Universitatea “Andrei Şaguna” – ConstanţaFacultatea de Ştiinţele Comunicării şi Ştiinţe Politice

Introducere în Teoriile Comunicării- note de curs -

Lector univ. dr. Cristina Gelan

Constanţa 2007

Cuprins:

I. Comunicarea. Introducere. Definiţii …………………………………………………… 7

I. 1. Scurt istoric al comunicării ………………………………………………………. 7

I. 2. Definiţii ale comunicării ………………………………………………………….. 8

I. 3. Particularităţi ale comunicării …………………………………………………….. 9

I. 4. Comunicare şi informaţie ………………………………………………………… 10

II. Procesul de comunicare – elemente, forme şi etape …………………………………. 11

II. 1. Procesul de comunicare. Elemente ale comunicării ……………………………. 11

II. 1. 2. Feed-back –ul în procesul comunicării ……………………………………... 14

II. 1. 2. Bariere în comunicare şi înlăturarea lor …………………………………… 14

II. 1. 3. Zgomotul - barieră de comunicare …………………………………………. 16

II. 2. Forme ale comunicării ………………………………………………………….. 17

II. 3. Etape evolutive ale comunicării – de la indice şi semnal la cuvânt/text ………... 18

II. 3. 1. Indice şi semnal …………………………………………………………… 18

II. 3. 2. Mesaj, semn şi cuvânt ……………………………………………………… 19

II. 3. 2. 1. Mesajul ……………………………………………………………. 19

II. 3. 2. 2. Valoarea informativă a mesajului ……………………………………. 19

II. 3. 3. Semnul ………………………………………………………………………. 20

II. 3. 4. Cuvântul …………………………………………………………………... 21

II. 3. 5. Noţiunea de cod …………………………………………………………… 21

II. 3. 5. 1. Codul restrâns şi codul elaborat ……………………………………… 23

III. Comunicare şi sistem ……………………………………………………………….. 25

III. 1. Denotaţie/conotaţie …………………………………………………………… 25

III. 2. Simbolul şi simbolizarea …………………………………………………….. 25

III. 3. Sensul în procesul comunicării …………………………………………………… 27

III. 4. Sistemul de semne ………………………………………………………….. 28

IV. Teorii şi modele ale comunicării ……………………………………………………. 30

IV. 1. Şcoala proces şi şcoala semiotică – paradigme ale studiului comunicării …… 30

IV. 2. Şcoala semiotică ……………………………………………………………… 32

IV. 2. 1. Modelul lui Ch. S. Peirce ………………………………………………... 33

IV. 2. 2. Modelul lui Ogden şi Richards ……………………………………………. 34

IV. 2. 3. Modelul lui Saussure …………………………………………………. 354

IV. 3. Şcoala proces ………………………………………………………………… 36

IV. 3. 1. Modelul Roman Jakobson ………………………………………………. 36

IV. 3. 2. Modelul lui Lasswell ………………………………………………… 38

IV. 3. 3. Modelul Shannon & Weaver ………………………………………. .. 39

IV. 3. 4. Modelul lui Gerbner ………………………………………………… 40

V. Comunicarea verbală …………………………………………………………….. .. 43

V. 1. Comunicare şi limbaj …………………………………………………………. 43

V. 2. Limbă şi limbaj; clarificări conceptuale ………………………………………. 44

V. 3. Limbă şi gândire ……………………………………………………………… 46

V. 4. Operaţionalizarea limbajului ………………………………………………….. 47

V. 5. Formele comunicării verbale …………………………………………………. 48

V. 6. Vorbitorul şi ascultătorul în procesul comunicării ………………………………... 50

V. 7. Stil şi comunicare ……………………………………………………………... 53

V. 7. 1. Tipologia stilurilor de comunicare ……………………………………… 54

VI. Comunicarea non-verbală ……………………………………………………………56

VI. 1. Kinetica ………………………………………………………………………….. 56

VI. 1. 1. Expresia feţei …………………………………………………………… 59

VI. 1. 2. Mişcarea corpului ……………………………………………………… 61

VI. 2. Proxemica ……………………………………………………………………. 63

VI. 3. Limbajul culorilor …………………………………………………………… 65

VI. 4. Limbajul timpului ……………………………………………………………. 66

VII. Şcoala de la Frankfurt ……………………………………………………………. 68

VII. 1. Teoria critică a societăţii ………………………………………………………69

VII. 2. Teoria societăţii concepută în intenţie practică …………………………….. 70

VII. 3. Problema formării voinţei politice, a deciziilor relevante pentru mersul istoriei .. 71

VII. 4. Teoria acţiunii la J. Habermas …………………………………………………71

VII. 5. Pragmatica universală …………………………………………………………72

VII. 5. 1. Discursul - formă a comunicării …………………………………………74

VIII. Comunicarea – proces de influenţare socială ……………………………………. 76

VIII. 1. Definirea spaţiului public ………………………………………………….. 77

VIII. 2. Comunicarea în spaţiul public ……………………………………………. 78

VIII. 3. Influenţă şi manipulare în spaţiul public contemporan ……………………. 79

IX. Comunicarea de masă …………………………………………………………….. 81

IX. 1. Conceptul de comunicare de masă ………………………………………. 81

5

IX. 2. Mijloace de comunicare de masă …………………………………………. 82

IX. 2. 1. Comunicarea prin Internet ………………………………………….. 85

IX. 3. Industrializarea comunicării sociale ……………………………………….. 87

IX. 4. Rolul şi funcţiile mass-media în societate ………………………………….. 89

IX. 5. Paradigme ale comunicării de masă din perspectiva evaluării efectelor …… 92

IX. 6. Teoriile efectelor mass-media ……………………………………………… 93

IX. 7. Evoluţia comunicării de masă în raport cu societatea ………………………. 96

IX. 7. 1. Modelul autoritarist …………………………………………………… 96

IX. 7. 2. Modelul comunist ……………………………………………………... 97

IX. 7. 3. Modelul liberal ……………………………………………………….. 99

IX. 7. 4. Modelul serviciului public …………………………………………… 100

IX. 8. Manipularea informaţională şi structurile mediatice ………………………. 101

IX. 8. 1. Mass-media şi reprezentările mentale ………………………………... 101

IX. 8. 2. Comunicarea prin imagine …………………………………………… 103

IX. 8. 3. Tehnici de manipulare prin presă ………………………………………. 104

IX. 8. 4. Principalele practici manipulative …………………………………… 106

X. Comunicarea politică ………………………………………………………………... 107

X. 1. Modelul comunicării politice ………………………………………………… 108

X. 2. Efecte ale comunicării politice ……………………………………………… 111

X. 2. 1. Modelul „agendei” politice şi publice ……………………………….. 112

X. 2. 2. Teoria încadrării ……………………………………………………… 113

X. 2. 3. Teoria preeminenţei în formarea convingerilor politice ………………. 114

X. 3. Modalităţi de adaptare a limbajului politic cerinţelor comunicării de masă ….. 114

X. 4. Spaţiul public – loc de manifestare a acţiunii politice …………………………. 116

X. 5. Propaganda politică, publicitatea şi comunicarea prin acţiunea politică ……… 119

Bibliografie …………………………………………………………………………….. 123

6

I. Comunicarea. Introducere. Definiţii

I. 1. Scurt istoric al comunicării

Comunicarea a fost percepută ca element fundamental al existenţei umane încă din

antichitate. Însăşi etimologia termenului sugerează acest lucru; cuvântul „comunicare” provine

latinescul communis, care însemna „a pune de acord”, „a fi în legătură cu” sau „a fi în relaţie”,

termenul circulând în vocabularul anticilor şi cu sensul de „a transmite şi celorlalţi”, „a împărtăşi

ceva celorlalţi”.

