INTRODUCERE

Orice tratat de istoria medicinei sau a farmaciei, orice

document care vorbeşte despre remediile folosite de om pentru

tămăduirea sănătăţii tale, atestă importanţa covârşitoare pe care

au avut-o plantele medicinale în terapeutică, din cele mai

îndepărtate timpuri şi până în zilele noastre.

Dezvoltarea sub raport istoric a fitoterapiei, una din părţile

componente ale practice medicale şi farmaceutice, nu apare ca un

fenomen de sine stătător şi deci, izolat de ansamblul progreselor

generale, obţinute de inteligenţa şi capacitatea creatoare umană.

În baza aceloraşi principii, medicina şi farmacia nu mai pot fi

desprinse de nici una din celelalte ramuri, care formează marea

familie a ştiinţelor naturii, şi nici de însăţi istoria culturii şi civilizaţiei

umane.

Aşadar, analizarea locului şi plantelor medicinale, ca factor

economic, dar mai ales terapeutic în cadrul istoric al medicinii, nu

prezintă numai un aspect pur documentar. Analiza permite, pe de

o parte, cunoaşterea şi conturarea tabloului istorico-social în care

s-a născut şi s-a dezvoltat o anumită etapă a fitoterapiei şi asigură

pe de o parte definirea, de pe poziţii cât mai ştiinţifice, a bazelor şi

premiselor care au contribuit la înscrierea în contemporaneitate a

acestei importante ramuri a medicinei şi farmaciei.

Este ştiut că terapia prin plantele medicinale nu constituie o

creaţie a secolului în care trăim şi nici măcar o creaţie a celor două

milenii în care trăim. Ea îşi are obârşia cu mii de ani în urmă, în

prima societate omenească, comuna primitiva. Din acele

îndepărtate timpuri şi până astăzi, fitoterapia a parcurs un drum

lung şi deosebit de anevoios.

1

Preluând şi valorificând însă procedeele şi tradiţiile populare,

terapia empirică a reuşit de-a lungul mileniilor să înfrângă gândirea

animistă care sufocase adeseori prin misticism şi practici

obscurantiste virtuţile reale ale drogurilor vegetale şi să devină

astfel aliat credincios ale omului suferind.

Fitoterapia modernă este deci rezultatul unor riguroase

selecţii, operate fără întrerupere în concepţia şi practica medicală,

fructul valorificării elementelor de progres născute în etapele de

progres parcurse.

O succintă cunoaştere a aspectelor caracteristice, care s-au

conturat în desfăşurarea fiecărei din aceste etape, va duce la

explicarea obiectiva a fenomenelor şi a realităţilor prezentului în

această atât de actuală şi totuşi atât de veche latură a medicinei şi

farmaciei moderne, fitoterapia.

Iată motivele care m-au determinat să iau ca subiect de

diplomă tocmai acest capitol de etnoiatrie românească şi ţin să

mulţumesc îndrumătorilor şi conducătorilor mei ştiinţifici pentru

sprijinul acordat în realizarea lucrării de faţă.

2

1. Importanţa studierii etnofitoterapiei

Fitoterapia ( de la gr. phyton = plantă şi gr. therapie = ştiinţa

tratării şi vindecării bolilor), este acea ramură a terapeuticii, care

utilizează la vindecarea bolilor medicamentele realizate din plante.

Urmărind evoluţia fitoterapiei de-a lungul istoriei umane

urmărim totodată şi evoluţia cunoaşterii umane, a evoluţiei

societăţii, ştiinţei şi tehnologiei, a gândirii şi civilizaţiei. Fitoterapia a

cunoscut perioade de glorie, de succes, fără a fi scutită de nici de

perioade de declin pentru a reveni astăzi mai puternică decât

oricând, acolo unde îi este locul, cunoscându-se din ce în ce mai

mult atât posibilităţile cât şi limitele din cadrul celorlalte ramuri

terapeutice, destinate păstrării stării de sănătate a oamenilor.

Referindu-se la “concurenţa” cu medicamentele de sinteză

un om de ştiinţă român din domeniul plantelor medicinale afirma

că “multe din medicamentele de sinteză au pătruns cu viteză în

terapie, unele s-au păstrat, dar cele mai multe au dispărut ca o

cometă, însă muşeţelul a rămas de mii de ani. Muşeţelul este

simbolul plantelor medicinale şi al fitoterapiei.

După ce în antichitate şi în evul mediu erau aproape

singurele remedii cunoscute, la sfârşitul secolului XIX plantele mai

reprezentau circa 80% din totalul arsenalului terapeutic.

Descoperirea medicamentelor de sinteză, fapt definitoriu pentru

secolul nostru şi mai puţin pentru cea de-a doua jumătate a

secolului trecut, a dus progresiv la intrarea în penumbră, a

mijloacelor terapeuticii proprii medicinei naturiste implicit

fitoterapiei.

3

Medicamentele de sinteză însă şi-au descoperit pe parcurs

inerentele laturi negative constând din:

- reacţii secundare de mare varietate

- dependenţă

- intoxicaţii şi chiar moartea

Tot acestora li se datorează şi aşa-numita “boală

medicamentoasă”, care cel puţin în perimetrul ţărilor dezvoltate

ocupă locul al IV-lea în ierarhia mortalităţii (după boli cardio-

vasculare, boală canceroasă şi accidente rutiere).

A fost suficient să apară primele accidente, primele

fenomene secundare nedorite, pentru a se pune întrebarea, dacă

omul cu bagajul său limitat de enzime de metabolizare, este sau

nu pregătit să accepte aceste substanţe care nu se găsesc în

natură şi cu care în timpul evoluţiei, nu a venit în contact.

Acestea nu pot fi asimilate, metabolizate, neputându-se nici

măcar prevedea urmările nefavorabile; noile aspecte patologice au

creat o nouă ramură a ştiinţei vindecării, a terapeuticii –

farmacovigilenţa, cu scopul de a atrage atenţia asupra riscurilor la

care este expus omul prin utilizarea unor medicamente.

Dar existând azi certitudinea că plantele nu pot înlocui

întotdeauna chimioterapeuticele, în ultimii ani se impune tot mai

pregnant necesitatea realizării unei simbioze între fitoterapie,

chimioterapie şi celelalte tipuri de terapii naturiste. Unicul criteriu

ce se impune fiind cunoaşterea reală a valorilor şi riscurilor

asumate de una sau de alta din metodele de terapie.

Există o serie de cercetări şi observaţii care aduc în prim

plan necesitatea susţinerii în continuare a fitoterapiei ca metodă de

tratament:

4

- în cadrul arsenalului terapeutic are cea mai mare

vechime, trecând şi aşa-numita “probă a timpului” ( unele

plante fiind folosite de milenii ).

- datorită vechimii utilizării lor, se cunosc atât efectele

secundare cât şi cele toxice.

- medicamentele de origine vegetală sunt mai bine tolerate

de organismul uman, fenomenele secundare şi reacţiile

adverse fiind mult mai mult semnalate decât pentru

moleculele realizate prin sinteză, deci neexistente în

natură, la cere de multe ori se observă fenomene

alergice.

- medicamentele de origine vegetală sunt indicate în

tratamentul bolilor organice, deci pe o perioadă lungă de

timp şi datorită acţiunilor mai slabe şi mai puţin toxice, se

pretează unui astfel de tratament.

- Acţiunea multor produse vegetale (mai ales sub formă de

ceaiuri sau extracte) este complexă, datorită şi

complexităţii compoziţiei chimice şi se adresează mai

multor organe sau sisteme. De foarte multe ori au acţiuni

sinergice, unele principii active mărind acţiunea unui alt

principiu care se găseşte în aceeaşi plantă.

- în multe domenii ale terapeuticii nu se poate renunţa la

aportul fitoterapiei, care este hotărâtor în unele boli

cardiovasculare, afecţiuni hepatice, intestinale, respiratorii

şi chiar tumorale.

- au fost descoperite noi plante medicinale cu proprietăţi

necunoscute, iar pentru altele utilizate e mai multă vreme

se descriu proprietăţi noi.

5

- s-au îmbunătăţit mult formele farmaceutice obţinute din

plantele medicinale, se cunosc principiile active la

majoritate, ceea ce a permis standardizarea lor şi

administrarea unor doze bine stabilite.

- au fost izolate în stare pură numeroase principii active

vegetale, prin transpunerea la cale industrială a

tehnologiilor, ceea ce a contribuit la ridicarea prestigiului

şi încrederii în fitoterapie şi a permis obţinerea unor

derivaţii de semisinteză, care să corecteze anumite

caractere ale plantelor naturale (solubilitate, eficienţă).

- s-a terminat inventarierea rezervelor de plante medicinale

şi s-au introdus în cultură speciile medicinale valoroase,

care asigură materia primă necesară realizării la scară

industrială a medicamentelor de origine vegetală.

- Există colective de cercetători ce contribuie la progresul

acestei ramuri terapeutice cu programe complexe

botanice, farmaceutice, chimice, farmacologice şi clinice.

6

II. Consideraţii istorice asupra valorificării plantelor

medicinale din ţare noastră

1. Fitoterapia – domeniu al medicinei şi farmaciei empirice.

Amplasarea geografică a României îi asigură un relief foarte

variat, cu regim climateric favorabil vegetaţiei abundente şi

diversificate permiţând dezvoltarea a peste 3600 de specii diferite,

dintre care circa 300 sunt folosite şi astăzi în tratamentele empirice

sau ştiinţifice ale bolilor.

Cu drept cuvânt, flora României este privită ca una din cele

mai interesante din Europa. Teritoriul ţării noastre este locul de

întâlnire a trei feluri distincte de vegetaţie: a Europei centrale, a

celei mediteraneene şi a stepelor euroasiatice, toate trei

amestecându-şi elementele lor floristice în proporţii inegale. Flora

Europei centrale constituie opusul vegetaţiei noastre spontane,

desfăşurându-se din creştetul Carpaţilor până în pustele Tisei pe

de o parte, iar de cealaltă parte până în stepele Munteniei, ale

Moldovei şi Dobrogei. Deşi mai puţin, flora mediteraneană este

totuşi reprezentată în Banat, Oltenia şi Dobrogea; în timp ce

elementele componente de floră a stepelor se întâlnesc în

Bărăgan, Dobrogea şi nordul Moldovei.

Experienţa poporului român în arta vindecării trebuie

considerată drept cea mai veche formă de observaţie atentă a

naturii, a proprietăţilor vindecătoare ale plantelor, extractelor de

organe, substanţelor şi apelor minerale. Etnoiatria românească

este o mărturie a rolului acestor observaţii făcute cu mult

rafinament, intuiţie ingenioasăp şi deprindere pentru experiment.

7

Elementele etnoiatriei pot fi regăsite în cele mai vechi vestigii ale

medicinei de pe teritoriul ţării noastre, în perioada comunei

primitive, a statului geto-dacic şi a medicinei provinciale din Dacia

romană.

În introducere la Flora România, Traian Săvulescu făcea

constatarea că “botanica populară la noi s-a născut odată cu

poporul, a evoluat cu el şi într-însa se răsfrânge trecutul, istoria,

îndeletnicirile, suferinţele şi bucuriile lui”.

Cum oamenii au trăit milioane de ani într-o intimă comunitate

cu natura, cu fauna şi cu vegetaţia ei, este cât se poate de normal

ca tocmai din acest cadru, ei să-şi extragă nu numai cele necesare

pentru ca să se adăpostească, să se îmbrace şi să se hrănească,

ci şi pe acelea trebuincioase pentru a rezista bolilor şi implicit

pentru a-şi conserva sănătatea. Aşa s-a ajuns la folosirea unor

anume plante ca agenţi terapeutici, apoi a mierii şi a altor produse

de stup, a soarelui, aerului şi apei, a izvoarelor şi nămolurilor

tămăduitoare, a mării, muntelui, pădurii precum şi a altor mijloace

terapeutice.

Plantele medicinale reprezintă cea mai veche categorie de

remedii terapeutice care însoţesc omenirea de-a lungul întregii

sale evoluţii istorice. Preluarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor

moştenite asupra lumii vegetale au fost impuse de importanţa pe

care au avut-o şi o au până în zilele noastre plantele în

satisfacerea complexelor cerinţe vitale. Atât termenii privitori la

morfologia plantelor, cât şi numele populare româneşti ale speciilor

mai importante (care sunt utilizate), se încadrează în fondul

originar al graiului.

Numirile de plante au fost stabilite foarte des prin comparaţie

cu restul naturii: moţul curcanului, mierea ursului, ochiul veveriţei,

8

ciuboţica cucului, traista ciobanului, sau din dragostea pentru tot

ce este mai frumos şi din nevoia firească de a cunoaşte tainele

naturii au luat fiinţă denumiri româneşti de plante deosebit de

sugestive sau pline de pitoresc: lăcrămioare, sufleţele, sângele

voinicului, dragostea-fetei, doamna-codrului, crucea voinicului,

floarea florilor, părul zânelor, lumânărica pământului, masa raiului.

Raportarea la scopul medical era aproape permanentă, iar

oamenii “căutau plantele de leacc cum căutau izvoarele”. Astfel

unele plante au fost botezate cu denumiri sugerând virtuţiile

tămăduitoare atribuite contra diferitelor boli: rigurica, dalac,

pojarniţa, măselarniţă, orbalţ, brâncă, trânji, iarbă de şoaldină,

iarbă de lungoare, iarba fiarelor, ciurul zânelor, pana zburătorului,

praful strigoilor, coada zmeului e.t.c.

Odată cu numele plantelor s-au însuşit şi cunoştinţele asupra

rosturilor lor. Dealtfel cultivarea plantelor utile a constituit ocupaţia

de bază a poporului român de la formarea sa, ea dezvoltându-se

în strânsă interdependenţă cu creşterea animalelor. Dar pe lângă

cunoştinţele practice privind cultivarea plantelor şi prelucrarea

variatelor produse agricole, precum şi utilizarea celor spontane “s-

au moştenit şi o mulţime de obiceiuri, practici magice şi credinţe în

legătură cu plantele.

Cunoştinţele despre leacuri se moşteneau din moşi strămoşi,

căci în acele timpuri “nu erau nici doctori, nici farmacii”. Multe din

plantele erau cunoscute de majoritatea sătenilor mai ales “cele

folosite în accidente în afecţiuni frecvente”. Altele erau cunoscute

şi preparate numai de anumite persoane “specializate” la care se

recurgea la nevoie.

9

În timp culegerea şi prepararea leacurilor a fost întregită cu

acţiuni şi formule magice în care era exprimată dorinţa de

vindecare a bolnavului, de alungare a bolii.

La începutul acestui secol, D. Bartolomeu şi Ştefan

Bartolomeu publicau lucrarea „Cunoaşterea plantelor cu aplicaţiuni

la medicina populară”. Plantele ce pot folosi sătenilor pentru

„căutarea sănătăţii” în care se spunea: „plantele ce pot folosi

săteanului cresc şi împodobesc livezile şi câmpurile ţării noastre;

strângându-le, uscându-le şi conservându-le le-ar avea

întotdeauna la îndemână pentru trebuinţele sale, nemaifiind silit de

multe ori pentru cazuri uşoare de boală, să alerge la cine ştie ce

depărtări pentru a-şi procura puţină izmă, flori de tei, muşeţel

(romaniţă) etc. ca să facă ceaiul necesar pentru femeia lui ce este

lehuză sau copiii lui ce tuşesc”.

Şi tot în această lucrare se spune„Chiar medicul chemat, va

putea să-şi vadă poveţile mai cu înlesnire puse în practică la acei

săteni, ce au strânse şi păstrate asemenea plante, iar cei ce n-au,

se mulţumesc numai să audă poveţile medicului, fără a le putea

explica”.

În tămăduirea bolilor, poporul român a folosit în primul rând

cunoştinţele medicale empirice acumulate în decursul secolelor.

Pierzându-se legătura cu medicina cultă, se păstrează totuşi, într-o

formă vulgară, unele cunoştinţe din patrimoniul medicinei greco-

romane.

Continuarea etnoniatriei româneşti cu terapia populară este

atestată de autorii români, cât şi de călătorii străini) Del Chiaro,

Griselini, Sulzer) iar despre dexteritatea românilor în folosirea

plantelor, aminteşte istoricul şi botanistul ardelean I. Benk: „Dacă

nu se vor supăra botaniştii – scria el – va strânge într-o lucrare

10

conspectată numele româneşti ale plantelor, căci mai des

româncele întrebuinţează cu mult folos pentru vindecarea

feluritelor boli, buruienile neglijate de alţii”.

Cercetările ştiinţifice întreprinse în ultimele decenii pe plan

mondial, ca şi în ţara noastră, au dovedit cu prisosinţă că plantele

folosite în medicina populară constituie un izvor nesecat de

valoroşi agenţi terapeutici. Asemenea studii deschid noi

perspective valorificărilor pe scară superioară a importantelor

surse de plante medicinale din ţara noastră.

11

2. LOCUL FITOTERAPIEI ÎN MEDICINA GETO-DACILOR

Arta vindecării unor boli cu ajutorul plantelor are în ţara

noastră o veche şi bogată tradiţie, fapt care este de altfel confirmat

şi de rezultatele unor cercetări arheologice recente care au dat la

iveală nu numai unele forme medicamentoase (exemplu. colire,

sub formă de pastă descoperite la Alba Iulia), dar şi unele vase în

care se preparau (infuzoare, pâlnii de pământ ars, strecurători

etc.).

Strămoşii noştri geto-dacii, erau mari cunoscători ai

buruienilor de leac şi faima acestui talent al lor le-a adus cinstea

de a trece în unele glosare botanice nu numai denumirile greceşti

şi latineşti, dar şi cele dacice. În această privinţă ştiinţa botanică

medicală a fost ridicată pe aceeaşi treaptă cu cea a grecilor şi

romanilor.

Herodot (484-425 î.e.n.) părintele istoriei, într-una din cărţile

sale (Istorii în 9 cărţi) prezentând expediţia la Dunăre a lui Darius –

marele rege al perşilor – ce a avut loc în anul 514 î.e.n.,

caracterizează astfel pe strămoşii noştri geto-dacii: „cei mai viteji şi

mai drepţi dintre traci”, consemnând astfel existenţa acestor

neamuri geto-tracice până atunci anonime. Pe lângă această

însemnare lapidară considerată cartea de intrare a strămoşilor

noştri în scena istoriei, Herodot mai completează fizionomia

spirituală a geto-dacilor cu precizarea: „că ei aveau cunoştinţe

despre întrebuinţarea plantelor medicinale şi ştiau să îngrijească

bolnavii”. Se menţionează astfel că geto-dacii „aveau obiceiul de a

folosi fumigaţii de cânepă pentru calmarea durerilor şi producerea

somnului”.

12

Ca şi la alte popoare, plantele aveau în imaginaţia dacilor

însuşiri supranaturale. Zeiţa Bendis, despre care aminteşte

Herodot, ocrotea lecuirea muritorilor.

Numeroase tăbliţe dace amintite de Tucidide, cuprindeau

leacuri din plante şi descântece de boală.

De altfel şi Platon (421-347 î.e.n.) îl socotea pe Zamolxis

(sec. VIII-VII î.e.n.) primul rege-zeu, getic şi renovatorul credinţei

dacilor ca un „zeu Iatros vindecător superior medicilor şi medicinei

greceşti” dovadă elocventă a nivelului ridicat al cunoştinţelor

medicale ale geto-dacilor cu sute de ani înaintea erei noastre.

Este posibil ca atât Herodot cât şi Platon „să fi fost influenţat

de marele poet al antichităţii Homer care era şi cunoscător al lumii

şi spunea: în afară de bravură şi bărbăţie manifestată în luptă,

tracii posedau şi elementele de bază ale unei educaţii morale,

manifestată pregnant în umanitatea şi grija faţă de cei străini,

bolnavi sau căzuţi pe pământul lor”.

Se poate spune deci, că strămoşii noştri geto-dacii au fost

un popor înzestrat cu mari calităţi şi de aceea preţuit de vecinii lor.

Între altele era admirată ştiinţa lor medicală, exercitată de „tagma

sihaştrilor-cărturari, numiţi ctişti sau polistai”.

În fruntea acestora stătea ca autoritate supremă, regele şi

marele preot, ambii medici, aşa cum fusese odinioară Zamolxis,

cel zeificat, şi mai pe urmă alţi încercaţi conducători ca Deceneu

sfătuitorul şi urmaşul lui Burebista.

Jordanes, care a descris în cuvinte entuziaste activitatea lui

Deceneu în timpul lui Burebista spune că „i-a învăţat pe geto-daci

morala, dezbărându-i de „năravurile ,lor barbare”, că i-a introdus în

domeniile ştiinţelor, de aceea „puteai să-l vezi pe unul cercetând

poziţia cerului, pe altul proprietăţile ierburilor şi ale arbuştilor”.

13

Din relatările lui Jordanes reiese că şi în lumea geto-dacă,

de la observaţiile şi practicile empirice se trecuse la studierea

plantelor. Oricum, nu se poate nega faptul că deşi impregnată de

un empirism, cu o valoare cât de cât reală în practica de

vindecare, medicina geto-dacică „ajunsese până aproape de

limitele raţionării critice şi experimentale”.

În medicină, sihaştrii-cărbunari (polistai) erau conduşi de

nişte concepţii juste, cum ne arată de pildă Platon. El spune că

Socrate pe când era la oaste, cunoscuse un medic trac ucenic al

lui Zamolxis; acel medic îi povestise cum îi învăţa Zamolxis „să nu

se gândească a vindeca ochii fără a se îngriji mai întâi de cap şi

nici să trateze fără a da îngrijire trupului şi în acelaşi timp, sufletul”.

Acest principiu de medicină integralistă al medicilor-preoţi daci

conform căruia nu poate fi vindecată o parte a corpului fără a fi

îngrijit întregul corp a fost consemnat de Platon, în lucrarea

Charmides. Astfel, în puţine cuvinte este cuprinsă o concepţie

medicală de mare înţelepciune, demnă de Hipocrate, adică de cea

mai înaltă medicină a antichităţii.

Şi poate nu este lipsit de interes să amintim că însăşi

marele Hippocrate fusese în tinereţe iniţiat în medicină de un

medic trac, Herodicus din Selimbria.

Sihaştrii-medici experimentau proprietăţile ierburilor şi ale

arbuştilor asupra omului („herbarum fructicuinque explorare

naturas”. Aşa ne informează istoricul Jordanes într-o notă fugară în

opera sa „Getica”, la fel cum Strabon consemna faptul că: „preoţii-

daci care trăiau departe de lume pe vârfurile înalte ale munţilor

erau şi „iatroi” (medici.

Merită subliniat că în creaţia poetică a lui Ovidiu (43 î.e.n. –

17 e.n.), care în bună parte a fost revizuită în timpul exilului său la

14

Tomis – sunt menţionate unele plante medicinale ce creşteau şi

cresc în spaţiul carpato-danubiano-pontic dacic, dintre care pot fi

amintite: Aconitum (Metamorfoze 4,707), Adonis (Metamorfoze

10,503), Malva (Faste 4,297) etc.

Primele date mai ample privesc utilizarea plantelor

medicinale de către strămoşii noştri geto-dacă, aparţin celebrului

medic şi botanist grec Pedanos Dioscoride din Anazarba care în

temeinica sa lucrare „De materia medica” (Despre materia

medicală) – sinteză a cunoştinţelor medici-farmaceutică şi botanice

din sec. I e.n. menţionează 40 (după unii cercetători 42) denumiri

dacice de plante, în completarea celor greceşti, romane şi ale altor

popoare antice.

În calitate de medic în armata lui Nero, a avut prilejul să

călătorească prin diferite regiuni ale Imperiului roman şi să se

documenteze asupra utilizării plantelor medicinale nu numai de

către populaţia ţinuturilor romane, dar şi de aceea a ţărilor

învecinate – cum era Dacia.

