Ministerul Învăţămîntului şi Educaţiei din Republica Moldova

Universitatea de Stat ,,Alecu Russo” din Bălţi

Facultatea de Filologie

Catedra Literatura Română şi Universală

Ariadna ORLIC

Element folcloric

în lirica lui George Meniuc(Teză de licenţă în Filologie – 1101)

Conducător ştiinţific

dr.conf.univ. Maria Abramciuc

Bălţi, 2007

1

Plan:

0. Argument......................................................4

I. Folclorul ca substanţă a creaţiei artistice......7

II. Relaţia literatura populară – literatura cultă............................................................21

III. Dimensiunile creaţiei lui George Meniuc...27

a) Poezia.......................................................28

b) Proza........................................................30

c) Eseistica....................................................31

IV. George Meniuc şi simbolistica folclorică.....33

2

a) Sursele filonului focloric în lirica lui George Meniuc..............................................................33 b) Trăsăturile poeticii

populare......................36 c) O hermeneutică a mithosului popular.........42V. Concluzii ....................................................

49VI. Indice de

nume.............................................51VII. Bibliografie...........................................

......55

Motto:

3

A nega folclorul înseamnă a nega creaţia

orală de veacuri a norodului. Folclorul a fost

şi va fi un izvor nesecat de inspiraţie pentru

scriitori. El poate şi trebuie să fie un model de

creaţie, dar nicidecum imitaţie.

(George Meniuc)

0. Argument

Actualitatea temei

4

Interesul pentru opera lui George Meniuc derivă din intenţia participării la

recuperarea imaginii literaturii române din Basarabia, punctînd astfel pulsaţiile

esteticului, care sînt materializate în epocă prin valorificarea elementelor

folclorice. Opera scriitorului basarabean, conjugată aici în cheia literaturii

populare, participă activ la fundamentarea unei viziuni asupra literaturii, conştiinţa

existenţei căreia vorbeşte despre maturitatea unei literaturi. Astfel că exerciţiul

revenirii la folclor este dictat de necesitatea reorganizării, pentru literatura din

acest spaţiu, a traseului firesc al evoluţiei sale.

Scopul tezei constă în realizarea unei cercetări hermeneutice, a unei prezentări a

operei lui George Meniuc, în vederea identificării elementelor folclorice, ca factor

determinant al dimensiunii estetice, susţinută de opera poetului.

Obiective concrete:

A examina zona conceptuală a folcloristicii prin confruntarea acesteia

cu literatura cultă.

A urmări, în baza unui studiu diacronic, care este impactul folclorului

asupra evoluţiei literaturii.

A comenta relaţia literatură populară – literatură cultă în scopul

evidenţierii mecanismului de funcţionare a transferului de accent de pe

popular pe cult, identificînd astfel o serie de mutaţii atît la nivelul

formei, cît şi a conţinutului.

A integra opera lui George Meniuc într-un context literar, emancipat de

rigorile sistemului şi conectat la valorile estetice.

A determina care sînt speciile liricii populare, valorificate de poet în

opera sa.

A analiza, pe baza metodei comparative, modificările survenite în urma

de-folclorizării, dar şi re-folclorizării unor specii ale liricii populare,

prin identificarea resurselor simbolisticii folclorice.

5

Metode de cercetare

Pornind de la conturarea parametrilor zonei conceptuale a folclorului, ca

factor generativ pentru o serie de texte culte, cercetarea noastră, avînd, în cele ce

urmează un caracter aplicativ, va fi organizată pe baza resurselor de natură

analitico-sintetică, exerciţiu susţinut de un studiu comparativ. De o funcţionalitate

sporită se va bucura şi studiul diacronic, mecanism ancorat să panorameze

fenomenul în lirica lui George Meniuc.

Gradul de studiere a temei

Bibliografia la creaţia lui George Meniuc nu se poate bucura de un număr

considerabil de cercetări. Sînt foarte puţine studiile care să analizeze opera

scriitorului prin prisma folclorului, cota de intervenţie analitică în domeniu fiind

destul de redusă, ceea ne-a şi determinat să realizăm această cercetare. În ultimii

ani, mai ales prin efortul unor Eugen Lungu, Nicolae Leahu, Eugen Simion, pot fi

detectate afirmaţii care au stimulat investigaţia noastră. Articolul lui Eugen Lungu

Marul în proiecţie testamentară, dar şi o serie de judecăţi de valoare din prefaţa

lui Nicolae Leahu la antologia Literatura română din Basarabia în secolul al

XX-lea. Poezie, constituie, alături de mai vechile intervenţii ale Elizei Botezatu,

Mihai Cimpoi şi Mihail Dolgan, acel efort recuperatoriu, necesar pentru pilonarea

întregii literaturi din Basarabia. Numărul redus de cercetări în domeniu, dar şi

intenţia cercetării operei unui autor din spaţiul interriveran, au motivat aventura

căutării sensurilor poetice, folclorul permiţînd, după părerea noastră, evidenţierea

unei noi chei de lectură a liricii lui George Meniuc.

Structura lucrării

Organizată pe patru nivele (Folclorul, sursă pentru literatura cultă; Relaţia

dintre literatura populară şi literatura cultă; Dimensiunile creaţiei lui George

Meniuc; George Meniuc şi simbolistica folclorică), cercetarea noastră îşi

6

motivează structura prin intenţia stabilirii unei clarităţi la nivelul aplicativ al

discursului, astfel că, vom rezerva o nişă nuanţelor conceptului de foclor în sens

larg, vom urmări manifestările relaţiei dintre literatura populară şi literatura cultă,

pentru ca, pe durata celor din urmă segmente, să propunem o prezentare a operei

lui George Meniuc, dar şi să urmărim, pe segmentul liricii, simbolistica populară,

segmentarea discursului în funcţie de speciile liricii populare permiţînd

evidenţierea shimbului de accent de la o specie la alta.

I. Folclorul ca substanţă a creaţiei artistice

7

Faptul că literatura, de la originile ei şi pînă în contemporaneitate, a fost

permanent regenerată şi dinamizată de creaţia populară este un adevăr unanim

recunoscut, axiomatic. Aşadar, folclorul constituie un substrat de o importanţă

deosebită pentru literatura română, începînd masiv cu literatura cea veche.

Cronica lui Ion Neculce este întreţesută de bogatele elemente folclorice, de la

proverbe la diverse tradiţii precum acea a lui Duca Vodă. Mihail Sadoveanu care a

văzut în cronica lui Ion Neculce o „carte de căpătîi”, a preluat şi a valorificat în

opera sa elemente din textul cronicăresc aşa cum a ştiut să valorifice şi alte pagini

din literatura veche, de la cărţile populare la „viaţa şi petrecerea sfinţilor” lui

Dosoftei.

Dimitrie Cantemir a fost un excelent cunoscător al folclorului român, fapt

dovedit de remarcabila sa operă de conţinut geo-etnografic Descrierea Moldovei.

Elementul folcloric în opera lui Dimitrie Cantemir a intrat sub forma filonului de

poezie lirică, găsind în el un caracter de forme poetice singulare. Miron Costin

este şi el un poet care a valorificat folclorul, poemul de meditaţie filozofică Viaţa

lumii avînd unele contingenţe cu folclorul şi cu cărţile populare.

În Occident s-a creat un limbaj greu accesibil publicului larg. La noi, această

înstrăinare de graiul viu al poporului nu s-a produs. Dimpotrivă, chiar şi în secolul

al XVIII-lea cu toată pătrunderea din ce în ce mai puternică a culturii franceze

moderne şi cu toată admiraţia pe care o aveau cărturarii din cele două principate

pentru cultura neo-greacă – limbajul lor nu s-a rupt niciodată de graiul poporului.

Oamenii ridicaţi de jos, mai puţin cultivaţi, nedispunînd de mijloace materiale

deosebite, folosesc o limbă foarte puţin depărtată de cea a poporului, în încercările

lor de traduceri din literaturile străine şi mai ales din cele occidentale, în scrierile

lor originale cu caracter istoric sau religios. Chiar cînd e vorba de traduceri, însăşi

limba folosită de aceşti modeşti traducători, a căror muncă a rămas în bună parte

numai sub formă de manuscrise, în bibliotecile noastre, conţine involuntar în

însuşi tezaurul ei, în însăşi structura ei chiar, o serie de elemente intrinseci graiului

popular: zicători, proverbe..., care fac parte în acelaşi timp şi din folclorul nostru.

8

Acestea sînt legate, la rîndul lor, de formele de viaţă ale culturii noastre populare,

care le-a generat sau le-a adoptat: obiceiuri, practici, ceremoniale, credinţe. Limba

vorbită păstrează astfel şi comunică elemente din cultura noastră populară, din

chipul ei de a vedea lumea şi viaţa, şi chiar din ceea ce noi numim „ştiinţa

populară”. Toate acestea pătrund prin limbă în scrierile modeştilor autori, chiar şi

în traducerile lor, dîndu-le o culoare locală vizibilă.

Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea sînt însemnate versuri din

cîntecele de lume. Unele dintre ele au un caracter elegiac:

Ah, lume amăgitoare,

Dă nimic folositoare

Cînd gîndesc că să trăiescu,

Lasă-ţi soare, razele,

Ca să vezi necazurile.

Cît pătimesc pă lume,

Nu e limbă de a spune.

Versurile anonime nu numai că se integrează prozodiei noastre populare, dar

păstrează din lirica noastră folclorică şi anumite forme de expresie: apelul la

natură – aici la soare, – plîngerile asupra soartei şi norocului. Celelalte versuri au

tonalitatea sentimentală specifică mărturisirii chinurilor dragostei, din cîntecele de

lume:

Cînd viiaţa închipuiesc

Numile care iubesc

Or să zic că mă topesc

Şi nu pociu să mă lipesc.

Inima mea să sileşte,

Dar frica o utuieşte,

Că văzînd că nu-i lesninţă,

Face şi ea leneviţă.

9

Datorită mărunţilor cărturari se îmbină în sfera de interes cele mai diverse

domenii, de la literatura noastră veche pînă la aceea a secolului al XVIII-lea din

Occident şi din Renaşterea neo-greacă şi de la elemente de ştiinţă populară pînă la

manualele contemporane.

Ion Budai-Deleanu apelează la snoavele care îi furnizează culori pentru

Ţiganiada. Fiul lui Beşcherec are impresia că e născut pentru altfel de viaţă decît

aceea a unui „nemes” mărunţel, ca tatăl său:

Odată-i grăi: „tată mie-mi pare”

Că eu nu-s al tău, ci un fecior de crai,

Sau cît de puţin, de vreun boer mare;

Că în mine nu simt, nici spre mălai,

Nici spre mămăligă, eu nici o plăcere,

Însă gura mea tot plăcinte cere.

Cînd trece la registrul sentimental, poetul intră în lumea comparaţiilor

frecvente în poezia citadină, de dragoste a epocii, ca şi în portretul Anghelinei,

făcut de Beşcherec:

În faţa ei cea rumenă ş-albuţă

Mestecat era trandafir cu crin,

Iar ochii rîdeau ca cerul sirin,

Buze roşioare ca şi de corale,

Dinţi albiori ca de mărgăritare,

Ca neaua mînuţe albe, ca şi-a tale...

În al treilea plan, cel al propriului său comentariu, inclus în textul poetic,

precum al cîntăreţilor de balade sau al povestitorilor de basme, Ion Budai Deleanu

este mai întîi de toate iluministul, care supune totul clasificărilor raţiunii.

Interesul accentuat şi organizat faţă de creaţia folclorică este o manifestare

specifică romantismului; determinată de necesitatea de a adînci formele concrete

şi reale ale vieţii, de a sublinia particularul cu corolarul imediat al culorii locale,

de a explora şi promova fondul specific naţional. G. Bonet Maury ne informează

10

că primele culegeri de balade au fost realizate în Spania în 1510 şi în Danemarca

în 1591.

Adevărata descoperire şi valorificare creatoare a resurselor folclorice

naţionale se produce însă odată cu afirmarea romantismului, care deschide noi

perspective gîndirii şi sensibilităţii umane, proclamă o nouă viziune estetică,

readucînd literatura la izvoarele autohtone, naţionale, din realitatea imediată,

fenomen întîmpinat în zona culturilor nordice, în Anglia şi Germania, unde apar

primele manifestări romantice.

Cel dintîi important moment în revelarea comorilor folclorice – cu consecinţe

salutare, deosebit de fertile pentru creaţia cultă – l-a înscris culegerea lui Thomas

Percy Reliques of Ancient English Poetry, apărută în 1765.

Ideea de bază a lui Herder, pe care o vom întîlni şi la scriitorii români din

secolul al XIX-lea, este aceea că poeziile populare, pe lîngă faptul că relevă aceea

ce este specific naţional, conţin „arhiva unui popor”, sînt depozitarele unor

mărturii istorice autentice.

Încă de la începuturile ei, literatura română a crescut şi a evoluat printr-o

permanentă şi fertilă legătura cu folclorul. Acest fenomen de infuzare a sevei

folclorice în literatura noastră scrisă îl putem distinge chiar de le Psaltirea în

versuri a lui Dosoftei, cea dintîi versificaţie în limba română nutrită cu aroma

versului popular, vizibilă în vioiciunea ritmului trohaic, în armonia rimei

împerecheate şi în simplitatea plastică a gîndului şi formelor poetice de factură

populară. De asemenea, primele pagini de proză literară românească, cele 32 de

legende ale lui Ion Neculce din O seamă de cuvinte „ce sînt auzite den om în om

de oameni vechi şi bătrîni şi în letopiseţ nu sînt scrise”, poartă aceeaşi amprentă a

ispiraţiei folclorice.

La începutul secolului al XIX-lea cînd literatura română îşi fundamenta

structura ei modernă, avea o situaţie specifică, în raport cu alte literaturi romanice.

