URCIORUL DE AUR

de E.T.A.Hoffmann

Opera “Urciorul de aur”, scrisă de E.T.A Hoffmann, a fost publicată în anul 1814, într-un

secol definit din punct de vedere literar de apariţia romantismului. Scrierea se bazează pe un

număr de surse, cele mai importante fiind basmele populare şi alchimia (complex de doctrine

filosofice, ştiinţifice şi metafizice, al cărui scop este transmutarea metalelor ordinare în aur şi

crearea unui panaceu, menit să vindece toate bolile şi să prelungească viaţa).

Date despre autorul E.T.A Hoffmann

Ernst Theodor Wilhelm Hoffmann se naşte pe 24 ianuarie 1776 în Königsberg, Prusia (azi

Kaliningrad, Rusia). În 1813 scriitorul îşi schimbă cel de-al treilea nume în Amadeus, în onoarea

compozitorului său favorit, Wolfang Amadeus Mozart.

Fiu al unui jurist, Ernst Theodor crescu din 1780, de la divorţul părinţilor, alături de

mama sa, în casa bunicilor de linie maternă. El se bucură de la o vârstă fragedă de o bună

pregătire muzicală şi se îndeletnici cu desenul, dovedind aptitudini mai ales în domeniul

caricaturii. Despărţit de fratele său, el îşi petrecu copilăria într-un mediu de oameni în vârstă, a

cărui austeritate deveni mai târziu o temă a prozei sale.

Ajuns din 1803 la Varşovia, Hoffmann preia în 1806 postul de dirijor al "Societății

Muzicale". Ulterior, acesta se mută în septembrie 1807 în Bamberg. La teatrul din acel oraş el

preia întâi funcţia de capelmaistru, apoi şi pe cea de compozitor de muzică de scenă şi de asistent

răspunzător cu decorurile. După închiderea teatrului, în 1809, el se vede nevoit să

supravieţuiască, dând ore de pian şi de canto. Atunci debutează şi cu recenzii în paginile ziarului

"Allgemeine Musikalische Zeitung", făcând în acelaşi timp cunoştinţă cu mai mulți medici de

ospiciu şi purtând în anturajul lor numeroase discuţii pe teme de psihologie, psihiatrie şi

magnetism. Între 1813 și 1814, scriitorul este numit director muzical al ansamblului lui Joseph

Seconda, care susţinea spectacole la Dresda şi Leipzig. După diferenţe cu Seconda el revine, în

septembrie 1814, în serviciul de stat, în care avansează prin numirea în funcţia de consilier la

"Kammergericht" de la Berlin (1816), apoi în calitatea de membru al unei comisii de anchetare a

delictelor de trădare (1819) şi de membru al Senatului de pe lângă Curtea Supremă de Apel

(1821). În ianuarie 1822 i se confiscă de către autorităţi manuscrisul povestirii Meşterul Purece,

în care era parodiată tagma funcţionărimii prusace. Deja grav bolnav, Hoffmann mai apucă doar

să conceapă o pledoarie împotriva acuzaţiilor de denigrare a funcţionarilor de stat, de

lezmaiestate şi de încălcare a regulilor de confidențialitate. Datorită acestei pledoarii, importantă

pentru posteritate deoarece conţine principiile poetologice ale scriitorului, este permisă publicarea

povestirii sub o formă cenzurată. Lui Hoffmann i se interzice însă orice activitate literară. Acesta

moare pe data de 25 iulie 1822, din cauza unei boli a coloanei vertebrale.

