UNIVERSITATEA DIN ORADEA FACULTATEA DE LITERE

MONICA-LIANA CÂNDEA

TEZĂ DE DOCTORAT

ROMANUL MISTERELOR CITADINE

(Rezumat) Conducător ştiinŃific: Prof. univ. dr. Paul Magheru

ORADEA 2007

2

CUPRINS

Argument Capitolul 1. Estetica romanului Capitolul 2. Istoric al romanului de mistere Capitolul 3. Romanul metropolelor europene 3.1. Misterele Parisului 3.1.1. Misterele Parisului de Eugene Sue 3.2. Misterele Londrei 3.2.1. Misterele Londrei de Paul Féval 3.3. Misterele Bucureştilor 3.3.1. Misterele Bucureştilor de I.M. Bujoreanu 3.3.2. Misterele Bucureştilor de George Baronzi 3.3.3. Bucureştiul între mister şi realitate 3.4. Alte mistere citadine Misterele Romei 3.4.1. Misterele Romei de Felix Deriege 3.4.2. Misterele Romei de Maffio Savelli 3.4.3. Misterele InchiziŃiei de M.V. Fereal 3.4.4. Misterele din palatul Ńarilor de Paul Grimm 3.4.5. Misterele Berlinului de George Von Born 3.5. Romanul misterelor citadine între autenticitate şi mimetism Capitolul 4. Receptarea romanului de mistere în literatura

română 4.1. CirculaŃia în original, traduceri, adaptări, publicaŃii 4.2. Romanul misterelor citadine în istoria şi critica literară 4.3. InfluenŃe şi ecouri ale romanului de mistere în literatura

română Concluzii Bibliografie

3

15

59 105 106 108 113 116 121 123 129 134 142 142 142 144 150 152 153 155

167 171 178

185

192

209

3

Între celelalte arte, literatura îşi delimitează teritoriul prin faptul că se naşte în limbaj, folosind cuvântul, rostit sau scris, spre a-l preface în imagine. Cuvântul, aparent material al literaturii, face posibilă o construcŃie, o formă de organizare expresivă, mai simplă sau mai complexă, prin care se realizează un act de comunicare cu identitatea proprie. Actul de comunicare, aşa cum îl instituie literatura, nu trebuie căutat la nivelul cuvântului, ci la nivelul imaginii – a omului, a societăŃii – al cărei mijlocitor este cuvântul.

Fenomenul urbanizării, aglomeraŃiile citadine şi, în special, marile metropole ale Europei au generat o constelaŃie de mituri: mitul Parisului, al Londrei, al Bucureştiului, al Romei etc., fiecare dintre ele constituind prin iradiere o constelaŃie în jurul său. Romancierii au contribuit în mod original la îmbogăŃirea imaginii şi spiritului oraşului: În literatura născută din imaginaŃie oraşul primeşte o importanŃă nouă, în calitate de loc experimental (...) anume la Paris, capitala cunoştinŃelor, a putut să se nască în prezent o nouă literatură, cea a experienŃei citadinului1. O abordare complexă a oraşului modern implică şi o nouă problematizare a subiectului uman: personajele sunt rezultante tranzitorii ale relaŃiilor complexe desfăşurate în timp şi spaŃiu. Spiritul filosofic modern găseşte în oraş obiectul ideal de cercetare, într-o continuă prezentare a multiplelor tipuri de citadini, de fenomene şi de atitudini.

Cadru al vieŃii literare, citadinul devine o sursă importantă de inspiraŃie pentru cei ce îi străbat străzile şi caută să le pătrundă tainele, să cunoască locuitorii atât de diferiŃi cu preocupări atât de diferite veniŃi de aiurea ca să-şi împlinească un destin, nu însă ca spectacole pitoreşti, nu ca material de studiu şi documentare, ci contopindu-se cu realitatea de toată ziua. Prin intermediul acestora se pătrunde în misterele unei lumi greu de înŃeles, care nu se dezvăluie uşor.

Romanul citadin are drept obiect, cum bine indică denumirea, viaŃa la oraş. Misterios, efervescent, complex, impunându-se el însuşi, ca o lume printre alte lumi, oraşul atrage privirea fascinată, nostalgică sau critică a scriitorilor, rămânând un ansamblu de texte dificil de descifrat: Une ville c’est un ensemble de textes à déchiffrer, traduire, récrire, mais qui ne s’offrent jamais à une lecture immediate et naive.2 Oraşului îi este propriu, în mai mare măsură, decât oricărui alt spaŃiu, spiritul aventurii, în care se suprapun anonimatul şi hazardul.

IniŃiind o cercetare despre romanul de mistere, încercăm sentimentul valorificării unei moşteniri peste care critica a trecut uneori prea expeditiv. Fiind afirmată în secolul al XIX-lea, literatura misterelor a rămas, poate, o piesă de arhivă. Romanul foileton Les mystères de Paris. (1842-1843) de Eugène Sue, scriitor care lansează genul romanului citadin, descoperă, sub faŃeta aparenŃelor, profunzimea dramelor împletite între ele într-o manieră incitantă, asemănătoare cu misterele de la sfârşitul Evului Mediu.

1 Stierle, Karlheinz, La capitale des signes Paris et son discours, Paris, Edition de la maison de l’ home Paris, 2001, p.632 2 Dumoulié, Camille, La ville moderne dans les littératures modernes. Litterales, Université de Nanterre, 1993, p.19

4

Specie în mare vogă, în întreaga lume, provenind dintr-o perioadă considerată obscură în privinŃa manifestării esteticului şi a literaturii, romanul de mistere şi cu mistere se aclimatizează repede în literatura română de la începuturi. Pătrunzând şi în spaŃiul românesc prin intermediul presei străine şi al traducerilor, după o circulaŃie intensă Misterele Parisului de Eugène Sue şi Misterele Londrei de Paul Féval, în deceniul 1860-1870, primii noştri romancieri paşoptişti se aliniază modelului şi scriu romane cu mistere. Misterele călătoriei de Constantin D. Aricescu, Misterele Bucureştilor de George Baronzi şi Misterele din Bucuresti de I.M. Bujoreanu se constituie în structuri clasice ale genului. Titlul ales, Romanul misterelor citadine, corespunde unui domeniu literar valoros, dar mai puŃin cercetat, invitând la identificarea unui proiect estetic, cel al reprezentării, a unei perioade istorice (secolul al XIX-lea) şi a unui gen literar (romanul, în general, şi al misterelor citadine, ca specie reprezentativă). Această triadă nu prevede o funcŃionare de la sine, ci dimpotrivă, presupune o adecvare între istoria evenimentelor, cea a mentalităŃilor şi cea a formelor artistice.

Lucrare interdisciplinară situată între preocupări de sociologie, cultură, estetică, istorie şi critică literară, literatură universală şi comparată, traductologie, teza este un studiu comparat şi o analiză multiaspectuală a unui segment de imaginar epic local, indispensabil legat de modelul artistic francez, analizându-se corespondenŃa dintre formaŃia teoretică a fiecărui scriitor şi opera sa de creaŃie - evidenŃiindu-se, deci, dubla condiŃionare -, întreŃeserea universului individual şi cel al spiritului epocii, răspunzând imperativului lovinescian vizând sincronizarea gustului estetic românesc cu cel occidental, înŃeles ca o direcŃie literară modernă şi novatoare. Astfel, romancieri ca Paul Féval, Georg von Born, Félix Deriege, Paul Grimm, Maffio Savelli, I. M. Bujoreanu, George Baronzi şi alŃii, se integrează, mai mult sau mai puŃin, în circuitul valoric european prin asimilarea creatoare a modelului narativ gen Sue într-un genius loci firesc şi cu diversitate tipologică specifică. În ceea ce priveşte actualitatea temei, se poate considera că atâta vreme cât epoca în care ne înscriem este guvernată de aceleaşi probleme şi de aceleaşi manifestări pe plan literar, mai mult sau mai puŃin evoluate sau modificate faŃă de formele incipiente sau reprezentative prezentate în lucrare, cu siguranŃă că analiza acestora din urmă va prezenta interes. Proza de mistere rămâne, aşadar, o platformă literară cu statut de referinŃă proprie în conglomeratul narativ al secolului al XIX-lea, un drum bine deschis spre înŃelegerea viitoarelor valori epice din secolele următoare şi, în cele mai multe cazuri, consolidarea gustului pentru lectură, prilejuind înalte satisfacŃii morale, intelectuale, estetice, contribuind la formarea unui lector avizat şi dornic să cucerească noi lumi, zidite din frumoasa potrivire a cuvintelor.

Teza încearcă să schiŃeze profilul romanului de mistere prin patru secŃiuni,

corespunzând fenomenelor care par necesare pentru studiul evoluŃiei romanului de mistere, diversificării tipului de roman, pătrunderea în temă, abordând aspecte teoretice privind romanul, în general, cât şi romanul de mistere, în special, tipologia, structura, conŃinutul semantic, din perspectiva lectorului contemporan.

5

Capitolul 1. Estetica romanului

Din raŃiuni foarte diferite (revendicarea libertăŃii de creaŃie, incapacitatea de a oferi criterii stabile), mulŃi romancieri şi critici au proclamat nu o dată dogma imposibilităŃii de a defini romanul. Dar oare ne-am putea mulŃumi cu atât?

