TEORETICIANUL ROMANULUI ROMANESC MODERN :: Patul lui Procust de

Camil PETRESCU

Camil PETRESCU Patul lui Procust

Creatorul romanului romanesc modern nu este Liviu Rebreanu, cum sustine manualul

scolar, ci prozatorul Camil Petescu. Scriitor cultivat, redactandu-si romanele in aceeasi

perioada temporala cu Hortensia Papadat Bengescu, Mircea Eliade, Anton Holban,

Virginia Woolf, W.Faulkner, Camil Petrescu si-a expus conceptia despre roman in eseul

devenit celebru, Noua structura si opera lui Marcel Prousi, aparut initial in Revista

Fundatiilor Regale, in noiembrie 1935, si inclus in volumul Teze si antiteze, 1936.

Captivat de creatia romancierului francez, prozatorul roman considera fara ezitare, in

cautarea timpului pierdut romanul care a tulburat cel mai adanc constiinta literara a

lumii", iar pe autorul lui un deschizator de era noua, poate tot atat cat Balzac insusi". insa

ideile dezvoltate in acest studiu sunt atat de personale si de individualizate, incat singura

posibila eroare imputabila autorului este aceea de a aseza numele romacierului francez in

titlul studiului sau; procedand astfel, pare sa reduca romanul modern exclusiv la opera lui

Marcel Proust

Insistenta pusa de Camil Petrescu in abordarea teoretica a poeticii romanului a creat

impresia ca Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi si Patul lui Procust ar fi

fost scrise din dorinta, mai mult sau mai putin constienta, de a exemplifica pro-pria-i

conceptie critica. Ideea a exprimat-o, sub forma unei interogatii dubitative, G. Calinescu

in Istoria literaturii romane : teoria este forma generala a spiritului sau productiv

anticipand fapta, ori dimpotriva, opera este mai mult un act de demonstratie, de ilustrare a

teoriei?"9 insa creatia si reflectia critica nu sunt disjuncte. Teoria reflecta gradul de

intelectualitate al scriitorului si multi romancieri romani: Mircea Eliade, Mihail

Sebastian, Anton Holban, sau straini Henri James, Virginia Woolf, E. M. Foster, Angus

Wilson s.a. au meditat asupra tehnicii romanului. La Camil Petrescu, procesul de

elaborare al romanelor si de construire a sistemului critic se cristalizeaza paralel, ideile se

gasesc diseminate in forma bruta in articolele si interviurile acordate, majoritatea, intre

anii 1926-1933. Pe de alta parte, sfera preocuparilor teoretice si capacitatea speculativa

sunt mult mai ample, deoarece Camil Petrescu, asemenea lui Mircea Eliade, are o vocatie

teoretica identic de pronuntata ca si aceea creatoare.

Noua structura"

Notiunea de structura" epica, inteleasa ca asezare a elementelor operei intr-o totalitate

solidara, intr-un raport de interdependenta intre intreg si partile lui componente, ce ofera

operei o identitate destincta, o intalnim indata dupa primul mare razboi la E. Lovinescu,

la Lucian Blaga si la Mihail Dragomirescu. in eseul sau, Camil Petrescu adauga

substantivului structura" atributul noua". Procedand astfel, el sublinia ca are in vedere un

alt tip de structura decat aceea traditionala. Prin noua structura", eseistul intelegea un

nucleu de constituienti ce isi pierd partial sau isi modifica integral semnificatiile

particularizante, absorbiti de un sens general, de un tot omogen si structural" Daca

definitia data structurii in Teze si antiteze aduce o nuanta abia perceptibila fata de cea

curenta, elementele si componente isi modifica total, in viziunea romancierului,

functionalitatea estetica. intreprinzand un examen critic al modalitatilor narative

traditioanle, Camil Petrescu observa prezenta unui raport disjunctiv intre structura veche"

si noua structura" Desi ambele tipuri se armonizeaza prin prezenta unei unitati organice,

ele se despart prin semnificatie si mobilitatea diferita de curinderea realitatii.

Structura veche" a romanului traditional a ramas anchilozata intr-o fixitate anacronica.