Deşi termenul este de origine latină, primele preocupări, cu deosebire practice pentru

comunicare le-au avut grecii. Pentru aceştia, arta cuvântului, măiestria de a-ţi construi discursul

şi de a-1 exprima în agora era o condiţie indispensabilă statutului de cetăţean (trebuie însă să

avem în vedere faptul că accesul la funcţiile publice ale cetăţii era accesibil oricărui cetăţean grec

doar prin tragere la sorti. Mai mult, legile din Grecia Antică stipulau dreptul cetăţenilor de a se

reprezenta pe ei înşişi în faţa instanţelor de judecată, textul lui Platon Apărarea lui Socrate1 fiind

un exemplu în acest sens).

Elemente concrete de teorie a comunicării apar prima dată în în secolul al VI-lea ante.

Chr., în lucrarea Arta retoricii a lui Corax din Siracuza. Preocupările pentru teoria comunicării

au fost continuate de către Platon şi Aristotel; aceştia instituţionalizând comunicarea ca

disciplină de studiu alături de filosofie sau matematică, în şcolile întemeiate de ei, Academia

Greacă, respectiv Lyceum. Romanii vor prelua de la greci aceste preocupări, dezvoltându-le şi

elaborând in jurul anului 100 ante Chr. primul model al sistemului de comunicare.

Odată cu dezvoltarea bisericii şi a creşterii rolului său în viaţa oamenilor, odată cu

dezvoltarea drumurilor comerciale şi cu cristalizarea primelor formaţiuni statale, comunicării i-

au fost conferite noi dimensiuni. Astfel, în Evul Mediu putem vorbi chiar de o instituţionalizare a

acestei activităţi, în sensul că în toate statele exista pe lângă liderul autohton indivizi instruiţi

care aveau tocmai menirea de a se ocupa de redactarea actelor oficiale, de consemnarea faptelor,

de elaborarea legilor. Mai mult, putem chiar vorbi de existenţa unui sistem comun de semne şi

simboluri pentru anumite zone ale lumii. Este vorba, de exemplu pentru Europa, de folosirea cu

1 Platon, Apărarea lui Socrate, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.7

preponderenţă a limbii slave în zona răsăriteană, ca limbă de circulaţie, ca sistem comun de

semne şi simboluri, şi a limbii latine pentru zona apuseană.

Un rol important în extinderea comunicării 1-a avut şi dezvoltarea drumurilor comerciale;

acestea au facilitat crearea poştei ca principal sistem de comunicare, începând cu secolul al XIV-

lea. Epoca modernă a reprezentat boom-ul dezvoltării comunicării sub toate aspectele ei.

Progresul tehnico-ştiinţific a favorizat apariţia telefonului, a trenului, a automobilului,

intensificând comunicarea nu atât între indivizi, cât mai ales între comunităţi; de asemenea, a

determinat crearea de noi sisteme şi modalităţi de comunicare.

Televiziunea a produs o serie de schimbări şi a diversificat modalităţile de comunicare.

Prin televiziune suntem la locul faptei pentru a vedea şi a auzi noi înşine ce s-a întâmplat în

oricare colţ al lumii.

Lumea computerelor şi internetul au revoluţionat extrem de diferit tehnicile de

comunicare, creând o „societate a informaţiei”. Omul trebuie să cunoască „limbajul

calculatorului”, şi anume să stăpânească câteva „limbaje” folosite în domeniul informaţiei.

Dezvoltarea tehnologiei legate de lumea calculatorul a schimbat şi modul de exprimare,

conferind alte sensuri unor termeni, precum backup, boot, mouse, hacker, menu, window, virus

ş.a., dar a favorizat şi transmiterea informaţiei pe distanţe foarte mari într-un timp record.

În prezent, a fi informaţi, a comunica, reprezintă principala dimensiune a existenţei

fiecăruia dintre noi, devenind atât de prezentă, încât nici măcar nu mai este percepută ca

activitate distinctă.

Există o multitudine de situaţii de comunicare, extrem de diferite şi de variate, iar

activitatea de comunicare deţine ponderea cea mai ridicată în cadrul activităţilor pe care le

desfăşoară în mod curent un individ.

I. 2. Definiţii ale comunicării

Ca şi cea mai mare parte a cuvintelor unei limbi, verbul a comunica şi substantivul

comunicare sunt ambele polisemantice, altfel spus comportă o pluralitate de semnificaţii. Cei

care se ocupă de domeniile comunicării, întâlnesc astfel, de la bun început, o dificultate majoră:

aceştia nu au de a face cu o operaţiune bine determinată, ci cu o multitudine de operaţiuni, despre

care este greu de spus cu certitudine în ce măsură se aseamănă.

Dicţionarul enciclopedic2 oferă termenului ,,comunicare" o definiţie deosebit de

complexă, acoperind aproape toate domeniile în care acest termen este folosit:

2 Coord. Popa, Marcel D., Dicţionar enciclopedic, vol. 1, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.8

• un punct de vedere sociologic, potrivit căruia comunicarea reprezintă un ,,mod

fundamental de interacţiune psio-socială a persoanelor, realizată în limbaj articulat sau prin alte

coduri, în vederea transmiterii unei informaţii, a obţinerii stabilităţii sau a unor modificări de

comportament individual sau de grup”;

• în al doilea rând, comunicarea poate fi înţeleasă ca înştiinţare, ştire sau veste, iar în

acest sens reţine atenţia aspectul juridic, anume de „aducere la cunoştinţa părţilor dintr-un proces

a unor acte de procedură (acţiune, întâmpinare, hotărâre) în vederea exercitării drepturilor şi

executării obligaţiilor ce decurg pentru ele din aceste acte, în limita unor termene care curg

obişnuit de la data informării”;

• un alt punct de vedere este acela potrivit căruia comunicarea presupune o prezentare

într-un cerc de specialişti a unei lucrări ştiinţifice.

Când un cuvânt este la modă, cum este astăzi cazul cuvântului comunicare, când

activităţile sau evenimentele pe care le reprezintă se multiplică, sensul său tinde să se lărgească

datorită chiar interesului de care se bucură. Astfel, odată cu diversificarea şi masificarea

comunicării, oamenii politici, şefii de întreprinderi, artiştii cunoscuţi chiar şi, în general, orice

persoană a cărei carieră depinde într-o măsură mai mică sau mai mare de opinia pe care publicul

şi-o face despre ea, apelează la serviciile specialiştilor numiţi consilieri în domeniul comunicării.

În acest caz, trebuie să înţelegem prin comunicare transmiterea unei imagini, transmitere care se

realizează mai ales prin mass-media. În mod firesc, trebuie ca această imagine, altfel spus,

reprezentarea pe care ne-o facem despre persoana în cauză, să fie puternică şi în acelaşi timp

favorabilă; în caz contrar, vom spune că persoana vizată nu are ,,trecere la public", că ,,nu

reuşeşte să comunice"; imaginea sa nefiind cea pe care doreşte să o ofere. De aceea, orice

persoană care se află într-o astfel de situaţie are tot interesul să-şi consolideze imaginea şi să

depună toate eforturile pentru a-şi crea o imagine pozitivă.