În lipsa unei definiŃii unanim acceptate a romanului, istoricii literari au propus ipoteze contradictorii în ce priveşte vechimea şi uiversalitatea genului. Îi datorăm lui Georges Dumézil o importantă reflecŃie asupra relaŃiilor între mit, epopee şi roman. Trecerea de la epopee la roman ar corespunde mai degrabă schimbărilor din planul valorilor sociale decât înnoirii formelor literare: comparând scrierile în stil epic şi romanesc inspirate din acelaşi motiv tradiŃional, Dumézil subliniază că poveştile mitice sau epice dovedesc o puternică insistenŃă pe religios şi social, iar textile romaneşti se caracterizează prin accentual pus pe psihologic şi individual.

Romanul a exercitat o fascinaŃie greu de clintit asupra cititorilor şi, în mare măsură, şi asupra criticii. El a fost considerat genul absolut al literaturii, parvenitismul său uzurpând tentativele celorlalte modalităŃi ale prozei de a ocupa un loc onorabil (şi meritat) pe scena epicului.

În general, romanul oferă posibilitatea de suprapunere a unor elemente de ficŃiune cu elemente ale propriei biografii, pentru că, aşa cum spune Pierre-Louis Rey în jocul care amestecă sau separă cerinŃa noastră de real şi dorinŃa noastră de fericire, de încântare, de credulitate, se află cu prioritate arta romanului.3 Eroul romanului, în mod obişnuit, este o natură problematică destinată a ilustra dezacordul dintre individ şi lume. Este interesant că la aproximativ un deceniu de la publicarea acestui text în limba română au apărut numeroase studii care au dat dreptate şi au confirmat validitatea acestei lărgiri a graniŃei romanului.

Singura morală a romanului rămâne cunoaşterea unor situaŃii concrete, contrară filosofiei care, abstractă nu se poate opri să judece, conformându-se unei vaste tendinŃe umane care constă întotdeauna a dori să judeci înainte de a înŃelege. Romanul suspendă tocmai această judecată demonstrând că există lucruri susceptibile de a avea interpretări şi judecăŃi diferite. Examinând situaŃia din punctul de vedere al cititorului contemporan, vom consta că romanul nu este numai reflecŃia imediată a contemporaneităŃii scriitorului, care vorbeşte despre realitate, ci şi un stimulent semantic pentru înŃelegerea sensului lumii, prin intermediul referinŃelor discrete ale lectorului, sesizate în actul său de comunicare tacită (adică: lectura) cu naratorul, respectiv, cu autorul reconstituit imaginar, acesta întruchipând uneori problema timpului său, expusă artistic pentru generaŃiile viitoare.

Citând cuvintele lui Albérès putem concluziona cu o apologie a romanului: Deoarece romanul continuă să reprezinte totalitatea omului modern, de la el trebuie să aşteptăm totul: acel amestec de superior şi inferior, de artă şi de producŃie curentă, caracteristic pentru orice formă vie de expresie.4

3 Pierre-Louis, Rey, Le Roman, Hachette, 1992 4 R.-M., Albérès, Istoria romanului modern, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1968, în româneşte de Leonid Dimov, prefaŃa de Nicolae Balotă, p.435-436

6

Capitolul 2. Istoric al romanului de mistere

TradiŃia admite astăzi o clasificare, care, deşi nu epuizează posibilităŃile, îl ajută pe cel a care pătrunde într-un teritoriu, la fel de complex ca şi viaŃa, să organizeze tipologic romanul. Rubricile acestei tipologii sunt numeroase, deoarece această diversitate de tipuri este o consecinŃă a devenirii în timp a romanului, căruia trebuie să-i recunoaştem, nu numai un sistem propriu, ci şi o istorie.

Romanul, care va primi eticheta de popular, cunoaşte în egală măsură o circulaŃie deosebită: roman istoric (Walter Scott Ivanhoe ), roman de mistere (Eugène Sue Misterele Parisului), roman de capă şi spadă (Alexandre Dumas Cei trei muşchetari). Fabricat la cerere, pentru desfătarea imediată, specializându-se odată cu momentul apariŃiei în genuri diverse şi, totodată, prin intermediul tipologiilor în care a ştiut să se cantoneze, genul romanului popular s-a încetăŃenit şi s-a aclimatizat repede, reuşind să acopere necesităŃile reale şi crescânde de lectură ale unor categorii largi sociale, îndeplinindu-şi astfel funcŃia principală şi justificându-şi însăşi existenŃa istorică.

Specia misterelor se prezintă ca prima compoziŃie narativă cu marcate tendinŃe spre unitate, spre contur epic trasat prin convingere. Cu acŃiune bine închegată epic, romanul de mistere, descoperă marele oraş, cu teme sociale necunoscute, numai că urbea de atunci avea o altă înfăŃişare, că, adeseori, periferia se confunda cu locurile din centru. Descoperind oraşul, vicisitudinile existenŃei sale, văzute la nivelul instituŃiilor, indivizilor, relaŃiilor de epocă, romanul de mistere impune alt comportament personajului, revoltatului şi o altă viziune asupra noii societăŃi care îşi căuta profilul său.

Romanul de mistere, poate şi trebuie raportat la viaŃa contemporană. Prin aplecarea, uneori meticuloasă asupra vieŃii contemporane, a frământărilor exterioare ale acesteia (dincolo de oameni, apar fenomene, obiecte), romanul de mistere e realist. Realitatea din romanul de mistere este accesibilă tuturor şi deci clasarea ei este mai sigură şi mai aproape de adevăr. Cu o tradiŃie solidă în romanul gotic englez, de tipul celor scrise de adevăraŃii maeştri ai genului – Horace Walpole, Clara Reaves şi Ann Radcliffe, pe de-o parte şi pe de altă parte în atmosfera straniului fantastic din scrierile lui Edgar Allan Poe, romanul de mistere îşi propune să ajute la lărgirea procesului de cunoaştere a claselor sociale – burghezia şi proletariatul – care se afirmă într-un mod viguros în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Romanul de mistere este prin excelenŃă romantic, anticipând printr-o serie de notaŃii despre viaŃa materială, obiecte precise, detalii familiare, forme şi culori, mişcarea realistă propriu-zisă şi chiar naturalistă. Încadrându-se subiectivismului romantic prin multiplicarea eu-lui creator al artistului, acesta nu se neglijează deloc pe sine în evoluŃia narativă, ci dimpotrivă face confesiuni, se pasionează, îşi clamează principiile de dreptate şi libertate în spiritul dreptului natural.

Dintre toŃi foiletoniştii francezi din prima jumătate a secolului al XIX-lea şi care au făcut o adevărată şcoală s-a detaşat numele lui Eugène Sue. Dintre succesele imediat următoare înregistrăm cele obŃinute cu romanele: Les Mystères de Paris şi Le Juif errant. Misterele Parisului, una dintre cele mai citite şi mai

7

controversate cărŃi ale secolului al XIX-lea, un roman ce-şi merită pe deplin numele - aventuri seducătoare, secrete tenebroase, iubiri tulburătoare, apare pentru prima dată în foiletonul ziarului Journal des débats, după ideea unui editor care, cunoscând pulsul epocii, îi cere lui Eugène Sue scene din viaŃa proletariatului. Cu Eugèn Sue, literatura devine mai socială, scriitorul aducând în prim-planul acŃiunii sale deopotrivă acele pături hulite ale societăŃii, dar şi înalta societate însăşi, totul pe fundalul unui Paris de început de veac XIX. Într-o acŃiune plină de romantism şi de întâmplări patetice, în care răsturnările de situaŃii, într-un ritm palpitant şi captivant, abundă sporind suspansul, cititorul constată că printre criminali trăiesc şi oameni exemplar de cinstiŃi, cu o morală nepătată, aşa cum în aparent desăvârşita aristocraŃie se dovedesc a trăi şi bandiŃi, monştri cu chip de înger.

Cel mai important discipol al lui Eugène Sue, dintr-o serie mai mare, este Paul Féval, pe care publicul îl apreciază începând cu 1844 când îi apar sub formă de foileton în Courier français, Les Mystères de Londres.

După o circulaŃie intensă a Misterelor Parisului de Eugène Sue şi a Misterelor Londrei de Paul Féval, în deceniul 1860-1870, primii noştri romancieri postpaşoptişti scriu romane cu mistere: G. Baronzi - Misterele Bucureştilor, I. M. Bujoreanu - Mistere din Bucureşti, Gr. H. Grandea - Misterele românilor, ca şi proiectatele Mistere ale Bucureştilor de G. Cretzeanu, ce se constituie în structuri clasice ale genului.

Impresionând, romanul de mistere, demonstrează că un scriitor iscusit poate cu succes încerca să împărtăşească cititorilor credulitatea sa îndărătnică, iar dacă aceştia continuă să nu creadă, măcar este sigur că se înfioară. Romantism exacerbat, tehnică a suspens-ului, deznodământ moralizator, personaje antitetice, scene tari, limbaj popular, uneori argotic, romanul de mistere nu este decât o varietate de roman popular clasic, care se prevalează în plus de existenŃa unui mister, dorit mobilul acŃiunii care de cele mai multe ori se dovedeşte a fi o iluzie.

Ca scriere cu marcată notă umanitară, romanul de mistere acordă un credit deosebit personajului, ca simbol de mesaje şi ca element de relaŃie al acŃiunilor epice. Scriitorii de mistere îşi supun personajele unui examen de încercări (uneori spectaculoase sau incredibile) în faŃa cărora cititorii trebuie să vibreze.