Prin contrast cu dezvoltarea stiintelor si a gandirii filosofice, literatura epica autohtona

respira un aer vetust. Sau, inversand termenii, stiinta si filosofia timpului nu-si au in

Romania un roman corelativ. Pentru ca acest deziderat sa se realizeze este necesar ca

epica sa fie sincronica structural filosofiei si stiintei", care au adancit cunoasterea

realitatii si a fiintei umane. Indirect, eseistul surprindea o caracteristica esentiala a

romanului autohton care, cu cateva notabile exceptii, ramasese, sub raportul problematicii

general-umane, dar si al expresiei lingvistice la stadiul epigonic al romanului european

din a doua jumatate a secolului a!XIX-lea.

Prin stiinta", Camil Petrescu se referea atat la disciplinele ce au ca obiect observatia

fiintei umane, cat si la acelea ce studiaza aspectele particulare ale realitatii. Psihologia si

psihopatologia (denominatia se refera la psihanaliza) au descoperit ca eul, nucleul

personalitatii nu mai e o suma de senzatii", dupa cum versul ,fu e suma cuvintelor care-l

alcatuiesc"; fiziologia si endocrinologia au demonstrat ca omul nu este o masina, ci un

organism, larin fizica, s-au fundamentat sau sunt pe cale sa se cristalizeze relativitatea,

teoria cuantelor si mecanica ondulatorie.

Prin filosofie", teoreticianul avea in vedere intuitionismul si fenomenologia, curente ale

gandirii umane ce au valorificat dintr-o perspectiva fertila valorile neglijate de

materialism si reprobate de marxism: intuitia, instinctul si inconstientul. Filosofia

apropiata de ideea de structura" ramane, pentru Camil Petrescu, intuitionismul. Prin

intuitie, concept dezvoltat in Eseu despre datele imediate ale constiintei, 1889, Henri

Bergson definea aptitudinea constiintei de a descoperi, spontan, o solutie, ori esenta unei

probleme sau a unui fenomen:..numim intuitie simpatia prin care ne transportam in

interiorul unui obiect, pentru a coincide cu ceea ce are el unic si prin urmare,

inexprimabil". Patrunderea in intimitatea constiintei ofera calea de acces in inima

organicului, a existentei si a cunoasterii in absoluitatea ei. Punctul de plecare al acestei

explorari este situat in profunzimile sinelui nostru si il putem descoperi cu conditia de a

ne adanci in noi insine. Fenomenologia, studiul descriptiv al unui ansamblu de fenomene,

dezvoltata de ganditorul german Ed. Husserl, priveste dintr-o alta perspectiva structura

deoarece, printre altele, propunea revenirea la intuitia originala a lucrurilor si a ideilor.

Noutatea tulburatoare adusa de stiinta si filosofie consta, in esenta, in relevarea cailor de

acces in zonele instabilului si ale relativului, atat ale fiintei umane cat si ale realitatii.

Consecinta imediata a acestui nou mod de a percepe lumea a fost, precizeaza Camil

Petrescu, reorientarea atentiei asupra actului originar, promovarea fluidului, a devenirii

sufletesti in locul staticului, a calitatii in locul cantitatii si mai ales descoperirea acelei

impresionante solidaritati a momentelor sufletesti" ce aratau ca noua structura in

psihologie se infatiseaza sub semnul covarsitor al subiectivitatii in locul obiectivitatii". in

concluzie, stiinta si filosofia au modificat viziunea asupra fiintei umane, demonstrand ca

nimic nu este stabil, ci relativ, ca lumea interioara a fiintei este mai complexa decat s-a

crezut. Corelatia intrezarita de eseist sesiza un proces real de interdependenta si de

modificari semnificative in interiorul mecanismelor artistice.

G. Calinescu a contestat valabilitatea generala a ideilor formulate de Camil Petrescu si a

dezaprobat sincronizarea propusa intre literatura, stiinta si filosofia unei epoci, motivand

ca sufletul uman e vesnic acelasi"10. insa in discutie nu era sufletul uman; el ramane

vesnic" acelasi, dar se transforma, latent sau mai pronuntat, vitiunea noastra despre

univers, se schimba modalitatile de cunoastere si investigatie, oferind alte perspective si

noi mijloace de aprofundare ale aceluiasi suflet.