Toate aceste date Dioscoride le-a consemnat într-o lucrare

voluminoasă, cuprinzând 5 cărţi scrise în limba greacă, intitulate

„Despre mijloacele de vindecare” (Pery hyles iatrikes) publicată în

anul 77 e.n. Pe lângă cercetările personale şi datele obţinute direct

sau indirect, de l colaboratori şi discipoli, el a consultat şi lucrările

anterioare ale medicilor şi botaniştilor, numeroase, după cum

reiese din relatarea lui Plinius Secundus (Pliniu cel Bătrân 24-79

e.n.).

Acesta a elaborat în acelaşi timp „Naturalis Historia” (1+36

de cărţi) în care s-ar fi folosit de circa 2000 de lucrări, scrise de

402 autori.

15

În lucrarea sa, Dioscoride se ocupă de plantele medicinale,

de uleiurile vegetale şi de vinuri. Tratează un număr de 704 plante,

pe care le descrie, apoi dă indicaţii asupra bolilor la care se

folosesc, asupra modului de preparare şi dozare, sfaturi pentru

culegătorii de plante medicinale, referitoare la timpul când se

adună, la modul de uscare şi la păstrarea lor, precum şi unele

medicaţii pentru cei care le colecţionau şi le comercializau cum să

recunoască drogurile veritabile de cele falsificate prin substituirea

cu alte plante comune.

Tot în această lucrare, Dioscoride subliniază că pe teritoriul

Daciei se utilizau pe scară largă numeroase specii de plante, însă

descrierea lor, bazată pe unele caracteristici exterioare ale lor este

vagă şi incompletă, dând naştere la incertitudini şi confuzii. Este de

amintit că aceeaşi incertitudine se constată şi în cazul lucrărilor

altor autori antici dintre care trebuie amintite „Historia plantarum” a

lui Trophrastos (372-287 î.e.n.) în care sunt descrise peste 500 de

specii şi grupuri de specii multe medicinale şi „Naturalis historia” a

lui Plinius cel Bătrân, contemporanul lui Dioscoride.

Traducerea operei lui Dioscoride în limba latină s-a realizat

abia în anul 1499, purtând titlul de „De materia medica”, dar

trebuie menţionat că ea s-a bucurat de o mare preţuire şi a fost de

multe ori transcrisă.

Nicolae Vătămanu consideră că prin sec. Al III-lea, unul

dintre copişti, probabil originar de prin părţile noastre a adăugat la

denumirile unor plante date de autor în latineşte şi în greceşte,

denumirea în limba dacică. Este bine stabilit că aceste adaosuri n-

au putut fi făcute de Dioscoride însuşi, fiindcă el trăise cu 2 secole

mai înainte şi deci fusese medic militar roman (în armata romană

16

sub împăraţii Claudius şi Nero sec. I î.e.n.) nu ajunsese nici o dată

în Dacia.

Pe de altă parte, denumirile dacice de plante – 42 în opera

lui Dioscoride – nu sunt toate traco-dacice, numai 26 fiind

recunoscute ca tare; restul sunt forme corupte latine (10) şi

greceşti (6). Constatarea aruncă o lumină edificatoare şi asupra

provenienţei populaţiei din secolul respectiv (al III-lea), din Dacia,

unde localnicii, printre care cei de obârşie dacică predominau, se

găseau pe cale de romanizare.

Nume dacice de plante sunt menţionate şi într-o lucrare în

limba latină, al cărei autor Pseudo-Apuleius şi titlul „De medica

minibus herbarum” sau „De herbarum virtutibus” sunt

convenţionale deoarece lucrarea s-a păstrat numai în copii

executate în veacurile VII-XV e.n., mai mult sau mai puţin

îndepărtate. În lucrarea sunt tratate 131 plante medicinale, fiind

indicate şi 32 (după unii autori 26) nume dacice de plante dintre

care 11 sunt comune cu cele din lucrarea lui Dioscoride, dar unele

apar stâlcite.

Se pare că Pseudo-Apuleius nu s-a folosit de opera lui

Dioscoride la elaborarea lucrării sale.

Din cele 32 de denumiri dacice de plante, lingviştii au admis

ca traco-dacice numai 15, restul fiind denumiri corupte latineşti (9)

şi greceşti (8). Este interesant de reţinut, că în această scriere,

interpolată în secolul al IV-lea cu denumiri dacice, numele latineşti

şi greceşti au rămas cam aceleaşi ca şi la Dioscoride, în timp ce

numărul denumirilor dacice a scăzut cu 11, ajungând de la 26 la

numai 15. Acest mic calcul este unul din elementele care

sugerează precipitarea procesului de romanizare al dacilor.

17

Dar, pe de altă parte, acest fapt ne mai arată că totuşi în

veacul al IV-lea, se mai cunoşteau unele denumiri dacice, că se

mai vorbea încă în limba dacică, pe cale de a fi uitată. Este încă o

dovadă a continuităţii neamului nostru în patria sa străveche.

Denumirile dacice de plante au fost intens studiate şi în

primul rând s-a încercat identificarea lor, căutându-li-se

corespondenţele în botanica medicală a poporului român.

Unul dintre primii savanţi care au întreprins această

cercetare W. Thomashek, scria: „Cele mai multe sunt expresii

pentru plantele medicinale insignifiante, a căror determinare

botanică nu este totdeauna sigură”.

Învăţatul clujean I.I. Russu a identificat totuşi un grup de 18

plante cu denumiri traco-dacice. Ele sunt:

Aniarsexe (iarbă săracă, sparcetă, baltacină);

Budathla (limba-boului, miruţă);

Cinuboila (mutătoare, împărăteasă, brei, curcubeţean, tidva de

pământ);

Coadama (limbariţa, codru, limba-bălţilor, limba-broaştei, limba-oii,

pătlagina apei, podbal-de-apă);

Dielleina (măselariţă, nebulariţă, sunătoare);

Diesema (coada-vacii, coada-mielului, lumânare),

Duodela – vezi dielleina;

Dila – vezi dielleina,

Dyn – (urzică);

Quoleta – (mărgeluşe. Mei păsăresc);

Mendruţa (strigoaie);

Mizele (lămâioară, cimbru adevărat, cimbru de grădină);

Olma (soc);

Priadila (viţă albă, curpen);

18

Riborasta (brusture);

Salia (ciumăfaie);

Sciare (varga-ciobanului, scătuş);

- zila = element final în numele de plante dace.

Aceste denumiri „pot fi explicate, total sau în parte, cu

siguranţă, sau cu oarecare probabilitate” pentru care motiv I.I.

Russu le-a cuprins în repertoriul său lexical – etimologic traco-dac.

Din punctul de vedere aş acţiunii farmacologice, aceste

plante au o importanţă secundară.

Dar în afară de aceste 18 plante în lexicon mai figurează

încă vreo 20 de denumiri dacice de plante cu echivalent grec, chiar

dacă pentru moment, nu li se poate sa deocamdată o etimologie.

S-a încercat prin sondaj, să se afle în ce afecţiuni puteau fi

folosite de către vindecătorii daci şi străromâni cele 18 plante

identificate de prof. I. I. Russu, consultându-se lucrări de botanică

medicală.

S-a putut astfel constata că trei dintre plante nu sunt

menţionate ca medicinale:

- aniarsexe (iarbă săracă);

- butathla (limba-boului);

- sciare (varga-ciobanului);

Printre celelalte, 9 au o acţiune calmantă şi anume 4 în

durerile de tipul colicelor ca:

- briza (secara);

- diesema (coada-vacii, lumânarea);

- mendruţa (strigoaia);

- salia (ciumăfaia, lemnul-dulce);

3 se dau în durerile de măsele:

- dielleina (măselariţa);

19

- duodela;

- dila;

1 în durerile reumatice:

- cinubola (mutătoarea);

şi 1 în crizele de epilepsie:

- coadama sau coalama (limbariţa):

Două plante au o acţiune cicatrizantă:

- dyn (urzica),

- riborasta (brusturele).

Una este expectorantă:

- mizela (cimbru).

Una este sudofifică şi diuretică:

- olmo (soc);

şi una :

- quoleta (mărgeluşe, mei păsăresc)

are o acţiune bizară, neverificată pe meleagurile noastre.

Rezultatele sumarului sondaj nu oferă nimic surprinzător.

Predomină calmantele, scopul prim al ajutorului medical de

totdeauna şi urmează de la distanţă, cicatrizantele şi

expectorantele.

Întinzând cercetarea şi asupra grupului celorlalte plante cu

nume dacice (20): cinci au calităţi antiflogistice-revulsive, cinci sunt

depurative; patru sunt cicatrizante; două sunt calmante-anestezice;

două sunt antihelmintice şi una este expectorantă.

Este necesar de amintit că plantele studiate mai sus, nu

reprezintă totalitatea botanicii medicale a poporului dac şi a

urmaşilor săi. De exemplu, buruiana cu flori roşii numită

„tătăneasă” sau „Iarba lui Tatin” (Symphitum officinale) pe care

poporul nostru o credea, până nu de mult, bună pentru bolnavii

20

care scuipau sânge, se recomanda şi acum 1500 de ani în Galia,

ca şi în întreaga Europă romanică împotriva a tot felul de pierderi

de sânge. Alexandru din Tralles, în sec. VI o prescria şi el

împotriva hemoptiziilor.

Am afirmat mai sus că cele 18 plante identificate de I. I.

Russu nu sunt dintre cele mai importante şi mai obişnuit folosite

buruieni de leac. Este de crezut că acelea care se bucurau de o

circulaţie mai mare căpătaseră sau îşi păstraseră denumirile

latineşti sau greceşti şi numai o minoritate, dintre cele cu o folosire

mai rară îşi conservau vechile nume dacice.

De aceea, identificarea lor devine cu deosebire anevoioasă,

dacă nu, chiar imposibilă.

Trebuie adăugat că nu numai precizarea echivalentului

botanic popular românesc al denumirilor dacice este anevoioasă,

dar însăşi identificarea ştiinţifică după canoanele botanicii, a

plantelor de leac cunoscute de poporul nostru, ridică probleme

neaşteptate.

Astfel, aiul de pădure, pe care Z. Panţu îl identifică cu Alium

ursinum sau leurdă, la bulgari levurda, ceea ce îndreaptă spre un

fond vechi, probabil traco-dacic. Aceeaşi plantă apare însă în altă

lucrare de botanică sub numele de Chelidonum majus, rostopască,

iargă-de-begi.

Asemenea discordanţe sunt frecvente, ceea ce ne obligă să

credem că există o mare variaţie regională a denumirilor populare

ale plantelor de leac, că poporul, folosindu-le tot mai rar, a ajuns

să le confunde.

Nici indicaţiile date de diverşi autori de folclor medical, cu

privire la afecţiunile în care se recomandă o anume plantă nu

concordă. Bunăoară „iarba-grasă” (greceşte = andrachne, latineşte

21

elecebra, în dacă (ax) este identificată de Panţu ca fiind Sedum

maximum şi recomandată de un autor de medicină populară ca

utilă în cataplasme iar de altul ca vermifug.

Şi totuşi cea de-a doua denumire populară a ierbii grase

este „iarbă de urechi” care credem că trebuie să prevaleze, fiindcă

dă direct indicaţia folosirii ei în medicina populară.

Revenind la denumirile dacice ale plantelor medicinale,

trebuie menţionat şi subliniat faptul, că ele au reprezentat o

interesantă şi indiscutabilă dovadă a existenţei medicilor în fosta

Dacie.

Am arătat că aceste denumiri au fost introduse prin secolele

al III-lea – al V-lea, în copiile executate atunci de pe operele

redactate anterior de Dioscoride şi Pseudo-Apuleus. Dacă

denumirile dacice ar fi apărut numai într-unul dintre tratatele

botanice menţionate, s-ar fi putut spune că a fost o iniţiativă

întâmplătoare, lipsită de o semnificaţie deosebită. Dar apărând în

două opere copiate la interval de secole, ni se prezintă o situaţie

care se cere explicată. De la început trebuie să admitem că

introducerea denumirilor dacice de plante medicinale corespundea

unei necesităţi. Ele trebuiau să folosească cuiva: dar anume cui?

Oamenilor fără carte? Fără îndoială că nu!…

Beneficiari nu puteau fi decât meşteşugarii medicinii,

oameni de meserie, dar nu cei originari dintre daci, care îşi

cunoşteau plantele, ci ceilalţi veniţi de undeva din afară şi care

lucrând cu acele plante trebuiau să le cunoască numele şi în limba

populaţiei locale pentru a le recomanda bolnavilor.

În secolul al VI-lea călugărul Cassiodorus (486-452) dădea

în cartea sa „Instituto Divinarum Litterarum” sfaturi pentru corecta

folosire a plantelor medicinale. Erau noţiuni pe care medicii

22

trebuiau să le cunoască, să se familiarizeze cu proprietăţile

fiecăreia în parte şi asociate. El mai spunea: „Dacă nu ştiţi

greceşte, citiţi traducerile din herbariul lui Dioscoride, care a

descris şi a desenat ierburile câmpului cu o minunată precizie”.

Este evident că aceste herbarii se adresau ştiutorilor de carte şi

bineînţeles în primul rând acelora care practicau medicina.

În codicele constantinopolitan, numit şi Codex Aniciae

Julianae, păstrat la Viena, datând din anul 512 se găseşte textul

lucrării lui Dioscoride, însoţit de numeroase sinonime „dacice”.

Faptul că ele sunt scrise cu alte caractere dovedeşte că avem de-a

face cu interpolări târzii, provenind şi din limba primilor slavi care s-

au aşezat în timpul acesta în Dacia Aureliană, întâlnim aici şi unele

denumiri de factură greacă, latină şi traco-dacică.

Este însă interesant că primele cărţi apusene care

pomenesc de numirile „valahe”, consideră româneşti cuvintele

presupus dacice, atribuite lui Dioscoride. Aşa procedează

Tabernae montanus în 1588 (coticta, dracontos, drocila,

propodula) şi Johannes Bauhinus la 1641 (guoste), după care

autori le enumeră şi Mentzelius în dicţionarul lui din 1682.

Deşi lipsa unei documentaţii mai extinse asupra medicinei

geto-dacice, ca şi raritatea extremă a scrisului, nu au îngăduit să

fie păstrate texte în limba strămoşească, totuşi „cultura strămoşilor

geto-daci, de un grad şi o calitate superioară – atât în medicină cât

şi în astronomie constituie – arăta C. Daicoviciu – un motiv de

legitimă mândrie şi avem datoria de a o face cunoscută”.

După cucerirea Daciei de către romani, ia naştere pe

teritoriul ţării noastre, din contopirea medicinei culte romane cu cea

autohtonă, medicina provincială, bogată sub aspect terapeutic.

23

Sunt de amintit cele două ştampile de oculişti, confecţionate

din piatră şi găsite pe teritoriul ţării noastre. Ele se aplicau pe

coliruri proaspete, preparate din substanţe de origine vegetală şi

minerală fiind folosite în tratamentul afecţiunii trachomatoase. De

la romani s-a păstrat obiceiul întrebuinţării unui mare număr de

plante utilizate până nu de mult. Acum aproape un secol Haşdeu

atrăgea atenţia asupra similitudinii dintre medicamentele vegetale

folosite de romani şi descrise de Pliniu şi mijloacele de tratament,

aşa cum le prezenta unul din medicii Moldovei, doctorul C. Vârnav

chiar în teza sa de doctorat.

În ce priveşte medicina care a luat naştere pe teritoriul

Daciei după cucerirea ei de către romani este interesantă remarca

făcută de profesorul V. Bologa: „Medicina provincială din Dacia

sclavagistă romană a avut unele caracteristici care îi dau o nuanţă

locală. Prin elementele ei străvechi de practici şi credinţe medicale,

ca şi prin cele culte vulgarizate, ea a constituit o componentă

importantă în alcătuirea medicinei populare româneşti de mai

târziu”.

Ulterior, odată cu aşezarea slavilor pe teritoriul ţării noastre,

aceştia au adus cu ei bogate cunoştinţe asupra plantelor

medicinale, pe care le foloseau în îngrijirea sănătăţii şi au

influenţat în mod substanţial fondul lexical primitiv, privitor la

plantele medicinale (hrean, mac, pelin, răchită, rapiţă etc).

Despre medicina epocii prefeudale, respectiv a utilizării

remediilor vegetale pe teritoriul ţării noastre, există puţine

informaţii. În lipsa documentelor scrise, folclorul, arheologia şi

etnografia, pot fi folosite în acest scop.

24

3. VALORIFICAREA PLANTELOR MEDICINALE ÎN

PERIOADA EVULUI MEDIU ROMÂNESC

Trebuie menţionat faptul că, din păcate, din perioada:

sfârşitul secolului I e.n. – începutul celui de-al XIII-lea secol e.n.

încă nu au fost descoperite documente scrise autohtone care să

ateste utilizarea plantelor medicinale de strămoşii noştri. Fără

îndoială, că asemenea documente există deoarece „Manuscriptul”

de la Ieud (Maramureş) din 1391, redactat într-o limbă curat

românească, dovedeşte că cel puţin de la desăvârşirea formării

voievodatelor noastre se poate vorbi de o limbă românească „a

cărei mamă este limba dacă, asemănătoare cu limba latină

rustică”.

Se poate spune deci că în domeniul cunoştinţelor medicale,

implicit al etnofitoterapiei, timp de mai multe secole, s-a progresat

lent.

Medicina băbească, în care însuşirile reale ale plantelor se

amestecau cu tot felul de descântece şi practici dăunătoare

(deochi, moroaice, iele) îşi găseau un concurent în medicina

preoţească. Din plante cunoscute de altfel de popor, preoţii sau

călugării preparau soluţii şi alifii cu care îi alinau pe suferinzi.

Folclorul nostru ne oferă multe exemple de magie imitativă.

Legătura dintre boala privită ca o pedeapsă cerească şi vindecare

(unde pe lângă acţiunea plantelor trebuiau să mai intervină vrăjile,

farmecele, descântecele) se contura pe un fond mistic pronunţat.

Marele om de ştiinţă Valeriu L. Bologa, care s-a ocupat şi

de studiul plantelor medicinale făcea următoarea constatare: „mai

25

avea Românul şi pe doftorii săi străvechi: vracii, babele şi călugării

iscusiţi care instinctiv cu empiria perpetuată de veacuri, adesea

ştiau ă dea haina bozgoanelor şi a descântecelor leacuri de o

valoare terapeutică uimitor de reală”.

În afară de aceşti lecuitori ai poporului de rând, care din

timpuri străvechi până astăzi au rămas aceiaşi, „înţelepţii

experienţei”, străini însă de progresele ştiinţei, după anul 1500

apar în trecutul nostru, tot mai des, „doftori” mai mult sau mai puţin

învăţaţi, care au trăit şi lucrat timp mai îndelungat sau mai scurt pe

meleagurile noastre.

Sunt medici chemaţi de voievozi sau boieri, vindecători

pripăşiţi pe lângă curţi, uneori învăţaţi respectabili, mult mai des

însă epave rătăcite ale ştiinţei apusene. Ei îşi au rostul lor în istoria

medicinii în ţările româneşti, nu însă în istoria evoluţiei medicinii

româneşti.

Ar trebui amintit faptul că documente din secolul al XVIII-lea

arată că în acea epocă, bărbierii tratau bolnavii cu „buruieni de

leac”. Domnitorul Alexandru Lăpuşneanu fiind bolnav de ochi

(1558) a fost îngrijit de un bărbier din Ardeal cu nişte „herbarius”.

În secolul al XV-lea îşi fac deci apariţia primii medici şi

farmacişti…Oricine lecuia însă suferinţele în acele timpuri trebuia

să cunoască bine plantele, despre acest lucru „vorbind numeroase

documente scrise, cum sunt pravilele domnitorilor Vasile Lupu şi

Matei Basarab din 1646-1652”.

Pravila domnitorului Matei Basarab (1640-1652) arată că

„Vraciul are voie să studieze ierburile şi să descopere leacurile

împotriva otrăvurilor”.

26

Numeroase precepte medicale, termeni de boli şi leacuri se

întâlnesc şi în minunata povestire alegorică „Istoria hieroglifică” a

lui Dimitrie Cantemir.

O formă de activitate ştiinţifică ce trebuie a fi consemnată

este apariţia cărţilor de medicină (care conţin referiri şi la utilizarea

plantelor medicinale).

Se pare că cel mai vechi asemenea text la noi este un

„Herbarium” cuprins într-un sbornic slavon datat din secolul XV,

mai precis în 1587 la Cluj şi în care sunt consemnate 13 plante

folosite în medicina populară.

Tot în Cluj, în 1578, Petrus Mliusz Juhsz a publicat un

„Herbariu”, prelucrare după Lonicerus, iar Ioan Căianu 81629-

1687) a publicat un herbariu, pentru care a fost socotit cel dintâi

„botanist savant din Transilvania”.

„Psaltirea Scheiană” (1515) descrie scorţişoara, isopul şi o

gumă numită „intacta”, iar Lexiconul slavo-român din 1694

cuprinde numeroase recomandări privind denumirea şi utilizarea

unor plante medicinale cum sunt izma, muşeţelul.

În alte cărţi vechi se menţionează fiertura de ştirigoaie cu

care se spală oile de râie, metodă folosită şi azi de ciobanii noştri.

În popor circulau pe atunci, tot felul de manuscrise despre

plantele de leac, şi este emoţionant de constatat cu ce mijloace

elementare se ajutau moşii şi strămoşii noştri.

Până la „Manuscrisul popii Bratul”, cel mai vechi manuscris

de folclor medical (de prin 1559-15609, cel cu numărul 312 de la

Biblioteca Academiei, a fost datat 1660-1670 şi cuprinde reţete,

care par a proveni din tradiţia bizantină, precum şi din experienţa

de fiecare zi a ţăranului român.

27

Acelaşi ţăran român, despre care un mare om de ştiinţă

Traian Săvulescu afirmă că a fost „cel dintâi fitosociolog, născut iar

nu făcut, care cu traista pe umăr, - cutia de herborizat – s-a căţărat

pe piscurile munţilor, a cutreierat pădurile, a călcat smalţul

poienilor, a străbătut întinsul stepelor. Desimea rogoazelor şi

sălbăticia stufului bălţilor”.

Capitol de literatură populară cu un pronunţat caracter

practic, reţetele de leacuri au circulat din abundenţă fie pe cale

orală, fie în scris.

Leacurile populare transmise din generaţie în generaţie pe

cale orală au fost aşternute pe hârtie, alături de alte texte din

literatura apocrifă, aşa cum au fost culese de diferiţi autori.

Printre cele mai vechi manuscrise de acest gen din ţara

noastră se numără şi Manuscrisul nr. 740, lucrare care datează din

secolul al XVI-lea şi este scrisă în limba slavonă. În prima parte a

acestei lucrări intitulată „Folosirea plantelor de leac”, sunt indicate

unele produse vegetale folosite în medicina populară şi care au

acţiune terapeutică recunoscută şi în medicina cultă.

Menta – descrisă de autor ca fiind o plantă bună, care „are

putere şi vindecă mai toate bolile”. Pentru extragerea principiilor

active se recomandă fierberea plantei în vin sau în apă. Se indică

administrarea dimineaţa pe nemâncate şi se menţionează că

„smulge cu puterea sa toate stricăciunile lăuntrice”.

Şi astăzi în medicina cultă, frunzele de mentă sunt folosite

în afecţiuni gastrointestinale, diskinezii biliare etc., sub formă de

infuzii sau tincturi.

Napul – este recomandat ca o plantă „bună şi

tămăduitoare”, care fiartă în apă, poate folosi la spălarea capului.

28

Fiartă în vin şi băută dimineaţa pe nemâncate, după autor, ar

îndepărta viermii intestinali.