În privinŃa finalului romanului de mistere remarcăm colaborarea autorilor cu cititorii. Intuindu-le preferinŃele, sunt rezolvate favorabil liniile Binelui. Când probabil autorul simte oboseala scrisului sau a încurcăturilor inutile, îşi rezervă dreptul, ca în final să dea, pe scurt, o serie de explicaŃii privind evoluŃia personajelor. Creând astfel un final prin convenŃie, permanenta opoziŃie bine-rău este în sfârşit încheiată, cei buni fiind acoperiŃi de laudă, ori de glorie, iar dacă pe parcurs au pierit, se mai regretă o dată dispariŃia lor, arătându-se ce binefaceri s-ar mai fi ivit dacă trăiau, cei răi sunt condamnaŃi sau lăsaŃi pe drumul naraŃiunii fără nici o justificare.

Interesant prin cazul său în sine, prin intenŃia auctorială de creare cu orice preŃ a unui mobil, misterul, cu funcŃie precisă în desfăşurarea tramei pe care o antrenează în acŃiunea sa, aşa-zisul roman al misterului rămâne un tip oarecum izolat în contextul romanului popular al secolului al XIX-lea, fără realizări notabile.

8

Capitolul 3. Romanul metropolelor europene

Literatura universală nu poate exista fără literaturile naŃionale, ar fi o noŃiune abstractă, vagă, fără conŃinut. Renaşterea spirituală, realizează în toate domeniile lucruri uimitoare care înfrumuseŃează Ńara şi viaŃa poporului, se înnoadă firesc firul zilelor de azi cu un glorios trecut istoric şi cultural.

Identitatea unei urbe nu este dată doar de formele de relief sau de pecetea istoriei ci, în primul rând, de oamenii ei. Oraşul este un spaŃiu, care are ca vocaŃie distribuirea şi transferul de sensuri şi de valori, graŃie unui schimb continuu.

Dintre toŃi foiletonişti francezi din prima jumătate a secolului al XIX-lea s-a detaşat numele lui Eugène Sue, pe numele sau Joseph-Marie Sue, (1804-1857). Difuzarea Les Mystères de Paris (1842-1843), prin foileton şi apoi în zece volume, a pus capăt imaginii lirice, sentimentale sau religioase despre viaŃă, despre frumosul prezentat cu ajutorul tenebrosului, fantasticului, istoricului etc. Atras de contactul cu oamenii şi peisajul dintr-o zonă de inepuizabilă inspiraŃie, Eugène Sue a redimensionat socialul, în tipare esenŃiale solicitate de o epocă în plină transformare revoluŃionară. Practica epică a lui Eugène Sue este cerută de noile timpuri, apreciată, exaltată şi imitată pentru curajul şi tenta deschisă a descrierii lor, pentru actele justiŃiare întreprinse de unele personaje.

Apropiindu-se mult de realitate, urmărind destinul personajului, Rodolphe, pe care aducându-l la Paris reabilitează motivul călătorului străin, care, sosit într-o Ńară nouă vede mai uşor neajunsurile timpului, Sue devine unul dintre cei mai prolifici scriitori populari francezi din secolul al XIX-lea.

Sue şi-a dobândit o uriaşă popularitate în rândurile cititorilor din întreaga lume, iar influenŃa lui asupra romanului de mistere este considerabilă şi binefăcătoare prin latura originală şi educativă a scrisului său. A lansat o modă, a dezlănŃuit o adevărată psihoză - muribunzii nu puteau muri, pentru că nu apăruse şi ultimul foileton - şi a deschis calea romanului de aventuri cu evidente scopuri moralizatoare.

Paul Féval (1817-1887) este considerat cel mai important discipol al lui Sue, dintr-o serie mai mare, şi unul dintre cei mai prolifici scriitori francezi ai secolului al XIX-lea.Din 1844 îi apar sub formă de foileton, în Courier français, Les Mystères de Londres.

Arătând întreg decorul cu generozitatea specifică unui scenograf, cu o deosebită înŃelegere artistică a acuităŃii şi intensităŃii cu care faptele trebuie să se închege: scene macabre, tenebroase, dubioase, lucrate în negru, dar şi momente luminoase, liniştite, prezentate mai calm, mai echilibrat, autorul a ales o construcŃie oarecum specială a întâmplărilor din romanul său, accentuând într-un fel asupra caracterului lor exemplar.

Compus mai ales în prima parte, plecând de la schema compoziŃională a lui Sue, Féval, se face reŃinut printr-o puternică imaginaŃie, şi mai ales, prin povestirea abilă, care place, emoŃionează, şi se ataşează sufletului cititorului, iar în cea de-a doua parte în linia romanului de groază englez, pigmentat cu descrierea unor scene de omor, de furtuni, de adultere, de tratament cazon, de otrăvuri, de crime comise pe Tamisa, de trafic cu carne de om, de spargeri. Tenebroasă, cu elemente

9

palpitante, cu suspensuri, atmosfera din roman este neuniformă, traversată de umbre şi lumini. Răpiri, cavalcade, crime, urmăriri, scene amoroase, împuşcături sub clar-obscurul nopŃii, aşteptări prelungite în care se fac planuri diabolice traversează nestingherit paginile romanului.

În anul 1862 apar adevăratele proze de mistere româneşti aparŃinând lui I. M. Bujoreanu, Misterele din Bucureşti (1862, 2 volume, 624 pagini) şi George Baronzi, Misterele Bucureştilor (1862-1864, 3 volume). Ca reprezentant al structurilor pure ale romanului de mistere, Mistere din Bucureşti, al lui I. M. Bujoreanu este prezentat drept prima compoziŃie narativă, cu evidente note revelatorii ale urbanului, prin care este descoperit marele oraş, prefigurând astfel proza realistă, romanul modern al secolului al XX-lea.

De la misterele marelui oraş, Parisul, o suită de scriitori din secolul al XIX-lea, astăzi întâlniŃi doar în cele mai amănunŃite bibliografii, înarmaŃi cu formula magică a lui Sue, descind în provincie, în lume, în Europa şi scriu... mistere. Astfel, apar o serie de mistere ale: Londrei, Berlinului, Romei, Petersburg-ului, Madridului, redactate în mare parte de scriitori francezi. Paul Féval, M. V. de Féréal, Léon Gozlan, Félix Deriege şi Paul Grimm sunt tot francezi. Ei au cunoscut o anumită faimă datorită împrumutului de titlu şi de formulă compoziŃională a Misterelor lui Sue. Practica epică a lui Sue este cerută de noile timpuri, apreciată, exaltată şi imitată pentru curajul şi tenta deschisă a descrierii lor, pentru actele justiŃiare întreprinse de unele personaje.

Capitolul 4. Receptarea romanului de mistere în literatură

Receptarea este reacŃia cititorului la lectura unui text literar şi actualizarea

sensului cu care a fost investit, pe care cititorul îl poate completa, îmbogăŃi. Un studiu despre receptare implică cercetarea căilor (directe, indirecte, prin diferiŃi intermediari), de pătrundere a creaŃiei unui scriitor într-un alt spaŃiu literar, incluzând popularitatea, succesul (sau insuccesul) ecourile, supravieŃuirea, erudiŃia, chiar posibile influenŃe, toate acestea alcătuind destinul creaŃiei unui scriitor într-un spaŃiu cultural străin.

Receptarea unei literaturi este un studiu complex care Ńine atât de poetică şi stilistică, cât şi de literatura comparată, lingvistică sau sociologia literaturii. Estetica modernă a receptării mută accentul sau acordă o importanŃă sporită instanŃei receptoare a literaturii. RelaŃia dintre emiŃător şi receptor sunt atât de importante, încât ştiinŃa literaturii a trebuit să apeleze la discipline apropiate ca socio-psihologia, sociologia literaturii, psihanaliză etc.

Afirmată în FranŃa secolului trecut, misterele, specie în mare vogă în secolul al XIX-lea şi în întreaga lume, reclamă şi azi interesul cercetătorului. Vorbind de ecourile romanului de mistere în Europa menŃionăm că ele s-au propagat în două moduri: pe de-o parte, în limba Ńărilor europene, iar pe de altă parte, în limba franceză.

10

Pentru a depista prezenŃa prozei de mistere (străină şi autohtonă) trebuie să implicăm o serie de factori care au contribuit la justificarea acesteia în Ńara noastră.Unul dintre indicii dezvoltării culturii naŃionale al oricărei Ńări îl constituie atât existenŃa tiparului cât şi cea a bibliotecilor, iar ca principal factor de contact cu marile literaturi ale Europei rămâne presa.

În ansamblul circuitului de carte din Ńara noastră, un loc distinct îl ocupă traducerile. Deşi nu fac o literatură aparte, după cum remarca Mihail Kogălniceanu încă de la 1840, reprezintă însă o platformă de lansare a unor modele, reuşind, nu în puŃine cazuri, să stimuleze producŃia originală. Problema traducerilor a preocupat pe larg istoricii literaturii române vechi precum Nicolae Iorga, Nicolae Cartojan, şi alŃii.

Despre circulaŃia operei lui Sue vorbesc şi cataloagele de lectură, adevărate memorii vii ale unui timp revolut. TendinŃa de înfiinŃare a unor asemenea cabinete de lectură (formă premergătoare a bibliotecilor publice) semnifică tendinŃa de culturalizare a oamenilor, nu numai din capitală, ci şi din alte importante oraşe ale Ńării.