I. 3. Particularităţi ale comunicării

Dintre particularităţile cele mai importante ale comunicării reţinem:

• comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni în legătură unii cu ceilalţi, în mediul în

care evoluează;

• în procesul de comunicare, prin conţinutul mesajului se urmăreşte realizarea anumitor

scopuri şi transmiterea anumitor semnificaţii;

• orice proces de comunicare are o triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată

(acţiunile verbale şi nonverbale observabile de către interlocutori), metacomunicarea (ceea ce se

9

înţelege dincolo de cuvinte) şi intracomunicarea (comunicarea realizată de fiecare individ în

forul său interior, la nivelul sinelui);

• orice proces de comunicare se desfăşoară într-un context, adică are loc într-un anume

spaţiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, cu care se află într-o relaţie de strânsă

interdependenţă;

• procesul de comunicare are un caracter dinamic, datorită faptului că orice comunicare,

odată iniţiată, are o anumită evoluţie, se schimbă şi schimbă persoanele implicate în proces;

• procesul de comunicare are un caracter ireversibil, în sensul că, odată transmis un mesaj,

el nu mai poate fi oprit în drumul lui către destinatar;

• în situaţii de criză, procesul de comunicare are un ritm mai rapid şi o sferă mai mare de

cuprindere;

• semnificaţia dată unui mesaj poate fi diferită atât între partenerii actului de comunicare,

cât şi între receptorii aceluiaşi mesaj;

• orice mesaj are un conţinut manifest şi unul latent, adeseori acesta din urmă fiind mai

semnificativ.

I. 4. Comunicare şi informaţie

,,Comunicare" şi ,,informaţie" sunt două concepte înrudite, explicitarea fiecăruia dintre

ele fiind deplină doar prin înţelegerea celuilalt concept.

În ştiinţa comunicării, informaţia este definită drept ,,ceea ce se comunică într-unul sau

altul din limbajele disponibile”3. Informaţia trebuie considerată, deci, ca o combinaţie de semnale

şi simboluri. Atunci cand vorbim de semnale, ne raportăm la undele sonore pe care le emitem în

actul vorbirii, la undele radio sau cele de televiziune. Semnalele sunt purtătoare de informaţie,

însă, în sine, ele sunt lipsite de semnificaţie. Semnificaţiile purtate de semnale pot fi decodate

datorită convenţiilor sociale.

Putem distinge astfel trei aspecte ale conceptului de informaţie4:

• aspectul sintactic al informaţiei, reprezentat de succesiunea impusă de către emiţător

semnalelor grafice, auditive sau electrice;

• aspectul semantic al informaţiei, dat de semnificaţia care le este acordată semnalelor

pe baza convenţiilor sociale. Semnificaţia nu are cum să fie identică pentru cei ce participă la

actul comunicativ, de aceea trebuie făcută distincţia între informaţia semantică intenţională

3 Cuilenburg, J.J, Scholten, O., Noomen, G.W., Ştiinta comunicării, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 28.4 Ibidem, pp. 28 – 29.

4

10

(informaţia pe care emiţătorul vrea să o transmită) şi informaţia semantică realizată (informaţia

pe care receptorul o desprinde din mesajul receptat);

• aspectul pragmatic, ceea ce se întâmplă cu informaţia primită sau cu efectul acesteia

asupra receptorului.

Orice act de comunicare se încheie cu implicaţiile pragmatice ale acestuia pentru receptor,

aceasta reprezentând etapa finală a transferului de informaţie.

II. Procesul de comunicare – elemente, forme şi etape

Actul de comunicare se constituie ca un proces de transmitere a informaţiilor, ideilor şi

sentimentelor (atitudinilor, opiniilor), de la un individ la altul, de la un individ către un grup social

sau de la un grup social la altul. Astfel, comunicarea este procesul prin care se face un schimb de

semnificaţii între persoane.

The World Book Dictionary5, editat de Clarence L. Barnhart şi Robert K. face distincţie

între comunicare şi comunicaţii, definindu-le pe acestea din urmă drept:

- un sistem de comunicare prin telefon, telegraf, radio, televiziune şi altele;

- un sistem de rute sau facilităţi pentru transportarea proviziilor militare a vehiculelor şi

a trupelor;

- studiul transmisiei informaţiei şi divertismentului prin vorbire sau scriere, prin reviste şi

ziare, prin radio, televiziune, discuri, fonograf sau alte mijloace.

După cum am văzut, comunicarea este înţeleasă ca un proces al transmiterii expresiilor

semnificative între oameni, ca un concept care include toate acele procese prin care oamenii se

influenţează unii pe alţii. Actul comunicării se realizează atunci când o sursă de mesaje transmite

semnale, prin intermediul unui canal, la un receptor, când sursa transmite o informaţie, o idee

sau o atitudine.

Studiată ca proces social, comunicarea a devenit obiect de cercetare al ştiinţelor sociale;

s-a constituit astfel o ştiinţă autonomă, a comunicării, caracterizată prin pluralitatea modurilor de

abordare a comunicării (lingvistică, semiotică, psiho-socială, sociologică, cibernetică etc.).

II. 1. Procesul de comunicare. Elemente ale comunicării

J.J.Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W.Noomen definesc comunicarea ca pe „un proces

prin care un emiţător transmite informaţie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de

5 Barnhart, Clarence L., Barnhart, Robert K., The world book dictionary, Field Enterprises Educational Corporation, Chicago, 1965.

11

a produce asupra receptorului anumite efecte”6. Altfel spus, fiecare proces de comunicare are o

structură specifică reprezentată de un anumit tip de relaţie dezvoltată de trinomul emiţător –

mesaj - receptor.

Cea mai simplă schemă a structurii procesului de comunicare a fost propusă încă din

anul 1934 de Karl Buhler, în lucrarea Die Sprachtheorie7:

Ulterior, Roman Jakobson, urmărind schema lui Karl Buhler, dezvoltă structura

procesului de comunicare, adăugându-i încă trei componente: cod, canal, referent Relaţia de

comunicare se realizează astfel: emiţătorul transmite un mesaj într-un anumit cod (limbaj) către

receptor, care va iniţia o acţiune de decodare a mesajului ce i-a fost transmis. Acest mesaj este

constituit într-un anume cod care trebuie să fie comun celor doi parteneri aflaţi în contact, între

emiţător şi receptor are loc un transfer de informaţie. Informaţia pleacă de la emiţător şi devine

informaţie pentru receptor. Atât emiţătorul, cât şi receptorul sunt entităţi orientate către un scop.

Emiţătorul are scopul de a oferi, receptorul are scopul de a primi informaţia.

Transmiterea mesajului se realizează într-un anume cod. Între mesaj şi cod există o

anumită discrepanţă. Astfel, în vreme ce mesajul se caracterizează prin coerenţă, cursivitate,

claritate, fiind determinat de loc, de timp, de starea psihică a emiţătorului, codul este fix,

invariabil abstract, redus la un număr destul de mic de semne.

REFERENT

MESAJ

EMIŢĂTOR CANAL RECEPTOR

COD

Schema lui Roman Jakobson

J. J. Van Cuilenburg, O. Scholten şi G. W. Noomen realizează un model al procesul de comunicare8:

emiţător codare canal decodare receptor efect 6 Van Cuilenburg, J.J., Scholten, O., Noomen, G.W., op. cit., p. 27.7 Apud. Haineş, Ion, Introducere în teoria comunicării, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 1998, p. 18.8 Van Cuilenburg, J.J., Scholten, O., Noomen, G.W., op. cit., p. 27.

