Transilvania în epoca luminilor

Cosolidarea regimului habsburgic în Transilvania şi Banat

După înfrângerea răsoalei antihabsburgice, acondusă de Francsc al II-lea Rákóczi

şi încheierea păcii de la Satu Mare (1711) dintre Austria şi reprezentanţii nobilimii din

Transilvania, Curtea din Viena a luat o serie de măsuri pentru a-şi întări prezenţa şi

autoritatea în provinciile acaparate. Între aceste măsuri amintin cele legate de armată,

cum ar fi:

- comandă unică pentru armata imperială şi cea locală, al cărei comandant

era un general imperial, subordonat direct Consiliului de Război de la

Viena; sediul Comandamentului General al Transilvaniei era fixat la Sibiu;

-anihilarea oastei ţării, a secuilor;

-organizarea unor puncte de rezistenţă prin refortificarea Sibiului sau

construirea de noi fortăreţe la Alba Iulia şi Cluj.

Apoi măsuri privitoare la conducerea Transilvaniei, care vizau:

-titlul de principe al Transilvaniei revenea acum împăratului, care numea în

fruntea provinciei guvernatori cu atribuţii restrânse, coordonaţi de

Cancelaria Aulică a Transilvaniei, cu sediul la Viena; la început guvernatorii

erau numiţi din rândul nobililor fideli Curţii din Viena, apoi, treptat, aceştia

au fost înlocuiţi cu generali imperiali;

-Dieta şi-a limitat competenţele şi funcţiile;

-în primul rând, în noua conjuctură, nu a mai avut atribuţia de a-l

alege pe principe, pe guvernator, comandantul armatei sau pe

tezaurar, numiţi acum de către împărat;

-nu a mai avut atribuţii de politică internă şi externă, în materie

legislativă sau în privinţa finanţelor ţării, domenii conduse direct

de către Viena prin Cancelaria Aulică.

De asemenea, au fost luate o serie de măsuri privitoare la domeniul juridic, în care

Tabla Regească a ţării a încetat în noile condiţii de a mai fi o instanţă supremă; acum se

făcea apel la guvern sau la Cancelaria Aulică de la Viena şi în ultimă instanţă la împărat.

În domeniul administrativ subliniem faptul că comitatele apusene, care formau

„Părţile” (Partium), au fost desprinse de la Transilvania şi trecute în subordinea Cosiliului

Locumtenenţial de la Buda.

În sectorul ecleziastic au fost luate măsuri pentru protejarea confesiunii catolice,

din sânul căreia erau preferaţi în numirea funcţiilor civile şi militare din Principat; măsuri

de sprijinire a Bisericii româneşti, în special, pentru cea Unită (greco-catolică), în scopul

de a-i atrage pe români de partea imperiului.

În domeniul economic se remarcă crearea de circumscripţii generale de dare în

1715, 1720-1721 şi 1750. Totodată a fost schimbat sistemul de impunere, adică în locul

„porţilor” au fost introduse unităţile de calcul („calculii”), repartizate pe comitate, pe saşi

şi secui, pe oraşele libere.

În Banat, alipită Austriei, prin pacea de la Passarowitz (1718), Curtea de la Viena

a impus un regim special sub pretextul situării în zona de conflict al imperiului cu Poarta

otomană.

Astfel, Banatul a fost transformat în domeniu imperial, supus direct Vienei, cu o

conducere militară. Aici Curtea din Viena a instituit o administraţir mixtă, militară şi

civilă, dependentă de Cosiliu Aulic de Război şi de Comisia Neoaquistică înfiinţată în

1718 pentru administrarea teritoriilor obţinute de la Poarta otomană: Banatul, Oltenia,

Serbia şi Slovenia.

Banatul a fost organizat în 13 districte, în 1718, apoi în 11, în frunte cu un

administartor, ajutat de un subadministrator. În sate puterea era reprezentată de cnezi şi

obercnezi, iar în satele de colonişti germani de un aşa.numitul schultze. După 1751 a fost

introdusă administraţia civilă, în frunte cu preşedinţi, subordonaţi Camerei Aulice

vieneze.

De administraţia militară s-a ocupat Comandamentul militar general al Banatului.

Programul lui Inochentie Micu

Diploma Leopoldină din 1701 conţinea drepturi şi anantaje pentru toţi românii

ortodocşi care au îmbrăţişat unirea religioasă cu biserica Romei, dar nu au fost puse în

aplicare fiindcă capii Bisericii greco-catolice, episcopii Atanasie Anghel şi Ioan Giurgiu-

Patachi, s-au preocupat mai mult de reorganizarea, înzestrarea şi consolidarea propriei

instituţii episcopale, iar Curtea din Viena, în faţa opoziţiei înverşunate a stărilor ardelene

şi a dificultăţilor externe, a dat uitării promisiunile făcute uniţilor.