Acceptând ideea unor influenŃe şi receptări artistice stimulatoare, trebuie să insistăm asupra faptului că, încercând să răspundem la întrebarea: Cine identifică totuşi modelul?, vom ajunge de fiecare dată la acelaşi răspuns: Cititorul de romane. De exemplu I.M. Bujoreanu a fost cititorul lui Eugène Sue încă din secolul al XIX-lea, iar cititorul contemporan poate avea în faŃa lui atât romanul lui Bujoreanu, cât şi pe cel al lui Sue, ceea ce însemnă că numai el poate identifica efectele unei sincronizări estetice posibile şi obiective, în măsura în care condiŃiile istorice au permis-o. Altfel spus, numai cititorul poate observa, datorită competenŃelor lui analitice şi sintetice, locurile comune ale receptării sau trăirii paralele şi descrierii aceluiaşi sentiment în două romane din literaturi diferite, precum şi să identifice invariantul narativ al lecturilor sale.

Contactul cu literatura franceză a însemnat un stimulent în plus pentru afirmările romaneşti. Pentru literatura română romanul misterelor şi mai ales Les Mystères de Paris, deschid gustul pentru roman, pregătind teren pentru creaŃiile autohtone, chiar dacă de la o vreme ajunge să se pervertească gustul. Cu toate că au fost citite, folosite şi alte mistere, modelul lui Sue a rămas imbatabil. Romanul de mistere de la noi a centrat toate tendinŃele de început ale realismului, găsindu-le un rost artistic, întreŃinându-le vii cu un instrument romantic, care era heteroclit. Deşi a avut aceleaşi prerogative romantice şi realiste ca scrierile etalon, romanul de mistere românesc n-a reuşit să se impună în aceeaşi formă literară ca acestea.

11

Concluzii

Lucrarea Romanul misterelor citadine încercă o prezentare a evoluŃiei

romanului de mistere în literatura europeană. S-a urmărit prezentarea cronologică a romanului fapt ce a dus la transformarea operei literare, sub impactul cotidianului sau teoreticului care răbufnea în mediul înconjurător, găsindu-şi loc în minŃile anumitor scriitori ce au înglobat în spiritualitatea lor variate filosofii de viaŃă pe care le-au transpus în literatură.

Există o asemănare între toate operele de artă, ele fiind evaluate cu ajutorul unor standarde comune. Aceste standarde sunt reunite prin concepte mai largi: frumosul, adevărul, coerenŃa şi unitatea. Astfel regulile de comportament sunt unificate în final în concepte de adevăr, bine dreptate, corectitudine şi datorie. Aceste concepte ale valorii nu sunt şi ale ştiinŃei, dar la fel ca acestea, ele exprimă relaŃia profundă dintre inteligenŃa umană şi lumea pe care o oglindeşte am studia modul în care concepte precum gustul, armonia şi frumuseŃea s-au dezvoltat şi cum interacŃionează. Într-o carte despre etică am studia alte concepte ale valorii. Într-o carte de ştiinŃă am studia dezvoltarea conceptelor sale: mecanismul şi modelul, ordinea, cauza şi hazardul, predicŃia şi viitorul, conceptul fundamental de lege şi conceptele particulare de la undă la materie şi celulă. Dar toate acestea sunt expresia relaŃiei dintre om, societate şi univers. Niciuna nu se realizează fără simŃul nostru pentru ordine, pentru ceea ce este posibil şi ceea ce nu este posibil, ce contează şi ce nu. Acest principiu este prezent şi în legile cele mai simple cum ar fi cea care leagă ohmul de amper şi volt, pentru că stă în firea umană să simŃim nevoia apartenenŃei la mediul înconjurător. RaŃionamentul se află deja în operă, iar opera conŃine gândirea artistului. Nu noi suntem cei care prin standardele noastre judecăm opera de artă, ci aceasta ne judecă pe noi. La fel, nu noi, cei care ne extaziem în faŃa descoperirilor ştiinŃifice, suntem chemaŃi să le judecăm, ci ştiinŃa ne judecă pe noi.

Plăcerea estetică, procesul de receptare a unei opere de artă implică cu siguranŃă mai multe elemente care depind de emitentul artistic, de creator. Valoarea estetică a unei opere literare e strâns legată de originalitatea ei specifică în fond şi formă, caracterul specific naŃional al operei de artă fiind o idee pur estetică. Dârza conştiinŃă a originalităŃii culturale şi literare, paralel cu setea de cunoaştere a valorilor universale, caracterul militant al literaturii naŃionale, caracterul ei adânc şi larg popular, sentimentul vast al naturii terestre şi cosmice sunt trăsături ce alcătuiesc specificitatea facturii psihice reflectate în literatură.

Pentru a putea urmări un fir director al lucrării şi a trece prin etapele necesare unei conturări a receptării romanului de mistere în literatura universală şi naŃională am prezentat o sumară inventariere a unor noŃiuni generale de estetică a romanului şi evidenŃierea influenŃei acestora asupra literaturii, întrebări ce şi-au căutat în această teză, un răspuns sau măcar evidenŃiere şi o propunere pentru viitoare dezbateri.

Lucrarea este structurată în patru capitole. Capitol 1, este unul introductiv, conferind mai degrabă un cadru general pentru abordarea temei, întrucât aduce în

12

prim plan particularităŃile romanului. Intitulat Estetica Romanului, pune în discuŃie, noŃiuni ce definesc şi caracterizează specia genului epic roman, de la delimitări istorice şi terminologice, definiŃii şi semnificaŃii, până la forme de manifestare literară pe un fond socio-spiritual caracteristic.

Toate romanele îşi au şi ele un roman al lor. O îndelungă înşiruire de peripeŃii de dureri ale facerii, de crize ale creşterii şi de metamorfoză, din clipa când subiectul a început să germineze în cugetul scriitorului până la încheierea ultimului cuvânt, cu ultima parafă, pe ultima pagină. De la embrionul primordial spre forma ultimă şi desăvârşită, opera depăşeşte adesea intenŃia iniŃială a autorului, crescând calitativ, paralel cu experienŃele sale personale şi sociale, paralel cu viziunea lumii în veşnică primenire. Dintr-o modestă naraŃiune, ca oricare alta, fără un anume tâlc precis, concepŃia romancierului se adânceşte, subiectul ia amploare şi semnificaŃie. Romanul sparge dimensiunile unei creaŃii obişnuite, devine o operă monumentală şi rămâne înfiptă ca o piatră de hotar la intersecŃia a două epoci istorice, jalonând crepusculul unei lumi de aurora alteia, cum s-a întâmplat cu romanul Don Quijote de Miguel de Cervantes.

Literatura e un spaŃiu de explorare a adevărului şi de dezvăluire a lui. Prezentarea acestui adevăr în forme artistice, adeseori indirecte şi metaforice, nu-l face mai puŃin grav, mai puŃin important, ci îi conferă, dimpotrivă, şi mai multă pregnanŃă, deoarece încă de la începuturile ei literatura e o scenă, pe care se joacă destinul uman şi drama libertăŃii de a fi. Obiectul romanului, este omul, ca fiinŃă morală, iar romanul o geometrie în spaŃiu a sufletului omenesc. Exaltările şi exagerările, culorile puternic contrastante ale zugrăvirii psihologice, descoperirea perpetuă a unor abisuri morale şi a unor culmi de frumuseŃe morală, destăinuie o reală şi adâncă pasiune pentru om, în toată complexitatea sa contradictorie, şi nu pentru om la singular, adică pentru noŃiunea abstractă de om, ci pentru oameni, pentru nenumăratele formule posibile, pentru nenumărate existenŃe, care toate i se par demne de a fi povestite, aşa cum ai vorbi despre viaŃa unui Beethoven sau a unui Shakespeare. Poate că nu au dreptate, poate că, în medie, oamenii sunt mai cenuşii, destinul lor mai tern, poate că fantezia intervine în eşafodarea figurilor şi întâmplărilor, dar după cum observăm poŃi fi tulburat mai rău de realitate decât de vise şi vedenii.

Lărgind sfera romanului, se poate polemiza de fapt cu un mit european, cu o imagine despre sine a Europei intelectuale. Europocentrismul a uitat însă că lumea este mai veche. Primele romane cunoscute au fost scrise de fapt în Asia, cel mai vechi continent sub raportul culturii, un adevărat cazan cultural, după o formulare a lui Vladimir Propp, în care popoarele, ca nişte torenŃi, s-au deplasat necontenit, amestecându-se şi eliminându-se între ele.

Apreciind abordarea structuralistă, se insistă şi asupra factorului referenŃial desemnat de text, care nu reprezintă numai semnificatul şi desemnarea, ci şi ceva cu referinŃă „dincolo”, care este sensul său (E. Coşeriu). În plan narativ, sensul se construieşte/receptează, de obicei, în baza nivelării narative (B. Tomaşevski, în Teoria literaturii din 1925, identifică: fabula-subiectul, G. Genette (1972) delimitează: istoria – povestirea – naraŃiunea (histoir-récit-narration), iar W.

13

Schmid (2003) completează: eveniment – istorie – naraŃie – prezentarea naraŃiei (Geschehen-Geschichte- Erzählung-Präsentation der Erzählung), nivele care sunt percepute de către cititor (adică, reconstituie în imaginar) în ordine inversă: se va contacta, mai întâi, naraŃiunea de suprafaŃă, după care se va restabili povestirea şi şirul evenimenŃial, ceea ce determină schimbarea opticii de interpretare a mesajului romanesc. Constatăm, în acest sens, că lumile ficŃionale pe care le stimulează textul unui roman sunt cele care formează sau pot forma, de fapt, o tipologie, în timp ce variantele formulate a priori nu au o susŃinere textuală probantă.

