturală - realizarea picturilor exterioare de la Humor, Moldoviţa, Arbore, capodopere ale artei medievale româneşti.

Între urmaşii lui Petru Rareş, cel care a reluat politica externă de rezistenţă împotriva otomanilor a fost Ion Vodă cel Viteaz (1572-1574). A fost numit de boieri „cel Cumplit”, deoarece i-a eliminat fără milă pe membrii clasei boiereşti care i-au pus la îndoială autoritatea. Motivul ridicării sale împotriva otomanilor l-a constituit cererea acestora de a dubla tributul. Iniţial, campania sa antiotomană a înregistrat un succes (victoria de la Jilişte, arderea Benderului, Brăilei şi Cetăţii Albe). A încercat, fără succes, să impună un domn aliat pe tronul Ţării Româneşti. În bătălia decisivă de la Roşcani (10 iunie 1574) Ion Vodă a fost învins datorită trădării boierimii condusă de pârcălabul Ieremia Movilă. Prins de turci, a fost omorât în chinuri groaznice, fiind legat de două cămile care l-au rupt în bucăţi.

Situaţia Ţărilor Române a devenit, la sfârşitul secolului al XVI-lea, insuportabilă. Reacţia românilor a fost reprezentată de revolta antiotomană a lui Mihai Viteazul. În preajma ocupării tronului de către Mihai Viteazul se produc importante mutaţii şi în exercitarea puterii politice. Boierimea este confruntată cu un fapt fără precedent: pătrunderea boierilor greci în instituţiile reprezentative ale statului. Alături de boierimea de veche tradiţie se cristalizează o boierime nouă, potrivnică elementului grecesc şi colaborării cu turcii. Aceasta va constitui suportul domniei, mai ales prin atitudinea ostilă manifestată fată de Poartă. Ascensiunea lui Mihai Viteazul s-a întemeiat pe boierimea nouă, pe legăturile cu boierii olteni, de care se simţea ataşat prin relaţii de rudenie, cât şi prin interese.

1. EPOPEEA ROMÂNEASCĂ SUB MIHAI VITEAZUL

Mihai Viteazul (1593-1601), fost mare ban al Craiovei, este considerat primul unificator al Ţărilor Române. El rămâne un personaj controversat, caracterizat de unii drept aventurier, de alţii drept condotier. Mihai Viteazul s-a afirmat în condiţiile

52

creşterii influenţei Porţii în spaţiul românesc, mai ales după înfrângerea din anul 1574 a lui Ioan Vodă în Moldova. În acelaşi timp, contextul internaţional era marcat, în răsăritul şi sud-estul Europei, de adâncirea contradicţiilor dintre Poartă şi Habsburgi ori Polonia, fiecare cu interesele sale politice şi strategice. Domnia lui s-a desfăşurat în condiţiile unor importante transformări politice şi economice, urmărind limitarea creşterii puterii boierimii şi revigorarea puterii domneşti, pe fondul sporirii obligaţiilor faţă de Poartă. Însuşi Mihai Viteazul se număra printre cei mai mari proprietari funciari din Ţara Românească. Acţiunea politică şi militară a lui Mihai a constat în unirea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti şi în crearea unui edificiu politic capabil să se opună turcilor şi intereselor marilor puteri. Astfel, voievodul muntean devine un reprezentant al cruciadei târzii, fiind mândru că: „Principatul însuşi a fost readus la vechea libertate”.

1.1. LUPTA ANTIOTOMANĂ

Într-o conjunctură internaţională extrem de complexă, când presiuni externe şi dificultăţi politice şi economice interne puneau sub semnul întrebării durabilitatea statului român, Mihai Viteazul, urcat pe tron în 1593, cu ajutorul unor negustori greci de la Istanbul, a manifestat un extraordinar spirit de inventivitate în strategia alianţelor apte să conducă la întărirea puterii domneşti în interior şi pe plan internaţional. În funcţie de forţa potenţială de ameninţare, a fost pus în aplicare un minuţios plan, care îmbina calculul diplomatic cu acţiunea militară, iar rezultatul a fost ridicarea Ţării Româneşti de pe panta prăbuşirii şi strângerea la un loc, pentru prima oară, a Ţărilor Române.

Domnia lui Mihai Viteazul a coincis cu iniţiativa papei Clement al VIII-lea de înfiinţare a unei alianţe sub numele de Liga Sfântă (1592), la care au aderat Statul Papal, Spania, Austria, Toscana, Mantova şi Ferrara. Anglia şi Polonia şi-au manifestat rezerva faţă de politica de cruciadă iniţiată de Papă. Un rol aparte în planurile antiotomane revenea Ţărilor Române, care, prin poziţia lor, erau interesate în acţiunea Ligii Sfinte. La această alianţă aderă şi Transilvania (februarie 1594), considerată un factor primordial în atragerea Ţării Româneşti şi Moldovei. Acţiunea concertată a Sfântului Scaun şi Habsburgilor reuşeşte să-l atragă pe Aron Vodă, domnul Moldovei, care încheie un tratat cu împăratul în august 1594. Adeziunea Ţării Româneşti se realizează din iniţiativa lui Mihai Viteazul (septembrie - octombrie 1594), care are acordul boierimii. Se constituie astfel un organism politico-militar ataşat Ligii Sfinte, capabil să lupte cu Poarta.

Integrarea Ţărilor Române în alianţa creştină a dus foarte curând la răscoala antiotomană, care izbucneşte în noiembrie 1594 la Bucureşti şi care se soldează cu suprimarea creditorilor levantini şi a garnizoanei otomane. Acţiuni similare întreprind şi Aron Vodă în Moldova şi Sigismund Bathory în Transilvania. Valorificând conjunctura favorabilă creată de nimicirea turcilor din Bucureşti, Mihai porneşte o ofensivă generală împotriva otomanilor, îndreptându-se spre Dunăre, unde atacă cetăţile turceşti de o parte şi alta a fluviului (Giurgiu, Hârşova, Silistra etc.), în luna decembrie 1594. După victoriile asupra tătarilor şi turcilor (Putineiu, Stăneşti şi

53

Şerpăteşti - ianuarie 1595), Mihai Viteazul a trecut Dunărea şi a ars Rusciukul, provocând mari pierderi otomanilor. Exemplul domnului muntean este urmat şi de Moldova. În martie, cu sprijinul ardelenilor, este cucerită Brăila, în timp ce moldovenii cuceresc Ismailul. Această unitate de acţiune a fost primejduită de ambiţiile hegemonice ale principelui transilvănean Sigismund Bathory, pe care Aron Vodă şi apoi Ştefan Răzvan l-au recunoscut ca suzeran. Pentru reglementarea raporturilor munteano-transilvănene, o delegaţie de boieri condusă de mitropolitul Eftimie a semnat la Alba-Iulia (20 mai 1595) un tratat dezavantajos pentru Mihai Viteazul, nerespectând instrucţiunile acestuia. Domnul valah devenea locţiitor în propria sa ţară al principelui Transilvaniei, în timp ce puterea revenea, în fapt, Sfatului Domnesc alcătuit din 12 boieri. Aceştia se aflau la adăpost de primejdia de a-şi pierde capetele sau averile, întrucât condamnarea lor la moarte şi confiscarea bunurilor nu puteau fi pronunţate de domn decât cu aprobarea principelui Transilvaniei. Tratatul satisfăcea interesele boierimii muntene, care, asumându-şi prerogativele domniei, îşi manifesta intenţia de a se integra stărilor sociale privilegiate din Transilvania reprezentate în Dietă. Singurul aspect cu care domnul muntean era de acord se referea la dependenţa Bisericii române din Transilvania de Mitropolia din Târgovişte. Aflat în ajunul unei iminente invazii otomane, Mihai Viteazul nu-şi putea îngădui deteriorarea raporturilor cu Transilvania şi a acceptat noua situaţie.

În vara anului 1595, infidelitatea lui Mihai a determinat reacţia Porţii. Încă din mai, sultanul proclamase Moldova şi Ţara Românească provincii turceşti şi numise la conducerea lor paşale. Confruntarea cu trupele otomane era iminentă. Cu o armată de circa 16.000 de oameni, la care se adăugau cei 7.000 de transilvăneni conduşi de Albert Kiraly, Mihai Viteazul îi înfruntă pe turci la Călugăreni (13 / 23 august 1595), unde obţine victoria, dar nu suficientă pentru a face faţă invaziei otomane. El se retrage spre munţi (la Stoeneşti), unde aşteaptă ajutorul lui Sigismund. Între timp, Sinan Paşa ocupă Bucureştiul şi Târgoviştea, vechea capitală, şi îşi numeşte reprezentanţi în administraţie. Polonezii intervin în Moldova şi-l înlătură pe Ştefan Răzvan, înlocuindu-l cu Ieremia Movilă. Cu ajutor transilvănean şi moldovean, Mihai Viteazul reia ofensiva şi reuşeşte să elibereze, pe rând, oraşele Târgovişte şi Bucureşti (octombrie 1595), obţinând apoi la Giurgiu o strălucită victorie (15-20 octombrie 1595). În urma campaniei din 1594-1595 a fost înlăturată suzeranitatea otomană şi au fost curmate intenţiile Porţii de a transforma Ţara Românească şi Moldova în provincii turceşti. Pierderile suferite în această campanie şi distrugerile provocate de ocupaţia otomană au adus Ţara Românească în pragul prăbuşirii. În aceste condiţii, visteria ţării era golită şi, pentru evitarea unei crize de proporţii, domnul pune în aplicare aşezământul sau legătura lui Mihai (1596), prin care rumânii rămân pe moşia pe care se aflau, nemaiavând dreptul de a se strămuta (legarea ţăranilor de glie); măsura a avut mai mult un caracter fiscal decât unul social. Această măsură, deşi nepopulară, asigura resursele militare şi fiscale ale ţării, absolut necesare după o campanie militară.

În primăvara anului 1596, domnitorul muntean declanşează o campanie peste Dunăre, ajungând până la Plevna şi Sofia. În anii 1597-1598, în cadrul unor importante

54

acţiuni politice, Mihai se eliberează de sub tutela lui Sigismund Bathory. Datorită schimbării raportului de forţe pe plan internaţional, era nevoie de o redefinire a raporturilor internaţionale ale ţării, prin încheierea păcii cu turcii, în condiţii foarte avantajoase pentru Ţara Românească: în schimbul acceptării suzeranităţii otomane şi plăţii tributului, diminuat semnificativ, Poarta recunoştea domnia pe viaţă pentru Mihai. Paralel, Mihai Viteazul se orientează spre Habsburgi, încheind un tratat cu împăratul Rudolf al II-lea la Mănăstirea Dealu (iunie 1598), orientat împotriva turcilor. Prin acest tratat, împăratul Austriei îi recunoştea domnia ereditară şi îi promitea un ajutor financiar pentru întreţinerea a 5.000 de lefegii (mercenari). Această dublă suzeranitate, otomană şi imperială, semnifica, practic, emanciparea lui Mihai de consecinţele tratatului din 20 mai 1595, reaşezând raporturile dintre Mihai şi Sigismund Bathory pe picior de egalitate. Totodată, Mihai se impunea ca un factor determinant al coaliţiei creştine în sud-estul Europei.

1.2. UNIREA POLITICĂ A ŢĂRILOR ROMÂNE

Frontul antiotoman al Ţărilor Române era serios ameninţat. Instalarea lui Ieremia Movilă, ataşat politicii poloneze, scosese practic Moldova din coaliţie. Pe de altă parte, ezitările lui Sigismund Bathory, care s-au concretizat în renunţarea la tron în favoarea lui Andrei Bathory (şi el un interpus polonez), au agravat situaţia. Intenţia lui Ieremia Movilă şi a cancelarului Zamoisky de a-l instala pe Simion Movilă pe tronul Ţării Româneşti l-a făcut pe Mihai Viteazul să sesizeze pericolul destrămării coaliţiei antiotomane şi să adopte „planul dacic”, foarte îndrăzneţ, dar nu lipsit de riscuri, de a uni cele trei ţări româneşti într-un singur stat. Prin campaniile din anii 1599-1600, Ţările Române şi Transilvania s-au reunit într-un sistem politic coordonat de voievodul de la Bucureşti. Nici o sursă documentară nu confirmă existenţa unui plan prestabilit de unificare politică. De aceea, unii istorici pun sub semnul întrebării unirea înfăptuită de Mihai. Mihai Viteazul a încercat astfel să înlăture primejdiile apărute la Alba-Iulia şi Iaşi, datorită înscăunării lui Andrei Bathory şi Ieremia Movilă, susţinătorii politicii Poloniei. Desigur, un rol important l-au jucat legăturile economice, culturale şi dinastice între Ţările Române, care deţineau cetăţi în Transilvania. Într-un atare context, Mihai Viteazul poate fi considerat, pe bună dreptate, un reprezentant de seamă al „planului dacic”. Prin cucerirea Transilvaniei şi a Moldovei, cu sprijinul marii boierimi, s-a născut în istoria Ţărilor Române o nouă opţiune politică, în sensul orientării câtre Transilvania, în contradicţie cu planul de uniune politică privit din perspectivă balcanică. Niciodată până atunci un domnitor român nu întreprinsese o acţiune de cucerire a Transilvaniei, cu toate consecinţele ce decurgeau din acest fapt.

În iulie 1599, o solie trimisă de Mihai Viteazul la Praga îi solicita împăratului Rudolf al II-lea permisiunea unei campanii în Transilvania. Lupta de la Şelimbăr (18 octombrie 1599), unde l-a înfrânt pe Andrei Bathory, a făcut din domnitor stăpânul Transilvaniei (Mihai îşi face intrarea triumfală în Alba-Iulia la 1 noiembrie 1599). Poarta l-a recunoscut ca atare, împăratul l-a socotit doar guvernator, iar Dieta principatului l-a acceptat ca „locţiitor” al împăratului. În Transilvania, voievodul a urmărit, în principal,

55

îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor români şi statutul de religie receptă pentru biserica ortodoxă. Au fost reconfirmate privilegiile secuilor, iar mica nobilime românească din Transilvania şi-a văzut, la rândul ei, privilegiile reconfirmate. În mai 1600, politica ostilă a lui Ieremia Movilă, instigat de Polonia, l-a determinat pe Mihai să întreprindă o expediţie în Moldova. După o campanie fulgerătoare, ţara i s-a supus. Într-un document din 27 mai 1600, el se intitula „domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată ţara Moldovei”.

Opera politică a lui Mihai Viteazul se realiza în împrejurări externe deosebit de complexe, interesele puterilor vecine fiind în totală contradicţie cu schimbările petrecute în Ţările Române. Activitatea politică a voievodului a stârnit ostilitatea Marilor Puteri. Habsburgii îşi vedeau serios ameninţate planurile de menţinere a Transilvaniei în sfera lor de influenţă. Polonia nu accepta ideea pierderii controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu se împăca cu gândul renunţării la Ţările Române în favoarea rivalilor săi. La acestea se adaugă ostilitatea manifestată de nobilimea maghiară, nemulţumită de măsurile întreprinse de Mihai Viteazul în Transilvania, mai ales cele privind fiscalitatea şi creşterea rolului românilor în viaţa politică şi religioasă. Tentativa de a înfrânge revolta nobililor maghiari, sprijiniţi de generalul imperial Gheorghe Basta, eşuează în confruntarea care se dă la Mirăslău (septembrie 1600), ceea ce echivalează cu pierderea Ardealului. Şi Moldova este pierdută şi va fi redată Movileştilor de către polonezi (septembrie 1600).

În faţa pericolului extern, Mihai va încerca să salveze Ţara Românească, ameninţată de oştile polone. Rezistenţa opusă de trupele muntene este anihilată, iar Simion Movilă este instalat pe tronul Ţării Româneşti (noiembrie 1600). În această situaţie extremă, lui Mihai Viteazul nu i-a rămas decât drumul pribegiei, el plecând, în decembrie 1600, la Praga, în speranţa obţinerii sprijinului împăratului habsburgic Rudolf al II-lea (în virtutea acordului încheiat în 1598). În condiţiile revenirii în Transilvania a lui Sigismund Bathory (în februarie 1601), împăratul promite ajutorul mult aşteptat de voievodul valah. Oştile reunite ale lui Mihai Viteazul şi ale generalului Basta obţin victoria de la Gorăslău (3/13 august 1601) asupra lui Sigismund Bathory . Prin alungarea lui Simion Movilă din Ţara Românească de către boierii Buzeşti şi înfrângerea principelui transilvan la Gorăslău, se deschidea perspectiva refacerii operei politice a lui Mihai Viteazul. Împăratul habsburg, neputând fi de acord cu această perspectivă, pune la cale lichidarea domnitorului român. Generalul Basta ordonă uciderea lui Mihai, crima săvârşindu-se la 9 august 1601, pe Câmpia Turzii, de mercenarii valoni plătiţi de generalul Basta. Faptele lui Mihai Viteazul, transmise prin scris, dar şi prin tradiţia orală, au căpătat cu timpul valoarea mesajului de continuitate. Chiar dacă, la vremea respectivă, semnificaţia actului unirii Ţărilor Române nu a fost înţeleasă de contemporani, Mihai a devenit un simbol pentru generaţiile care au urmat şi, în mod special, pentru generaţia paşoptistă. Politica de cruciadă a voievozilor români din secolele XV-XVI a constituit o pagină glorioasă în istoria Evului Mediu românesc. În acelaşi timp, ea a permis menţinerea individualităţii politice a Ţărilor Române în spaţiul sud-est european dominat de otomani.

56

1.3. SEMNIFICAŢIA DOMNIEI LUI MIHAI VITEAZUL

Unirea Munteniei, Moldovei şi Transilvaniei avea să fie valorizată ca un reper în procesul constituirii naţiunii române şi a statului unitar de-abia în epoca modernă, prin opera lui Bălcescu, Românii supt Mihai voievod Viteazul.

În vremea lui Mihai, ceea ce a fost apreciat, cel mai adesea în afara graniţelor, a fost efortul luptei antiotomane. Acesta a fost mai puternic în sudul Dunării, unde voievodul român a intrat in tradiţia folclorică drept un eliberator, decât în Occident, unde victoriile lui erau prezentate ca fiind ale lui Sigismund Bathory sau ale lui Rudolf al II-lea (în calitatea lor de suzerani). Pentru Ţările Române, efectul pozitiv a fost salvarea de la falimentul economic la care le-ar fi dus creşterea continuă a pretenţiilor financiare ale Porţii, şi restabilirea autonomiei, grav afectată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Imperiul Otoman pare să fi înţeles avertismentul oferit de lupta declanşată de Mihai; vreme de câteva decenii, tributul este menţinut în limite rezonabile şi nu mai au loc tentative de transformare a Ţărilor Române în paşalâcuri.

În secolul al XVII-lea, acţiunile lui Mihai sunt luate uneori drept model de către domni din Muntenia (ca Radu Şerban, Mihnea al III-lea) sau principi ai Transilvaniei (Gabriel Bethlen, familia Rakoczi), care încearcă apropieri între Ţările Române, în vederea unei posibile lupte antiotomane comune. Principii transilvani au fost cei care au preluat cel mai dar ideea unui regat al Daciei, aşa cum a fost proiectul lui Gabriel Bethlen de a uni Transilvania, Moldova şi Ţara Românească într-un regat de confesiune protestantă, pentru care a cerut sprijinul patriarhului din Constantinopol. Acesta i-a scris despre legătura de sânge şi de simţiri care trăieşte, deşi în mod tainic, dar cu atât mai puternic, între românii din Ţara Transilvaniei şi între locuitorii Ţării Româneşti şi ai Moldovei.

achingii = ostaşi turci destinaţi incursiunilor în teritoriul inamic înainte de atacul decisiv. Alcătuiau trupe neregulate de cavalerie din secolele XVI-XVII.cruciada târzie = lupta statelor creştine împotriva armatelor otomane în secolele XIV-XVI.paşalâc sau eylat = numele provinciilor turceşti mari, aflate sub guvernarea unui paşă. beglerbeg = guvernator general al părţii europene (Rumelia) sau asiatice (Anatolia) a Imperiului Otoman.

CAPITOLUL 3 – STATUL ŞI POLITICA PÂNĂ LA 1821

1. EVOLUŢIA INSTITUŢIONALĂ ÎN SECOLELE XVI-XVIII

1.1. Sistemul fanariot în Ţara Românească şi MoldovaCele ceva mai mult de două secole ce despart moartea lui Mihai Viteazul (1601)

de revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821) constituie, în istoria societăţii româneşti, perioada ei „premodernă”. Pe teren intern se acumulează mutaţii lente ce pregătesc lumea românească de pe cele două laturi ale Carpaţilor pentru trecerea la vârsta

57

modernă şi naţională, în pofida piedicilor de tot felul pe care le întâmpină. În plan extern, statutul lor cunoaşte fluxuri şi refluxuri, sub impactul factorilor politici din afară, pe fondul începutului „Chestiunii orientale”, când Principatele intră tot mai mult în câmpul tendinţelor expansioniste ale marilor puteri creştine. Dar, treptat, începând cu cumpăna secolelor XVIII-XIX, societatea românească dobândeşte o tot mai limpede conştiinţă de sine şi asupra nevoilor ei, care se materializează în mişcările revoluţionare din 1821 şi 1848.

Reacţia lui Mihai Viteazul, ultima mare încercare de rezistenţă armată a lumii româneşti în faţa dominaţiei Porţii, a fost un avertisment pentru sultani, care, în primele şase decenii ale veacului al XVII-lea, au slăbit opresiunea economică şi controlul politic în Principate. E drept, această schimbare venea şi pe fondul focalizării atenţiei Istanbulului pe frontierele sale orientale. Toate acestea explică domniile lungi şi relativ stabile ale lui Matei Basarab (1633-1654), în Ţara Românească, şi a lui Vasile Lupu (1634-1653), în Moldova. Mai mult, principii ardeleni promovează în prima jumătate a secolului al XVII-lea o politică independentă şi participă ca adevăraţi suverani la Războiul de 30 de ani (1618-1648). Cu anii '60 ai secolului însă, după un veac de politică defensivă în Europa, Poarta reia ofensiva spre Europa Centrală. Perioada coincide cu o înăsprire a opresiunii economice şi a controlului politic în Principate, obligate să susţină financiar şi chiar să participe la expediţiile turceşti contra principilor creştini. În perioada 1673-1678/1683, Poarta a încercat să introducă în Ţările Române o nouă formulă politică, sultanul impunând slujbaşi greci în dregătoriile Ţărilor Române (protofanariotismul). Această. măsură a premers regimul fanariot, instaurat oficial abia la începutul secolului al XVIII-lea.

Evenimentele politico-militare desfăşurate în Europa la sfârşitul secolului al XVII-lea antrenează fenomenul redimensionării statelor continentului. În această perioadă au loc importante modificări ale raportului de forţe între Marile Puteri. Numeroasele acţiuni militare desfăşurate în a doua jumătate a secolului al XVII-lea - campaniile otomane împotriva Poloniei şi Rusiei, asediul Vienei (1683) - au influenţat regimul politic al Ţărilor Române. Noua politică ofensivă a Porţii, ce culminează cu marele asediu al Vienei (1683), sfârşeşte printr-o adevărată catastrofă în faţa puterilor creştine, coalizate în jurul Habsburgilor. Înfrângerea turcilor la Viena, în 1683, a marcat începutul decăderii Imperiului Otoman şi deschiderea „crizei orientale”. Turcii pierd bătălie după bătălie şi cedează poziţiile cucerite de Soliman Magnificul în Europa Centrală. Prin pacea de la Karlowitz (1699), Imperiul Otoman renunţa la numeroase teritorii cheie pentru poziţiile sale strategice şi politice în Europa, Ungaria şi Transilvania trecând sub stăpânire habsburgică. Cu acest prilej s-a pus problema moştenirii Imperiului Otoman, fapt cunoscut în istoria diplomaţiei sub numele de „problema orientală”. Aceasta se întinde pe mai bine de două secole, până la războaiele balcanice şi crearea statelor naţionale în Europa Sud-estică. Dar în prima parte a evoluţiei „chestiunii orientale”, protagoniştii luptei pentru împărţirea teritoriilor turceşti sunt cele două mari imperii creştine: Austria şi Rusia, a căror politică ţintea să ocupe provinciile balcanice ale Porţii şi strâmtorile Bosfor şi

58

Dardanele. Secolele XVIII-XIX au cunoscut mai multe războaie ruso-austro-turce, încheiate aproape toate cu victoria puterilor creştine, şi care au accentuat declinul ireversibil al puterii otomane. Politica hegemonică a Rusiei şi Austriei, intenţia clară a Angliei şi Franţei de a menţine integritatea Imperiului Otoman, au transformat criza orientală într-o chestiune politică şi strategică fundamentală a echilibrului european, în cadrul căruia Principatele Române ocupă un loc important.

Care a fost reacţia lumii româneşti în faţa perspectivei schimbării unei stăpâniri cu alta, aşa cum s-au petrecut lucrurile în Transilvania. Principii români au fost printre cei dintâi care şi-au dat seama de noua primejdie. Slăbirea puterii otomane i-a determinat pe domnii Moldovei şi Ţării Româneşti să promoveze o politică abilă, vizând emanciparea de sub suzeranitatea Porţii. Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Ţara Românească, dar şi Dimitrie Cantemir (1710-1711), în Moldova, s-au angajat într-o politică externă de mare complexitate pe lângă Poartă, Habsburgi, Polonia şi mai ales Rusia, pentru salvgardarea intereselor ţărilor lor. Ei iniţiază negocieri cu Austria şi Rusia, soldate cu tratate prin care se cristalizează un adevărat program de emancipare de sub dominaţia turcă, cu păstrarea fiinţei statelor lor. Esenţialul acestui program era recunoaşterea de către imperiile creştine a independenţei şi frontierelor Principatelor şi respectarea instituţiilor proprii şi a confesiunii ortodoxe.

Orientarea Ţărilor Române către Rusia, mai ales în vremea lui Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir, intervenţia promptă a Porţii, care impune regimul fanariot, le aduce într-o nouă şi dificilă situaţie, care va determina modificarea statutului lor internaţional. Constantin Brâncoveanu s-a manifestat, în cadrul domniei sale, drept un adept statornic al principiului echilibrului politic, manevrând cu dibăcie între Habsburgi şi Poartă. El a iniţiat unele acţiuni diplomatice cu Imperiul Habsburgic şi cu cel rus, vizând emanciparea de sub suzeranitatea otomană. Poarta a aflat, domnitorul a fost mazilit şi apoi ucis, împreună cu cei patru fii ai săi (1714).

Dimitrie Cantemir a încheiat o înţelegere cu ţarul Petru I, prin care Rusia recunoştea independenţa şi integritatea Moldovei. Pe această bază Moldova a participat la războiul ruso-turc din 1711, încheiat cu victoria otomanilor. Principele-cărturar al Moldovei, Dimitrie Cantemir, a încercat, în timpul scurtei sale domnii, formula guvernării autoritare a ţării, dar înfrângerea de la Stănileşti a pus capăt acestei încercări, ducând la refugierea domnitorului în Rusia, împreună cu boierii filoruşi, şi la pierderea cetăţii Hotin, care ulterior devine raia.

Poziţia geopolitică ocupată de Principate, excepţionala lor importanţă economică pentru Turcia, tendinţa de emancipare a statelor româneşti şi mai ales modificarea raportului de forţe pe arena internaţională au determinat Poarta să recurgă la soluţia domniilor fanariote, instituite în 1711 în Moldova şi în 1716 în Ţara Românească.

După stabilirea dominaţiei otomane, apar schimbări şi în structura instituţională a statelor extracarpatice. Domnul, iniţial ales de boieri şi confirmat de Poarta otomană, începe, din secolul al XVI-lea şi mai ales din veacul următor, să fie de fapt numit de turci. Din secolul al XVIII-lea, dispare şi domnia pământeană, în intervalul

59

1711/1716 – 1821 domnii fiind aleşi de Poartă dintre grecii din Fanar. O dată cu instaurarea regimului turco-fanariot, Principatele au fost complet integrate structurilor politice şi militare otomane, încetând să mai desfăşoare o politică externă proprie. Principala trăsătură a epocii este noul caracter al regimului dominaţiei otomane, mult mai apăsător din punct de vedere politic şi economic. Domnii fanarioţi sunt integraţi în ierarhia administrativă otomană, domnia într-unul din Principatele Române urmând funcţiei de mare dragoman al Porţii (interpret-traducător al limbilor străine, inaccesibile din motive religioase otomanilor, implicat astfel în relaţiile politico-diplomatice ale Porţii cu marile puteri). Domnii principatelor erau asimilaţi unui paşă cu două tuiuri (cozi de cal, în număr de 1, 2 sau 3, care marcau rangul generalilor-paşale turci), responsabili numai în faţa sultanului. Erau numiţi sau revocaţi în funcţie de interesele Porţii şi de sumele de bani puse în joc. În afara garanţiilor de fidelitate, pe care Înalta Poartă le lua în considerare la numirea domnilor, aceasta era condiţionată sau măcar influenţată de plata unor sume de bani considerabile. Aceleaşi sume importante se plăteau şi pentru confirmarea sau prelungirea domniilor. După aprecieri generale, mai bine de jumătate din veniturile principatelor erau preluate uneori de Poartă numai pentru prelungirea domniilor.

Principala funcţie a statului devine cea fiscală. Concurenţa pentru ocuparea tronului, ca şi sporirea continuă a obligaţiilor faţă de Poartă, în condiţiile în care comerţul internaţional nu mai aducea beneficiile anterioare, Marea Neagră devenind un lac turcesc, au condus la o creştere excesivă a fiscalităţii. Veniturile mai mari ale domniei nu au putut fi însă folosite pentru constituirea unui aparat de stat modern, aşa cum s-a întâmplat în Occident în perioada modernă, întrucât acestea erau orientate spre Istanbul. O anumită similitudine cu evoluţia occidentală se constată în secolul al XVIII-lea, când fanarioţii, în căutare disperată de venituri, încearcă o raţionalizare a structurilor sociale şi o eficientizare a aparatului administrativ, atât la nivel local, cât şi la nivel central. Printr-o seamă de reforme, ei încearcă să reglementeze cuantumul şi modalităţile de plată ale contribuţiilor către domnie, să stabilizeze masa de contribuabili (mereu predispusă la strămutări din pricina instabilităţii fiscale), să definească principalele categorii sociale şi raporturile dintre ele sau dintre acestea şi domnie, să asigure o anumită stabilitate socială (unele măsuri în favoarea reglementării raporturilor între ţărani şi proprietari, limitarea abuzurilor administrativ-fiscale sau judecătoreşti, preocupări pentru aprovizionarea oraşelor cu alimentele necesare populaţiei, măsuri protecţioniste pentru a favoriza producţia locală de vinuri şi rachiuri şi a impulsiona dezvoltarea meşteşugurilor, acordarea de mici ajutoare scăpătaţilor, orfanilor şi invalizilor, care nu-şi puteau câştiga existenţa muncind etc.).

Pe fondul nevoii permanente de bani a domnilor fanarioţi, s-a generalizat sistemul venalităţii (al vânzării, chiar în sistem de licitaţie) dregătoriilor. În măsura în care deţinerea unei dregătorii în aparatul domnesc echivala cu înnobilarea (intrarea în rândul boierilor), venalitatea funcţiilor a favorizat ascensiunea socială a oamenilor care acumulaseră un anumit capital, bănesc sau funciar, dar care prin naştere nu aparţineau boierimii.

60

Domnii fanarioţi reformează sau înfiinţează o seamă de instituţii în spaţiul social, edilitar sau al învăţământului. Unele dintre vechile instituţii ale ţării intră însă într-un proces de dezagregare, foarte evident în cazul oştirii. Dispariţia oştirii e legată în principal de dispariţia funcţiei externe a principatelor, care erau considerate de Poarta Otomană şi de celelalte puteri europene drept teritorii autonome în cadrul Imperiului Otoman.

Deşi, din punctul de vedere al măsurilor pe care le-au iniţiat, domnii fanarioţi se aseamănă despoţilor luminaţi din restul Europei, acestea nu au avut întotdeauna rezultatele scontate, iar contemporanii lor şi-au trăit adesea propriul timp istoric drept o perioadă traumatizantă. Durata scurtă a domniilor (în medie 2,5-3 ani), cele şase războaie între marile puteri în care au fost implicate principatele în timpul fanarioţilor (cu toate implicaţiile lor, teatru de operaţii militare, ocupaţii militare, pierderi teritoriale etc.), epidemiile de ciumă şi perioadele de foamete, care adesea însoţesc războaiele, fiscalitatea excesivă, conflictele latente sau făţişe dintre marea boierime locală şi domnitorii greci, au făcut ca domniile acestora să fie percepute într-o manieră negativă în raport cu epocile istorice anterioare.

Prin urmare, se poate afirma că regimul turco-fanariot a determinat un regres economic, politic şi militar al Ţărilor Române, dar şi orientalizarea culturii şi civilizaţiei: limba greacă era folosită în administraţie şi biserică, au fost preluate moravurile, îmbrăcămintea şi stilul de viaţă de la Constantinopol. Pe de altă parte, unii domni fanarioţi - din rândul cărora se distinge Constantin Mavrocordat, care a domnit succesiv, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească - au promovat procesul de modernizare a societăţii româneşti, printr-o serie de reforme (socială, administrativă, juridică, fiscală, judecătorească şi bisericească) în acord cu înnoirile europene. După 1774, se răspândesc ideile şi modul de viaţă occidentale. Cei mai mulţi dintre domnii fanarioţi, influenţaţi de ideile iluministe şi de modelele europene ale despoţilor luminaţi, încearcă să întreprindă în Principate reforme administrative şi sociale şi contribuie la alcătuirea unor coduri de legi. Codurile din secolul al XVII-lea, bazate pe obiceiul pământului şi pe izvoarele romano-bizantine, sunt înlocuite la îndemnul lui Alexandru Ipsilanti (Pravilniceasca Condică - 1780), Scarlat Callimachi (Codul Callimachi – 1816/1817), Ion Gheorghe Caragea (legiuirea Caragea - 1818). Izvoarele juridice erau codul civil austriac şi codul civil al lui Napoleon.

În concluzie, prin instituirea regimului politic fanariot, autonomia Principatelor este grav ştirbită. Principatele sunt lipsite de dreptul de a desfăşura o politică externă proprie, de a întreţine armată, iar teritoriul lor este considerat ca parte integrantă a Imperiului Otoman, motiv pentru care putea fi înstrăinat. Suzeranitatea otomană devine tot mai apăsătoare, economia Principatelor fiind subordonată complet intereselor Porţii.

1.2. Evoluţia Transilvaniei sub stăpânirea habsburgică După înfrângerea armatei maghiare în faţa turcilor la Mohacs (1526) şi

prăbuşirea regatului ungar în 1541, Transilvania se organizează ca un principat autonom sub suzeranitate otomană. Instituţia voievodului dispare treptat, iar congregaţiile nobiliare se transformă în adunare a privilegiaţilor (Dieta), care avea

61

între atribuţii alegerea principelui. Se menţineau autonomiile săseşti şi secuieşti. În ceea ce-i priveşte pe români, aceştia nu mai făceau parte din 1437 din sistemul naţiunilor privilegiate (în sensul naţiunii medievale, ca parte a corpului politic). Feudalizarea accentuată a societăţii ardelene în cadrul regatului maghiar dusese la maghiarizarea (însoţită de catolicizarea) treptată a nobilimii româneşti, astfel încât românii participă din ce în ce mai rar la congregaţiile generale, sfârşind prin a fi înlăturaţi complet din viaţa politică a ţării. Corolarul religios al acestei excluderi politice I-a reprezentat nerecunoaşterea ortodoxiei între religiile oficial acceptate în voievodat şi ulterior în principat.

După instalarea stăpânirii habsburgice în Transilvania, la sfârşitul secolului al XVII-lea, organizarea politico-administrativă a principatului este, în linii mari, menţinută. Împăratul prelua şi titlul de principe, iar conducerea propriu-zisă a Transilvaniei nu mai era asigurată de Dietă, ale cărei atribuţii au fost restrânse, ci de un „guberniu”, condus de un guvernator militar. Cancelaria aulică de la Viena coordona conducerea principatului.

Trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului Habsburgic a modificat statutul politic al provinciei, căreia i s-a limitat autonomia internă: ea va fi organizată iniţial ca Principat şi, ulterior, ca Mare Principat cu autonomie limitată. Locul principelui este luat de un guvernator numit de împărat. La 1691, Habsburgii îşi instalează oficial dominaţia politică în Transilvania, printr-un act solemn, Diploma Leopoldină. Împăratul Leopold I, pentru a obţine acordul „stărilor privilegiate”, consacră dominaţia acestora în viaţa politică a Principatului, aşa cum era ea consfinţită prin cele două Constituţii nobiliare, Aprobatele (1653) şi Compilatele (1669). Prin aceasta, Viena accepta statutul inferior al „plebei valahe”, exclusă din viaţa politică: românii erau „toleraţi” în Principat, datorită utilităţii lor, iar confesiunea lor „schismatică” se menţinea în afara ,,religiilor recepte”.

Dar Viena avea să-şi modifice curând atitudinea, datorită intereselor ei politice şi religioase din Transilvania. Preocupate să-şi lărgească baza puterii în Principat, unde catolicismul era minoritar în raport cu confesiunile reformate ale stărilor privilegiate, autorităţile imperiale încearcă să-i atragă la catolicism pe români, care deţineau majoritatea absolută între locuitorii provinciei intracarpatice. Aşa s-a născut mişcarea de unire religioasă a românilor cu Roma catolică, în urma promisiunilor făcute de împărat membrilor clerului ortodox de a fi emancipaţi de sub jugul iobăgiei şi de a deveni „cetăţeni” ai imperiului, cu toate drepturile cuvenite catolicilor. O parte a vârfurilor clerului român, atrasă de promisiunile Vienei, acceptă unirea cu Roma şi astfel se constituie Biserica Greco-catolică sau Biserica Unită a românilor din Principat, ce cuprindea o minoritate a credincioşilor români. Unirea cu biserica romano-catolică a fost hotărâtă de sinodul întrunit la Alba Iulia în 1697. Această hotărâre a fost urmată, în 1698, de un manifest semnat de 38 de protopopi, care apreciau promisiunea Curţii de la Viena că uniţii se vor bucura de privilegiile preoţilor catolici. În 1699, diploma emisă de împăratul Leopold I scutea preoţii uniţi de iobăgie şi de robotă. Cea de-a doua Diplomă Leopoldină referitoare la unire (1701) hotăra că şi ţăranii uniţi trebuie să fie „primiţi între straturile ţării, ca şi ceilalţi fii catolici ai

62

patriei”. Dieta Transilvaniei nu a acceptat însă această diplomă. Uniaţii sau greco-catolicii îşi păstrau ritul bizantin, obiceiurile şi calendarul ortodox. Dincolo de obiectivele politice ale Curţii imperiale şi de consecinţele contradictorii pe care le-a avut unirea cu Roma pentru românii ardeleni, Biserica Unită devine pentru un secol şi jumătate conducătorul necontestat al mişcării de emancipare politică a românilor din Transilvania, iar membrii clerului unit, adevăraţi apostoli ai ideii naţionale româneşti din Ardeal şi chiar din Principatele de peste Carpaţi.

Curtea de la Viena a reprezentat speranţa unui sprijin pentru obţinerea drepturilor politice pe care autorităţile locale şi nobilimea maghiară refuzau să le acorde românilor. Prevederile Diplomei Leopoldine din 1701, care acorda drepturi civile românilor trecuţi la greco-catolicism, nu au fost aplicate niciodată. Principalul avantaj al unirii cu biserica romano-catolică a fost doar ameliorarea situaţiei economice a clerului unit. În acelaşi timp, absolutismul luminat şi, mai cu seamă, iosefinismul au creat un cadrul favorabil manifestărilor naţionale româneşti. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în lipsa unei nobilimi naţionale, lupta românilor pentru drepturi politice a fost condusă mai ales de cler.

Curtea de la Viena i-a încurajat pe românii greco-catolici (uniţi). Dincolo de anumite interese politice - Viena se baza pe principiul „Divide et impera” - rămâne faptul că, prin politica şcolară au fost sprijiniţi românii greco-catolici. Atitudinea favorabilă a Vienei a permis inaugurarea la Blaj, în 1754, a primelor şcoli greco-catolice româneşti, acest oraş devenind un important centru al renaşterii naţionale şi al modernizării culturii româneşti. Aceeaşi atitudine favorabilă s-a materializat în adoptarea unor măsuri legislative favorabile greco-catolicilor: Ratio Educationis (decret asupra învăţământului promulgat de Maria Tereza în 1777 şi aplicat şi în Banat, Bucovina, Maramureş şi Transilvania) şi Edictul de toleranţă (promulgat de împăratul Iosif al II-lea în 1781 şi care asigura liberul exerciţiu pentru religiile necatolice, fără a atenta însă la primatul catolicismului). Astfel s-a format o elită intelectuală, instruită în universităţi catolice la Roma sau la Viena, care promova idei în avantajul emancipării naţionale. Pe termen lung, „Unirea” a permis clerului greco-catolic să aibă legături culturale cu Roma, fapt ce a favorizat şi stimulat mişcarea de idei de care şi-a legat numele Şcoala Ardeleană, cu rol important în dezvoltarea conştiinţei naţionale.

2. STATUTUL INTERNAŢIONAL AL PRINCIPATELOR ŞI PIERDERILE TERITORIALE DIN SECOLUL AL XVIII-lea ŞI PRIMA JUMĂTATEA SECOLULUI

AL XIX-lea.SFÂRŞITUL REGIMULUI FANARIOT ŞI REVENIREA LA DOMNIILE

PĂMÂNTENE.

În secolul al XVIII-lea, centrul şi sud-estul Europei au fost confruntate cu două mari probleme: criza politică din Polonia şi consecinţele sale externe, respectiv criza Imperiului Otoman, aşa-numita „Problemă Orientală”. Mari Puteri - Austria, Rusia, Prusia - îşi disputau dominaţia asupra spaţiului balcanic, Ţărilor Române şi Poloniei.

63

Moldova şi Valahia s-au transformat în principalul teatru de confruntări militare între imperiile vecine, cu grave consecinţe pe plan economic, social, politic, diplomatic şi teritorial. În secolul al XVIII-lea s-a accentuat „Problema Orientală”: Imperiul Otoman nu a reuşit să se adapteze pe plan politic şi militar. Această criză, al cărei început se leagă de înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei în 1683, a evoluat, cuprinzând întreaga viaţă socială, economică şi politică din sud-estul Europei până la Marea Mediterană. Imperiul Rus îşi impunea tot mai mult prezenţa în Balcani, profitând de decăderea statului otoman. Politica de expansiune a ţarilor invoca pretextul protejării creştinilor din Balcani.

În secolul fanariot, pe fondul acutizării „problemei orientale”, Principatele devin teatrul operaţiunilor militare în confruntările directe dintre cele trei imperii rivale: otoman, ţarist şi habsburgic. Aceste războaie au avut drept consecinţă ocupaţii militare îndelungate, dar şi importante pierderi teritoriale şi umane, care au frânat progresul societăţii româneşti. Războiul din 1716-1718, desfăşurat între habsburgi şi otomani, se încheie cu victoria Austriei, care, prin pacea de la Passarowitz (1718), obţine Oltenia şi Banatul. Astfel, Imperiul Habsburgic devine putere balcanică. Urmează războiul austro-ruso-turc din 1735-1739, încheiat prin pacea de la Belgrad (1739), care consemnează revenirea Olteniei la Ţara Românească şi menţinerea Banatului sub dominaţie habsburgică.

Un nou război, de data aceasta ruso-turc, se desfăşoară între anii 1768-1774. Acesta aduce Principatele sub ocupaţie ţaristă şi se încheie cu înfrângerea Turciei, care acceptă pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774). Prin aceasta, Moldova şi Ţara Românească sunt scutite de tributul pe doi ani, este confirmată autonomia Principatelor, iar Rusia obţine dreptul de a interveni în favoarea Ţărilor Române şi pentru protejarea creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman. Debutează astfel, neoficial, protectoratul rusesc asupra Moldovei şi Ţării Româneşti, apărând primele semne ale unei schimbări în regimul politic şi economic al Principatelor. În 1775, ca recompensă pentru menţinerea neutralităţii în conflictul ruso-otoman, Austria anexează nordul Moldovei, cunoscut sub numele de Bucovina. Neimplicarea Vienei în războiul ruso-turc din 1768-1774 este grăitoare pentru politica duplicitară a Imperiului Habsburgic. Aliat sau rival Rusiei, acesta încearcă să limiteze puterea ţarilor şi politica lor hegemonică în sud-estul european: Maria Tereza şi Iosif al II-lea se temeau că Rusia ar putea lua Principatele, devenind vecină cu românii transilvăneni şi slavii de sud (ortodocşi), şi deschizându-şi, astfel, drumul spre Constantinopol.

Congresele internaţionale generate de aceste conflicte militare au constituit momente favorabile pentru punerea în discuţie a statutului politico-juridic al Principatelor, fie prin iniţierea de proiecte din partea unor puteri, fie prin memorii ale boierilor munteni şi moldoveni. După 1768 se elaborează proiecte care vizau restructurarea teritorială şi politică în sud-estul Europei. Asemenea iniţiative aparţin Rusiei, care urmărea anexarea Principatelor. Este vorba de .,proiectul grecesc”, care viza refacerea Imperiului Bizantin şi împărţirea posesiunilor europene ale Imperiului Otoman între Rusia şi Austria, şi de „proiectul dacic”, potrivit căruia urma

64

să se creeze un stat tampon între cele trei mari imperii sub numele de Dacia, format din Moldova şi Ţara Românească, condus de un principe creştin. Încercarea de a traduce în practică aceste proiecte generează un nou război ruso-austro-turc (1787-1792), care aduce din nou Principatele sub ocupaţie străină. Turcii semnează pacea cu Austria la Şiştov, în 1791 , iar cu Rusia la Iaşi, în 1792 . Pacea de la Iaşi confirmă tratatele precedente, obligând Poarta la respectarea autonomiei Principatelor. Prin aceasta, Imperiul Ţarist anexează teritoriile nord-pontice, ajungând vecin cu Moldova (graniţa se stabileşte pe Nistru). Proiectul dacic şi tendinţa Austriei de stăpânire a teritoriilor româneşti au readus în discuţie statutul internaţional al acestora.

La începutul secolului al XIX-lea, tendinţele expansioniste ale Rusiei în zona sud-estului european se accentuează, ţinta principală fiind controlul asupra strâmtorilor Mării Negre. Principatele Române suportă un nou război ruso-turc (1806-1812). Prin pacea de la Bucureşti (1812), Rusia anexează partea de răsărit a Moldovei, numită Basarabia (ţinutul dintre Prut şi Nistru).

În această perioadă, criza otomană se adânceşte, pe măsură ce structurile imperiului devin tot mai anacronice, în contrast vădit cu marile puteri creştine, revigorate de reformele ,,despotismului luminat” şi, mai ales, de acţiunea înnoitoare a Revoluţiei Franceze (1789). Suflul acestor înnoiri se traduce şi la nivelul comerţului, ce atinge proporţii continentale şi în care sunt atrase şi Principatele Române, care suportă încă monopolul turcesc. Anglia şi Franţa devin tot mai interesate de perspectivele comerciale ale zonei Mării Negre şi gurilor Dunării: pe de o parte, ele se află în căutarea de noi pieţe de desfacere pentru produsele lor, pe de alta, urmăresc achiziţionarea de materii prime şi grâne, tot mai necesare în Occident. De aceea, Rusia şi Austria, ce exercită hegemonia în regiune şi sunt pregătite să anexeze Principatele Române, întâlnesc în cele două state occidentale un adversar neaşteptat, interesat în menţinerea existenţei statale a celor două Principate, pentru a le exploata resursele. Dunărea de Jos devine, în primele decenii ale veacului al XIX-lea, câmpul de înfruntare a marilor puteri şi centrul de greutate al politicii europene.

Pe fondul acestor evenimente, forţele de rezistenţă din lumea românească se revigorează. Cu prilejul tratativelor de pace dintre Poartă şi imperiile creştine, memoriile boierilor români adresate acestora din urmă solicită respectarea de către turci a vechilor „Capitulaţii” şi restabilirea autonomiei interne, începând cu restaurarea domniilor pământene. Crearea unor consulate ale marilor puteri în ultimele două decenii ale veacului al XVIII-lea, la Bucureşti şi Iaşi, constituie un pas important în stăvilirea abuzurilor otomane şi în conştientizarea în rândul opiniei publice europene a existenţei unei ,,probleme româneşti”. Nici măcar Rusia şi Austria nu mai puteau decide singure soarta Principatelor, fără acordul celorlalte mari puteri europene.

După Congresul de la Viena (1815), la care Marile Puteri şi-au împărţit zonele de dominaţie în Europa, Principatele Române evoluează între suzeranitatea otomană, devenită mai mult nominală, şi protectoratul ţarist, din ce în ce mai

65

apăsător. Revoluţia de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, aduce din nou problema românească în centrul atenţiei diplomaţiei europene, ea punând într-o lumină nouă greutatea factorului intern, care se limitase până atunci la calea „memoriilor” către „bunii împăraţi” creştini. Acţiunea pandurului oltean, susţinut de Partida Naţională a boierilor români, face cunoscute lumii europene „dreptăţile acestor Prinţipaturi”, prin care el înţelege autonomia Principatelor şi, în primul rând, restabilirea dreptului „ţării” de a-şi alege domnii. Poarta, sub presiunea acţiunii lui Tudor şi a Rusiei, care se erijează în protectorul „creştinilor pravoslavnici”, este obligată să restabilească domniile pământene (1822). Este începutul emancipării rapide a Principatelor Române, desfăşurată în cursul următoarei jumătăţi de veac. Pe acest drum, Convenţia ruso-turcă din 1826, semnată la Akkerman (Cetatea Albă) reprezintă prima etapă. Aceasta prevedea: alegerea domnilor dintre boierii pământeni, pe o durată de 7 ani; libertatea comerţului, după achitarea obligaţiilor faţă de Poartă; tributul şi cuantumul celorlalte obligaţii rămâneau cele fixate anterior; instituirea unor comisii care să propună măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei Principatelor şi să redacteze Regulamentele Organice.

Nerespectarea prevederilor convenţiei generează un nou război ruso-turc (1828-1829), încheiat prin Tratatul de la Adrianopol. Prin acest tratat, semnat în 1829, s-a consolidat poziţia Rusiei în Principate şi s-au făcut paşi importanţi pentru împlinirea idealurilor boierilor reformatori de înlăturare a suzeranităţii otomane. Principalele prevederi referitoare la Ţările Române sunt cuprinse în „Actul osăbit pentru Principaturile Moldova şi Ţara Românească”: autonomie administrativă pentru ambele ţări; restituirea raialelor de pe malul stâng al Dunării (Giurgiu, Turnu şi Brăila) către Ţara Românească; stabilirea graniţei cu Imperiul Otoman pe talvegul Dunării; desemnarea domnilor pe viaţă; libertatea comerţului (desfiinţarea monopolului otoman) şi scutirea Principatelor de obligaţia de a aproviziona Constantinopolul; dreptul de navigaţie pe Dunăre cu vase proprii; îngrădirea dreptului de intervenţie a Imperiului Otoman în Principate; menţinerea ocupaţiei ruseşti şi obligativitatea Imperiului Otoman de a recunoaşte şi confirma viitoarele regulamente administrative ale Principatelor (Regulamentele Organice); menţinerea unui tribut simbolic, ce sublinia suzeranitatea sultanului asupra principilor români. Cu alte cuvinte, Tratatul de la Adrianopol, ce dădea expresie aspiraţiilor româneşti din ultima jumătate de secol, restabileşte autonomia deplină a statelor româneşti faţă de Poartă, a cărei suzeranitate este redusă la o formă pur nominală. Mai real este protectoratul rusesc, instaurat acum oficial în Principatele Române, ţarii dorind transformarea statelor române în gubernii. Acestor planuri li se opun, însă, marile puteri occidentale (implicate tot mai mult în politica de la Dunărea de Jos) şi societatea românească, angajată pe linia modernizării ei şi tot mai conştientă de identitatea şi de nevoile ei politice şi economice. Menţinerea ocupaţiei ruseşti (1828-1834) a generat schimbări radicale în viaţa politică internă a Principatelor, prin introducerea Regulamentelor Organice. Acestea erau o constituţie, care stabilea principiile de bază ale organizării Ţării Româneşti şi Moldovei. Generalul rus Pavel Kiseleff a fost numit preşedintele plenipotenţiar al divanurilor (Adunărilor) celor două state româneşti.

66

Generaţia de la 1848 militând pentru înlăturarea regimului instituit de Marile Puteri şi pentru dobândirea independenţei, declanşează intervenţia în forţă a Rusiei şi Turciei, care pun capăt mişcării revoluţionare. Noul statut al Principatelor, după înfrângerea revoluţiei paşoptiste, este reglementat prin Convenţia ruso-turcă de la Balta-Liman (1849) care ştirbea încă o dată autonomia acestora. Convenţia prevedea: domni numiţi de sultan pe şapte ani, cu acordul puterii protectoare; desfiinţarea Adunărilor Obşteşti şi înlocuirea lor cu Divanuri ad-hoc, cu membri de drept şi numiţi de domn; ţinerea sub ocupaţie a Principatelor, pentru reprimarea oricărei mişcări insurecţionale. În 1853 izbucneşte războiul Crimeii între Rusia şi Turcia, aducând din nou în prim plan problema orientală. Intervenţia Angliei şi Franţei de partea Turciei şi înfrângerea Rusiei au creat perspectiva unui nou echilibru între Marile Puteri. Cu această ocazie, situaţia Ţărilor Române devine o problemă europeană, protectoratul rus fiind desfiinţat şi înlocuit cu garanţia colectivă a Marilor Puteri. Totuşi, suzeranitatea otomană este menţinută.

În concluzie, în secolul al XVIII-lea, situaţia Ţărilor Române a fost puternic influenţată de schimbarea echilibrului de forţe între Marile Puteri europene. În acest context, ele au suferit grave pierderi teritoriale şi o presiune tot mai mare din partea Turciei şi Rusiei. Pe de altă parte, mişcarea politică naţională de la sfârşitul secolului al XVIII-lea a reunit toate forţele interesate în obţinerea unui nou statut politic pentru Ţările Române.

3. CONSTITUIREA NAŢIUNII ROMÂNE

3.1. Tradiţia romanităţii şi spiritualitatea bizantino-slavăSocietatea românească a evoluat multă vreme sub influenţa Bizanţului. Situată

în aria civilizaţiei bizantine, ortodoxia a constituit una din componentele principale ale conştiinţei colective româneşti până în zorii epocii moderne. Mai veche decât aceasta şi mai profundă a fost tradiţia originii romane, a descendenţei din Roma şi din coloniştii ei, idee prin care s-a exprimat individualitatea poporului român în contextul etnic al Europei răsăritene şi de sud-est. Conştiinţa descendenţei romane s-a manifestat îndeosebi prin numele însuşi al poporului român, provenit din limba latină, de la romanus. Către mijlocul secolului al XVIII-lea începe procesul naşterii conştiinţei naţionale şi al emancipării politice româneşti. Astfel are loc, la nivelul spaţiului românesc, crearea noii comunităţi naţionale, parte a unui proces continental, ca prelungire a etniei medievale. Construirea naţiunii române a fost strâns legată de procesul modernizării structurilor societăţii româneşti, care a eliminat solidarităţile medievale şi a pregătit terenul pentru naşterea unei solidarităţi mai largi, naţionale. Biserica, şcoala şi cultura au fost agenţii elaborării noii comunităţi naţionale, pe terenul marilor mutaţii din viaţa social-economică. În pofida separatismului politic determinat de stăpânirea străină asupra unor teritorii româneşti, se naşte naţiunea română, pe întregul spaţiu românesc. Opţiunile ei politice fundamentale erau unitatea şi independenţa, înscrise în spiritul veacului naţionalităţilor. Figura cea mai reprezentativă a noului spirit - modern şi european -

67

este Dimitrie Cantemir, care a închegat în vasta sa operă un adevărat program politic: pe baza latinităţii şi unităţii neamului românesc în vatra Daciei străbune, acesta susţinea emanciparea de sub suzeranitatea otomană.

3.2. Premisele dezvoltării şi afirmării conştiinţei naţionale. De Ia „naţiunea medievală” la naţiunea modernă.

Secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea s-au caracterizat, pe plan european, prin constituirea şi afirmarea naţiunilor moderne (secolul al XIX-lea = veacul naţionalităţilor). În acest cadru general se înscrie şi evoluţia poporului român. În condiţiile în care românii erau despărţiţi de graniţe statale şi în permanent pericol de a dispărea ca entităţi politice, se realizează în pragul epocii moderne o solidaritate nouă, una de factură naţională, sub auspiciile iluminismului, pe baza vechilor şi permanentelor legături de limbă, de credinţă, obiceiuri, instituţii comune, raporturi politice şi culturale. „Naţiunea medievală” avea la bază, ca pretutindeni în Europa, solidaritatea etnică a membrilor unei comunităţi, care vorbeau aceeaşi limbă. În multe cazuri, solidaritatea etnică era asociată cu cea religioasă. Este cazul românilor din Transilvania, care se defineau şi prin confesiunea lor ortodoxă, marginalizată de „religiile recepte”, ori al populaţiei ortodoxe din principatele extracarpatice, în opoziţie cu Islamul instalat la sud de Dunăre. Dar în interiorul „naţiunilor medievale” existau şi alte solidarităţi: comunităţile rurale, structurile profesionale, stările politice ori comunităţile statale (cum erau, la nivelul lumii româneşti, „moldovenii”, „muntenii” şi „ungurenii” ori „ardelenii”). Sfărâmarea acestor solidarităţi era o condiţie indispensabilă naşterii noii comunităţi naţionale a românilor şi procesul s-a desfăşurat, în principal, prin acţiunea de modernizare a societăţii româneşti, ce cuprinde şi realizarea statului naţional.