Cunoscuse şi asimilase valorile antichităţii, trecuse printr-o epocă umanistă, dar

nu se dezvoltase într-o producţie originală de tipul Renaşterii, de inspiraţie

11

livrească, savantă, ceea ce a apropiat-o şi a menţinut-o permanent în strînsă

legătură cu folclorul, îndeosebi cu poezia populară. „Literatura Renaşterii, spune

Tudor Vianu, oriunde o întîlnim, a fost o literatură de succes savantă şi uneori, o

literatură livrească. Această caracteristică s-a accentuat pe măsură ce Renaşterea

evolua spre sfîrşitul ei şi a constituit un strat izolator între creaţia populară şi cea

cultă. Fiindcă Renaşterea, ca mişcare literară, a lipsit din dezvoltarea literaturii

române, aceasta n-a pierdut niciodată contactul cu sursele populare şi cînd a ajuns

să dea creaţii artistice originale de o valoare înaltă, literatura română a păstrat un

caracter popular. Este prima caracteristică izbitoare în evoluţia ei de-a lungul

secolului al XIX-lea şi al XX-lea”.

Titu Maiorescu sublinia: „Astăzi pot constata că partea lirică a vieţii

poporului a fost cea mai roditoare în dezvolatrea ulterioară a literaturii noastre

culte îndeosebi pentru Eminescu şi prin mijlocirea lui, pentru urmaşii săi”1. Tot

astfel, Garabet Ibrăileanu releva că „în meritele poeziei culte, partea celei populare

e imensă, pentru că poezia cultă nu e altceva decît evoluţia poeziei populare”2.

Desigur, mărturiile în această direcţie sînt extrem de numeroase, datorate nu

numai criticilor şi istoricilor literari, ci şi scriitorilor înşişi3. De pildă, Ion Pillat

recunoştea că poezia populară e o tradiţie şi un izvor de reînviere. Fiecare

generaţie, de la Alecu Russo la Vasile Alecsandri, de la Mihai Eminescu la Ion

Creangă, de la George Coşbuc la Alexandru Vlahuţă, de la Octavian Goga şi

Ştefan Iosif pînă la generaţia de azi, „a desluşit din comoara tot pierdută şi mereu

regăsită a versului popular o nouă îndrumare şi un sens al poeziei româneşti”4.

Chiar şi în perioada interbelică, în care poezia noastră se ridică la nivelul poeziei

europene, sub înrîurirea noilor orientări moderne, acţiunea fertilizatoare a

folclorului nu sucombă, ci, dimpotrivă, află că-i mult mai subtilă şi mai profundă.

În 1936, cercetînd „zăcămintele folclorice în poezia noastră contemporană”, Al.

Dima demonstra că „avem o poezie sincronizată european, dar căreia nu-i lipseşte

1 Titu Maiorescu, Critice, vol. II, Bucureşti, Editura pentru literatură, 19672 Garabet Ibrăileanu, Note şi impresii, Iaşi, Viaţa românească, 1920, p. 74.3 Elogiu folclorului românesc, antologie şi prefaţă de Octav Păun, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969.4 I. Pillat, Tradiţie şi literatură, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1943, p.29.

12

– în acelaşi timp – boarea peisajului local, a climei noastre sufleteşti; a clocotului

de viaţă românească ce şi-a găsit fireasca expresie în variatele forme ale

credinţelor, obiceiurilor şi literaturii noastre populare”5. Răspîndirea folclorului

asupra literaturii româneşti citadine, începută cu Dosoftei şi Ion Neculce, nu

devine o acţiune conştientă şi organizată decît spre sfîrşitul primei jumătăţi a

veacului al XIX-lea, după 1830 în epoca de pregătire şi înfăptuire a revoluţiei de

la 1848. Este epoca de afirmare a idealurilor de dreptate şi libertate socială, de

unitate şi independenţă naţională. Sentimentul patriotic al afirmării naţionale,

manifestat în literatură, în primul rînd, prin cunoscutul program al revistei Dacia

literară din 1840 a lui Mihail Kogălniceanu, fundamentarea ştiinţei noastre

istorice, îndeosebi prin lucrările lui Nicolae Bălcescu, interesul tot mai accentuat

şi mai sincer faţă de soarta ţărănimii, care se confundă cu însuşi poporul român,

năzuinţa de a crea o literatură originală, care să reflecte realităţile naţionale au

constituit cauzele principale care au determinat orientarea scriitorilor epocii spre

creaţia populară.

Mulţi dintre scriitorii reprezentativi ai acestei epoci formaţi din punct de

vedere spiritual şi artistic, mai ales, în timpul studiilor, în ambianţa şi efervescenţa

mişcărilor romantice din ţările apusene, au introdus în literatura română, aflată în

faza fundamentării ei moderne, suflul nou al romantismului, în cadrul căreia

interesul pentru folclorul naţional reprezenta o coordonată majoră. Scriitorii

romantici au văzut în primul rînd în poezia populară o sursă inepuizabilă a

aspiraţiei lor spre concret şi particular, spre ceea ce este specific naţional, spre

culoarea locală. Atracţia pentru natură autohtonă, interesul tot mai pronunţat

pentru trecutul naţional, învierea tradiţiilor proprii poporului din care făceau parte,

dorinţa nobilă de a oglindi viaţa şi caracteristicile propriei naţiuni, mai ales într-un

moment de încordare a efortului pentru realizarea visului sublim al unităţii,

demnităţii şi independenţei naţionale – toate aceste coordonate specifice

5 Al. Dima, Zăcăminte folclorice în poezia noastră contemporană, Bucureşti, Editura pentru liteartură şi artă, 1976, p. 324.

13

romantismului au aflat un puternic punct de sprijin în creaţia populară, care le

oferea răspunsurile cele mai potrivite.

Pînă la Alecu Russo şi Vasile Alecsandri, adevăraţii descoperitori şi primii

culegători ai poeziei populare româneşti, a existat o serie de tentative mai mult sau

mai puţin, întîmplătoare, care au pregătit însă terenul pentru explorări şi

teoretizările de prestigiu ulterioare. Se pare, că primul culegător de folclor ar fi

Gheorghe Asachi, dacă acordăm credit unor mărturii tardive ale acestui pioner al

literelor româneşti. O primă mărturie despre Gheorghe Asachi poate fi considerată

articolul Literatura serbească, apărut în „Albina românească”. În cadrul

articolului Gheorghe Asachi precizează că folclorul sîrb i-a dăruit, la Viena, un

număr de cîntece populare, pe care le-a adăugat la cele culese de el însuşi, cu

scopul de a le publica. Potrivit acestor mărturii, Gheorghe Asachi poate fi

considerat deci primul nostru culegător de folclor. În aceeaşi perioadă activează şi

Anton Pann, în 1831 tipărind Poezii deosebite sau cîntece de lume, iar în 1846

volumul Poezii populare.

Cercetările întreprinse demonstreză, pe baza unor argumente concrete, că

„mişcarea noastră folclorică îşi are punct de plecare în Transilvania”6. Înaintea lui

Vasile Alecsandri, cea dintîi amplă şi valoroasă culegere de folclor a fost realizată

tot în Transilvania, în 1838 de către Nicolae Pauleti.

Se poate afirma că prin Nicolae Filimon, folclorul pătrunde din ce în ce mai

mult în operele marilor scriitori clasici români din secolul al XIX-lea.

Determinată de ecourile vii ale romantismului european în literatura română,

apropierea scriitorilor noştri de folclor a corespuns necesităţilor obiective ale

epocii de adevărată renaştere naţională şi de nobilă efervescenţă spirituală, pusă în

slujba aceluiaşi ideal patriotic şi social, din perioada pregătirii şi înfăptuirii

revoluţiei de la 1848 şi a realizării Unirii. Aşa cum am încercat să arătăm, în

momentul descoperirii creaţiei populare şi al răsfrîngerii ei în creaţia citadină,

scriitorii noştri nu aveau suficientă experienţă. Însuşi procesul de modernizare a 6 I. Muşlea, Interes pentru folclorul românesc în Ardeal înaintea apariţiei baladelor lui Alecsandri , în „Transilvania”, an. 57, nr.10, octombrie, 1926, p. 555.

14

literaturii române se afla la începutul lui, ceea ce a făcut ca inluenţa folclorului

asupra literaturii române să se exercite în perioada iniţială, mai mult sub forme

exterioare. Marele merit al scriitorilor din această perioadă romantică este însă

acela că au scos din anonimat comorile de gîndire şi simţire ale poporului român,

le-au făcut larg cunoscute, străduindu-se să le aşeze la temelia operelor lor. Prin

descoperirea, asimilarea şi promovarea creaţiei populare, scriitorii noştri din

această epocă au dat literaturii române un impas înnoirilor, i-au lărgit orizonturile,

îndrumînd-o consecvent la rezultate din ce în ce mai fericite, pe drumul firesc al

inspiraţiei naţionale.

Consubstanţialitatea evidentă a literaturii cu folclorul, pe toată durata ei,

cunoaşte în epoca manifestării marilor noştri clasici o seamă de structurări ce-i

conferă respectivei constante o înfăţişare caracteristică. Astfel, osmoza realizată în

stadiul vechi al literaturii române, oarecum în afara voinţei scriitorilor care, nu

intuiseră decît accidental existenţa culturii populare şi a importanţei sale pentru

literatura cultă (Stolnicul Constantin Cantacuzino, Ion Neculce, Dimitrie

Cantemir, Dosoftei etc.), continuă să subziste şi acum, ca pe întreg parcursul

scrisului literar românesc, de altfel, într-o serie de opere (scrierile lui Alexandru

Odobescu, Ion Ghica, Ioan Slavici etc.), care nu sînt inspirate totdeauna în chip

direct din folclor, dar în care acestea se insinuează aproape de la sine, prin

elementele lui topite deja în limbă, în locuţiuni şi proverbe, în expresii devenite

bunuri comune etc., şi care fac să persiste veacuri legăturile iniţiale în care se află

literatura noastră cu filonul popular. Pînza aceasta difuză e destul de consistentă şi

acum, ca şi mai tîrziu, ca să putem vorbi de atari absorbţii chiar şi în afara

scrierilor inspirate direct din folclor, care în noua epocă se înmulţesc şi dobîndesc

mai ales o indiscutabilă valoare reprezentativă prin care se recondiţionează

configuraţia întregului proces de pînă acum, luminîndu-l uneori altfel.

Aşa precum Dimitrie Cantemir face la vremea lui un fel de antefolclorică şi

etnografie a căror continuare putea fi dintre cele mai promiţătoare, tot aşa Mihai

Eminescu va încerca, exceptîndu-şi în bună măsură epoca, închegarea în plan

15

artistic a unei mitologii statornice pe cadre tradiţionale. Iar proverbul, care se

întreţese în mai toată devenirea scriitorilor, înlesnind o pătrundere tot mai

substanţială a gîndirii populare, laice, în plasma acelora, capătă, după cum ilustra

colecţia de la începutul secolului al XIX-lea a vornicului Iordache Golescu, pe

care o putem socoti una dintre primele în lume, abia spre sfîrşitul secolului o nouă

împlinire prin Iuliu A. Zanne. Linia lui Anton Pann, care îşi bazase, cum se ştie,

cea mai solidă şi cuprinzătoare parte a operei sale pe creaţia orală, va fi reluată

acum, întrucîtva de Ion Creangă, după cum aceea ce izbutise magistral Ion

Heliade-Rădulescu în Sburătorul, întîia capodoperă lirică românească inspirată

din folclor, avea şi semnificaţia unui drum pe care abia la Mihai Eminescu vom

mai întîlni asemenea realizări.

Dar semne de raportare şi continuitate cele mai multe vin mai ales din

perioada imediat anterioară, a paşoptiştilor, unioniştilor şi postunioniştilor, cînd,

ca şi acum, în mare măsură, folclorul fusese marea revelaţie, reperul principal al

multora şi argumentul mai tuturor în acţiunile pe care le întreprindeau sau la care

se alăturau cu entuziasm Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, Vasile

Alecsandri, Alecu Russo, Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu.

Încep să apară folcloriştii şi etnografii specializaţi, precum Bogdan Petriceicu

Haşdeu, Petre Ispirescu etc. Periodicele acordă şi ele tot mai mult spaţiu

produselor folclorice, opiniilor şi studiilor privitoare la ele, apar broşuri şi cărţi

relative în domeniu, se conturează direcţii diverse de înţelegerea a celor produse,

se încearcă a li se preciza sfera caracteristicilor, raporturile cu alte componente

ale culturii etc., fapte de pe a căror urmă se vor resimţi numaidecît şi relaţiile

existente între folclor şi literatură.

Scriitorii continuă tradiţia culegerii directe a folclorului. Noţiunea de poezie

populară e tot mai fecvent înlocuită în acest interval cu cea de cîntec şi de

literatură populară, ceea ce atestă, pe de o parte, o înţelegere mai complexă a

folclorului în genere, iar pe de alta, a ansamblului componentelor sale literare.

Nicolae Filimon şi Alexandru Odobescu deschid seria culegerilor şi prelucrărilor

16

de proză populară (urmaţi de Ispirescu şi Sbierea ş.a.). G. Dem. Teodorescu atrage

atenţia asupra colindelor, Simion Florea Marian va lărgi culegerea vrăjilor şi

tradiţiilor, fiind totodată, pe urmele lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, cel ce va atrage

serios atenţia asupra factorului etnografic.

Tot de pe acum, lărgind enunţurile lui Dimitrie Bolintineanu şi venind cu

certe exerciţii metodologice şi informative, Alexandru Odobescu, Ioan Slavici şi

mai ales Bogdan Petriceicu Haşdeu şi cei din şcoala lui, vor deschide seria

caracteristicilor comparatiste de amploare, odată cu care îşi fac tot mai mult loc

teoriile folclorice şi etnografice europene ale vremii, închegîndu-se astfel, prin

cumularea acestor date şi a altora de interes special, şi o şcoală folcloristică

românească, strălucitoare prin cîţiva dintre reprezentanţi săi din epocă, precum

Mihai Eminescu şi Miron Pompiliu.