Urzica – este indicată de autor atunci „când unui om îi este

greu la stomac”. „Bea şi vei fi sănătos” se spune mai departe în

manuscris. Prepararea băuturii vindecătoare se face „fierbând

urzica şi amestecând-o apoi cu miere proaspătă de fagure”. Pentru

tuse: „fierbe urzica cu apă şi bea pe nemâncate”. De

asemenea„cine are răni, pisează frunze de urzică cu untură veche,

curăţă toate rănile şi le vindecă”. Sucul de urzică amestecat cu vin

este util, după autor, în afecţiunile splinei, în icter etc.

Roiniţa (Melissa officinalis) este recomandată de autorul

manuscrisului în afecţiunile oculare, înmuind în sucul plantei pâine

albă şi apoi aplicând pe ochii bolnavului. Pentru însuşirile sale

terapeutice, încă mai numeroase, Melissa este şi azi prezentă în

arsenalul terapeutic.

Despre pătlagină, în manuscrisul citat scrie că este indicată

pentru tratamentul rănilor, frigurilor sau diareei, sub formă de

unguent sau fiartă în vin. „Cine are dureri în ureche picură zeamă

de pătlagină în ureche şi-l lasă durerea”. Pentru durerile de ochi,

se recomandă de asemenea bolnavului „să stoarcă zeama de

pătlagină şi să o pună în ochi”. Pentru durerile de dinţi „stoarce

zeama de tulpină de pătlagină şi unge dinţii”. De asemenea, „care

femeie are dureri lunare, ia pătlagină, fierbe cu vin sau cu oţet, să

bea dimineaţa şi seara, vindecă durerea”. Iată numai câteva din

recomandările terapeutice ale pătlaginei, un veritabil panaceu,

după cum scrie autorul.

Mărarul, traista ciobanului, ghinţura, brusturul, anghelica,

sunt menţionate şi ele urmate de indicaţiile terapeutice,

administrare etc.

29

Manuscrisul prezintă interes atât prin vechimea lui, cât şi

prin claritatea expunerii, mijloacele farmacoterapice recomandate

fiind deosebit de utile pentru cercetările de etnofarmacoterapie de

mai târziu.

Dacă unele recomandări terapeutice sunt justificate din

punct de vedere ştiinţific, sunt totuşi foarte multe care nu pot

justifica folosirea plantei în afecţiunea indicată. Proprietăţile

terapeutice ale unor plante ca menta, roiniţa, urzica şi altele sunt

bine cunoscute în farmacia şi medicina cultă dar lecuitorul popular

le atribuie o pluritate de utilizări, dintre care, desigur numai unele

sunt explicabile.

Numeroase alte documente „ulterioare” au confirmat şi ele

din plin că „arta” vindecării şi prevenirii unor boli cu ajutorul

plantelor, are în ţara noastră o veche şi bogată tradiţie. În sprijinul

acestei afirmaţii pot fi amintite: „Pravila lui Matei Basarab” tipărită

la Târgovişte în 1652, Lexiconul slavo-român din 1694 li Hrisovul

domnitorului Grigore Ghica emis în 1725 la înfiinţarea Spitalului

Pantelimon din Bucureşti, în care printre altele se prevedea rolul

farmacistului ca „ştiutor şi cunoscător al botaniceştilor ierburi”.

Primele dicţionare manuscrise sunt întocmite după

dicţionare străine, ca acela al lui Corbea şi al Anonimului de la

Caransebeş, cu multe numiri traduse în româneşte din maghiară,

de pildă. Multe asemenea cuvinte cuprinde şi dicţionarul de plante

al lui Iosif Benk „Nomenclatura Vegetabilium” din 1783. I. Benk,

considerat ca unul din cei dintâi culegători de denumiri româneşti

de plante, este şi autorul operei fundamentale „Flora

Transilvanica”, al cărui manuscris a dispărut, se pare că, pradă

unui incendiu la Aiud. Această vastă monografie publicată de

Benk în trei volume la Viena, a precedat cu câteva decenii prima

30

floră tipărită a Transilvaniei, aparţinând lui J. Chr. Baumgarten

apărută în 1816, de asemenea la Viena (Enumeraţia stirpium

Magno Transilvaniae Principatui).

Împreună cu medicul Adam Molnr şi cu farmacistul

austriac J. L. Lorenz von Langendorf, Benk realizează

vocabularul botanic „Nomina Vegetabilium” cuprinzând denumirile

a 612 plante medicinale, publicate în trei limbi printre care şi

română.

În traducerea academicianului Emil Pop de la Cluj-Napoca,

reţinem două constatări ale lui I. Benk (din anul 1778 şi respectiv

1781):

a) „mai ales româncele întrebuinţează pentru vindecarea

feluritelor boli, buruienile neglijate de alţii”;

b) „românimea cunoaşte foarte bine ierburile şi

întrebuinţându-le pentru folosul ei, întrece alte neamuri”.

Numeroase manuscrise sau tipărituri, mai ales calendare

scrise în limba română şi cu bogat conţinut de reţete şi leacuri

populare au apărut în ţara noastră în special în secolul al XVIII-lea.

La jumătatea sec. YVIII, marele ban Antonache Calliarchi

nota reţete de provenienţă cultă, medicală dacă ţinem seama că el

era fiul doctorului Pantaleon Calliarchi, medicul lui Brâncoveanu şi

studiase la Padova la secţia de „artişti”, medicina şi filozofia.

În manuscrisul la care ne referim sunt aproape 7 reţete din

care una singură este menţionată ca provenind de la marele ban

Antonache Calliarchi. Iată această reţetă: „Despre gălbinare: 75

dram rădăcină de Iarba lui Tatin, 25 dram rădăcină de iarbă-mare,

să le speli bine, apoi să le razi la răzătoare cu hreanul, apoi să pui

dramuri 125 de miere, să fiarbă, să-i iei spuma, apoi să pui 1 dram

şofran de Beci (Viena) muiat în miere şi rădăcinile să le amesteci

31

până se fac magiun, de care să mănânce ziua de trei ori câte o

lingură de dulceţuri, până s-a vedea mântuit”.

Este aşa cum se vede formula unul electuar (magiun,

şerbet) prezentarea farmaceutică cea mai obişnuită în care intrau

ca principale ingrediente „iarba mare” sau „omanul” – medicament

cu virtuţi vermifuge, antibacteriene şi antibronşitice (spasmolitic,

expectorant) şi în al doilea rând „iarba lui Tatin” sau „tătăneasa” –

străvechi medicament, cunoscut şi de medicina romanilor şi folosit

extern în tratamentul rănilor şi inflamaţiilor, iar intern în ulcerul

gastric.

Un alt document interesant îl reprezintă caietul de

însemnări pentru „doftorii sau leacuri” scris după dictare în 1788,

cu litere chirilice, de Florea Copilul. Acest caiet existent în

Biblioteca Academiei (manuscris nr. 3759) reprezintă un preţios

document de informare asupra „sfaturilor de sănătate pentru

oameni şi vite, ca şi asupra leacurilor din cele trei regnuri folosite

de poporul român în alinarea suferinţelor”. Sunt adunate aici 165

de reţete pentru multe feluri de boli şi suferinţe ale omului şi ale

dobitoacelor apropiate casei.

La baza copiei a stat un text moldovenesc, care atestă

unele moldovenisme ca marule, găinaţ, zahăr, scai moldovenesc,

straichină şi altele, caietul fiind scris pentru necunoscutul

„dumnealui logofătul Gheorghie”, dar cu multe greşeli, cifre rău

transcrise, care fac textul confuz.

Dintre leacuri, drogurile vegetale sub formă de ceaiuri,

oblojii, băi, sunt cel mai frecvent citate.

Apar aici peste 80 de plante medicinale, majoritatea fiind

indigene şi putând fi astfel uşor identificate: afinul, macul, alunul,

ceapa, cimbrul, cânepa, busuiocul, tătăneasa, lumânărica,

32

muştarul, napul galben, nucul, scaiul voinicesc sau varga

ciobanului, socul, usturoiul, vâscul de păr etc.

„Pătimaşul” de acum două sute de ani căuta vindecarea pe

toate căile care îi stăteau atunci la îndemână. Multe din leacurile

sale ne pot face astăzi să surâdem mai ales când ne dăm seama

că unele aveau efect contrariu celui aşteptat. Între acestea:

consumul de usturoi sau băutul leşiei din cenuşă de coajă de stejar

împotriva trânjilor; probabil că aici este însă vorba de viermii

intestinali („şi face tot grămezi pre toţi”).

Alte pretinse „remedii” mai mult agravează boala decât o

vindecă. Cu toate acestea, studierea leacurilor prezintă nu numai

un incontestabil interes medico-istoric, dar şi o anumită valoare

practică, prin eventualele sugestii pe care le-ar putea oferi

terapeuţilor şi farmacologilor de astăzi.

Dacă la început s-au folosit la tratarea bolilor mai ales

produsele naturale ca atare: aplicarea unei frunze pe rană,

mestecarea unui fruct, a unei frunze etc., cu timpul s-a observat că

rezultate mai bune se obţin prin prelucrarea acestor produse,

ajungându-se astfel la forme de administrare foarte variate.

Cercetând o serie de manuscrise de medicină populară din

secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, atât din Moldova, cât şi din Ţara

Românească se poate observa modul de evoluţie a acestor forme.

De unde la începutul secolului al XVIII-lea găsim indicate în

majoritatea cazurilor, produsele naturale ca atare şi numai puţine

forme ca unsori, fierturi sau plămădeli, în secolul următor întâlnim

forme foarte variate, unele necesitând o preparare complexă:

pulberi, soluţii alcoolice uleioase, oţeturi, vinuri, fierturi (infuzii şi

decocturi) macerate, hapuri (pilule); pentru uzul extern: unguente

(unsori, alifii, frecţii), coline, emplastre (blasture), fumigaţii, băi

33

(feredee) etc. denumirea era dată fie de consistenţa preparatului

(praf, marmeladă) fie de prelucrarea suferită (felurită, plămădeală

etc., fie chiar de destinaţie (unsoare, frecţie etc.). ca vehicul se

foloseau apa, ţuica, vinul, untdelemnul, oţetul, făina, pâinea şi

altele.

Printre procedurile fizioterapeutice populare cele mai

întrebuinţate, cataplasmele ocupă un loc important. Poporul le

numeşte legătură, plastor, pălitură. Ele constau din aplicarea, de

obicei pe regiunea bolnavă, a unor substanţe păstoase, la

temperaturi diferite.

Există numeroase mărturii istorice care atestă folosirea

cataplasmelor în medicina populară românească. Sulzer, în a sa

„Geschichte der Transalpinischen Daciens” citează între altele

leacuri folosite de români, cataplasmele cu ovăz şi cu nalbă mare.

În unele manuscrise româneşti din secolul al XVII-lea ( de

exemplu, în mss. Rom. Nr. 312 din Biblioteca Academiei),

cataplasmele ocupă un loc important.

În alcătuirea cataplasmelor vindecătorul popular foloseşte

un mare număr de substanţe, atât organice cât şi minerale, dar şi

numeroase plante medicinale (în ordinea frecvenţei: nuc, podbal,

anin, pelin, pătlagină, păpădie, nalbă, izmă, iarba lui Tatin,

rozmarin, cimbru etc.).

O serie de documente de interes medico-istoric amintesc

despre plantele cu efect diuretic sau dau indicaţii cu privire la

denumirea populară a bolilor în care aceste plante erau utilizate.

De pildă, Samarian enumeră mai multe manuscrise din secolul al

XVII-lea şi al XVIII-lea, bogate în date referitoare la plantele de

leac şi în care bolile renale şi uropoetice apar sub denumirile de

„dropică”, „hidropică”, „patimile rărunchilor”, „bolile băşicii”, „oprirea

34

udului” etc. unele din plantele medicinale (exemplu: pelinul, pirul,

bozul, urzica, socul etc) sunt menţionate în documente din secolul

XVII şi XVIII în legătură cu tratamentul afecţiunilor cardiace şi al

„junghiului”. În multe cazuri, efectul lor terapeutic se datora

probabil diurezei abundente pe care o provocau.

Despre diureticele populare de origine vegetală

întrebuinţate de românii din Ţara Bârsei, găsim o serie de relatări

interesante în lucrarea medicului braşovean Martinus Lange

(1753-1792) intitulată Recensio Remediorum Praecipuorum

Transylvanicis Domesticorum (Despre leacurile casnece din

Transilvania) din anul 1788. Lange relatează că în hidropizie

(ascită) se folosesc molura, iarba fiarelor, bozul, pătrunjelul,

ienuperele, lintea comună etc.

Medicul Istvan Mtyus (1725-1802) din Târgu-Mureş

semnalează în lucrarea sa „Dietetica veche şi nouă” apărută între

anii 1786 şi 1793, întrebuinţarea empirică în scopuri diuretice a

ienuperului, nalbei şi năutului.

Printre manuscrisele vechi aflate în Biblioteca Academiei

câteva au fost cercetate de Em. Gheorghiu şi Filofteia Mihai care

au publicat un studiu numit „Manuscrise cu elemente de

farmacoterapie populară aflate în Biblioteca Academiei şi Arhivele

Statului din Bucureşti” pe care l-am conspectat.

Un mozaic de leacuri sunt cuprinse în manuscrisul nr. 2183

(sec. Al XVIII-lea), care reprezintă o migăloasă culegere de reţete

caracterizate printr-o mare diversitate, aşa după cum arată copistul

Ioan Grămătic la 27 februarie 1766, când semnează acest

manuscris: „Aicea însămnăm pentru toate boalele la care ce

tămăduire trebuie”.

35

Un alt manuscris (nr. 271, Acad.) care reţine atenţia este cel

al serdarului Grigore Andronescu şi datează din perioada 1828-

1848. Acesta conţine alături de poezii şi reţete din economia

casnică (dulciuri, mâncăruri etc.) şi diferite reţete medicale. Dintre

indicaţiile terapeutice întâlnite în acest manuscris:

- „untul de sunătoare, adică balsamul este bun de răni de

tot felul”.

- „cuişoarele sunt bune de dorul măselei” (li în prezent

sunt folosite – oleum – în stomatologie).

- „florile de nalbă, rădăcina de nalbă fierbându-se un ceas

sunt bune de tuse” (şi în prezent se recomandă Flores malvaes în

bronşite, laringite, inflamaţii ale mucoaselor).

- „pelinul verde pisându-se şi zeama lui bându-se este

bună de friguri” (cu oarecare modificări ale indicaţiilor terapeutice,

pelinul face parte şi azi din arsenalul medicamentos).

- „pătlagina este bună la răni”.

- „revent plămădindu-se în rachiu şi bându-se la prânz şi

seara câte un păhărel face ieşire afară”.

Bogat în prescrieri de mijloace terapeutice populare, dintre

care foarte multe sunt folosite sub diferite forme, adoptate de

farmacoterapia cultă în arsenalul terapeutic contemporan, acest

manuscris (271) atrage atenţia în mod deosebit şi prin partea sa

introductivă: „pentru întâmplare de boală… bine şi de trebuinţă

este să aibă în casă aceste însemnate doctorii”.

Alte genuri de manuscrise sunt acelea care provin din

mediul călugăresc. În afară de partea mistică, ele cuprind şi o

parte practică. Dintre aceste manuscrise trebuie menţionat cel cu

nr. 1599 (Biblioteca Academiei) în care se arată că „această carte

36

doctoricească s-a făcut prin osârdia Părintelui Nicador Bolnicerul”,

este scris în 1854 şi cuprinde 120 de reţete.

Tot în acelaşi mediu mânăstiresc (la Mânăstirea Cernica) a

fost alcătuit şi manuscrisul nr. 1977 (Biblioteca Academiei care

cuprinde de asemenea balsamuri, alifii, prafuri, plasture, droguri

etc.

Interesante sunt aceste prescrieri populare sub aspectul

posologiei cât şi al operaţiilor folosite la preparare.

Astfel în manuscrisul 3794, găsim un mare număr de reţete

bazate pe mijloace concrete, fără aspecte de misticism şi în care

sunt indicate procedee de extragere a principiilor active din

produsele vegetale, uneori apropiate de cele folosite în farmacia

cultă a vremii respective. Se recomandă foarte des ca procedeu de

extracţie fierberea plantei în vin, oţet, apă sau simpla macerare

într-unul din aceste produse extractive; exemplu: „când face omul

bube la gură coaja de rodie să se piseze bine, să o fiarbă în vin şi

apoi să o bea” sau „unsoare de prăsade (pere): să iei o oca de

prăsade nu prea coapte, o oca de untdelemn, să şadă la căldură

trei zile şi trei nopţi”.

Se recomandă apoi fierberea amestecului pentru obţinerea

unei unsori care „potoleşte treapădele cu sânge (diareele) în

acelaşi fel şi din alte poame din livezi să se facă unsori”.

Reţine atenţia macerarea şi extracţia cu ulei la cald,

operaţie pe care o întâlnim şi în Farmacopeea Română ediţia I din

1862.

În afară de unele substanţe chimice, mai par în manuscrise

şi ingrediente vegetale ca frunza de măslin, siminochie, mana etc.,

care cresc prin alte ţări.

37

Conştient de valoarea terapeutică a medicamentelor care

se puteau obţine de la spiţerie pe baza reţetei medicale şi în urma

unei consultaţii medicale, poporul – în special cei nevoiaşi –

recurge tot la leacuri tradiţionale. Acest aspect social apare foarte

pregnant în manuscrisul românesc din secolul al XVIII-lea nr. 2640

(Biblioteca Academiei) p. 49, unde se dau următoarele

recomandări:

„S-ar cădea ca fieştecare gospodar să aibă în casa sa

aceste puţine învăţături a doctorilor la vreme de nevoie care lesne

se pot găsi în casele celor săraci şi fără cheltuială iar oamenii cei

înstăriţi s-ar putea îndestula de la spiţerie prin reţetele doctorilor

care sunt iscusiţi către fieştecare boală etc.”.

Pe lângă manuscrisele vechi în care sunt menţionate plante

de leac merită să fie semnalată şi traducerea românească a lui G.

Sion în manuscrise după lucrarea în limba greacă a dr. C. Caracaş

intitulată „Topografia Munteniei” şi apărută în 1830. Ea cuprinde

interesante informaţii cu privire la întrebuinţarea unui însemnat

număr de plante alimentare sau cu acţiune vindecătoare,

cunoscute în medicina populară din Muntenia. Sunt amintite plante

ca: leuşteanul. A cărui rădăcină era folosită ca stomahic şi diuretic,

iar frunzele ca antiinflamator; prazul, recomandat în bolile de

piept,; mărarul, pentru proprietăţile sale de a spori secreţia de lapte

a femeilor care alăptează; ştevia, recomandată în inflamaţii,

pătrunjelul, ale cărui frunze şi rădăcini erau folosite sub formă de

ceaiuri şi sub formă de cataplasme cu untdelemn în tratamentul

umflăturilor şi bubelor.

Dintre plantele medicinale, lucrarea aminteşte pelinul folosit

împotriva frigurilor, nalba mare a cărei rădăcină era folosită în

bolile de piept, anghelina din care ţăranii – se menţionează în

38

manuscris – fac o zeamă pe care o dau la cei care au friguri, iar

din rădăcina pusă în drojdie de vin cu zahăr fac o minunată licoare.

Nu lipseşte nici pătlagina ale cărei frunze se pun la răni,

centaura pentru vindecarea frigurilor, iarba lui Tatin (tătăneasa) din

a cărei rădăcină se face o zeamă cu care „se combat diareele”, iar

din foi se fac cataplasme cu untdelemn.

Dintre arbori se aminteşte nucul, din fructele căruia când

sunt mici şi crude, se face dulceaţă cu miere „care se dă la gâlci,

răguşeală şi sughiţuri”.

Iată numai o parte din aspectele farmaco-terapiei populare,

remarcate de dr. Constantin Caracaş în documentata sa lucrare.

Tot în prima parte a secolului al XIX-lea încep să apară o

serie de lucrări care cuprind referiri la utilitatea plantelor

medicinale. Astfel, „Cărticica tipărită întâi de pe limba leşească pe

limba românească” (1806) recomandă podbalul şi năvalnicul

pentru tuse, isopul în amestec cu oţetul pentru dureri de dinţi,

fiertura de pelin pentru gargară şi altele.

Într-un formular manuscris intitulat „Manual farmaceutic” al

uneia dintre cele mai vechi farmacii ieşene (înfiinţată la Iaşi în

1820 prin hrisov domnesc sub numele de „Paracelsus”) se găsesc

enumerate 164 de specii de plante medicinale indigene, făcând

parte din 60 de familii. Acestea demonstrează marea bogăţie de

plante medicinale şi prin urmare de droguri întrebuinţate în oficina

de altădată.

În 1838 se editează la Iaşi „Doctorul şi Iconomul casnic”

care cuprinde „Reţeti pentru tot soiul de boale omeneşti, de acelea

pentru cai, viti, cornuti, oi …”

În 1846 apare la Bucureşti lucrarea doctorului Vasile

Episcopeanu „Practica doctorului de casă” în care printre alte

39

recomandări găsim că „rădăcina de păpădie, cicoare şi buruiana

de fumariţă, se iau câte trei pentru splină, ficat şi gălbănare”,

întrebuinţare confirmată azi ştiinţific.

Concomitent cu valoarea lor medicală, alimentară,

aromatică şi ornamentală, numeroase plante au avut şi o utilizare

specifică în desfăşurarea unor momente tradiţionale, mai ales în

contextul unor obiceiuri tradiţionale şi ritualuri. Dintre acestea cele

mai citate au fost: busuiocul, pentru exprimarea mesajelor dintre

fata de măritat şi flăcăul de însurat; frunza de iederă avea un rol

similar în contextul şezătorilor de iarnă: cu sânzienele marca

timpul florilor, culesul celor mai multe plante de leac; ramurile de

salcie vesteau reînvierea naturii primăvara şi erau folosite la Florii

pentru încingerea oamenilor şi decorul locuinţelor.

Steagul căluşarilor era el însuşi împodobit cu nouă ierburi

de leac, printre care cele mai importante erau: usturoiul – pentru

funcţiile sale antireumatice şi calmante; avrămeasa şi odoleanul –

cu calităţi cardiotonice; cânepa cu seminţe, ca anestezic; pelinul –

cu funcţie de talisman, etc.

Datorită bogatelor resurse etnobotanice de pe ambele

versante ale Carpaţilor, încă din Evul Mediu a luat naştere un

comerţ cu plante medicinale, care se desfăşura periodic pe piaţa

oraşelor Braşov (Ţara Bârsei), Piteşti (zonele Argeş şi Muscel),

Târgovişte (Dâmboviţa), Ploieşti (Prahova), Buzău, Focşani (Ţara

Vrancei) etc.

Întâlnirile frecvente din aceste pieţe şi circulaţia ţăranilor

specialişti în culegerea plantelor de leac spre târgurile care se

desfăşurau în zonele etnografice de pe ambele versante ale

lanţului carpatic au contribuit la consolidarea unităţii şi continuităţii

cunoştinţelor etnobotanice, etnofarmaceutice şi etnomedicale

40

(implicit etnofitoterapeutice româneşti), concomitent cu dezvoltarea

modalităţilor de fructificare medico-sanitară a acestora.

41

4. PRIMELE ACŢIUNI ORGANIZATE PENTRU

UTILIZAREA RAŢIONALĂ A PLANTELOR MEDICINALE

ÎN ŢARA NOASTRĂ

Interesul faţă de plantele medicinale cunoaşte o vădită

creştere la începutul sec. Al XIX-lea. Acest fenomen se manifestă

odată cu geneza fitochimiei ca ştiinţă, dar este şi una din

consecinţele curentului medical care căuta sâmburele raţional al

folclorului medical din diferite ţări. Odată cu apariţia burgheziei

naţionale în Ţările Române, aceasta promovează tendinţe de

independenţă şi pe plan economic. În acest scop, insistă între

altele asupra studiilor aprofundate a florei autohtone în vederea

unei valorificări economice.