Modernizarea, ce are loc sub presiunea nevoilor interne, începe încă din veacul fanariot, al cărui bilanţ nu este în întregime negativ. Principii din Fanar, unii dintre ei oameni luminaţi ai veacului lor, iniţiază primele măsuri de înnoire a societăţii. Astfel, Constantin Mavrocordat desfiinţează dependenţa personală a „rumânilor” şi a „vecinilor” din Ţara Românească (1746) şi din Moldova (1749), devenită anacronică, restabilind libertatea juridică la nivelul comunităţii românilor din cele două Principate. În deceniile următoare, codurile legislative ale lui Constantin Ipsilanti (1780), Callimachi (1817) şi Caragea (1818) introduc principii moderne în organizarea societăţii româneşti. Acestea constituie primele mari breşe în dominaţia socială şi politică a Vechiului Regim în Principatele Române.

În cele aproape trei decenii ce separă revoluţia lui Tudor Vladimirescu de cea de la 1848, ritmul înnoirilor se precipită, legate mai ales de prima constituţie modernă a românilor, Regulamentul Organic (1831/32). Regulamentele Organice introduc, chiar dacă într-o formă încă incipientă, principiul modern al separaţiei puterilor în stat şi aduc o relativă ordine în justiţie şi în administraţie. Mai apoi, se pun bazele armatei naţionale şi ia avânt învăţământul în cele două Principate, fapt care va contribui decisiv în următoarele decenii la dezvoltarea spiritului naţional. Dar, totodată, Regulamentul Organic consolida regimul stărilor politice prin afirmarea şi mai

68

hotărâtă a separaţiei dintre starea privilegiată a boierilor şi marea masă a ţăranilor şi a orăşenimii, asupra căreia apăsa întreaga povară fiscală. Ostilitatea ţărănimii faţă de noua legiuire, manifestă mai ales in Ţara Românească la 1848, îşi află originea în întărirea regimului stărilor privilegiate şi în „reacţiunea seniorială” de la sate pe care o aduce Regulamentul. Abia în 1858, Convenţia de la Paris, care înlocuia Regulamentul Organic, desfiinţează privilegiile boiereşti şi pune capăt regimului stărilor politice (abolirea „Vechiului Regim”). Prin aceasta, ultima solidaritate medievală importantă era eliminată, pentru a lăsa loc liber afirmării noii solidarităţi naţionale.

În concluzie, accelerarea ritmului dezvoltării societăţii româneşti spre sfârşitul secolului al XVIII-lea a subminat vechile forme de solidaritate medievală şi a grăbit procesul de omogenizare. S-a conturat un nou tip de solidaritate, bazat pe concepţia modernă despre stat (suveranitatea poporului, teoria contractului social, principiul separării puterilor în stat) şi pe relaţii noi între individ şi stat (cetăţean cu drepturi şi îndatoriri). A crescut responsabilitatea individului în raport cu societatea, mergând de la conştientizarea apartenenţei sale la comunitate şi până la identificarea cu idealurile acesteia. În condiţiile dominaţiei străine, naţiunea s-a manifestat ca o forţă de progres, care a mobilizat energiile în vederea eliberării românilor şi unificării lor statale.

3.3. Principatele Române: memoriile boiereşti şi recuperarea autonomieiDin secolul al XVIII-lea şi până dincolo de mijlocul celui de-al XIX-lea, românii,

ca şi cele mai multe popoare europene, îşi legitimează aspiraţiile politice prin argumente istorice. Este şi cazul restabilirii autonomiei Principatelor, ideea-forţă a emancipării politice româneşti. Cele câteva sute de proiecte de reformare a societăţii din Principatele Române, elaborate până către mijlocul veacului al XIX-lea, au ca bază emanciparea politică faţă de Poartă, de a cărei înfăptuire sunt legate toate celelalte înnoiri inteme.

Înăsprirea dominaţiei asupra Principatelor a determinat acţiuni diplomatice repetate ale Partidei Naţionale, care, prin invocarea Capitulaţiilor, căutau să obţină creşterea autonomiei şi chiar independenţa sub protecţia Marilor Puteri. În anii 1716-1718, în memoriile succesive înaintate Curţii din Viena, se cerea desprinderea Ţării Româneşti de otomani, păstrarea „datinelor” interne şi, pe viitor, înscăunarea unor domni români. Adâncirea crizei regimului turco-fanariot şi pierderea unor poziţii importante în structurile politico-administrative ale statului în favoarea grecilor au determinat boierimea autohtonă munteană şi moldoveană, grupată în Partida Naţională, să iniţieze o serie de mişcări revendicative sub forma memoriilor care vizau recâştigarea independenţei prin abolirea apăsătoarei suzeranităţi otomane. Pe fondul acutizării problemei orientale şi al adâncirii rivalităţilor dintre Turcia, pe de o parte, şi Rusia şi Austria, pe de altă parte, iniţiatorii mişcării reformatoare din principate se adresau Marilor Puteri întrunite în congrese internaţionale, pentru a susţine problema românească.

Cu ocazia tratativelor purtate la Focşani şi Bucureşti (1772 şi 1773), delegaţii ale boierilor şi înaltului cler din Moldova şi Ţara Românească revendicau revenirea la

69

domniile pământene, autonomia şi unirea celor două ţări sub garanţia colectivă a Austriei, Rusiei şi Prusiei. „Vechile drepturi” ale Principatelor apar menţionate prima oară în memoriul pe care boierii munteni îl adresează diplomaţilor austrieci şi prusaci, veniţi la Focşani pentru a media pacea din războiul ruso-turc (1768-1774). Potrivit memoriului, „vechile drepturi”, înscrise în „învoielile” dintre domnii români şi sultani la începuturile raporturilor lor politice, au fost încălcate de turci în secolele următoare, culminând cu veacul fanariot, când românii au pierdut şi dreptul de a-şi alege principii. Tot în 1772, boierul muntean Ienăchiţă Văcărescu, principalul susţinător al autonomiei sub suzeranitate otomană, considerată mai sigură decât independenţa sub protectorat rus, trimitea un memoriu marelui vizir, susţinând respectarea vechilor tratate, înlăturarea abuzurilor şi revenirea la domnii pământene.

Ideea recuperării autonomiei românilor, ce apare în ultimele trei decenii ale veacului al XVIII-lea, este semnul începutului deşteptării naţionale în Principatele Române. Încă din primele memorii, în prim-plan este menţionată restabilirea dreptului ţării de a-şi alege principii, prin înlăturarea domniilor fanariote. Mai târziu, aria revendicărilor se extinde şi memoriile devin adevărate programe de emancipare. În 1787, de exemplu, în contextul conflictului ruso-austro-turc, boierii munteni cereau Austriei recunoaşterea neutralităţii Ţării Româneşti.

Unul dintre cele mai cuprinzătoare este, însă, memoriul din 1791, adresat de boierii munteni diplomaţilor creştini, reuniţi la Şiştov, pentru încheierea păcii în războiul ruso-austro-turc (1787-1792). Documentul revendica: restabilirea frontierei dintre Principate şi otomani pe Dunăre, prin desfiinţarea raialelor; desfiinţarea obligaţiilor Principatelor faţă de Poartă, cu excepţia tributului; libertatea neîngrădită a comerţului; alegerea domnului de către boierii ţării dintre pământeni; neutralitatea şi autonomia totală a statelor româneşti, puse sub garanţia Austriei şi Rusiei. Este o anticipare aproape deplină a statutului obţinut de cele două Principate patru decenii mai târziu, prin Tratatul de la Adrianopol. Idei asemănătoare se regăsesc în memoriul moldovenilor adresat lui Napoleon în 1807, căruia i se cerea sprijinul pentru crearea unui stat românesc, sub garanţia şi nu sub protectoratul Marilor Puteri.

În 1822, două delegaţii ale boierilor din Principate formulau noi cereri către Poartă: domn şi oaste pământeană, atribuirea slujbelor numai pământenilor etc. Un memoriu muntean din 1829 propunea unirea Principatelor şi cumpărarea independenţei la un preţ echivalent cu birul reunit al ambelor ţări. Noul stat urma să fie „de sine şi neatârnat”. Statutul internaţional al Principatelor a fost dezbătut în 1829 la Adrianopol, când s-a oficializat protectoratul rus, apoi în 1856, la Paris, când protectoratul rus a fost înlocuit cu garanţia colectivă a Marilor Puteri, menţinându-se suzeranitatea otomană. Mişcarea de emancipare naţională din veacul al XIX-lea îşi are originea în acţiunea boierimii române din ultimele decenii ale secolului precedent. În condiţiile dificile în care se aflau Principatele Române, între dominaţia Porţii şi expansiunea imperiilor creştine, această acţiune nu putea fi decât „legală”, îmbrăcând forma „memoriilor” către suveranii creştini. Dar odată începută, ea depăşeşte cadrul legal şi antrenează, într-o mişcare revoluţionară, pături largi ale societăţii româneşti trezite la viaţă. Cu revoluţia lui Tudor şi, la un alt nivel, cu cea de

70

la 1848, care au în latura naţională o componentă esenţială a programului lor, mişcarea de emancipare politică se transformă într-un factor esenţial în formarea naţiunii române.

3.4. Transilvania: formarea unei conştiinţe naţionaleDeşteptarea naţională a urmat o altă cale în Transilvania, datorită condiţiilor

diferite ale românilor în Principat, legate de excluderea lor din viaţa politică de către „naţiunile privilegiate”, dar şi de politica promovată de autorităţile imperiale ale Vienei faţă de ei în secolul al XVIII-lea, Transilvania intrând sub dominaţie habsburgică după 1687.

loan Inochentie Micu Klein. Prima etapă a luptei pentru emancipare a românilor ardeleni este legată de numele lui Inochentie Micu. Acesta s-a născut în 1692 la Sadu, lângă Sibiu, într-o familie de ţărani liberi pe Pământul Crăiesc (= locuit de saşi). În 1728 a fost numit episcop, funcţie în care a fost instalat în 1732, când i s-a acordat şi un loc oficial în Dieta Transilvaniei. El a transformat ideile mai vechi, susţinute de umanişti, de cronicari şi în special de Dimitrie Cantemir - latinitatea românilor, vechimea lor în Transilvania, nobleţea lor romană - în argumente pentru obţinerea drepturilor politice. Pe plan politic, obiectivul său esenţial a fost recunoaşterea „naţiunii româno-valahice” pe măsura valorii, numărului şi aportului ei. Programul lui Inochentie Micu nu ar fi fost posibil fără o serie de reforme sociale: reducerea robotei; desfiinţarea servituţii personale; libertatea fiilor de iobagi de a urma şcoli şi meserii; ridicarea nelimitată a românilor în slujbe şi în aparatul de stat conform aptitudinilor, dar şi necesităţii reprezentării „naţiunii române” potrivit cu numărul, calitatea şi rolul ei în viaţa principatului.

Devenit episcop al Bisericii Unite în 1728, el desfăşoară o activitate politică susţinută, cu o energie ieşită din comun, materializată în numeroase memorii (redactate între 1732 şi 1741) adresate autorităţilor imperiale şi stărilor privilegiate, pentru înlăturarea statutului de „tolerat” la care fusese condamnat de veacuri poporul său şi pentru recunoaşterea românilor ca naţiune politică, egală în drepturi cu celelalte trei. Argumentele sale sunt de o mare varietate: superioritatea numerică a românilor, greutatea sarcinilor publice pe care le suportă şi, mai presus de toate, descendenţa lor din „coloniile romanilor”, din care el deduce că românii sunt cei mai vechi locuitori ai provinciei. În acţiunea sa, Inochentie Micu nu îi are în vedere numai pe românii uniţi, ci întregul său neam, pentru a cărui ridicare politică, socială şi culturală militează. Era începutul transformării românilor dintr-o naţie medievală într-o naţiune modernă.

În 1744, Inochentie Micu a elaborat principalul său memoriu, Supplex Libellus, înaintat Mariei Tereza. Acesta oferă o imagine cuprinzătoare a stării naţiunii române, evidenţiind condiţia socială şi politică a românilor şi cerând drepturile care li se cuvin. Dieta de la Cluj a respins cu violenţă aceste cereri, sub motiv că „răstoarnă din temelie [...] întreg sistemul acestei ţări” şi că „după firea „prea bine cunoscută” a „plebei valahe” asemenea drepturi „nu i se cuvin niciodată”.

Opoziţia înverşunată a stărilor privilegiate, politica duplicitară a Vienei imperiale şi slăbiciunile mişcării româneşti de emancipare, aflată abia la început, au dus la eşecul

71

luptei episcopului transilvănean, înlăturat din scaun la 1751 şi exilat din provincie. Datorită consecvenţei cu care a cerut drepturi pentru români, Inochentie Micu a fost chemat la Viena şi apoi a fost silit să plece în exil la Roma, unde a rămas până la moarte (1768). Dar ideile semănate de el în societatea românească şi cultivate de discipolii săi în şcolile create la Blaj şi în alte centre ale învăţământului confesional unit nu s-au pierdut. Ele aveau să rodească şi să pătrundă treptat în rândurile păturilor sociale ale românilor ardeleni, pe terenul marilor conflicte sociale şi politice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea - răscoala lui Horea şi mişcarea Supplex-ului. Aceste revendicări au stat la originea unui adevărat program de emancipare naţională a românilor transilvăneni, care a fost continuat de Şcoala Ardeleană.

Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan. Răscoala lui Horea, desfăşurată în toamna anului 1784, antrenează la luptă masele de ţărani români din regiunea Munţilor Apuseni, striviţi de povara sarcinilor feudale, dintre cele mai grele din Europa timpului - patru zile pe săptămână de robotă pentru iobagi şi trei zile pentru jeleri, la care se adaugă şi obligaţii în natură -, de fiscalitatea Habsburgilor şi de abuzurile nobilimii. În consecinţă, revolta are un copleşitor caracter social care transpare din programul răsculaţilor, concretizat în ultimatumul dat nobililor refugiaţi în cetatea Devei; el are ca puncte centrale desfiinţarea nobilimii şi împărţirea domeniilor feudale între ţărani. Cum însă în Transilvania noţiunea de iobag se confundă cu cea de român, iar numele de nobil este sinonim cu cel de ungur, mişcarea are în chip necesar şi o latură naţională şi chiar religioasă, ce potenţează înfruntarea socială. Nobilii înşişi au supralicitat latura naţională a revoltei ţărăneşti, ale cărei cauze se află, din perspectiva lor, în pornirile înnăscute ale românilor spre nesupunere, răzvrătire şi tulburări, pentru a pune în umbră motivaţiile sociale reale ale mişcării. Ca urmare a răscoalei, împăratul Iosif al II-lea este obligat să desfiinţeze servitutea personală (Patenta imperială de desfiinţare a iobăgiei în Transilvania, din august 1785), dar, după moartea lui, nobilimea restabileşte vechea stare de lucruri.

Supplex Libellus Valachorum - programul politic şi naţional al Şcolii Ardelene. Dacă răscoala lui Horea evidenţiază conştiinţa populară de neam a românilor, născută din realităţile social-economice şi din separaţiile etnice, politice şi religioase din Transilvania, Supplex Libellus Valachorum (1791) dezvăluie dimensiunea politică a conştiinţei naţionale româneşti. Documentul, elaborat la mai puţin de un deceniu de la revolta ţăranilor de câţiva intelectuali din rândurile românilor uniţi, în principal, se aşează în prelungirea mişcării populare, cu toate că autorii actului s-au distanţat de ea. Obiectivele documentului, destinat de autorii lui Curţii imperiale din Viena, erau de altă natură decât cele ale ţăranilor. Dacă răsculaţii şi-au propus să lichideze pe cale revoluţionară raporturile feudale, autorii Supplex-ului şi păturile sociale pe care le reprezentau năzuiau să înlăture sistemul politic anacronic din Transilvania şi să impună naţiunea românilor ca naţiune politică, cu sprijinul împăratului. Dreptul istoric al românilor, ce domină de departe între argumentele actului, îşi asociază însă idei noi, precum dreptul natural, contractul social şi drepturile omului şi cetăţeanului, ecou al marilor înfruntări politice şi

72

ideologice din Europa timpului. Supplex-ul a fost redactat de Iosif Meheşi, de la Cancelaria aulică a Transilvaniei, în colaborare cu Samuil Micu, Ioan Piuariu-Molnar, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi alţii. Memoriul, înaintat în martie 1791 împăratului Leopold, cerea reintegrarea „naţiunii” române în rândul „naţiunilor” ţării, fără deosebire de confesiune. Temeiul juridic al acestei revendicări consta în faptul că românii erau cei mai vechi locuitori ai ţării, cei mai numeroşi şi purtau sarcinile cele mai multe. În mai 1791, împăratul a trimis Dietei din Cluj memoriul românilor, spunând că „naţia valahă ar cere [...] ca să fie declarată şi ea naţie regnicolară”. Dieta a refuzat discutarea petiţiei românilor pentru motivul că cererile reformulate şi rezolvarea lor ar duce la răsturnarea vechiului sistem de privilegii din Transilvania. Supplex Libellus Valachorum reprezintă apogeul luptei de emancipare naţională şi politică a românilor ardeleni în secolul al XVIII-lea. Afirmând drepturile imprescriptibile ale românilor, pe baza noului spirit modern, Supplex Libellus Valachorum poate fi considerat un veritabil act de naştere al naţiunii române şi, totodată, primul program politic modern al românilor din Transilvania. Principalele sale cereri sunt: ştergere denumirilor odioase şi jignitoare de toleraţi, admişi şi reaşezarea naţiunii române în uzul tuturor drepturilor civile şi „regnicolare”; clerul, nobilimea şi plebea să se considere la nivelul stărilor care constituie uniunea celor trei naţiuni; reprezentarea proporţională în Dietă şi în funcţii; unităţilor administrative cu majoritate românească să li se acorde denumiri româneşti sau mixte.

Prin Supplex Libellus Valachorum se defineşte programul pe termen lung al naţiunii române. Deşi obiectivele propuse de mişcare nu se realizează în această etapă, afirmarea politică a intelectualităţii dovedeşte forţa şi locul important pe care ea îl ocupă în societate. Programul naţional va fi reluat, în condiţii noi, de generaţia de la 1848.

Şcoala Ardeleană - mişcare culturală naţională iluministă. Supplex-ul din 1791 şi documentele similare ce au urmat, rămase toate fără rezultat, sunt opera unei pleiade de cărturari români, formaţi în universităţile şi bibliotecile din Viena şi Roma şi constituiţi în Şcoala Ardeleană. Principalii ei reprezentanţi, Samuel Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai şi Ion Budai-Deleanu, au făcut din istorie şi filologie principalele arme de luptă în sprijinul aspiraţiilor sociale şi naţionale ale poporului lor şi în acţiunea contra stărilor privilegiate, care prin Fr. Sulzer lansaseră teoria imigraţionistă pentru a contracara dreptul istoric al românilor. Argumentele lor sunt originea romană pură a românilor, continuitatea elementului românesc în Transilvania şi contractul încheiat de români cu ungurii, la sosirea celor din urmă în provincie, contract prin care erau conferite drepturi egale românilor, uzurpate mai târziu de stările politice.

Şcoala Ardeleană a reprezentat un fenomen cultural-ideologic bazat pe o grupare de cărturari cu idei şi preocupări comune şi pe un program de emancipare naţională. Şcoala Ardeleană, formată din Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan Budai-Deleanu şi alţi intelectuali, s-a conturat în deceniul opt al secolului luminilor (în 1778 apare prima lucrare istorică a Şcolii Ardelene - Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor de Samuil Micu), desfăşurându-şi activitatea şi la începutul

73

secolului al XIX-lea. Reprezentanţii ei şi-au consacrat cea mai mare parte a activităţii studiului istoriei, pentru a dovedi în principal originea latină, unitatea poporului român şi continuitatea sa în Dacia. Ei susţineau ideea „originii romane pure” căci, aşa cum scria Samuil Micu, „românii, cei ce astăzi sunt în Dacia [...] ei pre sine se numesc romani şi sunt din romanii cei vechi, de Traian aduşi şi aşezaţi în Dacia”. Dar scrierile lor, concepute ca arme de luptă, conţin şi excese, cum sunt originea curat latină a românilor, nimicirea totală a dacilor de către romani, ori transpunerea în plan lingvistic a acestor erori, „purificarea” limbii române de împrumuturile străine.

CAPITOLUL 4 – STATUL ROMÂN MODERN: DE LA PROIECT POLITICLA REALIZAREA ROMÂNIEI MARI (1821 – 1918)

1. PROIECTE DE REALIZARE A STATULUI ROMÂN MODERN

Secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea au marcat intrarea societăţii româneşti într-o nouă fază a evoluţiei sale istorice, identificată prin apariţia semnelor certe ale modernizării şi afirmarea conştiinţei necesităţii unităţii politice naţionale. Elita politică constituită în „partida naţională”, receptivă la modelul occidental, a identificat atunci modalităţile potrivite pentru emanciparea naţiunii române din teritoriile aflate sub dominaţie habsburgică şi ţaristă şi a statelor româneşti din zona extracarpatică. Românii, la fel ca germanii, italienii ş.a. îşi doreau propriul stat naţional. Împlinirea acestei aspiraţii s-a făcut treptat, pe fondul mutaţiilor petrecute în societatea românească (dezvoltarea economică, modernizarea instituţională, afirmarea noii elite politice animate de „spiritul vremii”, dezvoltarea culturii) şi în raport de contextul european. Au existat mai multe etape: mişcarea reformatoare de până la jumătatea secolului al XIX-lea, Revoluţia de la 1848, formarea statului naţional român (1859), câştigarea independenţei de stat (1877-1878), desăvârşirea unirii (1918).

1.1. Proiecte de reformare a societăţii în Moldova şi Ţara Românească până la 1821

Statul român modern, înainte de a deveni o realitate instituţională, a fost imaginat ca proiect politic de generaţii întregi de gânditori sau de practicieni ai politicii. Acest proiect a început să se contureze în secolul al XVIII-lea, devenind din ce în ce mai complex pe măsură ce diferite aspecte ale sale treceau din planul ideilor în cel al realizărilor efective. Proiectul politic al statului român modern s-a raportat întotdeauna, pe de o parte, la realităţile autohtone, pe de altă parte, la raportul de forţe dintre marile puteri ale timpului. Formulat iniţial ca alternativă la regimul fanariot, a avut o importantă conotaţie naţională.

Contestarea domniilor fanariote s-a făcut pe calea pamfletelor şi a memoriilor politice. Momentele de vârf ale producţiei şi răspândirii acestora se înregistrează în anii 1769-1774 (internaţionalizarea problemei orientale, prin asumarea de către Rusia a rolului de protectoare a creştinilor din Imperiul Otoman) şi 1821-1831. Reformele preconizate vizau, în primul rând, reorganizarea administrativă şi refacerea potenţialului distrus al ţării, prin desfiinţarea venalităţii slujbelor, instituirea unui sistem modern de retribuire a dregătorilor şi introducerea responsabilităţii lor,

74

sistem fiscal raţional şi eficient, liberalizarea comerţului, sprijinirea dezvoltării meşteşugurilor şi a manufacturilor, dezvoltarea învăţământului, apărarea proprietăţii, egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, libertatea cuvântului, a tiparului, a dreptului de asociere şi de deplasare în afara graniţelor.

În ceea ce priveşte forma de guvernământ, majoritatea covârşitoare a autorilor optează pentru un regim monarhic în varianta sa românească, respectiv domnia. Ca tipuri de regim monarhic, se propun absolutismul, cu varianta despotismului luminat sau domnia mărginită (constituţională). Teoria domniei constituţionale se bucură de o largă popularitate în ambele Principate. Întreaga construcţie politică pe care o propuneau autorii memoriilor şi programelor politice era una de tip reformist, în care opera de reaşezare a societăţii trebuia înfăptuită de cârmuire. În 1802, de exemplu, Dimitrie Sturdza, membru al elitei moldovene, a alcătuit un proiect intitulat „Plan sau o formă de oblăduire republicească aristodemocraticească”. Forma de guvernământ propusă era republica, pe care trebuia să o conducă boierimea grupată, potrivit principiului separării puterilor, în trei divanuri: Divanul cel Mare, organul suprem de guvernare, format din marii boieri, Divanul Pravilnicesc, cu rol legislativ şi compus din boieri cunoscători ai pravilelor, Divanul de Jos, cu rol financiar, alcătuit din deputaţi aleşi prin vot indirect. Idei moderne erau promovate în politica economică şi culturală precum şi referitor la exercitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti (programul prevedea libertatea economică, dreptul fetelor de a beneficia de aceeaşi instrucţie ca şi băieţii, garantarea libertăţii individuale prin interzicerea arestării fără o cercetare prealabilă şi judecată, interzicerea încasării altor dări în afară de cele prevăzute în bugetul statului etc.).

Chiar domnii fanarioţi au promovat numeroase măsuri novatoare. Cu excepţia caracterului naţional al domniei şi a problemelor legate de raporturile politice cu Înalta Poartă, multe dintre reformele propuse de boierime au fost iniţiate sau încercate de domnii fanarioţi, dar instabilitatea domniilor (determinată în principal de cauze externe) a făcut ca acestea să cadă repede în desuetudine.

Meritul elaborării unui proiect politic, care avea ca obiectiv apărarea existenţei politice a Ţărilor Române, aparţine boierimii mari şi mijlocii ca principală purtătoare a conştiinţei istorice. Programul politic nu s-a fixat într-un act fundamental ci în totalitatea memoriilor şi proiectelor de reformă redactate în timpul războaielor austro-ruse-turce (1711-1812), printre alţii de Mihai Cantacuzino, Ienăchiţă Văcărescu şi Dimitrie Sturdza. Ideea dominantă a fost revendicarea unui nou statut juridic pe baza dreptului istoric (românii „dintr-un început au fost un norod slobod şi nesupus”), recâştigarea independenţei prin înlăturarea regimului turco-fanariot. Programele boiereşti au prevăzut reforma instituţiilor şi a formei de guvernământ (republică, monarhie constituţională), dar recâştigarea puterii politice a fost obiectivul principal al programului politic până la 1821, program politic care prin revendicările lui naţionale a reuşit să solidarizeze întregul corp social al naţiunii în timpul mişcării conduse de Tudor Vladimirescu.

Gândirea politică a generat la începutul secolului al XIX-lea un adevărat program de reforme şi de emancipare naţională, care conturează proiectul statului român modern. Programele revoluţiilor din 1821 şi 1848, precum şi ale societăţilor politice secrete dintre cele două revoluţii au contribuit la clarificarea acestui proiect.

75

1.2. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi revenirea la domniile pământeneÎn ultimul deceniu al epocii fanariote, lumea creştină sud-est europeană intra

într-un proces de radicalizare politică. O societate secretă, Eteria, avea ca scop eliberarea grecilor, cu sprijinul Rusiei, pe fondul unei răscoale generale a creştinilor din Balcani. Mişcarea stabilise legături şi cu boierii români, inclusiv cu aceia de la vârful ierarhiei politice.

În anul 1821, Ţara Românească s-a confruntat cu o situaţie extrem de complexă, determinată de amplificarea mişcării sociale şi naţionale. În contextul crizei Imperiului Otoman, al mişcărilor de eliberare din Balcani şi al creşterii dominaţiei Rusiei în zonă, Principatele au iniţiat o acţiune politică având ca scop promovarea programului lor naţional. După moartea domnului fanariot Alexandru Şuţu, marii boieri pământeni din Ţara Românească, inspiraţi de principiile iluministe şi de ideile naţionale moderne, au hotărât organizarea unei revolte care să redea Principatelor vechile privilegii încălcate de otomani si fanarioţi. Slugerul Tudor Vladimirescu, fost comandant de panduri şi sudit al Rusiei, a fost ales de Comitetul de Oblăduire (Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu) - organism politic provizoriu desemnat să înlocuiască domnitorul - să „ridice norodul cu arme...”.

Mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu, desfăşurată între ianuarie - mai 1821, a avut un caracter moderat, reflectat şi de documentele programatice, care, însă, conţineau idei iluministe. Acţiunea românească s-a desfăşurat în strânsă legătură cu Eteria şi în acest scop Tudor a încheiat un legământ cu Iordache şi Farmache, căpeteniile eteriste; înţelegerea avea ca scop lupta împotriva dominaţiei otomane. Deşi a stabilit legături cu Eteria, Tudor Vladimirescu nu a acceptat subordonarea mişcării sale faţă de cea grecească iniţiată de Alexandru Ipsilanti. La chemarea lui Tudor au răspuns pandurii, care alcătuiau nucleul militar al mişcării, ţăranii şi mica boierime. Pentru a câştiga adeziunea poporului, Tudor Vladimirescu a lansat Proclamaţia către ţară, la Padeş (23 ianuarie 1821), prin care promitea tuturor celor care se înrolau în tabăra sa calitatea de membru al Adunării Norodului (constituită în tabăra de la Ţânţăreni), organ reprezentativ, politic şi militar împuternicit să funcţioneze spre binele poporului, constituit după modelul Adunării Naţionale din timpul insurecţiei sârbeşti, amândouă inspirate de Adunarea Naţională a Revoluţiei franceze.

Adunarea Norodului a împărţit puterea politică cu vechea administraţie, controlată de boierii din Comitetul de Oblăduire. După sosirea în Principate a lui Alexandru Ipsilanti, conducătorul mişcării eteriste, şi după tratativele cu Tudor, administraţia locală a fost împărţită între Tudor şi Eterie, prin mijlocirea Comitetului de Oblăduire.

Actele elaborate în perioada în care a condus ţara ca reprezentant al „vremelnicei ocârmuiri” reflectă contradicţiile politice şi militare. Cererile norodului românesc (16 februarie 1821), concepute ca un act fundamental pe care trebuiau să jure domnii Principatelor, reprezintă principalul document programatic al revoluţiei. Ele conţineau principii moderne - numirea în funcţii după merit, libertatea comerţului, armată naţională, desfiinţarea vămilor interne -, dar prevedeau şi menţinerea domnilor fanarioţi. Aceste principii urmau să stea la baza unei noi ordini sociale. Suveranitatea poporului, afirmată pentru prima dată de Proclamaţia de la Padeş, se desprinde din

76

însăşi titulatura programului: cererile sunt ale poporului (norodului). Dintre acestea, cele mai importante sunt: adăugirile la bir să fie făcute numai atunci „când va fi vreo mare trebuinţă a ţării şi cunoscută de tot norodul”; desfiinţarea privilegiilor boiereşti (dregătoriile să nu mai fie date pe bani, iar promovarea să se facă după merit); reforma justiţiei (legile trebuiau să fie o emanaţie a voinţei norodului); reforma administrativă; promovarea în funcţii după merit şi desfiinţarea unor dregătorii socotite inutile şi jefuitoare ale poporului (Spătăria cea mare, Hătmănia Divanului, Vornicia Capitalei); reforma şcolară (extinderea reţelei şcolare pe cheltuiala bisericilor); reforma armatei (instituirea unei armate regulate a ţării formată din 4.000 de panduri şi 200 de arnăuţi cu „leafă uşoară” pe cheltuiala mănăstirilor; reforma fiscală (revenirea la darea în patru sferturi, desfiinţarea scutelnicilor şi a posluşnicilor); desfiinţarea vămilor interne (facilitarea liberului schimb şi formarea pieţei naţionale unice).

Obiectivul naţional al mişcării era formulat cu destulă prudenţă: îndepărtarea grecilor din dregătoriile laice şi ecleziastice, delimitarea pieţei româneşti de cea otomană şi constituirea armatei naţionale. După 20 martie, Tudor a înlocuit discursul social-politic cu unul patriotic şi naţional, necesar unirii tuturor forţelor pentru recâştigarea „drepturilor ţării” („Proclamaţia către bucureşteni”). Evenimentele au luat o direcţie neaşteptată: revolta grecilor şi cea a românilor au fost dezavuate public de consulul rus de la Bucureşti şi, apoi, chiar de ţarul Alexandru I, membru al Sfintei Alianţe, care nu putea să accepte anularea sistemului stabilit în Europa de Congresul de la Viena (1815). În acelaşi timp, însă, ţarul susţinea din umbră cele două mişcări antiotomane. Poziţia Rusiei şi iminenţa intervenţiei militare otomane I-au determinat pe Tudor să încerce o apropiere de Poartă, prin incriminarea exclusiv a fanarioţilor. Dacă din perspectiva românească această poziţie putea fi convenabilă, din perspectiva antiotomană a Eteriei, a fost asimilată trădării. Tratativele iniţiate cu otomanii şi descoperirea acestora de către eterişti au însemnat sfârşitul lui Tudor. Părăsit de căpitanii săi, Tudor a fost judecat, condamnat şi executat de Eterie pentru trădare, în conformitate cu legământul încheiat (mai 1821). Intervenţia militară otomană a pus capăt mişcării lui Tudor Vladimirescu. Dar anul 1821 a provocat sfârşitul regimului fanariot în Principate. Elita politică românească a recuperat, prin redactarea unui număr impresionant de memorii şi proiecte de reformă, întregul ţel declarat (antifanariot) al acesteia. În vara anului 1822, Poarta a acceptat restaurarea domniilor pământene, numindu-i pe Grigore al IV-lea Dimitrie Ghica în Ţara Românească şi pe Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova.

Dincolo de proiectul antiotoman, mişcarea din 1821 a fost un răspuns dat de societatea românească la problemele cu care se confrunta. Ea a surprins mentalităţile în schimbare („.patria este poporul şi nu tagma jefuitorilor”) şi necesitatea restructurării statului conturată într-un program coerent (Cererile norodului românesc). La baza statului trebuia să stea principiul suveranităţii poporului şi se impunea anularea legilor date fără acordul acestuia. Domnul trebuia să fie ales de ţară, iar privilegiile boiereşti desfiinţate. Deşi înfrântă, revoluţia de la 1821 a creat premisele modernizării societăţii româneşti şi a alimentat mişcarea naţională pentru independenţă. Mişcarea din 1821 a dovedit clar că modernizarea societăţii româneşti nu mai putea fi amânată. Ea a dezvăluit gradul în care societatea

77

devenise conştientă de propriile nevoi şi a reprezentat principalul moment al afirmării naţiunii române în spaţiul extracarpatic.

1.3. Evoluţie şi revoluţie. Elitele româneşti şi spiritul public în prima jumătate a secolului al XIX-lea

Revenirea la domniile pământene poate fi interpretată ca o schimbare de regim politic, în măsura în care instituţia domniei devine naţională (pământeană). Structura organizării de stat (instituţiile) nu s-a modificat până la adoptarea Regulamentelor Organice (1831-1832). În deceniile 3 şi 4 ale secolului al XIX-lea, boierimea reformatoare a redactat zeci de proiecte, vizând modernizarea organizării interne şi, în primul rând, redactarea unor legi fundamentale.

Un astfel de proiect a fost alcătuit de cărvunarii din Moldova (numiţi astfel prin analogie cu „carbonarii italieni”). Proiectul celor 77 de „ponturi” („Constituţia cărvunară”) alcătuit în 1822 de comisul Ionică Tăutu, consilier al domnului Ioniţă Sandu Sturdza şi secretar al capuchehaiei Moldovei, exprima revendicările micii boierimi, inspirate de Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului şi de actele si memoriile anilor 1821-1822, având astfel un caracter liberal şi iluminist. Conducerea statului ar fi fost atribuită unui domn, având puteri limitate, ales dintre pământeni de o Adunare obştească formată din înalţi ierarhi şi „toată obştea boierilor”, ajutat de un Sfat obştesc învestit cu atribuţii mai mari ca ale domnului. Memoriul mai conţinea cereri privind organizarea administrativă, judecătorească, bisericească, financiară, libertatea religioasă, personală, a tiparului, egalitatea în faţa legilor, respectul proprietăţii, separarea puterilor în stat, drepturi egale pentru diferitele categorii ale boierimii etc. În legătură cu problemele naţionale, Constituţia cărvunară susţinea ideile autonomiei faţă de Poartă şi ale deplinei dezvoltări a culturii româneşti. Un alt document important din aceeaşi perioadă este Aşezământul politicesc semnat de Simion Marcovici (1829), care susţinea organizarea statului pe baza separării puterilor.

Sub domniile regulamentare ale lui Alexandru Ghica (1834 - 1842), Gheorghe Bibescu (1842 - 1848) şi Mihail Sturdza (1834-1849), progresul economic s-a accentuat şi contradicţiile sociale, politice şi naţionale s-au agravat. Proiectele de reformă au devenit mai complexe, dobândind uneori accente radicale. Afirmarea intelectualităţii şi elementelor burgheze a avut ca rezultat conturarea unor programe ce susţineau egalitatea la numirea în funcţii, impozit progresiv pe avere, libertatea tiparului, stat republican (asemenea idei preconiza filozoful iluminist Eufrosin Poteca).

În anii 1837-1838, Partida Naţională, condusă de boierul Ion Câmpineanu, s-a evidenţiat în cadrul Adunării Obşteşti a Ţării Româneşti cu prilejul discutării articolului adiţional la Regulamentul Organic. Sub influenţa sa Adunarea respingea încălcarea autonomiei ţării. Cu această ocazie, reprezentanţii Partidei Naţionale au redactat sdActul de unire şi independenţă şi Osăbitul act de numire a suveranului românilor. Actul de unire şi independenţă solicita înlăturarea suzeranităţii otomane şi a protectoratului ţarist şi unirea Principatelor într-un regat al Daciei. Osăbitul act de numire a suveranului românilor conţinea referiri la atribuţiile domniei care trebuia să fie ereditară, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti (votul universal) şi eliberarea clăcaşilor. În final, cele două documente cuprindeau un adevărat proiect de constituţie, bazat pe principiile liberalismului politic şi economic. Se preconiza

78

unirea Principatelor sub domnia lui Mihail Sturdza, fapt posibil, după părerea domnului moldovean, numai cu sprijinul puterilor europene. Noul stat trebuia să fie o monarhie constituţională sub garanţia colectivă a Marilor Puteri. În cadrul regimului preconizat, toţi românii erau declaraţi egali în faţa legilor, urmând să se bucure de libertatea personală, a cuvântului şi a presei şi de introducerea votului universal. S-a adoptat ideea limitării puterii suveranului de către parlament, a independenţei puterilor legiuitoare şi judecătorească faţă de cea executivă, iar în economie principiul liberei concurenţe şi al neintervenţiei statului.

Un rol important în această perioadă l-au avut societăţile politice secrete. Acestea regrupau forţele reformatoare angajate într-o activitate menită să ducă la răsturnarea vechii ordini sociale şi politice. Ele au pregătit revoluţia din 1848. În 1834, la Sibiu, Societatea revoluţionară secretă româno-polonă condusă de Adolf David milita pentru „republică românească cuprinzătoare, aşezată de o parte şi de alta a Carpaţilor”. În Ţara Românească, „Partida naţională” respingea în 1838 articolul adiţional la Regulamentul Organic şi preconiza unirea, independenţa şi un program de reforme bazat pe libertăţile şi drepturile cetăţeneşti şi pe rezolvarea problemei agrare. În Moldova, Conjuraţia confederativă iniţiată de Leonte Radu punea la cale, în 1839, unirea federativă a Moldovei cu Ţara Românească şi Serbia. Noul stat urma să fie condus de un domn ereditar tutelat de boieri, sub suzeranitatea Porţii. Un program complex a fost elaborat de societatea secretă condusă de Dimitrie Filipescu (în Ţara Românească), depistată de poliţia lui Alexandru Ghica în 1840. Programul acesteia prevedea consolidarea autonomiei şi „chiar independenţa”, lichidarea proprietăţii boiereşti, a relaţiilor servile şi instaurarea republicii democratice, întemeiată pe ideile de libertate şi egalitate. Cu acelaşi program, mişcarea naţională a renăscut în 1843 prin societatea Frăţia, fondată la Bucureşti de N. Bălcescu, I. Ghica, Christian Tell şi C. A. Rosetti, viitori conducători ai revoluţiei de la 1848. Deviza ei era: „Dreptate, Frăţie”. Această organizaţie masonică avea ca obiective unirea Moldovei şi Ţării Româneşti, independenţa, emanciparea clăcaşilor, egalitatea cetăţenilor în faţa legii. Ideile ei liberale au fost răspândite prin publicaţii ca Propăşirea, Arhiva istorică, Magazin istoric pentru Dacia şi Dacia literară. În 1845 se înfiinţa la Paris, din iniţiativa lui C.A. Rosetti, Societatea Studenţilor Români, ca filială a Frăţiei, organizaţie care întreţinea strânse legături cu personalităţi ale vieţii culturale franceze. Tot ca filială a Frăţiei a funcţionat la Iaşi, din 1846, Asociaţia patriotică.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea societatea românească s-a dezvoltat progresiv, căutându-şi noi modele şi forme de organizare. Între activitatea teoretică reformatoare (proiecte de reformă, memorii) şi acţiunea social-politică (mişcarea din 1821, activitatea societăţilor secrete), programele oficiale de reformă nu au făcut decât să potenţeze contradicţiile şi să grăbească declanşarea revoluţiei. Nevoia de reorganizare internă era recunoscută şi în principalele acte internaţionale referitoare la Principate. Tratatul de la Adrianopol (1829) consacra individualitatea politică a Ţărilor Române, instituia oficial (de jure) protectoratul rusesc asupra acestora şi prevedea reorganizarea administrativă internă în temeiul unor noi reglementări, viitoarele Regulamente Organice.

1.4. Reforme în spiritul despotismului luminat. Regulamentele Organice

79

Tratatul de la Adrianopol a impus de jure protectoratul rus asupra celor două principate şi a deschis calea înfăptuirii de sus a unor reforme care răspundeau numeroaselor proiecte înaintate de români Curţii de la Petersburg. Două comisii de boieri munteni şi moldoveni, conduse de consulul general rus Minciaki au elaborat textul Regulamentelor Organice, care au fost primele constituţii moderne ale Principatelor. Aprobate de Rusia şi de Adunările obşteşti, aceste acte au fost ratificate de Poartă şi au rămas în vigoare până la Conferinţa de la Paris (1858), cu o scurtă întrerupere în Ţara Românească în 1848. Ele au încercat să reformeze Vechiul Regim în spiritul despotismului luminat, introducând principii şi forme moderne de organizare, dar păstrând vechiul conţinut al puterii. La baza statului s-au stabilit, în „spiritul veacului”, suveranitatea poporului, separarea puterilor şi bugetul modern. Puterea executivă revenea domnului, care era ales pe viaţă de o Adunare Obştească Extraordinară. Acesta îi numea şi îi revoca pe miniştrii, avea drept de iniţiativă şi sancţiune a legilor şi era ajutat de un Sfat administrativ compus din şase miniştri. De asemenea, putea dizolva Adunarea Obştească, dar numai cu acordul puterilor protectoare şi suzerană. Puterea legislativă revenea Adunării Obşteşti, compusă în majoritate din boieri şi înalţi funcţionari şi prezidată de mitropolit. Adunarea adopta legile şi prezenta domnului rapoarte despre starea ţării, numite anaforale. Regulamentele organice pot fi considerate „actul de naştere al parlamentarismului în România”, fiind primele legiuiri care instituie adunări formate pe bază de sufragiu, care, prin participare la activitatea legislativă, limitau puterea şefului statului. Puterea judecătorească era exercitată de organele de judecată, instanţa judecătorească supremă fiind reprezentată de Înaltul Divan Domnesc.

O contribuţie reală au adus Regulamentele Organice în modernizarea instituţiilor. Au fost înfiinţate tribunalele, corpul de avocaţi, serviciul procuraturii, arhivele statului, notariatele. S-a reorganizat învăţământul şi a fost constituită armata naţională. Actele de stare civilă au fost scoase de sub controlul Bisericii, s-au modernizat serviciile publice (serviciul sanitar, poştă, pompieri) şi s-a preconizat fondarea unei Bănci Naţionale cu drept de emisiune monetară. Reforma sistemului fiscal a statornicit un impozit unic („capitaţia” pentru ţărani şi „patenta”, calculată pe venit, pentru burghezie), dar a păstrat vechile privilegii fiscale, a desfiinţat vămile interne şi breslele şi a adoptat principiul bugetului. Un pas important în direcţia unor relaţii agrare moderne s-a făcut prin transformare rezervei domeniului în proprietate absolută a boierului. Regulamentele aveau, însă, şi aspecte negative, care explică lipsa lor de popularitate. Ele păstrau vechile privilegii şi scutirile de impozite pentru boieri şi cler şi nu rezolvau problema agrară: claca era sporită la 12 zile pe an şi, în plus, se introducea nartul (norma zilnică de lucru). Mai mult, o treime din fiecare moşie era considerată proprietatea absolută a boierului.

Acte fundamentale pentru Principate, Regulamentele Organice au fost puse în aplicare la 1 iulie 1831 în Ţara Românească şi la 1 ianuarie 1832 în Moldova şi înlocuite în 1858 cu Convenţia de la Paris. Cu toate limitele lor, Regulamentele Organice au contribuit la modernizarea societăţii şi statului şi au apropiat structurile legislative şi administrative ale Principatelor în vederea unirii lor. Astfel organizate, cele două state ar fi fost integrate mai uşor stăpânirii ruse. Reflectând influenţa şi tendinţele expansioniste ale Rusiei, Regulamentele au stârnit o vie ostilitate din

80

partea tinerilor boieri care se impregnaseră, în decursul studiilor lor pariziene, de noi idei politice şi de gusturi occidentale. Aceste tendinţe au devenit evidente în 1833, atunci când Rusia a încercat să impună articolul adiţional. Boierimea munteană s-a coalizat atunci în „Partida naţională” condusă de Ion Câmpineanu, opunându-se în anii 1837-1838 adoptării acestui articol care încălca autonomia ţării. Actul de unire şi independenţă şi Osăbitul act de numire a suveranului românilor, redactate de Partida naţională, schiţau un proiect de eliberare, de unire şi organizare a monarhiei constituţionale.

În 1834, au fost numiţi domni de către Rusia şi Turcia (nu aleşi, aşa cum prevedeau Regulamentele), Alexandru Ghica în Muntenia şi Mihail Sturdza în Moldova. Acuzat de proastă gestiune şi de lipsă de autoritate, Alexandru Ghica a fost destituit şi înlocuit cu Gheorghe Bibescu, singurul domn ales în conformitate cu prevederile Regulamentului organic. Aceste trei domnii poartă denumirea de regulamentare. Deşi au aplicat programe reformatoare la nivel instituţional şi de creştere a gradului de civilizaţie, domnii regulamentari au fost vehement contestaţi în epocă şi s-au confruntat cu opoziţia cvasipermanentă a clasei politice.

1.5. Revoluţia de la 1848Revoluţiile de la 1848 din Ţările Române se înscriu în valul de mişcări

revoluţionare care a cuprins Europa în primăvara anului respectiv, de la Paris până în centrul şi răsăritul continentului. În Moldova şi Ţara Românească, revoluţia de la 1848 a fost în primul rând opera intelectualilor „paşoptişti”. Ei erau un grup deosebit de omogen, aparţineau în general mijlocului clasei boiereşti, beneficiaseră de posibilităţi similare de a studia în marea lor majoritate în străinătate şi se distingeau de înaintaşii lor prin cunoaşterea directă a Europei Occidentale, al cărei model politic şi cultural îl doreau aplicat şi Ţărilor Române. O altă caracteristică a intelectualităţii româneşti de la 1848 este adeziunea totală la ideea modernă de naţiune şi ataşamentul necondiţionat faţă de ţelurile naţionale (independenţă sau autonomie politică).

Moment crucial în evoluţia societăţii româneşti spre un stat modern, revoluţia din 1848-1849, a încununat un secol de mutaţii produse în plan economico - social, politic şi în mentalul colectiv, a marcat afirmarea naţiunii române şi exprimarea opţiunii pentru „modelul occidental”. Pentru românii aflaţi sub suzeranitatea Porţii şi protecţia Rusiei (Principatele române) sau sub dominaţia Habsburgilor (Transilvania, Bucovina), obiectivul emancipării politice naţionale era greu de realizat. Conştienţi de aceasta, fruntaşii revoluţionari au manifestat prudenţă faţă de includerea acestui obiectiv în programele oficiale, păstrându-şi solicitările în limite „legale” : respectarea autonomiei Principatelor în conformitate cu vechile tratate şi unirea teritoriilor româneşti din Imperiul Habsburgic într-un „ducat autonom”; cu recunoaşterea drepturilor naţiunii române. Programele de la Braşov şi Cernăuţi au solicitat deschis probleme ca: înlăturarea Regulamentelor Organice şi protectoratului rus, unirea şi independenţa românilor, probleme ce reuneau în jurul lor toate forţele sociale şi politice româneşti.

A. Moldova. Aici s-a manifestat opoziţia faţă de domnitorul Mihail Sturdza, la care a participat boierimea mică şi mijlocie, o parte a marii boierimi de orientare liberală şi mai ales elita intelectuală. Domnitorul era adeptul ideilor conservatoare şi a rezolvării crizei politice interne fără convulsii sociale. La 27 martie/8 aprilie 1848

81

reprezentanţii boierimii liberale şi ai orăşenilor din Moldova s-au întrunit la Iaşi într-o adunare de protest contra regimului autoritar patronat de Mihail Sturdza (adunarea de la Hotelul Petersburg), cerând limitarea puterii acestuia prin instituţii reprezentative şi instaurarea unui regim politic liberal moderat, care să stimuleze dezvoltarea economică. Cererile lor au stat la baza Petiţiunii-proclamaţiune (program în 35 de puncte) întocmită de comitetul revoluţionar condus de V. Alecsandri, pentru a fi înaintată domnitorului. Boierimea moldoveană dorea reformarea regimului prin măsuri moderate, atitudine explicabilă prin autoritarismul lui Sturdza şi temerea faţă de o intervenţie armată a Rusiei, care avertizase că nu va tolera mişcări revoluţionare (aşa se explică şi primul punct al Petiţiunii-proclamaţiune, introdus de revoluţionari din considerente tactice).

Autorităţile i-au arestat pe manifestanţi; câţiva au reuşit să se refugieze în celelalte provincii româneşti, unde au participat la acţiunile revoluţionare. Revoluţionarii moldoveni, puternic impresionaţi de Adunarea de la Blaj, din mai 1848, au redactat un legământ, la Braşov, la 12 mai, intitulat Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei. Tot în exil, dar la Cernăuţi, Mihail Kogălniceanu elaborează Dorinţele partidei naţionale în Moldova, în august 1848. Acest program va fi dezvoltat ulterior într-un Proiect de constituţie. Între obiectivele înscrise reţin atenţia: independenţa şi unirea Principatelor („unirea Moldovei şi Valahiei într-un stat neatârnat românesc” din programul de la Braşov şi unirea considerată „cheia bolţii iară de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional” din programul de la Cernăuţi). Apar deosebiri în soluţiile pentru rezolvarea problemei agrare: emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor clăcaşi (fără despăgubire la Braşov şi cu despăgubire la Cernăuţi). Intervenţia armatei ţariste a pus capăt agitaţiilor din Moldova în iulie 1848.

B. Ţara Românească. Dacă întrunirea de la Iaşi, de la Hotelul Petersburg, din 27 martie 1848, cu greu poate fi considerată o veritabilă revoluţie, domnitorul Mihail Sturdza acţionând rapid pentru înăbuşirea protestelor, în Ţara Românească, mişcarea revoluţionară a dus la instaurarea unui regim revoluţionar, care a durat până în septembrie 1848, când trupele otomane au impus căimăcămia boierului conservator Constantin Cantacuzino.

În Ţara Românească, evenimentele s-au desfăşurat pe cale revoluţionară, după model francez. Principalele forţe participante au fost: Societatea Secretă Frăţia; grupul de exilaţi români aflaţi la Paris; negustori, intelectuali, boierime liberală; ofiţeri şi populaţie urbană. Revoluţia urmărea răsturnarea regimului existent şi edificarea unuia nou, modern.

La 9 iunie, la Islaz, s-a desfăşurat o adunare populară, unde Ion Eliade Rădulescu a prezentat un program. Proclamaţia prezentată în faţa adunării populare se baza pe principiul suveranităţii poporului şi conţinea, pe lângă obiectivele naţionale şi sociale, cereri privind: organizarea unui regim politic quasi-republican, cu domn responsabil ales din cinci în cinci ani, adunare obştească din toate categoriile sociale, miniştri responsabili, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Insurecţia din Bucureşti declanşată la 11 iunie 1848, l-a silit pe domnitorul Gheorghe Bibescu să accepte programul revoluţiei drept constituţie şi să formeze un guvern cu miniştri dintre fruntaşii mişcării. După retragerea consulului rus din Bucureşti, domnitorul Gheorghe

82

Bibescu abdică şi fuge în Transilvania pe 13 iunie, încredinţând conducerea ţării unui guvern provizoriu prezidat de mitropolitul Neofit.

Guvernul provizoriu, în lipsa unui corp reprezentativ, exercita atât puterea executivă, cât şi pe cea legislativă şi avea misiunea de a organiza noul regim pe baza celor 21 puncte ale Proclamaţiei de Islaz. Principiile care au stat la baza activităţii sale au fost libertatea, egalitatea, fraternitatea. Pe plan intern guvernul provizoriu: a decretat desfiinţarea rangurilor boiereşti şi a cenzurii, acordându-se libertate presei; a adoptat drapelul naţional tricolor cu deviza „Dreptate, Frăţie”; a eliberat robii; a interzis bătaia şi pedeapsa cu moartea; a înfiinţat Garda Naţională - pusă sub comanda lui Gheorghe Magheru, numit căpitan general - şi corpul Comisarilor de Propagandă, a căror atribuţie era explicarea programului de la Islaz; a eliberat deţinuţii politici. O Comisie a Proprietăţii, înfiinţată de guvern în iulie 1848 pentru a rezolva problema agrară prin reglementarea raporturilor dintre proprietari şi clăcaşi, nu a reuşit să-şi ducă la bun sfârşit misiunea din cauza opoziţiei înverşunate a proprietarilor şi a intervenţiei otomane, fiind desfiinţată în august 1848.

Forţele contrarevoluţionare interne au pus la cale înlăturarea guvernului revoluţionar, dar primele tentative au eşuat datorită sprijinului acordat de populaţie noii puteri. La insistenţa Rusiei, însă, trupele otomane conduse de Suleiman-Paşa au pătruns în ţară. Într-o primă etapă, reprezentantul Porţii, Suleiman Paşa, a condamnat revoluţia şi a obligat la înfiinţarea unei Locotenenţe Domneşti, compusă din Ion Eliade Rădulescu, Nicolae Golescu şi Christian Tell (29 iulie 1848). Această soluţie a nemulţumit Rusia şi Imperiul Otoman. După noi presiuni ruseşti, Suleiman a fost înlocuit cu Fuad-Paşa, care a primit ordin de reprimare a revoluţiei. La 13/25 septembrie 1848 trupele otomane au ocupat Bucureştiul, reprimând rezistenţa armată a unităţii de pompieri din Dealul Spirii, condusă de Pavel Zăgănescu. Două zile mai târziu, armatele ruse din Moldova au trecut Milcovul, cooperând cu forţele otomane la restabilirea regimului regulamentar în Ţara Românească.

C. Transilvania, Banat, Bucovina. În aceste provincii, aspectele sociale şi politice au fost amplificate de dorinţa românilor de a obţine emanciparea naţională. La mişcarea revoluţionară a participat elita burgheză, ecleziastică şi intelectuală, alături de ţărănime. În Transilvania s-a manifestat un conflict etnic între români si maghiari, determinat de programul naţional al revoluţionarilor maghiari, care îşi propuneau restaurarea Ungariei medievale. De fapt, disensiunile între revoluţionarii români şi cei maghiari s-au ivit încă de la început, ca urmare a abordării diametral opuse a problemei naţionale. În timp ce românii solicitau „drepturi pentru naţiunea română”, maghiarii conduşi de Lajos Kossuth nu recunoşteau decât drepturile şi libertăţile pentru conaţionalii lor. Ei au hotărât, în martie 1848, să nu recunoască individualităţile naţionale din Ungaria, să impună folosirea exclusivă a limbii maghiare în stat şi să proclame uniunea Transilvaniei şi a Comitatelor din Partium cu Ungaria. Protestele românilor au luat forma celor trei Adunări Populare de la Blaj:

• 18 aprilie: adunarea care a testat atitudinea populaţiei faţă de programul politic naţional, pregătind totodată adunarea din mai;

• 3-5 mai: Marea Adunare Naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj (40.000 de participanţi), care a proclamat independenţa naţiunii române şi a adoptat Petiţiunea Naţională, un program în 16 puncte redactat de Simion Bărnuţiu. În

83

Petiţiunea Naţională se cerea: independenţa naţiunii române, reprezentare proporţională în toate instituţiile ţării, dreptul de a folosi limba română în legislaţie şi administraţie, independenţa Bisericii Ortodoxe Române, înfiinţarea de şcoli româneşti în toate satele şi oraşele, precum şi a unei universităţi, desfiinţarea iobăgiei fără răscumpărare şi împroprietărirea ţăranilor, asigurarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, elaborarea unei noi Constituţii a Transilvaniei şi respingerea ideii de „uniune” cu Ungaria. Adunarea propunea şi înfiinţarea unui organ executiv, Comitetul Naţional de la Sibiu, condus de Andrei Şaguna, care să coordoneze acţiunea politică românească. Mai multe petiţii au fost trimise Dietei din Cluj şi Curţii Imperiale din Viena. La 18 mai 1848, Dieta din Cluj cu preponderenţă maghiară, a votat pentru unirea, de fapt, anexarea Transilvaniei la Ungaria, măsură sancţionată de împărat la 29 mai 1848. Astfel se anula autonomia Principatului. Eşecul misiunilor româneşti şi sancţionarea uniunii cu Ungaria de către împărat au determinat trecerea de la faza legalistă a revoluţiei la cea armată. Datorită rezistenţei românilor, unificarea politică şi administrativă a Transilvaniei cu Ungaria a eşuat, iar colaborarea dintre autorităţile maghiare şi cele austriece a încetat.