Vom căuta să vedem dacă scriitorii acestei epoci au luat contact cu filoane

folclorice mai adînci. Ne interesează deopotrivă sinteza folclorică ce duce la

simboluri sau ce se constituie în teme. În operele incadrate de obicei în curentele

cele mai apropiate de viaţa rurală, din literatura noastră, cum ar fi sămănătorismul,

poporanismul, evidenţa artistică şi pitorească a folclorului, urmînd acel „climat

feciorelnic ca zorile” al culturii populare cum îl numea Lucian Blaga.

Culegerile folcorice apăreau şi în reviste cum ar fi „Contemporanul” , care nu

s-a intitulat niciodată „revistă literară”, deşi a maract un moment important în

dezvolatrea literaturii noastre. Această revistă a manifestat un interes deosebit

pentru folclor, dar mai ales pentru etnografie. La folclor şi la etnografie redacţia

revistei a ajuns în mod indirect, prin faptul că se interesează de viaţa poporului.

Fără să creeze folcorişti, revista a iniţiat o discuţie de pe poziţii materialiste a

folclorului şi a recomandat culegeri de folcor.

Cea mai interesantă activitate a revistei, dar lipsită de consecinţe a fost cea a

lui Vasile Alecsandri. Pornind de la ideea că folcloristul culegător nu trebuie să se

amestece în textul cules, că trebuie să observe materialul numai pe plan

documentar, cu fidelitate ştiinţifică indiferent de valoarea lui estetică, poezia

17

populară fiind şi un tezaur de idei, de sentimente, o arhivă psihologică,

documentară, utilă deopotrivă istoriei, ca şi artei, ajunge la concluzia că Vasile

Alecsandri, prin cunoscutele sale intervenţii în textul poeziilor culese, n-a dat o

operă de valoare ştiinţifică. Studiul e criticat, descriptiv, dominat de tonul de

invectivă, culegerea lui Vasile Alecsandri e negată în mod total, fără să i se

recunoască cel puţin rolul de propagandă pentru culegeri de folclor şi mai ales

influenţa pe care a avut-o pe plan artistic, în cultura noastră. Limbajul popular al

creaţiei sale, ridicat pe culmi superioare, face ca expresia artistică să fie „ca un

fagure de miere”. Se susţine că prin culegerea de creaţii populare din 1852 a lui

Vasile Alecsandri, a şi pătruns folclorul în literatura cultă, alături de Alecu Russo

şi Mihail Kogălniceanu, stimulînd inspiraţia folclorică a literaturii. Sînt de

menţionat în cadrul creaţiei culese de acesta Mioriţa şi Meşterul Manole.

Duiliu Zamfirescu a practicat balada sau legenda, poemul istoric sau chiar

folcloric, fără să exceleze în poemele cu difuze sau mai direct influenţe folclorice.

Vara sa nu reuşeşte să echivaleze prin densitate cu verile lui George Coşbuc;

variantele la Călin (file din poveste) de Mihai Eminescu, sau la Nunta în codru

de George Coşbuc.

Pentru Delavrancea folclorul a devenit în creaţia sa un izvor artistic, nu

numai preocupare teoretică. El crede că numai prin folclor limba şi literatura

română îşi constituie originalitatea. Barbu Delavrancea face o analiză estetică a

folclorului, recomandîndu-l scriitorilor ca un model de artă. Prima categorie a

poeziilor sale mai evident influenţată de folclor o constituie basmele Norocul

dracului, Neghiniţă etc.

Explicaţia personalităţii şi a naturaleţii limbajului eminescian îşi are punctul

de plecare în strategia poetului faţă de „limba veche”, considerată ca temelie

pentru noile ei înfăţişări. El a intuit că limbajul poetic trebuie să necesite să

pornească de la izvoare, de la poezia populară şi de la vechile texte, care

conservează formele cele mai rezistente de limbă, deci cele mai apte să le reliefeze

18

individualizarea graiului românesc. Poezia lui e plină de ecourile acestei influenţe,

de la armonia, uneori onomatopeică a versurilor, de clară sorginte folclorice:

Peste vîrf de rămurele

Trec în stoluri rîndunele

Ducînd gîndurile mele

Şi norocul meu cu ele.

pînă la aromele arhaice de stil cronicăresc, din Scrisoarea III, în care bătrînul

voievod îşi enumeră principiile neatîrnării într-un tipar lingvistic preluat ca model

de alţi poeţi sau dramaturgi români:

Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod

De-au trecut cu spaima lumii şi mulţimea de norod;

Împăraţi în care lumea nu putea să-i mai încapă

Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pămînt şi apă;

Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimînt,

Cum veniră, se făcură toţi o apă şi-un pămînt.

În aceeaşi serie de fapte se înscrie şi iniţiativa de a folosi activ formele

populare şi familiare ale vorbirii, exemplele fiind foarte cunoscute (de nu m-ai

uita încalte; şi-apoi cine treabă are; nime-n lume n-a să ştie), cît şi rimele

rezultate din prezenţa unor termeni populari (încalte, nesaţ, letopiseţ) sau prozaici

(subsuori) şi a cuvintelor legate prin cratimă, procedeu de îmbinare românească

(sine-mi / inemi; luminîndu-l / gîndul etc.) . Prin urmare, geniul cult are la bază

geniul popular, căci Mihai Eminescu şi-a alimentat cugetul şi sentimentul din

doină, din basm, din mit, spre a ajunge la capodoperele sale.

Poezia lui George Coşbuc citită de contemporanii noştri azi, oferă plăcerea

unei sărbători literare. De fapt, traducătorul Odiseii lui Homer intenţionase să

realizeze un epos naţional pe motive folclorice şi de mitologie românească.

Îndrăzneţul proiect era greu de realizat, dar două fragmente epopeice, Nunta

Zamfirei şi Moartea lui Fulger susţin pe deplin talentul lui George Coşbuc în a

rememora marile evenimente tradiţionale, între natură şi înmormîntare, şi

19

întotdeauna sub semnul lirismului obiectiv, apt a desfăşura fluxul spectacular, ca

un regizor care-şi impune mereu cauza şi mesajul.

Folclorul şi cu deosebire literatura populară influenţează creaţia cultă din

dublă perspectivă: prin elemente de conţinut şi prin sensuri ale manierei artistice.

Din prima perspectivă, trebuie să descoperim la Alecu Russo şi Vasile Alecsandri,

la Ion Creangă, la Mihai Eminescu şi Ioan Slavici fluxul sentimentalismului

popular românesc, cu acea puternică legătură dintre om şi natură, cu acel temei al

creaţiei în ideal, cu înălţătorul concept al luptei pentru adevăr.

Basmul, snoava şi proverbul au devenit pentru Anton Pann şi Ion Creangă

excelente surse de inspiraţie şi modele de urmat, în timp ce descîntecul şi bocetul

capătă la Ion Barbu (în După melci şi Domnişoara Hus) valenţe filosofice.

Mitul zburătorului a devenit coordonata literară esenţială, de la poemul

Zburătorul de Ion Heliade Rădulescu la Luceafărul de Mihai Eminescu. În

schimb mitul estetic a impus condiţia jertfei creatoare, dăinuind prin Meşterul

Manole de Lucian Blaga şi Moartea unui artist de.

Folclorul literar influenţează literatura cultă şi în forma literară, prin metrica

sa redusă, prin ritmul doinei (la Octavian Goga) şi al baladei (la George Coşbuc),

prin imagini şi expresii deosebit de sugestive. Astfel că, Luceafărul de Mihai

Eminescu este înalta expresie populară a meditaţiei geniale, unice, pe cînd Ion

Creangă reia tîlcul popular de la nivel cult, iar Mihail Sadoveanu realizează

demersul epopeic naţional sub imperiul optimismului folcloric. Au apărut

romanele impregnate de lirism, concepute în tradiţia povestitorilor populari, a

cronicarilor şi a cărţilor de înţelepciune ale lui Mihail Sadoveanu, dar şi acelea

dominate de realism obiectiv a lui Liviu Rebreanu.

Contextul literaturii române din Basarabia impune prezenţa elementelor

folclorice, ca factor constructiv al unui text literar, relativ tîrziu. După cum

menţionează Emilian Galaicu-Păun, „odată cu Eliberarea din 1940 şi apoi 1944 se

produce o ruptură de nivel în creaţia generaţiei de scriitori basarabeni” în care

debutează Bogdan Istru, Alexandru Robot, George Meniuc etc.Ca să înţelegem ce

20

cotitură s-a produs în poezia noastră în anii generaţiei şaizeciste, trebuie să

raportăm situaţia literară la contextul istoric. În timpul proletcultismului în

literatura română s-a produs ruptura totală cu tradiţia. Emilian Galaicu-Păun

vorbeşte despre o focalizarea a literaturii române din Basarabia: „Astfel literatura

noastră din anii 1945-1950 ar putea fi ilustrată grafic prin interferenţa parţială a

două circumferinţe cu raze diferite: cea mai largă rază ideologică, circumscrie

literatura basarabeană unui context unional, sovietizînd-o, deznaţionalizînd-o, cea

mai scurtă rază lingvistică încerca să protejeze biata fiinţă naţională, s-o

individualizeze, s-o pregătească de cea „contraofensivă spirituală”. Creaţia poetică

tinde să scoată la iveală esenţa limbii pentru ca muritorii să înveţe din nou să

locuiască în limbă”7.

Abia după 1989 se poate vorbi despre reintegrarea culturii din Basarabia. A

crescut interesul pentru aşa specii ca oda, balada, elegia, imnul. Nostalgia după

izvoare, după baştină şi casa părintească a dus la înviorarea elegiei, iar evocarea

eroilor de ieri şi de azi ai satului a dus la resurecţia baladei.

Poeţii basarabeni scriu balade ca replică la poemul de mari proporţii impus de

tradiţia rusă şi totodată ca act de sincronizare cu resurecţia baladei în literatura

română. Poezia basarabeană ia forma ei mesianică.

Literatura basarabeană se scutură de dogme şi urmează consecvent prin

cultivarea baladei. O influenţă culturală a poeţilor basarabeni au avut poeţii

Cercului literar de la Sibiu (Radu Stanca şi Ştefan Augustin Doinaş), ce vor să

reabiliteze în ochii lectorului modern balada, asociindu-i mituri noi. Noutatea

baladelor lui Ştefan Augustin Doinaş o aflăm în atitudinea faţă de motivele mai

vechi ale romantismului. Surprinzător e la Radu Stanca tocmai sinceritatea

absolută a poemelor.

II. Relaţia literatura populară – literatura cultă

7 Em. Galaicu-Păun, Poezia de după poezie, Chişinău, Editura Cartier, 1999.

21

În viziunea condiţiilor specifice hărăzite de istorie, scriitorul şi în genere

omul de cultură basarabean este un homo folcloricus. Pentru a-şi păstra fiinţa

naţională ce urmînd cursul palingenezi al destinului, retrăieşte trecutul prin

intermediul folclorului, prin fidelitatea constantă faţă de tradiţie.

Dintre marii clasici, Bogdan Petriceicu Haşdeu îşi expune programatica

convingere că „nu poate fi un mijloc mai interesant şi mai sigur de a cunoaşte

forţele morale şi intelectuale ale unei naţiuni, decît numai prin literatură, şi că nu

alt mijloc mai nemerit şi mai frumos de a da unei literaturi culte un caracter

original şi distinctiv, decît numai nutrind-o din literatura populară, precum

literatura populară se adapă din fîntînile unui instinct virginal”8. Iar Alecu Russo

pretextînd că marşa progresivă a civilizaţiei aşterne uitarea asupra punctelor de

pornire, afirmă că noi, românii, sîntem tocmai în „punctul acela unde viaţa

tradiţiilor se preface în viaţa istorică, limba năravurile şi aplecările întipărindu-se

în sufletul unui neam”9.

Credinţa că folclorul este atît „oglinda deplină a individualităţii creatoare a

poporului” (Alexe Mateevici), cît şi modalitatea cea mai eficientă de păstrare a

fiinţei prin înclinarea cumpenei înspre viaţa tradiţiilor ameninţată să se prefacă în

viaţa istorică, este axul ontologic al culturii române din Basarabia. În această

credinţă întră atît identificarea herderiană cu omul natural, marcarea mioritică, de

destinul cosmic, utilizarea tehnicilor folclorului, transsubstanţierea lui cît şi o mai

substanţială legătură fiinţială cu el în sensul lui Eminescu, care, de altfel, retopeşte

în creaţia sa Caietul anonim basarabian. Cîntece din Basarabia include şi Vasile

Alecsandri în florilegiul său.

E vorba de forma folclorică pe care o atestăm la Constantin Stamati, Alexe

Mateevici, Gheorghe Păun, Tudose Roman sau într-o formă mai complexă la

Vasile Vasilache, Grigore Vieru, Ion Druţă, dar şi un tip de caracter care acută

8 B. P. Haşdeu, Articole şi studii literare, Bucureşti, 1961, p. 138.9 A. Russo, Piatra teiului, Bucureşti, 1967, p.121.

22

modernitatea formelor folclorice, astfel, apărînd baladele lui Ion Vatamanu,

Anatol Codru sau Dumitru Matcovschi, reluarea unor motive folclorice în

Preludiul bucuriei şi traducerile din bîlinele ruseşti ale lui George Meniuc,

volumul Citirea proverbelor al lui Vasile Romanciuc, piesele pentru copii ale lui

Iulian Filip.

Folcloristica basarabeană s-a impus în special prin „şcoala Haşdeu” care a

anunţat ca program autenticitatea, documentarea folclorică minuţioasă, utilizarea

variantelor obţinute prin anchete, studiul comparat şi prin corpusul Creaţia

populară moldovenească în 17 volume elaborat şi editat între anii 1975-1987.

Corpusul a benefiaciat de concursul unui număr mare de folclorişti care au

valorificat întreaga lor activitate de documentare, cercetări pe teren, angajare a

povestitorilor populari, studiere şi sistematizare.