Astfel, prima societate ştiinţifică românească, Societatea de

medici şi naturalişti din Iaşi, a promovat, de la fondarea ei studiul

florei autohtone şi în special, al plantelor medicinale. Strădaniile lui

C. Vârnav, I. Szabo, I. Edel şi ale altor membrii ai Societăţii ieşene

în acest sens sunt semnificative.

Tendinţe similare apar şi în Transilvania, unde medicii

luminişti ca I. Piuariu-Molnar, Martinus Lange, preconizează în

locul medicamentelor importante şi ostisitoare, leacuri populare –

în majoritatea lor plante medicinale – considerate de ei ca eficace

în tratamentul unor boli. Farmacistul sibian Peter Sigerus publică

în 1791 lista plantelor medicinale care cresc în Transilvania, cu

denumirea lor latină, română, germană şi maghiară (175 de

denumiri a 157 specii de plante). Acest tabel al plantelor

medicinale va fi publicat din nou cu puţine modificări în 1795 de

medicul luminist Mihail Neustdter, protomedicul de mai târziu al

42

Transilvaniei. Publicarea acestor tabele reprezintă un îndemn

adresat farmaciştilor ardeleni să valorifice plantele medicinale

autohtone în locul celor străine şi importate.

Primul tabel botanic complet al plantelor medicinale din

Transilvania şi a locurilor unde ele cresc, apare în „Specificatio

Omnius Vegetabilium Pharmaceuticorum”, lucrare iatrobotanică a

protomedicului ardelean Ferencz Nyulac, scrisă şi tipărită în 1808.

Lucrarea lui Nyulas apare cu opt ani înaintea valoroasei

monografii floristice a medicului ardelean Johann Christian

Baumgarten „Enumeratio Stirpium Magno Transilvanici Principatui”

considerată până nu demult, prima lucrare care conţinea date cu

privire la răspândirea plantelor medicinale în Transilvania.

Scopul declarat al acestor lucrări era acela de a promova

cauza propăşirii valorificării plantelor medicinale indigene. În

memoriul însoţitor al lucrării, Nyulas cere Guberniului Transilvaniei

să interzică pe viitor importul plantelor medicinale care cresc în

ţară, iar farmaciştii care încalcă aceste dispoziţii să fie pedepsiţi

prin arderea mărfurilor.

Răspândirea preocupărilor pentru ştiinţele naturii se

datorează în primul rând Societăţii de medici şi naturalişti din Iaşi,

rezultată din transformarea Cercului ieşean de lectură medicală, în

anul 1834, prin eforturile lui Iacob Czihak şi ale lui Mihai Zotta,

protomedicul Moldovei. În cadrul Societăţii, I. Czihak – fondatorul

ei – tipăreşte în 1897 în româneşte cu litere chirilice) la Iaşi „Istoria

naturală întâia oară în limba română”, aceasta fiind cea dintâi

lucrare românească tipărită, de ştiinţe naturale.

În 1836 la Regensburg, în revista germană „Flora oder

allegemeine Zeitung”, i. Czihak publică sub titlul „Florae Moldoviae

species” o listă nominală în limba latină cuprinzând 1116 specii de

43

plante, valorificând cercetările sale botanice efectuate împreună cu

farmacistul I. Szabo pe teritoriul Moldovei. Tot în colaborare, ei

publică în 1863 în revista „Flora” din Regensburg - „Despre

plantele medicinale ce se întrebuinţează la poporul român la

boalele animalelor şi vitelor”, lucrare care cuprinde şi numeroase

referiri la plantele medicinale întrebuinţate de poporul român în

tratamentul bolilor.

Pentru reconstituirea tabloului cuprinzând remediile folosite

de poporul nostru în prima jumătate a veacului trecut, sunt de

mare folos lucrările lui Constantin Vârnav (1806-1877), iniţiatorul

publicaţiei „Povăţuitorul sănătăţii şi al economiei, foaie periodică

pentru poporul românesc”, cea dintâi revistă de popularizare a

ştiinţelor la noi în ţară.

Însăşi diversitatea sa inaugurată „Elemente de fiziografie a

Moldovei” pentru obţinerea diplomei de doctor în medicină,

susţinută la Universitatea din Pesta în 1836 – cea dintâi diplomă a

unui medic moldovean – constituie o încercare de descriere a

elementelor naturii Moldovei. Pe lângă tabloul vast al geografiei,

climatologiei, etnografiei, igienei şi medicinii populare din Moldova,

Vârnav prezintă şi o listă a remediilor terapeutice folosite în

această regiune a ţării: decoct de rostopască sau terci de ceapă,

zdrobit cu miere în oftalmologie; decoct de rămurele de Pyrus

malus dulcis (păr) – în scorbut; Tussilago farfara (podbal) – în tuse

măgărească; ca medicamente pectorale (în boli de piept):

lumânarea domnului, morcovul, păpădia, bozul, brusturul, fragii şi

căpşunile, nalba mare etc.; foi de tutun unse cu miere (extern) la

cei cu pleurită (junghi). Se încerca vindecarea colicilor cu spirt de

Semen Anisi (anison), Verba Rutas (rută), Centaurea minor

(potroască), Mentha officinalis (mentă), Thymus vulgaria (cimbru

44

de câmp), Chelidonium majus (rostopască). În abcesele torpide se

stimulează colectarea cu ajutorul cepei coapte; ulceraţile supurate

se tratează prin aplicarea de cataplasme cu decoct de Alchemillia

vulgaris (creţişor) sau cu frunze triturate de limba-câinelui, alţii cu

frunze de plantago media (pleşcaiţă). La suferinzii de febră acută

se dă ca băutură decoct de Vitis idaca (iarbă-mare), iar în febră

intermitentă se prescria apă distilată de Pulsatilla nigricantis

(dediţei) „dată în doză atât de puternică încât să producă vărsături.

Opera lui C. Vârnav constituie o valoroasă trecere în revistă

a folclorului românesc şi în acelaşi timp un preţios document

consacrat etnoiatriei şi etnofitoterapiei româneşti din trecut.

Bogăţia şi importanţa datelor etnobotanice pentru studiul

formării şi dezvoltării culturi populare româneşti a fost evidenţiată

şi de Simion Manginca în articolul „De însemnătatea botanicii

româneşti” publicat în Familia, an X (1874), nr. 44-48, Oradea. O

atenţie deosebită le-a acordat B.P. Haşdeu când a întocmit

„Programa pentru adunarea datelor privitoare la limba română ”

(1884). Răspunsurile trimise din cele peste 700 de localităţi

întocmite de cei mai zeloşi cărturari ai satelor din acea vreme,

constituie fondul de bază în studierea culturii populare, aceasta

referindu-se la toate fenomenele ei, începând cu ocupaţiile şi

încheind cu mitologia populară.

Parcurgând răspunsurile la cele 206 întrebări ne dăm

seama că ele au fost principala sursă de informare şi îndrumare

pentru investigaţiile ulterioare în vederea elaborării valoroaselor

lucrări asupra obiceiurilor poporului român şi asupra celor legate

de viaţa de toate zilele, în care „plantele erau auxiliare importante”.

Interesul pentru utilizarea plantelor, a determinat în 1892,

instituirea concursului cu tema „Botanica populară română, din

45

punct de vedere al credinţelor, datinilor şi literaturii populare”, iar în

1897 a concursului cu tema „ Cromatica poporului român” de către

Societatea de Ştiinţe, la care s-au primit 74 de memorii-răspuns,

din care s-au publicat 6.

S-au adunat astfel date ample asupra plantelor comune şi

medicinale, mai frecvent utilizate ca remedii naturale de către

ţăranul român şi la fel de frecvent întrebuinţate în practici majore,

farmece şi vrăji.

Numărul leacurilor vegetale, folosite în medicina populară

românească a fost mare. Din cele 876 de specii utile, aproape

toate au fost folosite sub o formă sau alta şi în medicina populară.

Atunci când apărea boala, vindecarea ei era o problemă

existenţială. Unde să se ducă cei mai năpăstuiţi de ea, atunci când

nu erau nici medici nici farmacii? Se duceau la femei meştere ale

căror cunoştinţe se bazau pe practici tradiţionale milenare,

transmise din generaţie în generaţie, nu învăţate din cărţi de

„doftorii” şi plante medicinale. În fiecare sat erau 2-3 bătrâne, la

care se apela atunci când starea bolnavului nu se ameliora în

urma leacurilor obişnuite. Acestea ştiau leacuri pentru toate bolile.

Unele cunoşteau zeci, altele sute de specii, cum a fost

Sânziana Simonesc din Clopotiva, Ioana Stoienoaie din Nereju,

etc.

În spijinul activităţii de valorificare a plantelor medicinale

indigene au stat într-o oarecare măsură diferitele studii publicate

sub formă de articole, broşuri - „cărţi de doftorii” – la sfârşitul

secolului trecut şi în primele decenii ale acestui secol.

În 1899, farmacistul d. Bartolomeu scria despre „Plantele

oficinale ce cresc în România” enumerând speciile care erau

dictate de Farmacopeea română. Patru ani mai târziu, el publică în

46

câteva numere consecutive ale „Revistei Farmaciei” articole cu

privire la „Plantele ce servesc ca substanţe curative populaţiunii

rurale din România”.

În 1901. D Bartolomeu şi Şt. Bartolomeu publicau:

„cunoaşterea plantelor cu aplicaţiuni la medicina populară. Plantele

ce pot folosi sătenilor pentru căutarea sănătăţii” – Bucureşti,

Institutul Grafic Eminescu; lucrarea în a cărei introducere p. III,

autorii notau: „plante ce pot folosi săteanului, cresc şi împodobesc

livezile şi câmpiile ţării noastre, strângându-le, uscându-le şi

conservându-le le-ar avea întotdeauna la îndemână pentru

trebuinţele sale, nemaifiind silit de multe ori pentru cazuri uşoare

de boală să alerge la cine ştie ce depărtări pentru a-ţi procura

puţină izmă, floare de tei, muşeţel etc. ca să facă ceaiul necesar

pentru femeia lui ce este bolnavă sau copiii lui ce tuşesc”.

Referitor la practicarea medicinei empirice, (prin utilizarea

de plante medicinale) de către „babe iscusite”, în aceiaşi lucrare,

autorii mai nou notau în prefaţă:„încă demult plantele au servit

săteanului ca mijloc de vindecare a bolilor, dar se cunoşteau şi

întrebuinţau numai de nişte babe iscusite, care le administrau atât

intern cât şi extern, însoţindu-le întotdeauna de nişte cuvinte

aproape neînţelese numite descântece”. Cu mijlocul acesta ele

atrăgeau mulţimea suferindă şi în schimbul numai a unui păhăruţ

de rachiu, le dădeau poveţe cum să culeagă cutare buruiană, cum

să o plămădească şi cum să o bea în cutare zi de lună nouă”.

Un pasionat cercetător al fitoterapiei româneşti de la

începutul secolului XX, a fost şi Stanciu Victor, cel care a publicat

la Arad în 1916, broşura „Plantele de leac”. Trebuie reţinut ceea ce

ne mărturiseşte autorul în introducere:„când a apărut primul articol

despre plantele de leac, am primit de la un doctor următoarea

47

ştire: Am cetit ce-ai scris despre plantele de leac. D-ta vrei să

vindeci cu buruieni bolile pe care de multe ori nici medicii nu le

cunosc; prin aceasta îndemni ţăranii noştri care abia acum s-au

obişnuit să recurgă la ajutor medical, să se sustragă de la

binefacerile ştiinţei medicale”. Oare aceasta să fi fost atitudinea

oamenilor de ştiinţă faţă de studiile etnoiatrice şi etnobotanice? Se

pare că nu …

Răspunsul pe care îl dă însuşi autorul mi se pare relevant în

ceea ce priveşte atitudinea omului de ştiinţă, vizavi de un domeniu

– terapia cu plante medicinale – care în decursul secolelor trecuse

cu brio „proba aspră a timpului”: „nu voiam şi nici acum nu vreau

să spun cum se „vindecă bolile cu buruieni” şi nici „să îndemn

ţăranii noştri să se sustragă de la binefacerile ştiinţei medicale”,

dar „importanţa plantelor de leac nu se poate nega; ele pot aduce

– dacă ar fi cultivate sau colectate raţional – bunăstarea ţinuturilor

în care astăzi zac nefolosite. O mare parte a medicamentelor sunt

extracte ale plantelor; medicamentele sunt scumpe; plantele

medicinale se plătesc bine, dar în punga sătenilor noştri nu intră

nici un ban de pe plantele de leac. Doresc deci să dau un îndemn

pentru cunoaşterea şi valorificarea plantelor medicinale şi pentru

îndrăgirea plantelor în general. Căci nu va putea trece nimeni

indiferent pe lângă buruienile care au puteri nebănuite şi care

pentru cei pricepuţi, prezintă o valoare ce aşteaptă să fie ridicată”.

Studiind literatura existentă şi în baza datelor culese în

judeţul Sibiu, dr. Stanciu Virgil îşi elaborează teza de doctorat în

noiembrie 1933 „Comparaţie între întrebuinţarea populară şi cea

oficinală a câtorva plante folosite în medicina populară

românească” sub îndrumarea prof. Valeriu L. Bologa, lucrare ce

cuprinde 41 de plante medicinale oficinale „pe care le foloseşte şi

48

ţăranul român în medicina casnică”. Autorul a stabilit că principiile

active din aceste plante confirmă virtuţile lor medicale (presupuse

de vindecătorii populari) iar „principalele indicaţii ştiinţifice sunt

identice sau foarte asemănătoare cu indicaţiile medicinii populare,

deci valoarea real terapeutică a acestor plante există”. Dintre

plantele medicinale studiate de dr. Stanciu Virgil menţionez: afinul,

arnica, busuiocul, brusturul, ceapa, coacăza, fraga, iarba lui Tatin,

izma bună, macul, murul, odoleanul, podbalul etc., toate acestea

fiind citate şi în „Istoria naturală medicală a poporului român” a lui

N. Leon, care a folosit-o de altfel drept punct de plecare al

studiului.

N. Leon în cunoscuta sa lucrare „Istoria naturală medicală a

poporului român” – publicată în Analele Academiei Române, seria

II, tomul XXV, Mem. Secţiunii Ştiinţifice Bucureşti, 1903, pag. 1-

160, are meritul de a desprinde din vastul domeniu al medicinei

populare, plantele medicinale. Lucrarea lui N. Leon reprezintă cel

dintâi studiu ştiinţific de ansamblu asupra medicinei populare din

ţara noastră (lucrare pe care am consolidat-o în original).

În cercetările sale, Leon a fost îndemnat şi de valoarea

etnografică a acestor date, dar mai ales de convingerea că

medicina populară, îndeosebi cea a plantelor medicinale, cuprinde

multe resurse încă nevalorificate.

În afară de aceasta N. Leon a urmărit combaterea

misticismului, a credinţelor în supranatural, care favorizau proasta

stare sanitară a ţărănimii. În „Amintirile” sale, el scrie: „La ce

servesc progresele medicinii şi ale igienei când babele şi vracii se

bucură la ţară de mai mare încredere decât medicii?”

Deşi nu era medic, Leon alcătuieşte un repertoriu de numiri

vulgare ale bolilor clasând în dreptul lor şi principalele tratamente

49

populare folosite în diferite regiuni; un „apendice farmacologic”

arată modul de preparare în popor a diferitelor forme

medicamentoase. Funcţionând mai mulţi ani ca inspector al

învăţământului particular Leon a călătorit prin toată ţara şi cu acest

prilej el a aflat din chiar gura poporului sau prin intermediul altor

persoane cea mai mare parte din datele semnalate în lucrarea sa,

care are astfel un caracter original. Se adaugă faptul că el a

verificat personal plantele şi animalele folosite ca leacuri

menţionând numai pe acelea de care s-a convins că sunt de uz

curent în popor.

Leon ajunge la concluzia că, deşi credinţele populare

despre virtuţile substanţelor medicamentoase, despre boli în

genere şi despre diagnosticul lor sunt bizare şi adesea

primejdioase trebuie totuşi reţinute o serie de plante medicinale cu

virtuţi certe; oamenii de ştiinţă sunt datori să cerceteze acest

domeniu, în care „suntem încredinţaţi că există încă multe plante

poporale, cu care dacă s-ar experimenta, ar ajunge şi ele să ocupe

un loc în terapia ştiinţifică”.

În studiul lui Nicolae Leon găsim primul inventar ştiinţific

alcătuit al leacurilor populare. Sunt descrise în ordinea alfabetică a

denumirilor populare din diferite părţi ale ţării, un număr de 273

plante; la fiecare se adaugă denumirea ştiinţifică şi detalii de

habitat şi de staţie, fiind totodată notat cu grijă modul de

administrare în regiunile de unde au fost culese. Parafrazându-l pe

Joszef Benko când a scris în Maygar Konyvhaz că „Românul

cunoasce prea bine plantele, întrecând pe alte naţiuni întru

folosirea lor spre binele său”. N. Leon arată că „printre

numeroasele plante cu întrebuinţări medicinale fantastice, sunt şi

50

multe ale căror virtuţi sunt necunoscute de terapeutică”. El

menţionează, astfel „câteva mai principale”:

- modificator al inimii: degetarul sau ţâţa-oii;

- diuretic: spicul şi mătasea de porumb, holera, pătrunjelul,

decoctul de cozi de cireşe, strugura ursului;

- antispasmotic: odoleanul;

- purgativ: cruşănul, trepădătoarea;

- emanagog: ruta, şofranul;

- vomitiv: pochivnicul;

- emolient: inul;

- febrifug: fierea pământului, ţintaura, pelinul, păpădia,

cicoarea;

- vulnerar. Pojarniţa, pătlagina;

- sudorific: socul, bozul, leuşteanul;

- vermigug: usturoiul, vetricea.

Plecând de la constatarea că: „poporul cunoaşte pe nume

atâtea plante medicinale, ştie unde să le găsească, când să le

recolteze şi cum să le întrebuinţeze” N. Leon, este încredinţat că

„aceste consideraţiuni sunt suficiente pentru a atrage atenţiunea

oamenilor de ştiinţă asupra medicinei noastre populare şi în

special asupra plantelor noastre medicinale”. În alcătuirea lucrării,

N. Leon a consultat o serie de tipărituri şi articole pe care aş dori

să le menţionez întrucât ele dau indicaţii precise cu privire la

studiile de etnoiatrie şi etnofitoterapie: de la sfârşitul secolului al

XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

- Bartolomeu D. „Plantele ce servesc ca substanţe

curative poporaţiunii rurale”. „Revista Sanitară Militară”, Bucureşti;

- Brândză Dr. D. „Limba botanică a poporului român”,

„Columna lui Traian”, anul 1882;

51

- Brândză Dr. D. Prodromul Florei române. Tipografia

Academiei Române, Bucureşti 1879-1883;

- Crăiniceanu C. „De ale medicinei poporale” - „Familia”,

anul XXIX, 1893;

- Crăsescu Victor, Contribuţiuni la studiul pediatriei

poporale, Teză pentru doctorat în medicină l chirurgie, Bucureşti,

1895;

- Ionescu Gion – Doftoricescul meşteşug în trecutul ţărilor

omâne. Conferinţă ţinută la Ateneul din Bucureşti, Socec, 1892;

- Leon N. – Câteva observaţiuni asupra medicinei

poporului român „Convorbiri literare”, anul 1901;

- Marian S. Fl. – Botanica poporală română. „Albina

Carpaţilor”, Sibiu, an I, 1897;

- Panţu, Zacharia C. – Vocabular botanic, Bucureşti, 1902.

Mă voi referi în câteva cuvinte, la ultima dintre lucrările

citate, deoarece majoritatea specialiştilor sunt de acord în a

aprecia acest Vocabular botanic, drept una dintre cele mai

populare şi mai complete lucrări (cu referiri la plantele medicinale),

tipărită la începutul acestui secol (lucrarea am consultat-o în

original).

Botanistul Zacharia C. Panţu, conservator al Institutului

botanic din Bucureşti, a adus contribuţii valoroase în domeniul

fitoterapiei, cea mai importantă creaţie a sa fiind lucrarea

„Vocabular botanic cuprinzând numirile ştiinţifice şi populare ale

plantelor” apărută în 1902 şi apoi în forma consacrată „Plantele

cunoscute de poporul român. Vocabular botanic cuprinzând

numirile române, franceze, germane şi ştiinţifice” în 1906, fiind

retipărită în 1929.

52

Lucrarea reprezintă o interesantă sinteză de folclor

etnobotanic din ţara noastră, fiind alcătuită în baza unor studii

migăloase de ani de zile asupra florei din România. Faţă de prima

ediţie (1906) care cuprinde 3600 de denumiri populare de plante

(referindu-se la aproape 1600 de specii de plante din ţara noastră),

ediţia din 1929 adaugă 1050 de denumiri populare noi.

Făcând o trecere în revistă a lucrării în original (1902) am

găsit un număr de 26 de plante cărora le sunt menţionate virtuţile

terapeutice şi modul cum folosea poporul român aceste plante.

Dintre ele voi aminti câteva:

- coada-şoricelului: „infuziunea făcută cu inflorescenţa

acestei plante este întrebuinţată de poporul nostru pentru tuse,

pentru poftă de mâncare şi pentru curăţirea sângelui. În Banat se

vindecă cu această plantă alunele de pe faţa oamenilor” (pag. 1);

- praz: „pentru durere de urechi poporul coace praz şi

stoarce zeama în urechi” (pag. 2);

- nalbă-mare: „florile şi rădăcina sub formă de infuziune

sunt întrebuinţate pentru tuse şi durere de gât” (pag. 2);

- arnica: „poporul întrebuinţează această plantă pentru

vindecarea rănilor”;

- pelinul: „pelinul plămădit în rachiu se bea dimineaţa

pentru poftă de mâncare şi îndreptarea stomacului. Cu zeama de

pelin fiert se spală rănile etc.” (pag. 5);

- piperul lupului: „rădăcinile se fierb şi se bea contra tusei

şi a secărei puterilor trupeşti şi pentru rurei de stomac. Această

plantă tăiată mărunt se întrebuinţează în unele localităţi şi contra

scrofulelor” (pag. 5);

- crucea-voinicului: „după credinţa românului din Banat,

frunza acestei plante este bună să se lege cu ea la tăieturi şi

53

vătămături. Rădăcina, dar nu multă se fierbe în rachiu curat

împreună cu alte rădăcini de plante (tătăneasă, pătlagină, muşeţel,

cucuruz de brad, roşcove, zahăr) şi aşa fierte să se bea pentru

tuse grea dimineaţa, la amiezi şi seara câte un pahar. Cu această

buruiană poporul vindecă şi negii” (pag. 1);

- corn: „fructele numite coarne se fierb şi zeama se bea

pentru diaree” (pag. 12);

- gutui: „cu sâmburii de gutuie se face ceai care se bea

pentru tuse i răguşeală” (pag. 13);

- laptele cucului: „cu laptele ce iese când rupi această

plantă, vindecă poporul nostru negii şi pecinginea” (pag. 16);

- măselariţă: „această plantă foarte veninoasă este

întrebuinţată de popor pentru durere de măsele” (pag. 21);

- sunătoare:

- „floarea acestei plante, plămădită în rachiu este bună

pentru răni şi pentru diaree, iar pusă în untdelemn este bună

pentru arsuri şi alte răni” (pag. 21);

- ştevie: „cu sucul acestei plante vindecă poporul nostru

bubele” (pag. 41);

- urechelniţă: „cu sucul acestei plante vindecă poporul

nostru durerea de urechi” etc.

cartea lui Zacharia Panţu a primit aprecieri elogioase din

partea multor specialişti din ţară şi de peste hotare: Dimitrie

Grecescu, S. P. Radian, Aurel Scurtu, F. Pax şi chiar Titu

Maiorescu care a subliniat importanţa ei la alcătuirea Dicţionarului

Academiei Române.