• 3-16 septembrie: a treia Adunare de la Blaj, care a hotărât: organizarea militară a provinciei pentru a apăra suveranitatea teritoriilor româneşti (obiectiv naţional al revoluţiei române din Transilvania); înarmarea poporului; formarea a 15 legiuni româneşti; preluarea cu forţă armată a administraţiei provinciei din mâinile maghiarilor şi organizarea administrativă a 15 prefecturi sub conducerea Comitetului Naţional de la Sibiu. Între lunile octombrie 1848 şi iulie 1849 s-a declanşat un război civil între trupele austriece şi cele maghiare, ultimele conduse de generalul polonez Iosif Bem. Românii s-au retras în Munţii Apuseni, sub conducerea lui Avram Iancu. Armata guvernului de la Budapesta a reuşit să restabilească controlul maghiar în teritoriile deschise ale Transilvaniei. Totuşi, nici o armată maghiară nu a putut să pătrundă în zona Munţilor Apuseni apărată de moţii conduşi de Avram Iancu.

Conflictele dintre maghiari şi austrieci au dus la o reconsiderare a poziţiei Vienei faţă de români, astfel încât, prin Constituţia din 4 martie 1849, împăratul Franz Joseph recunoştea autonomia Transilvaniei. Între români şi maghiari au început tratative mediate iniţial de deputatul român Ioan Dragoş şi continuate cu succes de Nicolae Bălcescu. La 2 iulie 1849 se semna Proiectul de Pacificare de la Seghedin, care recunoştea unele drepturi ale românilor, dar nu prevedea renunţarea la unirea Transilvaniei cu Ungaria. Soarta revoluţiei a fost decisă de contraofensiva trupelor celor două Imperii, Austriac şi Ţarist: la 1/13 august 1849, la Şiria, lângă Arad, armata maghiară a capitulat în faţa armatei ţariste, chemată în ajutor de Curtea vieneză. Împăratul a anulat promisiunile făcute românilor.

În Bucovina, românii au acţionat pentru păstrarea caracterului istoric al provinciei şi respectarea naţiunii române. La 8/20 mai 1848, adunarea populară de la Cernăuţi condusă de E. Hurmuzaki, convocată din iniţiativa Comitetului de Acţiune, a precizat obiectivele revoluţiei, cuprinse ulterior în Petiţia ţării, redactată în luna iulie: separarea Bucovinei de Galiţia şi organizarea sa pe baze autonome; o Dietă care să cuprindă reprezentanţi ai tuturor stărilor şi o conducere proprie în administraţie, justiţie şi politică; independenţa Episcopiei Bucovinei; alegerea episcopului de un Congres local din clerici şi mireni; conservarea naţionalităţii române şi înfiinţarea de

84

şcoli naţionale; egalitatea în faţa legii; libertatea comerţului; desfiinţarea clăcii şi dijmei.

În Banat, provincie integrată Ungariei la sfârşitul secolului al XVIII-lea, mişcarea de eliberare naţională a îmbrăcat tot forma unor adunări populare. În fruntea bănăţenilor s-a remarcat Eftimie Murgu, adept al unirii Banatului cu Transilvania. La 15/27 iunie 1848, Adunarea de la Lugoj, prezidată de Eftimie Murgu, a adoptat Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat, prin care se cerea: respectarea naţionalităţii româneşti, oficializarea limbii române, înarmarea poporului şi autonomia provinciei.

D. Semnificaţia revoluţiei de la 1848. Proiectul politic paşoptist a fost opera intelectualilor liberali care i-au definit obiectivele şi au condus revoluţia. Nicolae Bălcescu, unul dintre autorii proiectului politic revoluţionar paşoptist, a surprins constituirea şi maturizarea lui treptată. Obiectivele proiectului erau: • autonomia şi independenţa (obiectiv naţional);• unirea românilor într-un singur stat (obiectiv naţional); • reforma agrară (obiectiv economico-social); • drepturi şi libertăţi politice (obiectiv politic); • modernizarea instituţiilor (obiectiv politic); • o nouă organizare a puterilor în stat (obiectiv politic).

S-au formulat trei soluţii în vederea ameliorării statutului juridic extern al Principatelor: autonomia (Proclamaţia de la Islaz), independenţa (Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei), constituirea unui Regat al României sub garanţia europeană (propunere făcută de Ioan Maiorescu Parlamentului german de la Frankfurt pe Main). Unirea românilor într-un singur stat nu a fost formulată în programele de la Iaşi, Islaz, Bucureşti şi Blaj din motive strategice. A fost înscrisă în programul revoluţionarilor moldoveni de la Braşov (Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei) şi în programul de la Cernăuţi (Dorinţele partidei naţionale în Moldova) redactat de Mihail Kogălniceanu. Deşi revoluţionarii munteni nu au înscris ideea unităţii naţionale în programe, C.A. Rosetti, în gazeta Pruncul român, publica în iunie 1848 articolul „Către fraţii noştri din Moldova”, în care făcea un apel la unire. Aceeaşi idee este susţinuta şi de gazeta Poporul suveran. În Transilvania, idealul naţional este exprimat pe Câmpia Libertăţii de la Blaj în expresia „noi vrem să ne unim cu ţara”. Pentru a nu irita imperiile vecine, această idee nu a fost inclusă în programele revoluţionare adoptate la Iaşi, Islaz sau Blaj. Problema agrară a constituit principala problemă socială a revoluţiei, parte componentă a problemei proprietăţii. Soluţiile propuse au fost diferite, de la o soluţie moderată în programul de la Iaşi (Petiţiunea proclamaţiune), până la soluţia radicală în programul emigraţiei moldovene de la Braşov. În Ţara Românească s-a constituit o Comisie a proprietăţii care avea în vedere reglementarea raporturilor dintre proprietari şi ţărani. Programul politic paşoptist a fost pus în aplicare în timpul domniei lui Al.I. Cuza.

AnexePetiţiunea-proclamaţiune a boierilor şi notabililor moldoveni, Iaşi, 27 martie

1848„1. Sfânta păzire a Regulamentului, în tot cuprinsul seu şi fără nici o răstălmăcire.

[...] 3. Siguranţa personală, adecă nimeni să nu poată fi pedepsit decât pe temeiul legilor şi în urmarea unei hotărâri judecătoreşti. 4. Grabnica îmbunătăţire a stării locuitorilor săteni [...]. 8. Reforma şcoalelor pe o temelie largă şi naţională, spre

85

răspândirea luminărilor în tot poporul. 30. Fiecare pământean să aibă dreptul de a adresa jalbă Obştescii Adunări.”

Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei, Braşov, 12 mai 1848„1. Desfiinţarea boerescului şi a orice alte dări ale lăcuitorilor săteni către propri-

etari. 3. Împroprietărirea lăcuitorilor săteni fără nici o răscumpărare din partea lor. 4. Nimicirea tuturor privilegiilor şi prin urmare: deopotriva purtare a sarcinilor statului de cătră tot poporul în deobşte, precum şi deopotriva împărtăşanie a lui la toate driturile politice şi ţivile. 5. Întemeierea instituţiilor ţării pe prinţipiile de libertate, egalitate şi frăţietate, dezvoltate în toată întinderea lor. 6. Unirea Moldovei şi a Valahiei într-un singur stat neatârnat, românesc."

Proclamaţia de la Islaz, 9 iunie 1848„Pe scurt, poporul român, recapitulând, decretă: 1. Independenţa sa administrativă

şi legislativă pe temeiul tractatelor lui Mircea şi Vlad şi neamestec al nici unei puteri din afară în cele dinăuntru ale sale. 2. Egalitatea drepturilor politice [...]. 4. Adunanţă generală compusă din reprezentanţi ai tuturor stărilor societăţii. 5. Domn responsabil, ales pe cinci ani şi căutat în toate stările soţietăţii. 12. Emancipaţia mănăstirilor închinate. 13. Emancipaţia clăcaşilor ce se fac proprietari prin despăgubire [...]. 22. Convocarea îndată a unei Adunanţe Generale Extraordinare Constituante alese [...] a face Constituţia ţării pe temeiul acestor 21 articole decretate de poporul român.”

Petiţiunea naţională, Blaj, 4 mai 1848„1. Naţiunea română rezimată pe principiul libertaţei, egalitaţei şi frăţiei pretinde

independenţa sa naţională în respectul politic, ca să figureze în numele său; ca naţiunea română să-şi aibă reprezentanţii săi la Dieta ţării în proporţiune cu numerul său [...] 2. Naţiunea română pretinde, ca biserica română fără distincţiune de confesiune să fie şi să rămână liberă, independinte de la oricare altă biserică [...]. 3. Naţiunea română (...] cere fără întârziere desfiinţarea iobăgiei fără nici o despăgubire din partea ţăranilor iobagi [...]. 6. Naţiunea română cere, ca conlocuitoriele naţiuni neci de cum să nu iee la dezbătere cauza uniunei cu Ungaria pănă când naţiunea română nu va fi naţiune constituită şi organizată cu vot deliberativ şi decisiv în camera legislativă [...]. 7. Naţiunea română cere libertatea de a vorbi, de a scrie şi a tipări fără nici o censură. [...] 13. Naţiunea română pretende portarea comune a sarcinilor publice după starea şi averea fiecăruia şi ştergerea privilegielor.”

Documentul programatic

Obiectiv naţional Obiectiv politic Obiectiv economico-

86

social1.Petiţiunea

proclamaţiune a boierilor şi notabililor moldoveniIasi-Moldova

8. Reforma şcoalelor pe o temelie largă şi naţională, spre răspândirea luminărilor în tot poporul

3. Siguranţa personală, adecă nimeni să nu poată fi pedepsit decât pe temeiul legilor şi în urmarea unei hotărâri judecă-toreşti.30. Fiecare pământean să aibă dreptul de a adresa jalbă Obştescii Adunări.

4. Grabnica îmbunătăţire a stării locuitorilor săteni.

2. Prinţipiile noastre pentru reformarea patrieiBrasov

6. Unirea Moldovei şi a Valahiei într-un singur stat neatârnat, românesc.

5. Întemeierea instituţiilor ţării pe prinţipiile de libertate, egalitate şi frăţietate, dezvoltate în toată întinderea lor.

1. Desfiinţarea boerescului şi a orice alte dări ale lăcuitorilor săteni către proprietari.3. Împroprietărirea lăcuitorilor săteni fără nici o răscumpărare din partea lor.4. Nimicirea tuturor privilegiilor şi prin urmare: deopotriva purtare a sarcinilor statului de cătră tot poporul îndeobşte, precum şi deopotriva împărtăşanie a lui la toate driturile politice şi ţivile.

3. Proclamaţia de la IslazTara Romaneasca

1. Independenţa sa administrativă şi legislativă pe temeiul tractatelor lui Mircea şi Vlad şi neamestec al

2. Egalitatea drepturilor politice.4. Adunanţă generală compusă din reprezentanţi ai tuturor stărilor

13. Emancipaţia clăcaşilor ce se fac proprietari prin despăgubire.

87

nici unei puteri din afară în cele dinăuntru ale sale.12. Emancipaţia mănăstirilor închinate.

societăţii.5. Domn responsabil, ales pe cinci ani şi căutat în toate stările soţietăţii.22. Convocarea îndată a unei Adunanţe Generale Extraordinare Constituante alese a face Constituţia ţării pe temeiul acestor 21 articole decretate de poporul român.

4. Petiţiunea NaţionalăBlaj-Transilvania

1. Naţiunea română rezimată pe principiul libertaţei, egalitaţei şi frăţiei pretinde independenţa sa naţională în respectul politic, ca să figureze în numele său;1. [...] ca naţiunea română să-şi aibă reprezentanţii săi la Dieta ţării în proporţiune cu numerul său.2. Naţiunea română pretinde, ca biserica română fără distincţiune de confesiune să fie şi să rămână liberă, independinte de la

7. Naţiunea română cere libertatea de a vorbi, de a scrie şi a tipări fără nici o censură.8. Naţiunea română cere ase-curarea libertatei personale, nemine să nu se potă prinde sub vreun pretestu politic.

3. Naţiunea română (...] cere fără întârziere desfiinţarea iobăgiei fără nici o despăgubire din partea ţăranilor iobagi.13. Naţiunea română pretende portarea comune a sarcinilor publice după starea şi averea fiecăruia şi ştergerea privi-legielor.

88

oricare altă biserică.6. Naţiunea română cere, ca conlocuitoriele naţiuni neci de cum să nu iee la dezbătere cauza uniunei cu Ungaria pănă când naţiunea română nu va fi naţiune constituită şi organizată cu vot deliberativ şi decisiv în camera legislativă.

5. Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat

Respectarea naţionalităţii româneşti; oficializarea limbii române; înarmarea poporului; autonomia provinciei şi transformarea Banatului într-un „căpitănat general”.

6. Petiţia ţăriiBucovina

Separarea Bucovinei de Galiţia şi organizarea sa pe baze autonome; independenţa Episcopiei Bucovinei faţă de Mitropolia Ortodoxă de la Karlowitz; alegerea episcopului de un

Dietă care să cuprindă reprezentanţi ai tuturor stărilor.Egalitatea în faţa legii.

Libertatea comerţului.Desfiinţarea clăcii şi dijmei.

89

Congres local din clerici şi mireni; conservarea naţionalităţii române şi înfiinţarea de şcoli naţionale; conducere proprie în administraţie, justiţie şi politică.

2. CONSTITUIREA STATULUI ROMÂN MODERN

90

2.1. Unirea Principatelor Române.În timpul Revoluţiei de la 1848-1849, ideea de unitate a fost formulată diferit de

la o provincie la alta, în funcţie de contextul intern şi extern. Ea a apărut cu claritate în gazetele Pruncul român şi Poporul Suveran de la Bucureşti, în documentele re-dactate de revoluţionarii moldoveni refugiaţi la Braşov (mai 1848) sau Cernăuţi (august 1848), precum şi în cadrul Marii Adunări Naţionale de la Blaj din 3-5 mai 1848, unde s-a strigat „Noi vrem să ne unim cu ţara!”.

În 1849, după intervenţia militară otomană care a pus capăt evenimentelor revoluţionare din Ţara Românească, Rusia şi Turcia semnează Convenţia de la Balta-Liman. Potrivit acesteia, regimul politic regulamentar a fost reintrodus, dar a suferit câteva modificări, în sensul accentuării tutelei politice a puterilor suzerane ori protectoare, dar şi al sporirii autorităţii domnului. Domnul nu mai era ales, ci numit de ţar şi de sultan; durata domniei era fixată la şapte ani; Adunările erau dizolvate si înlocuite cu divanuri alcătuite exclusiv din mari boieri numiţi de domn. Puterea suzerană şi cea protectoare controlau activitatea domnilor, dorind să suprime răspândirea ideilor liberale şi naţionale şi să menţină stabilitatea politică.

Domnii numiţi în temeiul Convenţiei de la Balta-Liman, Grigore Alexandru Ghica în Moldova şi Barbu Ştirbei în Ţara Românească, au domnit până în 1856. Adepţi ai unui reformism etatist de tip iluminist, ambii au avut merite incontestabile în modernizarea societăţii şi a statelor româneşti, încurajând dezvoltarea economică şi învăţământul. În Moldova, Grigore Alexandru Ghica a permis reîntoarcerea exilaţilor revoluţionari şi organizarea mişcării unioniste, spre deosebire de omologul său muntean, care, fără a fi vădit antiunionist, a preferat să evite orice tip de agitaţie politică. De asemenea, tot Grigore Al. Ghica a decretat emanciparea robilor ţigani (1856), a aprobat tipărirea letopiseţelor Moldovei, a desfiinţat cenzura şi a decretat libertatea presei.

Pe plan internaţional, în 1853, în relaţiile dintre Rusia şi Poartă survine o nouă criză majoră. Izbucnirea războiului Crimeii (1853-1856) între Rusia şi Turcia şi implicarea Angliei (1854), Franţei (1854) şi Sardiniei (1855) în conflict de partea

91

Porţii au afectat spaţiul românesc. Noua fază a problemei orientale a debutat cu ocuparea Principatelor de către trupele ruseşti, iar după retragerea acestora, de către cele austriece şi turceşti. Domnitorii s-au refugiat în Austria. Rusia a fost înfrântă şi a acceptat negocierile de pace de la Paris. Războiul a prilejuit cunoaşterea problemei româneşti în cercurile diplomatice europene, ca urmare a propagandei desfăşurate de revoluţionarii români aflaţi în exil după înfrângerea revoluţiei de la 1848. Existenţa în rândul românilor a unui puternic curent unionist şi interferarea intereselor Marilor Puteri în sud-estul Europei au făcut ca problema unirii Principatelor să devină o problemă europeană. Ea a fost discutată în cadrul Conferinţei de la Viena (martie 1855), precum şi a Congresului de pace de la Paris (1856) care punea capăt războiului Crimeii (1853 -1856).

Congresul de pace de la Paris (februarie – martie 1856). La Paris, cele şapte ţări participante au avut atitudini diferite, în funcţie de propriile interese. Franţa sprijinea unirea, pentru că astfel împăratul Napoleon al III-lea, prin ministrul său de externe, contele Walewski, spera să-şi refacă prestigiul european; Sardinia şi Prusia considerau că prin unirea Principatelor Române îşi vor „deschide drum” pentru constituirea propriilor state naţionale – italian şi, respectiv, german; Rusia, înfrântă în războiul Crimeii, „juca” după „muzica” Franţei; Anglia, s-a arătat favorabilă unirii, apoi şi-a schimbat atitudinea; Austria şi Turcia erau împotrivă, deoarece nu doreau să-şi piardă influenţa în teritoriile româneşti.

Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18 martie 1856) prevedeau înlocuirea protectoratului Rusiei asupra Principatelor cu garanţia colectivă a marilor puteri, menţinerea suzeranităţii otomane, garantarea independenţei administrative, revizuirea legilor fundamentale (Regulamentele Organice), integrarea în graniţele Moldovei a trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigaţiei pe Dunăre, a comerţului şi a cultelor, neutralizarea Mării Negre, dreptul la armată naţională ş.a. Marile Puteri pregăteau alegerea unor adunări consultative speciale – numite Adunări ad-hoc – în fiecare Principat, care aveau misiunea de a face cunoscută unei comisii internaţionale părerea românilor asupra unirii şi problemelor importante. Rezoluţiile acestor adunări urmau să fie prezentate conferinţei Marilor Puteri, organizată la Paris, unde urmau să se ia deciziile finale, comunicate ulterior românilor sub forma unui decret promulgat de sultan. Trupele militare străine trebuiau să fie retrase. Poarta numea în mod provizoriu caimacami, locţiitori ai domnului, pentru a supraveghea şi a menţine stabilitatea în cele două ţări româneşti. Hotărârile marilor puteri din 1856 au fost importante pentru români, deoarece urmăreau să împiedice expansiunea Imperiului Rus spre sud-estul Europei.

Rolul Adunărilor Ad-hoc (septembrie-decembrie1857). Prevederile Tratatului de pace de la Paris nu aveau drept rezultat realizarea imediată a unirii, dar înlocuirea protectoratului Rusiei crea condiţii dintre cele mai favorabile înfăptuirii acesteia. Exista posibilitatea ca românii înşişi să hotărască asupra viitorului lor. Mişcarea unionistă s-a intensificat pe plan intern după ce revoluţionarii exilaţi au putut să

92

revină în ţară. În locul celor doi domni, al căror mandat expirase în 1856, Poarta a numit caimacami care să conducă Principatele.

Alegerile pentru Adunările Ad-hoc au evidenţiat disputa dintre partizanii unirii („partida naţională”) şi forţele ostile care se bazau pe sprijinul Austriei, Angliei şi Turciei. În aceste alegeri clerul, marea proprietate şi orăşenii votau direct, iar mica proprietate şi ţăranii indirect, prin delegaţi. Pentru prima oară în Ţările Române prevederile electorale se întemeiau pe avere, nu pe originea socială, iar adunările care se constituiau în temeiul lor aveau un anume grad de reprezentativitate. Falsificarea alegerilor din Moldova de către caimacamul Nicolae Vogoride (cu sprijinul Turciei), a creat o stare de tensiune internă şi internaţională. Fruntaşii unionişti au adus la cunoştinţă Comisiei europene de la Bucureşti falsificarea alegerilor în Moldova. În august 1857, prin întâlnirea de la Osborne dintre Napoleon al III-lea şi regina Victoria, situaţia s-a dezamorsat, încheindu-se un compromis: Anglia a acceptat organizarea unor noi alegeri în Moldova (în care forţele unioniste au obţinut victoria), iar Franţa a renunţat la principiul unirii depline sub un principe străin. Adunările ad-hoc nu puteau lua hotărâri, ci doar făceau propuneri marilor puteri. Ambele adunări au adoptat propuneri asemănătoare, între care unirea Principatelor într-un stat sub numele de România şi aducerea pe tronul ţării a unui principe străin, dintr-o familie domnitoare europeană care să-şi crească moştenitorii în religia ţării, respectarea autonomiei, neutralitatea şi inviolabilitatea teritoriului noului stat, adunare legislativă şi guvern constituţional reprezentative, sub garanţia colectivă a Marilor Puteri. S-au adus în discuţie şi alte probleme: rezolvarea chestiunii agrare, organizarea internă etc. După exprimarea românilor, adunările s-au dizolvat, iar marile puteri au luat act de ele prin Convenţia de la Paris, care a servit drept constituţie Principatelor până în 1864.

Convenţia de la Paris. În 1858 s-a întrunit Conferinţa Marilor Puteri la Paris, în cadrul căreia comisia de anchetă prezenta raportul său asupra dorinţelor românilor şi, după dezbateri prelungite, se aproba la 7/19 august Convenţia de la Paris, care oferea Principatelor o nouă organizare internă, înlocuind Regulamentele Organice. Convenţia de la Paris menţinea suzeranitatea Porţii otomane, sub garanţia colectivă a celor şapte puteri semnatare ale Tratatului de la Paris. Principatele Unite Moldova şi Valahia urmau să aibă fiecare câte un domnitor, ales pe viaţă de Adunarea electivă din fiecare principat. Domnii reprezentau puterea executivă si nici un act al lor nu avea valoare dacă nu era contrasemnat de ministrul de resort. Puterea legislativă se exercita colectiv de către domn, adunarea legislativă a fiecărui principat şi Comisia Centrală de la Focşani. Adunările funcţionau ca un parlament unicameral, care dezbătea şi adopta legile, fără a avea însă iniţiativă legislativă. Guvernele erau alcătuite din miniştri numiţi de domnitori, responsabili în faţa acestora şi a Adunărilor elective. În afara instituţiilor separate existau şi trei instituţii comune: Comisia Centrală de la Focşani (care elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie (cu sediul tot la Focşani) şi armata. Convenţia de la Paris prevedea principii de organizare şi modernizare a viitorului stat (separaţia puterilor în stat, desfiinţarea privilegiilor de clasă, egalitatea în faţa legii, drepturi politice pentru

93

creştini, libertatea individuală, accesul liber la funcţiile publice, garantarea proprietăţii); de asemenea, se sublinia necesitatea reglementării raporturilor dintre proprietari şi ţărani. Convenţia era completată de un act electoral, care stabilea sistemul de alegeri pentru cele două adunări; alegătorii se împărţeau, în funcţie de venit (vot cenzitar), în alegători direcţi şi alegători indirecţi (votau prin intermediul unor delegaţi). Acest act constituţional adoptat la Paris nu împlinea, dar nici nu anula speranţa de unire a românilor.

Convenţia de la Paris avea atributele unei Constituţii, înlocuind Regulamentele Organice; a fost valabilă până în anul 1864. Prin actul adoptat la Conferinţa de la Paris din 1858 s-au creat condiţiile realizării unităţii naţionale prin însăşi voinţa românilor. Faptul că nu se specifica în Convenţie obligativitatea ca cei doi domni să fie diferiţi ca persoană, oferea posibilitatea de a se face primul pas şi cel mai important spre unirea Principatelor. Prin abolirea rangurilor şi privilegiilor boiereşti şi consacrarea egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii, Convenţia de la Paris punea capăt Vechiului Regim şi crea premisele instaurării regimului modern. Prevederile ei au constituit un pas hotărâtor pe drumul realizării unirii Principatelor, exprimând susţinerea politică în primul rând a Franţei lui Napoleon al III-lea.

Dubla alegere ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza. În Moldova, Adunarea Electivă era dominată de reprezentanţii Partidei Naţionale. Conservatorii îi aveau drept candidaţi pe fostul domnitor Mihail Sturdza şi pe fiul acestuia, Grigore Sturdza. Forţele progresiste au reuşit să desemneze un singur candidat, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. El a fost ales domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859, fiind acceptat şi de conservatori, datorită vederilor sale moderate în comparaţie cu alţi posibili candidaţi. Alegerea lui Cuza semnifica triumful forţelor politice care militau pentru modernizarea societăţii.

Unirea s-a înfăptuit însă prin alegerea, la 24 ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza, ca domn al Ţării Româneşti. La Bucureşti, Adunarea Electivă era dominată de conservatori care doreau să aleagă pe unul din foştii domnitori: Gheorghe Bibescu sau Barbu Ştirbei. Ideea alegerii aceluiaşi domnitor în ambele Principate prinsese, însă, contur şi reprezentanţii Partidei Naţionale au făcut apel la populaţia capitalei pentru a-i determina pe conservatori să accepte alegerea lui Cuza. Sub presiunea maselor, unioniştii reuşesc să contracareze majoritatea conservatoare, Adunarea Electivă acceptând, după dezbateri furtunoase, propunerea de a-l desemna domn al Ţării Româneşti pe alesul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza. Cele două tabere au renunţat la candidaţii proprii, acceptând candidatura lui Cuza, care în 24 ianuarie 1859 a fost ales domn în unanimitate şi în Ţara Românească. Acest act politic a inaugurat politica faptului împlinit. Alegerea aceluiaşi domn în ambele Principate a produs uimirea Curţilor europene, dar şi admiraţia cercurilor progresiste. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat o perioadă hotărâtoare pentru consolidarea unirii şi modernizarea statului. În prima parte a domniei s-a realizat unificarea administrativă şi legislativă, s-a obţinut, din partea marilor puteri garante recunoaşterea unirii depline, iar în a doua parte a domniei au fost înfăptuite reforme în conformitate cu cerinţele epocii moderne.

94

2.2. Domnia lui Alexandru Ioan CuzaConsolidarea şi recunoaşterea internaţională unirii. Dubla alegere a lui

Alexandru Ioan Cuza a fost interpretată de marile puteri ca o încălcare a prevederilor Convenţiei de la Paris. Dina acest motiv, după 24 ianuarie 1859, viaţa politică a Principatelor era deosebit de complexă. Uniunea personală nu era recunoscută de Marile Puteri. La Iaşi şi la Bucureşti funcţionau două guverne şi două Adunări, iar organizarea administrativă era lipsită de unitate. Prin cipalele obiective ale noului domn erau recunoaşterea internaţională a dublei alegeri – pe plan extern, şi realizarea uniunii politice şi administrative depline şi recunoaşterea ei, precum şi alcătuirea unui plan de reforme care să modernizeze societatea românească – pe plan intern. Pe plan extern, prin Conferinţa organizată în martie 1859 la Paris, Franţa, Anglia, Rusia şi Sardinia au recunoscut actul de la 24 ianuarie; Austria şi Turcia şi-au dat acordul în septembrie 1859, dar numai pentru perioada domniei lui Cuza. Se consacra astfel uniunea personală a celor două Principate, prima etapă spre realizarea deplină a unirii.

Pe plan intern, a fost iniţiat un amplu program de consolidare a unirii: în domeniul administrativ s-au unificat serviciile de vamă; de asemenea, s-a centralizat administraţia telegrafului, s-au unificat armatele (reunite în tabăra de la Floreşti) şi cursul monetar. Capitala a fost stabilită la Bucureşti, s-a adoptat noua stemă (vulturul şi zimbrul), s-a extins administraţia românească şi în cele trei judeţe din sudul Basarabiei; pentru uniformizarea legislaţiei, Comisia Centrală de la Focşani (care şi-a desfăşurat activitatea între ianuarie 1859 – ianuarie 1862) a elaborat un proiect de Constituţie şi proiecte de lege agrară şi electorală. De asemenea, Cuza a promovat elemente ale burgheziei în aparatul de stat, a numit funcţionari moldoveni în Ţara Românească şi invers şi s-a preocupat de uniformizarea armatei, creându-se primul minister unic – cel de război (1860), condus de generalul Ioan Emanoil Florescu.

Pe plan extern, Cuza a iniţiat diverse acţiuni diplomatice: prin memorii adresate Marilor Puteri le solicita să fie de acord cu constituirea la Bucureşti a guvernului şi a Adunării unice; în septembrie 1860 a efectuat o vizită la Constantinopol, unde a fost primit ca un adevărat suveran etc. Ca urmare, puterile europene reunite în Conferinţa de la Constantinopol (septembrie- noiembrie 1861), au recunoscut deplina unire politică a Principatelor. Firmanul emis de sultan sublinia că unificarea deplină a instituţiilor era valabilă numai pe timpul domniei lui Cuza. În acest context favorabil au urmat importante evenimente politice: la 11 decembrie 1861, Cuza a proclamat unirea şi naşterea naţiunii române; la 22 ianuarie 1862 s-a constituit primul guvern unic, în frunte cu Barbu Catargiu, iar peste două zile şi-a deschis lucrările Adunarea legislativă a Principatelor Unite. La 24 ianuarie 1862, prima Adunare unică a Principatelor Unite adopta numele de România pentru noul stat şi proclama Bucureştiul capitală ţării.

Marile reforme. Guvernul Barbu Catargiu ( ianuarie – iunie 1862 ) . Primul guvern unic al Principatelor, format la 22 ianuarie 1862, a fost condus de Barbu

95

Catargiu. Era un guvern conservator, care reflecta structura Adunării unice. Comisia centrală de la Focşani a fost desfiinţată şi a fost creat un alt organism, Comitetul legislativ provizoriu. În primăvara anului 1862 a fost elaborată o lege a presei. Principala problemă a societăţii româneşti din această perioadă era, însă, problema agrară, iar soluţionarea acesteia era susţinută de toate forţele politice. Modalităţile de rezolvare preconizate erau însă diferite. Conservatorii, care reprezentau interesele moşierimii, susţineau desfiinţarea clăcii, dar nu erau de acord cu împroprietărirea ţăranilor, dorind să menţină intactă marea proprietate. Prin urmare, guvernul punea în discuţia Adunării, în primăvara anului 1862, un proiect de lege rurală (întocmit încă din 1860 de Comisia Centrală de la Focşani) care reflecta viziunea conservatorilor de rezolvare a problemei agrare, însă Alexandru Ioan Cuza a refuzat să-l sancţioneze.

Guvernul Nicolae Kretzulescu (iunie 1862 – octombrie 1863) . Guvernarea cabinetului Barbu Catargiu s-a încheiat o dată cu asasinarea, în condiţii neelucidate până astăzi, a primului-ministru (iunie 1862). S-a format imediat un guvern al căii de mijloc condus de Nicolae Kretzulescu, lider al liberalilor moderaţi. De la bun început guvernul a urgentat adoptarea măsurilor administrative având în vedere realizarea unirii depline: a unificat serviciile sanitare, a constituit Consiliul superior al instrucţiunii publice şi Direcţia generală a arhivelor statului. Guvernul a luat primele măsuri care vizau mănăstirile închinate, care aveau mari datorii către statul român. În 1860, Costache Negri, reprezentantul român la Constantinopol, depunea primul memoriu în această chestiune. În noiembrie 1862, averile mănăstirilor închinate au fost trecute în proprietatea statului, iar în ianuarie 1863 Adunarea a hotărât ca datoria lor să intre în bugetul statului.

Guvernul Mihail Kogălniceanu (octombrie 1863 – ianuarie 1865) . Considerat cel mai important guvern din timpul domniei lui Cuza pentru activitatea sa reformatoare, acest cabinet a fost instalat la 11 octombrie 1863. În noiembrie, la deschiderea lucrărilor Adunării, Cuza anunţa în mesajul său programul legislativ: reforma electorală şi agrară, organizarea armatei, reforma instrucţiunii publice, secu-larizarea averilor mănăstireşti etc. În decembrie 1863 a fost adoptată legea secularizării averilor mănăstireşti, transferându-se astfel întinse suprafeţe agricole în proprietatea statului. Trecerea sub controlul statului a averilor mănăstireşti, inclusiv ale mănăstirilor închinate, a întărit autonomia ţării. Legea secularizării averilor mânăstireşti a asigurat un fond funciar însemnat, care va fi folosit apoi pentru aplicarea Legii agrare din 14 august 1864. Pe 13 februarie 1864 a fost adoptată Legea privind înfiinţarea Consiliului de Stat, care era prezidat de domnitor şi elabora la cererea guvernului proiecte de legi.

În martie 1864 a început dezbaterea chestiunii rurale, care a accentuat confruntarea dintre guvern, sprijinit de domnitor, şi Adunare, dominată de marii proprietari funciari. Punerea proiectului legii rurale (agrare) în discuţia Legislativului (proiect care propunea desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor cu loturile pe care le aveau în folosinţă) a determinat forţele conservatoare care dominau Adunarea să dea un vot de blam guvernului. Cuza a preferat să menţină cabinetul şi să dizolve forul legislativ, dând astfel lovitura de stat din 2 mai 1864. Aceasta a fost însoţită de o

96

proclamaţie către armată şi de una către popor. De asemenea, a fost adoptat un nou act constituţional – numit Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, care extindea substanţial atribuţiile domnitorului –, precum şi o nouă lege electorală. Potrivit Statutului dezvoltător, noua lege fundamentală care înlocuia Convenţia de la Paris, domnitorul avea iniţiativa legilor elaborate de Consiliul de Stat şi, de asemenea, avea drept de veto. S-a trecut la sistemul legislativ bicameral, prin crearea celui de-al doilea corp legiuitor, Corpul Ponderator (Senatul), cu membri aleşi de Cuza. Regulamentul de funcţionare al acestuia era alcătuit de guvern, iar preşedintele Adunării era numit de domn. Statutul dezvoltător a fost aprobat printr-un plebiscit, organizat la 10 mai 1864. În iunie 1864, marile puteri au recunoscut modificările aduse Convenţiei de la Paris, acordând Principatelor dreptul de a schimba în viitor legile care priveau organizarea internă. Prin Statutul dezvoltător se trecea la un regim autoritar, în care atributele puterii executive erau sporite. Noua lege electorală, care împărţea corpul electoral în două categorii, alegători primari şi direcţi, mărea numărul alegătorilor: votul rămânea cenzitar, dar censul era mai mic în comparaţie cu dispoziţiile electorale ale Convenţiei de la Paris. Lovitura de stat a inaugurat o conducere autoritară a domnitorului, criticată vehement de opoziţie. Ea a fost justificată de imposibilitatea adoptării reformelor în condiţiile în care alegerile făcute în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Paris creau o majoritate conservatoare în Cameră.

Elaborată de Consiliul de Stat şi îmbunătăţită de guvern, Legea rurală a fost promulgată de domnitor la 14 august 1864. Aceasta elibera ţăranii clăcaşi de sarcinile de tip feudal (claca) şi îi împroprietărea cu pământul pe care-l foloseau, prin răscumpărare (despăgubire). Articolul 1 al legii oferea posibilitatea ţăranilor clăcaşi să devină proprietari deplini pe locurile supuse posesiunii lor. Suprafaţa de pământ pe care o primeau era stabilită în funcţie de numărul vitelor deţinute. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină, iar pământul nu putea fi înstrăinat sau ipotecat timp de 30 de ani. Ţăranii plăteau despăgubiri pentru clacă timp de 15 ani. Pământul acordat ţăranilor nu trebuia să depăşească 2/3 din suprafaţa moşiei, fără a socoti pădurile. Existau însă şi numeroase limite: întinderea mică a lotului, neîmproprietărirea unui număr destul de mare de ţărani etc. Totuşi, legea a întărit proprietatea ţărănească şi a îmbunătăţit situaţia unei părţi importante a locuitorilor satelor.

O altă lege însemnată a fost cea a instrucţiunii publice, promulgată la 7 decembrie 1864, prin care învăţământul devenea unitar, structurat pe trei cicluri: primar, care era gratuit şi obligatoriu, secundar şi superior. Tot în domeniul învăţământului este de remarcat înfiinţarea, în octombrie 1860, a Universităţii din Iaşi, cu patru facultăţi: drept, filozofie, ştiinţe, teologie. La 4 iulie 1864 se înfiinţa şi Universitatea din Bucureşti, care avea secţii de drept, ştiinţe şi filosofie (litere). În 1864 – 1865 au fost adoptate şi alte reforme care au contribuit la constituirea unui cadru nou de organizare a societăţii: în administraţie (legea comunală, legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene); în justiţie (elaborarea Codului penal - martie 1864, adoptarea noului Cod civil, în decembrie 1864); în domeniul organizării bisericeşti (legi care au diminuat rolul Bisericii în treburile civile şi au sporit dominaţia statului în

97

structura administrativă a acesteia); în comerţ (elaborarea Codului comercial, înfiinţarea Camerei de Comerţ); adoptarea sistemului unic de măsuri şi unităţi (septembrie 1864); în domeniul armatei – Legea organizării armatei (noiembrie 1864) ş.a. În ianuarie 1865, în urma unor neînţelegeri cu domnitorul, Mihail Kogălniceanu a demisionat. Cabinetele care i-au urmat au continuat politica reformatoare.

Politica externă. În această perioadă, Principatele au urmat în politica externă o direcţie proprie. Cuza a concentrat în mâinile sale toate pârghiile externe, pentru a evita eventualele oscilaţii provocate de viaţa internă. Domnitorul a susţinut mişcările de eliberare ale popoarelor din Europa Centrală şi Estică, emigraţia poloneză, pe cea maghiară şi pe cea bulgară de pe teritoriul român. A organizat şi coordonat propaganda românească în străinătate şi a susţinut dezvoltarea culturală a românilor din Imperiul Habsburgic, pentru care a alocat sume importante de la bugetul statului. Pentru a afirma individualitatea politică a statului român, a înfiinţat agenţii diplomatice la Constantinopol, Paris şi Belgrad, iar în 8 august 1862 a creat ministerul de externe, care avea ca scop coordonarea întregii politici externe. Domnia lui Cuza a coincis, astfel, unei perioade de creştere a prestigiului ţării. Raporturile cu puterea suzerană şi Puterile Garante se deosebeau esenţial de perioada anterioară. Pentru întărirea autonomiei ţării în relaţiile cu puterile europene, a fost sporită capacitatea militară, s-a încercat emiterea unei monede şi a unei decoraţii naţionale, s-a proclamat autocefalia Bisericii Ortodoxe Române faţă de Patriarhia de la Constantinopol (recunoscută, însă, mult mai târziu) etc.

Monstruoasa coaliţie şi sfârşitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Măsurile legislative modernizatoare adoptate de Alexandru Ioan Cuza au fost însoţite de anumite tendinţe autoritare, care i-au atras adversitatea oamenilor politici de toate orientările. Astfel, la începutul anului 1863 s-a conturat o grupare eterogenă formată din liberalii radicali conduşi de Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti şi conservatori, intrată în istorie sub numele de „monstruoasa coaliţie” care urmărea detronarea lui Cuza şi aducerea pe tronul ţării a unui principe străin. Liberalii radicali, continuatori ai ideologiei de la 1848, dorind o transformare economică şi socială radicală, după modelul Europei Occidentale, considerau măsurile luate de Cuza prea moderate. Conservatorii, în schimb, doreau păstrarea tradiţiilor şi privilegiilor epocii premergătoare revoluţiei, puternic afectate de politica reformatoare a domnitorului, şi insistau ca dezvoltarea să se facă lent şi fără schimbări radicale. Pentru ambele grupări, Cuza ducea o politică necorespunzătoare.

Deşi Cuza a reuşit să pună în aplicare ambiţiosul său program legislativ şi de organizare a unor instituţii moderne, poziţia i-a fost subminată de activitatea „monstruoasei coaliţii”. Conservatorii l-au criticat pentru reformele agrară şi electorală, iar liberalii radicali i-au reproşat că era prea moderat. Conştient de eşecurile domniei autoritare, domnitorul s-a gândit la abdicare. Liberalii radicali conduşi de Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti au organizat lovitura de stat de la 11 februarie 1866. Cuza a semnat actele de abdicare şi a plecat în străinătate, unde a murit în mai 1873. Locul domnitorului a fost luat de o locotenenţă domnească, compusă din Lascăr Catargiu,

98

generalul Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie. Domnia lui Al. I. Cuza a fost o etapă decisivă în modernizarea statului român: a însemnat, în primul rând, punerea în aplicare a programului de la 1848. Politica reformatoare şi întărirea statului român a reprezentat o premisă importantă în dobândirea independenţei. La abdicarea lui Cuza (11 februarie 1866), România modernă era, în esenţă, edificată.

2.3. Instaurarea dinastiei de HohenzollernIdeea aducerii prinţului străin nu era nouă, căci ea fusese formulată în memoriile

boiereşti şi în Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc din 1857. Pentru România anului 1866, această idee avea multiple semnificaţii: era o soluţie pentru consolidarea statului naţional (căci puterile europene recunoscuseră unirea doar pe timpul lui Cuza); se miza pe asigurarea stabilităţii interne, înlăturându-se lupta pentru domnie; prezenţa pe tronul ţării a unui reprezentant dintr-o mare familie domnitoare europeană putea să întărească prestigiul extern al ţării, reprezentând o garanţie pentru consolidarea autonomiei şi pentru pregătirea terenului în vederea dobândirii independenţei de stat a României. Înlăturarea lui Cuza a atras reacţia puterilor europene. În rândul acestora, întrunite în cadrul Conferinţei de la Paris din martie 1866, se auzeau voci care cereau desfacerea unirii: Rusia şi Turcia foloseau prilejul pentru a cere separarea şi ocupaţia militară. Apărea chiar propunerea ca românii să fie întrebaţi din nou asupra viitorului lor, ca în 1857, Poarta insistând pentru organizarea unor noi alegeri sub supravegherea comisarilor otomani. Austria a acţionat şi ea deschis pentru desfacerea unirii.

Pe plan intern, atât liberalii, cât şi conservatorii erau în majoritate în favoarea aducerii unui prinţ străin pe tronul României, ca soluţie eficientă şi sigură pentru stabilitatea politică şi socială. Prin intermediul Franţei şi cu acceptul Prusiei, s-a perfectat aducerea în ţară a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, înrudit cu regele Prusiei şi văr după mamă cu Napoleon al III-lea. Acesta a fost proclamat domn al României în urma plebiscitului din aprilie 1866. La 25 aprilie 1866, Carol a acceptat propunerea şi a obţinut acordul tatălui său, al regelui Prusiei şi al cancelarului prusac Otto von Bismarck pentru a pleca spre România. Deoarece unele puteri europene nu erau de acord cu această soluţie şi cereau alegerea unui nou domn pământean, cercurile politice româneşti au mers pe varianta „faptului împlinit”. Din cauza conflictului austro-prusac, prinţul a călătorit cu un paşaport fals până la Turnu Severin, fiind însoţit de Ion C. Brătianu. În dimineaţa zilei de 10 mai (care va fi Ziua Naţională a României până în 1947), Carol intra în Bucureşti, pe Podul Mogoşoaiei, îndreptându-se spre Mitropolie, unde a fost proclamat domn de către Adunare, în faţa căreia a jurat să păzească legile României, drepturile şi integritatea sa. Marile Puteri, dezbinate de interese contradictorii l-au acceptat în mod formal pe Carol. În urma unei vizite făcute la Istanbul, în octombrie 1866, Poarta dădea firmanul de învestitură a lui Carol I, prin care renunţa implicit la „nota restrictivă” de recunoaştere a unirii doar pe timpul lui Cuza şi accepta unirea deplină, indiferent de domnitor.

2.4. Constituţia din 1866Adunarea Legislativă aleasă cu o lună înaintea venirii lui Carol s-a transformat

în Adunare Constituantă, luându-şi misiunea de a discuta şi apoi de a vota proiectul

99

unei Constituţii. După dezbateri aprinse între conservatori şi liberali, noua lege fundamentală a fost promulgată de domn la 1 iulie 1866, ea reprezentând prima Constituţie internă românească (elaborată de reprezentanţii legitimi ai naţiunii). Inspirată după modelul belgian, Constituţia a fost una dintre cele mai democratice din Europa secolului al XIX-lea. Adoptarea Constituţiei a reprezentat un pas înainte pe drumul modernizării principalelor instituţii şi al racordării lor la mutaţiile europene petrecute în secolul al XIX-lea. Această lege fundamentală se asemăna cu alte Constituţii liberale în vigoare în Europa occidentală. Ea ţinea cont de condiţiile specifice ale României şi se referea la o diversitate de aspecte care vizau dezvoltarea şi modernizarea societăţii: teritoriul României, drepturile cetăţeneşti, Reprezentanţa Naţională (Parlamentul), puterile în stat, prerogativele domnului şi ale miniştrilor ş.a. Exprimând dorinţa de independenţă, Constituţia proclama oficial numele de România, nu amintea nimic despre raporturile cu Poarta şi cu Puterile garante, consfinţea că statul român era o monarhie constituţională, iar ca sistem politic consacra parlamentarismul pluripartidist. Printre principiile aşezate la baza Constituţiei se numărau: suveranitatea naţională; guvernarea reprezentativă şi responsabilă; principiul democratic al separaţiei puterilor în stat; responsabilitatea ministerială; monarhia ereditară; drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.

Puterea executivă era încredinţată domnului şi guvernului. Ca şef al puterii executive, domnitorul numea şi revoca miniştrii, numea şi confirma în toate funcţiile publice, era comandantul armatei, conferea distincţii şi decoraţii, bătea monedă, avea drept de amnistie politică, graţia, putea să declare război şi să încheie pace, încheia convenţii cu alte state după ce obţinea acordul Parlamentului. Actele sale aveau „tărie” doar dacă erau contrasemnate de un ministru. Domnitorul se bucura şi de largi prerogative legislative: convoca, amâna şi dizolva Adunarea Deputaţilor şi Senatul, iniţia proiecte de lege (prin miniştrii săi), sancţiona şi promulga legile, avea drept de veto absolut, putându-se opune punerii în aplicare a unor legi votate de Parlament. Puterea legislativă aparţinea Parlamentului (bicameral) care avea o serie de atribuţii: dezbătea şi adopta bugetul (numai Adunarea Deputaţilor), vota, modifica sau abroga legile, avea drept de interpelare a guvernului ş.a. Puterea judecătorească se exercita prin Curţi de judecată şi Tribunale. Hotărârile şi sentinţele acestora se pronunţau în numele legii şi se executau în numele domnului. Cea mai înaltă instanţă era Curtea de Casaţie.

Constituţia consfinţea importante drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: libertatea conştiinţei, a presei şi a întrunirilor, libertatea învăţământului, egalitatea în faţa legilor (art.10), libertatea exercitării drepturilor politice (numai de către creştini), libertatea individuală, dreptul la azil politic, protejarea refugiaţilor din motive politice ş.a. De asemenea, se acorda dreptul de întrunire şi asociere, această prevedere stând la baza organizării partidelor politice.

Proprietatea, de orice natură, era proclamată sacră şi inviolabilă (art.19). Articolul 7 prevedea că „însuşirea de român se dobândeşte, se conservă şi se pierde potrivit regulilor statornicite prin legile civile...”, iar cetăţenia română poate fi dobândită doar de „străinii de rituri creştine”. Articolul 31 consacră suveranitatea

100

poporului. Împreună, articolele 32, 33 şi 35 consfinţesc separaţia puterilor. În plus, prin articolul 35 se consacră monarhia constituţională ca formă de organizare statală, în timp ce articolul 82 consfinţeşte caracterul ereditar al monarhiei.

Principiile liberale specifice acestei legi fundamentale nu se regăseau în legea electorală cenzitară care completa Constituţia. Astfel, normele cenzitare promovau interesele marilor proprietari funciari şi ale marii burghezii, electoratul fiind împărţit pe colegii (două pentru Senat şi patru pentru Camera Deputaţilor) în funcţie de avere. Primele trei colegii îi delegau direct pe deputaţi (vot direct), în vreme ce colegiul al lV-lea alegea prin delegaţi (vot indirect). Pentru Senat existau două colegii în care îşi exprimau opţiunea proprietarii funciari şi de imobile. Vârsta minimă a alegătorilor era fixată la 21 de ani. Sistemul electoral cenzitar, aproape general în acel moment în Europa, care împărţea corpul de alegători in colegii, în funcţie de venituri, oglindea marile diferenţe sociale din sânul societăţii româneşti: pe de-o parte, boierimea care şi-a perpetuat predominanţa politică şi după 1866, pe de altă parte, ţărănimea - stratificată - care constituia majoritatea populaţiei. Între aceste clase sociale exista o burghezie care va câştiga în importanţă din ce în ce mai mult. Cele două mari partide ale epocii moderne - Partidul Naţional-Liberal şi Partidul Conservator - s-au cristalizat tocmai în urma aplicării Constituţiei din 1866. În ansamblu, Constituţia din 1866 poate fi considerată un compromis între liberali şi conservatori: pentru ca aceştia din urmă să accepte adoptarea unei constituţii liberale, liberalii au acceptat introducerea unui sistem electoral nedemocratic, bazat pe votul cenzitar.

Constituţia din 1866 a avut însă şi alte limite, ea permiţând introducerea şi perpetuarea unor practici nedemocratice: guvernul nu era o creaţie a Parlamentului. Acest fapt este demonstrat de procedura de schimbare a guvernelor. Procesul începea cu demisia guvernului în funcţie şi cu numirea de către domnitor a unui nou prim-ministru, după care era dizolvat Parlamentul şi se stabileau noi alegeri. Noul guvern folosea toate mijloacele disponibile pentru a-şi asigura o majoritate în Parlament şi, până după Primul Război Mondial, nu a fost niciodată dezamăgit.

Deşi nu o consacra efectiv, Constituţia din 1866 a fost percepută pe plan extern ca o puternică manifestare a independenţei. Ea prevedea ereditatea domniei şi atribuţiile unui domn suveran, depăşind statutul de autonomie recunoscut prin tratatele internaţionale. În acelaşi timp, legea fundamentală a României nu amintea nimic de suzeranitatea otomană şi de garanţia colectivă a puterilor europene. De asemenea, promulgarea Constituţiei de către domn fără a mai aştepta acordul puterilor europene, era şi ea o dovadă a aspiraţiei românilor către independenţă. Constituţia din 1866 a fost suferit mai multe modificări: în 1879 a fost modificat articolul 7, în sensul acordării de drepturi civile şi politice (cetăţenie) indiferent de religie; în 1884, când se reduce numărul de colegii electorale de la patru la trei; în 1917, când sunt modificate regimul proprietăţii şi sistemul electoral, pentru a permite introducerea reformei agrare şi a reformei electorale. Această lege fundamentală, rămasă în vigoare până în 1923, a contribuit la consolidarea şi modernizarea statului român.

CONSTITUŢIA DIN 1866

101

Art. l. Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil sub numele de România. Art. 2. Teritoriul României este inalienabil. Art. 7. însuşirea de român se dobândeşte, se conservă şi se pierde potrivit regulilor statornicite prin legile civile. Numai străinii de rituri creştine pot dobândi împământenirea. Art.10. Nu există în Stat nici o deosebire de clasă. Toţi românii sunt egali înaintea legilor şi datori a contribui fără deosebire la dările şi sarcinile publice. Ei singuri sunt admisibili în funcţiunile publice, civile şi militare. Art. 19. Proprietatea de orice natură, precum şi toate creanţele asupra Statului, sunt sacre şi neviolabile. Art. 31. Toate puterile Statului emană de la naţiune, care nu se poate exercita decât numai prin delegaţiune şi după principiile şi regulile aşezate în Constituţiunea de faţă. Art. 32. [...] Orice lege cere înnoirea a câtor trele ramuri ale puterii legiuitoare. Nici o lege nu poate fi supusă sancţiuni domnului, decât după ce va fi discutată şi votată liber de majoritatea ambelor Adunări. Art. 33. Iniţiativa legilor este dată fiecăreia din cele trei ramuri ale puterii legislative. Art. 35. Puterea executivă este încredinţată domnului, care o exercită în mod regulat prin Constituţiune. Art. 82. Puterile constituţionale ale dom-nului sunt ereditare, în linie coborâtoare directă şi legitimă a măriei sale principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură şi cu exclusiunea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor.

2.5. Cucerirea independenţei de stat.Contextul intern şi internaţional. După 1772, elita politică solicitase în

memoriile adresate marilor puteri, statutul de independenţă pentru Principatele române. Diferite proiecte şi planuri din preajma anului 1848 ale revoluţionarilor munteni şi moldoveni, aflaţi în legătură cu activitatea revoluţionarilor polonezi, aveau ca obiectiv dobândirea independenţei. Adversarul comun era Rusia care, prin „articolul adiţional” la Regulamentele Organice, urmărea să-şi sporească controlul asupra Principatelor. Românii considerau că o înţelegere cu sultanul, pe cale paşnică, s-ar fi putut realiza, iar principala piedică în calea reformelor interne o constituia ţarul. Aceeaşi ostilitate era manifestată şi faţă de habsburgi, fapt care a permis, în timpul domniei lui Al. I. Cuza, o apropiere de revoluţionarii maghiari. Interesante sunt planurile federaliste care înfloreau la jumătatea secolului al XIX-lea. Nicolae Bălcescu a susţinut şi el mai multe proiecte federaliste (1850, 1851), reţinând atenţia cel ce viza fondarea Statelor Unite ale Dunării care ar fi grupat pe români, maghiari şi „iugoslavi”. Ion H. Rădulescu dorea o “republică universală a Europei “. Mai realiste au fost planurile de înţelegere balcanică. Astfel, în 1863, Cuza a stabilit relaţii diplomatice cu Serbia peste capul Porţii, relaţii continuate după venirea lui Carol I la tronul ţării, prin semnarea unui tratat în 1868. Cei doi monarhi au susţinut mişcarea revoluţionarilor bulgari, iar în 1866 şi 1869, oamenii politici români se consultau cu emisarii guvernului grec în vederea stabilirii unei acţiuni comune antiotomane.

Redeschiderea „crizei orientale” în 1875, prin răscoalele antiotomane din Bosnia şi Herţegovina, a oferit ocazia unei acţiuni politice şi militare pentru dobândirea independenţei. Carol I ridicase această problemă în faţa Consiliului de Miniştri încă din 1873. Clasa politică susţinea ideea, dar existau deosebiri de vederi asupra căilor şi metodelor prin care se putea realiza. Cei mai mulţi liberali (între care I.C. Brătianu,

102

M. Kogălniceanu) erau pentru o apropiere de Rusia în vederea unei acţiuni antiotomane deschise. Schimbarea de atitudine faţă de aceasta era legată de eşecul rus în războiul Crimeii şi de ostilitatea faţă de Imperiul habsburgic, devenit Austro-Ungaria în 1867, cu toate consecinţele care decurgeau de aici pentru românii din imperiu.

Conservatorii se opuneau, socotind că regimul garanţiei colective din 1856 era singurul obstacol în calea expansiunii ruse. Formaţi la şcolile din Germania, ei vedeau în panslavism cea mai serioasă ameninţare. Pentru conservatori, singura cale de obţinere a independenţei era pe cale diplomatică, colaborând cu Austro-Ungaria şi Germania. Noul guvern liberal condus de I.C. Brătianu (1876) cu M. Kogălniceanu la externe, spera să obţină independenţa pe cale paşnică. Criza s-a agravat în 1876. Serbia şi Muntenegru au declarat război Turciei, iar bulgarii au declanşat mişcarea de eliberare, parte din detaşamentele lor înarmate fiind pregătite chiar pe teritoriul românesc.

Printr-un memoriu guvernul român solicita, în iulie 1876, Porţii şi Puterilor garante recunoaşterea individualităţii statului român şi a numelui de România, dar acesta era primit cu ostilitate. În august primul-ministru a avut o întrevedere cu împăratul Franz Joseph I la Sibiu, încheiată fără rezultate deosebite. Nici apropierea de Rusia din septembrie/octombrie 1876, când o delegaţie condusă de I.C. Brătianu şi M. Kogălniceanu propusese la Livadia, în Crimeea, ţarului Alexandru al II-lea şi cancelarului Gorceakov un tratat antiotoman, nu avusese mai mult succes. În decembrie 1876, Dimitrie Brătianu iniţia un demers diplomatic la Constantinopol, cerând „garanţii speciale pentru neutralitatea veşnică a teritoriului românesc”. Tratativele româno-otomane eşuau însă, ca urmare a adoptării Constituţiei lui Midhat-paşa prin care statul român era declarat „provincie privilegiată” a imperiului. În aceste condiţii, calea obţinerii independenţei prin luptă devenea tot mai evidentă.

Austro-Ungaria şi Rusia se înţelegeau prin convenţia de la Budapesta, semnată la 3 ianuarie 1877, cu privire la schimbările teritoriale pe care ar fi trebuit să le aducă un eventual război ruso-turc (Rusia ar fi anexat sudul Basarabiei, revenind la gurile Dunării, iar Austro-Ungaria s-ar fi mulţumit cu Bosnia şi Herţegovina).

La 4/16 aprilie 1877, guvernul liberal condus de Ion C. Brătianu a încheiat Convenţia româno- rusă. Convenţia a fost semnată de baronul Dmitri Stuart, reprezentantul Rusiei în România, şi de Kogălniceanu, ministrul nostru de externe şi stabilea trecerea armatelor ruse pe teritoriul românesc în regimul rezervat armatelor prietene, cheltuielile fiind suportate de guvernul rus. Actul fixa într-o anexă drumul pe etape spre Dunăre, care ocolea Bucureştiul, şi numea comisarii pentru raporturile cu instituţiile româneşti. Rusia se angaja să respecte statutul ţării şi „să menţină şi să apere integritatea actuală a României”. Încheierea Convenţiei evidenţiază o schimbare a atitudinii Rusiei faţă de statul român în comparaţie cu alte faze ale Crizei Orientale din secolul al XIX-lea.