12

Emiţător Receptor

Mesaj

Feed-back

zgomot de fond

Astfel, orice proces de comunicare are câteva elemente structurale caracteristice :

• existenţa a cel puţin doi parteneri (emiţător şi receptor) între care se stabileşte o

anumită relaţie;

• capacitatea partenerilor de a emite şi recepta semnale într-un anumit cod, cunoscut de

ambii parteneri (de menţionat faptul că, în general, în orice proces de comunicare partenerii

„joacă" pe rând rolul de emiţător şi receptor);

• existenţa unui canal de transmitere a mesajului;

Procesul de comunicare ia astfel naştere ca urmare a relaţiei de interdependenţă ce există

între elementele structurale enumerate mai sus. Această relaţie de interdependenţă face ca orice

proces de comunicare să se desfăşoare astfel: există cineva care iniţiază comunicarea,

emiţătorul, şi altcineva căruia îi este destinat mesajul, destinatarul. Mesajul transmis este o

componentă complexă a procesului de comunicare, datorită faptului că presupune etape precum

codificarea şi decodificarea, presupune existenţa unor canale de transmitere, este dependent de

modul în care va fi recepţionat, de deprinderile de comunicare ale emiţătorului şi destinatarului,

de contextul fizic şi psihosocial în care are loc comunicarea.

Mesajul poate fi transmis prin intermediul limbajului verbal, nonverbal sau paraverbal.

Limbajul verbal reprezintă limbajul realizat cu ajutorul cuvintelor. Limbajul nonverbal este

limbajul care foloseşte altă modalitate de exprimare decât cuvântul (gesturi, mimică etc.).

Limbajul paraverbal este o formă a limbajului nonverbal, o formă vocală reprezentată de

tonalitatea şi inflexiunile vocii, ritmul de vorbire, modul de accentuare a cuvintelor, pauzele

dintre cuvinte, ticurile verbale.

Alte elemente componente ale procesului de comunicare sunt: feed-back-ul, canalele de

comunicare, mediul comunicării, barierele comunicaţionale.

Feed-back-ul este un mesaj specific prin care emitentul primeşte de la destinatar un

anumit răspuns cu privire la mesajul comunicat.

Canalele de comunicare reprezintă căile urmate de mesaje. Există două tipuri de canale

de comunicare:

1. canale formale, prestabilite, cum ar fi sistemul canalelor ierarhice dintr-o organizaţie;

2. canale neformale stabilite pe relaţii de prietenie, preferinţe, interes personal.

13

Canalele de comunicare au un suport tehnic reprezentat de toate mijloacele tehnice care

pot veni în sprijinul procesului de comunicare (mijloace de comunicare): telefon, fax, calculator,

telex, mijloace audio-video.

Mediul comunicării este influenţat de mijloacele de comunicare; există mediu oral sau

mediu scris, mediu vizual.

Filtrele, zgomotele, barierele reprezintă perturbaţiile ce pot interveni în procesul de

comunicare. Perturbarea mesajului transmis poate avea o asemenea intensitate, încât între acesta

şi mesajul primit să existe diferenţe vizibile. Perturbaţiile pot fi de natură internă - factori

fiziologici, perceptivi, semantici, factori interpersonali sau intrapersonali şi de natură externă -

care apar în mediul fizic în care are loc comunicarea (poluare fonică puternică, întreruperi

succesive ale procesului de comunicare).

În procesul de comunicare, bariera reprezintă orice lucru care reduce fidelitatea sau

eficienţa transferului de mesaj. În funcţie de caracteristicile pe care le au, barierele pot fi

clasificate în bariere de limbaj, bariere de mediu, bariere datorate poziţiei emiţătorului şi

receptorului, bariere de concepţie.

II. 1. 2. Feed-back –ul în procesul comunicării

Noţiunea de feed-back desemnează acele răspunsuri ale receptorului care formează şi

deformează mesajul ulterior al emiţătorului. El reprezintă reversul fluxului de comunicare, prin

care emiţătorul devine receptor, iar receptorul devine noul emiţător. Specialiştii în comunicare au

identificat două feluri de feed-back: pozitiv şi negativ.

Feed-back-ul pozitiv încurajează comportamentul comunicaţional care se desfăşoară (de

exemplu, dacă într-un amfiteatru plin de studenţi, profesorul a reuşit să capteze atenţia

acestora, aceştia transmit un feed-back pozitiv: nu vorbesc, au ochii aţintiţi asupra profesorului,

figura lor denotă atenţie şi concentrare, dacă sunt întrebaţi răspund la obiect etc; toate aceste

semne constituie un feed-back pozitiv ce încurajează profesorul să continue în acelaşi mod).

Feed-back-ul negativ încearcă să schimbe comunicarea sau chiar să o întrerupă (pornind

de la acelaşi exemplu, dacă profesorul nu a reuşit să capteze atenţia studenţilor, aceştia sunt

neatenţi, vorbesc, se agită, unii chiar citesc altceva sau îşi copiază cursuri la altă disciplină etc;

aceste semne constituie un feed-back negativ care ar trebui să determine profesorul să schimbe

modul de comunicare).

II. 1. 2. Bariere în comunicare şi înlăturarea lor

14

Doctor Leonard Saules, de la Grand School of Business Universitatea Columbia9,

considera că în procesul de comunicare pot interveni următoarele tipuri de bariere:

1. Bariere de limbaj, care pot consta în faptul că:

• aceleaşi cuvinte au sensuri diferite pentru diferite persoane;

• cel ce vorbeşte şi cel ce ascultă se pot deosebi ca pregătire şi experienţă;

• starea emoţională a receptorului poate deforma ceea ce acesta aude;

• ideile preconcepute şi rutina influenţează receptivitatea;

• dificultăţi de exprimare;

• utilizarea unor cuvinte sau expresii confuze.

2. Barierele de mediu, care sunt reprezentate de:

• climat de muncă necorespunzător (poluare fonică ridicată);

• folosirea de suporţi informaţionali necorespunzători;

• climatul locului de muncă poate determina angajaţii să-şi ascundă gândurile adevărate pentru

că le este frică să spună ceea ce gândesc.

3. Poziţia emiţătorului şi receptorului în comunicare poate, de asemenea, constitui o barieră

datorită:

• imaginii pe care o are emiţătorul sau receptorul despre sine şi despre interlocutor;

• caracterizării diferite de către emiţător şi receptor a situaţiei în care are loc comunicarea;

• sentimentelor şi intenţiilor cu care interlocutorii participă la comunicare.

4. Barierele de concepţie, acestea fiind reprezentate de:

• existenţa presupunerilor;

• exprimarea cu stângăcie a mesajului de către emiţător;

• lipsa de atenţie în receptarea mesajului;

• concluzii grăbite asupra mesajului;

• lipsa de interes a receptorului faţă de mesaj;

• rutina în procesul de comunicare.

Deşi îmbracă forme diferite, constituind reale probleme în realizarea procesului de

comunicare, barierele nu sunt de neevitat, existând câteva aspecte care trebuie luate în

considerare pentru înlăturarea lor:

• planificarea comunicării;

• determinarea precisă a scopului fiecărei comunicări;

• alegerea momentului potrivit pentru efectuarea comunicării;

• clarificarea ideilor înaintea comunicării;

9 Apud. Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, Teoria comunicării, Editura SNSPA, Bucureşti, 2001, p. 22.15

• folosirea unui limbaj adecvat

II. 1. 3. Zgomotul - barieră de comunicare

Zgomotul reprezintă orice lucru care intervine în transmiterea mesajului. Există trei feluri

de zgomot:

a) zgomotul semantic, care apare atunci când oameni diferiţi au diferite înţelesuri pentru

aceleaşi cuvinte sau fraze;

b) zgomotul mecanic, ce apare atunci când există o problemă cu mecanismul folosit pentru a

ajuta comunicarea;

c) zgomotul de mediu, care se referă la zgomotele externe care intervin în procesul

comunicării (un restaurant zgomotos pentru cineva care doreşte să întreţină o conversaţie etc).

Un rol important în reducerea efectelor zgomotului îl are feed-back-ul. Feed-back este

un termen preluat din limba engleză şi este întrebuinţat cu deosebire în cibernetică, semnificând

reacţie inversă.