Din punct de vedere al orientării terapeutice începutul

secolului al XX-lea a fost favorabil pe plan mondial acordării unei

atenţii deosebite plantelor medicinale şi aromatice, ca surse

54

valoroase de medicamente. În timpul primului război mondial una

din măsurile luate pentru completarea necesarului de

medicamente destinat populaţiei civile dar şi armatei a fost

utilizarea plantelor medicinale. Aşa se explică de ce doctorul T. I.

Teodoru, medicul primar al judeţului Fălciu acea să întocmească

un „Tablou de plante ce se pot întrebuinţa pentru lecuirea sau

alinarea boalelor” însumând 41 de plante medicinale, însoţit de

sfaturi menite să atragă atenţia asupra modului raţional de

culegere a acestora şi de pregătire a lor mai ales sub formă de

infuzii. Acest tablou a fost tipărit pe foi volante de mari proporţii (80

X 50 cm) şi în număr mare, destinate a fi afişate.

Din lectura textului acestui Tablou de plante constatăm că

unii termeni medicali sunt transpuşi în vorbirea populară, pe

înţelesul unui cerc cât mai larg de cititori şi viitori beneficiari. De

pildă, se vorbeşte despre „durerea de pântece”, „slăbirea

stomacului”, „lenevirea stomacului”, „pornirea udului”, „înţepeniri

ale încheieturilor”, „curăţirea sângelui”; iar pentru desemnarea

bolilor sunt folosiţi termeni populari:

- „trânji” pentru hemoroizi, „gălbinare” pentru icter,

„treapăd” pentru diaree, „aprindere la plămâni” pentru pneumonie,

„dropică” pentru ascită etc.

Totodată trebuie arătat că în Tablou abundă denumirile

populare ale plantelor medicinale, întâlnindu-se denumiri cu

caracter mai degrabă regional, precum pojarniţă în loc de

sunătoare sau popuşoi în loc de porumb. Dintre „plantele ce se pot

întrebuinţa pentru lecuirea sau alinarea bolilor” menţionez:

anasonul - „bun contra durerilor de pântece etc”; brusturul - „curăţă

sângele, porneşte udul şi face să asude omul”; cicoarea - „face

poftă de mâncare, linişteşte nervii, bună şi în gălbenare”; ciuboţica-

55

cucului - „bună contra ameţelii, durerilor de cap, mâini şi picioare,

greutăţi în piept”; podbal - „bun contra tusei”; tătăneasă - „bună

contra răcelilor la plămâni, a diareei şi a ieşirii afară cu sânge” etc.

Din cele arătate mai sus reiese că aceste foi volante, au

reprezentat o măsură eficace în acţiunea de combatere a

morbidităţii mult crescute în condiţiile marilor lipsuri de

medicamente din timpul războiului; Tabloul de plante fiind şi un

document istoric important la dosarul valorificării plantelor noastre

medicinale.

Referiri la practica fitoterapiei, vom întâlni tot mai frecvent în

anii care succed primul război mondial. În 1925, Aurel Borşianu

publică în revista „Comoara satelor”, un articol intitulat „Medicina

poporală”, care cuprinde „leacuri” indicate în tratamentul unor

afecţiuni frecvent întâlnite în practica medicală. Sunt menţionate o

serie de plante medicinale, majoritatea fiind folosite în amestecuri.

Astfel:

- pentru tuse: „se fierbe floarea de soc uscată cu cornişor

(roşcove) şi smochină. Zeama aceasta îndulcită cu zahăr se bea şi

tusea se potoleşte – Deda, Mureş”;

- pentru înţepătură: „se zdrobeşte sâmburi de bostan şi se

amestecă cu făină de grâu. Se face din acest amestec un aluat

care se pune pe rană. Se leagă apoi rana – Feneş, Covasna”.

Trebuie remarcat faptul că autorul a notat după fiecare din

aceste „leacuri”, locul de unde a fost cules.

În 1935, Vasile Voiculescu publică „un dicţionar de leacuri”,

după cum mărturiseşte încă din „Cuvântul de lămurire”, intitulat

„Toate leacurile la îndemână”. Cartea „ne deprinde cu mânuirea

buruienilor şi florilor de leac, cum şi când trebuiesc folosite, după

felul bolilor şi vârsta bolnavului”.

56

Autorul subliniază importanţa folosirii plantelor în terapie,

mărturisind că: „aceste buruieni de leac apucate din moşi, ne vin

ca o zestre a trecutului, care nu e bine să fie lepădată, înainte de a

fi înlocuită cu ceva mai bun”. El este conştient de proprietăţile

terapeutice ale plantelor medicinale „multe medicamente din

farmacie sunt scoase din plante”), dar şi de importanţa economică

pe care o pot prezenta ele: dacă sătenii ar deprinde să le cultive

ori să le strângă din sălbăticiunile codrilor şi ale câmpului, ei ar

putea face un negoţ frumos, vânzându-le farmaciştilor. Ţara ar

scăpa de un bir pe care-l dăm acum străinătăţii de unde aducem

până şi florile de tei cu care alinăm tusea”.

George Bujoreanu, publică în 1936 „Boli, leacuri şi plante

de leac cunoscute de ţărănimea română” în care dă o listă a

denumirilor de plante româneşti, controlate şi identificate cu

nomenclatura ştiinţifică, arătând şi bolile în care ele pot fi folosite.

Sesizând adevărata valoare a cunoştinţelor etnoiatrice, prof.

V. L. Bologa propune „depistarea şi verificarea ştiinţifică a

elementului real terapeutic în bozgoanele şi leacurile populare,

mult mai bogat decât s-ar crede”.

57

III. PRELUAREA TRADIŢIILOR ÎN VALORIFICAREA

SUPERIOARĂ A PLANTELOR MEDICINALE

ÎN ULTIMELE DECENII

Timp de milenii plantele au jucat un rol preponderent printre

sursele de lecuire. A fost perioada empirică a terapeuticii bazată

pe spiritul de observaţie al omului. Cunoştinţele acumulate s-au

transmis de la o generaţie la alta prin viu grai, apoi şi prin scris,

cărturarii din antichitate şi din evul mediu au adunat aceste

observaţii, completându-le şi comparându-le cu cele provenite de

pe alte meleaguri.

În felul acesta primele cărţi de bunuri de leac sunt

adevărate enciclopedii etnobotanice care reflectă şi cunoştinţele

medicale ale epocii mai ales atunci când autorul a fost medic.

Perioada publicării acestor cărţi coincide la noi cu înfiinţarea

farmaciilor.

Utilizarea empirică a plantelor medicinale a fost urmată ca

şi în alte domenii ale ştiinţelor naturii de etapa experimentală.

Cunoaşterea compoziţiei chimice şi a acţiunilor substanţelor izolate

din plante asupra organismului animalelor de laborator au

transformat caracterul organismului animalelor de laborator într-o

ştiinţă experimentală.

Făcând abstracţie de produsele animaliere, la obârşia

cunoştinţelor farmacognostice, aşezate pe produse de origine

vegetală, numite iniţial „droguri vegetale” 8noţiunea care are azi

diferite alte înţelesuri), stă bineînţeles botanica.

58

Iluştrilor botanişti români D. Brândză, N. Leon, D. Grecescu,

A. Fătu, Z. Panţu, I. Grinţescu, Al. Borza, I. Prodan, Al Buia, R. Zitti

le revin merite nu numai în cercetarea covorului vegetal şi a

structurii plantelor, ci în dezvoltarea cunoştinţelor despre plantele

medicinale. La elucidarea compoziţiei chimice a plantelor au adus

contribuţii deschizătoare de drumuri I. Vintilescu, N. Deleanu, Th.

Solacolu, C.N. Ionescu, Al. Ionescu-Matiu, Elemer Kopp. Toate

aceste cercetări demonstrează că studiul plantelor medicinale se

bazează în aceiaşi măsură pe noţiuni biologice, fitochimice,

farmacologice şi terapeutice.

Trebuie însă subliniat că până la începutul secolului al XX-

lea, plantele medicinale atât la noi cât şi la alte popoare au fost

mai mult folosite pe bază de tradiţie. Odată cu punerea la punct şi

continua perfecţionare a tehnicilor de studiat compoziţia chimică a

plantelor s-a putut stabili că speciile medicale îşi datorează

activitatea terapeutică unor substanţe biosintetizate de ele

denumite principii active sau unor complecşi de principii active cu

proprietăţi sinergice, luând naştere astfel o nouă ramură a ştiinţelor

medicale – fitoterapia, care după cum sublinia academicianul

Moga „alături de fizioterapie, electroterapie, dietetică etc., se

alătură ansamblului de posibilităţi de care dispune în prezent

terapeutica modernă”.

Perfecţionarea continuă a arsenalului de investigaţie

ştiinţifică dă posibilitatea ca studiul plantelor, unele folosite în

medicina empirică, altele nu, să se facă în ultimele decenii pe

scară tot mai largă şi de multe ori să conducă la rezultate nebănuit

de importante, cum s-a întâmplat în ultimele decenii cu Ranwlifia

serpentina, din care s-a izolat rezerpina sau în cazul lui

Cathavanthus vosens (Vinca rosea) ai cărei alcaloizi – vinca,

59

leucoblastina şi leucocristina – se folosesc în tratamentul

leucemiilor şi al bolilor lui Hodgkin.

Aceste cercetări au dat posibilitatea ca terapeutica să

folosească cu succes specii vegetale – fie ca atare, fie principiile

lor active – în combaterea şi prevenirea unei game largi de

maladii.

De asemenea nu trebuie trecut cu vederea că în prezent

unele saponoide şi glicoalcaloizi izolaţi din diverse specii de plante

formează materia primă cea mai convenabilă pentru semisinteza

unor hormoni sexuali şi a unor corticosteroizi.

Privite în ansamblul lor, aceste cercetări efectuate în

ultimele 4 decenii ne explică de ce terapeutica modernă pe lângă

speciile de plante medicinale utilizate timp îndelungat, recurge la

folosirea de noi specii de plante, asistând astfel la o lărgire a

câmpului de aplicatibilitate a fitoterapiei.

În ultimele decenii, depăşind etapa empirică, bazându-ne în

continuare pe cercetări experimentale, progresul fitoterapiei este

condiţionat mai mult ca oricând, pe observaţiile şi evaluările clinice.

Vechiul remediu vegetal sau noua materie primă vegetală va

permite realizarea unui medicament nou, numai în cazul în care

acesta va corespunde cerinţelor terapeutice contemporane.

Remediul sau materia primă nu sunt medicamente.

Medicamentul trebuie să facă faţă unor cercetări din ce în ce mai

pretenţioase; iar dacă nu îndeplineşte condiţiile impuse unui agent

terapeutic de valoare suficient de certă, produsul vegetal poate fi

considerat ca factor dietetic sau ca remediu adjuvant, dat

nicidecum nu va îmbogăţi arsenalul de medicamente.

Cele tri etape istorice schiţate presupun existenţa uneo

materii prime vegetale de interes terapeutic. La noi aceasta

60

provine parţial din flora spontană, parţial din culturi. Pentru flora

spontană pe lângă existenţa monumentalei opere Flora, apărută în

mai multe volume, ne putem mândrii că suntem una din puţinele

ţări din lume în care s-a urmărit şi consemnat răspândirea

principalelor specii de plante medicinale pe tot cuprinsul patriei,

estimându-se totodată cantităţile ce pot fi colectate anual în

diferitele zone.

Această acţiune de cartare (cartografiere) a fost iniţiată şi

coordonată de către Institutul pentru controlul de stat al

medicamentelor şi cercetări farmaceutice. Privind cultura plantelor

medicinale avem de asemenea o prioritate mondială: prima

staţiune de cercetare a plantelor medicinale din lume a fost

înfiinţată de Bla Pter în anul 1904 la Cluj.

La majoritatea speciilor de cultură se cunosc măsuri

agrotehnice, un rol hotărâtor revenind în această privinţă Staţiunii

de cercetare pentru plantele medicinale şi aromatice de la

Fundulea care editează şi revista Herba Romanica.

Materia primă, atât cea din flora spontană cât şi cea

provenită din culturi este asigurată de către trustul Plafar care

întreprinde şi cercetări în vederea realizării de noi ceaiuri

medicinale, de noi produse fitoterapeutice.

Tehnologiile industriale necesare obţinerii de medicamente

vegetale sunt elaborate mai ales la Institutul de cercetări chimico-

farmaceutice din cadrul Institutului central de chimie, iar

tehnologiile sunt aplicate de Întreprinderea de Medicamente

Bucureşti, Întreprinderea Biofarm, Întreprinderea de Antibiotice

Iaşi, Întreprinderea de Medicamente Terapia din Cluj-Napoca,

precum şi de către unităţi de microproducţie.

61

Cercetările ştiinţifice necesare valorificării plantelor

medicinale reprezintă domenii prioritare în cadrul facultăţilor de

medicină generală şi farmacie din Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi şi

Târgu-Mureş, dar şi la facultăţile cu profil biologic, agronomic, silvic

sau chimic.

Există în prezent un potenţial de cercetare şi de valorificare

a plantelor medicinale care ne îndreptăţeşte să considerăm că

ponderea medicamentului fitoterapeutic va creşte în continuare.

Datele empirice folosite de popor şi păstrate de-a lungul

generaţiilor sunt extrem de valoroase deoarece reprezintă un izvor

bogat pentru cercetările medicale şi farmaceutice contemporane.

În cadrul medicinii populare un loc important îl ocupă cunoştinţele

etnobotanice. De multe ori medicina ştiinţifică a apelat la medicina

populară preluând de la aceasta pentru a le aprofunda datele care

s-au dovedit cele mai valoroase. Astfel putem afla cum poporul a

descoperit virtuţile medicale ale multor plante, ca de exemplu, din

importantul dicţionar etnobotanic alcătuit sub conducerea lui

Alexandru Borza (unele plante având chiar numele bolilor pe care

le vindecă) sau din frumoasa scriere de popularizare a doctorului şi

poetului V. Voiculescu „Toate leacurile la îndemână”. Cercetările

etnobotanice, cercetările în cadrul medicinei populare pot fi

considerate drept părţi integrante între etnografia şi fitoterapia

modernă.

Locul plantelor medicinale folosite în medicina populară

comparativ cu locul lor în terapia modernă poate fi diferit.

După acest criteriu ele se grupează astfel:

- plantele care sunt folosite cu acelaşi scop, atât în

medicina populară cât şi în terapia modernă. În această grupă sunt

incluse plantele folosite din impuri vechi care şi—au păstrat

62

importanţa datorită eficacităţii lor 8muşeţelul, coada şoricelului,

sunătoarea, tătăneasa, coada-calului);

- plantele folosite de veacuri şi păstrate în medicina

populară, dar care în terapia modernă nu sunt întrebuinţate

(şopârliţă albă, bobornic);

- plantele care sunt folosite atât în medicina populară cât

şi în medicina modernă, dar cu indicaţii diferite (de exemplu

scoarţa de castan sălbatic care se întrebuinţează sub formă de băi

reumatice, iar în industria de medicamente din seminţele acestei

specii se obţin mai multe medicamente valoroase);

- plante folosite în medicina cultă, care sunt înrudite cu

mai multe specii tradiţionale pentru medicina populară (de exemplu

iarba mare şi unele specii de nula);

- plante întrebuinţate în medicina populară la care încă nu

este cunoscută nici compoziţia chimică şi nici acţiunea

farmacodinamică; reprezintă obiective pentru cercetări viitoare.

Verificarea acţiunii terapeutice a plantelor medicinale

folosite empiric în medicina populară este o sarcină permanentă

atât pentru cercetările farmacologice cât şi pentru industria de

medicamente. Verificarea ştiinţifică a substratului terapeutic real al

remediilor populare din ţara noastră constituie una din preocupările

principale ale cercetărilor experimentale medicale şi farmaceutice.

Cercetarea farmaceutică trebuie să ţină cont de necesitatea

şi posibilităţile medicamentelor de origine vegetală.

În acest scop au fost intensificate atât studiul datelor din

folclorul medical, cât şi cercetările fitochimice şi farmacodinamice

privind plantele medicinale.

63

Culegerea datelor empirice referitoare la folosirea plantelor

medicinale în terapie constituie o sursă de informaţii şi sugestii în

obţinerea medicamentelor de origine vegetală.

În acest scop colectivele de cercetare din toate centrele

universitare din ţară se străduiesc să studieze cât mai aprofundat

datele furnizate de medicina populară, verificând experimental în

condiţii de laborator, acţiunea farmacodinamică a unor remedii

vegetale, contribuind astfel la o mai bună cunoaştere a plantelor

medicinale sub toate aspectele.

În aceste cercetări prelucrarea ştiinţifică a datelor se face în

patru etape:

1. Culegerea datelor empirice din folclorul medical

O astfel de activitate se întreprinde şi în prezent cu

deosebită atenţie de mai multe colective de cercetători, aproape

pe tot teritoriul ţării. Aşa de exemplu s-au strâns date din Valea

Trotuşului (G. Racz, G. Hollo), din Valea Arieşului (G. Racz), din

alea Târnavei (A. Kacsc, C. Csedo), din judeţele Harghita şi

Covasna (G. Racz, C. Csedo), din judeţul Gorj (Lia Sommer), din

jurul oraşului Fălticeni (Maria Retezeanu), din jurul oraşului Huşi

(Şt. G. şi Ecaterina Ciulei), din judeţul Maramureş (Al. G. Petca),

din Valea Sebeşului (Gh. Pavelescu), din jurul comunei Pojorâta

(G. Iliaş, G. Racz), din judeţul Brăila (P. Serafimov) etc.

Trebuie amintită aici şi elaborarea „Dicţionarului

etnobotanic” de Alexandru Borza şi a „Enciclopediei de

etnobotanică românească” de Valer Butură.

64

2. Clasificarea datelor din medicina populară

Înaintea efectuării experienţelor fitochimice şi

farmacodinamice, este necesară sistematizarea datelor empirice

după modul lor de întrebuinţare, după presupusa acţiune

farmacodinamică, precum şi prelucrarea datelor din tratate vechi,

din documente istorice. Cercetările arhivistice din ultimele decenii

au dus la contribuţii noi, de mare importanţă cu privire la folosirea

plantelor medicinale de către popor şi de către medicii şi farmaciştii

de odinioară. Contribuţiile cele mai valoroase în acest domeniu au

fost aduse de profesorul V. L. Bologa, promotorul valorificării

ştiinţifice a medicinei populare; profesorul I. Spielman ce a elaborat

lucrări consacrate culegerii de informaţii etnoiatrice şi aprecierii

valorii terapeutice a remediilor populare; iar în prezent lucrările

profesorului G. Racz privind valoarea terapeutică a unor remedii

vegetale folosite în medicina românească sunt de mare valoare.

3. Experienţele farmacologice şi farmacodinamice

Ele constituie etapa superioară a cercetărilor privind

plantele medicinale. Verificarea ştiinţifică a substratului terapeutic

real al remediilor populare din ţară constituie una din preocupările

principale ale cercetărilor medicale şi farmaceutice.

Rezultatele la care s-a ajuns în acest domeniu au permis

punerea în evidenţă a acţiunii farmacodinamice a plantelor

medicinale întrebuinţate de popor. Sunt cunoscute o serie de

metode farmacodinamice cu care se poate urmări presupusa

acţiune antimicrobiană, antimicotică, antihelmintică a plantelor

65

medicinale, precum şi acţiunea hipotensivă şi sedativă, diuretică şi

saluretică, colagenă şi coleretică sau antiinflamatoare,

antiulceroasă, respectiv metode cu care se poate urmări

prevenirea litogenezei renale.

În ultimele decenii au apărut o serie de lucrări ştiinţifice care

confirmă acţiunea terapeutică a plantelor medicinale folosite la noi

în medicina populară.

4. Obţinerea de noi medicamente de origine vegetală

La acest obiectiv s-a ajuns cu ajutorul cercetărilor moderne,

dar bazate pe datele empirice din medicina populară. În

terapeutica contemporană sunt introduse tot mai frecvent

medicamente valoroase de origine vegetală.

În cele ce urmează vom prezenta câteva exemple privind

rezultatele cercetărilor farmacodinamice cu ajutorul cărora s-a

putut confirma eficacitatea plantelor utilizate în medicina populară.

Plante medicinale cu acţiune antimicrobiană

Pentru tratamentul diferitelor afecţiuni gastrointestinale, ca

diareea şi dizenteria, în medicina populară se foloseşte o gamă

largă de produse vegetale. Între acestea sunt unele cărora s-a

reuşit a le dovedi acţiunea antibiotică faţă de germenii patogeni

care sunt cauza acestor boli.

În urmă cu trei decenii a fost confirmată acţiunea antibiotică

a extractelor obţinute din fructele măcrişului de câmp faţă de

microorganismele patogene, fără să influenţeze microflora normală

a intestinului (L. Adam – 1957).

66

În multe localităţi din jurul oraşului Mediaş părţile aeriene

ale plantei numită de localnici iarba şarpelui sunt utilizate în

tratamentul diferitelor afecţiuni gastrointestinale însoţite de diaree.

Presupusa acţiune antibacteriană a fost studiată şi verificată pe 17

specii de bacterii şi 3 specii de micete. Un efect inhibitor total s-a

observat faţă de enterobacterii, ceea ce explică întrebuinţarea

acestei specii în medicina populară (Maria Peter, G. Racz, M.

Peter – 1968). Luând în considerare cercetările fitochimice care

confirmă prezenţa alcaloizilor în părţile aeriene ale acestei specii,

întrebuinţarea ei trebuie făcută cu atenţie.

Presupusa acţiune antimicrobiană a extractelor obţinute din

diferite specii de Centaurea utilizate în medicina populară în

tratamentul diareelor a fost confirmată experimental (Marioara

Manea – 1968). Cercetările de laborator s-au făcut pe un număr de

15 germeni patogeni, utilizându-se pentru prima oară un amestec

de reprezentanţii genului Centaurea. S-a observat un efect

inhibitorasupra enterobacteriilor. În continuare s-a cercetat această

acţiune utilizându-se 16 specii de Centaurea bine definite

taxonomic, asupra germenilor care au manifestat cea mai mare

sensibilitate. S-a putut conchide că extractele obţinute din părţile

aeriene ale plantelor aparţinând genului Centaurea (albăstrele)

prezintă deosebiri semnificative în funcţie de specie, atât ca

spectru bacterian cât şi ca intensitate.

Gălbăşoara sau dreţea este de mult întrebuinţată în

medicina populară din ţara noastră lucru semnalat şi de B. Pater.

Acţiunea antibiotică a părţilor aeriene ale acestei specii

(Lysimachia nummularis) a fost confirmată experimental (G. Racz,

I. Fiizi, L. Domokos – 1965). În cazul extractelor obţinute din

această specie s-a înregistrat un spectru larg antibiotic, inhibând

67

dezvoltarea a 13 microorganisme din totalul de 17 studiate. O

inhibiţie totală a fost semnalată faţă de germenii patogeni de tip

stafilococ şi streptococ. Rezultatele acestor experienţe de

laborator sunt valorificate de Întreprinderea Cosmetică „Farmec”

din Cluj-Napoca, prin obţinerea diferitelor preparate cosmetice

purtând numele de „Magnolia”.

Afecţiunile pulmonare de natură tuberculoasă cunosc de

asemenea o bogată medicaţie empirică de origine vegetală. Astfel,

părţile aeriene ale turiţei mare, de mult întrebuinţată de popor în

tratamentul afecţiunilor pulmonare, în experienţele de laborator şi-

au confirmat acţiunea asupra microbacteriilor (Maria U. Peter, G.