Convenţia din 4/16 aprilie 1877 reprezenta un eveniment important pe calea afirmării de sine stătătoare a statului român. Imediat, decretul de mobilizare a chemat

103

sub arme 100.000 de persoane, din care 58.000 formau armata operativă. Deşi statul făcuse eforturi financiare deosebite pentru a asigura o dotare corespunzătoare, armata era slab înarmată şi echipată. Armata română intra în acţiune preluând apărarea Dunării pe linia Turnu Severin-Călăraşi. La 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război otomanilor şi armatele sale au început traversarea României. Luând act de noua realitate, otomanii au bombardat localităţile Bechet, Islaz, Corabia, Calafat, Giurgiu; românii au ripostat bombardând Vidinul şi Turtucaia. Adunarea (29 aprilie) şi Senatul (30 aprilie) au votat moţiuni prin care declarau starea de război cu Imperiul Otoman, dar nu şi independenţa. În 9 mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae Fleva, privind situaţia României, Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe, răspundea printr-un discurs în care declara că statul român era hotărât să rupă orice legătură cu Imperiul Otoman („Suntem independenţi; suntem naţiune de sine stătătoare!”). În aceeaşi zi, Camera Deputaţilor a votat o moţiune prin care se lua act de ruperea relaţiilor cu Poarta şi de independenţa absolută a României. A doua zi, Senatul vota aceeaşi moţiune. Proclamarea independenţei semnifica atât înlăturarea suzeranităţii otomane cât şi a garanţiei colective a marilor puteri. Independenţa, salutată cu entuziasm de populaţie, a fost receptată de Marile Puteri în mod diferit, în funcţie de propriile interese: Rusia a acceptat-o ca pe un fapt împlinit, dar nu şi de jure; Italia şi-a arătat simpatia; Franţa, Germania şi Austro-Ungaria au rămas în expectativă; Marea Britanie a privit-o cu ostilitate, iar Poarta a ripostat prin război.

Participarea României la războiul pentru independenţă (1877 - 1878). La începutul războiului, Rusia a refuzat cooperarea cu armata română, deoarece nu dorea să-şi creeze „obligaţii” faţă de o ţară de la care urmărea să răpească cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail). Cu toate acestea, trupele române au sprijinit trecerea trupelor ţariste în sudul Dunării la jumătatea lui iunie 1877. După ce au traversat Dunărea, ruşii au înaintat cu repeziciune pe trei direcţii, ajungând peste o lună dincolo de Balcani. În luptele de la Dunăre, ei au fost sprijiniţi de armata română prin diverse forme: bombardarea flotilei turceşti; bombardamente asupra poziţiilor inamice de pe malul drept al Dunării etc.

Cheia victoriei în Balcani era luarea Plevnei, un puternic sistem de fortificaţii cu o poziţie strategică însemnată, apărat de o garnizoană formară din 50.000 soldaţi, condusă de generalul Osman-paşa; de aici otomanii puteau surprinde şi înconjura coloana principală rusă ce se îndrepta spre pasul Şipka şi Balcani. Ignorând forţa armatei otomane, armata rusă a declanşat, în iulie, un atac total nepregătit şi cu un efectiv militar mic. Înaintarea în Balcani, condusă de arhiducele Nicolae, s-a oprit la Plevna, unde primele două atacuri ruseşti au fost sângeros respinse.

Situaţia critică din Balcani l-a determinat pe arhiducele (marele duce) Nicolae, comandantul frontului rusesc din Balcani, să adreseze principelui Carol cunoscuta telegramă din 19 iulie 1877, prin care solicita cooperarea armatei române, neacceptată până atunci de partea rusă.” Insistenţele româneşti privind încheierea unei convenţii care să reglementeze participarea armatei române n-au dat rezultate. Deşi nu exista o convenţie militară între cele două ţări, după noi apeluri ale comandamentului rus, armata română a trecut în sudul Dunării (Divizia 4 şi o parte din

104

Divizia 3). Deşi România insista în continuare să se încheie o convenţie militară de colaborare care să precizeze individualitatea armatei române, în cursul tratativelor dintre ţar, arhiduce şi principele României, din august 1877, s-a acceptat doar constituirea unui front românesc la Plevna, fiind respinsă convenţia scrisă. Frontul de la Plevna a fost pus sub comanda lui Carol I.

La 30 august 1877, forţele româno-ruse puse sub comanda principelui Carol au executat un al treilea atac general asupra Plevnei. Singura victorie - cucerirea redutei Griviţa I - a fost scump plătită, căci au murit aproape 1.000 de ostaşi români, între care maiorul George Şonţu şi căpitanul Valter Mărăcineanu. Acest bilanţ trist, întărea opinia principelui Carol, exprimată înainte de atac, că cetatea trebuia asediată. Lupte crâncene s-au desfăşurat în septembrie-octombrie pentru izolarea completă a Plevnei şi împiedicarea aprovizionării garnizoanei otomane. Pentru a întări blocada, forţele române au cucerit reduta Rahova la 9 noiembrie 1877. Supusă unui permanent bombardament Plevna era, la începutul lunii noiembrie, complet izolată şi cu proviziile aproape epuizate. În ziua de 28 noiembrie 1877 a avut loc încercarea lui Osman-Paşa de a sparge încercuirea la Plevna, care s-a încheiat cu un eşec. În aceeaşi zi, după aproape trei luni, Plevna a capitulat, iar comandantul ei s-a predat ofiţerilor români. Căderea Plevnei a avut o influenţă hotărâtoare asupra desfăşurării ulterioare a războiului. În timp ce armata rusă a continuat ofensiva pe direcţia Sofia - Adrianopol, trupelor române le-a revenit misiunea de a cuceri cetăţile turceşti din vestul Bulgariei, printre care Vidin şi Belogradcik. Înfrânţi pe toate fronturile, otomanii au capitulat în ianuarie 1878, semnând armistiţiul şi apoi tratatul de pace de la San Stefano (februarie 1878).

Recunoaşterea internaţională a independenţei. În ultima parte a războiului, Rusia a arătat o atitudine neprietenoasă, comunicând autorităţilor române că doreşte să obţină cele trei judeţe din sudul Basarabiei; acest fapt a atras, în ianuarie 1878, protestul Parlamentului României. În perioada tratativelor de pace de la San Stefano, relaţiile româno-ruse s-au înrăutăţit şi mai mult, urmare a neadmiterii reprezentantului român la negocieri şi mai ales a hotărârii Rusiei de a ocupa din nou sudul Basarabiei. Delegatul României la tratative, colonelul Eraclie Arion, a fost împuternicit să susţină recunoaşterea independenţei şi retrocedarea gurilor Dunării până la braţul Sf. Gheorghe. Rusia a hotărât însă reanexarea judeţelor din sudul Basarabiei, declarând deschis că-şi rezervă dreptul de a le schimba cu Dobrogea. În ţară dezbaterile parlamentare au respins însă soluţia rusă, susţinând menţinerea integrităţii teritoriale.

Tratatul de pace semnat la San Stefano (lângă Istanbul), la 19 februarie martie 1878, fără acceptarea României la dezbateri, prevedea: independenţa Serbiei, României şi Muntenegrului, autonomia Bosniei şi Herţegovinei, organizarea Marelui Principat al Bulgariei (în care staţionau trupe ruse), care se întindea de la Dunăre la Marea Mediterană şi avea statut de autonomie; strâmtorile Bosfor şi Dardanele erau deschise circulaţiei tuturor navelor; Rusia „oferea” Dobrogea în schimbul anexării sudului Basarabiei. Toate acestea prevederi oglindeau politica de forţă a Rusiei, fapt ce a nemulţumit statul român.

105

Relaţiile româno-ruse au devenit deosebit de încordate. În aprilie 1878, erau aduse din Balcani în România trupe şi începea aplicarea planului de ocupare militară. Trupele ruse au ocupat oraşul Giurgiu şi au ajuns în apropierea capitalei. În aceste condiţii, domnitorul Carol I a ordonat regruparea armatei în nordul Olteniei şi Munteniei pregătindu-se pentru rezistenţă în cazul unei agresiuni militare din partea Rusiei.

Tratatul de la San-Stefano nemulţumea şi mari puteri ca Anglia, îngrijorată de poziţia câştigată de Rusia în Balcani, şi Austro-Ungaria, care nu primea Bosnia şi Herţegovina. Germania a preluat misiunea de reconciliere şi a organizat noi tratative de pace. Între timp, Rusia a declarat că nu este în nici un fel angajată faţă de România, Convenţia din 1877 referindu-se doar la raporturile româno-otomane, nu şi la cele ruso-române.

Ca urmare, în vara anului 1878 au avut loc noi tratative de pace, finalizate în cadrul Congresului de pace de la Berlin, la care au participat cele şapte state semnatare ale tratatului din 1856. Nici de data aceasta, România nu a fost invitată; după lungi insistenţe, primul ministru Ion C. Brătianu şi ministrul de externe Mihail Kogălniceanu au fost primiţi într-o şedinţă unde au prezentat un memoriu prin care solicitau recunoaşterea independenţei şi a integrităţii naţionale, garantarea neutralităţii ţării, acordarea unor despăgubiri de război, precum şi interzicerea trecerii trupelor ruse pe teritoriul României. Reflectând lupta de interese dintre Marile Puteri, Tratatul de pace de la Berlin (1/13 iulie 1878) prevedea: principatul Bulgariei era micşorat şi se înfiinţa în sudul său provincia autonomă Rumelia, Bosnia şi Herţegovina intrau sub administraţia Austro-Ungariei, insula Cipru revenea Angliei, Serbia şi Muntenegru deveneau independente. În privinţa României, independenţa îi era recunoscută în anumite condiţii: modificarea articolului 7 din Constituţie în sensul acordării cetăţeniei române pentru locuitorii de altă religie decât cea creştină, răscumpărarea de către guvernul român a acţiunilor fostei Societăţii care construise drumurile de fier din România (societatea Strousberg cu capital german creată în 1872). Statul român primea Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor, dar pierdea sudul Basarabiei, luat de Rusia. Ingerinţele şi ameninţările Rusiei au determinat o tensionare a relaţiilor româno-ruse. Dincolo de anumite prevederi dezavantajoase, rămânea faptul esenţial şi anume recunoaşterea internaţională a independenţei de stat a României. Prin tratatul final semnat la 1 iulie, independenţa era recunoscută imediat de Rusia, Imperiul Otoman, Serbia, Austro-Ungaria şi abia în 1880 de către Franţa, Anglia şi Germania.

Independenţa a avut urmări dintre cele mai importante pentru statul român. A creat condiţii pentru întărirea regimului politic şi accelerarea progresului economic şi social. Reintegrarea Dobrogei dădea o nouă perspectivă legăturilor economice cu lumea. După cucerirea independenţei, România devenea stat cu drepturi depline în relaţiile internaţionale. Suveranitatea naţională a îngăduit afirmarea unei politici externe proprii, a permis instituirea unui sistem protecţionist necesar dezvoltării economice, a creat condiţii pentru consolidarea sistemului politico-instituţional. Obţinerea şi recunoaşterea independenţei a avut drept principală consecinţă

106

proclamarea principelui Carol ca rege, la 14 martie 1881. România a devenit astfel regat, ridicându-şi în mod substanţial statutul şi poziţia internaţională.

3. PRINCIPALELE INSTITUŢII ALE STATULUI ROMÂN MODERN ŞI PARTIDELE POLITICE

În epoca modernă, progresul înregistrat de societatea românească s-a reflectat în modul de organizare şi funcţionare a unor instituţii fundamentale: domnia (monarhia), Adunarea obştească (Parlamentul), guvernul, justiţia, biserica, armata. Sistemul politic al României moderne a avut la bază Constituţia din 1866, care a creat fundamentul democratic al vieţii politice. România a intrat în rândul monarhiilor constituţionale, în cadrul cărora suveranul era doar arbitru şi factor de echilibru. Rolul principal îl aveau partidele politice, care din 1895 au venit la putere prin mecanismul alternanţei la guvernare. Parlamentul, ales prin vot cenzitar, a fost spaţiul consacrat al disputelor pe seama legilor propuse de partidele politice.

3.1. Monarhia. Rolul monarhiei în istoria României moderne a fost fundamental. Această instituţie centrală a avut un rol important în anii 1859–1918, contribuind la procesul de afirmare şi de modernizare a statului român. Atribuţiile domnului, specifice perioadei medievale, au fost modificate printr-o serie de acte fundamentale: Regulamentul Organic (1831-1832), Convenţia de la Paris (1858), Constituţia din 1866. În timpul lui Cuza, atribuţiile domniei au crescut, trecându-se la un regim autoritar

Monarhia a fost cea mai importantă dintre instituţiile statului din această perioadă, instituţie a cărei funcţionare a fost reglementată prin Constituţie. Actul fundamental din 1866 avea la bază principiul conform căruia suveranul „domneşte, dar nu guvernează”. Prin Constituţia din 1866, era consacrată, ca formă de guvernământ a statului român, monarhia constituţională. Modelul îl constituiau monarhiile parlamentare din Occident (Belgia, Marea Britanie ş.a.), şi nu imperiile conservatoare cu care se învecina România. Instituţia monarhică a avut un rol major în accelerarea procesului de modernizare - occidentalizare a societăţii româneşti. Conform Constituţiei din 1866, domnul (din 1881, regele) exercita împreună cu Parlamentul („reprezentaţiunea naţională”) puterea legislativă şi, împreună cu guvernul, pe cea executivă. Între prerogativele sale se numărau: sancţionarea şi promulgarea legilor, dreptul de amnistie, dreptul de a bate monedă, reprezentarea statului român în politica externă. EI era şeful armatei, avea iniţiativa legilor şi dreptul de veto absolut, putându-se opune punerii în aplicare a unor legi votate de Parlament. În schimb, actele domnitorului nu aveau autoritate, dacă nu erau contrasemnate de un ministru, care purta astfel responsabilitatea lor (Constituţia din 1866 – articolul 92). Domnul îl numea pe primul-ministru, care, la rândul său, forma guvernul şi organiza noile alegeri (spre deosebire de sistemul democratic clasic, în care guvernele rezultă din alegeri). Această stare de lucruri era cauzată de situaţia concretă a societăţii româneşti, în care cei mai mulţi dintre locuitorii de la sate nu

107

erau ştiutori de carte şi nu aveau drept de vot (îl vor primi după primul război mondial). Atribuţiile domnitorului erau pe viaţă şi ereditare.

Simbolul monarhiei constituţionale româneşti a fost Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. Prin aducerea unui principe străin se împlinea o dorinţă mai veche a clasei politice, al cărei scop era de a stinge rivalităţile dintre marile familii boiereşti şi de a ridica prestigiul internaţional al statului român. Desigur, descendenţa sa dintr-o prestigioasă dinastie germană a contat mult în dezvoltarea legăturilor politice, economice şi militare dintre regatul român şi cea mai însemnată putere europeană din acea vreme, Germania wilhelmiană.

De-a lungul întregii sale domnii de 48 de ani - cea mai lungă din istoria românilor (1866 - 1914) – Carol a jucat un rol important în evoluţia statului român, fiind figura politică centrală. Devenit principe al României în 1866, Carol, disciplinat şi perseverent, descinzând dintr-o prestigioasă dinastie germană, şi-a împlinit menirea de monarh constituţional. Carol I s-a ataşat de ţara al cărei domnitor (rege) a devenit, apărându-i interesele. Primii ani de domnie au însemnat o perioadă de adaptare din care n-au lipsit dificultăţile determinate de diverşi factori: disputele dintre conservatori şi liberali-radicali, simpatia francofilă a opiniei publice, evidentă în timpul războiului franco-prusac din 1870-1871. După anii 1870-1871, când au loc manifestări antidinastice, Carol a căutat să impună o domnie autoritară cu acordul Puterilor garante şi al conservatorilor. Dificultăţile de la începutul domniei au fost treptat depăşite, urmând, îndeosebi după cucerirea independenţei de stat, etapa de consolidare a dinastiei: la 9 septembrie 1878 Carol şi-a luat titlul de Alteţă Regală, în martie 1881 a fost proclamat Regatul, iar pe 10 mai 1881, Carol I a fost încoronat (coroana folosită fiind confecţionată din oţelul tunurilor capturate la Plevna); pe 18 mai 1881 s-a încheiat „pactul de familie”, prin care era reglementată succesiunea la tron, moştenitor fiind proclamat prinţul Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, nepotul de frate al lui Carol I.; în 1884 s-a legiferat crearea Domeniilor Coroanei, ale căror venituri completau lista civilă a regelui.

Personalitate echilibrată şi cu o educaţie deosebită, integru din punct de vedere moral, disciplinat şi riguros, regele Carol a reuşit să modereze disputele politice dintre liberali şi conservatori, a protejat sistemul bipartit, a încurajat modernizarea statului şi a sprijinit mişcarea naţională a românilor din afara graniţelor. De la începutul domniei s-a sprijinit pe conservatori. A conlucrat şi cu liberalii, aflaţi mai mult timp la guvernare, deoarece aceştia erau dornici să adopte măsuri cu caracter reformator în folosul statului român.

Pe plan intern, Carol a încurajat formarea partidelor politice, a cultivat un climat de ordine, disciplină şi rigoare, a stăruit pentru modernizarea structurilor economice şi a fost un arbitru al vieţii politice. EI a instituit în 1895 sistemul rotativei guvernamentale. Prin atribuţia sa constituţională de numire a primului ministru, regele avea un rol cheie în determinarea rezultatului alegerilor parlamentare, deoarece fiecare guvern acţiona în aşa fel încât obţinea victoria electorală. Suveranul a arătat preocupare pentru dezvoltarea învăţământului, a culturii, precum şi pentru

108

formarea tinerelor generaţii de intelectuali; în 1891 a sprijinit înfiinţarea Fundaţiei culturale „Carol I”.

Chemat pe tronul României pentru a consolida poziţia ţării pe plan internaţional, Carol I a desfăşurat o intensă activitate în politica externă; s-a dedicat cuceririi independenţei; a alăturat România Triplei Alianţe (1883) şi a implicat-o în războaiele balcanice. În timpul războiului de independenţă a avut merite importante în desfăşurarea operaţiunilor militare. După Congresul de pace de la Berlin (1878) a respins cu curaj cererea Rusiei de liberă trecere a armatei ţariste prin Dobrogea. În contextul deteriorării relaţiilor româno-ruse, după 1878 s-a orientat spre Puterile Centrale sau Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi, pentru un timp, Italia), cu care a încheiat Tratatul din 1883 (secret). Această orientare externă n-a fost determinată în primul rând de originea germană a regelui, ci de presiunea panslavismului, susţinut de Rusia. În plus, orientarea spre Puterile Centrale era o reacţie la atitudinea neprietenoasă a Rusiei din 1878, când armatele ruseşti au întârziat retragerea lor de pe teritoriul României, după încheierea războiului cu Turcia. Un puternic impact l-a avut faptul că, după ce prin Convenţia din aprilie 1877 Rusia s-a angajat să apere integritatea teritorială a României, în 1878, prin Tratatul de la Berlin, a ocupat trei judeţe din sudul Basarabiei. În timpul regelui Carol I, România s-a afirmat ca un factor de echilibru în Balcani. Ca urmare a participării ţării noastre la al doilea război balcanic, încheiat cu pacea de la Bucureşti (1913), Cadrilaterul a revenit statului român.

Carol I a încurajat lupta românilor din teritoriile aflate sub dominaţie străină, folosind diverse modalităţi: intervenţia regelui pe lângă curtea de la Viena pentru eliberarea conducătorilor mişcării memorandiste condamnaţi în procesul de la Cluj din 1894; sprijinul financiar pentru şcolile româneşti etc. Totuşi, în această chestiune el a avut o atitudine prudentă, pentru a nu provoca puternicele imperii vecine, Rus şi Austro-Ungar. În timpul primului război mondial suveranul a acceptat neutralitatea României, hotărâre adoptată în cadrul Consiliului de Coroană de la Sinaia din 21 iulie / 3 august 1914. După moartea lui Carol I (27 septembrie 1914), i-a urmat la tron conform „Pactului de familie” din 1881, Ferdinand I (1914-1927). Acesta şi-a legat numele de participarea României la primul război mondial (1916-1918), de realizarea Marii Uniri precum şi de înfăptuirea unor importante reforme (agrară, electorală).

3.2. Reprezentanţa Naţională (Parlamentul). Parlamentul reprezenta puterea legislativă. În baza Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864) s-a inaugurat în România parlamentul bicameral: Adunarea Electivă (Adunarea Deputaţilor) şi Corpul Ponderator (Senatul). Constituţia din 1866 a stat la baza vieţii parlamentare din anii 1866-1914, precizând importantele prerogative pe care le avea parlamentul: dezbaterea şi adoptarea legilor, a bugetului, controlul activităţii guvernamentale prin întrebări, interpelări, anchete, moţiuni de cenzură. Potrivit Constituţiei, Reprezentanţa Naţională era un parlament bicameral format din Senat şi Adunarea Deputaţilor.

De regulă, Parlamentul îşi desfăşura activitatea pe durata a 4 -5 luni pe an, timp în care erau discutate şi votate legile. În mod normal, lucrările se deschideau la 15

109

noiembrie. La deschidere se citea „Mesajul Tronului” adresat de rege legislativului. Activitatea parlamentară se încheia în fiecare an cu „răspunsul Corpurilor Legiuitoare la mesajul tronului”. Parlamentul îşi exercita dreptul de a controla puterea executivă, urmărind modul în care se aplicau legile. Deputaţii şi senatorii, mai ales cei din opoziţie, se foloseau de dreptul de interpelare, cerând unor miniştri să răspundă pentru anumite decizii sau acte politice şi câteodată obligându-i chiar să demisioneze. Parlamentul a avut o contribuţie esenţială în crearea cadrului legislativ al modernizării. În activitatea lor, guvernanţii aveau de înfruntat opoziţia parlamentară care era extrem de activă.

3.3. Guvernul, ca instituţie reprezentând puterea executivă, este o creaţie a epocii moderne, având ca act de naştere Regulamentul. În baza Constituţiei din 1866, regele încredinţa guvernul unui lider de partid, după care dizolva parlamentul şi se organizau alegeri generale. Prin acest sistem, executivul îşi construia majorităţi parlamentare, autorităţile locale fiind puse în slujba partidului aflat la putere. Astfel, guvernul „făcea” Parlamentul, ceea ce însemna o alterare a regimului constituţional. În 1895, regele Carol I a introdus sistemul „rotativei guvernamentale” care consta în alternarea la guvernare a celor două partide importante: Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator. „Rotativa guvernamentală” nu a exclus disputele şi patimile politice. Conform Constituţiei din 1866, executivul era răspunzător în faţa parlamentului pentru activitatea desfăşurată, dar în practică era factorul decisiv în conducerea tării.

3.4. Armata a avut un rol major în evoluţia României moderne, aducându-şi contribuţia la cucerirea independenţei de stat şi la înfăptuirea Marii Uniri. Ea a evoluat ca structură şi organizare: în 1860 s-a înfiinţat Ministerul de Război, iar legea privind organizarea puterii armate (1868) a introdus principiul mobilizării generale.

3.5. Biserica era o importantă instituţie, care se bucura de respect şi de prestigiu moral. Cuza a secularizat averile mănăstireşti (1863) şi a încercat să diminueze rolul clericilor în treburile civile. Prin înţelegerea dintre guvern şi Patriarhie (1885), Biserica Română rămânea independentă, păstrându-şi administraţia în conformitate cu canoa-nele răsăritene. Tot acum, Biserica Ortodoxă şi-a proclamat autocefalia faţă de Patriarhia de la Constantinopol, fapt care avea urmări pozitive asupra suveranităţii naţionale. Ea a contribuit la dezvoltarea culturii, la unitatea spirituală şi naţională a românilor.

3.6. Partide şi grupări politice. Pluralismul a fost o trăsătură a sistemului politic din România în această perioadă. Viaţa politică a fost dominată de Partidul Naţional Liberal constituit în 1875 şi de Partidul Conservator, înfiinţat în 1880. Ambele au participat la guvernarea ţării şi, cu toate deosebirile de idei, au acţionat în vederea modernizării societăţii româneşti. În viaţa politică au mai existat şi disidenţe liberal-radicale, conservatoare, partide de orientare social-democrată sau socialistă.

Liberalii. Reprezentând îndeosebi burghezia, liberalii îi aveau ca reprezentanţi de seamă pe I. C. Brătianu, C. A. Rosetti, D.A. Sturdza, Ion I.C. Brătianu. Ei se pronunţau pentru respectarea regimului parlamentar constituţional şi „domnia legilor”,

110

fiind adepţii politicii „prin noi înşine”. Deosebirile de opinii au determinat cristalizarea unor grupări sau dizidenţe. Astfel, s-au afirmat liberalii radicali conduşi de Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti care susţineau libertatea presei, lărgirea dreptului de vot prin formarea unui colegiu unic de alegători, reforma agrară radicală. În cadrul P.N.L., în 1884, s-a creat gruparea radicală condusă de C.A. Rosetti, iar după moartea sa de Gheorghe Panu, care milita pentru introducerea votului universal, impozit progresiv pe venit, reformă agrară şi o legislaţie eficientă a muncii; în 1886 s-au desprins tinerii liberali conduşi de Nicolae Fleva. După 1895, s-a constituit gruparea condusă de P.S. Aurelian, numită „drapelistă” după oficiosul acestuia, „Drapelul”. Totuşi, aceste disidenţe nu au afectat decisiv unitatea partidului: după 1890, odată cu afirmarea tinerilor politicieni în frunte cu Ion I. C. Brătianu, partidul şi-a consolidat poziţia. În 1913, în programul liberal au fost înscrise două reforme importante: reforma agrară (vizând crearea unei proprietăţi mijlocii puternice) şi reforma electorală (acordarea dreptului de vot pentru ştiutorii de carte). Principalele publicaţii liberale erau „Românul”, „Voinţa naţională” şi „ Viitorul”.

Conservatorii. Din rândul acestora făceau parte marii proprietari de pământ, intelectuali, elemente ale burgheziei comerciale şi bancare. Adepţi ai politicii „paşilor mărunţi”, ei se străduiau să menţină vechile tradiţii politice şi marea proprietate. Între liderii de seamă s-au remarcat Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Gheorghe Gr. Cantacuzino. Publicaţiile centrale conservatoare erau „Timpul”, „Conservatorul”, „Epoca”. Acest partid nu a fost ocolit de fuziuni sau disidenţe: în 1907, conservatorii s-au unit cu junimiştii conduşi de Petre Carp, iar în 1908 gruparea lui Take Ionescu a părăsit partidul şi a înfiinţat Partidul Conservator Democrat, promotor al accelerării ritmului de modernizare a ţării. De asemenea, Nicolae Filipescu împreună cu adepţii săi au părăsit Partidul Conservator în 1915, datorită politicii lor filoantantiste.

Alte orientări politice. Pe scena politică au apărut şi alte orientări politice, dar de mai mică întindere. După 1890 s-a încercat constituirea unui Partid Ţărănesc, evidenţiindu-se Constantin Dobrescu Argeş, Vasile Kogălniceanu, Ion Mihalache. Eforturile acestora s-au concretizat în octombrie 1895, atunci când s-a constituit Partida Ţărănească. Aceasta va avea, însă, o existenţă efemeră, un adevărat Partid Ţărănesc constituindu-se abia după Primul Război Mondial.

Mişcarea socialistă s-a afirmat la sfârşitul secolului al XIX-lea prin intelectualii cu vederi de stânga şi prin publicaţii precum „Contemporanul”, „Lumea Nouă” sau „Emanciparea”. Un teoretician al mişcării a fost Constantin Dobrogeanu-Gherea, autorul primului program socialist din România, intitulat „Ce vor socialiştii români?”. În 1893 s-a înfiinţat Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România care susţinea introducerea votului universal, garantarea drepturilor politice şi economice ale muncitorilor, răscumpărarea marilor proprietăţi şi arendarea lor la ţărani. În 1899, prin „trădarea generoşilor”, care s-au orientat spre liberali, P.S.D.M.R., bazat pe ideile socialiste ale epocii, s-a dizolvat. Mişcarea socialistă a supravieţuit în cercurile socialiste şi în organizaţiile sindicale. În 1910, a fost organizat Partidul Social

111

Democrat din România, iar istoricul Nicolae Iorga a pus bazele Partidului Naţionalist Democrat.

3.7. Politica externă. După experienţa Congresului de la Berlin, regele Carol I şi Ion C. Brătianu au căutat să încadreze România într-un sistem de alianţe care să-i asigure protejarea integrităţii teritoriale şi a intereselor sale externe. Era vorba, în primul rând, de a se apăra în faţa tendinţelor expansioniste ale Imperiului Rus, pentru care regatul român constituia o piedică în calea aspiraţiilor hegemonice în Europa de Sud-est. Tripla Alianţă, formată din Germania, Austro-Ungaria şi Italia, reprezenta o uriaşă forţă politică, economică şi militară, sub auspiciile căreia regatul român îşi putea menţine stabilitatea şi se putea dezvolta în continuare. România s-a alăturat Triplei Alianţe printr-un tratat bilateral încheiat cu Austro-Ungaria (18/30 octombrie 1883), la care a aderat, în aceeaşi zi, şi Germania. Această aderare a României la Tripla Alianţă a fost ţinută secretă, datorită puternicelor sentimente francofile ale majorităţii opiniei publice româneşti. Trebuie precizat, însă, că în acea epocă, Franţa nu putea oferi statului român garanţii suficiente de susţinere externă.

Politica guvernului maghiar faţă de românii din Transilvania, faţă de fruntaşii memorandişti a slăbit alianţa României cu Puterile Centrale şi a influenţat opinia publică din regat, care a devenit din ce în ce mai ostilă Austro-Ungariei. Treptat, politica externă a României s-a reorientat spre Tripla Antantă, formată din Franţa, Marea Britanie şi Rusia. În acest sens, semnificativă a fost vizita ţarului Nicolae al II-lea la Constanţa în iunie 1914. De asemenea, legăturile diplomatice cu Franţa s-au intensificat, creându-se, astfel, premisele pentru participarea României la Primul Război Mondial de partea Antantei. Dacă România nu a participat la primul război balcanic, izbucnit în 1912, în cel de-al doilea război balcanic ea s-a aflat de partea celor victorioşi, deci alături de Serbia, Grecia şi Turcia, împotriva Bulgariei. Prin Tratatul de la Bucureşti (28 iulie/10 august 1913), Bulgaria a cedat României sudul Dobrogei (Cadrilaterul, format din judeţele Durostor şi Caliacra). Cel de-al doilea război balcanic a sporit rolul României de garant al echilibrului în Balcani, deci de putere importantă în sud-estul continentului.

4. STATUL – AGENT AL MODERNIZĂRII PÂNĂ LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

4.1. Agricultura. Problema ţărănească. Până în anul 1914, agricultura a rămas cea mai importantă ramură economică. Principalul progres în agricultură a fost creşterea suprafeţelor cultivate mai ales cu cereale. Marea proprietate reprezenta în jurul anului 1900 aproximativ 50% din suprafaţa arabilă a ţării. În acelaşi timp, aproape 80% din totalul ţărănimii nu poseda pământ suficient. După anul 1900, agricultura a fost înzestrată cu maşini şi utilaje, care nu au determinat însă o creştere însemnată a productivităţii. La baza relaţiilor agrare au rămas învoielile agricole. Sistemul arenzilor în muncă şi produse şi munca la tarla au complicat situaţia ţăranilor. Intervenţia statului în domeniul agriculturii a pornit de la realităţile specifice anilor 1859 - 1918: ponderea importantă a acestei ramuri în cadrul economiei naţionale (în 1900 contribuia cu două treimi la produsul naţional şi asigura trei pătrimi

112

din exportul ţării), insuficienţa pământului pentru ţărani, analfabetismul, inventarul agricol modest, credite puţine, tensiunile sociale (răscoalele din 1888, 1894, 1898 -1899, 1907). După legea rurală din 1864, au urmat alte măsuri ameliorative: în martie 1866 s-a adoptat legea învoielilor agricole, care reglementa raporturile dintre ţărani şi moşieri; în 1881 s-a înfiinţat Creditul Agricol; constituirea băncilor populare; adoptarea în 1904 a legii care permitea ţăranilor să formeze obşti săteşti în vederea cumpărării de pământ; după răscoala din 1907 a fost limitată arendarea, s-a elaborat o nouă lege a învoielilor agricole şi s-au adoptat noi măsuri care să faciliteze cumpărarea de pământ.

Asemenea măsuri nu au abordat însă problema esenţială şi anume cea privind redistribuirea pământului. În 1907, a avut loc o mare răscoală a ţăranilor care s-a extins din nordul Moldovei până în Muntenia şi Oltenia; a fost nevoie de intervenţia armatei pentru înăbuşirea acesteia, numeroşi ţărani fiind omorâţi sau arestaţi. Răscoala a arătat acuitatea problemei agrare şi a generat o semnificativă mutaţie în atitudinea clasei politice faţă de ţărănime. Imediat după răscoală au fost adoptate unele măsuri vizând rezolvarea problemei agrare: legea învoielilor agricole (1907); înfiinţarea Casei Rurale (1908). În ciuda acestei legislaţii, agricultura a rămas în mare măsură asemănătoare structural cu ceea ce fusese la jumătatea secolului precedent. În 1907, circa o treime dintre familiile de ţărani aveau mai puţin de 3 ha, astfel că pentru a-şi asigura existenţa, erau nevoite să se „învoiască” pentru a lucra pe moşiile marilor proprietari. Relaţiile agrare nu s-au schimbat substanţial, iar productivitatea era relativ modestă; predomina cultura cerealelor. Schimbări sesizabile au apărut în organizarea producţiei pe marile proprietăţi, în sensul că a crescut numărul maşinilor agricole şi al muncitorilor agricoli.

4.2. Industria. Industria a fost domeniul în care progresul a avut o evoluţie lentă, dar continuă, accelerându-se ritmul acestuia în ultimul deceniu al secolului trecut. Dacă până în deceniile 7-8 ale secolului al XIX-lea activităţile industriale erau susţinute mai ales de ateliere şi manufacturi, neimplicarea statului printr-o politică de încurajare şi protejare a producţiei interne a avut drept urmare un parcurs lent spre modernitate. Intervenţia statului s-a realizat după ce România a devenit independentă şi după ce a expirat convenţia comercială încheiată cu Austro-Ungaria în 1875. Totuşi, imediat după obţinerea independenţei, industria era lipsită de capital autohton, de cadre tehnice bine calificate, de maşini şi materii prime. În consecinţă, politicieni, economişti, oameni de cultură au susţinut că încurajarea industriei naţionale se putea realiza printr-un program de măsuri protecţioniste. Cadrul legislativ a vizat mai ales dezvoltarea principalelor ramuri industriale: industria alimentară, forestieră, petrolieră şi metalurgică. Ca urmare, industria a cunoscut un proces de modernizare, în dauna producţiei meşteşugăreşti. Acest fapt a fost determinat, în bună măsură, de iniţiativele în plan legislativ adoptate de Parlamentul român: legea de încurajare a industriei naţionale din 1887, care viza industria mare, acorda înlesniri, pe timp de 15 ani, celor care înfiinţau întreprinderi mari, cu cel puţin 25 de lucrători şi cu un capital minim de 50.000 lei. Legea generală a tarifelor din 1886 iniţia protecţionismul, aplicând unele taxe de import la produse care concurau

113

cu produsele industriei naţionale. În 1895, conservatorii au adoptat legea minelor prin care bogăţiile subsolului, cu excepţia petrolului au trecut în proprietatea statului, creându-se condiţii mai bune pentru exploatarea lor. Aceste măsuri au favorizat un ritm mai accentuat de dezvoltare a industriei. Industria uşoară era cel mai bine reprezentată, deoarece necesita capitaluri mici, dispunea de materie primă din abundenţă şi ieftină, procurată din agricultură şi aducea câştiguri imediate.

După anul 1900, cea mai dezvoltată era industria petrolieră, care beneficia de cele mai moderne rafinării din lume, astfel încât România era, în 1914, a doua ţară producătoare de petrol din Europa. Progrese au înregistrat industria forestieră şi alimentară. În preajma primului război mondial, industriile dominante erau industria petrolieră şi cea de cherestea. Lacunele din structura industriei româneşti sunt evidente. Absenţa unei industrii siderurgice şi constructoare de maşini, precum şi caracterul rudimentar al industriei chimice erau indicii că nivelul industrializării se aflau cu mult în urma celor vest-europeni. În plus, industria contribuia doar cu 17 % la realizarea produsului intern brut (în preajma primului război mondial). Industria constructoare de maşini era inexistentă, astfel ţara rămânea dependentă de importuri în acest sector vital. O trăsătură specifică a constituit-o pătrunderea capitalului străin în diverse ramuri (petrol, gaz, electricitate, zahăr), îndeosebi după adoptarea legii minelor (1895), care acorda numeroase facilităţi investitorilor. Ponderea cea mai importantă o avea capitalul englez, olandez, francez şi belgian.

4.3. Transporturile. Progresele în domeniul industriei şi accesul la piaţa internaţională au fost posibile şi datorită modernizării mijloacelor de transport şi de comunicaţii. Mecanizarea comunicaţiilor, utilizarea telegrafului şi telefonului au favorizat tranzacţiile, iar extinderea reţelei feroviare şi a şoselelor a influenţat creşterea volumului transporturilor. Statul a acordat o mare atenţie dezvoltării căilor de transport: în 1869 a fost inaugurată calea ferată Bucureşti-Giurgiu, prima din România, iar în 1872 s-a dat în folosinţă Gara de Nord; în 1879 a început construirea căii ferate Buzău-Mărăşeşti, prima cale ferată executată de statul român. Ca şi în alte domenii ale dezvoltării economice, statul român şi-a asumat responsabilitatea pentru administrarea întregului sistem feroviar. După obţinerea independenţei, căile ferate devin monopol de stat prin răscumpărarea liniilor construite de acţionarii străini. În 1895 s-a dat în folosinţă podul peste Dunăre de la Cernavodă, construit de inginerul român Anghel Saligny, la acea vreme cel mai lung pod din Europa.

4.4. Comerţul şi sistemul bancar. Ca expresie a progresului economic, România a încheiat acorduri comerciale cu Austro-Ungaria (1875), Franţa, Marea Britanie, Italia (1876), Germania (1877). Finanţele publice şi creditul au constituit un alt sector în care statul a intervenit activ în scopul dezvoltării relaţiilor capitaliste. Mutaţii importante au apărut în sistemul bancar: în 1867 s-a instituit noul sistem financiar bazat pe moneda naţională (leul); a luat fiinţă Casa de Economii şi Consemnaţiuni (1864). Prima emisiune de hârtie - monedă a fost realizată în 1877. Ea a impus ordinea monetară şi a contribuit la încurajarea investiţiilor interne. Un moment important l-a constituit înfiinţarea Băncii Naţionale a României (1880) cu dreptul de a emite monedă. Proiectul de lege prevedea că pentru înfiinţarea băncii nu

114

putea fi folosit decât capitalul românesc, din care două treimi urmau să provină din surse particulare, iar o treime de la stat. Capitalul particular al băncii a fost cel liberal. La începutul secolului XX, sistemul bancar era deja format şi răspundea necesităţilor de credit ale societăţii româneşti. Ca o expresie a dezvoltării economice, în 1881 se înfiinţează Bursa din Bucureşti, prima bursă de valori din România.

4.6. Învăţământul. Organizarea învăţământului pe principii moderne a început încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea prin activitatea cărturarilor Gheorghe Asachi şi Gheorghe Lazăr. Învăţământul public s-a introdus prin Regulamentele Organice. Legea instrucţiunii publice din 1864 a fixat cadrul organizatoric şi de dezvoltare pentru învăţământul primar, secundar şi universitar. Introducând obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar de 4 clase şi stabilind un sistem unitar de învăţământ, legea situa România alături de ţări avansate ca Franţa, Italia, Elveţia, Ţările Scandinave. Populaţia şcolară era în creştere, deşi analfabetismul continua să fie o problemă pentru România. Dezvoltarea învăţământului a mai făcut un pas în 1893, când a fost votat proiectul de lege propus de Take Ionescu. Acest proiect reorganiza învăţământul primar şi îi dădea un caracter practic. De asemenea, s-a reorganizat instrucţiunea publică, punându-se accent pe frecvenţa elevilor şi pe pregătirea noilor dascăli, s-a dezvoltat reţeaua şcolară, crescând numărul ştiutorilor de carte. Cel mai important rol în modernizarea învăţământului românesc de toate gradele l-a avut pedagogul, matematicianul şi astronomul Spiru Haret. Ca ministru al instrucţiunii publice, el a iniţiat culturalizarea şi alfabetizarea în mediul rural şi a organizat programe speciale de pregătire a învăţătorilor. Totodată, s-a afirmat învăţământul superior şi s-a format un corp profesoral valoros, s-au creat laboratoare şi au apărut publicaţii ştiinţifice. După înfiinţarea Universităţilor din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864), au fost organizate şi alte noi instituţii de învăţământ superior: Facultatea de Medicină, Şcoala de Arte Frumoase, Şcoala Superioară de Poduri şi Şosele (1881), Şcoala Superioară de Arhitectură, Universitatea din Cluj (1872) Universitatea din Cernăuţi (1874) etc. În această perioadă au apărut primele organizaţii ale corpului didactic, publicaţii consacrate şcolii şi problemelor pedagogice, primele asociaţii studenţeşti. În celelalte teritorii româneşti, situaţia învăţământului era dificilă datorită atitudinii imperiilor care le stăpâneau: lipsa ajutorului financiar, impunerea predării în limba maghiară (în Transilvania după 1867), în germană (Bucovina) şi rusă (Basarabia). În Transilvania, limba română era admisă ca limbă de predare în învăţământul primar şi confesional. Însă în timpul regimului dualist, limba maghiară a devenit obligatorie pentru predarea tuturor obiectelor de studiu. În învăţământul superior exista câte o catedră de limba română la Universităţile din Cluj şi Budapesta, cu subvenţii pentru studenţii români acordate de biserică şi de fundaţiile particulare; de asemenea, s-a înfiinţat o catedră de limba şi literatura română la Universitatea din Cernăuţi.

4.7. Cultura. Cultura a fost un alt aspect de seamă al modernizării României. Literaţi, artişti, oameni de ştiinţă au deschis drumuri noi şi au înfiinţat instituţiile culturale fundamentale pentru un stat modem. Ei au cultivat valorile artistice şi ştiinţifice care au sincronizat şi integrat România în lumea civilizată. Secolul al XIX-

115

lea poate fi considerat cel mai spectaculos în istoria românilor datorită trecerii de la Evul Mediu la modernitate. În acest proces, rolul hotărâtor revine culturii care a schimbat mentalităţi şi a orientat societatea românească spre un model european.

Academia Română. Înfiinţată ca „Societatea literară română” (1866), ulterior Societatea Academică Română (1867), Academia Română primeşte această titulatură în anul 1879. Ea avea trei secţii: literatură, istorie, ştiinţe. Din iniţiativa unor oameni de cultură din toate provinciile locuite de români se forma, în 1866, o societate literară care avea ca scop iniţial stabilirea ortografiei, gramaticii şi editarea dicţionarului limbii române. Treptat, s-au alăturat nu numai filologi şi istorici, ci şi personalităţi din domeniul economiei, medicinei, ştiinţelor naturale etc. Din 1879, scopul principal al Academiei Române a fost promovarea „culturii, limbii şi istoriei naţionale, a literelor, ştiinţelor şi artelor frumoase”. Din acest for au făcut parte importanţi oameni de cultură Academia a rămas până astăzi cea mai importantă instituţie de cultură a României. Încă de la întemeiere, membrii Academiei proveneau din toate ţinuturile locuite de români (din Transilvania, Bucovina, Basarabia şi de la sudul Dunării), fapt semnificativ pentru politica culturală a statului român. În aceeaşi direcţie pan-românească a acţionat şi „Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor”, înfiinţată la Bucureşti în 1890, al cărei suflet a fost Nicolae Iorga. Prin filialele ei, deschise în diferite oraşe ale ţării şi în unele capitale occidentale, au fost încurajate şi făcute cunoscute eforturile de emancipare culturală şi politică ale româ-nilor transilvăneni.

Academia Română a devenit treptat principalul for de coagulare a forţelor culturii şi ştiinţei, contribuind la afirmarea spiritualităţii româneşti din toate provinciile. Au luat fiinţă diverse societăţi şi asociaţii culturale. Una dintre cele mai importante a fost Societatea „Junimea” (Iaşi 1863), avându-i ca fondatori pe Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor şi Petre P. Carp. Publicaţia acesteia, „Convorbiri Literare” a promovat valori autentice, bazându-se pe criteriul estetic, afirmând însemnătatea şi valoarea literaturii. Junimea a reunit nume ilustre ale culturii şi vieţii politice româneşti: Eminescu, Alecsandri, Creangă, Xenopol, Slavici etc. Alături de aceasta au activat şi alte societăţi: Societatea Culturală „Ateneul Român” (Bucureşti, 1865).

În literatură s-au format mai multe curente, caracterizate printr-o anumită viziune asupra conţinutului creaţiei literare şi a rolului creatorului în cadrul societăţii: romantismul se întemeia pe evocarea trecutului, a virtuţilor înaintaşilor ca model de redeşteptare a spiritului naţional, pe evocarea naturii şi a iubirii; sămănătorismul, care prezenta satul românesc ca un mediu ideal de viaţă, susţinea valorificarea folclorului şi a literaturii originale; poporanismul îşi propunea orientarea literaturii spre reflectarea problemei rurale. Reprezentanţii acestui curent nu credeau în viitorul industrial al României şi preconizau dezvoltarea lumii satelor, militând pentru votul universal şi reforma agrară.

adunări ad-hoc - adunări întrunite anume pentru un anumit scop.alternanţă la guvernare (rotativă guvernamentală) - practică politică preluată după model englez, conform căreia două partide politice sunt chemate alternativ la guvernare;

116

în România a funcţionat din 1895 până în 1918 şi a fost reprezentată de alternarea liberalilor şi a conservatoriloramnistie - act al domnitorului, regelui etc. prin care se înlătură răspunderea penală pentru o infracţiune.armistiţiu - act încheiat între două forţe aflate în conflict care stipulează încetarea temporară a ostilităţilor.balanţă comercială - raportul dintre valoarea generală a importul şi cea a exportului.caimacam - locţiitor al domnitorului. capitulare - încetarea ostilităţilor armate între forţele beligerante prin depunerea armelor de către una din părţi.Casa Şcoalelor - instituţie creată în 1896 pentru a încuraja construirea noilor localuri de şcoli.colegiu electoral - categorie de votanţi care cuprinde cetăţenii cu aceeaşi avere sau rang social.confederaţie - uniune de state independente, având anumite instituţii centrale comune. de facto - în fapt; ceea ce există în practică.de iure - de drept; ceea ce există în teorie. deznaţionalizare - politică practicată în raporturile cu minorităţile şi prin care se urmăreşte ca acestea să-şi piardă identitatea naţională.diaspora - grup etnic aflat în afara graniţelor ţării de origine.domnie ereditară - formă de guvernământ în care succesiunea la conducerea statului avea loc în cadrul aceleiaşi familii.drept de veto - atribut al suveranului de a se opune punerii în aplicare a unor legi votate de Parlament.dualismul austro-ungar - alianţa din 1867 prin care împăratul Austriei a devenit şi rege al Ungariei. În urma acestui pact, Transilvania a fost încorporată Ungariei.elită -un grup restrâns de oameni care se disting prin instruire, talent, avere etc. şi care ocupă poziţii importante în cadrul societăţii.gubernie - unitate administrativ-teritorială în cadrul Imperiului Rus care nu dispunea de autonomie.integritate teritorială - principiu de drept internaţional, potrivit căruia fiecare stat îşi exercită deplinul control asupra teritoriului său.interpelare - procedură de control parlamentar, constând în dreptul unui senator sau deputat de a cere şi primi explicaţii din partea guvernului în legătură cu modul de rezolvare a unor probleme politice, administrative, diplomatice etc.lovitură de stat - acţiune de preluare a puterii iară respectarea procedurilor constituţionale.mesajul tronului - comunicare rostită de monarh, cu prilejul deschiderii sesiunii parlamentului, în care erau prezentate problemele ţării şi recomandările privind rezolvarea lor.

117

modernism - curent sau tendinţă, manifestat în special în arta şi literatura secolului al XX-lea, caracterizat prin negarea tradiţiei şi prin adoptarea unor noi principii de creaţie.modernitate - în sens general, caracteristica de a fi modem, respectiv ceea ce este diferit sau chiar opus preceptelor, normelor şi practicilor tradiţionale, referindu-se la produse ale culturii, instituţii, forme de organizare socială etc.monarhie constituţională - formă de guvernământ în care puterea supremă aparţine unei singure persoane (rege) ale cărei prerogative sunt limitate prin constituţia tării.neoabsolutism - regim de centralizare şi germanizare impus de austrieci în Transilvania după 1849.panslavism - curent politic care susţinea unirea tuturor slavilor într-un singur stat.plebiscit - consultare a cetăţenilor care se pronunţă prin da sau nu asupra unui proiect de lege sau a unui act de importanţă deosebită (referendum).a promulga - a dispune, printr-un act oficial, ca o lege să intre în vigoare, să devină executorie.pronunciament - declaraţie sau acţiune prin care se exprimă protestul faţă de un anumit sistem social-politic.războaie balcanice - conflicte militare în Balcani (1912 -1913) cauzate de dominaţia otomană şi de rivalităţile din zonă.redută - mic fort de apărare, de formă poligonală, înconjurat de şanţuri.regim autoritar - formă de guvernare în care şeful executivului are puteri sporite, în dauna legislativului.responsabilitate ministerială - obligaţia unui ministru de resort de a răspunde politic sau juridic pentru contrasemnarea unei legi sancţionate de suveran; obligaţia miniştrilor de a răspunde politic sau juridic pentru actul de guvernare.a sancţiona - a confirma o lege sau o dispoziţie.secularizare - trecerea averilor bisericeşti sau mănăstireşti în proprietatea statului.suzeranitate - dreptul unui stat asupra altui stat care are guvern propriu dar nu are o autonomie completă.tarif vamal protecţionist - taxe puse mărfurilor importate pentru protejarea producţiei autohtone.tradiţionalism - curent sau tendinţă care cultivă sau supraevaluează elementele tradiţionale.tratat de pace - act care reglementează raporturile dintre statele care s-au aflat în conflict.vot cenzitar - vot exprimat de cetăţenii „activi” în viaţa politică; criteriul în baza căruia poate fi evaluat activismul este dat de o limită a impozitului (cens) perceput de stat.vot de blam (de neîncredere) - acţiune a Parlamentului prin care politica guvernului este dezaprobată. În urma votului de blam guvernul este obligat să demisioneze.

5. PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

118

5.1. Perioada neutralităţii armate (1914 - 1916)

Contextul internaţional. La începutul secolului al XX-lea marile puteri europene erau grupate în două alianţe politico-militare opuse: Tripla Alianţă sau Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Italia) şi Tripla Înţelegere sau Antanta (Anglia, Franţa, Rusia). Interesele politice şi economice divergente ale acestora, numeroasele crize regionale (marocană, bosniacă, balcanică etc.) prefigurau un conflict de mari proporţii. Acesta s-a declanşat pe 15 iunie 1914, când a avut loc atentatul de la Sarajevo în urma căruia arhiducele Franz Ferdinand (moştenitorul tronului austro-ungar) şi soţia sa, Sofia, au fost ucişi de un naţionalist sârb. Asasinatul a servit ca pretext Austro-Ungariei pentru atacarea Serbiei la 15 iulie 1914. Încurajată de Germania, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei. În „săptămâna tragică” care a urmat acestui act, a intrat în funcţiune sistemul de alianţe care a transformat războiul într-unul european şi mondial. Carol I şi oamenii politici români aveau motive înte-meiate să se teamă de război. Poziţia geografică a României, potenţialul ei economic şi uman făceau inevitabilă implicarea ţării noastre în conflict. Alianţa cu Puterile Centrale complica însă lucrurile.

Poziţia României faţă de război. Izbucnirea Primului Război Mondial la 15 iulie 1914 a pus România în fata unei întrebări fundamentale: cu care din cele două tabere politico-militare să se alieze (Antanta sau Puterile Centrale), pentru a-şi realiza unitatea statală? O hotărâre era greu de luat, deoarece Rusia (care făcea parte din Antantă) anexase Basarabia, iar Austro-Ungaria (care se afla în tabăra Puterilor Centrale) stăpânea Transilvania şi Bucovina. Pe de altă parte, România era legată de Tripla Alianţă printr-un tratat semnat în 1883 cu Austro-Ungaria, la care aderaseră Germania şi Italia, tratat care a avut drept scop garantarea securităţii faţă de politica agresivă a Rusiei. În aceste condiţii, România trebuia să ia o hotărâre care să nu-i prejudicieze interesele naţionale.

Regele Carol I a convocat Consiliul de Coroană la Sinaia, pe 21 iulie 1914 , la care au participat prinţul moştenitor, Ferdinand, membrii guvernului Brătianu, fruntaşii politici ai ţării. În dezbaterile care au avut loc, regele Carol I a pledat pentru intrarea în război alături de Puterile Centrale, fiind susţinut de Petre P. Carp, care vedea în Rusia o primejdie de moarte pentru ţara noastră. Ceilalţi oameni politici, printre care Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Ion I. C. Brătianu s-au pronunţat pentru neutralitate, pe motiv că Austro-Ungaria a atacat Serbia şi în acest caz România nu are nici o obligaţie. Rege constituţional, Carol I a acceptat, în final, formula neutralităţii armate, supunându-se majorităţii. În comunicatul oficial se preciza că atitudinea de neutralitate a României se motiva prin faptul că nu a fost prevenită de aliatul său de izbucnirea războiului, aşa cum prevedea tratatul de alianţă, iar Austro-Ungaria nu fusese atacată. Hotărârea a fost acceptată şi de urmaşul său, Ferdinand I (din septembrie 1914). Guvernul liberal condus de Ion I. C. Brătianu considera că ţara trebuia bine pregătită pentru război, iar opţiunea militară să fie decisă în funcţie de evoluţia evenimentelor. Totodată se urmărea obţinerea sprijinului Marilor Puteri pentru întregirea teritorială.

119

POZIŢIA FATĂ DE RĂZBOI ÎN 1914-1916: intrarea în război alături de Puterile Centrale – regele Carol I, conservatorii filogermani (P.P. Carp); expectativă armată pentru pregătirea războiului şi realizarea unităţii naţionale – guvernul liberal; intrarea în război alături de Antanta – majoritatea opiniei publice, opoziţia naţionalistă; neutralitatea definitivă – mişcarea socialistă.

Negocieri pentru intrarea în război. În perioada neutralităţii, opinia publică românească şi principalele partide politice erau frământate de posibila intrare a României în război şi de problema întregirii naţionale. Opinia publică românească şi majoritatea oamenilor politici erau favorabili unei apropieri de Antantă. În septembrie 1914, România a încheiat o convenţie secretă cu Rusia prin care, în schimbul unei „neutralităţi binevoitoare”, i se recunoştea dreptul de a-şi uni teritoriile româneşti stăpânite de Austro-Ungaria (Transilvania, Banat, Bucovina). Tot acum a fost semnat un acord cu Italia prin care s-a convenit ca cele două ţări „să acţioneze împreună pentru lichidarea Austro-Ungariei”, să se informeze reciproc în legătură cu orice schimbări preconizate în politica lor şi să nu renunţe la neutralitate fără consultări prealabile. Guvernul român a dus tratative şi cu celelalte ţări din Antantă (Franţa, Anglia).

După moartea regelui Carol I (27 sept.1914), responsabilitatea politicii externe a fost asumată de I.I.C. Brătianu. Deşi atât Brătianu, cât şi regele Ferdinand I înclinau spre Antanta, ei nu intenţionau să renunţe la neutralitate fără garanţii complete din partea Aliaţilor privind situaţia României şi realizarea obiectivelor sale naţionale. Brătianu a fost prudent în negocierile cu Antanta pentru a nu angaja prematur ţara în război. În acelaşi timp era conştient că România nu putea rămâne neutră până la sfârşitul războiului, dacă dorea realizarea unirii. Măsurile interne de pregătire a teritoriului şi armatei pentru o eventuală intrare a ţării în război şi intensa activitate diplomatică din perioada neutralităţii (1914-1916) s-au desfăşurat pe fondul unor puternice confruntări între antantişti şi germanofili.

În anii 1914-1916, cele două tabere politico-militare (Antanta şi Puterile Centrale) au încercat să atragă România de partea lor, mizând atât pe poziţia ei geostrategică, cât şi pe importantele resurse de petrol şi cereale. Viena (cancelarul Otto Czernin) şi Berlinul (împăratul Wilhelm II) au folosit diverse modalităţi: presiuni asupra primului ministru ungar Istvan Tisza pentru a-l determina să acorde concesiuni românilor din Transilvania, sau chiar să permită armatei române să ocupe o parte din această provincie sub pretextul apărării ei împotriva unei invazii ruseşti; promisiuni că Bulgaria va conlucra cu România la rezolvarea disputelor teritoriale din sudul Dobrogei („cartea bulgară”); încercări de înlăturare a lui Ion I.C. Brătianu şi de instalare a unui guvern conservator condus de un politician progerman. La rândul ei, Antanta a uzat de toate mijloacele, îmbinând promisiunile cu ameninţările pentru a-l determina pe Ion I.C. Brătianu să i se alăture; tratativele dintre guvernul român şi Antantă s-au purtat la Bucureşti, Paris, Londra, Petersburg şi au fost influenţate de evoluţia evenimentelor de pe front. Opinia publică susţinea intrarea ţării în război alături de Antanta, remarcându-se în fruntea acestui curent Nicolae lorga, Barbu Delavrancea, Octavian Goga, Nicolae Filipescu ş.a. Un rol important îl avea Liga

120

pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor prin articole în presă, demonstraţii, conferinţe, demersuri diplomatice. Exista şi un curent germanofil (Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Constantin Stere) care, invocând pericolul rus şi tratatul din 1883, solicita intrarea în luptă alături de Puterile Centrale.