Reexaminând sumar rezultatele obŃinute în cercetarea de faŃă, menŃionăm că în acest capitol este cercetată imaginea romanului în plan evolutiv-axiologic, evidenŃiindu-se câştigurile estetice ale sincronizării literaturii române cu cea europeană (occidentală). Cele prezentate pun în lumină concluzia existenŃei evoluŃiei şi cunoaşterii în artă, titlul capitolului fiind sugestiv în privinŃa problemelor dezbătute.

Capitolul 2, Istoric al romanului de mistere cercetează problema modelării

artistice, aceasta constituind, pe de o parte, o taină de creaŃie a scriitorului, iar, pe de altă parte, un instrument de recunoaştere a locurilor comune (topoi) în orizontul de aşteptare (Hans Robert Jauss) al cititorului.

IniŃiind o cercetare despre romanul de mistere, specie literară nouă în mare vogă în secolul al XIX-lea, încercăm să descoperim viabilitatea unei opere, a unui personaj, a unei idei pentru a arăta că proza de mistere n-a fost numai un zeitroman, ci şi o structură cu particularităŃi germinative pentru literatura de mai târziu. Romanul de mistere ascultă de o regulă diferită. El exilează banalul, cultivând insolitul. Mizând pe dorinŃa de necunoscut a publicului, pe aviditatea de a descoperi ceea ce e ascuns, autorii, colaborează cu cititorii, şi intuindu-le preferinŃele, rezolvă favorabil liniile binelui. Având o structură extrem de mobilă, adunând în paginile sale o cantitate uriaşă de fapte şi personaje care vorbesc despre dragoste pasională, senzualitate, credinŃă în Dumnezeu, dar şi brutalitate, chiar crimă, aceste scrieri vor fi greu de încadrat. În elaborarea lucrării, ne-am străduit să evităm şi o periculoasă confuzie între romanul de mistere şi alte specii de epocă (roman de aventuri, poliŃist, de capă şi spadă etc.), care se supun schemei de înmulŃire a episoadelor foiletonistice, obŃinând ceea ce Viktor Şklovski numeşte structură în paliere.

În tipologia clasică a romanului popular, romanul cu mistere, de mistere ocupă un loc central. Romanul de mistere, proză pronunŃat electică, îmbină în genere, tipurile de roman popular. Interesant prin cazul său în sine, prin intenŃia auctorială de creare cu orice preŃ a unui mobil, misterul cu funcŃie precisă în desfăşurarea tramei prin lumea pe care o antrenează în acŃiunea lui, aşa-zisul roman al misterului rămâne un tip oarecum izolat în contextul romanului popular al secolului al XIX-lea, fără realizări notabile.

Purtător al speranŃelor, indignărilor, nevoilor de răzbunare şi alinare ale maselor populare, romanul de mistere nu putea fi construit decât sub semnul antitezei. Stilul este detaşat, cinic, rece, cu descrieri pline de cruzime, cu scene de violenŃă insuportabilă, paroxistice, povestite în limbaj argotic sau clasic, cu precizie

14

naturalistă. Totul în paginile sale se află în registrul contrastului alb/negru, necunoscând subtilul nuanŃelor, nepercepute de public şi în consecinŃă inutile Binele şi Răul, la fel ca şi în basme, încă private de aura lor fantastică, sunt coordonatele fundamentale între care se înscriu serii paradigmatice de eroi: îngeri şi demoni, săraci şi bogaŃi, datornici şi cămătari, muncitori din suburbiile oraşelor şi nobili din castele, haiduci şi boieri, fete cinstite şi aventuriere, cerşetori şi prinŃi, toŃi sub deviza Grandeur et décadence. Ceea ce este într-adevăr grandios, îl constituie faptul că fiecăruia i se lasă un dram de mister, nici unul nu e analizat şi disecat fără rost, întrucât şi în viaŃa cotidiană fiecare om ne dă o enigmă de dezlegat. Rămâne o parte de incognoscibil în fiecare, partea care poate aduce surprize, de aceea, fiind şi construite în genere din componente contradictorii ca şi oamenii reali, chiar când corespund unor poncife romantice (geniul, inocentul, diabolicul etc.), sunt vii şi pasionant de interesanŃi.

În secolul al XIX-lea, autorii romanelor de mistere, puneau miza pe traseul biografic şi chiar topografic al personajelor, pe aventură, şi plasau, în treacăt, şi informaŃii culturale (geografice, botanice, sociologice etc.), ca să dea rezistenŃă firului narativ, urmărind stimularea interesului cititorului pentru tipologiile create, pentru ineditul epocii. Deplasându-se de la exteriorul faptelor de viaŃă (planul social) spre interiorul fiinŃei umane, structura romanescă se modifică şi fascinează tocmai prin luminarea spaŃiului rămas întunecat, necunoscut, tulbure. Interesul scriitorului este captat de surprinderea faptului uman şi astfel romanul devine o sumă de mistere ce farmecă cititorul. Bogat în semnificaŃii, cu personaje animate de o conştiinŃă puternică şi o copleşitoare energie interioară, romanul de mistere, câştigă un mesaj poetic de un cald şi mereu actual umanism: Arma virunqve cano...

Proza de mistere îşi defineşte uneori chiar prin titlu profilul, constituirea genului impunând în epocă o diferenŃiere teoretică a celorlalte scrieri. Roman de creaŃie prin excelenŃă, specia misterelor face din autor, personaje, acŃiune vivantă un triptic demn de interes. Meritoriu rămâne faptul că romancierii de mistere au convingerea că literatura este o formă de cunoaştere şi de manifestare a vieŃii etice şi sociale, politice şi culturale a marilor oraşe. Patosul dreptăŃii devine un patos al condiŃiei umane, deoarece participarea circumscrisă aici are o nouă dimensiune, care adâncindu-se, pătrunzând în alte zone decât cea unde domnesc concepte raŃionale, ca dreptate şi nedreptate, capătă altă semnificaŃie: este o durere metafizică, sentimentul că răul, în orice manifestare a lui concretă, este o întinare şi o mutilare a universului, iar chemarea pe care scriitorul o conferă personajului său, este de a restabili armonia stricată, şi de a reda universului integritatea pierdută. Totuşi, să nu uităm că are şi răul puterea lui de a fascina.

Este incontestabil că, la o privire retrospectivă, ultimul lucru ce ne rămâne clar într-un roman de mistere este desfăşurarea intrigii, şi, totuşi, farmecul său specific stă în fertilitatea invenŃiei de episoade şi de caractere, care transformă fiecare roman de mistere într-o prezentare panoramică a epocii sale şi a umanităŃii în genere. Din aparenta dezordine şi supraîncărcare a intrigii, ochiul artistului detectează esenŃa sub aparenŃă, fundamentul sub aspectele particulare, aşa încât, spre sfârşitul romanului, ne dăm seama că nimic nu a fost de prisos: toate firele se

15

adună şi, cu grijă părintească autorul rostuieşte soarta fiecăruia dintre copiii fanteziei sale. Toate acestea servesc întru demonstrarea unui crez: credinŃa în om, în puritatea şi omenia sa fundamentală, credinŃa în triumful final al forŃelor binelui.

Din experienŃa înregistrată prin romanul de mistere se înŃelege că procesul cunoaşterii nu e limitat şi, că, romanul, ca specie, poate să sondeze orice experienŃă umană şi socială. ÎnzestraŃi cu o capacitate mărită de a vedea realitatea, autorii de mistere ne oferă imagini exacte cu tuşe îngroşate pe alocuri. Ceea ce trebuie observat este faptul că oamenii buni şi răi se recrutează din ambele clase, aflate în conflict ireconciliabil, arată că viciul, corupŃia, declasarea din vremea capitalistă au atins cele mai intime medii şi pe toată lumea. Cei care se salvează sunt spirite tari, cu largă viziune socială. Adesea, aceştia, aflaŃi într-o postură propice, propun reforme, iniŃiază acŃiuni de redresare civică şi etică.

Prolificitatea sa în epocă cel puŃin în domeniul titulaturii, demonstrează virtuŃile lente ale acestui gen, mereu în proiect, care ar fi avut toate şansele individualizării, dacă personajul său central, misterul, ar fi fost suficient de impenetrabil, nepermiŃând confundarea inevitabilă cu alte tipuri de romane.

În Capitolul 3, Romanul metropolelor europene care constituie, de altfel,

esenŃa tezei, urmăreşte, aşa cum evidenŃiază titlul, identificarea modului de incluziune în opera literară a tuturor acelor elemente, acelor informaŃii din sfera cotidianului măcinat de transformări, care, influenŃând formarea spirituală a scriitorului, au ajuns să transpară într-o mai mică sau mai mare măsură în însăşi opera de ficŃiune a acestuia. Descoperirea mai multor fapte însemnate ce s-au petrecut în diferite capitale, adesea neştiute de unii, abia cunoscute de alŃii, descrierea unor caractere originale, penelarea moravurilor şi a obiceiurilor diferitelor clase sociale, explicarea unor localităŃi prin însemnătatea lor istorică sunt obiective principale propuse de autori în prezentarea scrierilor. Cunoaşterea oamenilor, a materialului psihologic şi social, a peisajului şi a atmosferei istorice se explică şi prin faptul că, de la un capăt la altul al cărŃii, autorul se transportă în lumea unde a deschis ochii, în mijlocul căreia a copilărit, a crescut, a trăit, lumea cu care s-a identificat.