Elementele constitutive ale noii structuri

Noua structura" in vizuinea lui Camil Petrescu este alcatuita dintr-o succesiune de

constituienti indispensabili pentru realizarea unui roman original si autentic.

Autenticitatea. Notiunea de autenticitate s-a format si precizat prin aluviuni semantice

succesive Initial, Camil Petrescu i-a imprimat un sens predominant etic: una din normele

constiintei morale este fidelitatea fata de sine insusi, consecventa prin care eul devine

obiect de observatie interpretativa directa Apoi, ii adauga o valoare estetica: autenticitatea

reprezinta o modalitate de existenta a obiectului", determinat de omogenitatea si

interdependenta solidara a elementelor structurii; prin revers, acolo unde nu exista

organizare, structura perceptibila, nu se afla nici autenticitate.

La arta autentica se ajunge prin doua soiuri de documentare: introspectiunea si observatia

mediului cat mai obiectiv cu putinta". Introspectia presupune sinceritate, confesiune

simpla, fara simulare si artificii si tocmai pentru franchetea netrucata Camil Petrescu

elogia Amintirile colonelului Grigore Lascuteanu. Observarea obiectiva a mediului

implica descoperirea in realitatea cotidiana a elementelor cu semnificatie general-umana,

inlaturarea aprecierilor subiective asupra personajelor si a evenimentelor, dar impune si

modificarea limbajului; in locul exprimarii emfatice, prozatorul introduce in dialoguri

banalitatile cotidiene Aceeasi obiectivitatea este aplicata propriei fiinte: chiar cand

vorbesti de durerile tale sa fii calm, ca si cand ai vorbi de dureri straine".

Substantialismul. Camil Petrescu asociaza frecvent notiunea de autenticitate, cat si

propriile romane de epitetul substantial Patul lui Procust, afirma teoreticianul, este un

roman substantial", in sensul unei reconstituiri prin cunoastere"; el presupune o

experienta substantiala"; nu faptele infatisate au importanta, ci semnificatia lor. Altfel

raman cu cea mai odioasa forma literara: realismul naturalist". Substantialitatea - reluata

si in Doctrina substantei -ramane o calitate a creatiei ce presupune continua straduinta de

perfectionare, prin prelungirea semnificatiei evenimentelor in absolut. Continutul

substantei, gen-eral-uman, al operei constituie o garantie a adevarului si a inteligibilitatii

ei in toate epocile istorice.

Anticalofilia. Dimensiune intrinseca a noii structuri, reactia anticalofila a izvorat dintr-un

sentiment de iritare in fata conventionalismului si a artificialitatii excesive. Stilul frumos,

numit calofil" nu poate surprinde realitatea constiintei: Scrisul frumos, doamna - afirma

naratorul in Patul lui Procust - e opus artei. E ca dictiunea in teatru, ca scrisul caligrafic in

stiinta". Asadar, calofilia este sinonima cu livrescul si inautentiul. in structura discursului

epic, anticalofilia are doua consecinte immediate si de durata. in primul rand, oroarea de

stil", de scriitura artistica", aferenta. Direct sau indirect, Camil Petrescu va elogia stilul

sec, precis, nervos. El are cultul exactitatii si, dupa modelul Codului civil, des invocat, al

ariditatii. in Arta prozatorilor romani, 1941, Tudor Vianu releva exactitatea aproape

stiintifica in despicarea complexelor sufletesti tipice. intocmai ca moralistii clasici, dar,

evident, in primul rand cu mijloacele de naratiune si prezentare ale unui romancier,

analiza sa se aplica asupra marilor pasiuni umane, in care lamureste elementele

constitutive, in treptata lor insumare, cu un adevarat spirit de geometrie"11.

O alta consecinta o reprezinta renuntarea la regulile traditionale de compozitie si retorica,

fuga de mestesug". Naratorul isi va exprima emotiile exact cum Ie-a trait, fara a le

modifica si fara a incerca sa le faca mai "frumoase". Acesta este idealul exprimat intr-o

nota de subsol din Patul lui Procust: "Un scriitor e un om care exprima in scris cu

liminara sinceritate ceea ce a simtit, ceea ce a gandit, ceea ce i s-a intamplat in viata, lui

si celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectele neinsufletite. Fara ortografie, fara stil si

chiar fara caligrafie".