Ajungând episcop unit de Făgăraş, Inochentie Micu, pe numele laic Ion Micu, a

pus în mod direct problema acordării drepturilor pentru români promise solemn prin

diplomele imperiale din anii 1699 – 1701.

Lupta sa tenace îmbracă forma petiţionară, constând din numeroase memorii

adresate monarhului, Guberniului ţării, Dietei, Cancelariei aulice, unor foruri şi

personalităţi din Viena şi Roma, culminând cu papa Benedict al XVI-lea.

În cadrul acestora a ridicat o serie de revndicări, între care amintim consolidarea

şi creşterea prestigiului episcopiei, prin extinderea autorităţii sale asupra tuturor

românilor, uniţi şi neuniţi, opunându-se în 1742 catolicizării bisericii sale. Acest plan se

putea realiza prin unirea celor două episcopii, de la Sâmbăta de Jos şi Gherla, într-una

singură cu sediul la Blaj (1737), prin sporirea posibilităţilor de instruire a românilor, atât

prin şcolile catolice din ţară şi străinătae, cât şi prin înfiinţarea unor instituţii proprii de

învăţământ, precum şi prin îmbunătăţirea vieţii materiale a clerului greco-catolic.

Pentru mireni se prevedea reprezentarea corespunzătoare a lor în conducerea

fiecărei jurisdicţii, în proporţie cu numărul sau ponderea acesteia, precum şi

reprezentarea generală a românilor pe întreaga scară ierarhică şi în toate dregătoriile ţării,

încât „să nu se hotărască – afirma Inochentie Micu în 1735 – nimic de noi fără de noi şi

în absenţa noastră”. Pentru orăşeni cerea dreptul acestora la învăţătură şi la practicarea

meseriilor şi a negoţului; libertatea intrării în bresle şi posibilitatea dobândirii de

proprietăţi imobiliare şi a dreptului de cetăţenie. Pentru ţărani solicita uşurarea sarcinilor

faţă de stăpânii de pământ şi susţinerea şcolarizării fiilor de iobagi.

Un loc aparte l-a acordat problemei concivilităţii românilor cu saşii, adică a

egalităţii lor în drepturi, invocând ca argument diploma privilegiată a saşilor, Andreanum

din 1224, prin care se prevedea că privilegiile şi drepturile Pământului pretins săsesc s-ar

cuveni, în egală măsură, tuturor locuitorilor săi, indiferent de calitatea lor de saşi, români

sau secui.

Împotriva revendicărilor ridicate de Inochentie Micu, stările şi Dieta s-au opus,

invocând numărul mic, neînsemnat, al românilor uniţi, nesinceritatea şi ignoranţa

acestora în materie de credinţă, repulsia faţă de catolici, oficierea slujbei fără adaosul

filiopque etc. Totuşi, Curtea din Viena, pentru a se edifica asupra numărului real al

uniţilor, a dispus în 1733 realizarea unei duble conscrieri confesionale a românilor, una

efectuată de către oficialităţile din comitate, districte şi scaune, iar alta de către

autorităţile ecleziastice al episcopului unit. Rezultatul a dat câştig de cauză lui Inochentie

Micu, întrecând pe oricare dintre comunităţile celor patru religii recepte ale Principatului

ardelean.

Sesizând avantajele şi consecinţele politice ce puteau fi trase din numărul mare al

românilor trecuţi la Unirea religioasă, Inochentie Micu cere pentru clerul şi nobilimea

greco-catolică, din vremea Mariei Tereza (1740-1780), recunoaşterea ca a patra naţiune

politică, egală în drepturi cu celelalte trei din sistemul constituţional al Principatului

Transilvaniei, invocând o situaţie similară a uniţilor din Ucraina poloneză.

Toate revendicările au fost sintetizate de Inochentie Micu în cunoscutul Supplex

Libellus din 1743, susţinute prin noi argumente, între care pomenim: - „justiţie

distibutivă”, adică românilor ca purtători de sarcini publice li s-ar cuveni şi beneficii pe

măsură; mai ales că majoritatea numerică a lor, devene prin plata dărilor şi suportatrea

recrutărilor militare, cei mai folositori statului; dreptul istoric, privitoare la nobleţea de

origine romană şi continuitatea neîntreruptă a românilor din Transilvania.

Dieta întrunită în 1744 la Sibiu, la solicitarea expresă a Mariei Tereza, pentru a

fixa statutul de drept al românilor uniţi, a respins ideea recunoaşterii românilor ca a patra

naţiune politică şi a numărării lor alături de celelalte stări ale Transilvaniei.