Deşi aduce contribuţii şi în domeniul muzical, compunând balet („Arlechin”, 1811), operă

(„Undine”, 1816) şi muzică de cameră, Hoffmann rămâne cunoscut mai cu seamă pentru opera sa

literară, în care combină ironia şi realismul cu fantezia, confruntând permanent două lumi:

realitatea banală şi plictisitoare a oraşelor germane de început de secol al XIX-lea şi o lume

paralelă, populată de fiinţe bizare. Opera sa literară cuprinde povestiri fantastice şi fanteziste

(adunate în volumele „Piese fantastice în maniera lui Callot” ,1814-1815, „Piese nocturne”, 1817,

„Fraţii Serapion”, 1819-1821) şi romane precum „Părerile despre viaţă ale motanului Murr”

(1820-1822) şi „Elixirul Diavolului”(1815-1816). Printre povestirile sale fantastice celebre se

numără: „Urciorul de aur”,”Piticuţ, zis şi Cinabru”,”Spărgătorul de nuci”, „Meşterul

Purice”,”Prinţesa Brambilla”,”Cavalerul Glück”sau „Minele din Falun”.

Tema operei

Fiind un basm cult, modern, opera „Urciorul de aur” concentrează în primul rând tema

specifică acestei specii literare, şi anume lupta dintre forţele binelui, reprezentate de tânărul

student Anselmus, arhivarul Lindhorst şi cele ale răului, simbolizate în special de vrăjitoarea

deghizată la început în baba precupeaţă. Totodată, opera aduce în prim plan conflictul dintre

realitatea oraşului german de la începutul secolului al XIX-lea, percepută ca restrictivă şi

mediocră, şi imaginaţia poetică, înzestrată cu o nelimitată capacitate creativă. Aceste teme sunt

dublate de tema erotică şi cea iniţiatică, personajul principal fiind supus de-a lungul operei unor

încercări, în urma cărora ajunge să cunoască iubirea absolută şi atinge desăvârşirea în arta

poeziei.

Subiectul operei

Tânărul student Anselmus doreşte să petreacă în ziua de „Inălţarea Domnului”, dar

planurile îi sunt date peste cap atunci când, răsturnând coşul cu mere şi plăcinte al unei bătrâne,

este nevoit să-i dea acesteia toţi banii săi pentru a-i plăti paguba. Cu toate acestea, femeia îl

ameninţă pe tânăr că va cădea în curând în cristal. Trist că ghinionul nu-l părăseşte niciodată,

Anselmus se retrage pe malul râului Elba, aşezându-se la umbra unui soc. Aici însă, el aude voci

stranii şi din copac i se arată trei şerpoaice de aur verzui, una dintre ele vrăjindu-l cu ochii săi

albaştri şi născând în sufletul studentului un dor necunoscut. Ca urmare al acestei întâmplări,

tânărul este luat drept beat sau nebun şi chiar el însuşi se îndoieşte de veridicitatea celor văzute.

Faptul că, traversând Elba cu barca împreună cu prietenul său, directorul-adjunct Paulmann, şi cu

registratorul Heerbrand, Anselmus confundă reflexia artificiilor în apă cu şerpoaicele de aur

verzui şi doreşte să se arunce, riscând să se înece, îi face pe cei prezenţi să se îngrijoreze.Ulterior,

studentul pare că uită cele întâmplate şi se poartă curtenitor faţă de fata cea mare a directorului,

Veronica.

La recomandarea lui Heerbrand, Anselmus merge a doua zi să se angajeze copist la

straniul, dar influentul arhivar Lindhorst. Ajuns în faţa uşii arhivarului, el observă cu spaimă că

pe ciocanul de bronz atârnat pe uşă se află chipul precupeţei cu mere, care-i rânjea batjocoritor.

In continuare, tânărul este aproape sufocat de şarpele în care se prefăcuse cordonul de la sonerie

şi este găsit inconştient de director şi de registrator.