AflaŃi sub auspiciile diferitelor arii ştiinŃifice care le călăuzesc spiritul creator, oamenii de artă se manifestă în conformitate cu anumite modele distinctive. Câteva caracteristici comune ies în evidenŃă şi fac posibilă o anume generalizare, pe baza unor criterii similare de analiză. În ceea ce îi priveşte pe Eugène Sue, Paul Féval, Felix Deriege, Maffio Savelli, M.V. Fereal, George Baronzi, I. M. Bujoreanu şi alŃii se fac remarcate anumite trăsături comune ale stilului lor creator, dar şi ale modelului de scriitură artistică.

Literatura romanului de mistere în speŃă, îşi propune, în subsidiar, să ajute la lărgirea procesului de cunoaştere al claselor sociale-burghezia şi proletariatul. Descoperind marele oraş, vicisitudinile existenŃei sale, văzute la nivelul instituŃiilor, realităŃilor de epocă, romanul de mistere impune alt comportament personajului, revoltatului şi o altă viziune asupra noii societăŃi care îşi caută profilul său. În ansamblu, romanul de mistere propriu-zis, se prezintă ca prima

16

formă narativă care abordează teme sociale cu un instrumentar romantic pregătind fie realismul de mai târziu, fie latura senzaŃională a scrierilor de la frontiera secolelor al XIX-lea şi al XX-lea..

Opere realiste, romane ce stau sub semnul stelelor de prima mărime pe cerul epocii, Misterele Parisului de Eugène Sue şi Misterele Londrei de Paul Féval, au ca punct de plecare o realitate socială concretă, dinainte de 1848, cu o atmosferă punctată de obscuritate, de suspens-uri ce înclină uneori spre o perdea a sinistrului, a groazei. Talentul remarcabil de scriitor de atmosferă şi lume al scriitorului se observă şi în descrierea unor spaŃii: mediile preferate sunt cârciumile, subteranele, locurile rău famate, castelele în noapte, străzi pustii pe care au loc bătăi, crime, aşteptări. Féval şi Sue, evocatori ai unui Paris şi ai unei Londre afectate de revoluŃia industrială şi de timocraŃia (puterea banului) tipică epocii, nu i-au lăsat pe unii scriitori imuni în faŃa noului val. Mai mult decât imaginaŃia acestor scriitori vorbea realitatea de care s-au lovit, o realitate destul de ofertantă. Memoriile şi documentele de epocă stau mărturie faptului că europenizarea societăŃii includea şi îmbogăŃirea vieŃii cotidiene cu un arsenal şi cu o recuzită morală. Nota comună, constă în faptul că, ambii romancieri au vederi liberale: apără pe cei săraci şi îi socotesc demni de interesul literar, deoarece ei sunt făuritorii bunurilor materiale.

Individul, societatea şi istoria, poli corelativi, formează în ciclurile lui Sue şi Féval un sistem determinist. Societatea nu apare ca un mod de organizare, ci ca o comunitate de oameni aproape în totalitatea lor perfizi, meschini, prefăcuŃi, cu sufletul sterp, lipsiŃi de înŃelegere şi bunătate, o comunitate ucigătoare pentru un suflet sensibil şi pentru orice individ ieşit din comun. Chiar bine intenŃionaŃi, mărginirea îi face incapabili să-şi imagineze o structură diferită de a lor, deci bănuitori faŃă de ea. Cititorului i se prezintă, pe de o parte, o realitate a bogaŃilor – duci, prinŃi, regi, împărătese, boieri, bancheri, magnaŃi industriali – unde se petrec scene identice cu cele trăite de orice nevoiaş. Aici există chiar o: mizerie regală. Este trăită o iluzie despre viaŃa de acolo, la fel cu a tuturor, cu singura diferenŃă de cadru. Pe de altă parte, se află realitatea imediată, cu personaje de zi cu zi şi chiar mai rău, cu cele de la marginea societăŃii, unde au loc diverse întâmplări de mari senzaŃii. Iluzia produsă, în acest caz, are drept obiect o viaŃă imaginată ca interesantă şi palpitantă.

Alături de trăsăturile romantice, care continuă să marcheze literatura secolului al XIX-lea mai ales în ceea ce priveşte concepŃia, viziunea generală, scrierile care apar acum poartă semnele unei întoarceri la clasicism, manifestate mai ales în dorinŃa de perfecŃiune formală, de echilibru al construcŃiei, în interesul pentru zonele profunde ale caracterului uman. Se adâncesc şi trăsăturile realiste în literatură, realismul nativ, izvorât din capacitatea de observaŃie a autorilor şi buna cunoaştere a mediilor descrise, precum şi din preocuparea pentru culoarea locală, pentru specificul epocii, care apar atât în romanele istorice cât şi în romanul popular de mistere, apărut sub influenŃa modelelor franceze cu mare circulaŃie în epocă. Pe lângă intriga senzaŃională şi neverosimilă, aceste romane dovedesc creşterea interesului pentru lumea pestriŃă a marilor oraşe, pentru evoluŃia dinamică şi sinuoasă a claselor sociale contemporane (Misterele Parisului, Misterele

17

Londrei, Misterele Romei, Misterele Berlinului, Misterele Bucureştilor, Mistere din Bucureşti etc.). Modelul narativ gen Sue, cu specificitatea sa de structură a imaginarului (G. Durand), este identificat. Pentru toŃi scriitorii de mistere Sue a fost şi a rămas marea veneraŃie literară, o veneraŃie care nu a împiedicat să arate de nenumărate ori limitele operei, o veneraŃie pentru scriitor, dublată de toate rezervele critice. Zugrăvind veridic înălŃătorul adevăr al vieŃii, tălmăcind în slovă lupta necontenită a oamenilor pentru crearea unei lumi mai bune, romanul de mistere încearcă o descindere în teritoriul sumbru al crimei şi al brigandajului, politic şi religios din lumea burgheză.

Cu un parcurs destul de sinuos la noi, misterele sunt o scriere cu teză, în care eroii, mesageri ai Binelui, rezolvă nedreptăŃile din societate, dar prin acte de justiŃie personale, exact ca în basme. Percepute azi ca nişte autentice telenovele ale veacului al XIX-lea, provenind dintr-o perioadă considerată obscură în privinŃa manifestării esteticului şi a literalităŃii, romanele de mistere au pătruns în literatura română prin intermediul presei străine şi al traducerilor (începând cu anul 1853), în momentul în care literatura noastră, îşi căuta cu eforturi proprii drumul spre personalizare şi maturizare.

În cazul romanului românesc, am identificat, la nivel abstract, un raport semi-identic stabilit între romanul românesc de mistere, care se raportează la Eugène Sue, în ceea ce priveşte compoziŃia, tipul de personaje, perspectiva auctorială etc. InfluenŃa lui Sue cu romanul Misterele Parisului sau al lui Féval cu Misterele Londrei sunt sesizabile. Analiza atotcuprinzătoare din romanul Mistere din Bucureşti de I. M. Bujoreanu şi Misterele Bucureştilor de George Baronzi pătrund în adâncimea realităŃilor, dincolo de aparenŃe, surprinzând mecanismele ascunse ale societăŃii, esenŃa formelor sociale, acestea putând fi urmărite pe mai multe planuri. Pe de-o parte, se întrezăreşte o conturare a Bucureşti-ului cu realităŃile sociale proprii unui oraş situat la răscrucea dintre Occident şi Orient pe coordonate incerte, unde simŃul gravităŃii lipseşte, nu există nici înălŃător nici grotesc propriu-zis, iar lucrurile nu pot fi luate în serios câtă vreme domină imposibilitatea trăirii plenare a tragicului şi nu există un sentiment superior al tragismului grav, ci doar superficial şi mediocru. Pe de altă parte se prezintă conflictul dintre lumea intelectualului, cu conştiinŃă trează şi cu analiză lucidă, capabil să surprindă drama existenŃei, faŃă în faŃă cu lumea comună burgheză, lipsită de un sentiment al gravităŃii lucrurilor, unde predomină simpla luptă pentru existenŃă. Sistemul social-politic şi moravurile sunt criticate: snobii şi parveniŃii sunt satirizaŃi şi sunt analizate dramele intime şi implicaŃiile sociale ale acestora. Concluzia va fi imposibilitatea dialogului dintre cele două lumi.

Aşa numitul roman de mistere al secolului al XIX-lea, ce apărea de obicei în foiletonul gazetelor de tiraj, fabricat şi la noi după modelul occidental al lui Eugène Sue, de un G. Baronzi sau I. M. Bujoreanu, a apărut într-un moment de căutare a specificului naŃional, inspirându-se din realităŃile autohtone cu bucuria, dar şi cu grija pentru lectura cititorilor, aşa cum o făceau foiletoniştii timpului. În secolul al XIX-lea când pastişa devine un gen de sine stătător, se remarcă o mişcare de la pastişă (Misterele Parisului, Misterele Londrei) spre imitaŃie (larga serie de romane

18

de mistere din literatura română de la mijlocul secolului al XIX-lea Misterele Bucureştilor de G. Baronzi, Mistere din Bucureşti de I. M. Bujoreanu, Misterele căsătoriei de C. D. Aricescu ).