Pe fondul declanşării mişcării de reacţie ortodoxă a călugărului sârb Visarion

Sarai, episcopul Inochentie Micu a fost chemat la Viena pentru a oferi noi precizări în

legătură cu revendicările sale. Înainte de a pleca, episcopul a convocat, la 6 iulie 1744, un

sinod lărgit de clerici şi mireni, unde a adus la cunoştinţă protestul adresat de stări Mariei

Tereza, obţinând de la acesta încuviinţarea continuării demersurilor sale şi susţinerea

financiară necesară deplasării la Viena.

La Viena episcopul român din acuzator s-a văzut acuzat şi anchetat, fiind bănuit

de complicitate la provocarea mişcării lui Sofronie, solicitat să răspundă la un

„chestionar” de 82 de întrebări, întocmit pe baza unui raport tendenţios despre sinodul de

la Blaj, întocmit de gubernatorul Ioan Haller (1734 – 1755).

În faţa acestei ostilităţi a Curţii din Viena şi a înaltelor oficialităţi ecleziatice,

Inochentie Micu hotărăşte să plece în taină la Roma, în speranţa obţinerii unui sprijin din

partea Scaunului pontifical. Dar şi aici s-a izbit de aceeaşi ostilitate,fiind nevoit, în 1751,

să demisioneze din funcţie.

Încercările sale de a-şi justifica demersurile sale, fuga şi obţinerea de la

împărăteasă pentru părăsirea Vienei, au rămas fără nici un rezultat. În cele din urmă s-a

stins din viaţă la 23 septembrie 1768 departe de ţară, la Roma, lăsând în urma sa un

program politic bine articulat şi modern argumentat, cu obiective clare de atins pentru

generaţiile viitoare.

Absolutismul luminat în Transilvania. Politica iosefină de reforme

Regimul habsburgic din Transilvania, din secolulu al XVIII-lea, a evoluat în

direcţia accentuării caracterului absolutist al puterii monarhice şi al sporirii intervenţiei

statului în aproape toate compartimentele societăţii.

Monarhul absolutist este acela care acţionează fără restricţii şi control, fără

divizarea puterii cu stările şi ordinele, cu nobilimea şi orăşenimea. Absolutismul apare

ca o negare a feudalităţii, iar puterea absolutistă nu înseamnă despotism, nefiind

exercitată în spiritul divin, ci în virtutea dreptului natural şi a contractului social, delegată

de popor.

Una din caracteristicile absolutismului luminat este aceea că statul devine pârghia

principală de realizare a schimbărilor pe calea refomelor introduse înainte de toate în

administraţie, apoi în domeniile militar, fiscal, economic şi cultural.

Transilvania secolului al XVIII-lea oferă, astfel, imaginea unor schimbări în toate

domeniile, mai ales, în administraţie, prin care Curtea din Viena urmărea realizarea

omogenităţii şi unităţii politice a provinciilor intrate în stăpânirea Imperiului habsburgic.

Decizia Curţii din Viena de a ridica Principatul Transivaniei la rangul de Mare Principat

prin decretul, din 2 noiembrie 1765, Maria Tereza recunoştea în fapt statutul de provincie

nesupusă vreunui alt regat sau altei stăpâniri, cu legi şi instituţii proprii. Prin acest decret

se anihila tentativa nobililor maghiari de a supune Pricipatul Transilvaniei regatului

ungar. Un rol însemnat în acest demers l-a avut baronul Samuel Brukenthal, viitor

guvernator al Transilvaniei, care a negociat noul statut al principatului, opunându-se

tentativei contelui Gabriel Bethlen de a introduce în stema Marelui Principat al

Transilvaniei crucea dublă, simbol heraldic, prin care se încerca sugerarea unei legături

cu Ungaria.

Un accent important Maria Tereza şi Iosif al II-lea l-a acordat în primul rând

administraţiei, care trebuia să răspundă realizării politicii puterii centrale, de promovare a

etatismului. Reforma administrativă viza reducerea competenţelor şi atribuţiilor Dietei şi

Congregaţiilor comitatense şi scăunale şi transformarea lor în instrumente docile ale

puterii de stat absolutist.

Un rol important în realizarea reformei administrative l-a avut înfiinţarea, în 1760,

a Consiliului de Stat, instituţie decisivă în promovarea absolutismului şi a centralismului.

Prin aceasta se instituia procedeul guvernării prin decrete şi ordonanţe, încât convocarea

Dietei devenea inutilă.

După crearea cadrului administraţiei centrale s-a trecut la cel al administraţiei

provinciale. În acest sens decretul, din 26 noiembrie 1783, impunea o nouă organizare

administrativă a Transilvaniei, prin care se lichidau vechile teritorii ale naţiunilor politice.