Durata concreta Prin aceasta notiune introdusa de Henri Bergson in studiul Evolutia

creatoare, 1907, se intelege perceptia subiectiva a timpului. in romanul traditional, timpul

este considerat un cadru exterior, intre ale carui limite evoluau evenimentele si se

consumau destinele. Marcel Proust a introdus in roman, cel dintai, durata concreta:

perceput subiectiv, timpul se dilata sau se contracta, ora poate parea scurta ca o clipa, ori

nesfarsita ca un veac, pe cand in timpul obiectiv, ora ramane aceeasi, indiferent de trairile

eului psihologic. Eliberat de cronologie, timpul se desfasoara in functie de rememorarile

fiintei, nu este nici linear, nici ascendent, ci are volutele imprevizibile ale vietii insasi,

oferind romancierului o libertate de miscare ilimitata. in acest mod, timpul preferat al

naratiunii devine prezentul indicativului, timpul adecvat memoriei involuntare. in

capitolul intr-o dupa-amiaza de august, Fred Vasilescu citeste scrisorile lui Ladima de la

ora 16 pana la zece si jumatate seara. Peste timpul real, se asterne durata concreta, prin

care vocea naratorului recepteaza temporalitatea in derularea ei subiectiva pe o distanta

de cativa ani, printr-o curgere de imagini traite si momente sufletesti calitativ diferite, in

care spatiul si timpul se intretaie intr-un prezent continuu.

Memoria involuntara. in structura duratei concrete, isi continua Camil Petrescu

argumentarea, in "fluxul constiintei mele, in acea curgere de ganduri, indoieli, imagini,

nazuinte, afirmatii, negari absolute, intra si amintirile. Dar nu amintirile voluntare,

reactualizate prin explorarea sistematica a stocurilor memoriei, ci numai amintirile

involuntare, ce se insereaza intr-un anumit context de actualitate.

Spre a fi mai explicit, Camil Petrescu recurge la cateva exemple din care retinem unul. La

intrebarea: "Cum se numeste regele Cretei?" raspundem automat cu ajutorul memoriei

voluntare: "Minos!". Memoria involuntara reactualizeaza trecutul, imprimand o puternica

coloratura afectiva amintirii: " cu totul altceva ar fi daca eu as fi trait gandul: A«Regele

Cretei se numea fvlinos. imi aduc aminte cand am auzit numele acesta. Nu de la un

profesor, ci in mod ciudat, de la o fata bruna cu care priveam impreuna de pe vapor

stancile insuleiA»"

Lantul amintirilor involuntare este spontan si capricios, nedirijat de o anume

intentionalitate, fiindca acest tip de memorie nu respecta nici o regula prestabilita. Ceea

ce imprima coerenta si substanta memoriei involuntare, "singura care ne poate da

realitatea concreta", este tonul afectiv, ce constituie "cimentul" operei.

Specificitatea creatiei lui Marcel Proust nu se reduce numai la elementele constitutive

teoretizate de Camil Petrescu. Analizele ulterioare ale proustianismului, efectuate de Al.

George in Semne si repere, 1971, Nicolae Manolescu, in Arca lui Noe, II, Ov. S.

Crohmalniceanu in Cinci prozatori in cinci feluri de lectura, 1984, au reliefat valente si

complexitati pe care, aparent incredibil, Camil Petrescu pare sa nu le fi remarcat. in

realitate, prozatorul roman a selectat din poetica lui Marcel Proust numai acele modalitati

ce au gasit ecou in gandirea lui estetica, deoarece intre cei doi romancieri exista o

diferenta structurala ce coboara pana in zonele cele mai profunde! ale operei,

rasfrangandu-se singular in creatia fiecaruia.