Folclorul basarabean include atît perle de o coloratură existenţială uimitoare

de felul:

Şi eu m-aş duce

Şi mi-i cale-în cruci,

Şi nu pot răzbate

De străinătate,

De copaci căzuţi,

De voinici stătuţi,

De tufi tufoasă,

De fete frumoasă.

Cenzurat şi chiar interzis din cauza conţinutului său naţional şi „religios”,

folclorul basarabean a rămas, totuşi fidel instinctului virginal care a acumulat şi a

păstrat reflexele protoistoriei şi istoriei daco-române.

Recunoaşterea valorii literaturii populare a avut loc în cultura europeană

odată cu deşteptarea interesului scriitorilor romantici pentru creaţia folclorică.

Generaţia romantismului este cea care valorifică, în mod explicit, în creaţiile sale

23

literatura populară şi totodată realizează primele demersuri de cercetare a acesteia.

Astfel, pot fi date drept exemple culegerea de basme a fraţilor Grimm şi la noi,

culegerea de Poezii populare ale românilor a lui Vasile Alecsandri. Creaţia

romantică preia, dezvoltă o serie de teme şi motive din literatura populară sau o

valorifică la un nivel mai profund, structural, chiar lingvistic. Aşa numita

literatură romantică şi preromantică s-a născut dintr-o interferenţă a literaturii

culte, a vizionarismului romantic, a dorinţei de a pătrunde în teritorii necunoscute,

neexplorate, dincolo de suprafaţa „realului”, cu legendele, poveştile superstiţioase

şi cu miraculosul din literatura populară. Inspiraţiei din literatura populară îi

datorăm sinteza pe care o reprezintă creaţia eminesciană; aceasta conţine nu numai

teme şi motive din literatura populară, ci integrează, cu mijloace specifice

literaturii culte, genuri şi specii folclorice, precum doina sau basmul, şi utilizează

sursa populară drept model de factură lingvistică. În acest context, firescul limbii

vorbite, plasticitatea şi expresivitatea date de oralitatea literaturii populare au

devenit modele lingvistice mult mai fertile decît elaboratele modele artificiale

născute în urma unor teorii lingvistice impuse de autorii literaturii culte.

Întoarcerea scriitorilor romantici spre literatura tradiţională marchează însă doar

prima interferenţă oficială între cele două tipuri de literatură. Contactul lor real,

„informal” este mult mai vechi, dacă ar fi să ne amintim doar de povestirile

„Decameronului” lui Boccaccio, povestiri inspirate din popularele nuvele italiene,

creaţii asemănătoare snoavelor noastre sau franţuzeştilor fabliaux. Proza lui

Costache Negruzzi şi a lui Ion Creangă este un procedeu literar sugerat de

romanul popular Archizie şi Anadan, roman popular cu caracter instructiv-

moralizator, în care sînt condamnate viclenia şi lipsa de recunoştinţă a oamenilor

haini, răi. Blajini din Paştele blajinilor de Mihail Sadoveanu îşi au originea în

Alexandria (descrierea vieţii şi a faptelor legendare ale împăratului Alexandru

Macedon, naraţiune istorico-biografică în care faptele autentice sînt învăluite în

legendă şi miracol), unele istorisiri din Sindipa au fost folosite în operele lor de

Ion Heliade-Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Macedonski, care au

24

avut, la rîndul lor, un rol importnt ca sursă de inspiraţie pentru creaţia rabelaisiană.

În realitate, relaţia literaturii culte cu literatura populară este una esenţială,

organică, dincolo de asumarea, voită sau nu, mai mult sau mai puţin deschis-

programatică, din partea unor curente literare. Această interrelaţie a fost generată,

în primul rînd, de originea comună a celor două tipuri de literatură. Născute din

aceeaşi matrice mentală, în stadiul arhaic al culturii şi civilizaţiei, care apoi a dat

naştere celor două tipuri de mentalităţi şi de cultură diferite – cea tradiţională, care

păstrează, prin însuşi „tradiţionalul” său, elemente numeroase din mentalităţile

arhaică şi cea modernă, structural diferită şi cultivînd o nouă tematică, ─ cele

două tipuri de literatură au convieţuit multă vreme continuînd apoi să dialogheze.

Elemente de cultură şi, prin urmare, de literatură tradiţională au supravieţuit

în literatura cultă, modernă, chiar fără imitarea sau preluarea conştientă. În

romanul modern, dar şi în romanul clasic pot fi întîlnite unele tipare, structuri

narative, teme şi motive frecvente în proza tradiţională. Aşa numitul

bildungsroman prezintă etapele „formării” eroului cu un parcurs asemănăor

eroului din basme. Eroii prozei culte sînt supuşi probelor iniţiatice şi încercărilor

grele, precum eroii povestirilor populare. Să ne gîndim, doar la încercările prin

care trece Gheoghiţă, personajul lui Mihail Sadoveanu din Baltagul sau la unele

personaje din romanele lui Mircea Eliade. În poezia cultă pot fi descoperite

structuri lirice, imagini specifice poeziei tradiţionale (Mihai Eminescu, Octavian

Goga, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu). Elemente comune literaturii populare şi

literaturii culte pot fi identificate în ceea ce ni s-a transmis din literatura

Antichităţii clasice sau în materialul mitic, înregistrat de cercetătorii de popoarele

aflate pînă tîrziu într-un stadiu de civilizaţie arhaic. Aceste elemente-nucleu sînt

ale întregii literaturi, deoarece ele aparţin gîndirii umane în genere, nivelurilor sale

cele mai profunde, imaginarului la care apelează literatura. Imaginile arhetipale

îmbracă forme caracteristice unor tipuri de civilizaţie şi culturi diferite, însă

nucleul lor supravieţuieşte şi se regăseşte dincolo de culturi etnice, de evoluţia

istorică. Au fost necesare studiile psihanalizei freudiene sau ale lui Jung pentru a

25

fi descoperite şi a se acorda cuvenită atenţie acestei moşteniri ancestrale

depozitate în subconştient, în imaginar şi transpuse în literatură.

Evoluţia literaturii culte din ultimele decenii pare să abordeze pe o altă cale

experienţa literaturii tradiţionale. Prin considerarea, drept arbitrară şi forţată a

clasificării genurilor literare şi implicit, prin tendinţa de anulare a graniţelor între

genuri şi specii literare, creţiile literare culte se apropie mai mult de limba vorbită,

de fenomenul comunicării orale şi de posibilităţile creaţiei populare de a anula,

prin oralitate, aceste diferenţe între genuri şi specii impus de tradiţia literaturii

culte. În literatura română, faptul acesta este vizibil în proza lui Paul Goma,

Mircea Nedelciu, Gabriele Adameşteanu sau în poezia lui Mircea Cărtărescu,

Liviu Ioan Stoiciu şi Florin Iaru.

Abordarea adecvată a literaturii populare, nu drept creaţia „naivă”,

„pitorească”, ci prin mijloace şi criterii estetice menite să o valorifice în propriul

său context de creaţie şi interpretare, poate aduce literaturii scrise un bagaj de

ancestarală experienţă estetică, filozofică, nevalorificată încă în mod adecvat.

Relaţia literatură populară – literatură cultă poate însă funcţiona şi în sens

invers. Odată cu răspîndirea în comunităţile tradiţionale şi, apoi, simultan cu

dezagregarea progresivă a acestora şi degradarea valorilor tradiţionale, elementele

culturii moderne pătrund mai puternic în mediile odinioară păstrătoare ale

tradiţiei. O primă formă de influenţă a literaturii scrise asupra celei orale o

constituie intrarea în repertoriul tradiţional a creaţiilor literaturii culte. Această

asimilare nu este însă un fenomen simplist: sînt asimilate acele creaţii apropiate

din punct de vedre stilistic, tematic de literatura populară. Numeroase astfel de

creaţii sînt poezii, cîntece culese iniţial din mediul folcloric, „stilizate” din punct

de vedere literar, tipărite şi apoi reintegrate în mediul folcloric. O astfel de soartă a

cunoscut Mioriţa în varianta lui Vasile Alecsandri sau balada Voichiţă, (legată de

motivul logodnicului strigoi), cu varianta sa cultă Blestem de mamă de George

Coşbuc, care a ajuns să înlocuiască în repertoriul rural variantele folclorice

originale.

26

Contaminările între cele două arii culturale au devenit mai pronunţate odată

cu mutarea la oraş a unui număr mare de membri ai comunităţii rurale şi prin

pătrunderea mijloacelor de informare în masă în comunităţile săteşti.

III. Dimensiunile creaţiei lui George Meniuc

27

George Meniuc este o expresie a evoluţiei literaturii române din Basarabia, a

devierilor ei de la calea trasată în perioada interbelică, dar şi a rezistenţei în faţa

vicisitudinilor de tot soiul, a depăşirii hotărîte a nivelului „dictat” din împrejurările

vitrege ale timpului, între care mai cu seamă de dogmatismul agresiv în artă şi

estetică şi de nivelul scăzut al limbii. Mihail Dolgan consideră că George Meniuc

este tipul de scriitor care nu aparţine vreunei generaţii sau grupări literare distincte

şi că scrierile sale au fost înalt apreciate de către exegeţi, chiar începînd cu prima

plachetă de versuri Interior cosmic. E de remarcat şi afirmaţia lui Mihai Cimpoi

din O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia: „creaţia lui George

Meniuc (20.05.1918 – 8.02.1987) este dovada elocventă a unei dedublări

caracteristice intelectualului basarabean: începe sub semnul unui simbolism

întîrziat, punînd preţ pe sonoritate, stilizarea graţioasă, corespondenţele

baudelairiene între culori, sunete, parfumuri, continuă printr-o adaptare

anevoioasă la canoanele realist-socialiste (în special ale retoricii calendaristice) şi

sfîrşeşte prin întoarcerea la uneltele sale”10.

Format în spaţiul cultural român interbelic, poetul, avînd deja configurat un

stil modern, cunoaşte în anii ce au urmat acea „teroare a istoriei”, care s-a abătut

asupra neamului nostru, trecut prin vîltoarea războiului mondial, iar mai apoi

contaminat de dogmele ideologiei totalitariste. Poate de aceea destinul său artistic

are o altă traiectorie decît cea a confraţilor săi de condei, purtînd în el destul

dramatism neexteriorizat, care i-a lăsat pecetea damnării.

Sărăcia în care au trăit părinţii săi l-a determinat să-şi caute un refugiu

salvator în lumea literelor. Împrietenit cu cartea, în 1932 începe să compună

versuri, în 1934 publicînd prima poezie La ţară în revista literar-ştiinţifică a

societăţii „Mihai Eminescu” din Chişinău.

Vom observa că George Meniuc începe activitatea sa literară de la „vatră” şi

cu aceeaşi notă o finisează: „Ştiu că din primele poezii m-am ostenit să descriu

10 Mihai, Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Chişinău, Editura Arc, 1997, p. 169.

28

meleagurile de lîngă Chişinău, meleaguri pline de legende curtoase, fantastice, pe

lunci cu şuieratul sufletului de baltă şi focul de tîrşi în străfundul porţilor de vară

(...). Ecouri de mult pierdute, se trezeau pe-atunci în sufletul meu cu o rezonanţă

imensă, zguduitoare ca să le expun, m-am folosit de versuri populare”11. În

paginile aceleeaşi publicaţii au văzut lumina zilei peste treizeci de lucrări ale

tînărului scriitor: poezii, schiţe, povestiri, articole, traduceri din H. Heine şi A.

Malreaux. „Primele mele publicaţii, mărturisea poetul, au fost ba luate în rîs, ba

lăudate. Întotdeuna existau divergenţe de păreri...”12.

Activitatea literară a lui George Meniuc din a doua jumătate a anilor trezeci

s-a dovedit a fi şi mai intensă. De sub pana scriitorului apar zeci de poezii,

povestiri, eseuri, studii sociologice, articole de publicistică, cronici literare.

a. Poezia George Meniuc debutează în 1939 cu volumul de versuri Interior cosmic, şi

valorifică, din momentul debutului, un simbolism colorat social, localizat în

orizonturile strîmte basarabene şi avînd adesea nuanţe folclorice. Nicolae Leahu în

studiul introductiv la antologia Literatura română din Basarabia în secolul XX.

Poezie realizează portretul poetului considerîndu-l „un poet de formaţie simbolistă

cu inflexiuni ermetice nu prea apăsate”13. Dincolo de formula stilistică pe care o

identifică autorul studiului introductiv, vom regăsi şi o descriere a principalelor

trăsături ale discursului liric realizat de George Meniuc: „Scopul ultim al

discursului pare să fie spectacolul de limbaj, reliefarea suprafeţei sticloase a

lexicului, nu disponibilitatea sugestivă a sintagmelor şi corespondenţelor. Lucrate

cu acribie de meşteşugar tenace, poemele nu transmit totuşi o emoţie lirică

veritabilă, partitura etalîndu-şi forma definitivă cu o ostentaţie jubilatorie, ca şi

cum cuvintele ar suspenda la distanţe pedant calculate, doar pentru a sfida

inevitabila intruziune a hazardului”14. Mihail Dolgan, la rîndul său, afirmă în

11 Fragmentul este selectat de Mihail Dolgan în Creaţia scriitorilor moldoveni în şcoală, Chişinău, Editura Literatura Artistică, 1989, p.243.12 Idem, ibidem.13 Nicolae Leahu, Poezia basarabenilor de la facere la re-facere şi (pre)facere, st. introd. la antologia Literatura română din basarabia în secolul XX.Poezie, Chişinău, Î.E.P. Ştiinţa, Editura Arc, 2004, p. 14.14 Idem, ibidem.