În anii 1914-1916, guvernul român a căutat să asigure înzestrarea şi pregătirea armatei pentru război: economia a fost orientată spre producţia militară; în vederea cumpărării de echipament militar s-au obţinut împrumuturi din partea Angliei şi s-au făcut comenzi către Germania şi Austro-Ungaria. Cu toate aceste măsuri, dotarea armatei române era modestă, căci industria autohtonă nu putea satisface decât o mică parte din cerinţe, iar transportul achiziţiilor din vest se făcea cu dificultate, mai ales după octombrie 1915 când prin atacul bulgar asupra Serbiei a fost tăiată singura rută utilizabilă (Salonic – Turnu-Severin). Ulterior, a trebuit să se recurgă la o rută ocolitoare, prin porturile ruseşti de la Marea Albă (Arhanghelsk) şi Pacific (Vladivostok).

Sub presiunea evenimentelor de pe front, Antanta a acceptat garanţiile scrise cerute, dar a şi somat România, în vara anului 1916, să intre în război „acum ori niciodată”. După îndelungi tratative, guvernul Brătianu a semnat cu reprezentanţii diplomatici ai Franţei, Marii Britanii, Rusiei şi Italiei la Bucureşti, la 4 august 1916, tratatul de alianţă şi convenţia militară. În baza acestor documente, Antanta ne promitea sprijin militar concretizat în diverse modalităţi: trimiterea zilnică a 300 de tone de muniţii şi armament, armata rusă urma să participe cu trei divizii la apărarea Dobrogei în cazul unui atac al Bulgariei şi să desfăşoare mari operaţiuni în Galiţia şi Bucovina, trupele aliate de la Salonic trebuiau să angajeze o puternică ofensivă care să reţină o parte a armatelor Puterilor Centrale. De asemenea, se recunoştea legitimitatea unirii cu România a Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei şi egalitatea cu ceilalţi membrii ai alianţei, Antanta angajându-se să respecte integritatea teritorială a statului român. La rândul său, România urma să declare război Austro-Ungariei cel târziu la 14 august 1916. Consiliul de Coroană din 14 august 1916 a aprobat oficial tratatele şi a decis intrarea ţării noastre în război alături de Antantă, având convingerea că sosise timpul pentru ca poporul român să dovedească prin fapte că poate avea o patrie întregită.

TRATATUL DE ALIANŢĂ ÎNTRE ROMÂNIA, RUSIA, FRANŢA, ANGLIA, ITALIA, (4 AUGUST 1916): „I. Rusia, Franţa, Anglia şi Italia garantează integritatea teritorială a regatului României în toată întinderea fruntariilor sale actuale. II. România se obligă să declare război şi să atace Austro-Ungaria în condiţiile stabilite prin convenţia militară. III. Aliaţii recunosc României dreptul de a anexa teritoriile monarhiei Austro-Ungariei prevăzute şi hotărnicite în art. 4. VI. România se va bucura de aceleaşi drepturi ca şi aliaţii săi în tot ce priveşte preliminariile, tratativele de pace, ca şi discutarea chestiunilor care vor fi supuse hotărârii conferinţei de pace.”

CONVENŢIA MILITARĂ RUSO-ROMÂNĂ: „1. România se obligă a mobiliza toate forţele sale de uscat şi de apă şi a ataca Austro-Ungaria cel mai târziu la 14 august 1916. 2. Armata rusă se obligă să atace în chipul cel mai energic pe tot

121

frontul austriac. 3. Rusia se obligă să trimită în Dobrogea două divizii de infanterie şi una de cavalerie, pentru a coopera cu armata română contra armatei bulgare. Aliaţii se obligă a executa o hotărâtă ofensivă prin armata lor de la Salonic cel mai târziu cu opt zile înainte de începerea atacului României. 4. [...] se obligă a furniza României muniţiuni şi material.”

5.2. Beligeranţa (1916 - 1918)

Consiliul de Coroană, ţinut la Cotroceni la 14/27 august 1916, a hotărât intrarea României în război numai împotriva Austro-Ungariei, căreia i s-a declarat război. Germania (15 august), Turcia (17 august) şi Bulgaria (20 august) se vor solidariza cu aliata lor şi vor declara război României. Conform planului de operaţiuni „Ipoteza Z”, trei armate române (în total, 420.00 de militari) au acţionat la graniţa cu Austro-Ungaria pentru a elibera Transilvania şi o armată (142.000 de militari) a acţionat de-a lungul graniţei de sud, cu scopul de a apăra frontiera împotriva unui atac germano-bulgar şi pentru a asigura acoperirea debarcării trupelor ruseşti în Dobrogea. România a intrat în război fără ajutorul promis din partea Antantei. În urma mobilizării, armata română cuprindea 813.758 soldaţi şi 19.843 ofiţeri, dar din punct de vedere al echipamentului şi al aprovizionării situaţia era dificilă: cele mai serioase deficienţe priveau artileria grea, mitralierele şi avioanele; mulţi militari aveau o instrucţie insuficientă; de asemenea, numărul de locomotive şi vagoane era prea mic pentru a asigura transportul operativ. Toate acestea aveau să se resimtă în timpul participării la război. Obiectivul iniţial al armatei române era eliberarea Transilvaniei şi apoi înaintarea pe valea Tisei şi pe valea Dunării pentru a tăia sursele de aprovizionare a armatei austro-ungare.

La 14 august 1916, România a intrat în războiul pentru unitatea naţională, declarând război Austro-Ungariei şi trecând la eliberarea Transilvaniei, sub deviza „acum ori niciodată”. Ofensiva peste Carpaţi a debutat victorios: militarii români au preluat sub control principalele trecători ale Carpaţilor, au eliberat localităţile Braşov, Făgăraş, Miercurea-Ciuc, Odorhei, Orşova Sf. Gheorghe, Gheorgheni şi Orşova, avansând până aproape de Sibiu şi Sighişoara. Dar această înaintare entuziastă a fost oprită, ca urmare a victoriei obţinută în sud, la Turtucaia (19 - 24 august 1916) de către germani şi bulgari. S-a creat o situaţie dramatică: Antanta nu şi-a îndeplinit promisiunea de a trimite trupe ruseşti care să lupte alături de români şi nu a început ofensiva în zona Salonic (prin care ar fi obligat Bulgaria să nu atace România). În plus, contraofensiva austro-germană din Transilvania a silit armata română să se retragă pe linia Carpaţilor, unde a avut loc „bătălia trecătorilor”. În Carpaţii Orientali atacul duşman a fost oprit („Pe aici nu se trece”), dar la Jiu şi Olt frontul a fost rupt şi România invadată. Inamicul a acţionat pe mai multe direcţii: în nord a înaintat pe valea Oltului şi pe valea Jiului, în sud a ocupat Dobrogea şi a trecut Dunărea la Zimnicea. În acest context, după lupte grele duse în octombrie-noiembrie 1916 pe Jiu, pe Olt, precum şi la Neajlov-Argeş (16 – 20 noiembrie 1916), o mare parte a ţării, inclusiv Bucureştiul (23 noiembrie 1916), au intrat sub ocupaţie străină. Armata

122

română a suferit pierderi grele în oameni (250.000 de morţi, răniţi sau prizonieri) şi în echipament: două treimi din dotarea individuală, jumătate din numărul de mitraliere şi un sfert din totalul tunurilor. După patru luni de luptă, armata română pierdea două treimi din teritoriul naţional şi jumătate din efectiv. Cauzele acestei înfrângeri au fost multiple: obiectivele încredinţate armatei române erau ambiţioase, dar nerealiste; România era înconjurată din trei părţi de duşmani; în sud, avea de apărat o frontieră de 1.700 km; avea o armată numeroasă, dar slab echipată şi lipsită de experienţă; aliaţii nu şi-au respectat promisiunile; planul de război obliga la ofensive pe două fronturi.

La sfârşitul lunii noiembrie 1916, autorităţile şi armata română s-au retras în Moldova. În acelaşi timp, zeci de mii de locuitori au luat drumul pribegiei spre Moldova, pentru a nu rămâne sub ocupaţia inamicului. Retragerea s-a făcut în dezordine, mulţi bătrâni, femei şi copii murind de foame şi de frig. Realitatea a arătat că guvernanţii nu au luat măsurile necesare pentru dotarea corespunzătoare a armatei, iar planurile de acţiune militară s-au dovedit nerealiste. În conştiinţa publică se va crea un curent împotriva liberalilor, vinovaţi de „pierderile inutile” din campania anului 1916. Avându-se în vedere situaţia dificilă în care se găsea ţara, autorităţile au decis să pună la adăpost în Rusia, temporar, tezaurul Băncii Naţionale a României precum şi alte valori.

În teritoriul cucerit (Oltenia, Muntenia, Dobrogea), Puterile Centrale au organizat un sever regim de ocupaţie militară care a produs mari pagube materiale şi multe suferinţe populaţiei: rechiziţii, demontarea unor instalaţii industriale şi trimiterea lor în ţările învingătoare, confiscarea mijloacelor de locomoţie şi a depozitelor de alimente, pedepsirea celor ce nu se supuneau noilor autorităţi. Germania a dominat prin administraţia şi economia organizate cu eficienţă teutonică. Alimentele au fost raţionalizate. Frontul s-a stabilizat în final în sudul Moldovei (ianuarie 1917), pe linia Focşani - Galaţi. România a fost înfrântă, dar nu a fost scoasă din luptă. Moldova reprezenta speranţa renaşterii statului român. La Iaşi, oraş devenit capitală provizorie, s-a format un guvern de uniune naţională (11 decembrie 1916), condus de Ionel Brătianu, în care intrau şi conservatorii-democraţi în frunte cu Take Ionescu. Principalele obiective pe plan intern ale acestui guvern au fost reforma agrară şi cea electorală. Moralul scăzut al ostaşilor în urma înfrângerii suferite, teama faţă de posi-bilele tulburări sociale şi revoluţia rusă din martie 1917 au dat impuls reformelor. Pentru impulsionarea rezistenţei militare, la 23 martie 1917, regele Ferdinand a promis armatei înfăptuirea celor două mari reforme (agrară şi electorală), iar Parlamentul a hotărât să modifice Constituţia (iulie 1917) spre a facilita împlinirea acestor promisiuni.

Situaţia populaţiei din Moldova a fost foarte grea în perioada 1917-1918. Resursele erau insuficiente pentru o populaţie de două ori mai numeroasă decât înainte. Suferinţele au fost agravate de izbucnirea unei epidemii de tifos, care a răpus peste 80.000 de oameni. Cu sprijinul Antantei, până în mai 1917, armata română s-a refăcut şi a fost dotată cu armament modern. Ea cuprindea 700.000 de militari din care 460.000 erau pregătiţi pentru operaţiuni, organizaţi în Armata I şi Armata a II-a. La

123

sporirea capacităţii de luptă, o contribuţie importantă a avut-o misiunea militară franceză condusă de generalul Henri Berthelot, sosită în ţară în octombrie 1916; totodată, s-au îmbunătăţit comunicaţiile şi s-a organizat „Crucea Roşie” sub patronajul reginei Maria. Planul armatei române viza o ofensivă în zona Nămoloasa, în timp ce Puterile Centrale mizau pe atacarea Moldovei de la sud la nord, în zona Oituz şi de la vest spre est, pe valea Siretului.

Războiul a fost reluat pe frontul din Moldova în iulie 1917. Cu un moral bun şi cu o dotare tehnică modernă, pusă la dispoziţie de aliaţii României, armata română a dejucat planul comandamentului german de a scoate România din război, făcând imposibilă cucerirea Moldovei. Generalul Alexandru Averescu a pornit ofensiva de lângă Mărăşti (11 - 19 iulie 1917), în cadrul efortului general aliat de pe fronturile de est şi vest de a învinge Puterile Centrale. Dar succesul obţinut de armata română nu a putut fi exploatat. Situaţia din Galiţia şi Bucovina se agravase, iar trupele ruse din Moldova se dezorganizau. La 24 iulie 1917, von Mackensen profită de situaţie şi lansează o ofensivă menită să scoată România din război. În bătălia de la Mărăşeşti (24 iulie – 6 august 1917), ruşii se retrag din faţa atacului german. Dar Armata I română reuşeşte să-i oprească pe germani, provocându-le pagube importante. În nord, Armata a II-a română a reuşit să respingă un atac austro-german la Oituz (26 iulie – 9 august). Ca urmare, planul Puterilor Centrale a eşuat, dar evenimentele din Rusia (25 octombrie 1917 - lovitura de stat bolşevică) au schimbat radical situaţia militară şi politică.

La bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz au luat parte şi voluntari români din monarhia austro-ungară aflaţi prizonieri în Rusia, la Darniţa. (Istoricul N. Iorga afirma că «Darniţa a fost prima Alba-Iulia a românilor»). Armata română, comandată de adevărate personalităţi militare, între care generalii Alexandru Averescu, Eremia Grigorescu, Constantin Prezan, a făcut dovada unui înalt spirit de sacrificiu în apărarea teritoriului naţional. Nepieritoare pagini de istorie au scris căpitanul Grigorie Ignat, Ecaterina Teodoroiu ş.a.

Dar, la finele anului 1917, situaţia României s-a înrăutăţit ca urmare a ieşirii Rusiei Sovietice din război. Trupele ruseşti (un milion de militari) au părăsit linia frontului într-o totală dezordine, dedându-se la agitaţii bolşevice. Armatele ruseşti din Moldova, în curs de dezmembrare, devin adevărate bande de jefuitori, comiţând jafuri, distrugeri şi provocând incidente la Galaţi, Paşcani, Iaşi. Forţele române sunt transformate în forţe de poliţie pentru zona din spatele frontului. Aliaţii României ar fi dorit ca ea să continue să lupte singură. Acest lucru era însă imposibil. Ca urmare, armata română a intervenit pentru a asigura ordinea, dezarmându-i şi neutralizându-i pe ruşi. În replică, autorităţile bolşevice de la Petersburg au recurs la măsuri dure: arestarea lui Constantin Diamandy – reprezentantul României în capitala rusă (decembrie 1917), ruperea legăturilor diplomatice (13 ianuarie 1918) şi confiscarea tezaurului statului român.

La începutul anului 1918, presiunile Puterilor Centrale asupra României s-au amplificat, cerându-se înlăturarea regelui Ferdinand şi încheierea grabnică a păcii. Evenimentele din spaţiul rus şi ieşirea Rusiei din război prin semnarea armistiţiului şi

124

a păcii de la Brest-Litowsk (18 februarie 1918), precum şi ocuparea Ucrainei de către trupele germane şi austro-ungare, au împiedicat România să valorifice victoriile din anul 1917 şi au obligat-o să semneze, la rândul său, armistiţiul de la Focşani (26 noiembrie / 9 decembrie 1917) şi pacea de la Bucureşti (24 aprilie / 7 mai 1918). În acest context, primul ministru Ion I. C. Brătianu a demisionat, fiind urmat la guvern de Alexandru Averescu (ianuarie 1918) şi apoi de conservatorul filogerman Alexandru Marghiloman (martie – octombrie 1918). După ample dezbateri în Consiliul de Coroană (februarie - martie 1918), unde trebuia să se aleagă între o pace umilitoare sau ocuparea întregii ţări de inamic (căci frontul din Moldova rămăsese descoperit în urma plecării armatei ruse), s-a optat pentru prima variantă. Între a fi ocupată complet de inamic şi a supravieţui ca stat, s-a ales ultima soluţie. Misiunea răspunderii acestei soluţii a fost încredinţată de rege guvernului condus de Alexandru Marghiloman, care şi-a sacrificat viitorul politic în favoarea intereselor naţionale (el va fi considerat de mulţi români un trădător). Astfel, guvernul Marghiloman a încheiat cu Puterile Centrale pacea de la Bucureşti (la 24 aprilie 1918), care cuprindea prevederi dureroase: Dobrogea era ocupată de Bulgaria; Austro-Ungaria lua o parte din Munţii Carpaţi, însumând 5.600 km2; Germania instituia un monopol asupra ţiţeiului pe timp de 90 de ani, a comerţului cu cereale, a exploatării şi prelucrării lemnului; armata română era demobilizată, iar accesul la Marea Neagră era permis numai de-a lungul unui drum comercial până la Constanţa. Dintr-un teritoriu de 137.000 km2 cât avusese România înainte de război, rămânea sub ocupaţia Puterilor Centrale o suprafaţă de 100.000 km2 (Dobrogea şi Muntenia până la Siret), cuprinzând 72% din populaţie. Pacea de la Bucureşti, pe care regele Ferdinand a refuzat s-o semneze, deşi umilitoare, permitea supravieţuirea statului român. Deşi prin Tratatul de la Bucureşti România devenea dependentă politic şi economic de Puterile Centrale, guvernul a obţinut recunoaşterea unirii Basarabiei cu România.

În octombrie-noiembrie 1918, pe fondul succeselor militare ale Antantei, guvernul condus de generalul Constantin Coandă (investit la 24 octombrie 1918), a proclamat mobilizarea generală şi armata română a reintrat în război, pacea de la Bucureşti fiind considerată un act nul şi neavenit. Sfârşitul războiului, 29 oct./11 nov. 1918, a găsit România în tabăra învingătoare. Participarea sa la război a avut drept scop realizarea unităţii naţionale pentru care a dat o imensă jertfa - aproximativ 800.000 morţi, răniţi, dispăruţi şi prizonieri. La 18 noiembrie 1918, într-o atmosferă de entuziasm, regele Ferdinand şi regina Maria au revenit la Bucureşti, fapt ce simboliza împlinirea idealului de întregire teritorială. Curând după aceea s-a născut România Mare. Primul Război Mondial a oferit românilor prilejul de a transpune în realitate ideea reunirii lor într-un singur stat. Dacă decizia efectivă de alipire a noilor teritorii la Regatul Român a intrat în vigoare ca urmare a tratatelor de pace de la Paris din 1919-1920, participarea la război a României, alături de Puterile Antantei - Franţa, Anglia, Rusia şi, din 1915, Italia - a constituit argumentul hotărâtor pentru oamenii politici români - în frunte cu Ion I.C. (Ionel) Brătianu - care au pledat cauza României la tratativele de pace.

125

neutralitate - situaţia în care, în cazul unui conflict, o ţară nu face parte dintre beligeranţi.germanofil - simpatizant al alianţei cu Germania.„acum ori niciodată” - cuvinte care exprimau hotărârea de a intra în război pentru a se realiza Marea Unire.armistiţiu - înţelegere între adversari pentru oprirea temporară a luptelor.casus foederis - clauza prevăzută într-un tratat de alianţă ce prevede, în anumite condiţii, obligaţia statelor membre de a acţiona în comun.neutralitate - situaţie juridică şi politică a unui stat care nu participă la războiul dintre alte state, neacordând sprijin armat statelor aflate în război.neutralitate permanentă - neutralitatea statelor care nu participă la nici un fel de alianţe militare.

6. MAREA UNIRE DIN 1918

Românii din teritoriile aflate sub dominaţie austro-ungară (Bucovina, Transilvania, Banat), încurajaţi de intrarea patriei-mame în război (august 1916), sperau într-o apropiată întregire. Această speranţă s-a păstrat, în ciuda insucceselor militare din toamna anului 1916 şi a măsurilor severe luate de autorităţile austriece în Bucovina şi de cele maghiare în Transilvania (suspendarea unor publicaţii româneşti, urmărirea şi arestarea fruntaşilor mişcării naţionale, interzicerea activităţilor politice ş.a.). Obligaţi să se înroleze în armata austro-ungară, numeroşi ardeleni şi bucovineni au trecut linia frontului la fraţii lor români, dovedindu-şi astfel credinţa în împlinirea idealului Marii Uniri. În mai/iunie 1917, un contingent de ostaşi ardeleni şi bucovineni - foşti prizonieri în Rusia- s-a înrolat în armata română.

Acţiunile vizând înfăptuirea României Mari s-au intensificat în 1918, când în Europa centrală şi de sud-est au apărut o serie de factori favorizanţi: afirmarea ideii autodeterminării popoarelor, în urma revoluţiei bolşevice din Rusia (1917) şi a publicării celor 14 puncte ale preşedintelui american Wilson (ianuarie 1918); victoriile militare ale Antantei; izbucnirea revoluţiilor de la Viena şi Budapesta (octombrie 1918); eşuarea încercărilor Curţii de la Viena de salvare a imperiului austro-ungar (la 3/16 octombrie 1918, împăratul Carol I a lansat manifestul „Către popoarele mele credincioase”, în care propunea federalizarea Austro-Ungariei, dar această iniţiativă nu a avut succes); mutaţiile produse de război în mentalitatea colectivă. Au existat o simultaneitate şi o convergenţă de acţiune în direcţia realizării Marii Uniri. Astfel, eforturile diplomatice şi militare ale statului român s-au împletit cu acţiunile pentru autodeterminare naţională ale românilor din teritoriile aflate sub dominaţie străină. Realizarea României Mari, prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Vechiul Regat, a fost rezultatul acţiunii românilor în conjunctura favorabilă de la sfârşitul primului război mondial, când dispăreau de pe harta Europei Imperiul Ţarist şi cel Austro-Ungar. Unirea cu Regatul României a acestor teritorii a fost posibilă în contextul afirmării pe plan internaţional a principiului autodeterminării şi a celui al naţionalităţilor.

126

6.1. Basarabia

a) Autonomia. În fruntea mişcării pentru autonomie, s-a aflat Partidul Naţional Moldovenesc, creat pe 3 aprilie (martie, pe stil vechi) 1917 şi avându-l în frunte pe Vasile Stroescu. Începând cu aprilie 1917, în Chişinău şi în celelalte centre urbane s-a trecut la organizarea unor întruniri unde se discuta despre atitudinea ce trebuia adoptată în noul context determinat de revoluţia rusă. Ideile fundamentale erau obţinerea autonomiei, menţinerea ordinii, alegerea unor organe reprezentative ale populaţiei româneşti, înfăptuirea reformelor economico-sociale: la întrunirea delegaţilor cooperativelor săteşti (6/19 aprilie 1917) s-a solicitat autonomia administrativă, religioasă, şcolară şi economică pentru Basarabia; cu ocazia marii adunări de la Odessa, din 18 aprilie / 1 mai 1917, la care au participat peste 10.000 de militari români, precum şi numeroşi profesori, preoţi şi studenţi, s-a hotărât formarea „cohortelor ostăşeşti” pentru menţinerea ordinii publice tulburată de trupele ruseşti în dezagregare; congresul preoţimii organizat la Chişinău pe 19 aprilie / 2 mai -20 aprilie / 3 mai 1917 a solicitat formarea unui „Înalt for cu atribuţii legislative şi executive”; dascălii basarabeni cereau introducerea alfabetului latin în şcoală.

Dacă în primăvara anului 1917 predomina ideea de autonomie a Basarabiei în cadrul statului federativ rus (atitudine determinată de teama de Rusia şi de urmările în planul mentalităţii produsă de îndelungata stăpânire ţaristă), treptat, sub impulsul unui puternic proces de redeşteptare naţională a devenit predominantă aspiraţia unirii cu România. Procesul de redeşteptare naţională a fost încurajat de diverşi factori: rolul mobilizator al gazetei „Cuvânt moldovenesc” care-i chema pe basarabeni la „deşteptare din somnul de moarte”; hotărârea voluntarilor ardeleni şi bucovineni de a lupta în armata română pentru înfăptuirea Marii Uniri (manifestul de la Darniţa, 13/26 aprilie 1917); contribuţia intelectualilor din Ardeal, Bucovina şi vechiul Regat (refugiaţi în Basarabia) la tipărirea unor cărţi şi abecedare în limba română, organizarea cercurilor de istorie, geografie şi cântec românesc, editarea ziarului „Ardealul” sub redacţia lui Onisifor Ghibu (octombrie 1917); întâlnirile soldaţilor basarabeni cu românii din celelalte teritorii, pe front, în spitalele de răniţi, în lagărele de prizonieri.

Tendinţele Ucrainei de a-şi extinde stăpânirea asupra acestei provincii au avut ca rezultat, în vara anului 1917, intensificarea mişcării pentru autonomia Basarabiei. Partidul Naţional Moldovenesc s-a străduit să dea coerenţă acţiunilor populaţiei dintre Prut şi Nistru şi să apere Basarabia atât de pretenţiile naţionaliştilor ucraineni, care doreau s-o integreze într-o Ucraină independentă, cât şi de bolşevicii ruşi, care încercau s-o câştige de partea revoluţiei proletare. În octombrie 1917 se desfăşoară la Chişinău „Congresul ostaşilor moldoveni” care a proclamat „autonomia teritorială şi politică a Basarabiei' şi a decis constituirea unui organ reprezentativ al Basarabiei numit Sfatul Ţării, avându-l ca preşedinte pe Ion Inculeţ . Puterea executivă era exercitată de Consiliul de directori generali, care îl avea în frunte pe Petre Erhan. Realizarea deplină a autonomiei îşi găsea expresia în proclamarea

127

Republicii Democratice Moldoveneşti (2 decembrie 1917), membră cu drepturi egale a Republicii Federative Ruse.

b) Unirea cu România. În lunile următoare, însă, situaţia Basarabiei se agravează. Destrămarea armatei ruse, intensificarea agitaţiilor bolşevice ameninţau securitatea politică şi militară a teritoriului rămas neocupat. Pentru a pune capăt anar-hiei create pe teritoriul Basarabiei, Consiliul de directori generali a cerut guvernului român să trimită trupe. Acestea au restabilit ordinea şi prestigiul Sfatului Ţării (ianuarie 1918). În consecinţă, la 13 ianuarie 1918, guvernul Rusiei Sovietice a întrerupt relaţiile diplomatice cu România şi i-a sechestrat tezaurul, care fusese transportat la Petrograd înainte de ocuparea Bucureştiului. În noile condiţii, Sfatul Ţării a hotărât independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti (24 ianuarie 1918). Ultima etapă a autodeterminării Basarabiei s-a realizat prin actul din 27 martie 1918. Sfatul Ţării a hotărât cu majoritate de voturi unirea Basarabiei cu România. În Actul citit de deputatul Ion Buzdugan erau formulate „bazele” pe care se realiza unirea: Sfatul Ţării urma să funcţioneze până la înfăptuirea reformei agrare; Basarabia îşi păstra autonomia provincială; drepturile minorităţilor trebuiau respectate; această provincie era reprezentată în Consiliul de Miniştrii de doi miniştrii fără portofoliu, iar în parlament de un număr proporţional cu totalul populaţiei din acest teritoriu; erau garantate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Rezultatul votului a fost comunicat preşedintelui Consiliului de Miniştri, Alexandru Marghiloman, aflat la Chişinău. Prin Decretul regal nr. 842/22 aprilie 1918, regele a promulgat actul Unirii.

6.2. Bucovina

a) Autonomia. Încă din perioada războiului, refugiaţii din Transilvania şi Bucovina erau organizaţi în Asociaţia Românilor Bucovineni şi Transilvăneni. Aceasta a susţinut intrarea României în război alături de Antanta.

Situaţia s-a complicat după semnarea păcii de la Brest-Litowsk (18 februarie 1918). Asupra provinciei ridica pretenţii Ucraina. Ca răspuns la Manifestul adresat de împăratul Carol I (3 octombrie 1918) privind organizarea federalistă a Austro-Ungariei, deputaţii români din Clubul Parlamentar din Viena au transformat acest organism în Consiliul Naţional Român din Austria, avându-i în conducere pe Constantin Iosipescu-Grecul şi pe liderul socialist George Grigorovici. La 9 octombrie 1918, C.N.R. a cerut oficial, în numele naţiunii, dreptul la autodeterminare şi a exprimat dorinţa de secesiune. Deputaţii ucraineni, bazându-se pe sprijinul trupelor ucrainene, s-au opus, deoarece ridicau pretenţii asupra nordului Bucovinei. La 11/24 octombrie 1918, un grup de intelectuali de la Universitatea din Cernăuţi, condus de profesorul Sextil Puşcariu, a scos ziarul „Glasul Bucovinei”, care a influenţat puternic conştiinţa colectivă; voluntarii bucovineni, foşti militari în armata austro-ungară, aflaţi în Basarabia, au exprimat sprijinul pentru unire. La iniţiativa lui Sextil Puşcariu, la 14 octombrie 1918 s-a convocat o adunare naţională la Cernăuţi, care s-a proclamat Adunare Constituantă. Aceasta a hotărât „unirea Bucovinei integrale” cu celelalte pro-vincii româneşti din imperiu într-un stat naţional independent. Tot atunci s-a format

128

Consiliul Naţional, ca organism reprezentativ, şi un Birou Executiv, condus de Iancu Flondor.

Situaţia Bucovinei s-a complicat în această perioadă. Adunarea Ucraineană, susţinută de Aurel Onciul (fost deputat român în Parlamentul austriac), acţiona pentru încorporarea nordului Bucovinei. În aceste împrejurări, Consiliul Naţional a solicitat sprijinul armatei române. Guvernul român a aprobat, la 23 octombrie 1918, intrarea unei divizii în Bucovina şi a informat guvernul austriac în privinţa acestei decizii. La 12 noiembrie 1918, Consiliul Naţional a votat „Legea fundamentală provizorie asupra puterilor Ţării Bucovinei”. Faza autonomiei se încheia, trecându-se la etapa a doua.

b) Unirea cu România. Prin integrarea Bucovinei la România, urma să se asigure acestei provincii condiţiile necesare unei dezvoltări progresive. Tratativele purtate cu reprezentanţii guvernului de la Iaşi au dus la convocarea Congresului General al Bucovinei pentru data de 15 noiembrie 1918. Întrunit la data stabilită, Congresul a votat în unanimitate unirea necondiţionată a Bucovinei cu România. La această hotărâre au aderat locuitorii germani şi polonezi. Evreii şi ucrainenii au refuzat să participe. Unirea Bucovinei cu România a fost consfinţită de regele Ferdinand prin Decretul-lege din 18 decembrie 1918.

6.3. Transilvania

a) Autonomia. În Transilvania, mişcarea pentru autodeterminare a avut un caracter popular mai accentuat. Ea s-a bucurat de adeziunea unanimă a populaţiei româneşti. În 1918, emigraţia română din Transilvania, Bucovina şi Regatul României şi-a intensificat activitatea în vestul Europei. La 20 septembrie 1918, s-a format, la Paris, Consiliul Naţional pentru Unitatea Românilor, recunoscut de guvernele francez, englez şi italian, ca reprezentant al tuturor românilor.

În Transilvania, în septembrie 1918 şi-au reluat activitatea cele două forţe politice româneşti: Partidul Naţional Român (P.N.R.) şi Partidul Social-Democrat (P.S.D.). Românii au anunţat oficial hotărârea de autodeterminare prin Declaraţia de la Oradea din 29 septembrie 1918, elaborată de cele două partide. Aceasta este o declaraţie de principii în care se regăsesc principalele componente ale conceptului wilsonian de autodeterminare pe baza principiului naţionalităţilor: libertatea naţiunii, separarea politică de Ungaria, asumarea suveranităţii naţiunii în teritoriul său naţional, plebiscitul. Declaraţia era adresată Parlamentului Ungariei, unde a fost citită de către deputatul Alexandru Vaida-Voevod pe data de 5/18 octombrie 1918. Această declaraţie a căpătat valoarea unei proclamaţii de independenţă. La 18 octombrie 1918, se constituia, la Budapesta, Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.C.), ca organ politic unic al românilor din Transilvania, alcătuit din câte şase membri din fiecare partid (P.N.R. şi P.S.D.). El a devenit centrul de coordonare al mişcării naţionale din Transilvania, mutându-şi sediul la Arad în 21 octombrie / 3 noiembrie 1918.

129

În noiembrie, în întreaga Transilvanie s-au format, după modelul C.N.R.C., consilii şi gărzi naţionale locale. Acestea au preluat controlul politic şi administrativ în întreaga provincie, reuşind să menţină ordinea în Transilvania. La 9 noiembrie 1918, C.N.R.C. adresa o notă ultimativă guvernului ungar, cerând „întreaga putere de guvernare”. În acest context, s-au desfăşurat la Arad în 13-14 noiembrie 1918 trata-tivele cu reprezentanţii guvernului ungar, conduse, din partea română, de Iuliu Maniu. Aceştia au recunoscut organismele politice româneşti, dar au oferit românilor doar autonomia administrativă a Transilvaniei, după modelul cantonal elveţian. Propunerea părţii ungare a fost respinsă, Iuliu Maniu declarând categoric că dorinţa românilor era „despărţirea totală” de Ungaria.

b) Unirea cu România. Manifestul Către popoarele lumii adresat de C.N.R.C., la 5 noiembrie 1918, lumii civilizate demonstrează opiniei publice mondiale că unirea Transilvaniei cu România este voinţa întregii naţiuni române. C.N.R.C. a decis, în acelaşi timp, convocarea unei mari adunări care să dea expresie voinţei românilor transilvăneni. La 7 noiembrie 1918, s-a publicat textul convocării, la Alba Iulia, a Adunării Naţionale a Românilor pentru 18 noiembrie 1918. Manifestarea a avut un caracter plebiscitar. La Adunarea Naţională de la Alba-Iulia, au participat peste 100.000 de oameni şi 1.228 delegaţi aleşi. Adunarea, deschisă de Gheorghe Pop de Băseşti, a adoptat în unanimitate declaraţia solemnă. Decizia de unire a Transilvaniei cu România a fost însoţită de un program de înnoiri ce a direcţionat dezvoltarea ulterioară a ţării. În Rezoluţia unirii, căreia i-a dat citire Vasile Goldiş, se preciza că:

„I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungu-rească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 noiembrie 1918, decretează unirea acelor români si a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre. II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal. III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea Naţională proclamă următoarele: 3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret pentru ambele sexe în vârstă de 21 de ani. 4. Desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândirilor omeneşti. 5. Reforma agrară radicală. 6. Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus. IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.”

La 18 noiembrie s-a constituit Marele Sfat Naţional (cu rol de for legislativ), care a desemnat ca organ executiv Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu. Prin Decretul nr. 3631 din 11 decembrie 1918, regele Ferdinand ratifica unirea

130

Transilvaniei cu România. Astfel, se desăvârşea formarea României Mari. Noul stat românesc, având o suprafaţă de 295.049 km2 şi o populaţie de peste 18 milioane locuitori, a fost recunoscut pe plan internaţional prin tratatele de pace încheiate la Paris în anii 1919-1920.

autodeterminare – dreptul unei naţiuni de a-şi alege statutul politic şi calea de dezvoltareegalitate confesională – principiu conform căruia toate cultele recunoscute ale unui stat sunt egale.egalitate politică – principiu conform căruia toţi cetăţenii unui stat au aceleaşi drepturi şi aceleaşi îndatoriri politice.federalizare - constituirea unei uniuni din mai multe state autonome în cadrul unui stat unitar cu un guvern central.Marea Unire – proces politic-naţional în urma căruia provinciile româneşti (Basarabia, Bucovina şi Transilvania) s-au unit cu Vechiul Regat.partid etnic – partid bazat (creat) pe apartenenţa etnică a membrilor săi.ratificare - acţiune prin care un tratat sau o convenţie sunt aprobate de statele semnatare prin intermediul organelor lor legislative.România Mare – stat rezultat în urma evenimentelor din 1918, când provinciile româneşti care aparţinuseră Imperiului Austro-Ungar şi celui Ţarist s-au unit cu România.stat naţional unitar – concept politic referitor la un stat aparţinând unei naţiuni; stat care formează un singur tot (fără provincii autonome).unificare administrativă – proces în urma căruia este cuprinsă într-un sistem unic administraţia unui stat.vot universal – drept acordat tuturor cetăţenilor unei ţări indiferent de rasă, naţionalitate, sex, credinţă religioasă, grad de pregătire şi stare materială de a participa la alegerile care desemnează organele reprezentative ale unui stat.

CAPITOLUL 5.

I. Secolul al XX-lea între democraţie şi totalitarism.Ideologii şi practici politice în Europa

1. VICTORIA DEMOCRAŢIEI

„Democraţia a trecut ultima şi cea mai grea dintre probe şi triumfă acum în întreaga lume”, declara, la sfârşitul Primului Război Mondial, omul politic italian Giovanni Giolitti, unul dintre principalii reprezentanţi ai liberalismului în Italia. Giolitti se înşela, deoarece pe ruinele Imperiului Ţarist apăruse deja, în octombrie 1917, primul regim totalitar al secolului al XX-lea (cel sovietic), iar în deceniile următoare regimuri totalitare, fasciste sau comuniste, se vor instaura în numeroase ţări din Europa, Asia şi America Latină. Partidele şi regimurile totalitare au fost principalii adversari ai drepturilor omului şi democraţiei între 1917 şi 1989, iar înfruntarea dintre

131

democraţie şi totalitarism este una dintre principalele caracteristici ale secolului al XX-lea.

Sfârşitul Primului Război Mondial nu a reprezentat numai victoria militară a Statelor Unite ale Americii, Franţei şi Angliei împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei, ci şi o victorie a democraţiei: marile imperii multinaţionale s-au destrămat, monarhiile seculare rusă, germană şi austro-ungară au fost înlăturate. Anul 1918 reprezintă apogeul ideii naţionale în Europa Centrală, locul imperiilor multinaţionale fiind luat de state naţionale - Germania, Austria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven (lugoslavia din 1928), Finlanda şi statele baltice. Noile state au adoptat fie regimuri politice republicane, fie monarhia parlamentară, în cazul Iugoslaviei. Adoptarea votului universal şi reformele agrare consolidează regimurile democratice, mai noi sau mai vechi, din Europa. În Anglia (1918) şi în Statele Unite ale Americii (1920) sufragiul universal devine o realitate, dreptul la vot fiind extins şi asupra femeilor.

a) Caracteristici generale ale evoluţiei regimurilor democratice din Europa. La încheierea Primului Război Mondial, regimurile democratice s-au instaurat în unele dintre statele nou constituite în centrul şi estul Europei, aşa cum a fost cazul Cehoslovaciei. Totuşi, perioada interbelică a fost dominată de instituirea, inclusiv în noile state europene, a regimurilor autoritare sau dictatoriale (Polonia, Iugoslavia, Austria etc.). Regimurile democratice, bazate pe principiul separării puterilor în stat, vot universal, alegeri libere, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, pluripartidism, s-au consolidat în ţările nordice, precum Danemarca, Suedia sau Norvegia, şi în cele mai multe state din vestul Europei. În timp, s-au manifestat diferenţe în abordarea problemelor economico-sociale, potrivit modelelor democratice consacrate.

În secolul al XX-lea are loc o confruntare între regimurile democratice şi cele totalitare. În timpul primului război mondial principiile democraţiei liberale au avut de suferit datorită intervenţiei puternice a statului pentru obţinerea victoriei. Mai mult, după încheierea acestuia statul caută să menţină controlul pentru soluţionarea marilor probleme cu caracter economic sau social. Totuşi, democraţiile parlamentare din statele învingătoare se consolidează. În cele mai importante state democratice – Marea Britanie, Franţa, S.U.A. – pentru rezolvarea gravelor probleme cu care se confruntă după război, electoratul a adus la putere partidele de dreapta: Partidul Conservator în Anglia, Blocul Naţional în Franţa, Partidul Republican în S.U.A. Acestea au promovat o politică economică de redresare dar cu efecte antisociale, ceea ce a dus la înmulţirea acţiunilor revendicative. Mai mult, în S.U.A. republicanii promovează o politică izolaţionistă în plan extern, protecţionistă (pe plan economic) şi puritană cu accente xenofobe (pe plan intern). Regimul politic rămâne cel prezidenţial, puterea preşedintelui fiind controlată de un parlament bicameral. După ce câştigaseră alegerile din 1912 şi 1916, democraţii se recunosc învinşi de republicani în 1920. Aceste partide vor domina scena politică până la marea criză economică din 1929-1933. Alături de liberali şi de conservatori, pe scena politică bri-tanică apare Partidul Laburist. Alegerile din 1920 sunt câştigate de Lloyd George,

132

care conduce un guvern de coaliţie alcătuit din conservatori şi liberali. Alegerile ulterioare au asigurat însă alternanţa la putere. Viaţa politică a celei de-a III-a Republici franceze este mai tumultuoasă: existenţa unui mare număr de partide induce un anumit grad de instabilitate. Deceniul al treilea a fost dominat de coaliţii cu un contur politic nedefinit (Blocul Naţional şi Uniunea Naţională). Acestea au inclus forţe politice eterogene, de la dreapta moderată la stânga moderată, scopul politic principal fiind blocarea accesului la putere al extremelor politice care începuseră să-şi facă simţită prezenţa imediat după încheierea războiului.

În Europa centrală şi răsăriteană prăbuşirea marilor imperii (german, austro-ungar şi rus) a fost urmată de apariţia unor state cu regimuri politice liberal - democratice. Consolidarea sistemului democratic depindea în aceste state de rezolvarea a două probleme cheie: cea agrară şi cea constituţională. Noile state introduc, între 1919 - 1921, legi care, cu mici diferenţe, prevăd desfiinţarea marii proprietăţi în schimbul despăgubirilor şi redistribuirea pământului către ţărani. În acelaşi timp guvernele elaborează constituţii democratice. Gravitatea problemelor ce le aveau de rezolvat, rivalitatea dintre partide, ambiţiile conducătorilor şi lipsa de experienţă a electoratului, au dus la deteriorarea mecanismelor constituţionale şi la concentrarea puterii în mâinile executivului. În aceste condiţii viitorul democraţiei este tot mai mult legat de personalitatea şefului statului: dacă acesta respectă regulile constituţionale, regimul respectiv evoluează în sens democratic, cum a fost în Cehoslovacia. În schimb în alte state, ca de exemplu Polonia, evoluţia a fost spre autoritarism.

La scară globală, asigurarea păcii părea un fapt realizabil. Punând în operă principiile securităţii colective, pentru prima dată în istoria umanităţii majoritatea statelor lumii erau reunite într-o singură organizaţie internaţională, Liga Naţiunilor (1919). Principalul ţel al noii organizaţii era asigurarea păcii şi a securităţii internaţionale prin respectarea principiilor dreptului internaţional şi al tratatelor internaţionale. În pofida ezitărilor şi a dificultăţilor întâmpinate după cinci ani de război, democraţia părea consolidată. Oare aşa să fi fost?

Marea criză din 1929 -1933 pune în dificultate democraţiile liberale, care se confruntă cu grave probleme economice şi sociale. În timp ce în state precum Marea Britanie, Franţa, Olanda, Belgia, Elveţia, Danemarca, Norvegia, Suedia sau în Cehoslovacia, unde regimurile democratice supravieţuiesc, în altele- Germania, Italia, Spania, Portugalia, Grecia - se instalează regimuri autoritare.

b) Liberalismul tradiţional şi criza de după 1918. Sfârşitul crizelor politice şi militare reprezentate de Primul Război Mondial nu a însemnat însă sfârşitul tuturor crizelor. Regimurile politice democratice au întâmpinat reale dificultăţi de adaptare la provocările lumii postbelice. Mişcările sociale, frustrările create de rezultatele tratatelor de pace, fenomenele economice negative apărute în anii imediat următori încheierii războiului puneau sub semnul întrebării viabilitatea vechilor principii liberale. Crizele politice majore generate de victoria sovietelor în Rusia - revoluţia spartakistă de la Berlin (1918-1919) şi proclamarea Republicii Sovietice Ungare

133

(1919) – au fost cu greu soluţionate. Europa şi lumea întreagă erau ameninţate de extremismul politic.

Paradoxal, prima sursă a viitoarelor crize politice au fost tratatele de pace ce încheie Primul Război Mondial. În toate cele cinci cazuri, tratatele continuau distrugerea foştilor adversari, de data aceasta prin mijloacele diplomaţiei. Cazul cel mai flagrant era cel al Germaniei, declarată unic vinovat pentru declanşarea războiului şi obligată nu numai să plătească uriaşe despăgubiri de război şi să abandoneze orice pretenţii coloniale, dar şi să renunţe complet la propria armată. Germania pierdea 13% din teritoriu, 12% din populaţie, 48% din minereurile de fier, 15% din producţia agricolă şi 10% din industrie. Frustrarea poporului german este alimentată şi de criza economică, de inflaţia galopantă şi de ocuparea de către francezi a zonei demilitarizate a Ruhrului (1923). În aceste condiţii, tânăra republică de la Weimar (1919) făcea cu greu faţă atât ofensivei extremei stângi, cât şi celei drepte în curs de constituire. La rândul ei, Italia era departe de a fi o sursă de stabilitate. În timp ce comuniştii marchează precaritatea situaţiei economice prin greve de proporţii (1920), forţele ultranaţionaliste fasciste nu ezitau să-şi afişeze violent nemulţumirea atât faţă de tratatele de pace care nu ofereau Italiei toate teri-toriile anterior promise, cât şi faţă de ascensiunea stângii.

Serioase probleme economice şi sociale au existat însă şi în statele învingătoare. Inflaţia, creşterea lentă a salariilor, reconversia industriei militare conduc la marile greve ale anilor 1919-1920. Admiratorii revoluţiei ruse (1917) devin tot mai activi în Europa de Vest, determinând, pe de o parte, scindarea partidelor social democrate şi apariţia celor comuniste, iar pe de altă parte lovituri de forţă de genul „revoluţiei spartakiste”. Liberalismul tradiţional părea să nu găsească soluţii pentru această nouă şi complexă realitate economică, socială şi politică. Semnele declinului său încep să prindă tot mai evident contur în întreaga Europă. Demisia lui Lloyd George (1922), „topirea” liberalilor în diversele grupări de forţe care aveau să conducă Germania, Italia sau Franţa, ponderea tot mai mare pe care o au în viaţa politică partidele populare, cele socialiste, comuniste sau naţionaliste sunt numai câteva dintre argumentele care pot fi aduse în acest sens. Deşi situaţia liberalilor români era mai bună, aceştia reuşind să-şi impună programul politic, concurenţa partidelor apărute după război era tot mai acerbă.

Boom-ul economic american al anilor '20 şi cei câţiva ani de creştere economică, de atenuare a problemelor sociale şi de creştere a consumului ce au urmat (aproximativ 1923-1928) păreau să readucă încrederea în soluţiile oferite de liberalismul tradiţional. Declanşată chiar în patria „laissez-faire-ului”, marea criză economică a anilor 1929-1933 avea să dea acestuia lovitura de graţie.

2. IDEOLOGII ŞI PRACTICI TOTALITARE

134

a) Idei şi regimuri totalitare. Scăderea nivelului de trai, instabilitatea din primii ani ai perioadei interbelice, reacţiile faţă de modul cum s-au pus bazele păcii au condus la apariţia unor mişcări extremiste şi la instaurarea, în multe state europene a unor regimuri dictatoriale. În acest context îşi fac apariţia ideologiile extremiste: fascistă, nazistă şi comunistă. Opuse celor democratice, regimurile politice totalitare au avut o serie de trăsături comune: existenţa partidului unic şi a unui dictator în fruntea statului, încălcarea de către regim a drepturilor omului, lichidarea oricărei forme de opoziţie, supravegherea populaţiei de către poliţia politică, cenzura presei etc. Ideologia fascistă şi practicile politice ale regimului.

Cele două războaie mondiale au stat la originea apariţiei şi proliferării mişcărilor şi regimurilor totalitare. După 1918, au apărut mişcări politice fasciste mai întâi în ţările învinse în Primul Război Mondial: Germania (1919), Ungaria sau Bulgaria (1923), ori nemulţumite, ca Italia (1919), de beneficiile teritoriale şi politice obţinute în urma conflictului. Partide cu caracter fascist au apărut şi în România (1927), Spania, Portugalia, Belgia, Marea Britanie, Franţa. Toate aceste mişcări afişau un naţionalism agresiv, erau profund antiliberale, iar multe dintre ele - Partidul Naţional-Socialist în Germania, Partidul Apărării Rasei în Ungaria, Legiunea Arhanghelului Mihail în România - erau antisemite. Partidele fasciste întrebuinţau în mod obişnuit violenţa în spaţiul public, iar unele aveau şi o componentă paramilitară. Violenţele de stradă şi asasinatul politic au fost practicate de toate mişcările fasciste. În unele ţări, partidele fasciste au ajuns la putere între cele două războaie mondiale (Italia 1922, Germania 1933), iar în altele, precum Slovacia, România sau Ungaria, acestea au fost aduse la putere în ajunul sau în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu sprijinul direct al Germaniei lui Hitler.

După cucerirea puterii în Rusia de către bolşevici în 1917, au apărut numeroase partide comuniste pe toate continentele, însă până în 1945 doar în două ţări - Uniunea Sovietică şi Mongolia - au existat regimuri comuniste. Spre deosebire partidele fasciste, partidele comuniste din perioada interbelică formau o organizaţie politică bine integrată - Internaţionala Comunistă - coordonată din capitala sovietică. Aşa se explică faptul că partidele comuniste au jucat în ţările lor rolul de instrumente de subversiune politică şi de spionaj ale Uniunii Sovietice.

Dacă principalele regimuri fasciste - cel italian şi cel german - au fost învinse în al Doilea Război Mondial şi s-au prăbuşit, victoria obţinută cu acest prilej de Uniunea Sovietică şi ocuparea de către armatele acesteia a celei mai mari părţi a Europei centrale şi de răsărit au dus la instalarea, între 1944 şi 1948, prin lovituri de forţă şi prin fraudarea alegerilor, a unor regimuri comuniste în Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria şi în estul Germaniei. După 1944, comuniştii au luat puterea, cu sprijinul direct sau indirect al Uniunii Sovietice, şi în alte ţări: lugoslavia, Albania, China, Coreea de Nord, Vietnam, Cuba.

b) Fascismul a apărut în Italia, după încheierea Primului Război Mondial, în condiţiile crizei profunde pe care o traversa această ţară. Mişcarea fascistă era susţinută atât de populaţia debusolată de război şi de sărăcie, cât şi de mulţi industriaşi şi bancheri, care sperau ca noua formaţiune politică să reprezinte o

135

contrapondere eficientă la ideile comuniste. Fascismul a îmbrăcat forma corporatistă. Acesta preconiza o societate organizată în grupuri profesionale, numite corporaţii. Pe plan politic corporatismul urmărea înlocuirea Parlamentului cu o Adunare a delegaţiilor corporaţiilor, noua organizare urmând, în concepţia iniţiatorilor ei, să asigure prosperitatea tuturor categoriilor sociale. Fasciştii au pus mare accent pe naţionalism şi pe promisiunile de restaurare a „onoarei naţionale”. Ei considerau că statul naţiune avea viaţa sa proprie, diferită de vieţile fiinţelor umane care-l compuneau. Regimul fascist a fost instaurat în Italia de Benito Mussolini. Decepţionată în privinţa ambiţiilor sale teritoriale, zguduită de ample mişcări sociale, provocate şi susţinute de stânga socialistă, care ameninţa cu instaurarea dictaturii proletariatului, democraţia liberală italiană a devenit incapabilă să rezolve problemele ţării. În faţa acestor primejdii fascismul a apărut ca singurul capabil să apare ordinea în stat.

Fasciştii organizează „marşul asupra Romei” (1922) determinându-l pe regele Victor Emanuel al III-lea , care se temea de tulburări sociale, să demită guvernul şi să accepte numirea lui Mussolini ca prim-ministru la 29 octombrie 1922. O lună mai târziu Parlamentul îi acordă puteri depline, iar în urma alegerilor din 6 aprilie 1924 Camera Deputaţilor devine majoritar fascistă, asigurându-i lui Mussolini toate pârghiile puterii. Mussolini a organizat statul după principiile corporatismului. Activitatea sindicatelor a fost redusă la tăcere, libertatea presei a fost suprimată, activitatea partidelor politice a fost interzisă, Partidul Naţional Fascist devenind formaţiune politică unică. Adversarii politici ai regimului au avut de înfruntat represiunea miliţiilor fasciste „Ovra” şi rigorile Tribunalului special înfiinţat în 1925, care stabilea ani grei de închisoare împotriva adversarilor politici. Regimul fascist era susţinut de şi de organizaţiile paramilitare Cămăşile negre şi Ballila. Propaganda fascistă susţinea că a luat naştere „statul corporatist” care asigura prosperitatea tuturor categoriilor sociale, dar în care nu primau interesele individului, ci ale „corporaţiei” din care acesta făcea parte. Pentru atragerea maselor „il Duce” a impus adoptarea unor măsuri şi programe care s-au bucurat de susţinere populară: a încercat să controleze marele capital, să stăvilească abuzurile şi corupţia, a luat măsuri împotriva Mafiei. Printr-o propagandă abilă fasciştii au urmărit să redeştepte în sufletul italienilor mândria de a fi demni urmaşi ai Romei. Îndoctrinarea cetăţenilor se făcea prin propagandă şi prin diferite organizaţii fasciste (populaţia matură, prin Dopolavoro, copiii şi tinerii, prin Avanguardisti şi Ballila). Antrenarea Italiei în agresiuni externe şi în al doilea război mondial a determinat scăderea popularităţii lui Mussolini şi retragerea sprijinului popular. A fost înlăturat de la putere în iulie 1943.

c) Nazismul (naţional-socialismul german) ca ideologie a fost fundament de Adolf Hitler în lucrarea „Mein Kampf” (Lupta mea). La baza acestei ideologii au stat naţionalismul exacerbat, rasismul şi antisemitismul. Nazismul a apărut într-o perioadă dificilă pentru naţiunea germană. Germania care fusese învinsă în primul război mondial s-a considerat umilită prin prevederile Tratatului de Pace de la Versailles. Germanii considerau că li s-a impus un „dictat”. Naziştii au pus un mare accent pe naţionalism şi pe promisiunile de restaurare a onoarei naţionale. Hitler considera vinovat pentru problemele economice şi sociale ale Germaniei, sistemul democraţiei

136

parlamentare. Singura soluţie pe care o susţinea Hitler era dictatura unui singur partid condus de un lider providenţial care să supună naţiunea în numele binelui general. El urmărea crearea unui imperiu (Reich) care să-i cuprindă pe toţi germanii. Justifica expansiunea germană prin nevoia de „spaţiu vital” pentru rasa ariană, considerată superioară şi susţinea necesitatea cuceririi acestuia prin război. Spre deosebire de Mussolini, Hitler a făcut din rasism şi în special din antisemitism, o componentă esenţială a programului său. Evreii erau găsiţi vinovaţi de toate relele societăţii germane şi de aceea naziştii susţineau eliminarea lor prin exterminare.

Preluarea puterii de către nazişti are loc în ianuarie 1933 când, pe baza rezultatelor alegerilor din 1932, preşedintele Hindenburg l-a numit cancelar al Germaniei pe Adolf Hitler, conducătorul Partidului Naţional Socialist al Muncitorilor din Germania (NSDAP). Având majoritatea în Parlament (Reichstag), Hitler a obţinut puteri dictatoriale, în martie 1933, devenind ulterior Führer (conducător). Acest fapt semnifică sfârşitul republicii de la Weimar şi instaurarea dictaturii naziste în Germania. Primele măsuri luate de Hitler i-a vizat pe adversarii politici: toate partidele au fost scoase în afara legii cu excepţia Partidului Naţional Socialist, mişcarea sindicală a fost distrusă, au fost eliminaţi adversarii din propriul partid. În anul 1934, după moartea preşedintelui Hindenburg, a preluat şi atribuţiile acestuia proclamându-se „Führer”.

De la început evreii au fost ţinta predilectă a persecuţiilor naziste. Până la sfârşitul anului 1934 cei mai mulţi avocaţi, medici, profesori şi funcţionari evrei şi-au pierdut slujbele sau dreptul de a-şi practica meseriile. Prin Legile de la Nürenberg, din 1935 evreilor le-au fost retrase toate drepturile civile în cadrul statului german. Crimele naziste asupra evreilor nevinovaţi s-au înmulţit, aşa cum s-a întâmplat în 9/10 noiembrie 1938, când mulţi au fost ucişi, în Noaptea de cristal. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, din 1942, regimul hitlerist a hotărât să aplice soluţia finală împotriva evreilor. Astfel a început drama Holocaustului („Shoah”), până în anul 1945, fiind ucişi aproximativ 6 milioane de evrei, proveniţi atât din Germania, cât şi din ţările ocupate de armatele hitleriste, în lagăre de exterminare, precum cele de la Auschwitz, Treblinka sau Maidanek.

Toţi germanii au fost înregimentaţi în organizaţii controlate de Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani, precum Frontul Muncii, care a înlocuit sindicatele, sau Hitlerjugend (Tineretul hitlerist). Presa a fost cenzurată, iar propaganda regimului prin publicaţii, radio, cinematografe s-a intensificat. Temuta poliţie politică a regimului, Gestapo, supraveghea orice activitate. Cultura a fost subordonată scopurilor regimului. Tineretul era educat în spiritul unui devotament fanatic faţă de regim şi înregimentat în organizaţii precum „Tineretul Hitlerist”. Controlul regimului a fost instituit şi asupra bisericii. Aceasta a fost supusă persecuţiilor din cauza valorilor promovate de creştinism - iubire şi respect faţă de aproapele tău - care constituiau contrariul valorilor promovate de naţional socialişti.

d) Comunismul îşi are originea în operele lui Marx care a fundamentat teoria „luptei de clasă “. El susţinea că societatea comunistă se va edifica mai întâi în ţările dezvoltate în care proletariatul va prelua pe cale revoluţionară puterea de la

137

burghezie. Lenin a dezvoltat teoria marxistă, susţinând că revoluţia proletară poate să iasă victorioasă şi într-un stat mai puţin dezvoltat cum era Rusia.