După studiul de erudiţie şi înaltă exegeză “Viaţa lui Mihai Eminescu’‘ , G.Călinescu

îşiexpune în 1932 atitudinea estetică în privinţa noului roman, atitudine ce va

contrazice teoriile luiCamil Petrescu privind “ noua structură “. În studiul ‘‘Camil

Petrescu- teoretician al romanului’‘,el va respinge ideile pe care acesta le susţinuse

în articolul “De ce nu avem roman? “G. Călinescu va respinge teza lui Eugen

Lovinescu , după care evoluţia gândirii omeneştiaduce o modificare obligatorie a

viziunii scriitorului.:’‘Literatura nu e în legătură cu psihologia,ci cu sufletul uman

“, preciza el .De a semen i , popu larea l i t e ra tur i i cu ind iv idua l i tă ţ i de

excepţ i e i s e pare ce l pu ţ in hazardată “. Romanul se bizuie pe tipologie, iar

viaţa geniului e fără interes tipologic’‘ .Autorul a vrut, de fapt, să demonstreze

vitalitatea formulei balzaciene într-un moment în careromanul nostru şi cel

european tindeau spre maniera lui Marcel Proust: ,,vremurile în care trăimnu

sunt făcu te pentru a desp i ca f i ru l în pa tru ’ ‘ . Cr i t i cu l sus ţ ine cu

tăr i e fap tu l că romanul românesc n-ar putea fi decât balzacian, adică epic şi

obiectiv: ,,tipul firesc de roman românesc edeocamdată cel obiectiv’‘, în timp ce

Proust e considerat ,,impresionist, simplu album de senzaţiişi impresii’‘.

Cu Balzac rezonează estetic şi programatic, deoarece este un artist

creator de viaţă şi,,trebuie să fim preocupaţi de sensul lumii şi de forma

exterioară a omenirii’‘. Balzac zugrăveatipuri ce se mişcau în lume, văzute din

afară, iar aceste tipuri erau perfect conturate şi stabile întimp.Călinescu nu

respinge analiza psihologică, ba chiar susţine că orice roman trebuie să

fieşi analitic, dar convingerea lui e că erou de roman e doar acel individ a cărui

experienţă e văzutădin afară, prin acte.Aşadar, programul estetic al lui G. Călinescu

e bazat pe ideile realismului secolului XIXla care adaptează ideea de clasicitate

văzută în sensul lui Paul Valery: o conştiinţă critică înin ter ioru l c rea ţ i e i .

C las i cu l e de fap t un crea tor ce observă , un sp i r i t c r i t i c . Dec i

romane l e călinesciene promovează un balzacianism programatic, având critic

conştiinţa balzacianismului.În 1933 ,,Cartea nunţii’‘ e preludiul existenţei

sale de romancier; e o adevărată uverturăîn plan tipologic şi tematic, iar

caracterul-manifest al acestui roman va fi clar: romanul românesctrebuie să adere

la lumea contemporană.Ambiţia criticului de a defini şi clasifica îl împinge spre

cercetarea vieţii morale descriindcu intuiţia unui clinician deprinderea personajului

cu un automatism ce anulează treptat funcţiilecreatoare: în Caterina se

prefigurează Aglae Tulea, în dom’ Popescu e anunţat Simion; tantiMali,

prin avariţia ei, îl anunţă pe moş Costache, Jim e Ioanide în tinereţe, iar Vera e tipul

soţieiideale, deci Elvira.

Odată cu 1938, an în care apare,, Enigma Otiliei”, întâlnim un balzacianism

programatic.Viaţa socială e studiată în spiritul ştiinţelor naturale, cu intenţia

clasificării indivizilor pe specii.Tema e, de asemeni balzaciană: istoria unei moşteniri

şi arivismul ,,Viziunea e a criticului, nu acreatorului; comentariul vieţii trece

înaintea vieţii’’ .Actul creaţiei devine o artă a jocului, o adevărată,, comedie

cu măşti”. Comicul rezultădin efectul ciocnirii dintre spiritul critic al

autorului şi materia realistă pe care o are în vedere.Călinescu distinge două

feluri de indivizi, prin prisma capacităţii de adaptare la lume: unii ce seadaptează

instinctual, iar alţii ce se adaptează moral străduindu-se să se explice.Majoritatea

eroilor călinescieni se adaptează instinctual prin automatism; puţini

suntcapab i l i de o mot iva ţ i e a ac t e lor propr i i având o concepţ i e

mora lă a supra v i e ţ i i , de p i ldă Pascalopol, Felix, şi mai târziu Ioanide.