Racz, M. Peter – 1964). Rezultatul a fost remarcabil şi în cazul

tulpinilor de microbacterii rezistente faţă de streptomicină şi PAS.

Poala albă (leucoreea), afecţiune ginecologică frecventă,

cunoaşte şi ea o variată medicaţie empirică de origine vegetală.

Pornindu-se de la constatarea că în majoritatea cazurilor

leucoreea este rezultatul infecţiei cu protozoarul flagelat

Trichomonas vaginalis, a fost urmărită presupusa acţiune

trichomonacidă a 35 de produse vegetale, folosite în diferite părţi

ale ţării, îndeosebi în Moldova şi în Munţii Apuseni. Din totalul

produselor experimentale, marea majoritate – 20 din 35 – s-au

dovedit a fi ineficiente. La altele s-a putut observa o imobilizare

parţială a protozoarului, iar la 5 produse s-a observat o acţiune

deosebit de puternică.

Dintre acestea, florile arbustului cunoscut sub denumirea de

iasomie exercită acţiunea cea mai puternică şi rapidă, chiar şi în

comparaţie cu medicamentele sintetice folosite în acest scop (G.

Racz, B. Fazekaş – 1963). Sub acţiunea extractelor apoase ale

florilor de iasomie protozoarul este complet distrus prin liza totală,

68

spre deosebire de substanţele de referinţă utilizate, care

acţionează prin imobilizarea şi fixarea agentului patogen. Aplicarea

în practica ginecologică a preparatului obţinut din iasomie a dat

rezultate clinice pe deplin mulţumitoare.

În medicina populară găsim multe date referitoare la

tratamentul helmintiazelor. În acest scop se folosesc o serie de

remedii vegetale. În sudul Banatului (în jurul oraşului Orşova şi

Moldova Nouă) inflorescenţele unei specii numită Achillea

crithminfolia sunt întrebuinţate pentru tratarea copiilor infestaţi cu

limbrici. Această plantă este un element floristic caracteristic văii

Dunării. Ea este foarte asemănătoare cu coada şoricelului

(Achillea millefolium) specie comună pretutindeni în flora noastră

spontană. Localnicii deosebesc cu uşurinţă cele două plante

bazându-se mai ales pe gustul dulce al inflorescenţei primei specii,

gust care lipseşte la cea din urmă. Acţiunea extractelor de Achillea

crithmifolia asupra nematozilor de tip Cxyuris şi Ascaris a fost

confirmată în comparaţie cu hexilrezorcină, medicamentul folosit în

tratamentul helmintiazelor (E. Racz, Kotbila, B. Fazekaş -–1964).

Spre deosebire de majoritatea medicamentelor utilizate în

tratamentul helmintiazelor, extractele din specia amintită nu sunt

toxice.

În continuare a fost verificată presupusa acţiune

antihelmintică a 14 extracte obţinute din diferite specii cunoscute în

medicina populară drept eficiente în acest domeniu. S-a apelat la

metoda electroascaridiagrafică, cu ajutorul căreia s-a putut

demonstra că numai 4 extracte au avut o acţiune pronunţat

vermicidă (de exemplu frunzele de corn) iar la 7 extracte s-a

observat o acţiune vermifugă (exemplu fructele de coriandru şi

anason).

69

Plante medicinale cu acţiune diuretică

Diureticele sunt larg întrebuinţate în medicina populară din

ţara noastră în diferite boli renale, în unele afecţiuni cardiace,

precum şi în stările febrile însoţite de oligurie. Într-un studiu detaliat

(G. Racz, C. Lazar-Szini – 1964) au fost trecute în revistă

remediile populare utilizate ca diuretice, făcându-se unele

consideraţii asupra valorii lor terapeutice. Au fost identificate 80 de

specii de plante, semnalate de diferiţi autori, ca fiind folosite în

mod empiric pentru presupusele lor însuşiri de stimulare a secreţiei

nazale. O serie de remedii din medicina empirică sunt menţionate

şi în documentele din secolele XVII şi XVIII sau sunt cunoscute şi

la alte popoare. Este de remarcat însă că în medicina populară

românească se folosesc şi unele plante nesemnalate în terapia

empirică din alte ţări, iar unele plante medicinale au întrebuinţări şi

în terapia modernă contemporană.

Astfel, de exemplu rizomul de pir, frunzele de strugurii

ursului, părţile aeriene de coada calului, fructele de ienupăr intră în

compoziţia unor ceaiuri medicinale diuretice furnizate de trustul

„Plafar” sau în compoziţia unor medicamente.

Unele produse vegetale folosite în medicina populară

exercită un efect diuretic acţionând direct asupra secreţiei renale

8fructele de ienupăr, rădăcina de osul iepurelui) sau prezintă o

acţiune spasmolitică (fructele de umbelifere),eficienţă în litiaza

renală.

Frunzele de strugurii ursului nu prezintă acţiune diuretică,

dar exercită un efect antiseptic la nivelul căilor urinare, ceea ce

este foarte bine venit în afecţiunile renale. Principiile active din

70

majoritatea leacurilor populare aparţin grupului uleiurilor volatile, a

saponozidelor şi a flavonozidelor. Trebuie remarcat că între

diureticele populare de origine vegetală nu au fost găsite produse

cu acţiune puternic activă (toxică).

În vederea valorificării acţiunii diuretice a unor remedii

folosite în medicina populară, mulţi cercetători au urmărit şi au

verificat acţiunea diuretică a plantelor limba-mielului şi grâul

potârnichii prin experienţe pe animale (Ghe. Niculescu şi colab. –

1956).

A fost studiată acţiunea diuretică şi saluretică a părţilor

aeriene de zămoşiţă, care sunt folosite numai în unele sate din

judeţul Mureş în tratamentul bolilor de rinichi (Ghe. Teszt, G. Racz

– 1962). În literatura de specialitate nu era menţionată această

utilizare. Prin experienţe pe animale a fost confirmată acţiunea

diuretică şi saluretică a acestei specii şi a fost propusă drept

component al unui nou ceai diuretic (nr. 3), alături de alte produse

vegetale.

Seminţele de pepene verde, cozile de cireşe, mătasea de

porumb sunt de asemenea produse din cele mai larg răspândite în

medicina empirică. La toate aceste trei produse s-a observat

favorizarea excreţiei ionilor de sodiu şi de clor.

Rezultatele obţinute demonstrează posibilitatea utilizării

acestor produse în scopuri terapeutice (Gh. Teszt, G. Racz –

1964) motiv pentru care au fost prevăzute şi în Farmacopeea

Română. În continuare a fost verificată experimental acţiunea

diuretică şi saluretică a mai multor remedii vegetale folosite în

medicina populară (E. Racz, Kotbila, M. Forika, G. Racz – 1965).

Astfel s-a confirmat eficacitatea scoarţei, rădăcinii de alun, a

frunzelor de leuştean, a părţilor aeriene de cinci-degete, a rădăcinii

71

bozului, a rădăcinii de iarba fiarelor, a fructelor de iarbă de ghimpe

(holeră), a frunzelor şi mugurilor de mesteacăn etc. unele plante

menţionate intră în compoziţia „ceaiului diuretic” nr. 2, respectiv

ceaiul antireumatic. Prin experienţe pe animale s-a putut arăta că

indicele diuretic al extractelor apoase obţinute din aceste plante

depăşesc în unele cazuri valorile înregistrate la substanţa de

referinţă (teofilina) şi excreţia de sodiu este mult mărită faţă de

excreţia de potasiu.

Extractele apoase, ceaiurile acestor produse vegetale sunt

indicate şi în litiaza renală. În cazul produselor obţinute „in vitro” s-

a putut confirma eficacitatea lor în litiază (Ghe. Teszt, E. Racz,

Kotbilla, M. Forika, B. Palffy – 1966). S-a studiat de asemenea

efectul sevei de primăvară a mesteacănului asupra calculilor

urinari „in vitro” şi asupra calculozei renale experimentale „in vivo”.

S-a observat un efect dizolvant parţial sau total asupra unora

dintre calculii folosiţi în experienţă (fosfaţi şi carbonaţi); calculii

oxalici şi urici nu s-au dezintegrat.

A fost confirmată acţiunea diuretică şi saluretică a părţilor

aeriene de păpădie (A. Solomon, E. Racz-Kotbilla – 1973). Indicele

diuretic şi saluretic al extractelor apoase din această specie fiind

foarte bun.

S-a urmărit acţiunea diuretică şi saluretică precum şi

acţiunea de prevenire a formării calculilor urinari în cazul rădăcinii

de osul iepurelui, cunoscută şi utilizată în calitate de diuretic. S-a

stabilit influenţa modului de preparare a extractelor apoase

obţinute din această plantă şi s-a observat că efectul cel mai

pronunţat este înregistrat în cazul percolatului apos, obţinându-se

cel al Furosemidului, utilizat ca substanţă de referinţă. În ceea ce

priveşte prevenirea formării calculilor în vezica urinată a

72

şobolanilor, acţiunea a fost cuprinsă între valorile cele mai bune

observate în cazul sucului de rinichi, al medicamentului Rowatinex

şi cele găsite în cazul folosirii sevei de mesteacăn (E. Racz-

Kotbila, E. Gnczi – 1976).

În vederea realizării acestei sarcini au fost create institute

de cercetare, cu secţii de profil, instituţii şi întreprinderi de studiu

complexe pentru valorificarea superioară a plantelor medicinale.

Ca urmare s-au obţinut rezultate remarcabile atât în studiul

complex al acestui sector de bogăţii naturale, cât şi în valorificarea

lui. Dintre acestea în concluzie se pot aminti:

- identificarea plantelor spontane înzestrate cu virtuţi

terapeutice şi precizarea conţinutului lor în principii active în funcţie

de mediul biologic în care cresc;

- s-a stabilit că în flora spontană a ţării noastre există

numeroase specii care au putut înlocui numeroase produse

vegetale de import;

- printr-o acţiune energică de redresare a valorificării

plantelor noastre medicinale s-a realizat pe suprafeţe întinse, de

către PLAFAR, cultivarea extensivă şi sistematizată a numeroase

specii;

- s-a creat şi dezvoltat o industrie naţională

chimiofarmaceutică în care se prelucrează o gamă largă de

produse vegetale în vederea preparării de tincturi, extracte şi

medicamente tipizate;

- pentru prima dată în ţara noastră în această perioadă s-

au izolat în stare pură la scară industrială, numeroase principii

active care altădată se importau, iar în prezent se abordează cu

succes studii de semisinteză având ca moleculă-suport unele din

aceste principii active.

73

Promovarea medicamentului vegetal depinde de gradul de

instrucţie şi educaţie în acest domeniu al celor care sunt chemaţi

să-l prepare şi să-l prescrie, cât şi ale celor care trebuie să-l

folosească.

Încă din primele clase elevii participă la recoltarea plantelor

medicinale şi primesc primele noţiuni despre fitoterapie:

disciplinele biologice din programa învăţământului liceal au

prevăzute capitole speciale de botanică, de recoltare, condiţionare

şi chiar folosire a plantelor medicinale. Pregătirea specialiştilor cu

studii superioare se face în cele patru facultăţi de farmacie din

ţară, dar cursuri speciale de fitoterapie, chiar facultative, nu sunt

încă prevăzute la facultăţile de Medicină Generală.

Faţă de interesul crescând arătat din partea specialiştilor,

dar şi a publicului larg, dispunem de tratate şi monografii

medicinale, dar sunt insuficiente cele de fitoterapie propriu-zisă, în

care plantele medicinale să fie prezentate pe grupe de afecţiuni

care pot beneficia de aportul plantelor medicinale şi a preparatelor

obţinute din acestea.

Din monografiile mai importante în acest domeniu apărute

în ultimele decenii, menţionăm:

Plante medicinale şi aromatice – Colciu Evdochia şi G. Racz,

Editura Academiei, 1962;

Plante medicinale şi aromatice – Laza A. şi Racz G., Editura

Ceres, 1975;

Farmacia naturii – Crăciun F., Bojor, O., Alexandru M., Editura

Ceres, 1976, 1977 vol. I şi II;

Plante medicinale în apărarea sănătăţii – Constantinescu C.,

Recoop, Bucureşti, 1976;

Din reţetarele farmaciei verzi – F. Silva, Editura Ceres, 1975;

74

Plante medicinale – Constantinescu, D., Haţieganu E., Editura

Medicală, 1978;

Enciclopedie de Etnobotanică românească – Valer Butură,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979;

Resurse medicinale în flora României – H. Popescu, Editura

Dacia, 1984;

Terapia naturistă – P. Chirilă, Maria Chirilă, Editura Sport-

Turism, 1985;

Plantele medicinale în prezent – G. Racz şi colab., Editura

Korunk, Cluj-Napoca, 1985, ed. II;

Plantele medicinale în terapeutică – Mocanu Şt., Răducanu D.,

Editura Militară, 1983;

precum şi revistele de profil care publică rezultatele cercetărilor în

domeniul plantelor medicinale de la noi din ţară (Farmacia, Clujul

Medical, Revista Medicală, Viaţa Medicală, Naturae Botanicae,

Herba Romanica şi altele).

75

IV. CERCETĂRI ACTUALE ÎN DOMENIUL FITOTERAPIEI

PERSPECTIVE ALE FITOTERAPIEI

Timp de mai bine de un veac şi anume de la mijlocul

secolului trecut şi până prin deceniul al VII-lea al secolului nostru

s-a creat impresia destul de răspândită că plantele medicinale sunt

nişte „fosile terapeutice”, dintre care unele au persista până în

zilele noastre, dar şi aceste reminiscenţe vor fi treptat înlocuite de

noile produse de sinteză. Realitatea nu a confirmat însă această

previziune, pe de o parte fiindcă la o serie întreagă de

medicamente de origine vegetală nu s-a putut renunţa, pe de altă

parte fiindcă se introduc în terapeutică noi şi noi medicamente

realizate din plante nefolosite până acum. Fitoterapiei –

tratamentului cu produse farmaceutice de origine vegetală – îi

revine azi un rol bine definit în ansamblul terapeuticii

medicamentoase.

Alături de fitoterapie sau mai exact în cadrul acesteia s-a

conturat aromaterapia, termen folosit din anul 1928 pentru

tratamentul cu plante aromatice şi respectiv cu uleiuri volatile sau

cu substanţe din compoziţia lor. Termenul de fitoterapie este

echivoc. El este folosit şi pentru desemnarea utilizării produselor

fitofarmaceutice în protecţia plantelor. Dar confuziile sunt rare în

acest sens.

Mult mai dificilă este desemnarea noţiunii de medicament

fitoterapeutic. Logic ar părea ca acesta să se refere la

medicamentele obţinute din plante. Dar situaţia este mult mai

complicată deoarece:

76

1. Unele substanţe izolate iniţial din plante se obţin azi pe

scară industrială prin sinteză totală (efedrina, papaverina,

lobelina);

2. Unele substanţe vegetale se transformă prin

semisinteză, realizându-se în felul acesta fie compuşi existenţi ca

atare în plante (codeina, ergometrina, vincristina) fie compuşi care

nu se formează în organismul plantelor, dar structura cărora e

asemănătoare cu cea a compuşilor naturali de la care porneşte

sinteza (dionina, dihidro-ergotoxina, N-bufil, scopolamina);

3. Unele substanţe se izolează din materia primă vegetală,

deci prin definiţie ar trebui să fie considerate produse

fitoterapeutice. Totuşi, de obicei nu sunt încadrate în această

categorie (glucoza se obţine din amidonul de grâu sau de cartof;

dextranii sunt metaboliţi ai unui microorganism care se dezvoltă pe

zaharoza obţinută din sfecla de zahăr).

Există în consecinţă două opinii sau două criterii în baza

cărora un medicament este inclus în categoria medicamentelor

fitoterapeutice. În accepţiunea largă a noţiunii, toate

medicamentele realizate din materia primă vegetală cât şi cele ce

conţin substanţe caracteristice unor plante, indiferent de modul lor

de obţinere – prin extracţie – sau prin sinteză – se consideră

produse fitoterapeutice. În sens restrâns, numai ceaiurile

medicinale şi diferitele tipuri de extracte realizate din materie primă

vegetală intră în categoria preparatelor fitoterapeutice.

Am optat pentru prima alternativă: toate substanţele

medicamentoase existente în plante, întreaga gamă de preparate

farmaceutice obţinute din plante sunt produse fitoterapeutice,

primele chiar şi în cazul în care sunt obţinute prin sinteză, acest

77

mod de preparare fiind mai avantajos din punct de vedere

tehnologic sau economic.

Nu putem lua însă în consideraţie numai materia primă din

care se realizează medicamentul. O serie de hormoni steroidici

(corticosteroizii şi derivaţii lor de semisinteză) nu se mai obţin din

glanda suprarenală a animalelor de abator, ci din steroli vegetali.

Ori, dacă ne ghidăm după acest criteriu tehnologic, cortizona şi

compuşii similari ar putea fii incluşi în grupul medicamentelor

fitoterapeutice, ceea ce este lipsit de temei, fiind vorba de compuşi

care ca atare nu se găsesc în plante.

Pentru a afla ponderea produselor fitoterapeutice în

ansamblul arsenalului terapeutic, ne putem orienta după ediţiile

existente ale Farmacopeei Române, care prevăd:

1. Substanţe medicamentoase (produşi chimici);

2. Produse vegetale şi animale

3. Preparate galenice (forme farmaceutice).

Prima categorie reprezintă 52%, cea de-a doua 13% şi

ultima 34%.

În cadrul celor trei categorii, posibilităţilor oferite de

fitoterapie îi revine în total 31,57%.

În nomenclatorul de medicamente al Ministerului Sănătăţii

pentru anul 1982, pe baza căruia s-a editat volumul „Produse

farmaceutice folosite în practica medicală”, figurează 666

specialităţi. În general este foarte greu de apreciat în mod real

ponderea pe care o au diferitele categorii de medicamente în

terapeutică. Dacă luăm ca bază de calcul în mod formal numărul

de medicamente, ne îndepărtăm de realitate, dat fiind că unele

preparate sunt frecvent prescrise iar altele sunt destinate

tratamentului unor boli rare. Cu amendamentele necesare, din cele

78

666 specialităţi industriale aproximativ 80 pot fi produse

fitoterapeutice, reprezentând 13% din numărul total. Dificultatea

unei evaluări reale revine şi mai accentuat în situaţiile în care

acelaşi medicament conţine alături de substanţe vegetale şi

substanţe medicamentoase inexistente în natură.

În acest nomenclator de medicamente: sunt prevăzute 330

substanţe medicamentoase, 55 plante medicinale folosite de obicei

sub formă de ceaiuri medicinale simple, 30 ceaiuri medicinale

compuse şi 87 preparate galenice (1/3 fiind obţinute din plante).

Luând în considerare şi categoriile din urmă, ponderea produselor

fitoterapeutice este mai mare decât cele 13% care rezultă din

calculul anterior referitor la specialităţile industriale.

Este deci evident rolul fitoterapiei căreia îi revine o poziţie

bine definită în terapeutica contemporană, cu toate limitele şi

posibilităţilor ei.

Un principiu care se respectă constant în fitoterapie şi o

face să se deosebească de alopatie este extracţia totală şi nu

folosirea de substanţe active izolate. Această metodă este

benefică prin mai multe tipuri de acţiuni farmacologice:

- prin substituţie, prin aportul unor principii care lipsesc din

organismul bolnav (minerale, vitamine, aminoacizi, lipide, glucide,

proteine);

- prin inhibiţia dezvoltării unor microorganisme patogene

(plante cu efect bactericid sau antiparazitar);

- prin stimularea reactivităţii organismului (componente

infinitezemale din structura unei plante);

- prin efect trofic local (plante cicatrizante);

- prin efectul „contraria” (plante diuretice, tonicardiace,

antalgice etc.);

79

Dacă nu este bine cunoscută, fitoterapia poate da accidente

terapeutice prin plantele toxice.

O dificultate care apare la evaluarea datelor din medicina

populară, dar mai ales cu ocazia introducerii în terapeutică a unor

produse fitoterapeutice, se referă la numărul mare de indicaţii,

uneori fără a se preciza modul de acţiune. Astfel, de exemplu, la

un unguent obţinut dintr-o singură specie sunt înşirate zeci de

acţiuni: pe lângă indicaţia majoră în reumatologie se enumeră o

serie de efecte scontate, foarte diferite (mastopatii, cefalee,

tromboflebite, angină pectorală, eczeme etc.).

Atunci când în fitoterapie apare un mare număr de indicaţii

ne putem gândi la mecanisme sistemice. Astfel, la o serie de

produse vegetale recomandate în oncologie, au apărut poziţii

sceptice în momentul în care s-a constatat că nu prezintă efect

citostatic. Ulterior s-a pus însă în evidenţă un efect

imunostimulator care ar putea permite, cel puţin parţial, explicarea

rezultatelor clinice semnalate (Iscador, Plenisaol).

Mai multe preparate din plante sunt recomandate în

inflamaţii cu localizări diferite, precum şi în procesele degenerative

care apar după un debut cu caracter inflamator. În aceste cazuri

este posibilă existenţa unei acţiuni de captare sau epurare a

radicalilor liberi de oxigen sau de natură exogenă.

S-a dovedit experimental faptul că mai multe produse

vegetale preluate din medicina populară şi utilizate în tratamentul

unor viroze, induc formarea endogenă de interferon. S-au

semnalat de asemenea rezultate privind inhibarea replicării unor

retrovirusuri. Prin administrarea simultană a două produse

fitoterapeutice (Roviral şi Carciviren) s-au relatat rezultate în

80

infecţiile cu HIV, unii pacienţi devenind seronegativi HIV şi

asimptomatici din punct de vedere clinic.

Spre deosebire de remediile utilizate empiric

medicamentele fitoterapeutice, trebuie să fie bine definite sub

raport chimic şi farmacologic. În cazul principiilor active vegetale

folosite ca substanţe medicamentoase unitare, se aplică metodele

uzuale de dozare. Situaţia este mai dificilă atunci când produsul

conţine un număr mai mare de compuşi proveniţi de la o singură

specie sau din asocierea mai multora. La o serie de medicamente

din ultima categorie se dozează conţinutul în alcool (la extracte

alcoolice, respectiv tincturi), în zahăr (la siropuri), dar nu

întotdeauna şi conţinutul în principii active.

Principiile active din plantele medicinale sunt substanţe

chimice farmacologic active, care determină acţiunea terapeutică a

acestor plante. Sunt răspândite uneori în întreaga plantă, alteori se

concentrează numai în anumite organe, repartizare ce are un

interes practic deosebit, de care se ţine seama la recoltarea

plantelor medicinale. Din această cauză părţile de plantă care

acumulează principii active, poartă numele acestui organ: partea

aeriană – herba (sunătoarea – Hypericum perforatum), florile – flos

(muşeţel Chamomillae flos), seminţe – semen (seminţele de

castan sălbatic – Hippocastani semen), rădăcină – radix (rădăcină

de revent – Thei rhizoma), frunze – folium (frunze de mentă –

folium Menthae), părţi ale tulpinii, de exemplu scoarţa – cortex

(scoarţă de cruşin – cortex Frangulae) ş.a.

Cunoaşterea compoziţiei chimice a plantelor medicinale

este importantă pentru stabilirea dozelor terapeutice, pentru

stabilirea relaţiei structură chimică – acţiune biologică, de unde se

pot deduce şi cerceta apoi noi surse de plante cu principii active.

81

Astfel, prezenţa glicozidelor antrachinonice presupune o acţiune

laxativă, purgativă; prezenţa mucilagiilor o acţiune emoliantă, a

saponinelor acţiune expectorantă, a taninurilor acţiune astringentă.