29

Literatura română postbelică că George Meniuc se regăseşte ca poet, schiţîndu-şi

trei direcţii15:

Lectura poeziei moderne

Studii filozofice

Cercetările sociologice pe teren

Referindu-se la corelaţia dintre autohton şi universal în opera lui George

Meniuc, criticul Mihai Cimpoi constată că rădăcinile creaţiei acestui scriitor „stau

înfipte adînc în colinde şi balade, în reprezentările populare (adică în arhetipurile

mitice), iar vîrfurile ei le găsim de acum înălţate semeţ în aerul distins al culturii

universale; elementara schimbare de dealuri şi văi moldave, toropite de verdele

mătăsos, iată ce alternează cu culorile aride şi sîngeriii ale peisajelor flamande

care, trecute prin penelurile lui Vincent Van Gogh şi Paul Gauguin, devin prilej de

reflecţie tot asupra tainei artei...”16. Vom distinge în poezia lui George Meniuc

două tendinţe principale. Majoritatea versurilor publicate în perioada aflării

poetului la Chişinău se caracterizează în fond printr-un optimism pronunţat, prin

simplitatea imaginilor poetice, prin legătura organică a scriitorului cu baştina, fapt

exprimat direct şi în titlurile unor poezii ca Pămîntul natal, Orizontul basarabean

etc., în care se simte o sete nepotolită de viaţă, de lumină, de dreptate.

Prin poemele, eseurile şi articolele sale dezbătînd diverse probleme de artă,

George Meniuc s-a afirmat ca un artist pe deplin format. În 1940, fiind la o vîrstă

„a noilor împliniri”, poetul avea perspective imense în îmbogăţirea artei sale

poetice. Dar ironia sorţii a făcut să se întoarcă la baştină, trecînd prin vîltoarea

războiului şi contaminat de alte realităţi artistice (decît la Bucureşti), care i-au

anchilozat spiritul timp de circa 30 de ani, cauza fiind regimul totalitar venit la

putere de după 1945. De fapt, psihologia poetului suferise unele schimbări de

natură ideologică în anii de studii la Universitatea din Bucureşti, atunci cînd,

făcînd parte din grupul de tineri literaţi care alcătuiau cenaclul „Cadran”, a fost

15 Mihail, Dolgan, Literatura română postbelică (coord. Mihail Dolgan), Firma editorial-poligrafică “Tipografia Centrală”, Chişinău, 1998, p. 54.16 Mihai Cimpoi, postfaţă la antologia Interior cosmic de George Meniuc, Chişinău-Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2003, pp. 315-316

30

atras de mişcarea ilegalistă. Anume în preajma marii conflagraţii mondiale George

Meniuc concepe un volum de poezii intitulat Preludiul bucuriei.

În vara anului 1986 irupe ceva în poezia lui George Meniuc, poetul afirmînd

„tot ce scriu acum va fi o cotitură în scrisul meu”. Într-adevăr, poeziile scrise la

acea etapă sînt de o inspiraţie modernă, novatoare, dozate în parte cu elemente

folclorice autohtone. Referitor la această schimbare de viziune artistică, George

Meniuc sublinia într-o scrisoare: „Un rol hotărîtor pentru artist îl au imaginile

trăite, ca ideile trăite. Una vine din viaţă, alta vine din lectură. Ele se cer îmbinate

într-o formă artistică desfăşurată, inovatoare...”

În mai toate cărţile de poezii editate în perioada de după 1945 sînt ilustrate

poemele scrise pînă la 1940. Autorul încearcă cu fiecare din ele să-şi continue,

într-un fel, o evoluţie poetică, punînd alături poezii scrise în medii culturale

diferite. Aşa se întîmplă cu volume ca Versuri alese(1959), Vremea

Lerului(1968), Scrieri(1969), Florile dalbe(1979), Toamna lui Orfeu(1982) şi

Preludiul bucuriei (1988).

Intelectualul „de esenţă superioară, retras în sine ca într-o cochilie de taină şi

zămisliri adînc lăuntrice”17, George Meniuc a fost „eternul inadaptat la orizontul

îngust basarabean”18.

b. ProzaProza lui George Meniuc – Ultimul vagon (1965), Disc (1969) – este

simbolico-lirică, eseistică, bine construită, abordînd în special tema artei (creaţiei),

tema războiului, a morţii, a dragostei şi a vieţii. Semnele particulare ale prozei

meniuciene – laconismul, concentrarea, sugestivitatea – au putut fi sesizate de la

primele lui cărţi. Scriitorul „îşi comprimă scrisul pînă într-atîta, că o singură frază

e în stare să redea un portret, mai degrabă sculptează decît scrie. E o proză

sugestivă, cu substrat filosofic”19.

17 Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Chişinău, Editura Arc, 1997, p. 171.18 Idem, ibidem.19 Spiridon Vangheli, Poet, prozator, eseist, în „Cultura”, 1970, 29 august, p. 5.

31

Prozatorul George Meniuc rămîne poet, focalizînd naraţiunea în jurul unui eu

liric predispus la reflecţie filosofică. În romanul Disc, de exemplu, ne întîmpină un

studiu asupra sensibilităţii rănite şi zguduite dramatic. Astfel, Disc poartă două

specificări de gen. Roman-eseu şi elegie20, naraţiunea îmbinînd organic evocarea

nostalgică, colorat-elegiacă şi punctarea analitică a presimţirii morţii iminente.

Prozele autorului basarabean sînt, în fond, nişte parabole despre bogăţia

sufletească şi morală a celui care caută sensurile adînci ale existenţei umane şi

despre sărăcia intelectuală a celor străini de tiparele frumosului, care se împacă cu

modul empiric, comun al vieţuirii. Textele epice au o frază rotunjită, fiind

structurate după legile clasice ale construcţiei nuvelistice şi avînd totodată un

singur principiu intern: „desfăşurarea firului narativ în chip capricios, asociativ

prin esenţă”21. Modelul Proust se recunoaşte în Coloana de tandreţe şi în Disc.

Textele în proză sînt străbătute de un filon liric şi reflexiv.

Printre particularităţile prozei lui George Meniuc se cere subliniată şi

înrudirea cu creaţia populară orală. Elementul folcloric, atunci cînd există, e

retopit, distilat, turnat în forme noi, armonizat în mod fericit cu structura frazei şi

atmosfera, cu leitmotivele şi tipajul eroilor, influenţînd, astfel, şi asupra

arhitectonicii.

c. Eseistica Urmărind ceea ce constituie fibra personală a individualităţii lui George

Meniuc, nu putem evita eseurile. Anume în ele se dezvăluie conceţia lui despre

artă şi creator, autorul deschizîndu-ne perspective noi spre laboratorul său de

creaţie. Dispersate în timp prin paginile diverselor periodice, eseurile alcătuiesc

ulterior cîteva volume prestigioase, ce i-au adus scriitorului o consacrare sigură şi

definitivă în acest domeniu: Imaginea în artă, Iarba fiarelor, Tovarăşul nostru

de drum – poezia, Cadran solar, Eseuri ş.a.. Fenomenul n-a rămas fără ecou în

20 Elocvent în acest sens este articolul Elegia „Disc”: probleme, eroi, compoziţie, de Eliza Botezatu, în Cheile artei, Chişinău, Editura iteratura artistică, 1980, pp.154-176.21 Mihai, Cimpoi, George Meniuc, în M. Dolgan, M. Cimpoi, Creaţia scriitorilor moldoveni în şcoală, Chişinău, Editura Lumina, 1989, p.165.

32

cronici, recenzii şi articole cu intenţii de sinteză22. Mai mult decît atît, Eugen

Lungu consideră că apariţia unei conştiinţe a eseului în literatura română din

Basarabia se leagă de numele lui George Meniuc23.

În eseurile lui George Meniuc prevalează unghiul de vedere personal,

amănuntul biografic, reflecţiile asupra esenţei actului creativ. Parcurgînd o serie

de texte, identificăm diverse modalităţi eseistice: scriitorul aşterne pe hîrtie

reflecţiile sale despre artă şi viaţă, porneşte de la impresiile imediate pentru ca să

ajungă să formuleze spre sfîrşitul observaţiei general-valabile, schiţează profilurile

unor colegi de-ai săi etc.

În lumina celor spuse despre eseu preferinţa lui George Meniuc pentru

această specie vine din intuirea justă a propriilor disponibilităţi creatoare. Om de o

accentuată sensibilitate, scriitorul şi-a exersat mereu talentul pe o dublă

continuitate de structură, de poet şi analist. Prestanţa gîndului ca gînd, a ideii ca

idee îl conduce către această specie liberă.

IV. George Meniuc şi simbolistica folclorică22 Mihail Dolgan, Poetul despre poezie şi creatorii ei, în „Moldova socialistă”, 1965, 17 octombrie; Vladimir Beşleagă, Sensul unei reveniri, în „Nistru”, 1967, nr.10; Ion Ciocanu, George Meniuc şi condiţia eseului, în Dialog continuu, Chişinău, Editura Literatura artistică, 1977.23 Eugen Lungu, Spaţii şi oglinzi, st. introd. la antologia Literatura română din Basarabia în secolul XX. Eseuri, critică literară, Chişinău. Î.E.P. Ştiinţa, Editura Arc, 2004, pp. 5-49.

33

a) Sursele filonului focloric în lirica lui George Meniuc

Scriitor de o aleasă cultură literar-artistică, George Meniuc şi-a îndreptat încă

din anii studenţiei atenţia către bogăţiile creaţiei orale ale poporului. El a luat parte

la expediţiile sociologice, colindînd în timpul vacanţei de vară aşezările săteşti de

pe meleagurile basarabene. A studiat tot ce era gînd frumos, concretizat în cuvînt,

în piatră sau în lemn. Poetul a căutat să afle valorile artei dincolo de vremile pe

care le cunoaştem, s-a străduit să înţeleagă „limba vechilor cazanii”, şi ale

popoarelor vecine, a făcut în investigaţiile sale nu numai analiză a fenomenului

artistic, ci şi istorie a limbii, ajungînd cu ochiul pătrunderii pînă dincolo de

perioada creştinizării acetor pămînturi.

Rădăcinile creaţiei lui George Meniuc stau înfipte adînc în colinde şi balade,

în reprezentările populare (adică în arhetipurile mitice), iar vîrfurile ei le găsim de

acum înălţate semeţ în aerul distins al culturii universale. George Meniuc şi-a

îndreptat osîrdiile creatoare spre cîmpiile bîlinilor ruse, spre cel monument genial

care este Cuvînt de oastea lui Igor. L-a preocupat pe poet, de asemenea, şi

Cîntecul lui Roland şi cel al Nibelungilor, şi farmecul statuii Arborele vieţii,

înălţate în parcul Wigheland din Oslo.

Respectîndu-le personalitatea, meşterul le repune în seva intimă şi domolă a

melosului popular, găsind eufonii uitate în această eră a decibelilor megavatici.

Astfel, George Meniuc reînvie o artă relictă, a artă a cîntecului de frunză:

Sculaţi, zorilor de rouă,

Mînaţi oile împroor.

Sculaţi, păsări mîţîţele,

Ciripiţi pe crăciunele

Sculaţi, ciute şi cerboane

Iarba-i otravă-n poiană.

34

Expresia supremă a firescului o constituie folclorul. Limba folclorului este o

limbă vie, ferită de închideri ermetizate, „critice”, este un instrument de

comunicare, nu unul de înstrăinare şi poate îmbogăţi prin substratul său arhaic

limbajul modern.

„Eu aveam altă posibilitate să mă afirm, folclorul, şi păcat că m-am lăsat de

ocupaţia asta nobilă şi frumosă”, afirmă George Meniuc în corespondenţa cu

istoricul literar Nicolae Romanenco (octombrie 1982)24. „Trimite-mi ceva din

folclor. Cărţile ce mi le-ai trimis mi-au fost ca nişte faruri în plutirea mea rătăcită.

Atîta muzică divină aflu în graiul nostru de parcă aş asculta marea sau codrul, sau

cîmpia în plină vară, încălzite de soare”25. Ultima perioada de viaţă a lui George

Meniuc, marcată de revenirea la unelte din tinereţe care anunţau un poet

remarcabil, este pusă sub semnul redescoperirii folclorului; adună cărţi vechi cu o

pasiune irezistibilă; îşi face notiţe; admiră ce dedă studiului pe text care-i

prilejuiesc şi diferite incursiuni etnografice, istorice, comparatiste.

„Da, da trebuie să recunosc sincer că înainte eram nepregătit pentru aşa ceva,

n-am adîncit în deplină măsură bogăţii ale hrisoavelor vechi, n-am dat o atenţie

cuvenită limbii populare primordiale, adică aşa cum se prezenta la începuturi în

colinde, descîntece, cîntece bătrîneşti. Am călătorit într-un univers miraculos,

pătruns de muzici barbare şi m-am întors acasă mai îmbătrînit”26. „Am cercetat

limba basmelor, baladelor, colindelor şi am observat o mulţime de lucruri

interesante. Mi-am făcut un adevărat atlas lingvistic, un depozit de metafore”27.

Pasajele spicuite sînt revelatorii sub mai multe aspecte, sub acela al elogiului ca

atare a bogăţiei neasemuite folclorului; poetul nu poate oferi o imagine deplină a

universului, dacă nu coboară în substratul arhaic al gîndirii, în „noaptea unei lumi

ce nu mai este”, ale cărei ritmuri, gesturi arhetipale, practici ritualice mai trăiesc în

subconştientul nostru colectiv.

24 George Meniuc sau Întoarcerea la Itaca. Eseuri, memorii, corespondenţă, poezii inedite, ediţia îngrijită de Arcadie Suceveanu şi Nicolae Romanenco, Chişinău, Editura Cartier, 1999, p. 104.25 Idem, ibidem.26 Id., ibid., p. 148.27 Id., ibid., p. 149.

35

Atmosfera, cursul normativ, vorbirea indirectă a eroilor, portretele

fiziologice, stările psihologice, reflexiile morale, tablourile peisagistice, --toate

acestea sînt exprimate cu un lux de culoare arhaică, cu un lexic bogat în rarităţi şi

cu un simţ general al ceremonialului baladesc. Densitatea pitorescului folcloric se

datorează unei alchimii în care autorul se delectează cu riscul chiar a apariţiei unor

note de manierism:

La cîmp, la cîmpie,

Propoartă-se Sfetogor, umble-se,

Hiril murgu-ncăleca-re

Şi-n cîmpie se lua-re.