Cautând prilejul de a-l prezenta pe student, Heerbrand îl invită pe Anselmus la cafeneaua

unde obişnuia Lindhorst să vină. Aici, arhivarul povesteşte că s-a născut din iubirea dintre prinţul

duhurilor Phosphorus şi o floare roşie, după ce prinţul îşi salvase iubita de un balaur negru. Deşi

pare o absurditate pentru director şi registrator, povestea îl nelinişteşte pe tânăr.După această

seară, Anselmus devine melancolic şi, pe când stătea sub soc, i se arată din nou şerpoaica de aur

verzui cu ochii albaştri iar studentul se tânguieşte din nou, chemând făptura înapoi, după ce

aceasta dispare. Spre surprinderea sa, Anselmus aude o voce aspră, care se dovedeşte a fi cea a

arhivarului. Tânărul se hotărăşte să-i povestească acestuia bizara întâmplare, în urma căruia,

Lindhorst îi mărturiseşte la rândul său că şerpoaicele sunt fiicele sale, cea cu ochii albaştri fiind

mezina, Serpentina. Pentru a-i demonstra cele spuse, bărbatul îi arată tânărului o oglindă în care

se puteau distinge cele trei fete, apoi acesta îşi ia zborul în chip de şoim.

Intre timp, Veronica se imaginează soţia lui Anselmus, pe care îl vede în ipostaza de

consilier aulic. Pentru a i se prezice viitorul, fata se hotărăşte să meargă în secret la doamna

Rauerin, pe care i-o recomandase prietena sa, Angelica. La început, înfricoşătoarea femeie

încearcă să o convingă pe Veronica să renunţe la student, căci este o persoană rea, care i-a lovit

cu piciorul copilaşul întruchipat sub forma unui măr şi a turnat pe ciocanul de la uşă o licoare

dată de duşmanul ei cel mai mare, arhivarul, arzându-i faţa.Văzând hotărârea fetei de a-l cuceri

pe băiat, vrăjitoarea, care este aceeaşi persoana cu precupeaţa cu mere, afirmă că în realitate este

fosta doică a Veronicăi, Liza, şi îi promite acesteia că o va ajuta. Intre timp, Anselmus merge să

lucreze la arhivarul Lindhorst, în a cărui casă descoperă o adevărată grădină, cu flori ciudate şi

păsări vorbitoare şi un secretar în persoana unui papagal cu ochelari. Pe când copiază manuscrise,

el realizează că nu poate trăi fără dragostea Serpentinei.

In noaptea de echinox, Veronica o însoţeşte pe babă la o răscruce de drumuri, unde, în

timp ce ploua cu găleata, aceasta face vrăji şi îi dă tinerei o oglindă prin care să poată să

controleze sentimentele lui Anselmus. Acesta din urmă însă, este din ce în ce mai îndrăgostit de

Serpentina, care i se arată sub forma unei fete, spunându-i că doar prin credinţă şi iubire de

nestrămutat o va putea avea. De asemenea, ea povesteşte cum, mânios de pierderea iubitei, tatăl

ei, care în realitate este o salamandră, a pârjolit grădina din Atlantida şi a fost izgonit de

Phosphorus printre oameni, urmând să revină în ţinutul părăsit după ce toate cele trei fete se vor

căsători. Astfel, prin faptul că Anselmus este capabil să vadă toate minunile arhivarului, acesta

dovedeşte un suflet pur şi, dacă nu se va îndoi de Serpentina, se va putea căsători cu ea şi va

primi urciorul de aur , din care va creşte un crin roşu. In aceste condiţii, cei doi vor putea trăi în

Atlantida. Totuşi, studentul o vede în minte tot mai mult pe Veronica şi începe să creadă că pe ea

o iubeşte, iar Serpentina nu a fost decât o halucinaţie. După o vizită acasă la director, în cadrul

căreia gazda şi registrorul par să creadă în lumea descrisă de arhivar, după ce beau un preparat cu

rom, Anselmus se duce la lucru hotărât să nu mai creadă nimic din cele povestite şi văzute la

Lindhorst. Intr-adevăr, totul pare normal în casa acestuia, dar, fără credinţa de odinioară, tânărul

nu mai poate fi ajutat de Serpentina la transcrierea manuscriselor şi pătează cu cerneală

documentul original. Ca urmare a greşelii comise, Anselmus este închis într-un vas de cristal,

adeverindu-se astfel enigmatica prezicere a babei. Aici, el îşi recapătă încrederea în lumea

supranaturală a arhivarului şi asistă la distrugerea vrăjitoarei, venită să fure urciorul de aur, şi a

motanului ei. Eliberat, Anselmus trăieşte o fericire absolută alături de Serpentina pe tărâmul

Atlantidei, iar Veronica se logodeşte cu Heerbrand, devenit consilier aulic.