Victor Săhlenu10 consideră că principiul reacţiei inverse este important pentru controlul

eficienţei unei acţiuni, pentru asigurarea corectării ei în scopul atingerii unui obiectiv fixat. De

obicei, emiţătorul este cel care trebuie să ceară un feed-back, dar în situaţia în care el nu face

precizarea necesară, atunci celălalt va trebui să efectueze reacţia inversă.

Structurând informaţiile despre tehnica şi rolul feed-back-ului în comunicare,

considerăm că, cele mai des folosite şi eficiente tehnici de feed-back sunt:

1. parafraza, care presupune a reda mesajul cuiva cu propriile cuvinte, spre deosebire de

citat, când textul respectiv este reprodus; ea este utilă atunci când dorim să clarificăm

poziţia pe care o susţinem într-o discuţie, sau când dorim să clarificăm o neînţelegere.

2. întrebarea directă - este interogaţia prin care se poate răspunde prin da sau nu. Necesitatea

unor astfel de întrebări este dovedită atunci când se doreşte obţinerea unor informaţii scurte şi

concise, când ne aflăm în faţa unui interlocutor laconic, foarte zgârcit la vorbă. Acest gen de

întrebări nu trebuie puse în cazul în care cel întrebat nu ştie nimic, iar celălalt ştie totul.

3. întrebarea indirectă - acesta este întrebarea la care nu se poate oferi un răspuns categoric

da sau nu, necesitând o anume dezvoltare. Este folosită ori de câte ori se încearcă a

determina pe cineva să-şi exprime sincer o părere.

10 Săhleanu, Victor, De la omul necunoscut la omul cognoscibil, Editura Ramida, Bucureşti, 1996.16

4. întrebarea cu răspuns sugerat reprezintă genul de întrebare care conţine deja o părere, intenţia

nedeclarată fiind aceea de a-l influenţa pe celălalt să-şi însuşească acea opinie. Cu alte cuvinte, se

încearcă conducerea discuţiei în mod deliberat spre a obţine de la interlocutor răspunsul dorit,

acest lucru realizându-se fără ca acesta să conştientizeze acest fapt. În cele mai multe cazuri,

aceste întrebări au un pronunţat caracter manipulator. Atunci când dorim să iniţiem o

comunicare sinceră este bine să ne ferim de a pune sau de a răspunde la astfel de întrebări.

5. ascultarea activă presupune ascultarea punctului de vedere al interlocutorului şi

exprimarea acordului sau dezacordului faţă de acesta. Un rol aparte în acest tip de feed-

back îl are comunicarea nonverbală (mimică, gestică). Astfel, o comunicare poate să se

desfăşoare optim doar în cazul în care fiecare receptor îi dovedeşte transmiţătorului

mesajului că îl acceptă ca partener de discuţie. Acceptarea partenerului de dialog trebuie

dovedită prin gesturi sau mesaje tipice. Un individ nesigur interpretează automat lipsa unui

mesaj de acceptare ca pe unul de refuz, astfel încât pot apărea divergenţe de păreri.

Limbajul (verbal sau nonverbal) al neacceptării se exprimă prin sentinţe, critici,

ameninţări, dojeni, gesturi specifice etc; aceste semnale de neacceptare îi provoacă

partenerului de dialog teamă, indispoziţie, disconfort, pretext de interiorizare.

II. 2. Forme ale comunicării

În funcţie de criteriul luat în considerare, distingem mai multe forme ale comunicării. Un

prim criteriu luat în clasificarea formelor comunicării îl constitute modalitatea sau tehnica de

transmitere a mesajului. Identificăm astfel11, comunicarea directă, în situaţia în care mesajul

este transmis uzitându-se mijloace primare - cuvânt, gest, mimica; şi comunicarea indirectă, în

situaţia în care se folosesc tehnici secundare - scriere, tipăritura, semnale transmise prin unde

hertziene, cabluri, sistem grafice etc.

În cadrul comunicării indirecte distingem între:

• comunicare imprimată (presa, revista, carte, afiş, etc.);

• comunicare înregistrată (film, disc, banda magnetică etc.);

• comunicare prin fir (telefon, telegraf, comunicare prin cablu, fibre optice etc.);

• comunicare radiofonică (radio, TV, având ca suport undele hertziene).

În funcţie de modul în care individul, sau indivizii, participă la procesul de comunicare

identificăm următoarele forme ale comunicării:

• comunicare intrapersonală (sau comunicarea cu sinele; realizată de fiecare individ în

forul sau interior);

11 Drăgan, Ion, Paradigme ale comunicării de masă, Editura Şansa, Bucureşti, 1996, pp. 10 – 11.17

• comunicare interpersonală (sau comunicare de grup; realizată între indivizi în cadrul

grupului sau organizaţiei din care fac parte; în această categorie intră şi comunicarea desfăşurată

în cadrul organizaţiei);

• comunicare de masă (este comunicarea realizată pentru publicul larg, de către instituţii

specializate şi cu mijloace specifice);

Un alt criteriu îl reprezintă modul de realizare a procesului de comunicare în funcţie de

relaţia existentă între indivizii din cadrul unei organizaţii; putem astfel identifica:

• comunicare ascendentă (realizată de la nivelele inferioare ale unei organizaţii către cele

superioare);

• comunicare descendentă (atunci când fluxurile informaţionale se realizează de la

nivelele superioare către cele inferioare);

• comunicare orizontală (realizată între indivizi aflaţi pe poziţii ierarhice similare sau

între compartimentele unei organizaţii în cadrul relaţiilor de colaborare ce se stabilesc între

acestea).

II. 3. Etape evolutive ale comunicării – de la indice şi semnal la cuvânt/text

II. 3. 1. Indice şi semnal

Din punctul de vedere al comunicării, putem numi indice ceea ce oferă informaţii asupra

unei stări psihologice care, prin natura sa, nefiind nici vizibilă, nici accesibilă nici unuia din

celelalte simţuri ale noastre, rămâne ascunsă în măsura în care nu se manifestă prin consecinţe

perceptibile. În principiu, indicele, nu serveşte comunicării voluntare decât ca accesoriu, atunci

când întăreşte sau modifică informaţiile pe care destinatarul le are asupra conţinutului comunicat

sau intenţiei comunicante.

Semnalul este orice element purtător de informaţie, cu condiţia ca acesta să fi fost produs

în mod deliberat de cineva care se aşteaptă ca acesta să fie înţeles ca atare. Vom spune deci că

este vorba de un indice intenţional. Nu există comunicare deplină fără semnal. De exemplu,

cuvintele constituie semnale cu ajutorul cărora informaţiile sunt transmise.

De multe ori, sensul cuvintelor comunicate nu poate fi stabilit în întregime decât dacă ne

servim de indici. Astfel, diferenţa dintre indice şi semnal devine relativă, deoarece şi unii şi alţii

au acelaşi rol. Indicele nu oferă informaţii decât în mod ocazional, în timp ce semnalul le

furnizează prin chiar natura sa. Indicele este un dat al realităţii, care nu este în sine un indice, dar

care devine un indice atunci când este folosit de creierul uman ca sursă de informaţii.

18

În ce priveşte semnalul, acesta este produs pentru a fi semnal, el nu pre-există sensului pe

care i-1 dăm atunci când îl emitem. Aceleaşi realităţi pot servi uneori drept indici, alteori

drept semnale. Când cineva apare la televizor, spectatorii îşi fac asupra sa o opinie nu numai în

funcţie de ce a spus, ci şi în funcţie de coafura sa, ţinuta sa, aspectul fizic etc. Dacă acestea

constituie aspectul său obişnuit, căruia nu i-a acordat atenţie în mod deosebit, putem vorbi de

indici. Dacă le-a adoptat în mod deliberat în vederea emisiunii, putem vorbi de semnale.