N-are Sfetogor cu cine

De-a virtutea a se-ntrece,

Că virtutea-n vinişoare,

Lucefeşte şi izvoară.

Sub virtute se îndoaie

Ca de-o crîncenă povară.

Sfetogor aşa grăit-a

„Greimea de aşi oblici

Tot pămîntul l-aş uni...”

Spre a găsi echivalenţe ale bîlinilor, scriitorul s-a apropiat în studiul textelor

folclorice, al cronicilor şi hrisoavelor, în care a constatat „o dulce limbă cu

melodii de necrezut”. În colinde a găsit expresii ca „Ce te, gazdo, veseleşti?”, „nu

mă, doamne-nsăgeta!”, „unde pui ciutele şi ouă cerbuoanele”, la Neculce a fost

încîntat de sintagme de felul următor: „şi şede prejur cetate oastea”, iar în textele

lui Cantemir i-au reţinut atenţia fraze mustoase ca „clătească-se cerul, tremura

pămîntul, aerul trăznez, nourii pleznez”.

Meşterul baladelor populare este un om înzestrat cu har şi cu inspiraţie

spontană, unica şcoală estetică fiindu-i traiul anevoios şi aspru de toate zilele,

stelele şi ritmurile vrăjite.

36

b) Trăsăturile poeticii populare

Folclorul, dînd gir virtuţilor cele mai blînde pe care poporul le păstrează şi le

comunică din generaţie în generţie, este testamentul spiritual de care nu poate să

nu ţină cont oricare artist. Acţiunea baladelor populare asupra creaţiilor culte este

una modelatoare. Simplitatea, spontaneitatea, concentrarea a ce-i mai bun în

preajmă în cîteva trăsături, marele miracol plăsmuit prin „slovă făurită” sînt

calităţi care impun un model: „Dintr-o scăpare de cîteva cuvinte simple avem

modelul în care se petrece acţiunea, avem portrete şi caractere, minunate

zăcăminte realiste ale creaţiei populare, şi totodată desprindem elemente

convenţionale de-o uluitaore formă artistică. Folclorul exprimă năzuinţele şi

aşteptările poporului. Aceste comori spirituale rămîn drept testament oral al

scrisului nostru”28.

Scrînciobul temporal este motivul-cheie al întregii sale creaţii, Vremea

Lerului cu Florile dalbe împletindu-se într-o cunună unică cu frunzele Toamnei

lui Orfeu. Poezia intelectualistă hrănită din asociaţii mitico-folclorice şi din

impresii culturale, cultivată în anii ’40, revine sub pana reîntinerită a lui George

Meniuc din anii 1970.

Versurile din Florile dalbe şi Toamna lui Orfeu descoperă un spectacol de

candori, purităţi şi luminişuri, stimulat de o deschidere sufletească largă către viaţa

identificată orfic cu cîntul. Spaţiul poeziei lui George Meniuc include tot mai mult

referinţe culturale, raportări la anumite simboluri şi ritualuri din mitologia

universală şi cea autohtonă. Fiind expresia unei culturi vaste, pe deplin asimilate,

elementele livreşti, în cazul particular a lui George Meniuc, capătă dimensiuni şi

semnificaţii noi, nebănuite, pline de farmec şi inefabil artistic. Tipărind volumul

Toamna lui Orfeu poeziile noi din această carte continuă viziunea celor din

Florile dalbe, indicînd şi cu mai multă pregnanţă regenerarea spiritului poetic a lui 28Eliza, Botezatu, Poezia şi folclorul. Puncte de joncţiune, Chişinău, Editura Literatura artistică, 1988, p. 132.

37

George Meniuc, elaborarea unei formule lirice noi. Gîndirea sa lirică de esenţă

reflexiv-filosofică continuă sondajul în spiritul artei şi mitologiei. Limbajul poetic

este unul modern trecut prin fine retorte de alchimist colorat de arhaisme

„savuroase” de cuvinte rare şi preţioase.

O altă trăsătură a folclorului pe care o depistăm la George Meniuc e viziunea

epică a lumii, versul are respiraţie lungă, netulburată de zvîrcolirea senzorialului,

fraza e a povestitorului şi e pătrunsă chiar de un fel de sfătoşenie mucalită:

Din zări o femeie venea

Dalbă ca lacrima,

Eu pe deal am chicit-o.

Mi-era femeia iubită.

Trecea rîul, trecea valea,

Nu se opre din cale.

Despletită, slabă, suie,

Trebuia ceva să-mi spuie

Baladescul, simbolica poeticii populare mărul roşu, Lerul, măiastra, şarpele

de casă, situează opera de maturitate a lui George Meniuc într-o zonă a esteticului,

cu spectaculoasa ecluziune a poeziei lirice, dar şi cu particularităţile propriului

har, poetul renunţă la discursivitatea logică în favoarea unei logici predominant

metaforice. Poezia lui se îndreaptă preponderent către sugestia simbolică. George

Meniuc n-a fost un creator de metafore artizanale, dar a ocolit cu abilitate locurile

comune, a exploatat limbajul simbolic-sugestiv şi metafora arhetipală, a mizat pe

elementul livresc. Şi-a afirmat prin toate atitudinea lucidă şi responsabilă faţă de

cuvînt.

Particularitatea distinctivă a poeziei lui George Meniuc rezidă în abordarea

motivelor folclorice. Pomenim, în această ordine de idei, poeziile Şoltuzul Graur,

Nourul Doinaşu, şi Calapod-paharnicul. Deosebit de concludente ni se par

„colindele” Colind de băiat, Colind de fată mare, Colind pentru albină, Colind

de zugrav, Colindul cerbului. Ultimul text confirmă şi el preocupările folclorice,

38

din tinereţe, ale scriitorului, preocupări vădite şi în nuvelistica lui (Caloian), şi în

eseistica (Cheile artei, Linguri de lemn). Motivul principal al poeziei Colindul

cerbului este deplîngerea dispariţiei frumosului, dar îngîmfatului animal de

pădure. Din folclor a luat George Meniuc formula tradiţională de colind, factura şi

structura populară a versului, natura versificaţiei. Monologică în esenţă, poezia

imită dialogul, de parcă personajul ar întreba, în aşteptarea unui răspuns, ce şi de

ce a făcut între timp exoticul animal de pădure:

Cerb, în brume înnăscut

Nenorocul te-a păscut...

Îngîmfat şi nărăvos,

De ce mi te lăudaşi?

Urmează o seamă de constatări poetice, în cheie folclorică, despre viaţa de

odinioară a cerbului, dovadă a familiarizării intime a scriitorului cu spiritul şi cu

forma creaţiei populare orale, în particular cu specificul versificaţiei folclorice:

Şi-n poieni paşti iarbă verde,

Unde nimeni nu te vede,

Şi bei apă din izvoare,

Unde stelele coboară,

Şi ai gînduri de prieteni,

Prin desimile de cetini,

Cînd e muntele în prour...

Alăturarea acestor versuri, succesiunea rimelor verbale, măsura scurtă a

versului, toate exprimă desfăşurarea rapidă a întîmplării, exact ca în operele

folclorice. Atitudinea de compasiune a autorului se înţelege din forme lingvistice

simple, dar pline de sens adînc: un pronume care exprimă participarea intimă („De

ce mi te lăudaşi?”), un diminutiv plasat fără ostentaţie într-un vers ordinar la

prima vedere („în codruţul înverzit”). Cu multă îndemînare exprimă poetul

freamătul „iscat” la descoperirea cerbului:

Clocoteau potecile,

39

Răbufneau palicele.

Prin zăvoaie, prin tufari—

Numai boturi de ogari!

Urmează o adresare directă a autorului către cerb, ca şi cum acesta ar fi o

fiinţă omenească în măsură să-i înţeleagă atitudinea:

Vai, cum ai boncăluit,

Cînd sub coastă te-au rănit!

Vai, ce flori, ce dalbe flori

Ţi-au întins pătucul lor,

Cerb ochios, cerb tretior!

Poezia respiră aerul poveştii populare, ea se lasă citită ca o parabolă a vieţii

întrerupte din cauza „îngîmfării” nechibzuite, ca un colind popular, în care domină

sentimentele sincere şi profunde, în cazul de faţă, sentimentele de compasiune

pentru o viaţă răpită în toiul înfloririi (tretior înseamnă trei ani). Versurile simple,

cu diminutive care trădează de la sine atitudinea autorului şi cu înşirarea firească

şi spontană a consecinţelor întîmplării nefaste, atestă aceeaşi natură folclorică a

versificaţiei şi în genere, a plăsmuirii operei:

Umbra ţi-a rămas în ape,

Ochişorii prin hîrtoape,

Corniţele rămuroase—

Pentru buciume frumoase,

Pielea – pentru păcurari,

Hălcile – pentru ogari,

Ungheaua – pentru păhărele,

Să bea păunaşi din ele...

Colindul cerbului este o operă cultă, creată pe baza asimilării organice de

către autor a tezaurului focloric naţional. Sentimentul comuniunii omului cu lumea

înconjurătoare, inclusiv cu lumea animală şi acea de compasiune faţă de soarta

40

unei fiinţe naive şi îngîmfate, se transmit cititorului cu o putere specifică artei

autentice.

Reţinem, bunăoară, motivul metamorfozei (metamorfoză „prin băut”, cînd

voinicul după ce bea apă din copită de cerb, se preface el însuşi în cerb). Nu

lipseşte şablonul interdicţiei (sora-i interzice lui Simion să bea din urmele de

copită). Apar şi obişnuitele personaje, pe care cercetătorii folclorului le numesc

simboluri meteorologice (vîntul, norul, gerul, zăduful). Mai subliniem legătura

organică dintre planul fantastic şi cel real, între planul logic şi cel supranatural.

În adîncul enigmatic al fiinţei umane a trăit totdeauna gîndul la înalt, la

lumină şi soare, de aceea, odată cu alte motive folclorice, intră în poezie aştri

familiari omului – luna, soarele, luceferi, cosmosul în varianta lui necoruptă.

Panta se conţine în modul metaforic de a percepe fenomenul morţii prin a-i

da existenţei umane o speranţă în veşnicie, în nemurirea fiinţei omului cu

elementele naturii este o constantă lirică în poezia lui George Meniuc:

Dar mistuit de lutul pămîntesc

Şi prefăcut în ierburi, arbori, flori,

Eu voi simţi cum pretutindeni cresc,

Cum viaţa mă străbate în fiori,

Nu va muri întreg, căci forţe vii

Mă ţintuiesc de univers legat

Şi-n veci voi fi cu voi îngemănat,

Cu voi, păduri, izvoare şi cîmpii...

Tentat de dorinţa împăcării şi îngemănării omului cu natura se apropie de

marile taine ale genezei neamului. Panismul blagian este doar o cale de

cunoaştere, îndreptată în preistorie, iar lirica o posibilitate iniţiatică de exprimare.

Sînt descoperite miturile, transpuse într-un limbaj pseudo-arhaic, o aflăm prezentă

în poemul Geneză, a cărui viziune cuprinde un spaţiu preistoric:

Cerul nesfîrşit e doar oglinda

Ce-nfăţişează tainele pămîntului

41

Sînt osemintele sciţilor – stelele,

E comoara lui Dromihete – lumea.

Prin exprimarea simbolică a versurilor se încarcă nu o descoperire a miturilor,

ci o reîntoarcere spre sensurile originare ale naturii. Lucrate în stil expresionist,

imaginile duc la ideea unei protoistorii a neamului.

Manifestarea poetică expresionistă e mai pregnantă la George Meniuc în

monumentele de zguduire apocaliptică. Mulţimea şerpilor ce populează unele

poeme sînt mai mult decît nişte simple simboluri ale războiului. Şerpii, constată

Mihail Dolgan, „simbolizează în poezia lui George Meniuc structurarea nestăvilită

şi periculoasă prin lucruri ale Răului către Om”29. Mesajul poetic sună ca un ţipăt

expresionist, cu accente sonore groteşti:

Văzduhul mort şi timpul e mort, şi viaţa nebună

Se despleteşte părul ca şerpii pe jos, în furtună,

Eşti creangă sau cîntec înfrînt,

Ţi-s mîinile vînt

Dar luna sună în noaptea de fier

Şi flacăra plopilor încremenise sub cer

Colind de fată mare este o poezie scrisă pe tema dragostei unde poetul parcă

ar fotografia acele momente specifice satului:

Nu-i aşa de negru dracul,

Îţi găseşte mama leacul

Maica-şi merge la vecină,

Uite-aşa, şi-aşa îi zice

Toate patimile fiicei.

Nu lipseşte şi elementul fabulos:

Luna geme, behăieşte

Cu copitele trînteşte

Şi la urmă, mulsă măr

29 M. Dolgan, op.cit.

42

Se întoare sus pe cer.

c) O hermeneutică a mithosului popular

Însingurat şi batrîn ca zeul Pan, cel cu pleoapele de cremene din Paşii

profetului, poetul lasă semne de plecare în mai multe poeme, dar cel puţin unul -

Mărul roşu, scris cu puţin timp înainte de moarte, prezintă evidente defulări

testamentare. Poemul are un cod inchis superficialitaţilor de interpretare: doar o

hermeneutică a mithosului popular îi desfereca sensurile. În ultimii săi ani George

Meniuc era "bolnav" de folclor. Simbolistica populară îl fascina; îşi anunţa oral si

epistolar prietenii că recoltează material pentru un roman - Tîrgul Moşilor - care

trebuia sa fie cîntecul său de lebadă. Himera epică, romanul nu s-a mai înfiinţat

niciodată, "materialul" topindu-se însă în poezie. Aşa se întîmplă că Mărul roşu

are o nedisimulată tentă folclorică. Elementele prozodice sînt cele ale baladei:

Din zări, o femeie venea

Dalbă ca lacrima,

Eu de pe deal am ghicit-o:

Mi-era femeia iubită.

Trecea rîul, trecea valea,

Nu se oprea din cale.