Semnificaţia titlului

Titlul face referire la un obiect fantastic, magic, ce apare în textul basmului drept o punte

de legătură între realitatea umană, mediocră şi tărâmul fantastic ce ţine de imaginaţia poetică.

Astfel, urciorul de aur poate simboliza absolutul către care tinde poetul, în a cărei ipostază se va

afla şi personajul principal. . De asemenea, acesta este un element esenţial al poveştii întrucât

doar în prezenţa acestuia poate avea loc uniunea dintre Anselmus şi Serpentina, prin care eroul se

desăvârşeşte spiritual.

Ca simbol alchimic, urciorul poate reprezenta piatra filosofală, o substanţă mistică având

puterea de a vindeca toate bolile, de a prelungi viaţa ori de a transmuta metalele ordinare în aur.

Cu alte cuvinte, titlul anticipează transformările spirituale pe care le va suferi eroul, drumul său

iniţiatic, sugerând totodată capacitatea creatorului, a poetului de a transpune realitatea, de a o

metamorfoza în fantastic şi de a accede astfel la un plan superior al existenţei.

Structură şi compoziţie

Opera este structurată în doisprezece capitole, fiecărui capitol anticipându-i-se conţinutul

prin propoziţii scurte, uneori eliptice de subiect sau predicat, de forma unor motto-uri.

Ca tehnici narative se întâlnesc preponderent înlănţuirea şi alternanţa.

Relaţia incipit-final

Relaţia incipit-final se caracterizează prin opoziţia dată de felul în care este conturat

personajul la început, respectiv la sfârşit. Astfel, în deschiderea operei, Anselmus apare ca un

inadaptat, ca o persoană urmărită de ghinion, de care semenii râd. El este doar un simplu student,

fără experienţă de viaţă, sărac, neîndemânatic, al cărui unic talent este caligrafia frumoasă. In

final însă, acesta devine din copist poet desăvârşit, dintr-un neiniţiat ajunge să cunoască tainele

vieţii, să perceapă existenţa într-un mod primordial, unic. Eroul trece de la deznădejde la fericirea

absolută, pură, atinsă în urma maturizării sufleteşti, proces în care nobleţea sa spirituală joacă un

rol crucial.

Relaţia de opoziţie dintre incipitul de tip „ex-abrupto” şi final mai este evidenţiată şi prin

descrierea spaţiului. În acest mod, opera se deschide prin prezentarea oraşului german Dresda, loc

caracterizat prin banalitate, prin comun, în timp ce în final se conturează un tărâm fantastic,

prielnic pentru dezvoltarea imaginaţiei poetice şi în care comuniunea om-natură poate avea loc.

Personajele

Anselmus

Anselmus este personajul principal al operei. Prin intermediul caracterizării directe,

naratorul afirmă despre acesta că este un tânăr student cu chip armonios, „mai expresiv datorită

pasiunii stârnite de mânie”, cu statură zveltă. Hainele lui însă erau” în afara oricărei mode. Fracul

lui verzui era, într-adevăr, astfel tăiat, ca şi cum croitorul care-l croise ar fi cunoscut tăietura

modernă numai din auzite, iar pantalonii din atlas negru, bine păstraţi, dădeau întregului costum

un stil profesoral cu care însă mersul şi ţinuta nu se potriveau deloc”. Tinuta acestuia poate