În concepţia lui Lenin comuniştii reprezentau „avangarda” proletariatului. Ideologia comunistă promitea oamenilor o schimbare totală a modului de viaţă prin realizarea unei societăţi iară clase, în care să fie instaurate egalitatea şi dreptatea. Teoria marxistă susţinea că în prima etapă, cea a construirii socialismului, era necesară menţinerea statului, ca instrument al „dictaturii” proletariatului, necesar reprimării oricărei forme de rezistenţă a duşmanilor clasei muncitoare.

În luna februarie a anului 1917, Rusia era afectată de sărăcia generalizată şi de înfrângerile de pe front. În aceste condiţii, a izbucnit, la Petrograd, revoluţia condusă de Partidul Constituţional Democrat (al burgheziei liberale) şi de menşevici (membrii Partidului Social-Democrat). A fost instaurat un guvern provizoriu la 16 februarie / 1 martie 1917, iar a doua zi, ţarul a abdicat. Ulterior, conduşi de Vladimir Ilici Lenin, bolşevicii au declanşat acţiunile în forţă pentru preluarea puterii, realizată prin lovitura de stat de la 25 octombrie / 7 noiembrie 1917, de la Petrograd. Denumită Revoluţia din Octombrie, aceasta este considerată actul de naştere al statului sovietic. Reformele adoptate de bolşevici au fost: naţionalizarea fabricilor şi băncilor, naţionalizarea pământului, proclamarea dreptului la autodeterminare a naţiunilor. Statul şi-a impus controlul în economie, proprietatea privată fiind înlocuită cu cea de stat sau colectivă. Între anii 1918-1921 s-a desfăşurat un război civil între partizanii vechiului regim (albii) şi susţinătorii bolşevicilor (roşii). Mai multe state europene au intervenit militar împotriva Rusiei Sovietice. Bolşevicii au dezlănţuit teroarea: au înfiinţat poliţia secretă (cunoscută cu abrevierile CEKA, NKVD apoi KGB) cu misiunea de a-i lichida pe toţi cei care se opuneau noului regim, a fost suprimată libertatea presei, ţăranilor le-a fost rechiziţionată recolta, a fost decretată munca obligatorie, a fost înfiinţată Armata Roşie. Cu ajutorul acesteia s-a asigurat ordinea internă şi a fost respinsă intervenţia străină. În Rusia, apoi în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.), stat creat de Rusia Sovietică, Ucraina, Bielorusia şi Transcaucazia în anul 1922, toate domeniile de activitate au fost organizate conform concepţiei lui Lenin, expuse în Tezele din Aprilie 1917.

Orice formă de opoziţie a fost desfiinţată, fiind interzisă funcţionarea tuturor partidelor, în afara celui comunist (bolşevic) rus, denumit apoi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). Totalitarismul şi teroarea s-au consolidat în timpul conducerii lui Iosif Visarionovici Stalin (1924-1953). Acesta a impus o economie centralizată şi planificată rigid. Din 1929 s-a trecut la colectivizarea forţată a agriculturii (căreia i-au căzut victime milioane de ţărani ce nu vroiau să-şi cedeze pământurile în gospodăriile colective sau de stat), în paralel cu industrializarea forţată şi planificarea producţiei prin planurile cincinale. Economia URSS a înregistrat unele progrese mai ales în domeniile: energetic, metalurgic, construcţiilor de maşini. S-a lichidat analfabetismul, au fost adoptate unele măsuri de protecţie socială. Activitatea culturală a fost însă treptat subordonată slăvirii lui Stalin, într-un cult al personalităţii de proporţii nemaiîntâlnite, În acelaşi timp, cultul personalităţii lui Stalin a căpătat proporţii fără precedent, presa era cenzurată sever, întreaga creaţie culturală

138

fiind pusă în slujba intereselor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi ale dictatorului.. Opozanţii politici fie au fost executaţi, fie li s-au înscenat procese în urma cărora au fost trimişi la închisoare sau în lagărele de muncă forţată din ţară, care formau Gulagul, şi unde au murit milioane de oameni. Marii Terori, desfăşurate la ordinul lui Stalin între anii 1936 şi 1939, i-au căzut victime oameni din rândul tuturor categoriilor sociale şi profesionale, inclusiv din rândurile armatei.

După moartea lui Stalin, noul secretar general al partidului, Nikita Hruşciov, a dezvăluit, în 1956, unele crime comise din ordinul lui Stalin şi a condamnat cultul personalităţii acestuia, fără ca esenţa regimului să fie modificată. Deşi au aplicat modelul sovietic, regimurile comuniste europene au avut şi trăsături specifice. Astfel, au existat o mai mare libertate economică în Iugoslavia, păstrarea proprietăţilor asupra pământului în Polonia, naţionalismul şi interzicerea vieţii religioase în Albania etc. Totuşi, după al doilea război mondial, comunismul s-a aflat în ascensiune devenind mondial. dar în ultimul deceniu al secolului al XX-lea el s-a prăbuşit iar statele respective au optat pentru democraţie. Abia după anul 1985, Mihail Gorbaciov, noul secretar general al partidului, a iniţiat politica perestroika şi glasnost (reconstrucţie şi deschidere), prin care a încercat reformarea partidului şi statului sovietic.

e) Asemănări şi deosebiri între ideologiile totalitare. Cu toate că practicile politice ale fasciştilor şi comuniştilor erau asemănătoare, anticomunismul a fost una dintre caracteristicile esenţiale ale partidelor fasciste. Pe de altă parte, în sângeroasa confruntare a Războiului Civil din Spania (1936-1939) şi mai ales după eşecul alianţei dintre URSS şi Germania hitleristă din 1939-1941, partidele comuniste au reuşit să confişte tema luptei antifasciste.

De fapt, însă, ideologiile totalitare resping principiile fundamentale ale Declaraţiei de Independenţă (1776) sau ale Declaraţiei Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului (1789), propunându-şi distrugerea democraţiei şi nu perfecţionarea acesteia. Atât declinul statului şi al economiei, cât şi crizele sociale erau puse pe seama valorilor liberale şi ale democraţiei, iar pluralismul politic era privit ca sursă a divizării naţiunii. Ele au fost adversare declarate ale democraţiei şi pluralismului, ale drepturilor şi libertăţilor politice individuale. Toate regimurile totalitare au suprimat aceste drepturi şi libertăţi, au lichidat orice formă de opoziţie, instituind dominaţia partidului unic, au practicat cultul liderului suprem (Mussolini, Hitler, Stalin, Mao Ze-Dong, Nicolae Ceauşescu), au terorizat, închis şi exterminat adversarii politici, reali sau potenţiali. Deşi aparţinea hitlerismului german, sloganul „Un popor, un Stat, un Conducător” este valabil, sub o formă sau alta, pentru toate regimurile extremiste. Atât regimurile comuniste, cât şi cele fasciste au creat sau perfecţionat instrumente de represiune, de manipulare şi control al societăţii - poliţie politică (Ceka/ NKVD/ KGB în Uniunea Sovietică, Gestapo în Germania nazistă, Securitatea în România comunistă), propagandă de stat, organizaţii oficiale de masă pentru înregimentarea şi îndoctrinarea politică a copiilor, tinerilor, femeilor, muncitorilor şi intelectualilor. Adversitatea organică faţă de valorile democraţiei a fost împinsă până la arderea în

139

piaţa publică a cărţilor evreilor şi ale oricăror adversari politici. De aici şi până la arderea oamenilor înşişi nu a fost decât un pas.

Dacă regimurile extremiste au avut trăsături comune, indiferent dacă vorbim de stânga bolşevică sau de dreapta naţional-socialistă, acestea au cunoscut şi elemente specifice. Astfel, stalinismul, ideologia primului regim comunist din istorie, se baza pe principiile fundamentale ale marxism-leninismului, ţinta sa finală fiind construirea societăţii comuniste, etapă în care atât statul, cât şi clasele sociale urmau să dispară. Acesta trebuia să fie rezultatul luptei de clasă, care pe plan extern îmbrăca forma internaţionalismului proletar. Muncitorii de pretutindeni erau încurajaţi să lupte împotriva statului capitalist şi a tuturor inamicilor poporului. În cazul german, în schimb, conceptul în jurul căruia gravita întreaga sa raţiune de a fi era rasa superioară. Pentru nazişti, poporul german se identifica cu o astfel de rasă superioară, cea ariană. Pentru Hitler, statul totalitar nu era altceva decât un instrument capabil să apere această comunitate rasială de elementele impure şi decadente, precum evreii, ţiganii sau slavii, şi să asigure arienilor spaţiul vital necesar propriei dezvoltări. Şi cum acest spaţiu era mult extins în raport cu graniţele statului german, războiul a devenit principalul instrument menit să impună ideologia nazistă.

În faţa acestor evoluţii, statele cu regim democratic au avut o atitudine care a fluctuat în timp. După preluarea puterii de către bolşevici în Rusia, o serie de state occidentale (Franţa, Anglia, Statele Unite ale Americii, Japonia) au intervenit direct, prin trimiterea de trupe, sau indirect, prin susţinerea opoziţiei armate, împotriva noului regim de la Moscova. Implicarea în războiul civil din Rusia era justificată de diferenţele ideologice, de încercarea de „export al revoluţiei” (promovat de Troţki) - fapt demonstrat de atacul asupra Poloniei şi apariţia unor „republici ale sfaturilor” (bolşevice) în Ungaria şi Germania -, dar şi de resentimentele faţă de ieşirea din război din 1917. Aceasta explică de ce anticomunismul manifestat de regimurile totalitare a contribuit la încercarea Angliei şi Franţei de a ajunge la o înţelegere cu Germania şi Italia (politica de conciliatorism). Un al doilea factor este legat de nemulţumirea Statelor Unite ale Americii faţă de unele prevederi ale Tratatului de la Versailles. Absenţa acestora din jocul diplomatic european a contribuit la dezvoltarea regimurilor totalitare.

Aceasta nu înseamnă că nu au existat eforturi constante de limitare a influenţei regimurilor totalitare. O serie de tratate şi alianţe internaţionale, cum ar fi Mica Înţelegere şi Antanta Balcanică sau Pactul Briand-Kellogg, au avut ca scop izolarea militară şi diplomatică a unor state revizioniste (în primul rând Germania, dar şi Ungaria şi Bulgaria). Un alt instrument al statelor democratice a fost Liga Naţiunilor, care se dorea a fi un for de dezbateri pentru eliminarea războiul ca instrument al relaţiilor internaţionale. Cu toate acestea, Liga Naţiunilor nu avea mijloace de a-şi impune punctul de vedere sau de a face respectate „recomandările” adunării - este cazul eşecului embargourilor impuse Italiei sau recomandarea de neintervenţie în Războiul Civil din Spania dintre republicani şi trupele generalului Franco.

140

3. STATELE DEMOCRATICE ŞI POLITICA DE STĂVILIRE A COMUNISMULUI ÎN EPOCA POSTBELICĂ

a) Divizarea Europei. Nici sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial nu a reuşit să tranşeze competiţia dintre democraţie şi totalitarism. Prin înfrângerea Germaniei, Italiei şi Japoniei au fost eliminaţi factorii care au determinat cea mai mare tragedie a secolului al XX-lea. Acest obiectiv a fost atins însă printr-un mare compromis istoric, cel pe care conducătorii statelor democratice ale lumii l-au făcut cu URSS. Odată îndepărtat pericolul comun, această alianţă de conjunctură s-a dizolvat şi a făcut ca războiul „cald” să fie înlocuit cu cel „rece”. Statele lumii s-au regrupat, de această dată pe criterii politice, lumea evoluând pentru alte zeci de ani în logica noului tip de conflict. Deşi fuseseră aliate cu Uniunea Sovietică împotriva regimurilor fasciste, democraţiile occidentale au sfârşit prin a înţelege pericolul pe care îl reprezenta totalitarismul comunist pentru libertatea şi reconstrucţia democratică a Europei. Cu toate că nu au putut să împiedice instaurarea de către sovietici a regimurilor comuniste în Europa de Est, Statele Unite ale Americii au iniţiat, în 1947, politica de containment (stăvilire) a expansiunii comunismului în Europa de Vest şi în restul lumii. Această politică, concepută de diplomatul american George F. Kennan şi iniţiată de preşedintele Harry Truman, a reprezentat prima reacţie a „lumii libere” în faţa totalitarismului comunist. Unul dintre primele rezultate ale acestei politici a fost lansarea de către SUA a Planului Marshall (iunie 1947) de ajutorare economică a ţărilor europene ruinate de război. Numai ţările din vestul Europei au putut beneficia de Planul Marshall, deoarece URSS a interzis ţărilor pe care le ocupa militar să accepte ajutorul economic american. Un alt rezultat al politicii de containment I-a reprezentat crearea, la 4 aprilie 1949, a unei alianţe militare defensive – Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) – menit să riposteze oricărui atac al URSS asupra Europei de Vest. Tot pe plan militar, războaiele purtate de Statele Unite ale Americii şi aliaţii lor în Coreea (1950-1953) şi în Vietnam (1961-1975) au reprezentat acţiuni semnificative de stăvilire a expansiunii comuniste, chiar dacă numai războiul din Coreea a fost încununat de succes.

Prin constituirea Tratatului de la Varşovia (mai 1955), alianţa militară a statelor comuniste îndreptată împotriva NATO, se năştea o lume bipolară, construită în jurul principalelor centre de putere economică şi militară ale vremii, dar şi în raport cu două viziuni politice divergente. De această dată, actorii scenei internaţionale nu mai erau statele naţionale, ci blocurile politico-militare constituite în jurul Statelor Unite ale Americii (NATO) şi al URSS (Tratatul de la Varşovia). În pofida principiului coexistenţei paşnice, tensiunea politică dintre cele două modele de dezvoltare s-a concretizat într-o periculoasă cursă a înarmărilor, dar şi în conflicte locale deschise, precum războaiele din Coreea şi din Vietnam sau „criza rachetelor” din Cuba. Diferenţa dintre cele două blocuri era imensă: dacă în primul caz era vorba despre o alianţă naturală a statelor democratice susţinute economic de SUA, blocul comunist s-a constituit în primul rând ca urmare a ameninţării „Armatei Roşii”.

141

b) Evoluţia postbelică a democraţiilor occidentale. Prima grupare, cea a democraţiilor occidentale, a continuat să-şi fundamenteze demersul politic, construcţia economică şi socială pe principiile democraţiei pluraliste. Locul liberalismului în declin a fost repede ocupat de ideologiile populare şi democrat-creştine. Dar democraţia occidentală a permis şi dezvoltarea partidelor social-democrate şi socialiste (Germania, Franţa) sau chiar a celor comuniste (Italia, Grecia). Au apărut şi s-au dezvoltat mişcări şi partide ecologiste sau puternice organizaţii ale societăţii civile. Fără să fi putut evita excese de genul „doctrinei McCarthy” în cercetarea activităţilor antiamericane, lumea occidentală a reuşit să asigure pluralismul politic şi dreptul suveran al fiecărui cetăţean de a-şi exprima propria opţiune politică.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, germanii au fost nevoiţi să trăiască în două state separate. În zona de ocupaţie militară occidentală, s-a constituit un stat democratic, având ca formă de guvernământ republica federală, care a devenit apoi membru NATO şi al Comunităţii Economice Europene (Republica Federală Germană). În acţiunile de reconstrucţie şi de consolidare a democraţiei în statul vest-german s-a remarcat Konrad Adenauer, de orientare creştin-democrată. Un rol însemnat în istoria germană l-a avut cancelarul creştin-democrat Helmuth Kohl, în timpul căruia s-a realizat reunificarea Germaniei (1990). Franţa a avut între anii 1918 şi 1940 un regim democratic republican, caracterizat însă prin instabilitate guvernamentală. După al Doilea Război Mondial, a fost adoptată o nouă Constituţie, care instituia un regim parlamentar clasic. Charles de Gaulle, preşedinte al ţării din 1959, a susţinut ideea consolidării puterii şefului statului. Reforma constituţională din anul 1962 a stabilit ca preşedintele Franţei să fie ales de cetăţeni prin vot universal, nu de un colegiu electoral, ca până atunci. Franţa a înregistrat progrese economice importante, dar problemele sociale s-au menţinut. Datorită flexibilităţii articolelor Constituţiei, în Franţa a fost posibilă şi coabitarea la putere a unui preşedinte şi a unui prim-ministru de orientări diferite. Astfel s-a întâmplat, de exemplu, în anul 1986, când preşedintele Mitterand era de orientare politică de stânga, iar prim-ministrul Jacques Chirac, de dreapta. În Marea Britanie, prim-ministrul, şef al majorităţii parlamentare, are un rol însemnat, îşi alege miniştrii şi are puteri executive extinse. Cele mai puternice formaţiuni politice au fost, după 1918, Partidul Conservator şi Partidul Laburist. În prima jumătate a secolului al XX-lea; s-a remarcat personalitatea lui Winston Churchill, prim-ministru din partea Partidului Conservator, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1940-1945), apoi, după război, între 1951-1955. În perioada postbelică, alt prim-ministru conservator, Margaret Thatcher, s-a afirmat prin acţiunile de consolidare a economiei, prin privatizarea unor întreprinderi şi servicii de stat, căt şi prin cele care au vizat creşterea prestigiului extern al ţării.

c) Evoluţia postbelică a regimurilor comuniste. De cealaltă parte se afla blocul comunist al „democraţiilor populare”, reunind URSS, jumătatea estică a Europei, China şi alte câteva state din Asia şi din Africa. Instaurarea comunismului în jumătatea răsăriteană a Europei a dus la o divizare fără precedent a continentului

142

nostru – politică, economică şi culturală. Frontierele apusene ale Ungariei, Cehoslovaciei şi Republicii Democrate Germane, care alcătuiau limita de vest a sistemului comunist, au fost puternic militarizate, devenind o barieră continuă de mii de kilometri de sârmă ghimpată, presărată cu posturi de observaţie şi menită să împiedice fuga în Germania de Vest sau în Austria a cetăţenilor statelor comuniste. Un element aparte al acestei frontiere – care a devenit şi un simbol al divizării Europei – l-a reprezentat Zidul Berlinului. Acesta a fost ridicat în august 1961 de către autorităţile comuniste din Germania de Est, la presiunea Uniunii Sovietice, pentru a împiedica fuga în Berlinul Occidental - care nu făcea parte din Republica Democrată Germană - a cetăţenilor est-germani. În ajunul ridicării acestui „zid al ruşinii”, pănă la 12.500 de cetăţeni est-germani se refugiau săptămânal în Berlinul Occidental - enclavă capitalistă şi democratică pe teritoriul RDG.

Constituite pe baza modelului stalinist, statele blocului comunist au continuat să fie dominate de sisteme politice monopartide care admiteau o singură ideologie, cea marxist-leninistă. Modelul politico-economico-social propus era unul hipercentralizat, puterea politică şi economică fiind atent controlate de partidul-stat şi de nomenclatura aferentă. Fenomenele economice dominante au fost cooperativizarea agriculturii şi industrializarea forţată, ambele realizate pe fondul desfiinţării cvasitotale a proprietăţii private şi a eliminării fizice a acelui segment social legat de aceasta. Erodarea sistemului comunist s-a petrecut treptat, începând din 1953. Puternice mişcări antisovietice, înăbuşite în cele din urmă, au avut loc în mai multe ţări comuniste: Republica Democrată Germană (1953), Polonia (1956) şi Ungaria (1956). În această din urmă ţară, revoluţia anticomunistă a fost înăbuşită în sânge de trupele sovietice. În România, principala formă de rezistenţă anticomunistă a fost rezistenţa din munţi, la care au participat ţărani, foşti ofiţeri, studenţi şi chiar elevi; aceste mişcări de rezistenţă armată au fost lichidate oficial abia în 1961. În 1968, mişcarea de reformare a sistemului comunist, iniţiată în Cehoslovacia, a fost înăbuşită de armata sovietică şi de trupe din Polonia, Germania de Est, Ungaria şi Bulgaria. România, deşi stat comunist, nu a participat la această intervenţie militară.

d) Falimentul sistemului comunist. Anii 1970-1989 au scos în evidenţă falimentul economic al sistemului comunist, incapabil să satisfacă nevoile de bază ale populaţiei, precum şi să renunţe la reprimarea oricărei forme de contestare politică. Prin contrast, succesele economice ale lumii occidentale şi forţa de atracţie a libertăţilor cetăţeneşti şi a democraţiei din Europa de Vest şi Statele Unite ale Americii au compromis regimurile comuniste în ochii propriilor cetăţeni. Acest lucru a favorizat apariţia unor mişcări de disidenţă în ţări ca Polonia şi Cehoslovacia - unde opozanţii regimurilor comuniste şi militanţii pentru drepturile omului, ca Adam Michnik, Bronislaw Geremek (Polonia) şi Vaclav Havel (Cehoslovacia), au fost supuşi persecuţiilor politice de către autorităţi, devenind simboluri internaţionale ale rezistenţei anticomuniste.

Aventura militară a URSS în Afghanistan (1979-1988), unde trupele Moscovei n-au putut învinge rezistenţa mujahedinilor, sprijiniţi de SUA, precum şi revolta muncitorilor polonezi şi crearea sindicatului liber Solidaritatea (1980), condus de Lech Walesa, au marcat începutul sfârşitului sistemului comunist. Tentativele de

143

reformare a comunismului întreprinse în URSS de către Mihail Gorbaciov nu au făcut decât să accelereze descompunerea regimurilor comuniste din Europa, iar unii reprezentanţi ai elitelor comuniste au devenit conştienţi de caracterul inevitabil al acestei descompuneri. Teama pe care represiunea comunistă şi URSS o insuflaseră timp de zeci de ani cetăţenilor din statele Europei de Est a început să se risipească. În unele ţări, ca Polonia şi Ungaria, a început în 1989 un proces de negociere între forţele de opoziţie recent recunoscute şi partidele comuniste aflate la putere pentru introducerea pluralismului politic şi tranziţia spre democraţie. În altele, precum Cehoslovacia şi Germania de Est, înlăturarea liderilor comunişti opuşi oricărei reforme s-a petrecut în urma unor mari manifestaţii de stradă, care au avut loc în toamna anului 1989. Singura ţară în care sfârşitul regimului comunist, în decembrie 1989, a dus la vărsare de sânge a fost România. Căderea regimurilor comuniste din Europa de Est în cursul anului 1989 a prefigurat chiar sfârşitul URSS. Incapabilă să se mai opună revendicărilor democratice şi naţionale ale popoarelor pe care le indusese cu forţa între graniţele sale, Uniunea Sovietică, devenită o ficţiune politică, s-a dizolvat oficial în decembrie 1991, iar Mihail Gorbaciov a demisionat din toate funcţiile pe care le deţinea.

CAPITOLUL 6. ROMÂNIA ÎNTRE DEMOCRAŢIE ŞI TOTALITARISM ÎN SECOLUL XX

În perioada 1918-1938, România a avut un regim democratic. În anii 1938-1940 regimul a fost de autoritate monarhică, iar între 1940-1944, unul de dictatură militară. Această evoluţie de la democraţie la autoritarism a caracterizat majoritatea statelor europene. În 1919 România se afla în rândul celor 28 ţări europene cu regim democratic, iar în 1940 se găsea în categoria celor 12 state cu regim dictatorial, alături de Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, URSS, Germania, Italia, Grecia, Turcia, Spania, Portugalia, Finlanda. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial s-au înregistrat mutaţii majore în privinţa regimului politic. Statele din zona centrală şi de sud-est-europeană, trecute sub dominaţia sovietică, între care şi România, se supun unui regim totalitar, de extremă stângă, după modelul sovietic. Anul 1989 nu a găsit toate ţările foste comuniste la acelaşi nivel de dezvoltare economică şi socială şi nici la acelaşi nivel de structurare a unor alternative politico-economice la regimul partidului unic.

I. IDEOLOGII ŞI PRACTICI POLITICE ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ

a) Ideologii şi practici politice în România până în anul 1918. Sistemul politic românesc de la începutul secolului al XX-lea era organizat potrivit Constituţiei României din anul 1866. România era o monarhie constituţională, bazată pe principiul separării puterilor în stat, iar regele Carol I (1866-1914) şi-a îndeplinit rolul de arbitru al vieţii politice. În condiţiile exercitării votului cenzitar (doar de către bărbaţi), în primii ani ai secolului al XX-lea, cele două formaţiuni care au dominat viaţa politică, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator, au guvernat alternativ (potrivit principiului

144

rotativei guvernamentale, practică introdusă în 1895). Acestea erau exponentele a două ideologii diferite cu privire la evoluţia României. Liberalismul, reprezentat de oameni politici precum Ion I.C. Brătianu (preşedinte al P.N.L. din 1909), se pronunţa pentru dezvoltarea rapidă a ţării, după model occidental, pe baza capitalului autohton. Conservatorismul, reprezentat de politicieni ca Gh.Gr. Cantacuzino (conducător al Partidului Conservator între anii 1899-1907), dorea o dezvoltare organică, treptată, a statului, prin crearea instituţiilor moderne pe măsură ce societatea simţea nevoia apariţiei lor.

b) Ideologii şi practici politice în perioada interbelică. Caracterizare generală. Secolul al XX-lea a mai fost numit şi secolul extremelor. Regimurile politice au cunoscut o evoluţie spectaculoasă, de la extrema dreaptă la extrema stângă. După 1918, sub influenţa unor diverşi factori (votul universal, schimbările în plan economico-social, integrarea provinciilor unite, noile mentalităţi ş.a.), regimul politic din România a cunoscut o importantă evoluţie. În anii '30 în Europa se înregistrează o criză a regimului democratic şi o tendinţă de creştere a grupărilor de extremă dreaptă. Această tendinţă se manifestă şi în România. Dinamica partidelor politice s-a înscris pe două direcţii: o tendinţă de fuziune, specifică primului deceniu după război; apariţia în anii '30 a multor partide mici, situaţie alimentată de tendinţele lui Carol al II-lea de a discredita sistemul pluripartidist şi de creşterea influenţei mişcării legionare.

Factori care au contribuit la afirmarea democraţiei româneşti: adoptarea votului universal pentru bărbaţii de la 21 de ani în sus, cu excepţia magistraţilor şi a cadrelor militare (16 noiembrie 1918); Constituţia din 1923, unde erau consfinţite drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi se preciza separaţia puterilor în stat (executivă, legislativă, judecătorească); dinamica sistemului pluripartidist; unele formaţiuni au părăsit scena politică (conservatorii), altele s-au menţinut (liberalii, socialiştii), apărând şi partide (grupări) noi, de diverse orientări. În aceste condiţii, numărul partidelor parlamentare sau al celor care au reuşit să ajungă la guvernare a sporit. Viaţa politică a devenit mai complexă, ca urmare a integrării în viaţa politică a partidelor din teritoriile unite în 1918, a confruntării de idei şi multiplicării ofertelor politice adresate electoratului, a mutaţiilor produse în mentalitatea colectivă şi afirmarea spiritului civic, a diversificării mijloacelor de informare (de la 16 periodice în 1918, s-a ajuns la peste 2.351 de periodice în 1935), a eliminării rotativei guvernamentale şi organizării periodice a alegerilor parlamentare.

În perioada interbelică, în viaţa politică românească, adepţi numeroşi au avut ideologii politice democratice, precum neoliberalismul, reprezentat, în esenţă, de Partidul Naţional Liberal, şi ţărănismul, având ca exponent principal Partidul Naţional Ţărănesc. În condiţiile afirmării în Europa a unor ideologii antidemocratice, extremismul de stânga (comunismul) şi de dreapta (legionarismul) s-au manifestat şi în viaţa politică românească, începând din deceniul al treilea al secolului al XX-lea. Extremismul de dreapta a apărut ca urmare a evenimentelor din Italia fascistă şi ca reacţie la ideologia comunistă. Formaţiunile politice de extremă-dreapta au avut un caracter antidemocratic, xenofob şi antisemit.

145

Monarhia a reprezentat, şi în perioada interbelică, centrul funcţionării sistemului politic din România, bazat pe prevederile Constituţiei din 1923. Regele în timpul căruia a fost înfăptuită Marea Unire, Ferdinand I (1914-1927), nu a încălcat principiile vieţii politice democratice. Evoluţia monarhiei a marcat şi practicile politice în stat. Criza dinastică din decembrie 1925, când prinţul Carol a renunţat la moştenirea tronului, a fost rezolvată de Parlament în ianuarie 1926, prin proclamarea lui Mihai ca moştenitor al tronului. După moartea regelui Ferdinand I, acesta a condus ţara tutelat de o Regenţă, fiindcă era minor. Dar, după ce a revenit în ţară, în anul 1930, şi a fost proclamat rege, de Parlament, în locul lui Mihai I, Carol al II-lea a urmărit reducerea rolului partidelor politice şi instaurarea unui regim în care monarhul să aibă puteri sporite. Astfel, în anul 1938, acesta a instaurat un regim autoritar, în timpul căruia singura formaţiune care a funcţionat a fost cea care îl susţinea pe rege, Frontul Renaşterii Naţionale denumită, din 1940, Partidul Naţiunii. În condiţiile pierderilor teritoriale din anul 1940 regele Carol al II-lea a abdicat (septembrie 1940).

Carenţe ale democraţiei interbelice: subiectivismul unor politicieni; abuzurile administraţiei în timpul alegerilor parlamentare, judeţene, comunale; în perioada 1919-1937, regele a dizolvat de opt ori parlamentul prin decret regal, înainte de termenul legal de patru ani, fapt ce a afectat regimul democratic; Legea electorală din 1926 stabilea că partidul care obţinea minimum 40% din voturi primea 50% din totalul mandatelor în Adunarea Deputaţilor (primă electorală), cealaltă jumătate se împărţea proporţional între toate partidele, inclusiv cel câştigător; sistemul „răsturnat” prin care regele numea guvernul, dizolva parlamentul, se schimba conducerea admi-nistraţiei locale şi apoi se organizau alegeri generale; astfel, guvernanţii îţi asigurau succesul electoral; exagerările presei, îndeosebi ale celei de partid, demagogia, recurgerea la cenzură, starea de asediu, abuzuri ale administraţiei; amestecul tot mai evident al regelui Carol al II-lea (după 1930) în activitatea de guvernare, cu scopul introducerii regimului de autoritate monarhică (fapt realizat în februarie 1938); ascensiunea organizaţiilor extremiste de dreapta, fapt care a condus la practici antidemocratice: ameninţarea, şantajul, violenţa, crima (asasinarea lui I.G. Duca în 1933, a lui A. Călinescu în 1939, a lui N. Iorga în 1940).

c) Liberalismul punea în centrul societăţii individul, teorie care a fost susţinută până la primul război mondial. După război au loc modificări în ideologia liberală, apărând neoliberalismul care pune accentul pe intervenţia statului, apreciind că interesul general prima asupra celui individual. Această concepţie a fost dezvoltată de personalităţi de marcă, precum: Ştefan Zeletin, Mihail Manolescu, Vintilă Brătianu, Victor Slăvescu ş.a. Ei au adus importante contribuţii la teoria şi practica industrializării, punctul esenţial al doctrinei neoliberale. Viitorul era, în concepţia lui Şt. Zeletin - cel mai de seamă teoretician al neoliberalismului - în industrializare şi urbanizare. Ei au accentuat rolul industriei şi au întrevăzut o strânsă legătură între industrializare, modernizare şi consolidarea independenţei politice. Reprezentanţii neoliberalismului au dezvoltat teoria privind „protecţionismul”, concretizată în formula „prin noi înşine” prin care se putea asigura o valorificare superioară a resurselor naţionale, în primul rând prin forţe proprii. Deviza „prin noi înşine” nu

146

trebuie interpretată ca o atitudine exclusivistă, de înlăturare a capitalului străin, ci ca o colaborare cu acesta în condiţii mai avantajoase ca până atunci.

Pentru Ştefan Zeletin, Constituţia din martie 1923 reprezenta documentul oficial de naştere a neoliberalismului românesc. Regimul politic avea un caracter democratic şi se întemeia pe separaţia puterilor în stat. El aprecia : “Pentru întâia oară acest act istoric pleacă de la următoarele puncte de vedere, care alcătuiesc esenţa noului liberalism: a) intervenţia puterii de stat şi b) concepţia libertăţilor individuale ca „funcţii sociale”. Democraţia, idee de bază a gândirii liberale de pretutindeni s-a bucurat şi ea, pe plan teoretic, de atenţia ideologilor liberali, cu deosebire în perioada interbelică, în care aceasta era virulent combătută de grupările extremiste de dreapta.

În România, liberalismul a fost promovat de Partidul Naţional Liberal, care reprezenta interesele burgheziei industriale şi financiare, precum şi ale unor meseriaşi şi intelectuali. În perioada interbelică, la conducerea lui s-au succedat politicieni remarcabili: Ion I. C. Brătianu (până în 1927), Vintilă Brătianu (1927-1930), I. G. Duca (1930-1933), C. I. C. Brătianu (1934-1947); organul central de presă era Viitorul. Partidul Naţional Liberal, aureolat de înfăptuirea Marii Uniri şi adept al democraţiei parlamentare, a dominat scena politică interbelică. Între realizările de marcă ale guvernelor PNL se înscriu: Constituţia din 1923, legile de unificare (administrativă, judecătorească, a învăţământului etc.), stimularea dezvoltării economiei naţionale, mai ales a industriei etc.

d) Ţărănismul a fost cea de-a doua concepţie cu un impact deosebit în societatea românească. Această concepţie a fost promovată de Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Gh. Zane ş.a. Ei susţin că România - ca şi celelalte state agrare - evolua pe o cale necapitalistă, întemeindu-se pe mica proprietate ţărănească. Reprezentanţii săi puneau accent pe organizarea ţărănimii în cooperative şi pe ridicarea nivelului cultural al satelor etc. Spre deosebire de poziţia proindustrială, puternic susţinută în plan politic de Partidul Naţional Liberal - care considera problema agrară rezolvată, în linii generale, prin aplicarea reformei agrare după primul război mondial - Partidul Ţărănesc şi, apoi Partidul Naţional Ţărănesc, au acordat o atenţie sporită gospodăriei ţărăneşti şi agriculturii. Ţărănismul susţinea primatul ţărănimii, ca o clasă omogenă şi independentă, cu un rol deosebit în evoluţia ulterioară a societăţii româneşti. Se afirma că prin aplicarea doctrinei ţărăniste şi apoi a „statului ţărănesc” – ca cea mai autentică expresie a democraţiei – se putea realiza gospodăria ţărănească trainică, bazată pe „proprietatea de muncă”. Ţărăniştii susţineau creşterea rolului statului în economie, considerând-o chiar o necesitate. Pornind de la concepţia că România trebuie să rămână un stat preponderent agrar, reprezentanţii ţărănismului n-au negat necesitatea dezvoltării unor ramuri industriale, în mod special a celor care valorificau produsele agricole şi bogăţiile subsolului. În schimb ei se împotriveau protecţionismului vamal ridicat, susţinut de liberali. Reprezentanţii ţărănismului apreciau că România nu dispunea de suficient capital pentru susţinerea dezvoltării economiei şi se pronunţau pentru politica „porţilor deschise “ faţă de capitalul străin. Din punct de vedere politic, C. Stere aprecia în

147

1920 că statul român nu poate fi decât un stat ţărănesc, pentru că poporul român este un popor de ţărani şi pentru că munca ţărănească condiţiona toată viaţa economică şi socială. La început (1919-1924) ţărăniştii au susţinut „lupta de clasă” a ţărănimii şi muncitorimii împotriva “burgheziei oligarhice “, apoi (după 1924), au preconizat “apărarea de clasă” împotriva agresiunii la care ţărănimea era supusă din partea burgheziei. În moţiunea adoptată în 1935 la Congresul Partidului Naţional Ţărănesc se insista pe ideea de colaborare a tuturor forţelor sociale în cadrul statului naţional ţărănesc pe baza unei reale democraţii.

Ţărănismul era susţinut de Partidul Ţărănesc, care s-a înfiinţat în 1918, reprezentând interesele lumii satelor: învăţători, preoţi, ţărani. La 10 octombrie 1926, după mai multe discuţii prealabile, a avut loc fuziunea Partidului Ţărănesc, cu Partidul Naţional Român, constituindu-se Partidul Naţional Ţărănesc, prezidat de Iuliu Maniu. Noul partid, adept al democraţiei parlamentare, a abandonat teza „ luptei de clasă “ susţinută de ţărănişti; el îşi întemeia doctrina pe principiul economic al „porţilor deschise”. După o intensă campanie împotriva guvernului liberal, culminând cu Marea Adunare de la Alba-Iulia din 6 mai 1928, naţional-ţărăniştii au fost chemaţi la guvernare în noiembrie 1928, obţinând, pe un val de entuziasm, cea mai categorică victorie electorală, cu 77,76% din voturi.

Guvernările din 1928-1931 şi 1932-1933 au coincis cu criza economică, fapt ce le-a erodat popularitatea. În practica de guvernare, naţional-ţărăniştii nu şi-au putut transpune doctrina; nu numai că nu au înfăptuit „statul ţărănesc”, dar au şi renunţat (în 1931) la politica porţilor deschise. În anii de opoziţie s-au pronunţat pentru apărarea regimului democratic, luând atitudine împotriva forţelor predictatoriale.

e) Naţionalismul. Era ideologia extremei drepte reprezentate de Liga Apărării Naţional-Creştine, întemeiată de A.C. Cuza în 1923, şi de Legiunea Arhanghelul Mihail, înfiinţată de Corneliu Zelea-Codreanu care, în 1927, se desprinde din Liga Apărării Naţionale Creştine, iar în 1930 îşi constituie o secţie politică – Garda de Fier. Nereuşind să se impună pe scena politică, Liga Apărării Naţional-Creştine a fuzionat în 1935 cu Partidul Naţional Agrar, formând Partidul Naţional Creştin; acest partid a jucat un rol modest, fiind atras de Carol al II-lea în manevrele pentru instaurarea regimului autoritar. Membrii acestor organizaţii erau recrutaţi din rândul burgheziei române aflate la concurentă cu cea evreiască al intelectualilor, al studenţilor, ţăranilor, al săracilor. Aceste formaţiuni nu se bazau pe o ideologie limpede, dar promovau antisemitismul, anticomunismul şi misticismul; foloseau formaţii paramilitare care de multe ari recurgeau la violenţe.

Cea mai importantă grupare extremistă de dreapta a fost cea a lui Corneliu Zelea Codreanu. Legionarii aruncau responsabilitatea dificultăţilor din ţară pe seama sistemului democratic de guvernământ şi a partidelor politice. Adepţi ai regimului totalitar, ei propuneau soluţii radicale: ştergerea datoriilor făcute la bănci şi cămătari, stârpirea hoţiei, ameliorarea situaţiei materiale a populaţiei. Pentru atragerea cetăţenilor foloseau diverse modalităţi: procesiuni religioase, repararea sau construirea unor biserici sau troiţe, organizarea taberelor de muncă, a unor cantine şi magazine pentru muncitori etc. Doctrina legionară se proclamă, înainte de toate,

148

creştină, element menit să sublinieze atât orientarea antisemită, cât şi condamnarea morală a oamenilor politici din partidele democratice acuzaţi de materialism, de lipsa de credinţă în Dumnezeu. Legionarii au lansat teoria purificării prin moarte, exacerbând misticismul, promovând ura, intoleranţa şi apologia morţii. În viziunea lor democraţia parlamentară era condamnată la pieire, fiind socotită vinovată de scindarea naţiunii prin lupta dintre partide, de slăbirea autorităţii statului, sărăcirea populaţiei, lipsa de moralitate, facilitarea acaparării avuţiei ţării de către politicieni şi evrei şi subordonarea României marii finanţe internaţionale evreieşti. În locul sistemului democratic de alegere a conducătorilor ţării, legionarii susţineau teoria elitelor. În planul politicii externe mişcarea legionară a acţionat pentru alianţa României cu Germania şi Italia afirmând că şeful lor, Corneliu Zelea Codreanu va face din România „ o ţară mândră ca soarele de pe cer”. Interzisă de guvernul liberal, Garda de Fier nu a ezitat să-l asasineze pe primul-ministru I.G. Duca la 29 decembrie 1933. Peste un an, ea s-a legalizat sub numele „Totul pentru Ţară”.

În deceniul al patrulea, într-un context favorabil (îngăduinţa autorităţilor, dezamăgirea unor largi categorii sociale faţă de politica guvernamentală, disensiunile dintre liberali şi naţional-ţărănişti), mişcarea legionară s-a aflat în ascensiune. La alegerile parlamentare din 1937 s-a situat pe locul al treilea, cu 15,58% din voturi. Toate partidele politice au fost dizolvate prin decretul regal din martie 1938. Legionarii au ajuns la putere în septembrie 1940. Ei au instaurat un regim dictatorial şi au promovat o politică profund antidemocratică, de teroare.

f) Extrema stângă din România este reprezentată de Partidul Comunist, înfiinţat în 1921 care a aderat la Internaţionala a III-a comunistă (aflată în slujba Uniunii Sovietice). Concepţia comunistă (marxist-leninistă) aprecia că orânduirea capitalistă e perimată din punct de vedere istoric şi trebuia lichidată pe calea revoluţiei. Esenţa doctrinei comuniste se află în documentele Partidului Comunist, care apreciau că România era o „verigă slabă a lanţului imperialist” şi că de aceea trebuia pregătită revoluţia în vederea înlăturării de la putere a burgheziei şi moşierimii, instaurării dictaturii proletariatului, naţionalizării principalelor mijloace de producţie, în scopul edificării societăţii socialiste. În anul 1923 comuniştii români au adoptat şi susţinut teza cominternistă privind dreptul popoarelor la autodeterminare, mergând până la despărţirea de stat. Astfel România era considerată „stat multinaţional”, creaţie a „imperialismului apusean” şi trebuia dezmembrată. El a instigat la tulburări, mai ales în Basarabia. Orientarea antinaţională a PCR a dus la scoaterea lui în afara legii, în anul 1924. Acest partid nu a găsit aderenţă în România, din mai multe cauze: numărul mic de militanţi, ideile nerealiste din program, puternicul sentiment de proprietate specific ţărănimii, numărul relativ redus de muncitori. În anii ilegalităţii (1924-1944) influenţa sa a fost restrânsă, partidul având circa 1.000 de membri, cei mai mulţi provenind din rândul minorităţilor naţionale. În august 1944, însă, în condiţiile înlăturării regimului antonescian şi ale ocupaţiei sovietice, PCR participă la guvernare şi treptat reuşeşte să preia treptat întreaga putere.

149

g) Evoluţia politică a României în perioada interbelică. Mecanismul democratic stabilit de Constituţia din 1923, s-a dovedit a fi extrem de dificil de pus în aplicare. Dificultatea a fost dată în primul rând de faptul că şi după 1918 s-a menţinut vechea practică, instituită de Carol I, ca regele să numească guvernul după care urma dizolvarea corpurilor legiuitoare şi organizarea de alegeri. Astfel că nu legislativul desemna executivul, ci invers. În perioada interbelică s-a înregistrat o mare instabilitate guvernamentală; în cei 20 de ani ai perioadei interbelice s-au perindat la cârma ţării 30 de guverne şi au avut loc 10 alegeri generale.

Primul deceniu interbelic a fost dominat de liberali. Guvernele liberale, punând în aplicare politica „prin noi înşine” au urmărit, prin măsurile luate, valorificarea bogăţiilor ţării şi emanciparea economiei ţării de sub dependenţa capitalului străin. A fost adoptată noua Constituţie în 1923; au fost adoptate legi privind comercializarea şi controlul întreprinderilor statului (1924), legea minelor, legea energiei (1924) legea pentru organizarea şi exploatarea căilor ferate (1925) etc. Cel de-al doilea deceniu interbelic are ca trăsătură alternanţa la guvernare a naţional-ţărăniştilor şi liberalilor. Ţărăniştii au guvernat în intervalele 1928-1931 şi 1932-1933 punând în practică politica economică a „porţilor deschise”. Reveniţi la guvernare, în 1933, liberalii au promovat măsuri de încurajare a industriei naţionale şi de creştere a rolului statului în economie. Datorită unui complex de factori interni, dar şi pe un fond internaţional caracterizat prin ofensiva forţelor de extremă dreaptă, regimul democratic stabilit prin Constituţia din 1923 a început să funcţioneze tot mai defectuos şi a eşuat în urma alegerilor parlamentare din 1937.

II. ROMÂNIA POSTBELICĂ. STALINISM, NAŢIONAL-COMUNISM ŞI DISIDENŢĂ ANTICOMUNISTĂ

1. IMPUNEREA MODELULUI SOVIETIC

1.1. Tranziţia spre comunism. Iniţial, actul de la 23 august 1944, prin care România a ieşit din războiul împotriva Naţiunilor Unite, a reprezentat o speranţă în perspectiva reinstaurării vechiului regim democratic interbelic. Din păcate însă, urmarea imediată a evenimentelor a constituit-o ocuparea României de către trupele Armatei Roşii. Principalii artizani ai arestării mareşalului lon Antonescu, în frunte cu regele Mihai şi generalul Constantin Sănătescu, mareşalul Palatului, nu aveau cum să ia în calcul o asemenea consecinţă, cu atât mai mult cu cât doi dintre liderii comunişti, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Emil Bodnăraş, au fost la curent cu desfăşurarea acţiunii. Sistematic şi organizat, beneficiind de sprijinul tacit, dar total, al Moscovei, PCR avea să demareze, în toamna anului 1944, lupta pentru acapararea structurilor de putere ale ţării. Dacă în primul guvern, format în seara zilei de 23 august 1944 şi condus de generalul Constantin Sănătescu, era un singur comunist (Lucreţiu Pătrăşcanu), în cel de-al doilea guvern Sănătescu, Frontul Naţional Democrat (o

150

alianţă de mici partide de stânga aflate sub controlul total al comuniştilor) deţinea mai multe portofolii, printre care şi cel de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (Petru Groza). La 6 decembrie 1944, era instaurat un nou guvern, prezidat de generalul Nicolae Rădescu, în fapt o ultimă încercare, nereuşită, de stavilă împotriva tăvălugului sovietic. Şi în acest guvern, comuniştii şi aliaţii lor erau bine reprezentaţi; mai mult chiar, deţineau unele ministere cheie (ministerele justiţiei, muncii, educaţiei naţionale, comunicaţiilor) şi vicepreşedinţia Consiliului de Miniştri.

Drumul spre puterea executivă al PCR este jalonat de o conjunctură internaţională favorizantă. La începutul anului 1945, victoria Naţiunilor Unite devenise inevitabilă. În aceste condiţii, liderii PCR au fost chemaţi la Moscova, unde li s-a cerut să răstoarne guvernul Rădescu. Deşi conferinţa de la Ialta adopta Declaraţia cu privire la Europa eliberată, Stalin a cerut imperativ ca regele Mihai să-i aducă la putere pe comunişti. PCR a trecut la îndeplinirea planului de preluare a puterii politice. De acum înainte, au fost urmărite ca obiective imediate crearea unor puternice tensiuni între populaţie şi administraţia locală (tensiuni legate de apropiata reformă funciară), înlăturarea prin forţă a unor prefecţi şi primari consideraţi reacţionari, organizarea unor „greve spontane” de către sindicatele comuniste (ceferişti, tipografi), totul fiind dublat de o furibundă campanie de presă îndreptată împotriva a tot ce reprezenta trecutul interbelic. În urma intervenţiei directe a comisarului sovietic Andrei Vişinski la regele Mihai, în fapt, un adevărat act de forţă în relaţiile internaţionale, s-a obţinut şi rezultatul urmărit: instaurarea la 6 martie 1945 a unui guvern procomunist, condus de Petru Groza. Avocat şi proprietar care afişase în perioada interbelică idei naţionaliste şi democratice, Groza era şi liderul unui minuscul partid ţărănesc, tocmai bun pentru a gira un cabinet în care comuniştii aveau majoritatea, dar nu deţineau funcţia de prim-ministru. La 13 martie 1945, noile autorităţi au preluat Transilvania de nord-vest (în fapt eliberată de armata română încă din octombrie 1944) şi au realizat reforma agrară promisă. Practic, din acest moment drumul comunizării României era deschis. În toate judeţele au fost numiţi prefecţi din rândul comuniştilor, fără reprezentanţi ai PNŢ sau PNL. Cu ajutorul ministrului justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, a fost elaborată o nouă legislaţie, în mare parte de inspiraţie sovietică, pentru a epura din viaţa publică pe toţi cei ce se opuneau acaparării puterii de către PCR (la 30 martie 1945 a fost impusă legea epurării instituţiilor statului, prin care, sub pretextul înlăturării celor care au colaborat cu regimul antonescian şi cu Germania nazistă, au fost excluse din instituţiile de stat persoanele care se opuneau comunizării ţării). Această legislaţie, apărută încă din toamna anului 1944, a facilitat înlăturarea din viaţa publică a elitei intelectuale şi a fost dublată abil de o agresivă campanie de demascare în presă a „elementelor reacţionare”. Este adevărat că PCR s-a folosit de un amplu curent de opinie, existent şi în Occident, privind înlăturarea tuturor celor care, sub diferite forme, colaboraseră cu regimurile politice de dreapta. Locul acestora a fost ocupat iniţial de oameni de cultură cu vederi de stânga (nu neapărat comuniste), dispuşi la diferite compromisuri cu puterea nou instalată.

151

Programul PCR de comunizare a ţării a avut de înfruntat în plan politic două mari obstacole: monarhia şi partidele politice. În contextul nerecunoaşterii guvernului Petru Groza de către SUA şi Marea Britanie şi luând act de numeroasele încălcări ale prevederilor constituţionale, regele Mihai intră, în august 1945, în „greva regală”, cerându-i lui Petru Groza să demisioneze. Acesta a refuzat, fiind încurajat de reprezentanţii sovietici din Comisia Aliată, condusă de facto de generalul locotenent sovietic Vladislav P. Vinogradov. Regele s-a retras din viaţa politică, refuzând să mai semneze actele emise de guvern, în speranţa că va determina astfel înlăturarea acestuia. Iluzorie speranţă, deoarece Moscova susţinea guvernul Petru Groza şi PCR. Refuzul regelui Mihai nu a avut astfel consecinţe majore, deoarece regimul instaurat a pus în vigoare, fără semnătura regelui, actele legislative emise. În sprijinul regelui, la 8 noiembrie 1945, a avut loc o manifestaţie organizată de partidele politice istorice şi de tineretul universitar. Singura consecinţă concretă a grevei regale a fost condiţionarea, de către SUA şi Marea Britanie, a includerii în cabinet, până la desfăşurarea alegerilor, a doi miniştri din partea opoziţiei (hotărâre luată la Conferinţa de la Moscova din noiembrie 1945). Au fost, aşadar, desemnaţi doi miniştri secretari de stat: Emil Haţieganu (PNŢ) şi Mihail Romniceanu (PNL), a căror influenţă în guvern era însă neînsemnată.

Următorul obiectiv I-a reprezentat eliminarea totală de pe eşichierul politic a vechiului sistem multipartinic. Guvernul a elaborat o nouă lege electorală, prin care sporea numărul alegătorilor, adăugându-le şi pe femei, şi desfiinţa Senatul, reconstruind Reprezentanţa Naţională în aşa fel încât să-i fie complet supusă. În acest context, prin diverse metode, comuniştii au reuşit fraudarea alegerilor de la 19 noiembrie 1946 (primele alegeri parlamentare postbelice), câştigate de Blocul Partidelor Democratice (BPD), alianţă condusă de PCR. Acestea au avut scopul de a legitima prin vot puterea comunistă, care de acum controla şi puterea legislativă. Deşi SUA şi Marea Britanie au denunţat alegerile, nici una nu a mers mai departe pentru a sprijini partidele istorice. După acest eveniment, influenţa occidentală practic a încetat. În aceste condiţii, regele Mihai I a participat, la 1 decembrie 1946, la şedinţa inaugurală a noului Parlament. Dominând de o manieră categorică legislativul şi controlând celelalte două puteri în stat, puterea executivă şi judecătorească, comuniştii au trecut la eliminarea PNŢ, PNL şi PSD. Această acţiune s-a desfăşurat pe mai multe planuri: interzicerea sistematică a organelor de presă ţărăniste şi liberale pe diferite perioade, campanii agresive în oficioasele comuniste Scânteia şi România liberă împotriva vechilor lideri politici (nu însă şi împotriva regelui Mihai), arestarea pe termen scurt (pentru început) a unor membri PNŢ şi PNL, declanşarea unor incidente violente la diverse manifestaţii.

Tot acest climat de teroare nu avea decât un singur scop: introducerea cât mai curând a sistemului unipartinic, similar celui din URSS. Semnarea, în februarie 1947, a Tratatului de pace de la Paris, în situaţia în care României nu i se accepta beligeranţa, iar guvernul comunist nu accepta să participe la Planul Marshall, a accelerat schimbarea vechiului regim. În acest context, a fost organizată, în iulie 1947, diversiunea de la Tămădău, care a constituit pretextul interzicerii PNŢ.

152

Încercarea eşuată de a părăsi ţara a unor lideri ai PNŢ, în scopul informării Occidentului despre adevărata stare de lucruri din ţară, a fost urmată de arestarea întregii conduceri a partidului. Cum era şi de aşteptat în condiţiile date, finalul s-a dovedit a fi tragic pentru ţărănişti. Unul dintre făuritorii României Mari, Iuliu Maniu (cel mai redutabil militant anticomunist al timpului), acuzat de trădare şi conspiraţie cu servicii secrete engleze sau americane pentru răsturnarea guvernului Groza, a fost condamnat la închisoare pe viaţă şi şi-a găsit sfârşitul în penitenciarul de la Sighet, în 1953, iar lon Mihalache a primit tot pedeapsa cu închisoare pe viaţă şi a murit, în 1963, în puşcăria de la Râmnicul Sărat. În faţa furiei comuniste, PNL-Brătianu şi-a suspendat activitatea în august 1947, clubul liberal a fost închis, iar la 6 noiembrie 1947 au fost eliminaţi din guvern membrii grupării Tătărescu, tovarăşi de drum păstraţi doar atâta vreme cât aparenţele unui guvern de coaliţie trebuiau menţinute. Câteva luni mai târziu, ultimul bastion al legalităţii interbelice, monarhia, era înlăturat - regele Mihai a fost obligat sa abdice la 30 decembrie 1947 şi apoi să părăsească România. Chiar în seara înlăturării forţate a regelui a fost dată publicităţii Legea nr. 363, prin care era abolită monarhia şi se proclama Republica Populară Română. Congresul de absorbţie a PSD de către PCR, desfăşurat în februarie 1948 şi în urma căruia s-a constituit PMR – Partidul Muncitoresc Român, nu a reprezentat decât un simplu exerciţiu de imagine şi a confirmat acţiunile comuniste de introducere a modelului sovietic.

Odată încheiată distrugerea vechiului regim politic şi a principalelor sale instituţii, PCR a continuat sovietizarea României prin impunerea statului totalitar şi a controlului complet asupra societăţii. Constituţiile din 1948 şi 1952 au dat putere de lege noului regim politic. Principala preocupare a noilor autorităţi a fost aceea de a reprima orice formă de rezistenţă, motiv pentru care, cu sprijinul direct al URSS şi cu cadre sovietice, a fost organizată, în august 1948, Direcţia Generală a Securităţii Poporului, care avea ca principală îndatorire „apărarea cuceririlor democratice ale poporului”, adică a poziţiilor câştigate în anii postbelici de comunişti. În decembrie 1948, Securitatea şi-a constituit propriile sale trupe, iar în ianuarie 1949 ea se completa cu Direcţia Generală a Miliţiei, care înlocuia Poliţia şi Jandarmeria. Aceeaşi misiune a primit-o şi justiţia, complet subordonată autorităţii partidului şi a statului. Stalinizarea s-a extins şi în domeniul culturii, unde unicul criteriu acceptat era acela al conformităţii ideologice. Scoaterea din biblioteci a sute de autori acuzaţi de „naţionalism” sau „cosmopolitism”, eliminarea din expoziţii a tuturor tablourilor sau sculpturilor socotite decadente şi interzicerea compozitorilor care nu prezentau viaţa nouă a ţării a devenit o normă curentă. Disciplinele socio-umane (filosofia, istoria sau sociologia) au fost desfigurate, oameni de ştiinţă unanim recunoscuţi fiind îndepărtaţi de la catedră, unii dintre ei pierzându-şi chiar viaţa după ani grei de detenţie.

1.2. Lupta pentru putere. Imediat după preluarea puterii, asistăm la o acerbă luptă pentru controlul absolut, purtată de Gheorghiu-Dej, în afara oricărei reguli democratice. Prima victimă, în 1946, a constituit-o fostul conducător comunist din anii celui de-al Doilea Război Mondial, Ştefan Foriş. A urmat fostul ministru de justiţie, Lucreţiu Pătrăşcanu. Ideolog comunist şcolit în Occident, acesta putea deveni

153

oricând un contracandidat pentru Dej, fapt ce nu i-a fost iertat niciodată. Arestat din 1948, a fost ţinut în izolare şi anchetat dur pentru a recunoaşte acuzaţii fanteziste vizând trădarea sa. După moartea lui Stalin, Gheorghiu-Dej decide suprimarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, executat în 1954, cu atât mai mult cu cât noul lider sovietic, Nikita Hruşciov, iniţiase un plan de destalinizare parţială, vizând, pentru început, debarcarea vechilor conducători din ţările satelizate Moscovei. În 1952, cu sprijinul lui Stalin, Gheorghiu-Dej îi înlăturase pe Ana Pauker, Vasile Luca şi Teoharie Georgescu, în fapt o grupare formată la vârful PCR, după 1944, care se afla în rivalitate cu liderul atotputernic. O altă etapă a luptei pentru putere s-a desfăşurat în 1957, când au fost îndepărtaţi doi dintre apropiaţii lui Dej, Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi. Demn de remarcat este faptul că aceste eliminări, soldate cu arestări şi execuţii (Lucreţiu Pătrăşcanu) sau condamnări pe viaţă (Vasile Luca), au fost urmate de altele, mult mai numeroase, la toate nivelurile vieţii de partid.