Despletită, slabă, suie,

Trebuia ceva să-mi spuie.

Soarele ardea în creştet,

Cîmpul tînjea veşted.

Mă uitam cum vine, vine

Femeia prin sulcine.

43

Figura femeii-muze e o copie voită după Ana grăbind spre meşterul

(încremenit în proiect, am spune azi!) care o chema/gonea. (Paralela ni se pare

esenţială pentru sensul general al poemului).

Poemul înglobează o suită de miteme: mărul roşu, vidra, calul, şoimul, stelele

s.a., avînd, de regulă, în melosul popular funcţii simbolice bine definite, aici fiind

ordonate într-un sistem auctorial propriu, care le acordă maximum de eficienţă

poetică.

Mărul roşu este un mitonim sintagmatic relativ rar şi are o tratare neunivocă.

Romulus Vulcănescu, în Mitologie română, îi depista un statut dependent de alt

mitem - Dulful de mare, care "noaptea iese din mare, se plimbă pe ţărm şi unde

gaseşte un măr roşu îl fură şi-i manîncă fructele. Cei care vor să-i obţina ajutorul

cînd circulă noaptea pe ape, azvîrl în valuri mere roşii, în semn că cer ajutorul

Dulfului", care le indică "drumul cel bun pe ape"30. (Apropo, în Preludiul

Bucuriei poemul Mărul roşu este precedat de un alt poem, Colind de zugrav, în

întregime construit pe mitemul Dulfului de mare.) Din acest statut, o anume

convergenţă cu poemul nostru îl are doar mediul acvatic, în imediată apropiere a

căruia se află mărul roşu. Cea mai apropiată de duhul poemului interpretare a

acestui mitonim o desprindem însa dintr-un volum rarisim azi, carte aparută mai

mult de jumatate de secol în urma (1944) la Casa Şcoalelor. Este o colecţie

extraordinară de mituri adunate de Marcel Olinescu şi intitulată adecvat:

Mitologie românească31. Secvenţa Mărul roşu e inclusă în ciclul cosmogonic, de

rînd cu interpretările fabuloase ale apariţiei Soarelui, Lunii şi a stelelor: "Mărul

roşu se gaseşte tocmai la capătul pamîntului. Sub el se află unul din peştii care

susţin pamîntul şi de sub el pornesc toate izvoarele şi apele rîurilor şi rîuşoarelor

care sînt pe lume şi care curg de la apus spre răsărit, înconjoară pamîntul şi iar în

apa de sub mărul roşu se întoarnă. Mărul acesta face nişte mere de aur, dar nu le

poate căpăta nimeni, pentru că picior de om nu poate străbate pîna acolo"32. Este

30 Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei, 1985, p. 45. 31 Marcel Olinescu, Mitologie românească, Bucureşti, Editura Grammar, 2004.32 Idem, ibidem, p.104.

44

deci un arbore mirific la tarîmul dintre ape şi cer. Miturile creaţioniste populare

pun de regulă în acest loc bradul ("bradu' brazilor"; "brad cu stele încarcat/.../ şi în

vîrfu-i/.../ cerul leagan de mătase"). Tot Romulus Vulcănescu remarcă însă faptul

că mărul apare des ca un substitut al bradului şi ca pom al vieţii. Bradul e şi

"arbore funerar..., care ajută în marea trecere a sufletului peste apa sîmbetei". Vom

vedea mai jos ca George Meniuc a şi realizat în poem aceasta substituire (mărul ca

brad). Transferul e dublu: mărul roşu, ca metaforă globală a poemului, cumulează,

de fapt, şi semnificaţiile eroului liric - el e "altul,/ Suind în înalturi", e "Mărul de

lînga cer", cu rădăcina într-un tarîm, pe pamînt, şi cu vîrful în tăriile cereşti ("Mi-a

crescut lemnul în stele"). Cu alte cuvinte, mărul roşu e o dublură arborescentă a

poetului.

Metafora antropomorfică, mărul stă deci la hotarul dintre cele trecătoare şi

cele veşnice, la limita dintre viaţă şi moarte.

Premoniţia thanatică e sugerată poetic prin simbolistica funerară a mitului:

vidra, calul, şoimul, acoperind inexorabil cele trei stihii - apele, uscatul, văzduhul:

Ca la a mea rădăcina

Puiatu-mi-a vidra neagră,

Ca în trupuşorul meu

Puiatu-mi-a cal galben,

Ca în vîrfurile mele

Puiatu-mi-or şoimi vineţi.

Vidra "locuieşte într-un hău acvatic, numit Vidrosul, asociat lumii de dincolo

sau intrării pe tarîmul celălalt, pe care îl păzeşte aidoma unui Cerber. În textul

cîntecelor funerare româneşti, sufletul mortului în drumul său se roagă bradului

sa-l treacă dincolo”33. Bradul însă îi răspunde:

- Eu nu-ţi pot întinde

Ca să le poţi prinde

Turpinele mele

33 Ivan Evseev, Dictionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Timişoara, Editura Amarcord, 1994, p.200.

45

Să treci peste ele

Ca-n mine puiatu

Vidra lătrătoare,

Oameni pînditoare

În cheie similară interpretează şoimul Mihai Coman, în Bestiarul mitologic

românesc: "O alta dimensiune mitologică, specifică şoimului, este aceea de

mediator între lumi, de călător care, trecînd de la un tărîm la altul, duce veştile şi

leagă între ei diverşi protagonişti ai naraţiunilor. Această dimensiune este intens

actualizată de cîntecele funerare şi unele colinde. În prima categorie de texte

populare, şoimul apare ca un paznic al porţilor infernale: el stă în vîrful, la

marginea mării, împiedicînd accesul direct în tarîmul funerar"34.

Calul, al treilea mitonim, era considerat de Mircea Eliade "animal funerar

prin excelenţă" (Mitul eternei reîntoarceri). Într-o altă lucrare a lui Ivan Evseev,

citat şi mai sus, se punea în evidenţă această nefastă misiune a mîndrului

patruped: „Calul-psihopomp, calauză a sufletului mortului e prezent în bocetele

româneşti"35.

Cu alte cuvinte, moartea e cea care puiază la rădăcina mărului roşu. Credinţa

populară a pus întotdeauna morţii o aură de "mister sacramental", evitînd, dintr-o

ocultă teamă, să o numească direct. Epicul arhetipal înfăşoară moartea în coconul

de mătase al eufemismelor: ea e fie nuntă, fie plecare, fie trecere, fie altceva.

Acest armistiţiu cu Nenumita funcţionează şi în poem, moartea lucrînd în subteran

sub triplu cod: vidra, calul, şoimul. Invocat de femeia-muză ("- Mărule de lîngă

cer,/ Rogu-te, ascultă ce-ţi cer:/ Pleacă-ţi vîrfurile/ Cum te-ar bate vînturile.") de a

se întoarce la lumea cu dor, la "cîmpul verde", cu lumina soarelui, a lunii, adică la

viaţă, Mărul şopteşte cu resemnare pur mioritică:

Am tremurat de sus

Şi cu mîhnire i-am spus:

34 Mihai Coman, Bestiarul mitologic românesc, Bucureşti, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1996, p. 190.35 Ivan Evseev, Dictionar de magie, demonologie si mitologie românească, Timişoara, Editura Amarcord, 1998, p.66

46

- Din vîrf nu mai pot pleca,

Vidra prinde a lătra,

Calul galben a necheza,

Şoimi vineţi a şuiera.

Semantica alegorică a morţii e prelungită şi de imaginea - iaraşi mioritică - a

stelelor ca aştri din celălalt tarîm: "Mi-a crescut lemnul în stele./ Cum să ramîn

fără ele?..."

Deşi George Meniuc nu respectă întocmai coloristica poemului-prototip

folcloric, aceasta nu se deosebeşte însă de cea tradiţional acceptată: negrul (vidra),

galbenul (calul), vînătul (şoimul) au, de regula, conotaţii negative, fiind, de fapt,

"piaza rea" a spectrului ordonat de ochiul naivului popular. Vom exemplifica prin

simbolistica galbenului. Este "culoarea distinctivă a toamnei", dar poate fi şi "un

semn de boală, ca şi de vîrstă"36. Conotaţiile ei negative sînt frecvent exploatate;

ne vom limita la doar două momente din poetica lui Grigore Vieru:

Sînt palid ca lămîiul,

Să văd ce-i zice tu,

Să mor aş vrea întîiul,

Să văd ce-i zice tu.

Sau:

Din inel, din flori de tei,

Gălbioară,

Se tot uita-n ochii mei

Suferinţa.

Poemul lui George Meniuc pare incadrat în aceasta paloare a sfîrşitului:

cîmpul întreg "tînjea veşted", iar draga care "vine, vine/ Femeia prin sulcine",

"despletită, slabă, suie" - avem aici un portret perfect al bocitoarei! - înoată în

galbenul thanatic - sulcinele/ sulfinele prin care străbate au flori de culoare

galbenă. Există în poem şi un antagonism coloristic: pe de o parte, cîmpul pal,

36 Michael Ferber, Dictionar de simboluri literare, Chişinău, Cartier, 2004, p. 74.

47

dominat de cei trei agenţi ai morţii - vidra neagra, calul galben, şoimul vînat în

contrast absolut cu mărul roşu (roşul e "principiul vieţii"37); pe de altă parte, opus

acelui ţărm al sumbrului thanatic, se proiectează cîmpul verde al vieţii privegheat

de cei trei agenţi ai viitorului (fiul, fiica, iubita), teritoriu benefic scăldat în lumina

soarelui, a lunii şi a dorului. Desprindem aceasta din monologul iubitei:

- Mărule de lînga cer,

Rogu-te, ascultă ce-ţi cer:

Pleacă-ţi vîrfurile

Cum te-ar bate vînturile,

Dărui-mi-ai trei smicele,

Bucura-ne-vom de ele:

Fiul tău în cîmpul verde

Cu lumina soarelui,

Fiica ta în casa-mare

Cu lumina lunii,

Eu la focul de pe vatră

Cu lumina dorului.

Acest proiect desfaşurat generos de iubita-muză anunţă însă o fericire pur

ipotetică, căci invocaţia femeii e recuzată invariabil de moarte; mărul raspunde

înfiorat:

- Din vîrf nu mă pot pleca,

Vidra prinde a lătra,

Cal galben a necheza,

Şoimi vineţi a şuiera.

Există o serie de detalii în poem care coalizează pentru a sugera că Mărul

roşu nu e doar proiecţia testamentară a unui om comun, ci a unui artist. În primul

rînd, actul de substituire deliberată a bradului cu mărul. Situaţia folclorică

omologhează, de regulă, ca arbore dintre cele două tarîmuri bradul. Mărul roşu, ca

37 Ivan Evseev, Dictionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Timişoara, Editura Amarcord, 1994, p.123.

48

pom mitic, cumulează însă un statut de nobleţe. E unic, e intangibil, face fructe

rare, greu accesibile muritorilor pedeştri. Poetul a fost furat probabil şi de eufonia

sintagmei - mărul roşu. Vin apoi, abia perceptibile, alte sugestii: femeia ca muză

însoţitoare ( "În zare mi se tot ducea/ Iubita, muza mea,/ Dalbă ca lacrima"),

periplul ei precipitat, repetînd parcă traseul Anei spre sacrul loc de chin şi

sacrificiu al Meşterului.

Tradiţia milenară acumulată de Cîntarea cîntărilor transferă mărului şi ideea

de "fecunditate a Verbului divin"38, deci un statut orfic, delegîndu-i totodata şi

funcţiile cunoasterii.

Semiotica poemului se cristalizează astfel atît pe verticala mitului cît şi pe

orizontala unei vieţi însingurate, de eremit abstras de eternitate. Dacă moartea e o

poartă de trecere spre altă stare a fiinţei şi un drum spre "marea iluminare", cum

credea Mircea Eliade, atunci Mărul roşu este o expresie resemnată a ultimei

condiţii umane. Scriitorii români s-au întors spre bogatul filon tradiţional în

momente decisive din punct de vedere artistic: în afară de generaţia paşoptistă,

care descoperă programatic „duhul naţional” al creaţiei folclorice, acesteia din

urmă îi datorăm forţa verbală a Blestemelor argheziene, modelul „mioritic” din

creaţia poetică şi filosofia blagiană, „baladescul” din creaţia lui Ion Barbu sau a

poeţilor Cercului literar de la Sibiu pentru a cita doar cîteva ilustre şi elocvente

exemple de infuzie a creaţiei populare în marea literatură cultă autohtonă.

V. Concluzii

Identificarea elementului folcloric în opera lui George Meniuc, lirica

alimentînd cercetarea cu un material destul de convingător, e un exerciţiu necesar,

derivat din intenţia valorificării operei poetului. Folclorul articulează, în bună

38 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Bucureşti, Editura Artemis, 1995, vol. II, p.283.

49

parte, intenţia impunerii esteticului ca factor constitutiv şi decisiv în procesul

structurării literaturii române din Basarabia, dar şi mai e un mijloc de evadare din

universul artistic, conjugat în cheia proletcultismului.

Înainte, însă, de a sonda universul liric al scriitorului interriveran, am

orientat cercetarea în zona conceptuală a folclorului, segmentînd excursul analitic

pe cîteva importante nivele: unul (Folclorul ca substanţă a creaţiei artistice),

orientat să urmărească, în contextul literaturii române, impactul folclorului asupra

creaţiei culte, obţinîndu-se astfel un peisaj în diacronie şi celălalt (Relaţia dintre

literatura populară şi literatura cultă) stabileşte coordonatele raporului dintre

literatura cultă şi folclor. Îmbinarea acestor paliere analitice scoate în evidenţă

fuzionarea diacroniei şi a sinroniei în contextul cercetării noastre. Folclorul a

îndeplinit în raport cu creaţia literară cultă rolul exercitat în alte culturi de

literatura clasică. Literatura română cultă e pătrunsă de spiritul creaţiei populare,

de palpitul acesteia pînă în cele mai intime resorturi. Structurile ei includ

modalităţi formative şi tehnici folclorice. Ceea ce ne interesa în această fază a

cercetării, e tocmai mutaţiile de accent care au survenit de la o epocă literară la

alta, distanţa dintre un Ion Neculce şi un Mircea Cărtărescu, de exemplu, fiind

elocventă în acest sens.