În cadrul semnalelor distingem pe cele care sunt emise pentru a fi percepute ca

semnale şi cele care sunt emise pentru a fi percepute ca indici. Într-un semnal văzut din

punctul de vedere al destinatarului, intenţia comunicatorului poate fi aparentă, sau, dimpotrivă,

ascunsă. Bineînţeles, ţine de strategia comunicatorului de a prevedea, nu fără riscul de a greşi,

cum va fi interpretat semnalul de către destinatar: dacă este receptat ca semnal, sau, dimpotrivă,

ca indice.

II. 3. 2. Mesaj, semn şi cuvânt

II. 3. 2. 1. Mesajul

Se spune în mod obişnuit că se comunică prin mesaj. Acest termen desemnează un

semnal, sau un ansamblu de semnale, transmise în cursul unui act de comunicare. Există şi alte

cuvinte, cu extensie mai redusă, dar tot atât de importante, pentru a desemna mesajele, anume:

enunţul şi textul. Un enunţ este un mesaj lingvistic, în general sub forma orală, iar un mesaj

sub formă scrisă este denumit text. Un mesaj nu poate fi eficace decât dacă este înţeles:

semnalelor din care este constituit din punct de vedere material, trebuie sa le fie asociat un sens.

II. 3. 2. 2. Valoarea informativă a mesajului

Cu privire la stabilirea ,,obiectivităţii" valorii informative a mesajului s-au înregistrat

diverse tentative, cele mai importante ţinând de nivelul formal sau de nivelul semantic. Formal,

valoarea informativă poate fi stabilită printr-un calcul diferenţiat al tuturor şanselor posibile de

ieşire dintr-o situaţie dată.

Valoarea informativă a mesajului este, de fapt, un concept pragmatic. Cel care determină

până la urmă cât de mare este valoarea informativă a unui mesaj este publicul. Două aspecte sunt

în acest cadru importante. În primul rând, gradul de incertitudine presupus de un anumit

eveniment (probabilitatea ca acel eveniment să se producă); dacă, pentru o anumită categorie de

public, această incertitudine este foarte pronunţată, valoarea informativă pragmatică a mesajului

19

este foarte mare. În al doilea rând, importanţa pe care o categorie sau alta de public o acordă

evenimentului în cauză: cu cât importanţa acordată evenimentului este mai mare, cu atât mai

mare este valoarea informativă (pragmatică) a ştirii care se referă la el.

Aşadar, valoarea informativă a mesajului este dependentă:

1. înainte de emiterea/receptarea mesajului, de incertitudinea receptorului în ceea ce

priveşte posibilităţile de a ieşi dintr-o situaţie; această incertitudine trebuie corelată cu importanţa

pe care receptorul o acordă fiecărei posibilităţi de a depăşi situaţia dată;

2. după receptarea mesajului, de improbabilitatea care înconjura evenimentul înainte ca

acesta să se fi produs şi de importanţa socială a evenimentului însuşi.

II. 3. 3. Semnul

Termenul semn primeşte în lingvistică, începând cu Ferdinand de Saussure un sens

precis, destul de diferit de cel din limbajul curent unde este echivalent uneori când cu indicele,

când cu semnalul; el desemnează o unitate complexă, compusă din alte două unităţi: semnalul şi

sensul său. Pentru aceste două entităţi, Saussure a utilizat alte denumiri, folosite deja de

gramaticienii stoici ai antichităţii greceşti. În loc de semnal, el propune semnificant şi pentru

sens – semnificat 12.

Saussure utilizează cuvântul semn având în vedere un fenomen complex, compus dintr-o

„imagine acustică” şi un „concept”13 (obiectul semnificat). Un cuvânt sau o combinaţie de cuvinte

dintr-o limbă indică sau se referă la un obiect exterior sau o idee existentă. Acesta este sensul

comun al semnului, când discutăm comunicarea prin intermediul limbajului. Semnul este asociat în

mod arbitrar şi convenţional unui concept, iar utilizarea sa convoacă imaginea mentală a

conceptului.

Conform modelului dominant în lingvistică, semnalele incluse în semn, nu au, prin ele

însele, nimic în comun cu sensul pe care sunt destinate să-l transmită. Se spune în acest caz că

semnele lingvistice sunt arbitrare14, cu alte cuvinte că nu există o justificare pentru alegerea unui

anumit semnal în detrimentul celorlalte, pentru un anumit sens. De aceea, în limbi diferite, unui

anumit sens îi corespund semnale complet diferite.

Există şi semne motivate, cele în care semnalele prezintă analogii cu semnificaţia lor.

Exemple de semne motivate sunt onomatopeele, cuvinte a căror fonie reprezintă un zgomot sau

un sunet. Dar corespondenţa nu este decât relativă15. Astfel, motivaţia semnelor lingvistice

12 Saussure, Ferdinand, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 86.13 Saussure, Ferdinand, op. cit., p. 85.14 Saussure, Ferdinand, op. cit., p. 87.15 Saussure, Ferdinand, op. cit., p. 88.

20

este relativă şi este impregnată de un arbitrar care rămâne predominant. Acest arbitrar se

regăseşte şi în alte domenii decât cel al limbajului. Exemplul clasic este cel al semafoarelor

rutiere, unde semnificaţia culorilor este pur arbitrară. Totuşi, atunci când pe un panou rutier

desenul unei curbe semnalează utilizatorilor că vor aborda o curbă, avem de-a face cu un semn

motivat: curba a fost aleasă pentru asemănarea sa cu virajul.

În general, atunci când comunicarea se face altfel decât prin limbaj, partea de motivaţie

creşte. O imagine este mai puţin şi mult mai rar arbitrară decât un cuvânt sau o frază, şi, de aceea,

comunicarea prin intermediul imaginii este mult mai eficace. Se pare că semnificaţia se transmite

cu atât mai uşor cu cât ea este mai solid ancorată în suportul său, cu cât diferenţa dintre sens şi

semnal este mai mică.

Ne putem pune întrebarea de ce sunt, încă, des preferate cuvintele imaginilor. Aceasta

se întâmplă deoarece imaginea nu poate vehicula toate tipurile de sensuri, ci doar acele sensuri

cărora le ,,seamănă", şi există o multitudine de noţiuni care nu se pretează sau se pretează cu

dificultate unei reprezentări vizuale. Limbajul, care utilizează semne arbitrare, nu este supus

acestei limitări, el permiţând comunicarea oricărui tip de semn. Acest caracter universal,

numit omnipotenţă, caracterizează limbajul în cadrul mijloacelor de comunicare. În acelaşi

fel, înţelegem de ce televiziunea tinde să înlocuiască radioul, unde comunicarea se face prin

limbaj: televiziunea cumulează omnipotenţa limbajului şi eficacitatea imaginii. Pentru

aceleaşi motive, un afiş, care ţine de domeniul imaginii, comportă aproape întotdeauna o parte

scrisă: informaţiile pe care imaginea nu reuşeşte să le redea sunt încredinţate cuvintelor.

II. 3. 4. Cuvântul

Prototipul semnului lingvistic este cuvântul, dar rareori vorbim de cuvinte izolate.

Cuvintele dobândesc înţelesuri atunci când se combină în fraze complexe, care reprezintă

macrosemne (semne formate la rândul lor din alte semne). Această proprietate este vizată în

general atunci când spunem că limbajul este articulat. Unitatea de comunicare în acest caz este fie

fraza, fie ansamblul de fraze pe care îl putem numi enunţ sau text. Comunicarea nu operează

întotdeauna cu ajutorul mesajelor articulate, în sensul definit mai sus. Un afiş, un clip publicitar

se descompun mult mai greu în elemente semnificante, în semnale distincte având un sens, decât o

frază pe care o putem descompune în cuvinte.