reflecta de asemenea inadaptarea tânărului la societatea respectivă, el însuşi caracterizându-se ca

fiind „născut numai pentru nenorociri”, deznădejdea sa concentrându-se în interogaţia

retorică:”Dar nu-i oare o fatalitate cumplită că, atunci când am ajuns şi eu în sfârşit student, a

trebuit să fiu şi să rămân un biet pârlit?”.Cu toate acestea, registratorul Heerbrand afirmă:”ştiu că

scrii foarte frumos şi în acelaşi timp desenezi foarte bine cu peniţa”, anticipând astfel talentul

creator al studentului, prin care acesta se diferenţiază de ceilalţi. Prin intermediul caracterizării

indirecte însă se reliefează o „a doua” identitate a lui Anselmus. Astfel, el este, la propriu, „un

erou marcat”, o fiinţă specială: neîndemânarea sa în societatea cam limitată a Dresdei se

articulează pe capacitatea de a percepe o altă lume, paralelă, populată de fiinţe magice, precum

arhivarul Lindhorst şi fiica sa, şerpoaica verde, Serpentina. De-a lungul întâmplărilor se remarcă

capacitatea protagonistului de a vedea corect, de a intui dimensiunea ascunsă a lucrurilor şi

fiinţelor care-l înconjoară, ceea ce îl ajută să treacă probele la care este supus pentru a-şi

demonstra dragostea faţă de fiica arhivarului. Ca un adevărat erou de basm, acesta parcurge un

drum iniţiatic, de desăvârşire spirituală şi este ajutat de creaturi cu puteri supranaturale, precum

Serpentina.

Personaj romantic, Anselmus poate întruchipa omul de geniu, superior faţă de semeni,

prin capacitatea sa creatoare de a transpune realitatea, prin imaginaţia neţărmurită care-l ajută să

vadă, dar şi să creeze un alt univers cu preţul, în schimb, de a deveni neînţeles, inadaptat propriei

lumi.

Lindhorst

Ca multe alte personaje din opera lui Hoffmann, arhivarul Lindhorst este înzestrat cu

duble identităţi, uneori apărând ca un bătrânel excentric, iar alteori ca o salamandră fermecată de

sorginte alchimică, capabilă să se transforme într-un vultur. Caracter autoritar, el pare în acelaşi

timp prietenos şi sever până la ameninţare faţă de tânărul student. La nivel simbolic, arhivarul îl

reprezintă pe cel Drept care, în mijlocul necazurilor nu-şi pierde pacea sufletului şi încrederea în

Dumnezeu. De asemenea, este un simbol al perecepţiei directe a realităţii ultime, a spiritului, dar

şi al regenerării ori al paternităţii.

Alte personaje:

-baba urâcioasă- este bătrâna doică a Veronicăi care se dovedeşte a fi vrăjitoare, simbol

al răului

-Serpentina- este şerpoaica de aur verzui, cu ochii albaştri, fiica cea mică a arhivarului;

de ea se îndragosteşte Anselmus

-Phosphorus-este prinţul duhurilor, tatăl arhivarului

-directorul Paulmann-este prieten al lui Anselmus

-Veronica-este fiica cea mare a directorului, care, îndrăgostită de Anselmus va căuta ca,

prin intermediul vrăjitoarei, să-l facă să o iubească

-registratorul Heerbrand-este prieten cu directorul şi cu Anselmus

Concluzii

In concluzie, opera „Urciorul de aur” este de fapt o alegorie a creaţiei poetice, transpusă

artistic prin raportarea la estetica romantismului. Astfel, se pune în prim-plan comuniunea omului

cu natura prin schiţarea unei lumi fantastice, dar înzestrate cu o existenţă obiectivă, la care are

acces doar omul de geniu, poetul, superior prin simţire, prin sensibilitate, prin spirit.

Realizat de

PETRE CRISTINA-ELENA

Clasa a XII-a GE