Toţi ceilalţi sunt instinctivi, ordonaţi de autor în tipuriumane: Otilia –

tânăra fermecătoare şi cochetă, Aurica – fata bătrână, Costache – avarul, Aglae

–  baba absolută, Stănică – escrocul simpatic, Pascalopol – moşierul blazat, Titi –

imbecilul placid.Comportamentul mecanic, lipsa de mister moral, excesul de

însuşiri, - răutatea Aglaei, prostia luiTiti, demenţa lui Simion – schematismul

tipurilor şi caricaturalul reprezintă surse ale comiculuiîn,,Enigma Otiliei”., ,B i e t u l

Ioan ide ’’ conc ent reaz ă sp i r i t u l c r i t i c ş i lud i c . Pers onaje l e dev in

por t re t e , umanitatea e sistematizată pornind, ca în Alecsandri,de la nume:

Pomponescu – fiinţă pompoasăş i găun oas ă , Su f l e ţ e l – l a ş , Gu l imănes cu

– po l t ron , Ga i t tany – robo t a fab i l . Com entar i i l e autoru lu i , vo i t

ma l i ţ i oase , s e s imt l a to t pasu l : , ,Dacă Ba lzac are voca ţ ia de a

c rea v ia ţa , Călinescu o are pe aceea de a o comenta’’ .În aceeaş i man ieră e

redac ta t , , Scr inu l negru’’ (1960 ) , s t i lu l ep i c rămâne ace la ş i

dar  deschiderea e mai largă şi se recurge şi la alte formule narative. Se

poate vorbi despre un ,,stil  baroc mirific’’, în sensul adiţiunii de stiluri.În

centrul romanului e Ioanide. Prin prisma lui se derulează celelalte universuri:

romanullui Caty Zănoagă, imaginea aristocraţiei în declin, realitatea

socială de după 1944. Filiaţia cucelelalte romane se face din nou simţită,

deoarece Ioanide e situat pe axa Felix – Jim – Ioanide,iar traseele – cheie

vor continua: lupta pentru avere şi arivismul (Caty Zănoagă), tema educaţiei

– F i l ip nu are n i c iun mentor ra ţ iona l , după cum Fe l i x ş i J im au

vâs l i t s ingur i pr in meandre l e autoeducaţiei.În toate romanele

călinesciene se remarcă arta portretului în care se îmbină

resurselecărturarului, ale psihologului şi artistului plastic. Fiecare portret uimeşte

prin detaliile surprinse, prin precizia picturală izbitoare ,ce conturează o trăsătură

dominantă. De pildă, profilul icteric alAglaei Tulea sugerează răutatea izbitoare,

veninul din sângele ei, părul negru, creţ al lui Stănicăilustrează delirul verbal al

acestuia, iar fineţea de animal de rasă a braţelor Otiliei vădeşte o clarăînclinaţie

spre lux, spre viaţa confortabilă.Toate romanele lui G. Călinescu constituie de

fapt practicarea unei teorii a romanuluiromânesc. Sursa de inspiraţie –

viaţa vie şi imediată, metoda de creaţie – spiritul realismului  balzacian

prin imperativul plasării acţiunii în timp şi spaţiu, prin stratificările sociale, prin

finaobservaţie psihologică. Caracterologia multiplă, obiectivitatea relatărilor,

perspectiva limpede şiglobală a dezvoltării epice creează impresia de romane

durabile şi esenţiale, adică exact ce-şi  propusese el în programul său

estetic: ,,înţeleg clasicismul nu ca stil în opoziţie cu romantismul,ci ca un mod de a

crea durabil şi esenţial’’

CONCEPŢIA CALINESCIANA DESPRE ARTĂ

Înca din primele sale studii, cu o indiscutabila maturitate, George

Calinescu trateaza problemele teoretice ale criticii, probând astfel o meditatie profunda

asupra literaturii.

Revista la care a activat neschimbator, " Viata literara " îi va

publica la 12 februarie 1927, întâiul sau studiu critic, intitulat " Critica si creatie ", unde

îsi propune sa evidentieze inconstienta argumentelor unei presupuse incompatibilitati

dintre literatura si critica. Toate explicatiile sale au drept scop combaterea tezei

maioresciene, conform careia poetul nu are dreptul sa emita judecati critice.