II. 3. 5. Noţiunea de cod

21

Când se vorbeşte de comunicare, se foloseşte adeseori cuvântul cod. Este un termen

dificil din cauza polisemiei sale, fapt pentru care explicitarea sa presupune a pleca de la ideea

de codificare. Aceasta desemnează uneori operaţiunea care face să corespundă unei semnificaţii

anumite semnale, elaborarea unui mesaj plecând de la o semnificaţie care, chiar dacă nu a fost

dată în prealabil, cel puţin nu a fost încă raportată la o serie de semnale. Alteori, codificarea

desemnează operaţiunea care constă în a înlocui semnale care aparţin unui anumit sistem, cu

semnale care aparţin unui alt sistem. În acest al doilea sens, vom merge de la un mesaj deja

constituit, în general un text, la un alt mesaj.

În cazul codificării lingvistice, importantă este semnificaţia. Comunicatorul produce un

mesaj, deci o suită de semnale, dar îl elaborează în funcţie de sensul căruia acest mesaj va trebui

să-i corespundă. Astfel, decodificarea va reprezenta acum înţelegere: în momentul în care percepe

un mesaj constituit din semnale, destinatarul îi ataşează un sens, cât mai apropiat de sensul la

care se gândea comunicatorul.

Codul este un sistem de înţelesuri comun membrilor unei culturi sau subculturi. El

constă atât în semne, cât şi în reguli sau convenţii care determină în ce mod şi în ce context semnele

sunt folosite şi cum pot fi ele folosite pentru a forma mesaje complexe. Orice aspect al vieţii

noastre sociale care este convenţional sau guvernat de reguli la a căror aplicare consimt membrii

unei societăţi, poate fi numit codat.

Codurile pot fi: coduri ale comportamentului (numite convenţii sociale) şi coduri de

semnificaţii. Codurile de semnificaţii sunt sisteme de semne (lingvistice, imagistice, gestuale). Cele

două tipuri de coduri sunt interconectate, fapt care se explică prin aceea că nici un cod de

semnificaţii nu poate fi separat de practicile sociale şi de utilizatorii săi.

Conform concepţiei lui J. Fiske16 orice tip de cod are următoarele trăsături:

- conţine un număr de elemente din care poate fi făcută o selecţie - aceasta este

dimensiunea paradigmatică (semantică), elemente ce pot fi combinate prin intermediul regulilor

şi convenţiilor - aceasta este dimensiunea sintagmatică (sintactică);

- depinde de un acord prealabil între cei ce îl folosesc şi care împărtăşesc acelaşi

fundament cultural (codurile şi cultura interacţionează dinamic);

- îndeplineşte o funcţie comunicativă sau de identificare socială;

- este transmisibil prin mijloacele de comunicare sau canalele care îi sunt aplicabile.

Umberto Eco este autorul unei semiotici speciale17, bazate pe teoria codurilor, care

pleacă de la presupoziţia că un cod nu poate fi separat de cultura în care s-a format şi pe care

16 Fiske, John, Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2003, pp. 89 –90.17 Eco, Umberto, Tratat de semiotică generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.

22

o deserveşte. Premisa de la care pleacă autorul în realizarea acestei semiotici este aceea că, pentru a

explica funcţionarea sistemelor semiotice nu avem nevoie de conceptul de referent, căci acesta, deşi

reprezintă condiţia necesară pentru proiectarea modelului semiotic, nu este în acelaşi timp şi

condiţia funcţionării semiotice. Chiar şi atunci când la sursă se poate afla o minciună (un fapt care

nu este real) există posibilitatea de semnificare. Astfel, semiotica lui U. Eco este, conform

propriei definiţii, o semantică bazată numai pe condiţiile de semnificare (teoria codurilor) şi nu pe

condiţii de adevăr (teoria referinţei)18.

Concepte precum: semn, cod, mesaj şi text, dobândesc accepţiuni diferite. Codul asociază

elementele unui sistem vehiculant (expresia) elementelor unui sistem vehiculat (conţinutul). Semnul

poate fi considerat ca fiind constituit din unul sau mai multe elemente ale unui plan al expresiei,

elemente corelate convenţional cu unul sau mai multe elemente ale unui plan al conţinutului. Ca şi

la Saussure, dar exprimat în alţi termeni, semnul este corespondenţa dintre un semnificant şi

un semnificat. Semnul nu este o unitate fizică sau o unitate semiotică fixă, ci locul de întâlnire

al unor elemente reciproc interdependente, provenind din două sisteme diferite şi asociate printr-

o relaţie codificantă.

Un semnificant vehiculează conţinuturi diferite şi înlănţuite, iar ceea ce se numeşte

mesaj este de cele mai multe ori un text al cărui conţinut este un discurs cu mai multe nivele.

Textul este rezultatul coexistenţei unor coduri diferite, sau, cel puţin, al unor subcoduri

diferite.

În viziunea lui U. Eco, din punctul de vedere al funcţionării codului, referentul

trebuie exclus ca prezenţă stânjenitoare; chiar dacă referentul poate fi obiectul numit, trebuie

admis din principiu că o expresie nu desemnează un obiect, ci vehiculează un conţinut

cultural.

II. 3. 5. 1. Codul restrâns şi codul elaborat

Bernstein, în lucrarea Class, Codes and Control19 examinează raporturile dintre limbă

şi societate, folosind cercetările proprii asupra eşecului şcolar. Există, observa Bernstein, două

modalităţi fundamentale de a vorbi, ilustrate în experienţa următoare: nişte copii de vârsta şcolară

trebuie să povestească cu voce tare episoadele dintr-o bandă desenată în faţa unui adult care

urmăreşte textul într-o carte. Unii copii nu pot transmite decât un număr mic de informaţii

interlocutorului ce cunoaşte deja povestirea (folosesc un cod restrâns), în timp ce alţi copii

descriu conţinutul complet al imaginilor fără să uite nici un amănunt (folosesc un cod elaborat).

18 Ibidem, p. 79.19 Apud. Baylon, Christian, Mignot, Xavier, Comunicarea, Editura Universităţii „A. I. Cuza” – Iaşi, 2000.

23

Bernstein vrea să arate că acei copii proveniţi din mediile defavorizate nu

întrebuinţează decât codul restrâns, în timp ce elevii proveniţi din clasele superioare se folosesc

la fel de bine de ambele coduri. Autorul nu afirmă că fiecare clasă socială ar poseda un limbaj

distinct, ci raportul variază în funcţie de importanţa care se dă în familie însuşirii şi folosirii

corecte a limbajului. Căci, spune Bernstein, limbajul vorbit este principalul mijloc prin care

un individ particularizează regulile sociale. Iar, în timp ce în clasele superioare, discursului îi

este acordată o atenţie specială: copilul este obişnuit să reflecteze asupra sensului cuvintelor,

să reformuleze frazele incorecte, să-şi exprime sentimentele personale, în mediile populare,

folosirea limbajului vizează înainte de toate respectarea unei norme.În plus, limbajul comun

pune accentul pe evidenţele proprii interlocutorilor şi nu pe crearea unor semnificaţii noi.

Teza lui Bernstein, numită şi teza deficienţei lingvistice a fost prost întrebuinţată, fiind

acuzată de faptul că urmăreşte să inculce valorile clasei mijlocii copiilor clasei muncitoare prin

însuşirea vorbirii elaborate. Însă, dincolo de cauzele care duc la folosirea codurilor restrânse sau a

celor elaborate, distincţia în sine poate fi folosită cu mult succes în a analiza raporturile pe care

codurile le au cu societatea.