Într-o altă fază a cercetării Dimensiunile creaţiei lui George Meniuc,

segmentată în funcţie de genurile ce vertebrează constituţia operei meniuciene per

ansamblu (poezia, proza şi eseistica), am identificat reperele fundamentale ale

creaţiei scriitorului basarabean. Glisînd în universul liric, am constatat că acesta

interesează mai cu seamă printr-un efort de emancipare de pseudocanoanele

proletcultiste, impunîndu-se astfel unul dintre criteriile ce asigură în mod normal

valabilitatea unei literaturi şi anume esteticul. Versurile poetului se caracterizează

în fond printr-un optimism pronunţat, prin simplitatea imaginilor poetice, prin

legătura organică a scriitorului cu baştina, fapt exprimat direct şi în titlurile unor

poezii ca Pămîntul natal, Orizontul basarabean etc., în care se simte o sete

nepotolită de viaţă, de lumină, de dreptate.

50

Prozele autorului basarabean sînt, în fond, nişte parabole despre bogăţia

sufletească şi morală a celui care caută sensurile adînci ale existenţei umane şi

despre sărăcia intelectuală a celor străini de tiparele frumosului, care se împacă cu

modul empiric, comun al vieţuirii. Textele epice au o frază rotunjită, fiind

structurate după legile clasice ale construcţiei nuvelistice şi avînd totodată un

singur principiu intern: „desfăşurarea firului narativ în chip capricios, asociativ

prin esenţă”.

În eseurile lui George Meniuc prevalează unghiul de vedere personal,

amănuntul biografic, reflecţiile asupra esenţei actului creativ. Parcurgînd o serie

de texte, identificăm diverse modalităţi eseistice: scriitorul aşterne pe hîrtie

reflecţiile sale despre artă şi viaţă, porneşte de la impresiile imediate pentru ca să

ajungă să formuleze spre sfîrşitul observaţiei general-valabile, schiţează profilurile

unor colegi de-ai săi etc.

Ultimul capitol (George Meniuc şi simbolistica folclorică), avînd un caracter

aplicativ mult mai pronunţat, propune o imagine a liricii poetului din perspective

elementului folcloric. Atmosfera, cursul normativ, vorbirea indirectă a eroilor,

portretele fiziologice, stările psihologice, reflexiile morale, tablourile peisagistice,

- toate acestea sînt exprimate cu un lux de culoare arhaică, cu un lexic bogat în

rarităţi şi cu un simţ general al ceremonialului baladesc. Densitatea pitorescului

folcloric se datorează unei alchimii în care autorul se delectează.

VI. Indice de nume1. Adameşteanu, Gabriela – 25

2. Alecsandri, Vasile – 11, 13, 15, 17, 19, 21, 23, 25.

51

3. Arghezi, Tudor - 24

4. Asachi, Gheorghe – 13

5. Barbu, Ion – 19, 48

6. Bălcescu, Nicolae – 12, 15

7. Blaga, Lucian – 16, 19

8. Bolintineanu, Dimitrie – 15

9. Bolliac, Cezar – 15

10.Bonet Maury, G. – 10

11.Botezatu, Eliza – 31, 36

12.Budai Deleanu, Ion – 9

13.Cantemir, Dimitrie – 7, 14, 15, 35

14.Cărtărescu, Mircea – 25

15.Cimpoi, Mihai – 27, 29-31

16.Coman, Mihai – 45

17.Codru, Anatol – 22

18.Costin, Miron – 7

19.Coşbuc, George – 11, 17-19, 26

20.Creangă, Ion – 11, 15, 19, 23

21.Delavrancea, Barbu – 17

22.Dima, Alexandru – 12

23.Doinaş, Ştefan Augustin – 20

24. Dolgan, Mihail – 27, 29, 32, 41

25.Dosoftei – 10, 12, 14

26.Druţă, Ion – 22

27.Eliade, Mircea – 24, 45

28.Eminescu, Mihai – 11, 15-19, 21, 24

29.Evseev, Ivan – 45, 47

30.Ferber, Michael – 46

31.Filimon, Nicolae – 13, 16

52

32.Filip, Iulian – 22

33.Galaicu-Păun, Emilian – 20

34.Gauguin, Paul – 29

35.Ghica, Ion – 14

36.Goga, Octavian – 11, 19, 24

37.Golescu, Iordache – 15

38.Goma, Paul – 25

39.Haşdeu, Bogdan Petriceicu – 15-16, 21

40.Heine, Heinrich – 28

41.Heliade Rădulescu, Ion – 15, 19, 24

42.Herder – 10

43.Iaru, Florin – 25

44.Ibrăileanu, Garabet – 11

45.Iosif, Ştefan – 11

46.Ispirescu, Petre – 15

47.Istru, Bogdan – 20

48.Kogălniceanu, Mihail – 12, 15, 17, 24

49.Leahu, Nicolae – 28

50.Lungu, Eugen – 32

51.Maiorescu, Titu – 11

52.Macedonski, Alexandru – 24

53.Malreaux, Andre – 28

54.Matcovschi, Dumitru – 22

55.Mateevici, Alexe – 21-22

56.Meniuc, George – 20, 22, 27-48

57.Muşlea, Ion – 13

58.Neculce, Ion – 7, 10, 12, 14, 35

59.Nedelciu, Mircea – 25

60.Negruzzi, Costache – 23

53

61.Odobescu, Alexandru – 14, 16

62.Olinescu, Marcel – 43

63.Pann, Anton – 13, 15, 19

64.Pauleti, Nicolae – 13

65.Păun, Gheorghe – 22

66.Percy, Thomas – 10

67.Pillat, Ion – 11

68.Pompiliu, Miron – 16

69.Rebreanu, Liviu – 19

70.Robot, Alexandru – 20

71.Roman, Tudose – 22

72.Romanciuc, Vasile – 22

73.Russo, Alecu – 11, 13, 15, 17, 19, 21

74.Sadoveanu, Mihail – 7, 19, 23-24

75. Slavici, Ioan – 14, 16, 19

76.Stamati, Constantin – 22

77.Stanca, Radu – 20

78.Stănescu, Nichita - 24

79.Stoiciu, Liviu Ioan – 25

80.Stolnicul Constantin Cantacuzino – 14

81.Van Gogh, Vincent – 29

82.Vasilache, Vasile – 22

83.Vatamanu, Ion – 22

84.Vianu, Tudor – 22

85.Vieru, Grigore – 22, 46

86.Vlahuţă, Alexandru – 11

87.Vulcănescu, Romulus – 43

88.Zamfirescu, Duiliu - 17

89.Zanne, Iuliu A. – 15

54

VII. Bibliografie

55

A.Ediţii de autor

1. Florile dalbe, Chişinău, Editura Literatura artistică, 1979.

2. George Meniuc sau Întoarcerea la Itaca. Eseuri, memorii, corespondenţă,

poezii inedite, ediţia îngrijită de Arcadie Suceveanu şi Nicolae Romanenco,

Chişinău, Editura Cartier, 1999.

3. Scrieri, Chişinău, Editura Cartea Moldovenească, 1970.

B. Dicţionare1. Anghelescu, Mircea; Ionescu, Cristina; Lăzărescu, Georghe, Dicţionar de

termeni literari, Bucureşti, Editura Garamond, f.a.

2. Biederman, Hans, Dicţionar de simboluri, vol. I, (tradus din germană de

Petrache Dana): Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2002.

3. Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, I, II, III, Bucureşti,

Editura Artemis, 1994.

4. Evseev, Ivan, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Timişoara,

Editura Armacord, 1994.

5. Ferber, Michael, Dictionar de simboluri literare, Chişinău, Cartier, 2004.

6. Kernbach, Victor, Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti, Editura

Albatros, 1995.

7. Terminologie poetică şi retorică, Iaşi, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”,

1994.

C. Lucrări de interes general

1. Bârlea, Ovidiu, Folclorul românesc, Bucureşti, Editura Minerva, vol.I,

1981; vol.II, 1983.

56

2. Botezatu, Eliza, Poezia şi folclorul. Puncte de joncţiune, Chişinău,

Editura Literatura artistică, 1988.

3. Călinescu, Arta literară în folclor, în Istoria literaturii române

Bucureşti, Editura Academiei, vol.I, 1964, pp.200-229.

4. Coman, Mihai, Bestiarul mitologic românesc, Bucureşti, Editura

Fundaţiei Culturale Române, 1996.

5. Fochi, Adrian Estetica oralităţii, Bucureşti, Editura Minerva, 1980.

6. Hasdeu, Bogdan Petriceicu, Literatura populară; Doina. Originea

poeziei populare la români; Basm, în Studii de folclor, Cluj, Editura Dacia,

1979, pp.24-32, 103-115, 150-212.

7. Hasdeu, Bogdan Petriceicu, Etimologicum Magnum Romaniae,

Bucureşti, Editura Minerva, 1979, vol.II, pp.337-397.

8. Densusianu, Ovid, Folclorul. Cum trebuie înţeles (1910), în Viaţa

păstorească în poezia noastră populară (ediţie îngrijită de Marin Bucur),

Bucureşti, EPL, 1966, pp.35-55.

9. Densusianu, Ovid, Elogiu folclorului românesc, Antologie şi prefaţă de

Octav Păun, Bucureşti, EPL, 1969, pp.263-276.

10. Caracostea, Dumitru, Ce ne este cântecul poporan: Balada zisă

istorică; Metoda identificărilor istorice în folclor; Balada crivăţului, în

Poezia tradiţională română, Bucureşti, EPL, 1969, vol.II, pp.61-178.

11. Olinescu, Marcel, Mitologie românească, Bucureşti, Editura Gramar,

2004.

12. Pop, Mihai; Ruxăndoiu, Pavel, Folclor literar românesc, Bucureşti,

EDP, 1978.

13. Constantinescu, Nicolae, Lectura textului folcloric, Bucureşti, Editura

Minerva, 1986, pp.5-79.

14. Papadima, Ovidiu, Literatura populară română, Bucureşti, EPL, 1968,

cap.Lirica (pp.13-228) şi Descântecul (pp.240-347).

57

15. Pop, Mihai, Folclor românesc, vol.I-II, Timişoara, Editura ”Grai şi

Suflet – Cultura Naţională”, 1998, vol.I, pp.89-95; 160-169; vol.II, pp.109-121;

203-218; 294-298.

16. Ruxăndoiu, Pavel, Folclorul literar în contextul culturii populare

româneşti, Timişoara, Editura ”Grai şi Suflet – Cultura Naţională”, 2001.

17. Vrabie, Gheorghe Folclorul. Obiect – principii – metodă – categorii,

Bucureşti, Editura Academiei, 1970, pp.13-164.

18. Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, Bucureşti, Editura

Academiei, 1985.

C.Studii cu caracter specializat1. Beşleagă, Vladimir, Sensul unei reveniri, în „Nistru”, 1967, nr.10.

2. Botezatu, Eliza, Cheile artei, Chişinău, Editura Literatura artistică,

1980.

3. Botezatu, Eliza, Poezia şi dialectica vieţii, Chişinău, Editura

Literatura artistică, 1988.

4. Ciocanu, George Meniuc şi condiţia eseului, în Dialog continuu,

Chişinău, Editura Literatura artistică, 1977.

5. Cimpoi, Mihai, O istorie deschisă a literaturii române din

Basarabia, Chişinău, Editura Arc, 1997.

6. Cimpoi, Mihai, postfaţă la antologia Interior cosmic de George

Meniuc, Chişinău-Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2003, pp. 315-316.

7. Dolgan, Mihail; Cimpoi, Mihai, Creaţia scriitorilor moldoveni în

şcoală. L. Damian, P. Zadnipru, G. Meniuc, S. Vangheli, Chişinău, Editura

Lumina, 1989.

8. Mihail, Dolgan, Literatura română postbelică (coord. Mihail

Dolgan), Firma editorial-poligrafică “Tipografia Centrală”, Chişinău, 1998.

58

9. Dolgan, Mihail, Poetul despre poezie şi creatorii ei, în „Moldova

socialistă”, 1965, 17 octombrie.

10. Galaicu-Păun, Emilian, Poezia de după poezie, Chişinău, Editura

Cartier, 1999.

11. Langa, Andrei, George Meniuc: portret psiho-biografic, în

„Literatura şi arta”, 1997, 17 iulie, p.5.

12. Leahu, Nicolae, Poezia, în „Semn”, anul V, nr. 1-2, 2002, pp. 2-4.

13. Leahu, Nicolae, Poezia basarabenilor de la facere la re-facere şi

(pre)facere, st. introd. la antologia Literatura română din Basarabia în

secolul XX. Poezie, Chişinău, Î.E.P. Ştiinţa, Editura Arc, 2004.

14. Leahu, Nicolae, Raport asupra stării de spirit a poeziei române din

Basarabia, în „Semn”, anul VII, nr. 1-2, 2004, pp. 15-22

15. Lungu, Eugen, Mărul în proiecţie testamentară: Despre George

Meniuc, în „Sud-Est”, 2001, nr.2, pp. 23-26.

16. Lungu, Eugen, Spaţii şi oglinzi, st. introd. la antologia Literatura

română din basarabia în secolul XX. Eseuri, critică literară, Chişinău. Î.E.P.

Ştiinţa, Editura Arc, 2004, pp. 5-49.

17. Simuţ, Ion, George Meniuc, în „România literară”, 2005, nr.15, p.13.

18. Suceveanu, Arcadie, Posteritatea lui George Meniuc, în „Sud-Est”,

2004, nr.2, pp. 15-20.

19. Vangheli, Spiridon, Poet, prozator, eseist, în „Cultura”, 1970, 29

august, p. 5.

59