Curentul de la Dacia literară, constituit de generaŃia paşoptiştilor (Alecu Russo, Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri etc.), a dezvoltat programatic ideea că literatura românească originală trebuie să reflecte specificul naŃional, făcând apel din plin la zăcămintele graiului nostru popular. În perioada interbelică, specificul a fost pus în legătură cu teoriile rasiale sau psihanaliste, cu iraŃionalismul, dar şi cu filosofia culturii, cu descrierea stilurilor individuale şi colective. Afirmată într-un moment de răspântie a romantismului, literatura română din secolul al XIX-lea avea experienŃa scrierilor folclorice, a şcolii clasice (prin filon grecesc), a unui iluminism îmbietor şi mai ales înregistra cele mai înalte idealuri de libertate, de independenŃă, de întregire a fiinŃei naŃionale.

În urma cercetărilor întreprinse, examenul statistic a confirmat fenomenul disproporŃiei dintre romanele populare, comerciale – şi cele literare. Numărul mare al romanelor populare indică succesul şi înflorirea, fără de precedent, a genului în spaŃiul românesc. Ştim astăzi că circuitul de piaŃă a început să funcŃioneze abia pe la mijlocul deceniului 1851-1860 şi s-a stabilizat după 1870, când rolul presei şi al editurilor a devenit din ce în ce mai important şi a permis dezvoltarea industrială a genului printr-un mod de difuzare de import, cel al foiletonului.

Capitolul 4, Receptarea romanului de mistere în literatură, prezintă aspecte

legate de necesitatea reconsiderării cercetării comparatiste şi mai ales realizarea unui tablou care să cuprindă importanŃa impactului cu arta lui Eugène Sue în domeniul scrierilor romaneşti constituie un argument în favoarea actualităŃii lucrării. De un real folos ne-au fost două instrumente bibliografice cărora le datorăm informaŃii, exacte, esenŃiale, rapide şi utile despre scriitorii şi operele cercetate. Este vorba despre Bibliografia relaŃiilor literaturii române cu literaturile străine în periodice (1859-1918) în 3 volume, coordonată de Cornelia Ştefănescu şi Ion Lupu apărută la Editura Academiei, 1980-1982 şi Bibliografia relaŃiilor literaturii române cu literaturile străine în periodice (1919-1944), în 4 volume, întocmită de cercetători ai Institutului de istorie şi teorie literară George Călinescu, cu un cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

Pe firul esteticii receptării, aşa cum a fost teoretizată la şcoala de la Konstanz, am propus studierea impactului cu opera lui Sue, de la traduceri variate la semnificaŃiile date de critică. Demersul a implicat recuperarea primelor semne de receptare, atât la nivelul traducerilor cât şi la cel al interpretărilor critice. Am propus să urmărim cele două maniere, sincronică şi diacronică, adică atât clarificarea procesului de desfăşurare a efectului produs şi maniera de concretizare a operei pentru cititorul român contemporan operei, cât şi reconstituirea procesului istoric prin care textul a fost perceput şi interpretat diferenŃiat de către cititorii epocilor următoare.

Pe lângă tentativa de elaborare a unui model cât mai adecvat procesului de receptare a unui scriitor străin într-o literatură naŃională, printre obiectivele vizate

19

se numără analiza activităŃii de traducere, cercetarea receptării unor valori franceze de importanŃă pentru accederea la modernitate a spiritului românesc, comparaŃia cu receptarea altor scriitori străini în cultura românească, investigarea valorificării şi asimilării atât a contactului cu scrierile lui Sue, cât şi a experienŃei scriitorilor români rezultate din contactul cu scrierea şi spiritul său.

Identificarea dimensiunii estetice a romanului românesc în raport cu valorile europene (cele ale secolului al XIX-lea) şi în contextul actual al comunicării culturale globale, reactualizarea şi decodificarea mesajului romanesc, apreciat la data apariŃiei, potrivit criteriului valoric contemporan şi în limitele unor metodologii adecvate de cercetare, tipologizarea romanului românesc potrivit unui criteriu referenŃial, stimulator al unui dialog contextual cultural privind preferinŃele modelatoare tematice şi discursive, analiza limbajului discursiv romanesc în baza delimitării in abstracto a nivelelor narative (istorie-povestire-naraŃiune, după G. Genette), precum şi a raporturilor dintre aceste nivele: ordine, frecvenŃă, voce narativă etc., re-orientarea cititorului înspre perceperea dimensiunii sale gnoseologice şi participative de maximă importanŃă la decodificarea sensurilor romanului, textul narativ fiind un stimulent de bază pentru creaŃia (în imaginarul lectorului) a lumilor ficŃionale sau posibile, în cazul în care autorul a murit (R. Barthes) şi propunerea unor metode noi, originale de cercetare în domeniul literar, având la bază modelul narativ Sue, care sunt demonstrate practic în baza mai multor romane de mistere din literatura universală şi română sunt idei urmărite şi analizate în conŃinutul lucrării.

Propunând evidenŃierea efectelor estetice ale sincronizării, promovate teoretic în perioada interbelică, dar care mai persistă în cultura şi gândirea contemporană la nivel receptiv artistic şi ştiinŃific, precum au existat, de altfel, şi în epoca literară anterioară celei interbelice, metodele de cercetare utilizate sunt atât tradiŃionale, cât şi moderne: analiză-sinteză, inducŃie-deducŃie, comparativă, contrastivă, psihanalitică, naratologică, antropologică etc.

Noutatea ştiinŃifică a rezultatelor obŃinute constă în cercetarea relaŃiilor comunicative dintre câteva instanŃe, clasificate în trei grupe: cititorul, ca demers gnoseologic al unei epoci (de ex.: cititorul din perioada paşoptistă, diferit de cel din perioada contemporană) şi romanele pe care le citeşte (în dependenŃă de tipul lor); după care urmează naratorul şi lumile narate, ca lumi ficŃionale, explorabile şi apte de a face trimitere la o referinŃă factuală, posibilă sau ficŃională; apoi, variantele derivate creativ dintr-un model (adică, un segment de roman românesc) şi invariantul sau modelul narativ pentru variantele derivate (în cazul nostru, modelul narativ gen Sue).

Schematic, vom avea: Cititor ↔ Roman(e) ↓ Narator(i) ↔ Lumi narate ↓ Variante derivate ↔ Invariant (model).

Din aceste corelaŃii, derivă elemente novatoare pentru ştiinŃa literară contemporană. Romanul este un rezultat complex (produs textual) al unui Narator

20

(ca instanŃă discursivă auctorială) orientat, pe mai multe planuri, înspre un act de comunicare durativ (timpul lecturii) cu un cititor, care urmează să decodifice şi să evalueze mesajul narativ. Discursul narativ (homo)diegetic (W. Schmid, G. Genette), se anunŃă a fi singurul ce poate oferi cititorului o posibilitate de autocunoaştere, de interogare asupra propriei existenŃe şi a lumii exterioare.

Un model narativ se constituie în baza unor principii reglatoare identificabile, din punct de vedere naratologic. Anumite romane din literatura română (ex.: cel semnat de I. M. Bujoreanu), la baza cărora stă modelul narativ gen Sue, devin, la rândul lor, modele pentru altele. Romanul românesc îşi datorează modernitatea unei receptări creatore a modelului narativ gen Sue, ajungând, pe cont propriu, să se sincronizeze cu valorile artistice europene.

Dubla sincronizare cu modelele artistice europene propune, din punct de vedere diacronic, în cheia unei critici a criticii, conceptul lovinescian de sincronizare cu valorile literare occidentale. Constatarea necesităŃii de sincronizare a gustului estetic local cu cel european nu este ceva specific numai pentru prima jumătate a secolului al XIX-lea, ci un fenomen permanent în cultura română, demarând odată cu afirmarea principiilor de constituire şi emancipare a statului modern sub influenŃa romantismului apusean din secolul al XIX-lea. Din această perspectivă, E. Lovinescu îi răspunde indirect lui M. Kogălniceanu, afirmând şi promovând imitaŃia creatoare a valorilor europene, inclusiv a romanului modern. Pus între două lupte, la o distanŃă de aproape un secol (vom prigoni cât vom putea ameninŃă M. Kogălniceanu la 1840, în contrast cu cei 30 ani de luptă evocaŃi de E. Lovinescu la 1934), conceptul de imitaŃie (sinonim, într-un fel, cu cel de sincronizare) rămâne încă unul problematic, fiind dependent de vectorul informaŃional dominant al epocii respective, altfel spus, respins sau readus în practica literar-artistică.

Din alt punct de vedre, este evident că şirul sincronizărilor estetice continuă, prin transducŃia literară (L. Doležel), fenomen firesc şi indispensabil, care asigură progresul cultural şi literar, în perioada contemporană existând o tendinŃă de a ieşi din sfera europocentistă spre valorile globale. În acest sens, romanul românesc suferă anumite metamorfoze evolutive, specifice procesului literar în general, cum ar fi faptul că discursul realist obiectivat, dominant în secolul al XIX-lea, se manifestă ca o reacŃie la cel baroc din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, acesta din urmă revenind, în ultimul timp, cantitativ şi calitativ, ca o tendinŃă contemporană.