O problemă deosebită ce se pune în faţa fitoterapiei este

aceea a modului în care este mai activă o plantă medicinală:

principiul pur, izolat, amestecurile de substanţe izolate (exemplu. –

alcaloizi) sau extracte (apos, alcoolic, eteric etc.), menţionând c ă

nu există nici un solvent care să extragă toate principiile active.

Astfel, din seminţele de brânduşă de toamnă se izolează

numai unul din alcaloizii pe care-i conţine (colchicina), care se

utilizează la prepararea comprimatelor ce conţin 1 mg colchicină,

indicate în gută; din seminţele de ricin se utilizează uleiul apos

obţinut prin presare la rece ca purgativ, din Savothamus scoparius

(măturice) se utilizează vârfurile ramurilor pentru extragerea

alcaloidului sparteină (sub formă de sulfat de sparteină) utilizat în

tulburări de ritm cardiac.

În cazul capsulelor de mac şi al opiului, care conţin

numeroşi alcaloizi, se procedează la izolarea alcaloizilor conţinuţi,

deoarece fiecare din aceştia au acţiune specifică (morfina –

antialgic, papaverina – antispastic, codeina – antitusiv).

Pentru cele mai multe plante medicinale, mai ales cele care

nu conţin alcaloizi, deci nu sunt puternic active este indicată

utilizarea unui extract (apos sau alcoolic), care extrage o bună

parte din principiile active conţinute şi care are în această formă o

acţiune mai complexă. Aşa de exemplu, în cazul sunătoarei se

extrag flavonoidele, uleiul volatil şi hipericina, toate acestea fiind

considerate principii active.

Un alt exemplu în constituie florile de tei, pentru care este

indicată infuzia conţinând volatil saponine, flavone, mucilagii,

82

leucoantociani, toate contribuind la imprimarea efectului terapeutic:

expectorant, emolient etc. extractul de jaleş de grădină, (salvia

officinalis) prezintă acţiune estrogenă, fără să se fi identificat

principiul activ responsabil în această acţiune; se preferă deci

extractul care în plus este antimicrobian şi antisudorific (datorită

uleiului volatil), stomahic (datorită substanţelor amare), astringent

pentru afecţiuni bucale (datorită taninurilor), uşor coleretic-colagog

(datorită derivaţilor fenil propenici).

Pentru acţiunea hipoglicemiantă nu se cunoaşte cu precizie

care sunt principiile active responsabile de această acţiune, în

cazul produselor Galenas herba, Myrtilli folium, Mori folium,

Phaseeli fructus sine semine, Juglandis folium, Bardanae radix; de

aceea se preferă un extract din amestecul acestor produse. S-a

observat de asemenea, că în afecţiunile hepatobiliare, mentolul

pur este mai puţin activ decât extractul sau infuzia de frunză de

mentă, deoarece acestea din urmă conţin pe lângă mentol şi acizii

colagenic şi cafeic care măresc acţiunea coleretic-colagogă şi

flavone.

Din alcaloizii conţinuţi de Vinca rosea (sascchiu) se

utilizează numai vincaleucoblastina şi vincristina în cazuri de

leucemii la copii şi limfosarcoame, deşi acestea constituie doar o

proporţie foarte redusă din totalul alcaloizilor conţinuţi de plantă. În

cazul muşeţelului efectul cel mai puternic antiinflamator este

obţinut în cazul utilizării ceaiului din flori.

Pentru rădăcina de valeriană efectul sedativ se datorează

atât valepotriaţilor, cât şi uleiului volatil; de aceea se utilizează în

terapeutică extractul de valeriană.

Alteori, izolarea principiului activ nu este rentabilă din punct

de vedere economic, iar pe de altă parte, celelalte substanţe

83

componente în extract nu influenţează acţiunea. Este cazul

tuberculilor de amag (Aconitum), pentru care se foloseşte tinctura

aconiti, foarte activă în doze mici. În cazul frunzelor de digitală se

utilizează atât glicozidele cardiotonice izolate (digoxina –

comprimate din pulberea de frunze, acestea din urmă având în

compoziţia lor şi saponine sterolice, care favorizează absorbţia

glicozidelor cardiotonice.

După izolarea unor substanţe în stare pură şi elucidarea

structurii lor s-a încercat reproducerea acestora prin sinteză. Există

numeroase exemple în acest sens: efedrina, mentolul (din mentă),

papaverină (din opiu) por fi obţinute astăzi şi pe cale de sinteză

chimică acţiunea unora nefiind însă identică cu a celor naturale,

deşi la altele efectul este asemănător.

Cercetările actuale în domeniul fitoterapiei acoperă domenii

vaste din cuprinsul medicinei, de aceea mă voi opri doar la două

exemple de dată recentă, publicate în revistele de specialitate, pe

care le consider de importanţă majoră în reconsiderarea acestei

farmacoterapii.

Diferite specii de Xanthium („iarba de ghimpe”)sau „holeră”

sunt folosite în medicina populară datorită efectului diuretic

(semnalat încă din 1903 de N. Leon şi confirmat experimental de

E. Racz, Kotbila (1965) şi de P. Petcu şi colab. (1982)

constatându-se un efect favorabil în adenomul de prostată.

În terapeutică se foloseşte o soluţie extractivă apoasă

obţinută din părţile aeriene ale diferitelor specii de Xnathium şi

preparatul Adenostop. Acţiunea antiinflamatoare a „ceaiului de

ghimpe” poate fi atribuită prezenţei glicozidelor sitosterolului;

cercetările experimentale şi clinice constatând o scădere a

greutăţii prostatei şi obţinându-se rezultate bune în adenomul de

84

prostată. În urma acestor cercetări s-a introdus în terapeutică

„ceaiul de ghimpe” (PLAFAR) şi s-a realizat produsul

ADENOSTOP picături (I.M.F. Cluj-Napoca – Laboratorul de

microproducţie).

De menţionat că utilizarea empirică a unui decoct de fructe

(„scăiuţă”) ca remediu diuretic, este descrisă şi în medicina

populară a altor ţări (Argentina).

Tratamentul curent al rectocolitei ulcerohemoragică (colita

ulceroasă) se efectuează cu corticoizi ca medicaţie

imunosupresivă şi antiinflamatoare precum şi cu sulfamide

antibacteriene (salazopirină). Numeroase cazuri grave sunt

refractare la tratament. O asociere de infuzii din speciile Oeinum

basilicum (busuioc) şi Polygonum aviculare (troscot) şi vitamina

PP, folosită în câteva cazuri disperate, a dat rezultate salutare şi

fără recidivă 5 ani.

Cercetările farmacodinamice experimentale au fundamentat

ştiinţific aceste indicaţii terapeutice punând în evidenţă acţiunea

hemostatică antiinflamatoare şi antidiareică în cazul troscotului şi

acţiunea antiseptică şi sedativă în cazul busuiocului. Aceste acţiuni

farmacodinamice atestate, precum şi indicaţiile terapeutice

respective verificate de practica medicală populară română,

justifică teoretic şi practic utilizarea celor două specii în rectocolita

ulcerohemoragică, cel puţin pentru tratamentul simptomatic al bolii.

Produsele fitoterapeutice care ne stau la dispoziţie în cadrul

diferitelor clase de medicamente, vor fi prezentate în calitate de

exemple, în vederea asigurării unei priviri de ansamblu asupra

sortimentului actual.

Scopul acestei treceri în revistă fiind prezentarea

posibilităţilor asigurate de fitoterapie nu am insistat asupra

85

contraindicaţiilor, reacţiilor adverse, modul de administrare şi altor

elemente absolut necesare în prescrierea unui tratament de către

medic.

Deprimanţi ai sistemului nervos central

În categoria medicamentelor sedative în anii din urmă a

crescut ponderea extractelor de rădăcină de odolean; acestea

reduc hiperexcitabilitatea sistemului nervos central, efectul fiind

comparabil cu cel al tranchilizantelor minore faţă de care prezintă

avantajul că nu se cunosc contraindicaţii, tratamentul este lipsit de

râs. Este avantajoasă asocierea extractelor de odolean cu cele de

păducel. Un asemenea medicament în compoziţia căruia intră şi

un derivat de acid barbituric obţinut prin sinteză (fenobarbital) sunt

comprimatele de EXTRAVERAL. În doze uzuale nu provoacă

somnolenţă, totuşi poate influenţa spre bine tulburările de somn.

Efectul este mai pronunţat şi mai complex decât cel care se obţine

cu o doză identică de fenobarbital (fără asocierea cu cele două

extracte vegetale). Din produse vegetale se realizează şi

medicamentul PASINAL, soluţie pentru uz intern care conţine

fenobarbital, precum şi bromuri. Spre deosebire de cele două

preparate menţionate, SEDINSTANT conţine în exclusivitate

produse vegetale şi anume rădăcini de odelean, conuri de hamei,

fructe de păducel, părţile aeriene de la talpa gâştii, flori de tei şi

frunze de mătăciune. Produsul granulat corespunde unui extract

uscat care se solvă instantaneu în apă administrând-o ca şi cum ar

fi un ceai medicinal, faţă de care prezintă avantajul unei dozări mai

exacte.

86

În parkinsonism se mai folosesc alcaloizii de mătrăgună

condiţionaţi sub formă de comprimate; medicamentul FOLADON

conţine totalul alcaloidic din rădăcinile acestei plante puternic

active, iar în compoziţia produsului FBENAL intră şi fenobarbital.

Se folosesc şi în spasme ale musculaturii netede de la nivelul

aparatului digestiv, al căilor biliare şi urinare, în stări de

hipersecreţie (salivară, gastrică, bronşică) în rău de mare şi de

altitudine.

LAURONIL (comprimate) este un produs cu acţiune

deprimantă centrală a mobilităţii prescris în excitaţii psihomotorii, în

crize convulsive, dar şi în parkinsonism. Se realizează din

scopolamină, alcaloidul principal al laurului păros cultivat la noi.

Dintre cele mai puternice medicamente analgezice medicul

poate să prescrie în condiţii riguros stabilite pentru medicamentele

care intră în regim de stupefiante, preparatele injectabile obţinute

din morfină, alcaloidul principal al macului de grădină şi din

derivaţii acestuia. Se prescria fie ca atare (MORFINĂ,

HIDROMORFON) fie în asociere cu unii alcaloizi menţionaţi mai

sus (MORFINĂ-ATROPINĂ, hidromorfon-SCOPOLAMINĂ).

Excitanţi ai sistemului nervos central

Cofeina obţinută din boabele arborelui de cafea sau din

frunzele arbustului de ceai este un excitant cortical care stimulează

centrul vasomotor şi central respirator. Se prescrie sub formă de

injecţii (cofeină, natriu benzoic), dar se asociază frecvent cu

substanţe medicamentoase analgezice, asigurând potenţarea

acţiunii acestora.

87

Alcaloidul principal din cârcel, este nu numai un stimulent al

SNC, un excitant al centrului vasomotor şi al celui respirator,

prescris în stări de hipotensiune arterială (efedrina, comprimate şi

fiole), dar în combinaţie cu alte substanţe medicamentoase se

prescrie şi în astmul bronşic, în diferite stări alergice.

Medicaţia sistemului nervos vegetativ

În distoniile neurovegetative, un rol însemnat revine

alcaloizilor de mătrăgună şi a celor din cornul de secară. Primii,

mai ales atropina, prezintă efect parasimpatolitic, cei din urmă

(ergotamina, ergotoxina) exercită o acţiune simpatolitică. Astfel,

prin asocierea celor două tipuri de extracte (alcaloizi), pot fi

diminuate oscilaţiile SNV în ambele direcţii. Astfel de medicamente

sunt BERGONAL (drajeuri) care conţine şi fenobarbital şi

DISTONOCALM (drajeuri) în compoziţia căruia intră pe lângă un

derivat de acid barbituric şi propanolol, un beta-blocant.

Anestezicele locale şi analgezice

Un reprezentant al acestei grupe este medicamentul

BOICIL FORTE (injecţii) care se obţine din rădăcinile de spânz.

Prin microinfiltraţii în punctele dureroase, soluţia sterilă se aplică în

cele mai diferite dureri: nevralgii, artralgii, mialgii. În tratamentul de

lungă durată se foloseşte şi extractul vegetal de spânz, condiţionat

sub formă de unguent.

88

Spasmolitice

În spasmele musculaturii netede se foloseşte alcaloidul

principal din mătrăgună, sub formă de injecţii (sulfat de atropină).

Din macul de grădină se obţine papaverina (papaverina, fiole,

comprimate), alcaloid care acţionează asupra fibrei musculare

(spasmolitic musculotrop); în timp ce atropina era un spasmolitic

neurotrop. Cei doi alcaloizi sunt substanţele active din

medicamentul Lizadon (comprimate, supozitoare) indicat în colica

hepatică, nefritică, intestinală.

Medicamente cardiovasculare

Întregul sortiment de medicamente cardiotonice de la noi se

realizează cu o singură excepţie, din frunzele de degeţel lânos,

care creşte prin părţile sudice ale ţării, dar nu se colectează din

flora spontană, fiind una din principalele plante medicinale de

cultură. Produsele DIGITALIN, DIGOXIN, LANATOZUD C,

NIDACIL se deosebesc între ele prin gradul de absorbţie în caz de

administrare pe cale bucală, prin tăria şi durata efectului. În

insuficienţa cardiacă, pentru tratamentul de lungă durată se

prescriu picături comprimate, drajeuri sau supozitoare, acestea din

urmă mai ales în insuficienţa hepatică. Injecţiile (DESLAZONID)

sunt folosite în stări acute, efectul lor instalându-se repede.

Alcaloidul principal din părţile aeriene de măturice,

sparteina, se condiţionează sub formă de fiole (SULFAT DE

SPARTEINĂ) şi duce la scăderea excitabilităţii şi contractibilităţii

89

miocardului, fiind folosit în tahicardia paroxistică, extrasistole, dar

şi în obstretrică. Se absoarbe şi în caz de administrare bucală.

În ceea ce priveşte medicamentele antihipertensive,

produsul HIPORIB, realizat din frunzele de coacăz negru la Târgu-

Mureş, are ca avantaj, absenţa efectelor secundare (pe care le

prezintă celelalte antihipertensive utilizate în practică).

Din clasa vasodilatatoarelor se folosesc alcaloizii extraşi din

părţile aeriene de saschin )VINCANINA) care reglează circulaţia

cerebrală mărind rezistenţa creierului la hipoxie; prezintă şi efecte

trofice. Este indicat în accidentele vasculare cerebrale, mai ales în

vederea prevenirii lor la hipotensivi, în ateroscleroză.

Derivaţi ai ergotoxinei din cornul de secară se prescriu în

tulburări ale circulaţiei sangvine periferice şi cerebrale, iar în

hipertensiunea arterială în completarea tratamentului de fond (DN-

ERGOTOXIN, HYDERGINE). În migrene se foloseşte un alt

alcaloid din cornul de secară, ergotamina, în asociere cu cofeina

(COFEDOL) în vederea prevenirii crizelor.

Medicaţia aparatului digestiv

În tratamentul ulcerului gastric se prescriu pulberi compuse

cu conţinut de frunze sau de extracte de mătrăgună, asociate cu

compuşi de aluminiu şi/sau magneziu (CALMOGASTRIN) în

compoziţia comprimatelor de ULCEROTRAT se găseşte extract de

obligeană.

În realizarea de medicamente laxative un rol important

revine scoarţei de cruşin care se păstrează timp de un an înainte

de utilizare. În combinaţie cu diverse substanţe medicamentoase

întră în compoziţia drajeurilor de LAXATIN, iar în combinaţie cu

90

extractul de rădăcină de revent şi de cicoare în formula drajeurilor

CORTELAX.

Din alge marine se obţine preparatul GALCORIN, granule,

folosit în constipaţia cronică în ulcer gastric şi duodenal, precum şi

în colite.

În caz de anorexie şi în stări de dispepsie se foloseşte

TARHEDOL, granule instantaneu solubile în apă obţinute din

ţintaură, rădăcini de păpădie, gălbenele, rădăcini de tătăneasă,

flori de coada şoricelului, izmă bună şi chimion.

Un aliment dietetic obţinut din roşcove se prescrie în

profilaxia şi în tratamentul diareei la sugari şi la copiii mici

(CERATOMIA), diareei.

În afecţiuni ale căilor biliare se prescriu medicamente

coleretice sau colagoge, ca de exemplu INSTAMIXT, preparat

instantaneu solubil în apă ce conţine extract de frunze de

anghinare, părţi aeriene de păpădie, de rostopască şi de

sunătoare. Extractele vegetale servesc şi la obţinerea produsului

BOLDOCOLIN, iar din frunze de anghinare se obţine produsul de

ANGHINOL (picături, drajeuri).

Antitusive şi expectorante

Un calmant central al tusei este codeina (CODENAL) şi

noscapina sau narcotina (TUSAN FORTE), ambele medicamente

conţinând alcaloizi izolaţi din macul de grădină.

Un calmant al tusei (TUSOMAG) se realizează din tuberculii

de omag, părţile aeriene de lămâioară şi frunze de mătrăgună.

91

Teofilina existentă în frunzele arbustului de ceai, se găseşte

sub forma unui derivat în compoziţia produsului MIOFILIN, folosit

atât pe cale bucală, cât şi intravenos.

În boli tumorale pot fi prescrişi alcaloizii de Vinarosea şi

anume vinblastina sau vincristina (VINKRISTIN) în leucemia acută.

Boli ale metabolismului

În vederea prevenirii crizelor de gută, dar şi în tratamentul

uricemiei se foloseşte colchicina extrasă din seminţele de

brânduşă de toamnă (COLCHICINĂ).

Medicamentele hepatoprotectoare se obţin din seminţele de

armurariu (SILIMARINA) cultivate pe suprafeţe mari.

În litiaza renală se pot folosi extracte de roibă în asociere cu

cele de splinuţă, coada calului şi podbal de munte (URALYT

drajeuri).

Un antiinflamator local (de contact) se realizează din

muşeţel (ROZMARIN), folosit pentru gargară, intern în gastrite şi

colite sau pentru spălături vaginale.

Un antispastic antiinflamator se obţine din cimbrişor, izmă

bună, muşeţel, cerenţel, mătăciune, cu care se clăteşte cavitatea

bucală în stomatite, gingivite sau se face gargară în faringite,

laringite (TICIVEROL).

Produsele vegetale pe care le-am trecut în revistă,

reprezintă atât forme farmaceutice, ce conţin un singur principiu

activ cât şi fracţiuni cu conţinut de mai multe substanţe similare

sau extracte. Unele medicamente realizate din plante reprezintă

singurele sau cele mai bune posibilităţi ale terapiei

92

medicamentoase contemporane, altele pot fi considerate mai mult

ca produse adjuvante cu care se completează medicaţia de bază.

Fitoterapiei după cum rezultă din schiţarea posibilităţilor

existente îi revine un rol bine definit în ansamblul tratamentelor

medicamentoase. Extinderea acestor posibilităţi, crearea de noi

tipuri de medicamente este menirea cercetării ştiinţifice în acest

domeniu.

Reconsiderarea valorii plantelor medicinale include azi o

serie de aspecte fundamentale diferite de trecut:

1. A scăzut ponderea plantelor medicinale din flora

spontană, mai cu seamă din considerente economice şi de

conservare a naturii şi paralel cu aceasta, culturile de plante

medicinale şi aromatice se extind pe zi ce trece. Principalele

avantaje ale culturii plantelor medicinale şi aromatice sunt:

- în cazul speciilor ce se găsesc şi în flora noastră

spontană, asigurarea necesarului anual este mai uşor de realizat;

- există posibilitatea obţinerii de materie primă mai bogată

în principii terapeutice active;

- plantele exotice, străine de flora noastră, pot servi şi ele

la asigurarea necesarului de materie primă;

- populaţiile din flora noastră spontană pot fi cruţate,

devenind în felul acesta, din ce în ce mai mult rezerve ale

genofondului; pot servi la introducerea succesivă în cultură a unor

plante cu calităţi biologice, chimice şi farmacodinamice de valoare

cunoscută.

2. Noţiunea de „plantă medicinală” a însemnat până nu

demult aproape în exclusivitatea plante superioare cu flori.

Termenul este astăzi valabil şi asupra unui număr mare de

microorganisme şi plante inferioare: bacterii, ciuperci, alge marine,

93

licheni. Din aceste categorii de plante inferioare multe specii sunt

folosite azi în vederea realizării de cultură pe scară industrială

(actinomicete, drojdii, mucegaiuri, din care se obţin antibiotice şi

citostatice). Aceste procedee, verificate totuşi câteva decenii, au

stat la baza înfiinţării culturilor de celule şi de ţesuturi.

3. Alături de culturile clasice de plante medicinale, în

condiţiile de câmp, azi s-a conturat o nouă posibilitate: grupe de

celule prelevate din indivizii cei mai valoroşi se menţin în culturi de

laborator sau industriale, fără sol. În mediul de cultură în care se

dezvoltă aceste celule şi ţesuturi ajung substanţe ale

metabolismului, din care apoi se extrag acelea care pot fi folosite

pentru realizarea de medicamente.

4. Plantele superioare cu flori, se valorifică nu numai sub

formă de ceaiuri medicinale, ci din ce în ce mai mult în calitate de

materie primă industrială. O serie de specialităţi farmaceutice sunt

realizate din plante medicinale indigene: Anghirol, Bergonal, Boicil

forte, Digoxin, Ergomet, Hiposerpil, Lanatozid C, Romazulan,

Tunsomag. O bună parte a materiei prime vegetale prelucrate

industrial nici nu este prielnică pentru obţinerea de ceaiuri

medicinale, fiindcă prezintă acţiune prea puternică şi nu poate fi

administrată în doze riguros exacte; în alte cazuri principiile

terapeutice active nici nu pot fi extrase cu apă, deci nu ajung în

componenţa ceaiului medicinal.

5. Acţiunea medicamentului, preparat din materia primă

vegetală trebuie să fie dovedită în aceeaşi măsură ca şi la orice

altă categorie de produs farmaceutic. Un nou medicament nu

poate fi introdus în terapeutică fără atestarea acţiunii în experienţa

pe animale. Exigenţa este aceeaşi la orice medicament care se

realizează din materie primă vegetală sau prin sinteză. O serie de

94

substanţe izolate iniţial din organisme vii se obţin azi prin sinteză.

În această situaţie originea naturală sau obţinerea prin sinteză

prezintă mai mult un interes economic cel puţin în acele cazuri

când substanţa la care se ajunge prin ambele căi, prezintă aceeaşi

acţiune. Se folosesc multe substanţe vegetale în scopuri

terapeutice care pot fi obţinute şi prin sinteza totală, dar datorită

unor mici deosebiri de structură, produsul sintetic poate fi lipsit de

acţiune sau dăunător.

6. Se cere nu numai confirmarea experimentală a acţiunii ci

şi a lipsei efectelor secundare nedorite sau în orice caz absenţa

unor riscuri mai mari decât efectul benefic scontat. Reconsiderarea

actuală a multe plante medicinale se datorează şi faptului că spre

deosebire de medicamentele de sinteză, acestea pot fi folosite

timp îndelungat, fără ca să devină nocive. De aceea, mai ales în

procesele patologice cronice care necesită de multe ori un

tratament permanent de ani/decenii, multe medicamente naturale

incumbă mai puţine pericole decât utilizarea neîntreruptă a unor

produse de sinteză.

Fitoterapia va fi pusă din ce în ce mai mult la contribuţie.

Farmacopeea viitorului îşi îndreaptă din nou privirea spre natură

(marea tămăduitoare).

Plantele ascund încă multe secrete. Au fost inventariate în

50 de ţări, 20000 de plante folosite în toată lumea de către

medicina tradiţională şi modernă, de industria farmaceutică, cele

mai utilizate fiind un număr de 228.