Autorul " Enigmei Otiliei " e de parere ca afirmatia lui Titu

Maiorescu a ramas valabila din cauza lipsei de talent literar a unor critici intrati în

literatura Mihai Dragomirescu, Dumitru Caracostea s.a.

Ideea ca artistul vede universul în mod sintetic, iar criticul -

analitic, ca primul se exteriorizeaza prin imagini, iar celalalt prin relatii abstracte, este

total gresita, fiindca " .momentul esential al activitatii critice este tot sintetic si consta în

emotia imediata a verdictului vremii, verdict caruia criticul îi da forma corespunzatoare

prin mijloacele de expresie considerate cele mai potrivite. Daca activitatea stiintifica este

normativa si metodica, arta este în functie de fantezie si personalitate, si daca un individ

are predispozitii congenitale în domeniul respectiv, nu e de crezut ca si-ar pierde spontan

talentul numai pentru ca a exercitat o activitate << stiintifica >> ".1

Artistul este liber în fantezia lui de orice umbrade constrângere a personalitatii sale

intelectuale sau practice, iar criticul trebuie sa gaseasca

materialului strain rezonante în propria lui activitate. Critica si creatia lui literara sunt

manifestari spirituale independente, criticul poate foarte bine sa fie si artist.

Cel de-al doilea articol calinescian, " Simtul critic", apare la scurt

timp în " Viata literara ", ca o continuare a celui dintâi.

Critica si creatia nu sunt deosebite prin esenta, este vorba numai de

o deosebire de proces; atunci, simtul critic poate fi definit drept act creator esuat, rasfrânt

în constiinta înainte de a ajunge la periferie si devenit, astfel sentiment artistic. Atunci

când creatia artistica trezeste în fantezia individului

" elanul creator " acea emotie psihologica devine sentiment artistic.

Deci, întelegerea unei opere literare înseamna a crea din nou, a reproduce în tine

momentul initial al operei.

1

Articolul " Valoare si ideal estetic ", din aprilie 1927, aparut în

revista " Sinteza ", continua tehnica celor din " Viata literara ". Acest eseu reprezinta

prima încercare calinesciana de precizare a atitudinii sale fata de conceptiile teoretice ale

criticilor contemporani.

Ideea desprinsa este durabilitatea valorii estetice, cu conditia de a

fi privit în functie de universalitatea sufletului uman.

Criticul separa eul practic, fiind vorba de totalitatea functiilor

sufletesti, întrucât ne adapteaza la mediu de " eul " contemplativ, simbolic, când cel care

cugeta, simte sau ia o hotarâre, se adapteaza ambitiei, se individualizeaza într-o retea de

idei. Fiindca are o valoare strict individuala, un sentiment de placere sau durere nu poate

fi o emotie estetica, în timp ce, ridicându-te deasupra propriei activitati psihice, faci un

obiect din însusi eul tau practic, spiritul dobândind astfel o acceptie universala.

Criticul literar trebuie sa anticipeze destinul operei literare,

bazându-se pe judecati universale.

Este analizata valoarea din perspectiva scurgerii timpului. Operele

care rezista vremii sunt cele clasice, datorita faptului ca emotia se poate perpetua,

exercitând influenta. Dintr-un numar mare de valori, timpul le selecteaza pe cele care se

apropie de universalitate.

Lucrarea " Principii de estetica ", aparuta în " Adevarul literar si

artistic ", este o patrundere în universul poeziei.

Criticul e de parere ca estetica s-a nascut din dorinta unei întregi

clase de intelectuali, de a vindeca lipsa sensibilitatii artistice prin intermediul unei

judecati obiective.

Alaturi de ideile de estetica, George Calinescu enunta si consideratiile

sale referitoare la poezie. O poezie nu e creata pentru a fi înteleasa de toti, ea cere o

initiere, o complicare sufleteasca, dupa opinia criticului. Poetul se confunda în vis, adica

în subconstient si aduce apoi la suprafata o viziune enigmatica, în care intuieste un sens

pe care nici chiar el nu-l poate explica. George Calinescu simte nevoia sa diferentieze

poezia profunda de cea superficiala, cea dintâi fiind bazata pe un numar limitat de

atitudini lirice fundamentale.