Moartea lui Stalin, în 1953, şi noua orientare a lui Hruşciov determină o schimbare şi în România. Se încearcă o cale proprie de construire a socialismului, care duce la o relativă distanţare faţă de Moscova. În anul 1958 s-a obţinut retragerea trupelor sovietice din România. În cele din urmă, însă, unda destalinizării a ajuns şi la Bucureşti. Problema lui Gheorghiu-Dej era să continue programul stalinist, ceea ce a şi decis Congresul al III-lea al PMR. Pentru prima oară, în anii ’60 a început să se vorbească de autonomie, independenţă şi neamestec în treburile interne, comunismul fiind asociat cu valorile naţionale. La capătul unor negocieri care s-au purtat de la Bucureşti la Beijing şi de aici la Moscova, liderii PMR au dat publicităţii Declaraţia din aprilie 1964, prin care se pronunţau împotriva hegemoniei sovietice, pentru independenţă şi egalitate, pentru neamestec şi pentru cooperare în spiritul avantajului reciproc. Ca să arate că noua orientare nu este doar formală, autorităţile comuniste au eliberat mii de deţinuţi politici şi a fost iniţiat un vast program de reconsiderare a valorilor naţionale, fiind readuşi în prim-plan mari oameni de cultură complet ignoraţi până atunci. Relativa relaxare a represiunii, care a atras de partea comuniştilor destule adeziuni, n-ar fi trebuit să inducă în eroare pe nimeni, deoarece nimic esenţial nu se schimbase în structura politică a sistemului.

1.3. Naţional-comunismul ceauşist. Decesul lui Gheorghiu-Dej (1965), revenirea partidului la vechea denumire de PCR şi numirea ca secretar general a lui Nicolae Ceauşescu (cu ocazia Congresului al IX-lea al PCR din 1965) nu au oprit acţiunile de epurare. Astfel, noul lider de la Bucureşti i-a înlocuit treptat pe vechii apropiaţi ai predecesorului cu noii săi fideli (Ilie Verdeţ, Paul Niculescu-Mizil, Ştefan Andrei, Dumitru Popescu etc.). Momentul Congresului al IX-lea a fost folosit de noul lider de la Bucureşti pentru a se prezenta în ipostaza de mare reformator, afirmând răspicat independenţa (întemeiată însă tot pe industrializare şi resurse proprii), omogenizarea socială şi etnică a naţiunii, neamestecul în treburile interne şi deci neutralitatea activă în marile dispute ideologice, precum şi unitatea de monolit în jurul partidului şi a secretarului său general. În anii care au urmat, gesturile de insubordonare faţă de cerinţele Moscovei au fost însoţite de o largă deschidere spre Occident.

154

În aprilie 1968, cu prilejul unei plenare a CC al PCR, noul lider de la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu (preşedinte al României din 1974), aducea grave acuzaţii lui Gheorghiu-Dej, privind implicarea sa în cazurile Ştefan Foriş şi Lucreţiu Pătrăşcanu, precum şi în crimele săvârşite de Securitate în timpul său. Această acţiune făcea parte dintr-o vendetă politică, menită să ducă la eliminarea lui Alexandru Drăghici (fost ministru de interne), bănuit că vrea să-i ia locul, şi a unor cadre din conducerea Ministerului de Interne. În ciuda acestui exerciţiu de imagine publică realizat de Nicolae Ceauşescu, sistemul comunist şi-a protejat vechile cadre, astfel încât cei înlocuiţi şi pensionaţi au beneficiat de toate favorurile regimului (pensie de demnitar, case de protocol, aprovizionare de la magazinele speciale de partid). Prin noua Constituţie din 1965, statul primea denumirea de Republica Socialistă România (R.S.R.). Până în 1971, politica internă s-a caracterizat prin continuarea proceselor de desovietizare şi destalinizare începute de Gheorghe Gheorghiu-Dej după 1958; promovarea unei culturi axate pe evidenţierea trăsăturilor naţionale, care a avut ca scop atragerea de partea regimului a populaţiei prin exploatarea sentimentelor naţionale; atenuarea politicii represive a Securităţii, eliberarea deţinuţilor politici. Toate aceste măsuri nu au pus niciodată în discuţie monopolul puterii deţinut de P.C.R. şi de conducătorul statului.

La toate acestea s-a adăugat şi o importantă relaxare în viaţa culturală, unde dogmele „realismului socialist” au fost pentru moment abandonate, modelele occidentale reintrând în atenţie prin numeroase traduceri de opere fundamentale şi prin contacte repetate în domeniul ştiinţific şi artistic. Viaţa de fiecare zi s-a schimbat, traiul la limita mijloacelor de subzistenţă fiind înlocuit treptat cu o viaţă ceva mai decentă, în care a devenit posibilă cumpărarea unui apartament sau a unui autoturism, petrecerea unei vacanţe în ţară sau în străinătate etc. Bucureştiul a devenit un spaţiu frecventat de liderii lumii: de la preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, la preşedinţii americani Nixon şi Ford. Ceauşescu, la rândul lui, a beneficiat de vizite la cel mai înalt nivel în SUA şi Europa Occidentală. La o privire mai atentă asupra lucrurilor, se putea constata că toate aceste schimbări nu anulau controlul partidului asupra societăţii şi nu anunţau pluralismul şi democraţia. Avea să fie o scurtă deschidere, urmată imediat de întoarcerea la vechile practici, Ceauşescu pronunţându-se chiar şi în momentul său cel mai fast (condamnarea invadării Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia în 1968) doar împotriva dreptului URSS de a-şi subordona statele socialiste. Nici socialismul democratic şi nici înlocuirea economiei centralizate cu economia de piaţă nu s-au bucurat de susţinere din partea sa.

În acelaşi timp are loc consolidarea puterii lui Ceauşescu, care acumulează cele mai înalte funcţii de partid şi de stat: în 1967 devine preşedinte al Consiliului de Stat, iar din 1968 controlează şi Consiliul Apărării. Din 1971, inspirată din realităţile din China şi Coreea de Nord, ţări pe care Ceauşescu tocmai le vizitase, a început „revoluţia culturală”, manifestată în special prin exacerbarea propagandei comuniste şi a cultului personalităţii lui N. Ceauşescu. Direcţiile principale ale „revoluţiei culturale” au fost cuprinse în „tezele din iulie”, care semnifică, de fapt,

155

reîntoarcerea la un regim autoritar, de tip neostalinist. În 1974, cu prilejul Congresului al XI-lea al PCR, a fost lansat Programul partidului ce viza făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintarea României spre comunism. În economie se revine la controlul total asupra întreprinderilor, investiţiile şi ritmul de dezvoltare fiind stabilite ca urmare a indicaţiilor personale ale lui Ceauşescu. Tot în acest an debutează aşa-numitul socialism dinastic, la Congresul al XI-lea soţia lui Ceauşescu, Elena, devenind al doilea om politic în stat. Paralel cu această evoluţie, a fost înlăturată vechea gardă din timpul lui Dej şi s-a trecut la metoda „rotirii cadrelor” şi la fuziunea dintre responsabilităţile administrative şi cele de partid. Astfel, regimul ceauşist a putut controla şi anihila orice rival sau nemulţumire.

Treptat, regimul a devenit tot mai restrictiv şi abuziv, ducând, după 1980, la sărăcirea accentuată a populaţiei şi la deteriorarea fără precedent a condiţiilor de viaţă ca urmare a efortului de a se plăti marile datorii externe ale ţării. Încurajat de modelul asiatic (control ideologic riguros şi concentrarea puterii), Ceauşescu se considera suficient de popular ca să-şi însuşească şi funcţia de preşedinte al Republicii (în 1974), oficializând şi prin persoana sa autoritatea supremă a partidului-stat. La jumătatea anilor '70, regimul lui Ceauşescu intrase deja pe o pantă descendentă. Obsesia continuă neabătută a industrializării forţate, căreia îi era repartizat 30% din venitul naţional, a continuat să dea naştere unor coloşi care produceau în afara cerinţelor pieţei şi cu enorme consumuri de energie mărfuri de slabă calitate, abia înghiţite de celelalte ţări socialiste, care la rândul lor vindeau marfă asemănătoare României. Nici agricultura nu se afla într-o situaţie mai bună. Lipsită de forţă de muncă (ani de zile canalizată spre oraşele industriale), insuficient mecanizată, producea doar atât cât puteau să strângă de pe câmp soldaţii, elevii şi funcţionarii publici. Mai multe calamităţi naturale (inundaţiile din 1970, 1975, 1977, 1980, 1981, dar mai cu seamă cutremurul din 4 martie 1977) au contribuit şi ele la această situaţie.

În această situaţie, datoria externă s-a triplat (în 1977 era de 3,6 miliarde dolari, iar în 1981 ajunsese la 10,2 miliarde) şi au fost cerute reeşalonări. În cele din urmă, Ceauşescu s-a angajat să restituie integral sumele împrumutate şi, la recomandarea Fondului Monetar Internaţional, să limiteze importurile şi să sporească exporturile. Consecinţele au devenit imediat evidente. De pe piaţă au dispărut produsele de primă necesitate (între timp, în culisele propagandei de partid era pregătit un „program de alimentaţie raţională”, din care erau aproape excluse chiar alimentele cu pricina). În câţiva ani, penuria a ajuns atât de mare, încât singura soluţie a rămas cartelizarea alimentelor de bază şi, implicit, raţionalizarea lor. A urmat energia electrică, la rândul ei economisită în primul rând în detrimentul consumatorilor casnici şi al utilităţilor publice. În iernile grele ale anilor '80, lipsa luminii şi a căldurii se combătea în apartamentele de la bloc cu „o haină în plus”, cum recomandase Ceauşescu. Dacă în Bucureşti nu vedeai pe unde calci odată cu lăsarea întunericului, plecat în provincie cu trenul la orele serii nu te luminau până acasă decât luna şi stelele. Eşecurile anilor '80 nu i-au făcut mai înţelepţi pe conducătorii ţării. Foamea şi frigul au continuat să se asocieze şi în acei ani cu lipsa celor mai

156

elementare libertăţi cetăţeneşti, societatea fiind în continuare supravegheată şi controlată: Desigur, nu mai era vorba de teroarea anilor '50, dar Securitatea veghea neclintită. O adevărată plasă cu ochiurile din ce în ce mai strâmte prinsese întreaga societate. O armată de informatori (nu puţini atraşi de avantajele acestei situaţii ignobile - un post mai bun, o călătorie în străinătate, un salariu preferenţial) zăbovea ceasuri întregi ca să umple sute de pagini cu descrierea amănunţită a tot ce făceau zilnic „obiectivele” încredinţate. Pe măsură ce situaţia României devenea din ce în ce mai complicată, se dezvolta până la proporţii aberante cultul conducătorului. Chiar dacă funcţionase încă din primii ani ai „epocii Ceauşescu”, proporţiile cultului persoanei sale au crescut odată cu trecerea timpului, în completă contradicţie cu starea ţării şi ai locuitorilor ei şi cu rolul politic real pe care Ceauşescu îl mai juca în lume în anii ’80.

2. TRANSFORMAREA SOCIETĂŢII

2.1. Noile realităţi social-economice. Politica de industrializare. O dată cu înlăturarea monarhiei, România a devenit un stat totalitar, cu un sistem politic de tip stalinist, bazat pe concentrarea puterii în mânia unui singur partid: P.C.R., condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Linia economică impusă forţat de Moscova, cu sprijinul guvernului Groza, s-a bazat pe o intensă propagandă, dublată de popularizarea modelelor sovietice. Impunerea modelului sovietic (sovietizarea) în economie s-a bazat pe câteva componente importante: înlocuirea proprietăţii private cu proprietatea de stat prin naţionalizarea mijloacelor de producţie, colectivizarea agriculturii şi etatizarea bancară, centralizarea economică şi planificarea cincinală (mai întâi s-au impus două planuri anuale, în 1949 şi 1950, iar din 1951 s-au introdus planurile cincinale, principalul instrument al politicii de dezvoltare centralizată şi de control asupra economiei şi societăţii). Unele realizări au fost abil folosite de propaganda regimului pentru a stimula munca peste normă. Modalităţile prin care s-a pus în practică această politică au fost şantierele tineretului (Bumbeşti-Livezeni, Salva-Vişeu etc.) şi munca în echipă a brigadierilor, asemenea stahanovismului rusesc. În 1951 s-a instituit distincţia Erou al Muncii Socialiste.

Un prim pas în transformarea economiei I-a reprezentat acordul cu URSS semnat la 8 mai 1945, prin care se înfiinţau sovromurile. Întreprinderi mixte româno-sovietice, acestea erau în realitate forme mascate de spoliere a ţării, funcţionând exclusiv în favoarea Moscovei. Prin Legea din 11 iunie 1948 privind naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, au fost confiscate, într-o primă etapă, peste 1.000 de întreprinderi industriale şi miniere, cu capital românesc sau străin. Practic, de acum înainte, proprietatea privată în industrie era trecută în administrarea statului, care schiţa, prin intermediul planurilor unice şi al Comisiei de Stat pentru Planificare, obiectivele de realizat. Odată cu răcirea treptată a relaţiilor româno-sovietice, după 1958, accentuată de încercarea Moscovei de impunere a Planului Valev, în 1964, prin care România era menită să fie doar o furnizoare de produse agrare pentru ţările CAER (organism de cooperare economică a ţărilor comuniste înfiinţat în 1949,

157

prin care, de fapt, se realiza controlul URSS asupra economiei statelor socialiste), industrializarea devenea o necesitate organică a regimului. Acest fapt va avea consecinţe dramatice după 1980, industrializarea având un caracter voluntarist, care nu ţinea cont de nevoile şi resursele reale ale ţării. Investiţiile au început să fie orientate precumpănitor spre industria grea, infrastructură şi petrochimie. Nevoia de fonduri pentru aceste investiţii a fost dublată însă de raţionalizări drastice ale consumului populaţiei, astfel încât asistăm lent, dar sigur, la conturarea unui decalaj evident, în ceea ce priveşte nivelul de trai, între România şi alte state comuniste. Împrumuturile financiare contractate la diferite organisme internaţionale au fost rambursate cu mari eforturi, mai ales datorită ambiţiei regimului naţional-comunist al lui Nicolae Ceauşescu de a le finaliza în scurt timp. Deşi România anunţase, ca pe o mare victorie, încheierea plăţii datoriei externe în martie 1989, criza la toate nivelurile se acutiza tot mai rapid, iar regimul se găsea într-o izolare diplomatică, chiar în cadrul blocului comunist.

2.2. Colectivizarea şi lumea satului. La 23 martie 1945, guvernul Petru Groza legifera noua reformă agrară, prin care erau expropriate 1.468.946 ha (a noua parte din suprafaţa agricolă a ţării), cu care erau împroprietărite 917.777 familii de ţărani. Foştii proprietari îşi puteau păstra, deocamdată, doar 50 ha de teren. Această măsură, cu care erau de acord toate partidele, a urmărit un scop mai curând politic decât economic: înlăturarea marilor proprietari de pământ, încercându-se astfel o atragere a ţărănimii de partea comuniştilor. Plenara CC al PMR din 3-5 martie 1949 a decis transformarea socialistă a agriculturii, altfel spus, lichidarea completă a micii proprietăţi rurale prin colectivizarea agriculturii după model sovietic. În rezoluţia acestei plenare se afirma: „politica noastră faţă de ţărănime trebuie să fie clară: ne sprijinim pe ţărănimea săracă, strângem alianţa cu ţărănimea mijlocaşă şi ducem o luptă neîntreruptă împotriva chiaburimii”. Acum au luat naştere, după modelul sovietic al colhozurilor, gospodăriile agricole de stat (GAS), cooperativele agricole de producţie (CAP), precum şi „întovărăşirile”, ca formă intermediară, între cele două forme de proprietate. Cu toată campania de ameninţări, intimidări şi abuzuri comise pentru a convinge micii proprietari rurali să-şi cedeze pământurile, rezistenţa ţărănimii la colectivizare a fost mare. Pentru realizarea colectivizării, după anul 1953, autorităţile comuniste au făcut apel la organele de represiune, justiţie, administraţie şi la un uriaş aparat de propagandă, în scopul convingerii ţăranilor de „binefacerile” sistemului comunist în agricultură, metodele dure alternând cu diferite promisiuni. Această politică, de brutalitate şi concesii temporare, a fost dublată de o continuă presiune fiscală, în privinţa plăţii cotelor, din ce în ce mai mari, şi de măsuri punitive. La 27 aprilie 1962, Gheorghiu-Dej anunţa oficial încheierea procesului de colectivizare a agriculturii, 3.201.000 de familii din mediul rural fiind încadrate în structuri colectiviste, ceea ce reprezenta circa 96% din suprafaţa agricolă a ţării. Consecinţele sociale pe termen lung au fost nefaste, determinând un adevărat „exod rural” (migraţia masivă a ţăranilor spre oraşe). În acelaşi timp, concentrarea pământului a creat premise pentru modernizarea agriculturii.

158

2.3. Economie şi viaţă cotidiană în statul comunist. A doua jumătate a secolului al XX-lea a însemnat pentru societatea românească perioada unui experiment eşuat: comunismul. Acesta a marcat însă viaţa a milioane de oameni şi a determinat înapoierea economică a ţării, distrugerea valorilor tradiţionale, mutaţii profunde în plan psihologic şi social în general. În economie, instaurarea controlului puterii comuniste a început cu naţionalizarea întreprinderilor, băncilor, societăţilor de asigurări, magazinelor, cabinetelor medicale şi spitalelor, circa 10 000 de obiective economice fiind expropriate fără despăgubire. Locuinţele, îndeosebi cele aparţinând categoriilor medii şi înstărite nu au făcut, de asemenea, excepţie de la măsurile de confiscare. Prin colectivizarea agriculturii, puterea comunistă a urmărit vulnerabilizarea ţăranilor în faţa noilor structuri politice, precum şi exploatarea acestui domeniu în vederea asigurării resurselor necesare susţinerii procesului de industrializare a ţării, Industrializarea forţată a creat adevăraţi „coloşi” industriali (combinatele de la Galaţi, Slatina. Călăraşi etc.), mari consumatori de materii prime şi energie. Dezvoltarea platformelor industriale şi mutaţiile din lumea satului au provocat o mişcare de amploare de reducere a populaţiei rurale în favoarea celei urbane, ceea ce a afectat însă profund tradiţiile şi valorile satului. După 1970, continuarea industrializării forţate în condiţiile deteriorării climatului economic mondial şi iniţierea unor construcţii megalomanice, care solicitau eforturi financiare uriaşe (Canalul Dunăre-Marea Neagră, Transfăgărăşanul, Hidrocentrala Porţile de Fier, Casa Poporului din Bucureşti), au determinat creşterea fără precedent a datoriei externe a ţării, achitată cu preţul raţionalizării drastice a tuturor produselor ce ţineau de consumul populaţiei (alimente, medicamente, energie electrică şi termică, gaze naturale) şi sacrificării nivelului de trai al populaţiei.

2.4. O societate controlată. Fiecare moment din viaţa unui locuitor al României era supravegheat de instituţiile statului, iar înregimentarea politică era instituită de la vârste fragede. Astfel copiii din grădiniţe erau cuprinşi intr-o organizaţie politică specifică, numită „Şoimii Patriei”, prin care erau educaţi în spiritul devotamentului faţă de partid şi conducătorul acestuia. De la vârsta de şapte ani, elevii deveneau, fără excepţie, membri ai Organizaţiei Pionierilor, care urmărea aceleaşi scopuri de manipulare şi control. Costumele obligatorii ale organizaţiilor de copii indicau, de asemenea, tendinţa de anihilare a personalităţii şi uniformizare a membrilor societăţii. La 14 ani, pionierii treceau într-o nouă etapă socială şi politică, devenind membri ai Uniunii Tineretului Comunist (U.T.C.) pregătindu-se pentru a deveni „oamenii noi” pe care regimul dorea să ii creeze. După vârsta de 18 ani, adulţii puteau fi membri ai Partidului Comunist Român sau, în funcţie de locul de muncă, erau încadraţi în organizaţiile sindicale aflate, de asemenea, sub controlul P.C.R. Viaţa privată era supravegheată îndeaproape, prin măsuri care lezau adeseori demnitatea umană, aşa cum au fost cele privind controlul naşterilor. Alimentaţia populaţiei era stabilită prin măsuri „raţionale”, instituite prin legi speciale. Munca „voluntară” sau „patriotică” în folosul statului era, de fapt obligatorie, fiind reglementată la un anumit număr de zile pe an. Construirea marilor cartiere de locuinţe din zonele urbane, dincolo de necesitatea de a asigura adăpost pentru masele de muncitori, era şi o formă de a ţine sub

159

supraveghere, în spaţii limitate, un mare număr de persoane, în vreme ce distrugerea unor sate şi comasarea forţată a locuitorilor in centre rurale, practicată în anii '80, a urmărit acelaşi scop.

3. REPRESIUNE ŞI DISIDENŢĂ ANTICOMUNISTĂ

3.1. Represiunea comunistă. Încă din 1945, acţiunile P.C.R. îndreptate împotriva opoziţiei democratice, de intimidare şi manipulare a opiniei publice, anunţau politica represivă ce avea să fie aplicată odată cu preluarea puterii depline. Ulterior, sub acuzaţiile de „colaboraţionism”, „duşmani de clasă”, „duşmani ai poporului”, „fascişti”, au fost arestaţi şi închişi membri ai P.N.L. şi P.N.Ţ., foşti demnitari din perioada interbelică, bancheri şi industriaşi.

Prin Decretul din 30 august 1948 era organizată Direcţia Generală a Securităţii Poporului (după modelul poliţiei politice sovietice), în cadrul căreia erau plasaţi în funcţii-cheie vechii agenţi de la Moscova Gheorghe Pintilie, Pantelei Bodnarenko, Alexandru Nicolski şi Vladimir Mazuru. Această structură represivă a instaurat un regim de teroare internă. Ei i se vor adăuga, ca instrumente ale represiunii, trupele de securitate ale Ministerului de Interne (decembrie 1948) şi Miliţia populară (ianuarie 1949). Din rândul „duşmanilor poporului”, anihilaţi fizic de către organele de represiune comuniste, au făcut parte membri marcanţi ai partidelor istorice interbelice (Iuliu Maniu, lon Mihalache, C.I.C. Brătianu, Gheorghe I. Brătianu, Constantin Argetoianu, Ioan Lupaş, Mihail Manoilescu, Radu Rosetti etc.), oameni de cultură (Anton Golopenţia, Mircea Vulcănescu), slujitori ai bisericii (monseniorul Vladimir Ghica) şi mulţi alţii. Majoritatea celor care au avut o funcţie publică, în orice domeniu, până în 1945, au cunoscut teroarea sistemului comunist al penitenciarelor şi coloniilor de muncă (constituite prin Decretul din 1950 privind înfiinţarea coloniilor de muncă şi administrate de Ministerul de Interne). S-au aplicat măsuri de tortură, execuţii, sau aşa-numita „reeducare” (fenomenul Piteşti). Se poate vorbi, aşadar, de existenţa, până în 1964, a unui adevărat gulag în România. Este cazul închisorilor de la Sighet, Gherla, Galaţi, Râmnicul Sărat, Aiud, Piteşti şi Miercurea Ciuc, al şantierelor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, precum şi al coloniilor de muncă forţată de la Cavnic, Baia Sprie, Periprava şi Salcia. O altă caracteristică a represiunii comuniste în perioada 1945-1964 a reprezentat-o fenomenul deportării unor comunităţi întregi (germanii din Transilvania, imediat după război, şi sârbii din Banat, începând cu 1951, pe fondul acutizării conflictului dintre Stalin şi Tito). Deportările în zonele aride din Bărăgan au însemnat distrugerea a numeroase cămine, familii şi destine. Iniţial, deportarea în Bărăgan a vizat aproximativ 40.000 de persoane. Deportaţilor li s-a permis să-şi ia doar bunurile pe care le puteau duce singuri, restul avutului lor fiind cumpărat de comisii special constituite, care plăteau mult mai puţin decât preţul real. Mai mult, întreaga societate a fost trecută sub un strict control, prin intermediul reţelelor de informatori, pentru a fi preîntâmpinată orice formă de opoziţie. Ulterior, s-a trecut la eliberarea deţinuţilor politici (proces care se încheie în 1964), fără a se renunţa însă la supravegherea populaţiei şi la reprimarea

160

opozanţilor. După 1964, represiunea comunistă se adaptează la noile realităţi, utilizând instrumente mai rafinate de reprimare a opozanţilor: impunerea domiciliului obligatoriu, supravegherea foştilor deţinuţi politici, utilizarea spitalelor de psihiatrie ca locuri de recluziune, arestarea şi anchetarea sub pretextul unor delicte de drept comun etc.

Ultimul obstacol în calea impunerii modelului stalinist a fost Biserica. Prin Legea cultelor din 1948, statul cerea Bisericii să se alăture industrializării şi colectivizării şi să promoveze politica sa externă. În 1948, 600 de preoţi uniţi au fost arestaţi iar Biserica greco-catolică a fost desfiinţată. Biserica a fost deposedată de toate bunurile sale, devenind dependentă de stat. O victimă a regimului comunist a fost şi Academia Română, transformată în Academia Republicii Populare Române, în care au fost primite personaje minore ca poetul Dumitru Theodor Neculuţă sau istoricul Mihai Roller. La baza învăţământului au fost puse manualele unice, de inspiraţie marxist-leninistă, adevărate instrumente de impunere a monopolului cultural al partidului, iar principiul dosarului şi al originii sănătoase din punct de vedere politic a devenit pilonul principal al admiterii într-o unitate de învăţământ superior.

3.2. Forme de rezistenţă anticomunistă. Mişcarea de rezistenţă armată împotriva regimului comunist, care a fost expresia unei nemulţumiri generale şi a avut un caracter naţional, constituie un aspect relativ necunoscut al istoriei contemporane româneşti. Istoriografia occidentală nu-l abordează decât rar sau îl ignoră în raport cu celelalte state din fostul lagăr socialist. Partizanii anticomunişti şi-au făcut apariţia în primăvara lui 1944, în momentul în care trupele sovietice pătrundeau în Bucovina şi în nordul Moldovei. După 23 august 1944, deşi armata sovietică a preluat controlul unei mari părţi din teritoriul României, mişcarea de partizani s-a extins la nivel naţional. Grupuri compacte de foşti combatanţi în Est au constituit nucleul acestei mişcări. În noiembrie 1944 erau semnalate astfel de grupări în Gorj, Mehedinţi şi mai ales în Transilvania muntoasă, în sectorul Braşov-Hunedoara, dar şi în Banat. Astfel, primul grup de partizani antisovietici s-a constituit pe 15 mai 1944, sub conducerea lui Vladimir Macoveiciuc, în Bucovina, zonă în care au mai activat Gavril Vatamaniuc, Cozma Pătrăucean şi Dimitrie Rusu. În mai 1946, organele N.K.V.D. şi ale Siguranţei, sub comanda lui Manole Bodnăraş, arestează conducerea Sumanelor Negre din Vatra Dornei, în frunte cu Gavrilă Olteanu. Aceste prime mişcări de rezistenţă împotriva comunizării au acţionat până în iunie 1946, dată la care Ministerul de Interne anunţa descoperirea organizaţiilor anticomuniste Sumanele Negre, Haiducii lui Avram Iancu, Graiul Sângelui, Mişcarea de Rezistenţă Naţională şi arestarea principalilor lideri, printre care generalul Aurel Aldea, generalul Gheorghe Moşoiu, generalul C. Eftimiu, Elena Basarabeanu (secretara lui Ion Antonescu). Grupările de partizani din Bucovina vor rezista, totuşi, până în ianuarie 1958. Din acest motiv, în deceniile cinci şi şase, trupele de securitate au avut misiunea de a anihila rezistenţa puternică de partizani din zonele de munte şi de a păzi lagărele de muncă.

Între 1948-1959, în Munţii Carpaţi a existat o activă rezistenţă anticomunistă armată. Grupările organizate după legile conspiraţiei, destul de mici, s-au constituit în

161

zonele de deal şi munte şi erau alcătuite din foşti ofiţeri din armată, legionari, foşti membri ai Partidului Naţional Liberal şi Partidului Naţional Ţărănesc, ţărani, intelectuali etc. Formaţiunile cu supravieţuire mai mare au fost „Haiducii Muscelului”, organizat pe versantul sudic al Munţilor Făgăraş de doi foşti ofiţeri (Gheorghe Arsenescu, arestat în 1960, şi Toma Arnăuţoiu, arestat în 1958), şi cea condusă de Ion Gavrilă Ogoreanu, pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş. În Dobrogea, partizanii anticomunişti au acţionat în pădurile Babadagului sau în Deltă, remarcându-se fraţii N. şi D. Tubulea, fraţii Croitoru şi Ghiţă Tomoşoiu. În Transilvania (Munţii Apuseni), acţionau partizanii conduşi de maiorul Nicolae Dabija, grup lichidat în octombrie 1949. Armamentul lor era, în general, cel folosit în al doilea război mondial. Toate aceste grupări au fost sprijinite de locuitorii din zonele respective, dându-le alimente, îmbrăcăminte şi adăpost. Ei sperau că, „în curând” va izbucni un război între Uniunea Sovietică, pe de o parte, şi Statele Unite şi Marea Britanie, pe de altă parte, care va avea ca rezultat eliberarea României. Ideea că „vin americanii” anima o bună parte a poporului român, aflat sub ocupaţie sovietică. Intervenţia sovietică în Ungaria şi pasivitatea Occidentului i-au demoralizat pe partizani, ducând la încetarea mişcării spre sfârşitul deceniului şase (1956-1959). De asemenea, eşecul luptei anticomuniste desfăşurate de partizani a fost determinat şi de inexistenţa unui organism de coordonare a acţiunilor diverselor grupări la nivel naţional, încercarea generalului Aurel Aldea în acest sens, concretizată în constituirea Mişcării Naţionale de Rezistenţă, eşuând în 1946, prin desfiinţarea mişcării şi arestarea generalului. La rândul lor, femeile au susţinut mişcarea de rezistenţă a poporului român. Sunt cunoscute numele Mariei Pop şi al Mariei Jumbleanu, membre ale grupului Arsenescu – Arnăuţoiu, ca şi cel al Elenei Rizea din Nucşoara (Muscel). Depăşite numeric şi fără prea multe provizii şi muniţii, aceste grupuri au fost decimate de către puterea comunistă. În mediul rural, rezistenţa a corespuns cu deosebire perioadei colectivizării agriculturii. Conform unor estimări, peste 80.000 de ţărani au fost arestaţi, aproximativ 30.000 dintre ei fiind judecaţi în procese publice. În 1964, după Declaraţia din aprilie, Gheorghiu-Dej se decide să pună capăt calvarului deţinuţilor politici din penitenciarele româneşti. Prin decretele nr. 176 şi nr. 411 au fost eliberaţi ultimii 10.410 deţinuţi politici, însă până la libertatea totală, în cadrul limitelor permise de sistemul comunist, unii au avut de trecut mai multe etape, cum ar fi domiciliul obligatoriu, lipsa unui loc adecvat de muncă, verificările periodice, dar şi încercările de şantaj din partea organelor de Securitate.

Comunismul naţional al lui Nicolae Ceauşescu se raportează la cu totul alte coordonate decât cel al lui Gheorghiu-Dej. În fapt, nu s-au schimbat decât mijloacele, scopul urmărit rămânând acelaşi: menţinerea sistemului comunist la putere şi implicit a noului secretar general al PCR. Fenomenul disidenţei în perioada Ceauşescu, fără să fie prea cunoscut sau recunoscut, acoperă mai multe etape. Anul 1977 a reprezentat pentru regim primele opoziţii majore, venite din interiorul ţării. În prima parte a anului, scriitorul Paul Goma, fost deţinut politic, iniţiază o mişcare de solidaritate cu mişcarea din Cehoslovacia Charta 77, lucru ce stârneşte reacţia dură a autorităţilor. Disidenţii, precum Paul Goma, Doinea Cornea, Gheorghe Ursu,

162

Mihai Botez, Vlad Georgescu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana etc. au opus o rezistenţă individuală în anii ’70 şi ’80, adresând scrisori deschise către posturile de radio occidentale Vocea Americii, Europa Liberă sau BBC. Împotriva lor s-au luat măsuri cum ar fi domiciliul forţat, sau au fost concediaţi.

În august 1977, autorităţile comuniste sunt puse în faţa revoltei minerilor din Valea Jiului. Peste 10.000 de mineri de la mina Lupeni întrerup lucrul pentru o săptămână, cerând condiţii decente de viată şi muncă. Minerii nu reiau lucrul decât în urma sosirii lui Nicolae Ceauşescu în zonă şi a promisiunilor acestuia privind rezolvarea revendicărilor. La scurt timp însă, Securitatea trece la arestarea principalilor lideri ai mişcării. La 15 noiembrie 1987, asistăm la cea mai cunoscută acţiune de protest din timpul lui Nicolae Ceauşescu. A început ca o manifestaţie a muncitorilor de la Uzina „Steagul Roşu” din Braşov, privind îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă; mii de persoane au traversat oraşul, scandând lozinci anticomuniste şi devastând sediul judeţean al PCR. Numeroşi participanţi au fost arestaţi şi judecaţi (peste 300, din care 88 au fost deportaţi în alte zone ale ţării, s-au li s-a instituit domiciliul obligatoriu).

Disidenţa împotriva lui Nicolae Ceauşescu s-a manifestat şi în rândul foştilor demnitari comunişti, cu toate că aceasta nu reprezintă o caracteristică a sistemului. Reproşurile pe care le-a adus, în cadrul Congresului al XII-lea al PCR, Constantin Pârvulescu, ca şi „Scrisoarea celor şase” (semnată de Corneliu Mănescu, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Apostol, Grigore Răceanu şi Constantin Pârvulescu) nu reprezintă altceva decât încercări ale veteranilor ilegalişti de a critica evoluţia nefastă a politicii lui Ceauşescu şi nicidecum o critică reală a sistemului.

5. CONSTRUCŢIA DEMOCRAŢIEI POSTDECEMBRISTE

5.1. Înlăturarea regimului comunist şi revenirea la democraţie. În anul 1989, în majoritatea statelor comuniste din Europa populaţia a reuşit, în general prin mijloace paşnice, să înlăture regimurile politice comuniste în Ungaria, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană. Acest proces a fost posibil şi datorită politicii de destindere şi reforme promovate de liderul sovietic Mihail Gorbaciov, după 1985. Evenimentele desfăşurate în fostele state comuniste din Europa au încurajat populaţia României să se revolte împotriva regimului dictatorial al lui Nicolae Ceauşescu. La 16 decembrie 1989, la Timişoara, au început primele acţiuni împotriva regimului, continuate, din 21 decembrie, la Bucureşti. La 22 de-cembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a fost înlăturat. Puterea a fost preluată de un organism provizoriu, Consiliul Frontului Salvării Naţionale, în fruntea căruia s-a aflat Ion Iliescu. De la început, noua structură politică, constituită pe baza programului în 10 puncte al FSN, şi-a propus reinstaurarea unui regim democratic şi edificarea statului de drept în România, după cinci decenii de regimuri politice autoritare şi dictatoriale. Principalele trăsături ale schimbării regimului politic în România după 1989, la fel ca şi în alte state europene foste comuniste, au constat în revenirea la

163

pluralismul politic, organizarea alegerilor libere, structurarea şi manifestarea neîngrădită a societăţii civile. În plan economic, reformele au urmărit în principal trecerea de la economia centralizată, de tip comunist, la cea de piaţă, bazată pe proprietatea privată şi pe libera iniţiativă. Fundamentul legislativ al noii evoluţii postcomuniste a fost reprezentat, în România, de Constituţia din anul 1991 (supusă revizuirii în 2003).

5.2. Pluralismul politic şi construcţia democraţiei în România, după 1989. Încă de la sfârşitul anului 1989, au fost reînfiinţate vechile partide politice (Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul Social Democrat), iar ulterior s-au constituit partide şi formaţiuni politice noi - Frontul Salvării Naţionale, Partidul Unităţii Nationale Române, Uniunea Democratică a Maghiarilor din România etc. Alegerile parlamentare din 1990 au fost câştigate de formaţiunea condusă de Ion Iliescu, Frontul Salvării Naţionale, iar cele din 1992 de aceeaşi formaţiune, dar denumită Frontul Democrat al Salvării Naţionale. Prima schimbare paşnică de putere, prin votul exprimat al alegătorilor, a avut loc după alegerile din 1996, câştigate de Convenţia Democrată din România (condusă de Emil Constantinescu). În anul 2000, alegerile au fost câştigate de partidul condus de Ion Iliescu (Partidul Democraţiei Sociale din România, ulterior Partidul Social Democrat), iar în urma scrutinului din anul 2004, Alianţa Dreptate şi Adevăr (formată din Partidul Democrat şi Partidul Naţional Liberal), condusă de Traian Băsescu, a preluat conducerea ţării. Revenirea la regimul democratic nu a fost lipsită de momente tensionate, aşa cum au fost conflictul interetnic de la Târgu-Mureş (martie 1990), fenomenul manifestaţiei-maraton din Piaţa Universităţii din Bucureşti (1990), descinderile minerilor în Capitală (1990, 1991, 1999). După 1989, responsabilitatea creării societăţii civile a fost preluată de intelectualitate, care a militat pentru respectarea drepturilor omului, înfiinţând o serie de instituţii neguvernamentale: Alianţa Civică, Grupul pentru Dialog Social şi Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Solicitat ani de-a rândul pentru a regla conturile cu un trecut care încă ne stăpâneşte, „procesul comunismului” a avansat lent, mai cu seamă după 2004. Constituirea CNSAS, deschiderea arhivelor Securităţii şi constituirea mai multor instituţii de cercetare, dar şi asumarea de către preşedintele României a unui raport în acest sens au marcat paşi importanţi înainte. Votată de Parlament şi aprobată de populaţie prin referendum în 1991, legea fundamentală a statului este conformă cu reglementările europene actuale şi are un caracter democratic. Progresele realizate de România în construcţia sistemului democratic au fost recunoscute pe plan internaţional prin admiterea ţării. ca membru al Alianţei Nord-Atlantice (NATO, 2004) şi al Uniunii Europene (2007).

III. CONSTITUŢIILE ROMÂNIEI

3.1. Constituţia din 1923. Prin decretul regal din 23 ianuarie 1922, Parlamentul a fost dizolvat şi s-au anunţat alegeri pentru Adunarea Naţională Constituantă.

164

Procedura nu era legală, deoarece era încălcat articolul 128 din Constituţia adoptată în anul 1866. Toate partidele din opoziţie au criticat aducerea liberalilor la putere în acest mod. Campania electorală s-a desfăşurat într-o atmosferă de tensiune şi violenţă. Partidul Naţional Liberal şi-a asigurat majoritatea parlamentară şi a adus în dezbaterea Parlamentului proiectul noii Constituţii. Opoziţia nu putea accepta iniţiativa şi a făcut tot posibilul pentru a o împiedica. Dar noua constituţie a fost votată de majorităţile liberale din cele două Camere; la 28 martie 1923 legea fundamentală a fost promulgată, iar la 29 martie a fost publicată în Monitorul Oficial. Constituţia din 1923 avea un caracter democratic şi răspundea unei reale necesităţi istorice. Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc, care au combătut-o vehement, au acceptat-o ulterior şi au guvernat pe baza ei.

Principii. Constituţia unificării, aşa cum i-a rămas numele în istorie, avea 8 titluri şi 138 de articole (din care 76 au fost preluate din vechea Constituţie), păstrând principiile esenţiale stabilite în 1866 privind puterile statului. Ea proclama independenţa, unitatea şi suveranitatea României, menţinând principiul democratic al separării puterilor în stat: puterea legislativă, executivă şi judecătorească. Totodată, ea consfinţea că statul român este o monarhie constituţională. În textul Constituţiei erau integrate modificările din 1917 referitoare la corpul electoral şi Adunările legislative. Dreptul de vot pentru Adunarea Deputaţilor aparţinea tuturor cetăţenilor români majori (care împliniseră vârsta de 21 de ani – prevedere care situa România între statele europene avansate); votul era universal, direct, secret şi obligatoriu. La Senat era menţinută limita inferioară de vârstă de 40 de ani a candidaţilor. Senatorii erau aleşi de patru categorii de corpuri electorale. Alături de senatorii aleşi, în Parlament intrau şi senatorii de drept.

Puterile în stat. Potrivit articolului 34, puterea legislativă era exercitată colectiv de rege şi de Parlamentul bicameral (Adunarea Deputaţilor şi Senatul). În sistemul politic românesc, Parlamentul avea rolul principal. De altfel, Constituţia preciza că „Membrii Adunărilor reprezintă naţiunea” (art.42). Adunarea Deputaţilor şi Senatul exercitau puterea legislativă şi controlau puterea executivă. Deputaţii şi senatorii aveau drept de anchetă, puteau adresa miniştrilor interpelări, le puteau trimite petiţiile cetăţenilor, la care aceştia trebuiau să dea explicaţii. De asemenea, puteau cere urmărirea miniştrilor şi trimiterea lor înaintea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit articolului 39, puterea executivă era încredinţată regelui care o exercita prin intermediul guvernului, format din miniştri. Persoana regelui era inviolabilă, actele monarhului având valabilitate doar dacă erau contrasemnate de un ministru, care astfel îşi asuma răspunderea pentru ele (responsabilitate ministerială – art.87). Pentru toate actele îndeplinite în exercitarea puterii, miniştrii aveau o triplă răspundere: politică, faţă de Corpurile legiuitoare; penală, în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; civilă, faţă de orice parte vătămată (art. 99). Prerogativele regelui rămâneau cele stabilite în 1866, dar în realitate erau diminuate, ca urmare a creşterii rolului Parlamentului ales prin vot universal. Totuşi, regele rămânea un element cheie al vieţii politice. El exercita puterea executivă (art.39), numea şi revoca miniştri, sancţiona şi promulga legile, era şeful armatei, avea drept de veto, drept de amnistie

165

în materie politică şi dreptul de a ierta sau micşora pedepsele în materie criminală (art.88), putea bate monedă şi conferea decoraţii. De asemenea, el convoca şi dizolva Parlamentul (art.90) şi putea încheia tratate, care deveneau valabile după ce erau aprobate de Parlament. Totodată, regele dispunea de largi posibilităţi de interpretare a legilor, deoarece putea emite regulamente prin care dădea oficialităţilor instrucţiuni de aplicare a legilor în vigoare. Puterea judecătorească se exercita prin organele ei, care pronunţau hotărârile în virtutea legilor existente. Pentru întregul stat exista o singură Curte de Casaţie şi Justiţie, care dobândea atribuţii mai largi faţă de cele stabilite prin Constituţia din 1866. Curtea putea judeca constituţionalitatea legilor şi le putea declara inaplicabile pe cele care erau contrare Constituţiei.

Prin prevederile sale, Constituţia din 1923 a dus la creşterea rolului statului, înscriindu-se pe linia neoliberalismului interbelic. Legea fundamentală introducea ideea că proprietatea devine o funcţie socială şi interesele colectivităţii trebuie să primeze asupra celor individuale, exprimată prin faptul că era posibilă exproprierea cu despăgubire pentru cauze de utilitate publică (art.17). Pe această bază au fost adoptate legile care permiteau intervenţia statului în orientarea politicii economice a ţării, cum a fost, de pildă, legea minelor din 1924. Cetăţenii se bucurau de largi drepturi şi libertăţi: votul universal; egalitatea în faţa legii (art.8); libertatea conştiinţei, a presei, a învăţământului, a întrunirilor şi de asociaţie (art.5); garantarea proprietăţii (art.17); inviolabilitatea domiciliului (art.13). Constituţia consacra hotărârile luate de poporul român în 1918 privind unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. Noul aşezământ constituţional a dus la creşterea rolului statului, a favorizat dezvoltarea instituţiilor democratice, a determinat activizarea politică şi creşterea spiritului civic al cetăţenilor. Semnificaţia Constituţiei din 1923 este cu atât mai mare cu cât, în acea perioadă, în alte ţări s-a trecut la instaurarea regimurilor totalitare, lichidându-se libertăţile democratice (U.R.S.S., Ungaria, Italia, Bulgaria etc,).

„Art. 1. Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil.” „Art. 2. Teritoriul României este nealienabil. Hotarele Statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât în virtutea unei legi”. „Art. 6. Drepturile civile ale femeilor se vor stabili de legile civile pe baza deplinei egalităţi a celor două sexe. Legi speciale, votate în majoritate de două treimi, vor determina condiţiunile sub care femeile pot avea exerciţiul drepturilor politice.” „Art. 7. Deosebirile de credinţe religioase şi confesiuni, de origine etnică şi de limbă nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita. Numai naturalizarea aseamănă pe străin cu Românul pentru exercitarea drepturilor politice.” „Art. 8. Nu se admite în Stat nici o deosebire de naştere sau de clase sociale. Toţi românii sunt egali înaintea legii si datori a contribui fără osebire la dările şi sarcinile publice. Numai ei sunt admisibili în funcţiunile şi demnităţile publice, civile şi militare.” „Art.11. Libertatea individuală este garantată. Nimeni nu poate fi urmărit sau percheziţionat, decât în cazurile şi după formele prevăzute în legi. Nimeni nu poate fi deţinut sau arestat, decât în puterea unui mandat judecătoresc motivat. „Art. 19. Zăcămintele miniere precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea Statului.” „Art. 21. Toţi factorii

166

producţiunii se bucură de o egală ocrotire. Statul poate interveni, prin legi, în rapor-turile dintre aceşti factori pentru a preveni conflicte economice sau sociale. Libertatea muncii va fi apărată.” „Art. 25. Constituţiunea garantează tuturor libertatea de a comunica şi publica ideile şi opiniunile lor prin grai, prin scris, prin presă, fiecare fiind răspunzător de abuzul acestor libertăţi în cazurile determinate prin codicele penal, care nici într-un caz nu va putea restrânge dreptul în sine.” „Art. 33. Toate puterile Statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune şi după principiile şi regulile aşezate în Constituţiunea de faţă” (suveranitatea poporului).

3.2. Constituţia din 1938. În urma crizei apărute după alegerile din decembrie 1937, în care nici un partid nu reuşise să-şi asigure majoritatea, şi în condiţiile în care regele Carol dorea să instituie un regim de guvernare personală, la 20 februarie 1938 o nouă Constituţie este înfăţişată poporului român de către rege, printr-o proclamaţie. „Învoirea” poporului s-a făcut printr-un plebiscit, în care votul s-a făcut prin declaraţie verbală, consemnată pe liste separate cu cei ce votau pentru şi cei ce votau contra. Noua Constituţie a fost proclamată de regele Carol al II-lea prin Decretul regal nr.1045 din 27 februarie 1938, iar la o lună după aceea regele avea să suspende şi partidele politice (înlocuite cu alcătuiri inconsistente de tipul Frontului Renaşterii Naţionale sau Partidului Naţiunii). Noua Constituţie reprezenta un abuz, nu mai emana de la naţiune, ci de la puterea executivă, şi nu fusese adoptată potrivit procedurilor de revizuire a actului fundamental. Ea a reprezentat temeiul juridic al monarhiei autoritare şi a pus capăt continuităţii constituţionale.

Elaborată de Istrate Micescu, reputat jurist al perioadei interbelice, Constituţia carlistă se întemeia pe critica regimului de partide (dintr-o perspectivă reacţionară) şi pe doctrina corporatismului. Principiile noii Constituţii încetaseră de a mai fi liberale, aşa cum se observă din Titlul II, care, tratând despre drepturile omului, vorbeşte mai întâi „Despre datoriile românilor”, şi de-abia apoi „Despre drepturile românilor”.

Prin Constituţia din 1938 era desfiinţată separarea puterilor în stat şi se producea o concentrare a puterii în mâinile regelui, care devenea capul statului. Puterea legislativă se exercita de către rege prin Reprezentanţa Naţională, iar puterea executivă era încredinţată tot regelui, care o exercita prin guvernul său. Regele deţinea iniţiativa legislativă, Parlamentul fiind mult limitat în acest domeniu. De asemenea, putea convoca, închide, dizolva ambele adunări sau numai una şi le putea amâna lucrările. Parlamentul, chiar redus la un rol decorativ, era controlat şi prin numirea de către rege a unui mare număr de senatori. Tot regele făcea regulamentele necesare pentru aplicarea legilor, dar fără să poată modifica legile şi scuti pe cineva de executarea lor. Pe perioada vacanţelor parlamentare şi atunci când adunările legiuitoare erau dizolvate, regele putea emite decrete cu putere de lege, care ulterior erau ratificate de Parlament. Miniştrii erau răspunzători numai faţă de rege, iar iniţiativa revizuirii Constituţiei îi aparţinea tot acestuia. De asemenea, regele era capul oştirii, avea dreptul de a declara războiul şi de a încheia pacea, conferea decoraţiile şi gradele militare. În fapt, exerciţiul puterilor constituţionale

167

trecerea în mâinile regelui. România devenea o monarhie autoritară, în care regele nu numai că domnea, dar şi guverna.

Se aduceau importante modificări şi legislaţiei electorale, dreptul de vot pentru Adunarea Deputaţilor fiind acordat doar persoanelor ştiutoare de carte care împliniseră 30 de ani. Pe de altă parte, însă, pentru prima oară în România, se acorda drept de vot femeilor, acestea nefiind însă eligibile. Prin toate aceste modificări, scădea numărul alegătorilor de la 4,6 milioane în anul 1937, la 2 milioane în anul 1939. O altă consecinţă izvorâtă din Constituţia carlistă a fost instituirea, la 30 martie 1938, a Consiliului de Coroană, ca organ permanent consultativ, cu membri numiţi de rege. Este cert astăzi că, în anii 1938-1940, regimul personal al lui Carol al II-lea a modificat raportul de forţă dintre puterile statului, anulând dreptul de control reciproc, şi a eliminat garanţiile care protejau libertăţile individuale. Constituţia din 1938 a fost suspendată la 5 septembrie 1940, în condiţiile prăbuşirii regimului de autoritate monarhică.

Regimul antonescian care i-a urmat a făcut un pas mai departe. Preşedintele Consiliului de Miniştri concentra toate puterile, devenind conducătorul statului, în vreme ce regele, aruncat într-o poziţie strict ceremonială, funcţionează în umbra sa. Generalul Antonescu a mai deţinut, în afara funcţiei legiferării şi guvernării, şi dreptul de a încheia convenţii şi tratate (preluat din precedenta Constituţie de la şeful statului) şi acela, care se va arăta foarte important în condiţiile de atunci, de a declara război şi de a încheia pacea. O succintă caracterizare a regimului Antonescu trebuie să reţină şi discriminarea evreilor (legislaţia rasială având precedente încă în anii autoritarismului carlist), suspendarea tuturor activităţilor politice (implicit a parlamentului), guvernarea prin decrete-legi (cu recursul la plebiscit), cultul personalităţii (preluat de la Carol al II-lea). Lipsa partidului unic şi a mobilizării politice a naţiunii nu pot aşeza regimul Antonescu în categoria celor totalitare, ci mai degrabă a celor fascist-corporatiste alcătuite pe fondul autohton al antiparlamentarismului şi autoritarismului.

3.3. Constituţia din 1948. După cel de-al Doilea Război Mondial, în condiţiile ocupării ţării de către sovietici, a cuceririi puterii politice de către comunişti şi a înlăturării monarhiei, s-a pus problema adoptării unei noi Constituţii. În martie 1948, după autodizolvarea fostului parlament, au fost organizate alegeri pentru noul organ reprezentativ, numit de acum înainte Marea Adunare Naţională. Noua Constituţie era adoptată în unanimitate la 13 aprilie 1948 şi se inspira din Constituţia sovietică (stalinistă) a anului 1936. Se consfinţea noua titulatură a statului, de Republica Populară Română, şi se preciza caracterul său de „stat populari, unitar, independent şi suveran”, care „a luat fiinţă prin lupta dusă de popor în frunte cu clasa muncitoare, împotriva fascismului , reacţiunii şi imperialismului”. În această Constituţie, prevederile economice prevalau asupra celor politice, fiind instrumentul legal prin care se pregătea trecerea întregii economii sub controlul statului. Astfel, articolul 11 prevedea că mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare pot deveni proprietatea statului atunci când interesul general o cere, iar articolul 14 prevedea că atât comerţul intern, cât şi cel extern trec sub controlul statului. Articolul 15 prevedea planificarea

168

economiei naţionale. Toate aceste prevederi economice erau cuprinse într-un titlu special, nemaiîntâlnit în celelalte legi fundamentale, intitulat Structura social-economică.

Aparent, legea fundamentală consfinţea principii democratice, precum suveranitatea poporului, votul universal: „întreaga putere emană de la popor şi aparţine poporului” (art.3), care „îşi exercită puterea prin organe reprezentative, alese prin vot universal, egal, direct şi secret”. De asemenea, statua egalitatea în faţa legii pentru toţi cetăţenii Republicii Populare Române, fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură. Aceştia puteau fi aleşi (la 23 de ani) şi puteau alege (participau la vot de la 18 ani) toate organele statului. Printre drepturile cetăţeneşti afirmate în Constituţie se aflau dreptul la muncă, la odihnă, la învăţătură. Se stipula că femeia avea drepturi egale cu bărbatul, minorităţile naţionale se bucurau de toate drepturile; sănătatea publică era organizată de stat, se afirma protecţia de către stat a familiei. Teoretic, prin Constituţie erau afirmate libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă; libertatea individuală a cetăţeanului; libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor, mitingurilor, cortegiilor şi manifestaţiilor. Practic însă, toate afirmaţiile aparent democratice nu erau acoperite de garantarea acestor drepturi, care au fost, în marea lor majoritate, încălcate sistematic în timpul regimului comunist. În plus, ea conţinea şi o serie de restricţii pe plan politic, lipsind de drept de vot „persoanele interzise, lipsite de drepturi civile şi politice şi nedemne, declarate ca atare de organele în drept, conform legii” (art.18). Pe baza acestei prevederi au fost privaţi de drepturi politice numeroşi cetăţeni, adversari ai regimului, puşi sub acuzaţia că desfăşoară activitate fascistă, hitleristă, ostilă Uniunii Sovietice.

Constituţia din 1948 nu mai prevedea principiul separării puterilor în stat, întrucât Marea Adunare Naţională (MAN) devenea „organul suprem al puterii de stat a Republicii Populare Române”, deci legislativul şi executivul se confundau. Prerogativele MAN erau: alegerea Prezidiului Marii Adunări Naţionale; formarea guvernului Republicii Populare Române; modificarea Constituţiei; stabilirea numărului, atribuţiilor şi denumirilor ministerelor şi desfiinţarea, contopirea sau redenumirea celor existente; votarea bugetului, fixarea impozitelor şi a modului de percepere a lor; deciderea consultării poporului prin referendum; acordarea amnistiei.

Primul preşedinte al Prezidiului MAN a fost profesorul Constantin I. Parhon, care oficial era şeful statului român. Prezidiul convoca Marea Adunare Naţională în sesiuni ordinare şi extraordinare; emitea decrete; interpreta legile votate de MAN; exercita dreptul de graţiere şi comuta pedepsele; conferea decoraţiile şi medaliile Republicii Populare Române; reprezenta Republica Populară Română în relaţiile internaţionale; acredita şi rechema, la propunerea guvernului, pe reprezentanţii diplomatici ai Republicii Populare Române; în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naţionale, numea şi revoca miniştri la propunerea preşedintelui Consiliului de Miniştri; stabilea gradele militare, rangurile diplomatice, la propunerea guvernului; în caz de agresiune, declara stare de necesitate (în intervalul dintre sesiunile MAN); ratifica sau denunţa tratatele internaţionale. Puterea executivă (în fapt, singura putere reală în stat) aparţinea Consiliului de Miniştri, compus din preşedintele

169

Consiliului de Miniştri, din unul sau mai mulţi vicepreşedinţi şi din miniştri. Organele locale ale puterii de stat erau consiliile populare locale. Puterea judecătorească era reprezentată de instanţele de judecată şi de Curtea Supremă, dar independenţa justiţiei era practic desfiinţată prin intervenţia factorului politic. Deşi Constituţia susţinea garantarea proprietăţii private „agonisită prin muncă şi economisire”, aceasta anunţa şi măsurile de cooperativizare, care aveau să fie puse în practică mai târziu. Legea fundamentală din 1948 nu prevedea în mod expres că rolul conducător revenea Partidului Muncitoresc Român, dar organele de stat erau subordonate acestuia. În plus, era înlăturat principiul pluripartidismului şi se creau condiţiile pentru încălcarea unor drepturi fundamentale ale cetăţenilor.

3.4. Constituţia din 1952. În 24 septembrie 1952, în condiţiile unor epurări în rândurile partidului, a fost promulgată şi o nouă constituţie, care nu aducea însă modificări esenţiale celei din 1948. Aceasta consfinţea însă totala aservire a României faţă de Uniunea Sovietică, cuprinzând prevederi care reliefau desfăşurarea procesului de sovietizare şi stalinizare a României. Ea definea baza politică a statului „democrat-popular”, fundamentată pe dictatura proletariatului. Principiile fundamentale ale acestei Constituţii sunt suveranitatea poporului, unitatea puterii de stat şi exercitarea acesteia prin organe reprezentative, centralismul democratic, planificarea naţională, legalitatea populară, activismul social şi politic al cetăţenilor. Statul român era definit ca un „stat democrat-popular”, unitar, suveran şi independent, lipsind însă referirile la caracterul său indivizibil sau inalienabil.

În această Constituţie se vorbeşte pentru prima dată de proprietatea socialistă (art.6), care a constituit mijlocul economic de aservire a cetăţeanului, precum şi de „rolul conducător al Partidului Muncitoresc Român” (art.86), mijlocul politic de aservire a acestuia. Principiul suveranităţii naţionale este înlocuit cu o nouă formulare: „Baza puterii populare în R.P.R. este alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, în care rolul conducător aparţine clasei muncitoare” (art.2) şi „În R.P.R. puterea aparţine oamenilor muncii de la oraşe şi sate” (art.4). Noua Constituţie menţionează noile forme de proprietate, sistemul planificat al economiei, monopolul statului asupra comerţului etc. În ceea ce priveşte drepturile electorale, sunt menţinute cele din Constituţia precedentă, cât şi restricţiile referitoare la acest drept.