Rezultatele investigaŃiei vor suplini cercetările literare contemporane din România, raportate la romanul de mistere românesc la următoarele compartimente: a) Istoria romanului românesc şi evoluŃia genului epic în literatura română; b) Teoria literaturii - vizând probleme de tipologie a romanului din perspectivă referenŃială, în comparaŃie cu alte tipologii contemporane; c) Probleme de naratologie, structuralism şi hermeneutică a discursului narativ, sesizate în epica românească; d) Metodologia analizei mai multor romane (ca variante), în baza unui model narativ concret (cazul Sue), din punct de vedere contrastiv şi comparativ; e)

21

Revalorificarea conŃinutului semantic şi imagistic romanesc în context cultural local şi global, raportat la gustul estetic auctorial şi lectorial contemporan etc.

Aprobarea rezultatelor lucrării s-a făcut pe parcursul anilor de studii ca doctorand, având ca rezultat publicarea unei serii de articole ştiinŃifice pe marginea temei cercetate. Rezultatele aplicative ale tezei au fost expuse pe parcursul a mai bine de patru ani de predare a cursurilor de Literatură universală şi Literatură comparată la diferite colegii. În plan sintetic, materialul cercetării serveşte drept bază pentru un curs special de poetică a romanului (la colegiile cu profil umanist) sau alte cursuri opŃionale, privind probleme de naratologie, semiotică narativă, structuralism şi hermeneutică. Anumite concepte teoretice, desprinse din teză, rămân deschise pentru cercetarea ulterioară a studenŃilor FacultăŃii de Litere, în tematica tezelor de an şi de licenŃă.

Teza de doctorat Romanul misterelor citadine ar trebui să traseze anumite limite de existenŃă a unui fenomen numit genul Sue în romanul românesc. Rezultatele conving, numai într-o anumită măsură, datorită complexităŃii temei şi anumitor variaŃiuni care impun dialectic nonlimitarea modelării romaneşti. Rezultatele cercetării clarifică totuşi fenomenul literar respectiv, mai mult sau mai puŃin, potrivit obiectivelor propuse. Astfel, se impun următoarele concluzii:

1. În primul rând, e vorba de aspectul metodologic-analitic romanesc, care constituie, din punctul nostru de vedere, problema esenŃială a ştiinŃei literare contemporane. Hermeneutica deschide numai anumite direcŃii, dar nu propune niciodată soluŃii concrete (cum o face de exemplu structuralismul), de aceea analiza unui roman e posibilă numai în cheia pe care o permite însuşi textul romanului, nici o metodă dinainte propusă nu funcŃionează pe un text încă neştiut.

2. Necesitatea re-evaluării romanului de mistere (afirmat în secolul al XIX-lea) în dimensiunea sa firească, raportabilă la valorile europene, cu specificitatea proprie, tipologia romanului, indubitabil legată de matricea fondului cultural românesc, demonstrează o dublă dimensiune: pe de o parte, autohtonă, pe de altă parte, drept reacŃie la aceasta, tendinŃa de sincronizare cu valorile europene occidentale, realizată prin selecŃia anumitor modele, ce asigură comunicarea interculturală.

3. Întrucât nu este un studiu comparat, demersul nostru vizează identificarea în romanul românesc de mistere a unui element specific (invariant narativ gen Sue), manifestat pe parcursul perioadei paşoptiste şi explicat prin termenul re-modelare semantică.

Alte concluzii confirmă, axiologic deschiderea spre aprofundarea şi reluarea unor concepte teoretice şi aplicative. Constatăm că raportarea romanului românesc la cel european (mai ales cel francez) este necesară şi indispensabilă de orice analiză a epocii literare moderne, indiferent de intensitatea receptării şi remodelării semantice. De asemenea, concluzionăm că romanul de mistere se afirmă prin intermediul receptării creative a romanului european (mai ales, cel francez) ca reacŃie la un posibil complex cultural balcanic, iar aderenŃa la unul din modelele literare europene este, mai degrabă, o necesitate, decât un moft cultural care nu întârzie să apară sincronic cu realizările occidentale.

22

Având trăsăturile sale specifice, romanul de mistere are din punctul nostru de vedre, tipologia lui (potrivit criteriului referenŃial) fiind reductibilă, la patru variante: romanul alegoric, istoric, social şi personal, acesta din urmă fiind realizarea supremă a modernismului romanesc. Tipologia noastră e una a lumilor ficŃionale stimulate constructiv, în imaginarul cititorului, de către textul romanului în cazul în care, demersul investigaŃional este hermeneutic, mai puŃin, structuralist şi semiotic.

Problema funcŃiei modelatoare şi educative a literaturii e implicită oricărui act de lectură. Scopul lecturii nu e doar delectarea, petrecerea plăcută a timpului, întrucât lectura textelor literare presupune şi scopuri ceva mai pragmatice, adică interese cognitive. Citim pentru a ne instrui, pentru a afla lucruri noi, pentru a găsi în cărŃi modele de viaŃă, exemple de conduită, destine exemplare. Lumea e tot timpul un spaŃiu cu învingători şi învinşi. Viul înseamnă polaritate, opoziŃie, conflict, depăşirea unei stări iniŃiale, metamorfoză. Omul e acea creatură care trăieşte prin conştiinŃa opoziŃiei, a victoriei sau a cedării faŃă de ceva.

Romanul de mistere, cărŃi pe care oamenii le vor citi şi de aici înainte multă vreme, propun o dezbatere pasionată a integrării omului în lumea înconjurătoare, iar concluzia pozitivă a acestei dezbateri este obŃinută cu sacrificii şi e hotărâtoare atât pentru destinul individual, cât şi colectiv uman, şi la ea se ajunge prin lupta acestui înger muritor care este omul.

23

BIBLIOGRAFIE

A. BELETRISTICĂ Baronzi, George, - Misterele Bucureştilor, Bucureşti, vol.I partea a II-

a 1863, vol. II şi III, 1864 Bujoreanu I. M.,

- Mistere din Bucureşti, Bucureşti, Editura Minerva, 1984

Féval, Paul,

- Misterele Londrei, vol. I, II, Oradea, Editura Universul familiei, 1992

Grimm, Paul, - Misterele din Palatul łarilor, Editura Ro principes, 1992

Savelli, Maffio, - Misterele Romei, Bucureşti, Editura Orpheus, 1993

Sue, Eugène, - Misterele Parisului, (4 vol.), Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968

B. CRITICĂ

Alberès, R. –M., - Istoria romanului modern, în româneşte de Leonid Dimov, prefaŃa de Nicolae Balotă, Bucureşti, Editura pentru Literatura Universală, 1968

Barbu, Marian, - Romanul de mistere în literatura română, Craiova, Editura Scrisul românesc, 1981

Booth, Wayne, Retorica romanului, Bucureşti, Editura Univers, 1976

Călinescu, George, Principii de estetică, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968

Daix, Pierre, Şapte secole de roman, cap. ReflecŃii asupra romanului negru, Bucureşti, Editura pentru literatura universală, 1966, p.162 şi următoarele

Dima, Alexandru, Principii de literatură comparată, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969

Ibrăileanu, Garabet , Spre roman, Bucureşti, Editura Minerva, 1972

Iorga, Nicolae, Istoria literaturii române în secolul al XIX-lea, 3 volume, Bucureşti, 1907-1909

Ivanciu, Nina, Epistemă şi receptare, Bucureşti, Editura Univers, 1988

Jauss, Hans Robert, ExperienŃă estetică şi hermeneutică literară, Bucureşti, Editura Univers, 1983

Lintvelt, Jaap, Încercare de tipologie narativă. Punctul de vedere, Bucureşti, Editura Univers, 1994

24

Lukás Georg, Specificul literaturii si al esteticului. Texte alese. Cu un studiu introductive de N.Tertulian, Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1969

Magheru, Paul, Tratat de literatură universală şi comparată, vol. I, II, III, Oradea, Editura UniversităŃii din Oradea, 2001, 2004

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Bucureşti, Editura FundaŃiei Culturale Române, 1997

Marino, Adrian, Comparatism şi teoria literaturii, Iaşi, Editura Polirom, 1998

Murray, Krieger, Teoria criticii, Bucureşti, Editura Univers, 1982

Pillat, Dinu, Romanul de senzaŃie în literatura română în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Bucureşti

Ralea, Mihai, De ce nu avem roman?, în Romanul românesc interbelic, antologie de Carmen Muşat, Editura Humanitas, 1998

Ricardou, Jean, - Noi probleme ale romanului, Trad. L. şi V. Atanasiu, Bucureşti, Editura Univers, 1988, 416 p.

Ricoeur, Paul, - Metafora vie, Bucureşti, Editura Univers, 1984

Viktor, Şklovski, Despre proză, vol. I, Bucureşti, Editura Univers, 1975

SimuŃ, Ion, - Incursiuni în literatura actuală, Oradea, Editura Cogito, 1994

Ştefănescu, Cornelia, Momente ale romanului, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973

Toma, Pavel, Lumi ficŃionale, Bucureşti, Editura Minerva, ColecŃia BPT, 1992

Tomaşevski, Boris, Teoria literaturii. Poetica, Bucureşti, Editura Univers, 1973

Vârgolici, Teodor, Începuturile romanului românesc, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1963

Vianu, Tudor, Studii de literatură universală şi comparată, Bucureşti, Editura Academiei, 1963

Wellek Rene şi Warren, Austin,

Teoria literaturii, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1967

*** Bibliografia relaŃiilor literaturii române cu literaturile străine în periodice(1859-1918)- 3 vol., lucrare coordonată de Ion Lupu şi Cornelia Ştefănescu, Editura Academiei R.S.R., 1980-1982