Marele Principat a fost organizat în 10 comitate, ca în iunie 1784 numărul acestora să se

ridice la 11 comitate, fără a se mai bucura de autonomia pe care a avut-o până atunci.

Aceleaşi măsuri au fost impuse scaunelor săseşti şi secuieşti, oraşelor şi satelor, unităţi

administrative care trebuiau să devină, în concepţia despotismului luminat, pârghii ale

forţei publice puse în slujba politicii etatiste.

Măsurile de reformare promovate de absolutismul luminat au vizat şi separarea

atribuţiilor administrative de cele judecătoreşti, care a avut drept rezultat reducerea, în

Transilvania, a posibilităţilor de abuz, sporind, în acelaşi timp loialismul funcţionarului

faţă de stat şi asigurarea continuităţii insituţiei în realizarea diferitelor probleme.

Pentru asigurarea unităţii imperiului şi a bunei funcţionări a executivului, prin

ordonanţa din 11 mai 1784, s-a introdus în administraţia de stat limba germană în locul

latinei.

Aceste reforme succesive au avut ca efect:

- dispariţia vechilor deosebiri dintre administraţia centrală austriacă şi cea

teritorială a Marelui Principat al Transilvaniei;

- crearea unui mijloc activ de difuzare a progreselor civilizaţiei Luminilor;

- sporirea considerabilă a sarcinilor administraţiei, proliferarea oficiilor şi

a numărului slujbaşilor săi;

- biruinţa principiului modern al angajării şi salarizării funcţionarilor;

- creşterea valorii actului administrativ în detrimentul actului juridic

privilegial, legat mai mult de o nobileţe privată;

- relizarea evidenţei şi a legăturii înscrisurilor din administraţia curentă cu

cele păstrate la arhivă;

- apariţia unei noi categorii de funcţionari în slujba statului în locul celei

de sânge.

În domeniul militar, consolidarea apărării Transilvaniei, în condiţiile crizei

financiare, nu se putea realiza decât prin sporirea forţelor sale militare puţin costisitoare.

Soluţia o constituia, conform unei practici mai vechi în teritoriile sârbo-croate şi slave de

la graniţa cu Imperiul otoman şi care a dat rezultate, înfiinţarea regimentelor de grăniceri,

prin înrolarea ţăranilor români dependenţi, în schimbul eliberării din iobăgie şi a unor

scutiri fiscale.

Prin această măsură se realiza;

-slăbirea rezistenţei nobilimii şi patriciatului orăşenesc, ca urmare a

sustragerii de sub dependenţa lor a ţăranilor şi a altor categorii vizate de

înregimentare;

-crearea unui echilibru social între familiile nobiliare şi cele ale

contribuabililor iobagi şi jeleri;

-consolidarea stăpânirii habsburgice în Transilvania, dovedită prin crearea

a şase regimente grănicereşti, din care trei româneşti şi trei secuieşti. La

acestea se mai adaugă batalionul I românesc din Banat, devenit mai târziu

regimentul româno-iliric. Prin această forţă militară monarhia era capabilă

să apare teritoriile de la graniţele dinspre Imperiul otoman şi Rusia, iar la

nevoie să acorde sprijin pentru relizarea politicii reformatoare;

-un control mai riguros al legăturilor Transilvaniei cu ţările române

extracarpatice, atât în plan economic, cât, mai ales, în cel cultural-religios;

-promovarea de către Curtea din Viena, într-o formă disimulată, a

elementelor centralismului politic şi ale reformismului terezian, pus în

evidenţă prin acordarea guvernatorilor transilvăneni a calităţii de general-

comandanţi, inaugurându-se un guvernământ absolutist, care conducea

prin decrete şi ordonanţe.

Înfiinţarea regimentelor de graniţă au creat condiţii favorabile realizării

progreselor materiale şi culturale înregistrate la nivelul satelor militarizate, care au

devenit un reazim politic şi social al reformelor absolutismului luminat, dar şi un factor

activ în lupta de emancipare socială şi naţională a românilor ardeleni şi bănăţeni.

BIBLIOGRAFIE:

- * * * Istoria românilor. Vol. VI. Românii între Europa clasică şi Europa

luminilor (1711 – 1821). Coordonatori: dr. Paul

Cernovodeanu, membru de onoare al Academiei

Române, prof. univ. dr. Nicolae Edroiu, membru

corespondent al Academiei Române. Secretar ştiinţific:

Constantin Bălan, Bucureşti, Editura Enciclopedică,

2002, p. 527 - 551.

- Ibidem, capitolele: Bibliografie, p. 586 – 588 (facultativ), în sensul alegerii

lucrărilor care vi se par interesante sau vă completează

informaţiile, deja indicate, din Tratatul privind istoria

românilor.