3.5. Constituţia din 1965. Marea Adunare Naţională a adoptat, la 21 august 1965, o nouă Constituţie, care proclama ţara noastră „Republica Socialistă România” (art.1), considerându-se că s-a ajuns la un înalt stadiu de dezvoltare în drumul ei spre comunism, cu o economie socialistă (art.5), cu o proprietate socialistă (art.6), ca bază a oricărei proprietăţi, şi cu monopol asupra comerţului exterior (art.8). Prin aceste prevederi se reflecta încheierea procesului de colectivizare a agriculturii şi de distrugere a proprietăţii private în economie. Constituţia prevedea în mod explicit că forţa conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român (art.3) şi că scopul tuturor „oamenilor muncii” (nu se vorbea prea mult de naţiune) este construirea societăţii socialiste şi asigurarea condiţiilor pentru trecerea la comunism.

170

Constituţia din 1965 nu aducea modificări importante atribuţiilor Marii Adunări Naţionale, care reprezenta în continuare „organul suprem al puterii de stat, unicul organ legiuitor al Republicii Socialiste România” (art. 42). Suveranitatea poporului era exercitată prin intermediul Marii Adunări Naţionale, ai cărei membri erau aleşi prin vot universal, direct, egal şi secret de către toţi cetăţenii de la vârsta de 18 ani. Nu mai erau prevăzute restricţii în exercitarea drepturilor politice. Erau prevăzute drepturi precum libertatea cuvântului, presei, întrunirilor şi demonstraţiilor, care nu puteau fi însă folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi interesului celor ce muncesc (art.29). Guvernul îşi păstra numele de Consiliu de Miniştri şi era definit ca organul suprem al administraţiei de stat. Tribunalele şi procuratura rămâneau subordonate factorului politic, reprezentat de Partidul Comunist. Constituţia consfinţea caracterul socialist (şi cooperatist) al proprietăţii şi al economiei. Statul era proprietarul bogăţiilor de orice natură ale subsolului, minele, terenurile din fondul funciar de stat, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală; fabricile şi uzinele, întreprinderile agricole de stat, staţiunile pentru mecanizarea agriculturii; căile de comunicaţie, mijloacele de transport, telecomunicaţiile de stat; fondul de clădiri şi locuinţe; baza materială a instituţiilor social-culturale de stat.

În 1967, în locul prezidiului Marii Adunări Naţionale s-a prevăzut crearea Consiliului de Stat. Prima modificare cu adevărat importantă a Constituţiei din 1965 datează, însă, din februarie 1968, când a avut loc reorganizarea administrativă a teritoriului. Se revenea la judeţe ca forme de administrare locală, în locul regiunilor şi raioanelor de inspiraţie sovietică, se introducea calitatea de municipii pentru oraşele mari. Pe măsură ce puterea personală a lui Nicolae Ceauşescu creştea, a devenit necesară şi consfinţirea acestui proces prin modificări instituţionale. După ce a devenit secretar general al PCR, ales de Congresul partidului, fără a mai depinde de Comitetul Central, următorul pas pe calea consolidării sale a fost înfiinţarea funcţiei de preşedinte, la 28 martie 1974, prin modificarea Constituţiei din 1965. Prerogativele preşedintelui, ales de MAN, erau foarte largi: prezida Consiliul de Stat; reprezenta puterea de stat în relaţiile interne şi internaţionale; era comandantul suprem al forţelor armate şi preşedintele Consiliului Apărării RSR; prezida şedinţele Consiliului de Miniştri, atunci când era necesar; stabilea măsurile de importanţă deosebită ce priveau interesele supreme ale ţării, care urmau să fie supuse, de către Marea Adunare Naţională, spre consultare poporului, prin referendum; numea şi revoca, la propunerea prim-ministrului, viceprim-miniştrii, miniştrii şi preşedinţii altor organe centrale ale administraţiei de stat; numea şi revoca preşedintele şi membrii Tribunalului Suprem; conferea decoraţii; încheia tratate internaţionale în numele Republicii Socialiste România; stabilea rangurile misiunilor diplomatice; proclama starea de necesitate in caz de urgenţă; emitea decrete prezidenţiale şi decizii. Cu modificările ulterioare, Constituţia din 1965 a fost aplicată până la înlăturarea regimului comunist, în decembrie 1989.

3.6. Constituţia din 1991. După căderea regimului comunist, în decembrie 1989, România a revenit la tradiţiile democratice dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, în contextul marcat de evenimente care avuseseră loc pe plan mondial în

171

ultimele decenii. Schimbarea politică majoră a societăţii româneşti a fost oglindită în Constituţia adoptată de către Adunarea Constituantă la 21 noiembrie 1991 şi aprobată prin referendum la 8 decembrie 1991 şi modificată apoi în anul 2003, pentru a permite aderarea României la Uniunea Europeană. Constituţia a reflectat reinstaurarea statului de drept, a regimului democratic, a suveranităţii poporului, a responsabilităţii guvernamentale, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, a separării puterilor în stat şi a revenirii la pluripartidism. Noua lege fundamentală urma unei revoluţii, dar prelua din vechiul regim comunist o formă de stat, republica, impusă printr-un act de forţă, fără nici o confirmare a naţiunii. Dorinţa de a marca diferenţe vizibile faţă de precedentele constituţii liberale, pe care, de fapt, le urma, avea în vedere adaptarea unor instituţii precum Curtea Constituţională sau Avocatul Poporului. Documentele Naţiunilor Unite, reprezintă sursa unor drepturi sociale şi economice introduse, de asemenea, pentru prima dată.

Potrivit Constituţiei, statul român este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale. Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum. Autorităţile statului român sunt: administraţia publică exercitată prin consiliile locale şi primării, prefecturi şi consilii judeţene; autoritatea judecătorească reprezentată de instituţiile juridice; autoritatea legislativă exercitată de Parlament şi Preşedintele României.

Parlamentul este „organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării” (art. 58). Parlamentul României este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale, pentru un mandat de 4 ani. Preşedintele României „reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării. El veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate” (art.80). Preşedintele este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat (art.81); poate exercita cel mult două mandate, care pot fi şi succesive; nu poate fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată; desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament (art. 85). Mandatul Preşedintelui este de 5 ani (potrivit modificării operate în 2003). Guvernul „asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice” (art.101). Este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică. Guvernul are şi alte atribuţii: adoptă hotărâri şi ordonanţe; prim-ministrul prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica guvernului; miniştrii au obligaţia de a răspunde la întrebările sau interpelările deputaţilor sau senatorilor. Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii şi se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti.

172

Drepturi şi libertăţi fundamentale prevăzute de Constituţie sunt garantate: dreptul la viaţă; interzicerea pedepsei cu moartea; libertatea individuală; libertatea conştiinţei; libertatea de exprimare; dreptul la informaţie; libertatea cultelor religioase; egalitatea în drepturi; dreptul la vot; dreptul de a fi ales; acces liber la justiţie; protecţia proprietăţii private; dreptul la învăţătură (inclusiv în limba maternă, pentru minorităţile naţionale). Constituţia prevede şi o serie de drepturi noi: libertatea circulaţiei (art.25), iniţiativa legislativă a electoratului (art.73). Dreptul de vot este asigurat tuturor cetăţenilor cu vârsta de 18 ani şi este universal, egal, direct şi liber exprimat.

a abroga – a suprima o lege sau o dispoziţie oficială.clasă politică – clasa conducătoare care există în organismele politice şi căreia n revine sarcina conducerii vieţii politico-sociale.extremism politic – atitudinea unor curente sau partide politice care pe baza doctrinei lor unilaterale sau extreme urmăresc prin măsuri radicale şi violente să impună propriul program.proces electoral – totalitatea etapelor care se succed în pregătirea şi organizarea alegerilor.radicalism politic – ansamblu de atitudini şi concepte care preconizează practicarea metodelor radicale în soluţionarea problemelor politice.Consiliu de Coroană – consiliu format din oameni politici reprezentativi, având caracter consultativ, pe care regii României îl convocau în situaţii deosebite. „prin noi înşine” – concepţie liberală care considera că evoluţia ţării se putea realiza prin valorificarea potenţialului economic şi uman intern şi punerea de stavile în calea capitalului străin.„porţile deschise” – concepţie naţional-ţărănistă, care socotea că, România trebuia să recurgă la sprijin financiar extern pentru a se dezvolta.stat ţărănesc – obiectiv naţional-ţărănist formulat la congresul din aprilie 1935, întemeiat pe primatul ţărănimii şi pe colaborarea ţărănimii cu alte categorii sociale în cadrul „democraţiei rurale”.pact de neagresiune – înţelegere, tratat între două state sau grupări politice pe bază de reciprocitate, prin care semnatarii se angajează să se abţină de la atacuri militare sau politice.Comintern = Comitetul Executiv al Internaţionalei Comuniste, denumire sub care este cunoscută Internaţionala a III-a (1919-1943), organizaţie a partidelor comuniste patronată de Moscova.totalitarism = formă de organizare şi funcţionare a societăţii în care statul controlează toate aspectele vieţii sociale şi individuale.protecţionism = politică economică de protejare şi de promovare a unor activităţi economice indigene prin măsuri de îngrădire a puterii concurenţilor externi pe piaţa internă.brigadier – conducătorul şi organizatorul unei brigăzi; membru al unei brigăzi. centralism economic – sistem de decizie al unei autorităţi centrale în economie.

173

chiabur – ţăran înstărit, fruntaş al satului, apreciat de comunişti ca fiind un „element exploatator” care trebuie să dispară în noua orânduire socialistă.colectivizare (cooperativizare) – acţiunea de a cooperativiza agricultura după principii socialiste; proces prin care gospodăriile agricole colective au luat locul celor individuale. Cooperativizarea agriculturii a fost considerată „o necesitate obiectivă şi o parte inseparabilă a planului de construire a socialismului”.mic-burghez – 1) deţinătorul unei poziţii sociale intermediare între burghezie şi proletariat, care îşi întemeiază activitatea pe mica producţie de mărfuri; 2) pentru regimul comunist, persoană cu vederi înguste.naţionalizare – acţiunea de a trece în proprietatea statului unele întreprinderi, zăcăminte etc. aflate în proprietate particulară; în România aceasta s-a făcut fără despăgubirea vechilor proprietari, fiind considerată „un act revoluţionar prin care a fost lichidată dominaţia economică a marii burghezii şi s-a creat baza economică a puterii politice a proletariatului”.plan cincinal – instrumentul principal de realizare a conducerii planificate a economiei şi societăţii.proprietatea întregului popor – sintagmă desemnând proprietatea socialistă.sovrom – societate mixtă româno-sovietică.C.A.E.R. – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc; organizaţie internaţională de colaborare economică între statele socialiste, creată la iniţiativa Uniunii Sovietice în ianuarie 1949.erou al muncii socialiste – înaltă distincţie a statului comunist român, instituită în 1951; se acorda „persoanelor care s-au distins în mod deosebit în opera de construire a socialismului”.sector cooperatist – parte a unei economii care cuprinde proprietatea cooperatistă.societate socialistă multilateral dezvoltată – ultima etapă înaintea transformării societăţii socialiste în societate comunistă. Conform documentelor de partid, etapă atinsă de România în timpul regimului Ceauşescu şi care trebuia depăşită în jurul anului 2000.cenzură – putere dată unei autorităţi sau persoane de a exercita un control asupra conţinutului corespondenţei, publicaţiilor etc., de a interzice sau suprima apariţia unor articole sau publicaţii în numele protejării anumitor valori.activist – membru al Partidului Comunist care se consacra exclusiv muncii de partid.proletcultism – curent cultural ale cărui principii estetice erau reduse la ideea formării unei culturi proletare cu respingerea moştenirii culturale a trecutului.disidenţă – deosebire de opinii, dezacord în raport cu majoritatea, care poate provoca sciziuni în interiorul unui partid sau în societate.revoluţie culturală – concept aplicat în China maoistă şi transpus în practică prin tezele plenarei P.C.R. din iulie 1971.disident – persoană care avea opinii contrare regimului.rezistenţă anticomunistă – mişcare anticomunistă care viza revenirea la regimul democratic.deportare – a condamna pe cineva, dislocându-l din locul de baştină.gulag – sistem concentraţionar dintr-un stat comunist (închisori, lagăre, şantiere care foloseau munca forţată etc.)

174

pluralism politic – ordine politică şi juridică în care existenţa mai multor partide politice permite cetăţenilor unui stat să-şi afirme opinii şi interese diferite într-o confruntare liberă.privatizare – proces de revenire în proprietatea privată a unităţilor economice şi a terenurilor aflate în proprietatea socialistă.stat de drept – stat în care raporturile dintre autorităţi şi cetăţeni se bazează pe drept (sistemul de legi compus din instituţie, legislaţie, regulamente) şi care se supune controlului unor instituţii juridice independente.

CAPITOLUL 7. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ALE ROMÂNIEI

I. POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI PÂNĂ LA MAREA UNIRE

1. Relaţiile externe ale României în a doua jumătate a secolului al XIX-lea . Acţiunile diplomatice ale României înainte de recunoaşterea independenţei de stat. Ministerul Afacerilor Străine al Principatelor Unite a început să funcţioneze în august 1862. Deşi nu erau încă independente, Principatele Unite au realizat legături speciale cu alte ţări: în 1863, a fost încheiată cu Serbia o convenţie de extrădare, iar în 1865, cu Austria, o convenţie privind sistemul poştal şi cel de telegraf. În anul 1865, Prin-cipatele Unite au semnat, la Paris, o convenţie telegrafică, dovedindu-se că erau deja considerate stat suveran de alte ţări din Europa. După anul 1866, a crescut numărul convenţiilor semnate de România cu alte state, precum cele comerciale şi de navigaţie cu Austro-Ungaria, din 1875, şi cu Rusia, în 1876. Prin tratatele de pace de la San Stefano şi Berlin, din anul 1878, a fost recunoscută independenţa de stat a României. Astfel, România a putut să stabilească relaţii diplomatice cu alte state bazate pe suveranitate şi egalitate. Statul român a deschis primele reprezentanţe diplomatice, care se numeau legaţii, în alte capitale sau a ridicat la nivel de legaţie fostele agenţii diplomatice care funcţionau în ţările respective. În anul 1878, Austro-Ungaria, Rusia şi Turcia au stabilit relaţii diplomatice cu România, iar Italia, în 1879. Germania şi alte ţări au condiţionat recunoaşterea independenţei României de modificarea articolului 7 din Constituţie cu privire la acordarea cetăţeniei române celor de altă religie decât cea creştină şi de răscumpărarea de către statul nostru a acţiunilor concernului falimentar Strousberg. Independenţa României a fost recunoscută de Germania, Franţa şi Anglia în anul 1880. Astfel, România a promovat mai eficient acţiunile de politică externă, în conformitate cu interesele sale politice şi economice. De exemplu, pentru a-şi proteja economia de concurenţa mărfurilor din Austro-Ungaria, România a dorit să negocieze, în 1886, o nouă convenţie comercială cu acest stat, ceea ce a determinat un adevărat război vamal între cele două ţări, care a durat până în 1891.

2. Războaiele balcanice şi Primul Război Mondial. Cancelarul Bismarck inaugurase un sistem de alianţe, bazat pe semnarea unor acorduri secrete, ceea ce-i oferea o mai mare libertate de mişcare şi împiedica Franţa, principalul rival, să realizeze o coaliţie antigermană. Aceste acorduri au stat la baza încheierii, în 1882, a primului sistem politico-militar, Tripla Alianţă sau Puterile Centrale. La sfârşitul

175

secolului al XIX-lea şi la începutul celui următor, România trebuia să ţină cont de raporturile dintre marile puteri. Teama de Rusia, care ocupase sudul Basarabiei, în 1878, a determinat apropierea de Germania şi de Austro-Ungaria, devenind membră a Triplei Alianţe în anul 1883 printr-un tratat secret, care putea fi reînnoit. Aceste mari puteri considerau România un avanpost în politica lor de consolidare a poziţiilor în sud-estul Europei. Politica germană nu putea rămâne însă fără o reacţie din partea celorlalte puteri europene. Echilibrul de forţe a fost redimensionat la începutul secolului al XX-lea. Acordul anglo-francez din 1904, cunoscut şi sub numele de Antanta Cordială, a fost urmat, în 1907, de un acord anglo-rus. În felul acesta a apărut cel de-al doilea sistem politico-militar, Antanta sau Tripla Înţelegere.

Peninsula Balcanică a continuat să rămână la sfârşitul secolului al XIX-lea si la începutul secolului al XX-lea un adevărat butoi cu pulbere. Statele naţionale apărute după prăbuşirea dominaţiei otomane promovau şi susţineau curente naţionaliste ale căror manifestări erau de multe ori violente. De asemenea, interesele strategice ale marilor puteri se intersectau în sud-estul Europei şi determinau complicarea unei situaţii deloc simple. Primul Război Balcanic a izbucnit în toamna anului 1912 şi a adunat Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegru împotriva unei Turcii repede depăşite de diferenţa de forţe. Tratatul de pace semnat la Londra părea că a rezolvat, cel puţin deocamdată, problemele. Neînţelegerile dintre aliaţi s-au manifestat însă repede, mai ales datorită pretenţiilor exagerate ale Bulgariei, ceea ce a determinat o acţiune comună a foştilor aliaţi, la care s-au adăugat Turcia şi România. România a fost un factor de stabilitate în sud-estul Europei, implicându-se în al doilea război balcanic, împotriva Bulgariei, numai în momentul în care situaţia de la sud de Dunăre a devenit periculoasă pentru securitatea ţării. Armata română a fost desfăşurată în Bulgaria, iar pacea semnată la Bucureşti în 1913 permitea României să anexeze două judeţe din sudul Dobrogei, Durostor şi Caliacra, regiune cunoscută şi sub numele de Cadrilater. Asasinarea la Sarajevo, la 28 iunie 1914, a arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar, a declanşat o reacţie în lanţ, care a dus în cele din urmă la izbucnirea Primului Război Mondial. În aceste condiţii, România şi-a intensificat acţiunile diplomatice pentru realizarea Marii Uniri. Prim-ministrul Ion I.C. Brătianu a negociat, în secret, cu Antanta (Franţa, Anglia, Italia şi Rusia) participarea la Primul Război Mondial alături de aceasta, obţinând, în 1916, recunoaşterea drepturilor Românei asupra Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei. Intrată în război după doi ani de neutralitate, în 1916, România şi-a îndeplinit obiectivul naţional. Pentru aceasta, diplomaţia română a acţionat în timpul războiului şi la Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920). România a continuat războiul şi după încheierea marii conflagraţii mondiale. În Ungaria s-a instaurat un regim comunist condus de Bela Kun, care urmărea să păstreze graniţele statului maghiar. În condiţiile primejdiei pe care ar fi constituit-o existenţa a două state comuniste la est (Rusia sovietică) şi la vest (Republica Ungară a Sfaturilor), care nu recunoşteau alipirea la România a Basarabiei şi a Transilvaniei, armata română a pornit la ofensivă, ocupând Budapesta (4 august 1919) şi lichidând regimul comunist din Ungaria.

176

3. Conferinţa de pace de la Paris. Sistemul Versailles. Primul război mondial a determinat mari schimbări, cu consecinţe deosebite asupra Europei şi lumii. A dus la modificarea raportului de forţe în rândul marilor puteri. La sfârşitul războiului a învins principiul naţionalităţilor. Marile imperii – german, austro-ungar, ţarist şi otoman – s-au prăbuşit ca urmare a voinţei popoarelor constituindu-se, pe ruinele lor, noi state; altele, între care şi România şi-au desăvârşit unitatea naţională.

Între anii 1919-1920 s-au încheiat tratatele semnate în cadrul Conferinţei de pace de la Paris (1919-1920), cunoscute sub numele de sistemul Versailles: cu Germania la Versailles (28 iunie 1919), cu Austria la Saint-Germain (10 septembrie 1919), cu Bulgaria la Neuilly (27 noiembrie 1919), cu Ungaria la Trianon (4 iunie 1920), cu Turcia la Sevres (10 august 1920). Statele învinse erau dezarmate, se desfiinţa serviciul militar obligatoriu şi li se interzicea producerea unor categorii de armament. Se trece de la Europa imperiilor la Europa naţiunilor: Germania ceda Franţei Alsacia şi Lorena ; prin dezmembrarea Imperiilor german, austro-ungar, ţarist şi otoman luau fiinţă noi state: Austria, Ungaria, Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda; teritoriile turceşti din Orientul Apropiat intrau sub stăpânire engleză şi franceză. Considerate vinovate de declanşarea războiului, statele învinse erau obligate la plata reparaţiilor. Pacea realizată la Paris n-a fost durabilă deoarece: contrar celor petrecute la congresele de pace anterioare (Viena, 1815; Paris, 1856) statele învinse n-au fost admise la tratativele de pace ; statele mici din tabăra învingătoare au fost discriminate; alte state (ex. Rusia Sovietică) n-au fost invitate să participe la Conferinţa de pace; doar statele învinse au fost considerate responsabile de declanşarea războiului; deşi s-a constituit Societatea Naţiunilor care avea drept obiectiv menţinerea păcii în lume, aceasta nu avea mijloacele necesare pentru a o impune.

În ciuda faptului că terminarea războiului a găsit România de partea învin-gătorilor, tratativele de pace au fost foarte dificile. Prim-ministrul României, Ion I. C. Brătianu, nu a dorit să semneze „tratatul minorităţilor” şi Tratatul de pace cu Austria (de la Saint-Germain-en-Laye), întrucât aceste tratate aduceau atingere suveranităţii României; sub pretextul asigurării protecţiei minorităţilor de pe teritoriul statelor succesoare Austro-Ungariei, marile puteri (Anglia, Franţa, SUA, Italia) doreau să supravegheze regimul la care erau supuse aceste minorităţi. Succesorul lui Brătianu la conducerea guvernului, Alexandru Vaida-Voevod, a fost silit să semneze tratatele respective (10 decembrie 1919). Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye (10 septembrie 1919, semnat de România la 10 decembrie) a recunoscut apartenenţa Bucovinei la România; Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920) recunoştea unirea Transilvaniei cu România. Un alt tratat, semnat la Paris (28 octombrie 1920), însemna recunoaşterea unirii Basarabiei cu România de către Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia. Primele trei state au ratificat tratatul cu întârziere, în timp ce Japonia nu l-a ratificat, din cauza unor înţelegeri de natură economică încheiate cu Uniunea Sovietică.

177

II. POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ. MARILE ALIANŢE

Politica externă în perioada interbelică a avut ca obiectiv de bază apărarea independenţei şi a graniţelor întregite în anul 1918, în condiţiile în care revizionismul era în ascensiune. Unele state vecine, URSS, Ungaria şi Bulgaria, revendicau teritorii româneşti. Sistemul defensiv al României s-a construit pe convingerea că Franţa, şi Marea Britanie, ca principale autoare ale „sistemului de la Versailles” îl vor apăra iar Societatea Naţiunilor îşi va dovedi eficienţa în apărarea păcii. Diplomaţia românească a acţionat în direcţia creşterii rolului acestei organizaţii în viaţa internaţională. În acest cadru, s-a militat pentru adoptarea unor măsuri concrete de dezarmare şi de descurajare a forţelor revizioniste.

După încheierea Tratatului de pace de la Paris (1919-1920), adevărat instru-ment de lucru în relaţiile internaţionale, Europa a fost pusă în faţa unor noi raporturi de putere, care au confirmat schimbările teritoriale de pe harta politică a continentului. În acest nou cadru, România a urmărit încheierea unor alianţe politico-militare, reluarea relaţiilor cu foştii adversari din război, precum şi o activizare a diplomaţiei la scenă europeană. Din iniţiativa ministrului de externe român, Take Ionescu, în anul 1921 s-au semnat o convenţie politică şi una militară între România şi Polonia - în fapt, o alianţă zonală cu caracter strict defensiv, prin care cele două diplomaţii încercau fundamentarea unui sistem de securitate. Convenţia militară, care decurgea din cea politică, specifică măsurile ce se impuneau în cazul unei agresiuni în partea răsăriteană a unuia dintre cele două state. În anul 1926, a fost semnat Tratatul de alianţă cu Polonia, care înlocuia cele două convenţii şi acorda garanţii generale împotriva oricărui tip de agresiune, nu doar la graniţele răsăritene. În anul 1921, a fost creată prima alianţă regională în Europa, în spiritul Societăţii Naţiunilor: Mica Înţelegere sau Mica Antantă, care reunea România, Cehoslovacia şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven (denumit, din 1929, Iugoslavia).

La 15 iulie 1926, a fost parafat Tratatul de alianţă şi amiciţie între România şi Franţa. România a încercat să compenseze lipsa unei înţelegeri militare prin acordurile politice. Tratatul a oferit Bucureştiului un plus de garanţie doar cu caracter moral, deoarece ambele state erau interesate în menţinerea principiilor care au stat la baza Pactului Societăţii Naţiunilor. În lipsa unui acord militar, refuzat de Paris, Tratatul româno-francez nu a avut o consistenţă practică, reprezentând, în fond, o repetare a celor statuate în Pactul Societăţii Naţiunilor. În ciuda acestor carenţe, acordul dintre Franţa şi România a putut constitui, cel puţin la nivel declarativ, un sprijin în menţinerea statu-quo-ului teritorial. Concomitent cu negocierile româno-franceze, în vederea finalizării tratatului, diplomaţia de la Bucureşti a demarat tratativele şi cu Italia, urmărindu-se în principal atât obţinerea sprijinului Romei pentru ratificarea Tratatului de la Paris (28 octombrie 1920), prin care era recunoscută apartenenţa Basarabiei la România, cât şi întărirea sistemului de garanţii. Tratativele dintre cele două state au fost îndelungate, Italia acceptând, în final, formula unui Tratat de amiciţie şi colaborare cordială, încheiat la Roma, la 16 septembrie 1926.

178

Prin acest tratat, prelungit succesiv din şase în şase luni, până în 1934, ambele părţi aveau obligaţia să-şi acorde sprijin pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate. Din nefericire, Tratatul italo-român nu a cuprins clauze cu caracter militar, fiind considerat inferior celui semnat cu Franţa. Pe lângă tratatele bilaterale, România a fost semnatară, în toată perioada dintre cele două războaie mondiale, şi a unor numeroase tratate multilaterale, constituindu-se parte în luarea de deciziilor de către concertul european. Astfel, încă din 1919, România a aderat la Societatea Naţiunilor, la momentul respectiv unica organizaţie la nivel mondial care milita pentru menţinerea securităţii internaţionale. De asemenea, România a semnat, printre altele, Convenţia internaţională privind statutul definitiv al Dunării (1921), Protocolul de la Geneva (1924), care preciza legătura dintre securitate şi dezarmare, Pactul Briand-Kellogg (1928), de reglementare a relaţiilor internaţionale, şi Protocolul de la Moscova (1929). A participat, cu diferite propuneri, şi la pregătirea Conferinţei asupra dezarmării (1926-1932) şi la lucrările acesteia, la Geneva, în anii 1932-1933.

La 9 februarie 1929, în capitala Rusiei Sovietice, România semna, împreună cu ceilalţi vecini ai URSS, un protocol, în mare parte asemănător cu Pactul Briand-Kellogg, care propunea eliminarea războiului în relaţiile dintre ele, fără însă a se menţiona explicit inviolabilitatea graniţelor. Această problemă a fost dezbătută şi în cadrul negocierilor româno-sovietice din 1932, de la Riga, fără ca delegaţia noastră să obţină vreun rezultat, datorită cramponării Moscovei de problema Basarabiei. Fără succes s-au soldat şi convorbirile din 1934, dintre miniştrii de externe ai celor două state, Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov, chiar dacă în urma lor au fost restabilite raporturile diplomatice, iar doi ani mai târziu s-a ajuns la negocierea unui tratat de asistenţă mutuală româno-sovietică. Din păcate, caracterul ambivalent al diplomaţiei Kremlinului a făcut ca şi această acţiune să eşueze. Cel mai cunoscut diplomat român din perioada interbelică, Nicolae Titulescu, fervent susţinător al politicii de securitate colectivă, a fost ales de două ori, în 1930 şi 1931, preşedintele Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor. Cele două mandate succesive ale sale s-au desfăşurat într-un context internaţional incert, datorită crizei economice, la nivel mondial, cât şi tensionării treptate a situaţiei politice. În anul 1933, Nicolae Titulescu a elaborat textul documentelor cu privire la definiţia agresiunii în relaţiile internaţionale. La iniţiativa statului român, la Atena, în 1934, România împreună cu Iugoslavia, Grecia şi Turcia, au constituit Înţelegerea Balcanică, prin care cele patru state semnatare îşi garantau reciproc frontierele şi militau pentru o politică de pace, cooperare internaţională şi menţinere a statu-quo-ului teritorial. În 1935, tot prin vocea lui Nicolae Titulescu, România a condamnat agresiunea Italiei împotriva Abisiniei.

Acordul de la Munchen, din septembrie 1938 (prin care Germania ocupă regiunea sudetă din Cehoslovacia), a reprezentat pentru România, în general, sfârşitul sistemului său de alianţe, iar în particular, destrămarea Micii Înţelegeri. Ofensiva politico-militară a Germaniei pe continent a făcut ca România să demareze negocierile pentru finalizarea unei înţelegeri economice bilaterale, semnate la 23 martie 1939, în termenii impuşi de Berlin. După parafarea acordului economic

179

româno-german, România a beneficiat de atenţia sporită a Franţei şi Angliei, care, în contextul mai amplu al renunţării la politica de conciliere, nu doreau să-şi piardă influenţa în zona de sud-est a Europei. Astfel, cele două puteri au încheiat acorduri economice cu România, urmărind, de fapt, o contrabalansare a tratatului cu Germania. Încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov, prin care Germania şi apoi izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, la 1 septembrie 1939, au găsit diplomaţia de la Bucureşti într-o fază avansată de izolare. Semnat la 23 august 1939, Pactul de neagresiune sovieto-german (Ribbentrop-Molotov) a împărţit Europa în sfere de influenţă şi a grăbit izbucnirea celei de a doua conflagraţii mondiale. Anexa secretă a pactului a prevăzut dreptul U.R.S.S. de a ocupa Basarabia. Astfel, în vara lui 1939, eşecul total al politicii de securitate colectivă şi ascensiunea puterilor revizioniste au găsit România prinsă între două mari puteri, cu care nu avea deloc relaţii bune, şi complet izolată de aliaţii tradiţionali care îi garantaseră integritatea. La 1 septembrie 1939, prin atacarea Poloniei de către Germania, a început al doilea război mondial. Rămasă izolată şi devenind o „ţară pândită” (expresie a lui Nicolae Iorga), România avea să cunoască marile pierderi teritoriale din vara anului 1940. Mai mult, datorită evoluţiei operaţiilor militare în vestul Europei, România a fost nevoită să semneze cu Germania „Pactul petrolului”, prin care Bucureştiul livra Berlinului mari cantităţi de ţiţei, iar acesta Bucureştiului arme.

Anul 1940 a fost un an tragic în istoria României, deoarece au avut loc im-portante cedări teritoriale, toate realizate în contextul poziţiilor de forţă, adoptate de URSS, Germania şi Italia. În urma notelor ultimative din 26-27 iunie 1940, adresate de Moscova guvernului român, acesta a fost nevoit să cedeze Basarabia, partea de nord a Bucovinei şi ţinutul Herţa. În numai câteva zile, România a cedat 50.762 kmp, cu o populaţie de 3.776.309 locuitori. Pentru românii din teritoriile cedate a început o tragică experienţă, care a cuprins, printre altele, ocupaţia sovietică, comunizare şi prigoana Kremlinului, totul culminând cu deportările masive in zone îndepărtate din URSS. Din păcate, odată cu satisfacerea de către România a doleanţelor Kremlinului, Ungaria şi Bulgaria şi-au accentuat demersul revizionist, ambele fiind puternic susţinute de Germania, Italia şi URSS. La 30 august 1940, României i s-a impus semnarea Arbitrajului de la Viena, de fapt, un dictat şi un act de forţă în relaţiile internaţionale, prin care s-a cedat Ungariei partea de nord-vest a Transilvaniei, reprezentând 42.243 kmp, cu o populaţie de 2.628.238 locuitori. La 7 septembrie 1940, era parafat Tratatul de la Craiova, în urma căruia România ceda Bulgariei sudul Dobrogei (Cadrilaterul, cu judeţele Durostor şi Caliacra), cu o suprafaţă de 6.921 kmp şi o populaţie de circa 425.000 locuitori. Consecinţele cedărilor teritoriale din 1940 au fost numeroase şi pe termen lung. În primul rând, a fost o lovitură morală, deoarece s-a prăbuşit întregul sistem politico-diplomatic realizat în 1918. România a avut de suferit urmări imediate în toate domeniile de activitate: politic, economic, social, învăţământ, cultural etc. În urma mişcărilor de stradă din Bucureşti şi din provincie împotriva politicii de cedare teritorială, regele Carol al II-lea a abdicat în favoarea fiului său Mihai, la 6 septembrie 1940. Imediat,

180

acesta a depus jurământul de credinţă într-o formulă schimbată, impusă de generalul lon Antonescu, noul preşedinte al Consiliului de Miniştri.

La 23 noiembrie 1940, cu ocazia vizitei lui lon Antonescu în Germania, România a aderat la Pactul Tripartit, intrând astfel în sistemul de alianţe al Axei Berlin-Roma-Tokyo. Alianţa româno-germană, in ciuda unor neînţelegeri, a durat 4 ani şi a reprezentat singura alternativă pentru „diplomaţia de război” a Bucureştiului de a recâştiga teritoriile pierdute în vara anului 1940. În toată perioada colaborării româno-germane (23 noiembrie 1940-23 august 1944), problema statutului României s-a aflat în centrul atenţiei diplomaţiei de la Bucureşti, dezbaterea ei survenind însă doar în momentele tensionate, în funcţie de evoluţia ostilităţilor. La 22 iunie 1941, România intra in război, alături de Germania şi aliaţii săi, împotriva URSS, având drept unic scop recuperarea teritoriilor pierdute ca urmare a raptului teritorial din iunie 1940. Continuarea războiului antisovietic, după eliberarea provinciilor, a adus numeroase critici mareşalului lon Antonescu, mai ales odată cu înfrângerile suferite de armata română la Cotul Donului şi Stalingrad. După 1943, când situaţia pe frontul de luptă devenise critică pentru aliaţii Germaniei, diplomaţia de la Bucureşti a demarat tratative în vederea scoaterii ţării din războiul împotriva Naţiunilor Unite. Un rol major în angajarea acestor tratative secrete cu tabăra adversă I-a avut ministrul de externe Mihai Antonescu; prin reprezentanţi, acesta a acţionat consecvent în diversele întâlniri avute la Istanbul, Ankara, Stockholm, Berna şi Lisabona cu diplomaţii anglo-americani şi sovietici. Desfăşurate într-o discreţie maximă, aceste negocieri au ajuns însă şi la cunoştinţa Berlinului, motiv de sporire a tensiunilor deja acumulate. Continuarea de către Bucureşti a negocierilor secrete cu aliaţii a demonstrat ineficacitatea presiunilor Berlinului în privinţa sistării lor.

Continuarea războiului în răsărit s-a dovedit a fi ruinătoare pentru România, deoarece, în trei ani de lupte, armata română a pierdut circa 625.000 de militari, morţi şi dispăruţi. În aceste condiţii, pe fondul continuării tratativelor de ieşire a României din război, regele Mihai, sprijinit de principalele forţe politice, a decis, la 23 august 1944, arestarea mareşalului lon Antonescu şi alăturarea ţării la coaliţia Naţiunilor Unite. Acest act a marcat o cotitură evidentă în evoluţia militară pe Frontul de Est, armata română aducându-şi o contribuţie însemnată la eliberarea Transilvaniei şi apoi la înfrângerea Wehrmachtului, în luptele purtate în Ungaria, Cehoslovacia şi Austria. Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a găsit România în sfera de influenţă sovietică, ca urmare directă a ocupării ţării de către Armata Roşie. Ceea ce a urmat a constituit rezultatul unei evoluţii pe care diplomaţii de la Bucureşti nu au prevăzut-o. După 1945, consecinţele intrării României în sfera de hegemonie a Moscovei devin din ce în ce mai evidente. În cadrul Conferinţei de pace de la Paris, după al Doilea Război Mondial, delegaţia română, condusă de ministrul de externe Gheorghe Tătărescu, nu a ridicat deloc problema Basarabiei, semn clar al interdicţiei Kremlinului. România a semnat, la 10 februarie 1947, Tratatul de pace, în urma căruia, nerecunoscându-i-se cobeligeranţa alături de Naţiunile Unite, a avut de plătit o enormă despăgubire de război către URSS.

181

III. ROMÂNIA ÎN PERIOADA RĂZBOIULUI RECE

1. Politica externă în primii ani ai regimului comunist. „De la Stettin, în Baltica, la Triest, în Adriatică, o cortină de fier a căzut peste continent. În spatele ei se găsesc capitalele tuturor ţărilor Europei Orientale: Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Bucureşti, Sofia. Toate aceste oraşe celebre, toate aceste naţiuni se găsesc în sfera sovietică şi toate sunt supuse, sub o formă sau alta, nu doar unei influenţe sovietice, dar şi controlului foarte strâns şi în continuă creştere al Moscovei (...).” Cu toate că acest discurs, ţinut de Winston Churchill la 5 martie 1946, în faţa studenţilor Universităţii din Fulton (Missouri, SUA), este considerat a fi începutul Războiului Rece, de fapt, nu reprezintă decât o definire a unei realităţi existente de mai mult timp. Mesajul transmis de Churchill, cu prilejul discursului de la Fulton, s-a dorit, în principal, a fi o alarmă pentru „lumea liberă” şi mai ales pentru SUA. Interesul imediat era realizarea unui baraj în Europa, care să pună astfel la adăpost statele occidentale de „mareea sovietică”. Acordurile încheiate între marile puteri în cadrul conferinţelor de la Ialta (februarie 1945) şi Potsdam (iulie-august 1945) au contribuit, neîndoios, atât la crearea condiţiilor favorabile pentru întărirea poziţiilor Moscovei în România, cât şi pentru aducerea şi menţinerea la putere a unui guvern procomunist condus de Petru Groza.

Gheorghe Tătărescu a fost conducătorul delegaţiei oficiale a României la Conferinţa de pace de la Paris, după cel de-al Doilea Război Mondial (29 iulie - 15 octombrie 1946), fapt intens utilizat de propaganda comunistă în exterior pentru a încerca să demonstreze legalitatea guvernului Groza. Prin Tratatul de pace, semnat la 10 februarie 1947, s-a consfinţit statutul politico-juridic al României, ce cuprindea şi partea de nord-vest a Transilvaniei, cedată Ungariei în 1940. Cu toate acestea, delegaţia oficială a României nu a ridicat deloc, conform instrucţiunilor primite de la Moscova, problema Basarabiei. Ca urmare, graniţa de est rămânea cea impusă în iunie 1940 prin Pactul Ribbentrop-Molotov. Temându-se de expansiunea comercială şi politică a SUA în sfera ei de influenţă, Moscova a impus adoptarea unei linii politice care nu ţinea cont de interesele reale ale economiilor statelor din răsăritul european. Kremlinul a reacţionat aşadar prompt şi, în iulie 1947, respingea Planul Marshall, impunând aceeaşi linie politică şi ţărilor-satelit. La 9 iulie 1947, România denunţa în termeni fermi acest plan, ca de altfel toate ţările aflate în zona sovietică de influenţă. Într-un asemenea context de ofensivă a comunismului, la 5 noiembrie 1947, Gheorghe Tătărescu era înlocuit din funcţia de ministru de externe cu Ana Pauker, fapt ce marca preluarea de către PCR a controlului total asupra diplomaţiei româneşti.

Având în vedere succesiunea periculoasă a evenimentelor la scară mondială, apariţia unor alianţe politico-militare, dar şi economice, aparţinând celor două sisteme, nu reprezenta decât o problemă de timp. Crearea Consiliului Economic de Ajutor Reciproc (CAER), în 1949, a constituit iniţial o ripostă' imediată la aplicarea Planului Marshall, dar şi o alternativă a blocului comunist la Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană. Pe lângă hotărârile strict economice, între statele membre, în cadrul CAER au fost adoptate şi unele hotărâri politice vizând relaţiile cu

182

lugoslavia, după sciziunea Stalin-Tito. România, ca exportatoare de materii prime, a fost nevoită să-şi limiteze orizontul comercial doar la ţările din cadrul CAER, ca de altfel şi importurile de tehnică sau de produse industriale, într-o primă perioadă. La 4 aprilie 1949, la Washington are loc ceremonia de semnare a Pactului NATO, ce cuprindea majoritatea statelor democratice din Europa şi desigur SUA (pe parcurs vor adera şi alte state). La 14 mai 1955, statele aflate în sfera de influenţă sovietică (mai puţin lugoslavia) semnează în capitala Poloniei un tratat de alianţă militară, cunoscut sub numele de Tratatul de la Varşovia.

2. Raporturile româno-sovietice în perioada dintre moartea lui Stalin şi retragerea Armatei Roşii. Moartea lui Salin, la 5 martie 1953, nu a fost de natură să genereze vreo modificare, imediată şi de substanţă, a atitudinii liderilor români, ca de altfel a tuturor celor din spaţiul sovietic. Teama că timidul dezgheţ început la Moscova, după decesul lui Stalin, ar fi putut readuce în prim-planul vieţii de partid pe unii dintre rivalii săi I-a determinat pe Gheorghiu-Dej să ordone neutralizarea aces-tora (închisoare pe viaţă pentru Vasile Luca şi condamnarea la moarte a lui Lucreţiu Pătrăşcanu). Chiar şi acum, când Gheorghiu-Dej îşi consolidează puterea în PMR, acesta nu are încă curajul necesar pentru a recurge la o distanţare fermă de Moscova. Demascarea cultului personalităţii lui Stalin, în raportul secret prezentat de Nikita Hruşciov, în cadrul Congresului XX al PCUS, desfăşurat în februarie 1956, a constituit o primă încercare, venită din interiorul sistemului, de cercetare şi dezvăluire a crimelor perioadei staliniste. Revoluţia anticomunistă din Ungaria, schimbările de conducere din Polonia şi Cehoslovacia, precum şi reluarea raporturilor cu lugoslavia au determinat Kremlinul să aibă în vedere o reconsiderare a raporturilor politice din cadrul Tratatului de la Varşovia. Evenimentele desfăşurate la Budapesta, în toamna anului 1956, au arătat cu prisosinţă că Moscova nu accepta desprinderea din sfera sa de influenţă, astfel că intervenţia militară pentru înăbuşirea revoltei a reprezentat doar o chestiune de decizie politică. Înfrângerea revoluţiei anticomuniste maghiare prin intervenţia Armatei Roşii, acordarea azilului politic unor membri ai guvernului de la Budapesta şi apoi extrădarea lor, pentru a fi condamnaţi şi executaţi, au permis lui Gheorghiu-Dej să-şi consolideze prestigiul în cadrul blocului comunist. Lucrul acesta a fost posibil şi datorită înfrângerii oricărui tip de opoziţie internă, atât din partea populaţiei, cât şi la vârful conducerii de partid. Sporirea încrederii Moscovei în liderii PMR a făcut ca aceştia să abordeze problema retragerii trupelor sovietice din ţară. În memoriile sale, Nikita Hruşciov nota: „Cu cât mă gândeam mai mult la această problemă, cu atât mi se părea mai raţional să retragem cele câteva divizii pe care le aveam în România şi să le cantonăm în apropiere, în Moldova şi Ucraina (...). I-am informat pe tovarăşii români de schimbarea condiţiilor şi acum ne aflăm în poziţia de a retrage trupele din ţara lor fără a ne expune”. La 24 mai 1958, era anunţată decizia Kremlinului de retragere a trupelor sovietice din România, retragere ce a fost încheiată, practic, în luna august. Plecarea Armatei Roşii a însemnat pe plan extern primul pas al unei desprinderi relative de Moscova, în limitele acceptate de aceasta, iar pe plan intern a prilejuit declanşarea unui nou val de represiuni, având ca scop descurajarea oricăror tentative de opoziţie la sistem.

183

3. Politica externă în ultimii ani ai regimului Gheorghiu-Dej. Până în anul 1962, conducerea PMR a continuat să susţină necondiţionat poziţia URSS în arena internaţională, liderii comunişti români confirmând statutul lor de credincioşi ai Kremlinului. Însă izbucnirea conflictului sovieto-chinez în acest an, precum şi dificultăţile prin care trecea Moscova, ca urmare a declanşării „crizei rachetelor” din Cuba, i-au permis lui Gheorghiu-Dej să se distanţeze treptat de aceasta. Pe măsură ce „schisma” se adâncea, PMR şi-a atribuit tot mai pronunţat un rol de mediator între cele două puteri, URSS şi China. Acest rol avea să fie însă unul periferic, judecând după rezultate. Cu toate că România s-a pronunţat de mai multe ori împotriva divizării economice planificate între membrele blocului comunist, adevărata luare de poziţie s-a petrecut cu ocazia plenarei CC al PMR din aprilie 1964, care s-a concretizat prin elaborarea Declaraţiei din aprilie. Devierea PMR de la linia moscovită a reprezentat momentul de început al naţional-comunismului, care asimila o seamă de valori şi precepte naţionaliste, fără însă a repudia, de o manieră hotărâtă, internaţionalismul proletar. Presiunile Moscovei în direcţia accelerării sistemului economic de integrare a statelor din blocul comunist au fost percepute de Gheorghiu-Dej ca un atentat la adresa suveranităţii ţării, fapt ce a grăbit căutarea unei proprii căi de dezvoltare. Disputa româno-sovietică, în principal de natură economică, s-a acutizat din 1963, în urma controverselor privind integrarea economiilor est-europene în cea sovietică şi a dorinţei Kremlinului de a transforma România într-o sursă agrară pentru statele mai dezvoltate din CAER. La presiunea Kremlinului, CAER a lansat Planul Valev, care propunea o diviziune a muncii în cadrul blocului socialist, între anumite complexe economice supranaţionale, agrare sau industriale. Declaraţia din aprilie, considerată un adevărat manifest de ieşire a ţării de sub influenţa Moscovei, a relevat faptul că discuţiile pe marginea Planului Valev, au convins conducerea PMR că industrializarea se putea face doar prin ruperea de Kremlin. Trebuie subliniat însă faptul că această ieşire de sub influenţa Moscovei s-a realizat doar în termenii acceptaţi de aceasta şi a fost folosită de URSS pentru a sublinia neamestecul ei în problemele celorlalte partide comuniste. Programul de industrializare rapidă a României a fost susţinut asiduu şi în cadrul CAER, prin delegatul său permanent Alexandru Bârlădeanu, desigur având sprijinul total al lui Gheorghiu-Dej, pe fondul unei tensionări crescute a relaţiilor cu URSS.

Teoretic, PMR era interesat să implementeze un sistem politic care, pornind de la desovietizare, să ducă la o liberalizare internă. Distanţarea PMR de Kremlin a provenit din dorinţa de a decide singur propria politică, pe fondul creşterii pretenţiilor de patriotism ale regimului. Ambivalenţa aşa-numitei „politici de independenţă” promovate de Gheorghiu-Dej, s-a datorat, în principal, fricii comuniştilor români că timida liberalizare începută pe plan intern ar putea pune în pericol monopolul pe care îl aveau asupra societăţii româneşti.

4. Politica externă în primii ani ai regimului Nicolae Ceauşescu. La 19 martie 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej a încetat din viaţă, lăsând deschisă lupta pentru succesiune. Secretar general al partidului a devenit Nicolae Ceauşescu. După 1965, politica de distanţare a regimului comunist din România faţă de Moscova se

184

menţine, fiind chiar accelerată, cel puţin la nivel propagandistic. Acest lucru este dovedit şi de vizita făcută la Moscova, în septembrie 1965, de Ceauşescu, vizită care, cu toate că s-a dorit a fi una de confirmare, a nemulţumit în parte conducerea sovietică, prin accentele programului său de guvernare. Oricum, independenţa politicii lui Ceauşescu se va manifesta doar în limitele concesiilor oferite de Moscova.

Dacă pe plan intern perioada de început a regimului Nicolae Ceauşescu s-a caracterizat prin plasarea apropiaţilor săi în posturi-cheie, pe plan extern asistăm la continuarea politicii externe din ultimii ani de viaţă ai lui Gheorghiu-Dej. Teoria „căii naţionale în construcţia comunismului românesc° a fost repede îmbrăţişată de Occident, care avea interesul de a promova şi lărgi ruptura faţă de Kremlin. Nimic nu-l putea face mai popular pe Nicolae Ceauşescu, atât pe plan intern, dar mai ales pe plan extern, decât discursul cu accente antisovietice. De asemenea, România a fost primul stat din Estul comunist care a stabilit relaţii diplomatice cu RFG, în 1967, şi care nu a rupt legăturile diplomatice cu Israelul, după Războiul de Şase Zile. În aprilie 1968, preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, efectua o vizită în România, prilej de a-l felicita pe Nicolae Ceauşescu, conform uzanţelor diplomatice, pentru pretinsa lui politică de independenţă.

În noaptea de 20/21 august 1968, a avut loc intervenţia militară a trupelor Tra-tatului de la Varşovia în Cehoslovacia, intervenţie ce a pus capăt „Primăverii de ta Praga”, în fond un curent reformist manifestat la nivelul conducerii acestei ţări, care milita pentru liberalizarea regimului politic în interior şi apropierea de statele occidentale. Din punctul de vedere al Kremlinului, intervenţia militară a fost pe deplin justificată, deoarece, conform „doctrinei Brejnev”, a suveranităţii limitate, evoluţia politică din Cehoslovacia punea sub semnul întrebării însăşi existenţa sistemului comunist. Reacţia lui Nicolae Ceauşescu fată de intervenţia militară în Cehoslovacia a trupelor Tratatului de la Varşovia s-a înscris în cursul politicii sale de distanţare de Moscova. Atitudinea fată de intervenţia militară a URSS în Cehoslovacia a reprezentat refuzul său de a da curs solicitărilor Moscovei de a avea sub control întreg blocul comunist. Acum s-a fundamentat naţional-comunismul lui Nicolae Ceauşescu, prin discursul de condamnare a intervenţiei militare a Moscovei, ţinut la 21 august 1968, în Bucureşti. Semnalele trimise în lumea liberă privind linia nouă în politica externă promovată de Nicolae Ceauşescu nu au avut cum să scape Washingtonului, care a încurajat această politică, sperând într-o lărgire a breşei în blocul comunist. Vizita lui Richard Nixon la Bucureşti a prins contur odată cu amplificarea politicii de distanţare a României faţă de Moscova, distanţare care trebuia accentuată în opinia SUA, cu toate că Bucureştiul nu a cochetat niciodată cu ideea părăsirii blocului sovietic. Faptul că România a fost folosită ca un ghimpe în coasta Moscovei reieşea şi din invitaţia adresată lui Nicolae Ceauşescu şi acceptată de acesta de a efectua o vizită oficială în SUA, în octombrie 1970. Cinci ani mai târziu, un al doilea preşedinte SUA, Gerald Ford, vizitează Bucureştiul. Nu întâmplător, România a beneficiat de o serie de favoruri economice: este primită în GATT (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ), în 1971, iar în 1972 România

185

este acceptată în FMI (Fondul Monetar Internaţional) încheind ulterior acordul cu Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD).

Relaţiile la cel mai înalt nivel cu Occidentul au fost reflectate şi de vizita lui Nicolae Ceauşescu la Paris, unde, în cadrul întrevederilor cu preşedintele francez Georges Pompidou, a fost subliniat rolul jucat de România în progresul securităţii europene. Era însă vorba de limbajul diplomatic, menit să ascundă interese ambivalente. Între 30 iulie şi 1 august 1975, are loc la Helsinki ultima reuniune a Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, unde au fost prezenţi şefii de stat sau de guvern din cele 35 de ţări participante. Dincolo de stările conflictuale latente existente, s-au găsit şi căi de ameliorare a neînţelegerilor. Pentru statele aflate sub controlul Moscovei, deci şi pentru România, conferinţa a fost o reuniune cu rol propagandistic, axată pe ideea înţelegerii internaţionale. Pentru Occident, conferinţa a reprezentat, pe lângă atingerea unor obiective imediate, şi premisa liberalizării progresive a regimurilor comuniste din estul Europei.

5. Relaţiile diplomatice ale României în ultimul deceniu al regimului Nicolae Ceauşescu. După ce a devenit preşedinte al României, în 1974, şi mai ales după semnarea Actului final al Conferinţei de la Helsinki, Nicolae Ceauşescu a urmărit obţinerea unei poziţii mai vizibile pe arena internaţională şi înlăturarea oricărei posibilităţii a Kremlinului de a interveni în politica PCR. Niciodată, după 1965, nu s-a pus problema părăsirii Tratatului de la Varşovia sau CAER, aşa cum a fost pusă în timpul evenimentelor de la Budapesta, din 1956. A fost vorba strict de manifestări de independenţă, dar în limitele impuse de regimul comunist. Atât timp cât luările de poziţie ale lui Nicolae Ceauşescu, în plan extern, nu au afectat sistemul, poziţia sa la conducerea PCR nu era ameninţată, chiar dacă pe plan intern s-a trecut la un regim cu accente staliniste.

După anul 1980, s-a observat o degradare continuă a vieţii, urmată desigur şi de o restrângere treptată a contactelor diplomatice de interes major pentru România. Nicolae Ceauşescu a încercat să se implice în rezolvarea tensiunilor dintre Israel şi statele arabe, precum şi în conflictul din Vietnam, fără prea mare succes însă. Am asistat astfel, în ultimii ani ai dictaturii lui Ceauşescu, la încheierea unor relaţii diplomatice şi economice aproape exclusiv cu ţări din Lumea a Treia şi din Liga Arabă, care le-au înlocuit treptat-treptat pe cele cu Occidentul. Venirea lui Mihail Gorbaciov la putere în URSS şi lansarea politicii sale de „glasnost” şi „perestroika” au zdruncinat din temelii regimurile comuniste din Europa. De acum înainte, Nicolae Ceauşescu nu a mai reprezentat un favorit al cancelariilor occidentale, ci a devenit o simplă problemă a Moscovei, fapt ce nu a fost sesizat de diplomaţia românească decât cu întârziere. Impactul acestor reforme politico-economice asupra regimurilor din zona sovietică era din ce în ce mai mare, pe măsura accelerării lor. În România însă, această politică a avut un efect contrar, deoarece au fost impuse noi reduceri la consumul de carburanţi şi electricitate, cu toate că în 1989 a fost anunţată, ca o victorie a regimului, plata integrală a datoriei externe. Mihail Gorbaciov a vizitat România în luna mai a anului 1987 şi a abordat, aluziv, în discuţii tema introducerii unor reforme. Într-un discurs transmis în direct, în timpul vizitei sale la Bucureşti, la

186

26 mai 1987, Gorbaciov a prezentat noile concepte ale politicii sale, de reformă şi deschidere, criticând prin aceasta, implicit, şi starea de lucruri din România. Vizita a rămas practic fără efect, deoarece până în 1989 nu s-a simţit o îmbunătăţire a vieţii economice. Politica de destindere şi reconciliere promovată de liderii reformişti de la Kremlin în relaţiile cu SUA a constituit factorul primordial în prăbuşirea sistemului comunist din Europa şi în disoluţia URSS, fapt ce a marcat sfârşitul Războiului Rece.

Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (General Agreement on Tariffs and Trade - GATT) - tratat multilateral interguvernamental cu privire la tarife vamale şi alte probleme de comerţ internaţional, încheiat în anul 1947.Cortina de Fier - termen folosit pentru a denumi împărţirea Europei după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial între Estul comunist si Vestul democratic.Războiul Rece - starea de neîncredere şi ostilitate reciprocă, între lumea comunistă şi cea liberă (1945-1989).Perestroika - încercare de restructurare şi modernizare a sistemului economic din URSS.Sistemul Versailles = ansamblul tratatelor de pace semnate în cadrul Conferinţei de pace de la Paris (1919 - 1920).revizionism = politica de revizuire a graniţelor; curent politic care îşi propune modificarea unor tratate internaţionale. Zona Renană = zonă demilitarizată creată după primul război mondial între Franţa şi Germania pentru a evita conflictul între aceste ţări.Pactul Ribbentrop-Molotov = înţelegerea dintre Germania şi U.R.S.S. pentru delimitarea sferelor de influenţă (1939).Consiliu de Coroană = consiliu format din oameni politici reprezentativi, având caracter consultativ, pe care regii României îl convocau în situaţii deosebite.dictat (diktat) = act prin care un stat impune altui stat condiţii împotriva voinţei acestuia.ultimatum = comunicare cuprinzând condiţiile irevocabile pe care o putere, un stat, le pune altuia, în vederea rezolvării unei situaţii litigioase de care depind relaţiile reciproce.Organizaţia Naţiunilor Unite = organizaţie cu caracter internaţional, constituită în 1945, care îşi propune apărarea păcii şi securităţii în lume. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) = alianţă militară înfiinţată în 1949 de marile puteri occidentale ca o contrapondere la extinderea comunismului.Tratatul de la Varşovia = alianţă militară a statelor comuniste, fondată în 1955 sub egida Uniunii Sovietice.Uniunea Europeană = organizaţie politică şi economică a statelor din Europa occidentală. Tratatul privind crearea Uniunii Europene s-a semnat în 1992 la Maastricht; comunitate juridică apărută în 1992, având ca obiective integrarea economică, cetăţenia europeană şi o politică externă comună.

187