Poetul care are talent, chiar si în mod inconstient, va putea sa

intuiasca atitudinile lirice de seama, iar daca mediteaza asupra lor, constient, nu va reusi

sa intuiasca acele atitudini lirice fundamentale.

Prin poezie, sufletul omenesc tinde sa descifreze sensul ascuns al

lucrurilor.

În studiul " Camil Petrescu, teoretician al romanului ", aparut în

revista "Viata româneasca ", George Calinescu îsi precizeaza atitudinea artistica fata de

proza.

Prima parte analizeaza opinia lui Camil Petrescu referitoare la nepotrivirea romanului

cu eroii rurali. "Cu eroi care manânca trei saptamâni cinci masline, care fumeaza doi ani

o tigara, cu cârciuma în târgusorul din munte, nu se poate face roman si nici

literatura.Literatura presupune probleme de constiinta. " 1

Autorul " Enigmei Otiliei " este de parere ca trebuie sa facem

referinta între modul de adaptare rudimentar, instinctual si cel moral, ce caracterizeaza

indivizii compecsi.

Viata morala si complexitate are si taranul, el si Kant îsi impun

aceleasi probleme, cu deosebire ca cel din urma le rezolva folosind alta tehnica.

Concluzia la care ajunge Calinescu este ca un critic poate crea, adica

poate face arta, în timp ce artistul e capabil de critica literara, cu conditia obligatorie ca

întâiul sa aiba talent, iar cel de-al doilea, simt critic. Însasi activitatea sa literara a dovedit

compatibilitate între vocatie de critic si cea de scriitor.

1

Criticul respinge teoria lovinesciana a necesitatii ca literatura sa fie

sincronizata cu ulimile curente din filozofie si stiinta, considerând-o un enorm

rationament fals. " Literatura nu e în legatura cu psihologia, ci cu sufletul uman" 1 e de

parere George Calinescu.

Calinescu militeaza pentru romanul obiectiv si dintr-o perspectiva

clasicista, pentru tipologie si caracterologie. Sub raportul formulei epice, nu modelul lui

Proust este necesar pentru romanul românesc, ci acela tolstoian sau balzacian. Pe Balzac

îl accepta din aceeasi perspectiva clasicista : "Totul este fundamental la Balzac, orice

individ înfatiseaza un caracter. Numai scena pe care eroii o joaca, poarta notele epocii. " 21

Adevaratul clasic, sublinia George Calinescu în articolul sau, din "

Revista Fundatiilor Regale ", cu titlul " Sensul clasicismului ", nu se ridica de la

particular la universal, facând eforturi inutile de a da semnificatie evenimentului, el

exemplifica doar universalul aparut întâmplator, formulat într-un eveniment.

Asadar, orice literatura mare clasica este o literatura de cunoastere,

iar cunoasterea înseamna reprezentarea logica a vietii, spre deosebirea de reprezentare

documentara.

Logica cunoasterii clasice înseamna ca imaginile concrete vorbesc

direct mintii, fiind si plastice si inteligibile. Deci, orice adevarata cunoastere se bizuie pe

universalitate.

Recunoscând ca are ca punct de plecare lumea fenomenelor si ca

scriitorul se hraneste din epoca lui, alegându-si eroii din plina strada, George Calinescu

face distinctia între metoda de lucru clasica si cea naturista.

Metoda clasica ia ca mijloc de reprezentare istoricul, spre a

formula universul, care îi este a prioritar cunoscut, în timp ce metoda naturista încearca sa

1

desprinda din observatia momentului o schema universala, pe care, în momentul începerii

romanului, n-o are clara în minte.

Clasicul nu observa, caci acest lucru ar însemna o primejdie de a se

rataci prin evenimente. El vine cu observatia facuta. Un mare scriitor se naste cu

obervatie sau o mosteneste. El începe vizionarea fenomenului printr-o ordine morala

prestabilita, el este edificat asupra categoriilor morale ale umanitatii. Toata placerea unui

spirit clasic este de a nu întâlni niciodata ineditul, de a ramâne mereu în tipic.