În scopul evaluării rolului plantelor medicinale în viaţa

diferitelor comunităţi sociale şi pentru a recomanda guvernelor din

ţările respective modul de păstrare şi utilizare a acestor plante, a

fost organizată o importantă reuniune internaţională asupra

95

conservării plantelor medicinale. Organizatori: Organizaţia

Mondială a Sănătăţii, Uniunea Internaţională pentru conservarea

naturii şi Fondul Mondial pentru natură (Chiang Mai, Thailanda, 21-

26 martie 1988).

Reafirmând sprijinul acestor organizaţii la dezideratul –

Sănătate pentru toţi până în anul 2000 – care urmăreşte

asigurarea populaţiei globului cu cel puţin o formă de asistenţă

sanitară primară – participanţii la reuniune au adoptat în

unanimitate o declaraţie, în care:

- recunosc rolul plantelor medicinale ca fiind indispensabil

pentru îngrijirile de sănătate primară, indiferent că este vorba de

automedicaţie sau servicii naţionale de sănătate.

- sunt alarmante consecinţele scăderii din ce în ce mai

mult a diversităţii plantelor medicinale în lume.

- subliniază gravitatea constatării că sunt ameninţate şi în

pericol de dispariţie multe plante care servesc la fabricarea

medicamentelor tradiţionale şi moderne.

- face un apel către O.N.U., instituţiile specializate şi

statele sale membre, asupra:

1. importanţei vitale pe care o au plantele medicinale în

îngrijirile privind sănătatea.

2. dispariţiei inacceptabile din ce în ce mai masive a

plantelor medicinale ca urmare a distrugerii zonelor propice

creşterii acestor plante şi a metodelor de exploatare abuzivă.

3. Se menţionează că, în sistemul actual de cooperare şi

într-ajutorare internaţională, resursele de plante medicinale ale

unei ţări, au o importanţă capitală pentru multe alte ţări.

96

4. Interesul economic pentru plantele medicinale uzate în

etapa actuală reprezintă una din marile posibilităţi pe care regnul

vegetal îl oferă pentru producţia de noi medicamente.

5. Întregii bulversări şi dispariţiei constante a culturilor

indigene care condiţionează descoperirea de noi plante medicinale

de care comunitatea mondială poate profita.

6. Urgentei necesităţi privind realizarea unei cooperări şi

coordonări internaţionale pentru a pune în practică un program

eficient de conservare a plantelor medicinale de aşa manieră încât

generaţiile viitoare să poată dispune de acestea în cantităţi

suficiente.

Pe plan mondial în cadrul luptei pentru protejarea mediului,

S.U.A. si-au dat seama de interesul speciilor vegetale pentru

farmacopeea de mâine. După o anchetă s-a văzut că 50% din

medicamentele americane eliberate pe bază de ordonanţă conţin

compuşi de origine vegetală, valoarea lor fiind estimată la 3

miliarde de dolari. Din 76 de compuşi farmaceutici utilizaţi în

S.U.A., numai 7 sunt produşi prin sinteză la un cost mai mic decât

dacă ar fi extraşi din plante. Deci nu este de mirare că americanii

consacră enorme mijloace financiare cercetării medicale, trecând

de la plante mai puţin cunoscute.

Astfel, Institutul american de luptă împotriva cancerului a

elaborat un program de cercetare asupra plantelor sălbatice pentru

care cheltuieşte 1,5 milioane de dolari anual. Au fost izolate

100000 de extracte, reţinând dintre acestea 3000 pentru

experimentarea posibilităţilor anticancerigene ale acestora.

Se pun mari speranţe şi în leacurile florei şi lumii marine.

Cercetătorii americani au repertoriat 500 combinaţii chimice cu

efect biologic recunoscut, obţinute din plancton, alge şi bureţi.

97

Unele vietăţi marine nu fac cancer, deoarece au un mecanism încă

necunoscut de apărare contra acestei boli (se pare că bureţii

conţin substanţe anticancerigene).

Pentru farmacia viitorului, algele reprezintă o sursă

inepuizabilă. Se ştie că încă de multă vreme se consumau alge în

hipertiroidism, ele fiind bogate în iod. Un număr de 150 de alge

(ruşii, verzi, negre) au efect inhibitor asupra evoluţiei unor boli

(anemii, reumatism, tromboze). La consumatorii de alge uscate din

Peru se vede cel mai scăzut procent de cardiopatii.

În contextul unui articol de fond, revista „Sante du Monde”

din noiembrie 1977 arată că arta ancestrală a herbariştilor ar trebui

valorificată deoarece multe plante cunoscute de ei, au reale virtuţi

terapeutice, iar farmacopeele moderne ar fi prea sărace dacă

preparatele pe bază de plante le-ar lipsi.

Medicina modernă are – după cum rezultă şi din această

lucrare – de valorificat unele din tradiţiile herberiştilor fapt pentru

care în unele ţări au început să se analizeze cu grijă fierturile

administrate de vindecătorii tradiţionali pentru a determina

elementele active ale eficienţei lor. Constatând încurajarea sporită

a cercetătorilor de etnoiatrie şi etnobotanică suntem tentaţi să

formulăm următoarea întrebare: dacă azi, la nivelul O.M.S. se

încurajează cercetările de fitoterapie tradiţională de ce s-a renunţat

cu atâta uşurinţă la acel bogat arsenal terapeutic vegetal care

făcea obiectul vechilor farmacopee, produse care se întâlnesc de

altfel şi în practicile populare? Înlocuirea acestora, dictată adesea

de interesele caselor de medicamente şi marilor industrii chimio-

farmaceutice a adus schimbări fundamentale în orientarea

farmacoterapiei, substituind terapeuticii individuale instituite de

medic şi muncii de laborator a farmaciştilor, o medicaţie bazată în

98

exclusivitate pe produse de sinteză. Dar tot ştiinţa modernă atrage

în mod deosebit atenţia asupra efectelor adverse ale acestor

produse.

În afară de cercetările de etnografie medicală, ar mai exista

o soluţie poate mult mai rapidă, mai ieftină şi nu lipsită de eficienţă.

Este vorba de reconsiderarea vechilor farmacoterapii a

etnofitoterapiei, selecţionând din mulţimea acestora tot ce a făcut

„vogă” chiar perioade îndelungate şi a reprezentat arsenalul de

bază al multor somităţi medicale.

În acest spirit se poate aprecia că cercetarea vechilor

farmacopee considerate desuete de medicina şi farmacia

modernă, oferă condiţii de reflectare asupra posibilităţilor de

reactualizare a unor vechi remedii terapeutice.

Rezultă deci, folosirea pe scară tot mai ,largă a fitoterapiei,

considerându-se prin aceasta şi o încercare de impulsionare prin

educaţie sanitară, a totalizării produselor vegetale mai ales în

rândul populaţiei, în scopul folosirii de către aceasta a produselor

de sinteză pe calea automedicaţiei.

Pe de altă parte, legea sanitară înscrie obligaţia pentru

cadrele sanitare, de a recomanda utilizarea intensă a resurselor

naturale indigene. Există tendinţa folosirii mijloacelor casnice

tradiţionale şi care de cele mai multe ori constau în utilizarea

plantelor sub diferite forme, ca şi a altor practici populare

transmise din generaţie în generaţie.

În nomenclatorul magazinelor de plante medicinale

(PLAFAR) sunt înscrise produse vegetale eliminate din cuprinsul

farmacopeelor curente dar puse la îndoială populaţiei. Iată deci că

un preparat din plante medicinale pregătit în mod ştiinţific în

farmacie de persoane competente şi cu respectarea „legilor artei”

99

nu se poate obţine dar în schimb se poate prepara acasă în mod

empiric.

Reconsiderarea recepturii vechilor terapeuţi, reţete bazate

exclusiv pe produse naturale, devine o necesitate legată chiar şi

de igiena utilizării medicamentelor. Fitoterapia cultă tradiţională ar

trebui să devină o posibilitate reală la îndemâna cetăţenilor prin

unele farmacii sau puncte farmaceutice desemnate în acest scop.

Reconsiderarea farmacoterapiei culte tradiţionale, deci şi a

fitoterapiei, se poate realiza prin:

- selecţionarea arsenalului terapeutic adoptat de vechile

farmacopee;

- înfiinţarea în mod experimental al uni mic nucleu

farmaceutic care să fie aprovizionat şi să poată prepara aceste

medicamente;

- încurajarea medicilor dispuşi să-şi orienteze o parte din

prescripţii şi spre domeniul farmacoterapiei vechi;

- considerarea acestei conduite în recomandarea

medicamentelor, ca o fază premergătoare eventualei administrări a

medicamentelor moderne de sinteză organică în cazul când

produsele farmacoterapiei culte tradiţionale nu ar oferi rezultatele

scontate. Ar fi deci vorba de o strategie în domeniul folosirii

medicamentelor, care ar consta în folosirea mai întâi a

medicamentelor naturale, cu o veche probă a timpului, iar în cazul

când bolnavii nu răspund favorabil la acestea, urmează să li se

administreze medicamente de sinteză.

Pentru un asemenea experiment s-ar angaja minimum de

cheltuieli, urmând ca în funcţie de solicitare să se dezvolte sau să

se renunţe pe viitor la acest procedeu, care totuşi ar reprezenta

mai mult decât sfaturile educativ-sanitare.

100

Desigur, s-ar putea pleda şi în defavoarea acestei păreri,

argumentându-se în primul rând, că este dificil ca publicul să fie

convins de eficienţa unor reţete magistrale, în locul „specialităţilor”

cu care este obişnuit.

În favoarea celor expuse mai sus, sintetizez direcţiile

sanitare să asigure şi să promoveze dezvoltarea fitoterapiei

elaborate cu prilejul primului simpozion de fitoterapie desfăşurat în

octombrie 1979, la Sebeş-Alba. Simpozionul a avut tema:

„Progrese şi realizări în domeniul fitoterapiei”. De-a lungul lucrărilor

simpozionului s-a conturat necesitatea concentrării eforturilor în

viitor pe următoarele direcţii:

- realizarea unui sortiment larg de produse de extracţie din

materii prime vegetale, din care farmaciile să poată prepara cele

mai variate forme farmaceutice, pe baza prescripţiilor medicilor;

- standardizarea produselor fitoterapeutice în funcţie de

conţinutul în principii active şi de efectul fiziologic;

- transformarea în farmacii cu profil de fitoterapie a

actualelor magazine PLAFAR şi încadrarea lor obligatorie cu

farmacişti;

- creşterea numărului de specii vegetale care se valorifică

în scopuri medicinale;

- extinderea cercetărilor în domeniul medicamentelor de

natură vegetală în scopul diversificării producţiei şi asigurării

biodisponibilităţii lor;

- promovarea terapiei cu produse aromatice vegetale.

Trecutul nostru reprezintă un bogat laborator etnic. Datoria

noastră ar fi deci, să valorificăm ştiinţific toate medicamentele

populare. Ceea ce nu este uşor fiindcă acest depozit popular este

101

un izvor de sugerări sau inspiraţii. Poate că niciodată el nu va

putea fi complet „stors” de indicaţiile şi implicaţiile pe care le oferă.

Unele elemente care nouă ni se par acum neînţelese sau

absurde, s-ar putea să capete sens mai târziu: vor fi aporturi

postume ale medicinii populare.

Noi nu ar trebui să distrugem nimic, suntem datori să

punem totul în ordine: asemenea minelor părăsite pe care o

tehnică mai avansată le pune din nou în funcţie, există şi „mine de

cunoaştere” care aşteaptă să fie reactualizate, sau cel puţin

păstrate sub beneficiul de inventar.

Şi chiar dacă acest material popular nu va mai putea oferi

nimic pentru sănătatea omului, el va rămâne interesant pentru

teoria culturii.

Omenirea nu trebuie să se uite pe ea însăşi.

La rândul ei, medicina populară ne va aminti de noi înşine,

chiar dacă în viitor, ea va constitui numai o imagine de muzeu.

Istoria şi psihologia noastră sunt în legătură şi cu ea.

102

CONCLUZII

Desigur că bogatul material existent referitor la medicina

empirică şi în special la un domeniu al ei – fitoterapia – nu poate fi

epuizat în lucrarea de faţă.

Trebuie menţionat şi faptul că astăzi încă nu cunoaştem

toate realizările strămoşilor noştri în utilizarea plantelor medicinale;

dar nu este mai puţin adevărat că prin extinderea si aprofundarea

cercetării plantelor medicinale tradiţionale indigene se pot da la

iveală remedii nebănuite.

Pe măsura extinderii cercetărilor au apărut lucrări noi care

demonstrează eficienţa plantelor medicinale în terapeutică. Dacă

strămoşii noştri utilizau plantele medicinale pe baza tradiţiei, astăzi

folosirea lor este fundamentată ştiinţific prin cercetări chimice,

biologice şi clinice.

După cercetarea numeroaselor surse documentare vechi şi

actuale care ne-au stat la dispoziţie, putem trage următoarele

concluzii:

1. Produs al unei experienţe de viaţă multi-seculară,

etnofitoterapia oferă un câmp de cercetări inepuizabil, cu rezultate

surprinzătoare, utile, chiar şi pentru evoluţia medicinii ştiinţifice.

2. Ignorată multă vreme, ea a început să constituie obiect

de studiu pentru etnografie şi medici, care au căutat să descopere

în această terapeutică empirică latura ei logică, ştiinţific valabilă.

3. S-a încercat o explicaţie ştiinţifică pentru fiecare element

în parte – plantele de leac – şi s-a găsit pentru majoritatea din ele

o justificare.

103

4. Folosită pe scară largă în secolele trecute prin tradiţie,

astăzi este necesară o reconsiderare a fitoterapiei, pe baze

moderne, ştiinţifice.

5. În spiritul celor de mai sus şi pentru valorificarea în

vederea diminuării ponderii tratamentelor cu medicamente de

sinteză, considerăm că istoria medicinii şi a farmaciei ar avea un

cuvânt greu de spus, aceasta punând la dispoziţie informaţiile de

arhivă şi în general – documente – necesare cercetărilor ulterioare

de laborator.

6. În acest spirit apreciem că fitoterapia trebuie preluată de

la trecut, filtrată prin prisma cunoştinţelor actuale, reactualizată şi

redată omului suferind, dacă se poate sub formă reţetă magistrală,

preparată de farmacist.

7. Pe plan educativ-sanitar, literatura de popularitate în

domeniul fitoterapiei, va trebui să adâncească mai ales studierea

foarte bine cunoscute de populaţie şi mai ales a celor recunoscute

oficinal, care au o îndelungată confirmare terapeutică prin proba

timpului.

8. Pentru aceasta, apreciem că ar fi util ca speciile

recunoscute să fie înscrise într-o viitoare farmacopee, pentru a fi la

îndemâna tuturor sau – pe cât se poate – recomandate de medic

şi preparate în farmacie. În felul acesta s-ar putea spera la o mai

eficientă reconsiderare a medicaţiei naturiste, bazată şi pe

fitoterapie.

9. În sfârşit, cercetări de ultimă oră, au demonstrat că în

domeniul fitoterapiei româneşti un capitol distinct şi totuşi vast îl

constituie etnofitoterapia homeopatică. Au fost identificate 152 de

specii din flora spontană şi cultivată a României utilizate, unele în

multe sute de ani, în registru homeopatic. Acest fapt deschide larg

104

perspectiva unui nou domeniu de cercetare, care deja nu mai

poate fi neglijat. Pe de-o parte este posibil ca numărul acestor

plante să fie încă mai mare, impunându-se criterii noi în cercetarea

fitoterapiei, criterii specifice homeopatiei, iar pe de altă parte, este

posibil ca aceste cercetări viitoare să contribuie la lămurirea unor

aspecte încă neelucidate referitoare la mecanismul de acţiune al

remediilor homeopatice.

10. Trebuie să amintim, şi nu în ultimul rând, că orice spor

de cunoaştere în domeniul medicinii populare româneşti este în

măsură să creeze premize obiective pentru creşterea

patriotismului nostru. Admirând tot mai mult înaintaşii, vom dori să

ducem mai departe mesajul lor şi să-l transmitem îmbogăţit,

perfecţionat, generaţiilor viitoare.

105

BIBLIOGRAFIE

1. Bartolomeu, D., Bartolomeu, Şt. – Cunoaşterea plantelor cu

aplicaţiuni la medicina populară. Plantele ce pot

folosi sătenilor pentru căutarea sănătăţii.

Bucureşti, Inst. grafic „Eminescu”, 1901.

2. Bologa, V. L. – Începuturile medicinii ştiinţifice româneşti,

Biblioteca medico-istorică, Cluj, 1930.

3. Bologa, V. L. – Etnoiatrie-iatrosofie. Despre medicina populară

românească. Ed. Medicală, Bucureşti, 1970, p.

9-21.

4. Bologa, V. L., Vătămanu, N. – Istoria medicinei universale.

Medicina geto-dacilor. Ed. Medicală, Bucureşti,

1970, 820 p. (p. 189-200).

5. Bologa, V. L., Brătescu, G., Duţescu, B., Micu, Şt. – Istoria

medicinii româneşti. Ed. Medicală, Bucureşti,

1972, 526 p.

6. Bologa, V. L. – Contribuţii la istoria medicinei în R. P. R., Ed.

Medicală, Bucureşti, 1955, 390 p. (p. 21-39).

7. Borza, Al. – Despre denumirile româneşti de plante medicinale

populare. Despre medicina populară

românească. Ed. Medicală, Bucureşti, 1970, p.

51-54.

8. Borza, Al. – Dicţionar entobotanic. Ed. Academiei, Bucureşti,

1968.

106

9. Brătescu, G. – Apărarea sănătăţii ieri şi azi. Studii, note şi

documente. (Sub redacţia). Ed. Medicală,

Bucureşti, 1984.

10. Brătescu, G. – Retrospective medicale (Sub redacţia). Ed.

Medicală, Bucureşti, 1985.

11. Brătescu, G. – Aspecte istorice ale medicinii în mediul rural.

Studii şi note (Sub redacţia). Ed. Medicală,

Bucureşti, 1973.

12. Brătescu, G. – Grija pentru sănătate. Primele tipărituri de

interes medical în limba română (1581-1820),

Ed. Medicală, Bucureşti, 1988, p. 214.

13. Bujoreanu, G. – Boli, leacuri şi plante de leac cunoscute de

ţărănimea română, Astra, Sibiu, 1936.

14. Butură, Valer – Enciclopedie de etnobotanică românească,

Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979.

15. Chirilă, Pavel – Medicina naturistă, Ed. Medicală, Bucureşti,

1987.

16. Constantinescu, C. – Plantele medicinale în apărarea

sănătăţii, Recoop, Bucureşti, 1976.

17. Constantinescu, Gr., Elena Haţieganu-Buruiană – Să ne

cunoaştem plantele medicinale, proprietăţile lor

terapeutice şi modul de folosire, Ed. Medicală,

Bucureşti, 1986.

18. Csedo,K. – Plantele medicinale şi condimentare din judeţul

Harghita, Tip. Tg. Mureş, 1980.

19. Czihak, J. Ch. – Istoria naturală întâia oară în limba

românească, Iaşi, 1837.

107

20. Grinţescu, Ghe. P. – Contribuţiuni la studiul plantelor de leac

ale poporului român, Ed. Universul, Bucureşti,

1936.

21. Lupaşcu P. Dimitrie – Medicina babelor, Analele Academiei

Române, Seria II, Tom. XII, Bucureşti, 1890.

22. Milcu, Şt., Duţescu, B. – Istoria ştiinţelor în România.

Medicina. Ed. Academiei R.S.R., 1980.

23. Mocanu, Şt., Răducanu, D. – Plantele medicinale în

terapeutică, Ed. Militară, Bucureşti, 1983.

24. Panţu, C. Zacharia – Vocabular botanic cuprinzând numirile

ştiinţifice şi populare ale plantelor, Bucureşti,

Institutul de arte grafice şi Ed. Minerva, 1902.

25. Percek Arcadie – Terapeutica naturistă, Ed. Ceres, 1987.

26. Râmniceanu, R. – Aspecte şi probleme ale medicinii

contemporane, Ed. Medicală, Bucureşti 1983.

27. Russu. I. I., Daicoviciu, H. – Dacia de la Burebista la cucerirea

romană, Cluj, 1972.

28. Russu, I. I. – Etnogeneza românilor, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1981.

29. Russu, I. I. – Limba traco-dacilor. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,

1967.

30. Russu, I. I. – Religia traco-dacilor. Zei, credinţe, practici

religioase. Ed. Ştiinţifică, Cluj, 1947, p. 144.

31. Silva, F. – Din reţetarele farmaciei verzi. Ed. Ceres, Bucureşti,

1975.

32. Stanciu, V. – Plantele de leac, Biblioteca Semănătorul, Arad,

1916, Nr. 11.

33. Stanciu, V. – Teza de doctorat „Comparaţie între

întrebuinţarea populară şi cea oficinală a câtorva

108

plante folosite în medicina populară

românească, Cluj, noiembrie, 1933.

34. Vătămanu, N. – Originile medicinii româneşti, Ed. Medicală,

Bucureşti, 1979.

35. Vătămanu, N. – Medicina veche românească. Ed. Ştiinţifică,

Bucureşti, 1970.

36. Voiculescu, V. – Toate leacurile la îndemână. Ed. Cartea

Satului, Bucureşti, 1933, 331 p.

37. Voiculescu, V. – Dicţionar cronologic de medicină şi farmacie,

Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1975.

38. Voiculescu, V. - „Orientări în fitoterapie” – lucrările prezentate

la primul simpozion de fitoterapie, Sebeş, 6

octombrie 1979, Ed. U. S. S. M. Alba, 1981.

39. Voiculescu, V.- „Plantele medicinale în prezent” – Editata de

redacţia revistei Korunk, Cluj-Napoca, 1983.

109

Periodice

1. Bartolomeu, D. – Plantele ce servesc ca substanţe curative

populaţiunii rurale din România, Revista

Farmaciei, an XV, nr. 4, 1903, p. 151-156.

2. Gheorghiu, Em., Filofteia Mihai – Rozenblat Ana – Aspecte din

farmacoterapia poporului român. Munca

Sanitară, 1967, an XIV, nr. 2, p. 122-125.

3. Gheorghiu, Em., Filofteia Mihai – Manuscrise cu elemente de

farmacoterapie populară aflate la Biblioteca

Academiei R.S.R. şi Arhivele Statului din

Bucureşti, Revista Farmacia, 1969, an XVII, nr.

5, p. 297-306.

4. Muncitorul Sanitar – săptămânal editat de Ministerul Sănătăţii,

Colecţia anilor 1985-1988.

5. Negru, I. – Istoriograful G. I. Ionescu-Gion, despre medicina în

trecutul Ţărilor Române, în Viaţa Medicală, nr. 4,

1980, p. 177-180.

6. Pap, T. – Substanţe şi forme farmaceutice utilizate în secolul al

XVI-lea, Farmacia, 1956, an IV, nr. 4, p. 323-

330.

7. Papp, C. – Plantele medicinale indigene întrebuinţate în vechile

noastre farmacii, Farmacia, 1956, an IV, nr. 4, p.

330-334.

8. Papu-Câmpeanu, J. – Plantele în poezia populară, în Comoara

satelor, revistă lunară de folclor, an III (1925),

Blaj.

110

9. Rcz, G. – Consideraţii asupra valorificării plantelor

întrebuinţate în medicina populară, Farmacia,

1960, an VIII, nr. 2, p. 97-104.

10. Revista Viaţa medicală – anii 1980. 1981, 1985, 1986.

11. Spielmann, I., Rcz, G. – Plantele medicinale folosite în

Transilvania la începutul secolului al XIX-lea, în

Farmacia, vol. XIX, nr. 3, 1971, pag. 175-178.

12. Vătămanu, N. – Medicina geto-dacilor, în Viaţa medicală,

1967, vol. XIV, nr. 12, p. 851.

111