24

III. Comunicare şi sistem

III. 1. Denotaţie/conotaţie

Cuvintele au, pe lângă semnificaţie, un surplus semantic. De pildă, noţiunea „american” are

drept semnificaţie „orice individ care are cetăţenie americană”. Aceasta este denotaţia, sau latura

denotativă pe care o semnifică „american”. Denotaţia este acea latură a semnificaţiei care, pentru toţi

cei care aparţin unei comunităţi de limbă, este mai mult sau mai puţin identică. „American”

poate avea însă diferite adaosuri semantice: pentru islamişti după deschiderea de către SUA

a războiului împotriva terorismului în Afganistan, de pildă, „american” vizează acea persoană

sau, extrapolând, acea cultură care le ameninţă modul de viaţă şi sistemul de valori. Aceste asociaţii

pe care le declanşează cuvintele sunt conotaţiile.

Conotaţia aduce cu sine o asociere cu aspectul evaluativ şi valoric al cuvintelor. Cuvintele

au o semnificaţie generală (valabilă pentru toţi vorbitorii) şi una variabilă (prezentă doar la unii

dintre vorbitori). Aşa cum am văzut, „american”, poate avea variabile semnificaţii secundare,

eventual în asociere cu o evaluare diferită (pozitivă sau negativă).

III. 2. Simbolul şi simbolizarea

Simbolul desemnează un tip de semnal emblematic căruia i se identifică un grup social, o

doctrină sau o idee – forţă. Drapelul naţional, crucea creştină, semiluna Islamului, zvastica ş.a.

sunt exemple de simboluri.

Din nefericire, nu există un acord general asupra conţinutului exact al acestui termen.

Pentru F. de Saussure, simbolul este un semnal care nu este, sau nu în totalitate, ales în mod

arbitrar: de exemplu, balanţa care serveşte drept semnificant justiţiei, deoarece, metaforic, justiţia

cântăreşte acţiunile oamenilor. Pentru alţi specialişti însă, simbolul este şi el un semn arbitrar.

25

Procesul prin care unui cuvânt, unui obiect, unui desen figurativ i se atribuie o valoare

particulară, recunoscută pe plan social reprezintă simbolizarea. Simbolizarea implică faptul că

obiectul nu se mai reduce la utilizarea sa imediată, cuvântul nu mai are doar sensul său primar,

desenul exprimă altceva decât ceea ce reprezintă. În termeni tehnici, putem folosi cuplul

denotaţie/conotaţie pentru a explica această distincţie. Denotaţia unui semn este realitatea pe care

acesta o desemnează în mod direct; prin conotaţie, trebuie să înţelegem realităţile desemnate în

mod secundar de către semn, ca şi eventualele evaluări (judecăţi favorabile sau defavorabile) care

sunt asociate realităţilor primare sau secundare.

Putem considera simbolizarea „un proces prin care, în primul rând, sensul este

asociat cu obiecte, concepte, practici, naraţiuni specifice sau cu reprezentări ale acestora”, iar

în al doilea rând un proces prin care ideile şi imaginile (puternice, încărcate emoţional, sacre,

profund semnificative şi extinse în timp şi spaţiu dincolo de experienţa imediată), sunt

transmise într-un mod economic şi sigur celor care au fost socializaţi într-o cultură sau într-o

societate20.

Simbolizarea este un proces esenţial colectiv. Utilizând simbolurile pentru a comunica,

individul face apel la fondul colectiv de semnificaţii pe care le împărtăşeşte cu interlocutorii săi.

Simbolurile sunt exprimate într-un limbaj de semne, iconi, semnale, dar limbajul simbolic îl

constituie de fapt obiectele sau evenimentele fizice la care se referă limbajul. Pentru a da numai

câteva exemple: steagul semnifică identitatea unei naţiuni sau comunităţi şi întruchipează ideea

de naţiune; sabia este un simbol al dreptăţii, legii sau armatei; crucea este simbolul

creştinismului în general; leul este un simbol al puterii şi curajului. Astfel, putem spune că

simbolurile, fie obiecte, practici sau mituri au o formă materială concretă, relaţionându-se

unei idei abstracte; în al doilea rând, ele sunt proprietatea unei colectivităţi şi acţionează pentru a

lega individul de colectivitate. Ceea ce trebuie subliniat aici este faptul că sfera expresiei

simbolice este limitată la anumite graniţe de spaţiu şi timp şi la proprietăţile sale mediatice

pentru colectivitate.

realitate semne cultură

20 McQuail, Denis, Comunicarea, Editura Institutul European, Iaşi, 1999, p. 92.

26

primul nivel al doilea nivel

Această schemă redă relaţia dintre conotaţie, denotaţie şi simbol şi reprezintă modelul lui R.

Barthes referitor la cele două modele ale semnificaţiei, cu precizarea că sistemul de semne al

primului nivel este inserat în sistemul cultural de valori al celui de-al doilea nivel.

În lucrarea sa, Symbols, Public and Private, Raymond Firth, prezintă teoria lui E. Durkheim

asupra simbolurilor şi efectuează un comentariu pertinent al ideilor acestuia21. În opinia lui R. Firth,

pentru E. Durkheim, existenţa sentimentelor sociale depinde de procesul de simbolizare: „viaţa

socială sub toate aspectele ei şi în toate momentele istoriei sale este posibilă numai datorită unui

vast simbolism”22. Simbolul este un obiect sau o activitate direct experimentabilă, asociată unor

concepte şi idei generale a căror experienţă directă nu o putem avea, dar care sunt importante

pentru funcţionarea unui grup sau a unei colectivităţi. Plecând de la aceste considerente, R. Firth

face două observaţii: una priveşte simbolul ca „depozit de semnificaţie”, care ne ajută să

facem faţă problemelor comunicării în timp, sprijinind rememorarea şi preîntâmpinând nevoia

reformulării ideilor. Simbolul este un bun cultural, iar valoarea sa depinde de gama de interpretări

posibile într-un caz dat: „pentru ca simbolul să fie un instrument de comunicare eficient, este

esenţial ca el să transmită în mare acelaşi lucru persoanelor implicate”23. Aceasta nu exclude însă

ambiguitatea şi caracterul aluziv al simbolului (care priveşte cea de-a doua observaţie cu privire la

simbol). Astfel, simbolul poate fi utilizat lesne de individ, permiţându-i să facă referinţe, să

acţioneze în relaţie cu ceilalţi şi să înţeleagă de o manieră mulţumitoare ceea ce constituie o

entitate complexă, greu definibilă în alte moduri.

III. 3. Sensul în procesul comunicării

21 Apud. McQuail, Denis, op. cit., p. 93.22 Ibidem, p. 94.23 Ibidem.

27

denotaţiesemnificant

semnificat

conotaţie

mit

formă

conţinut

Deoarece orice mesaj este compus din semnale şi deoarece fiecărui semnal îi este asociat

un sens sau o semnificaţie, un mesaj comportă un sens, simplu sau complex, dacă nu mai multe.

Sensul nu este transmisibil pe cale materială; nu există sens decât pentru mintea umană, iar sensul

nu poate exista în afara acesteia. Din acest punct de vedere, comunicarea este, deci, paradoxală.

Destinată sensului, care este singurul important, ea nu este capabilă să-l vehiculeze, operând prin

substituţie. Transmisiunea este legată de elemente materiale sau mai exact perceptibile,

semnalele, dar comunicarea nu reuşeşte decât în măsura în care comunicanţii stabilesc o aceeaşi

echivalenţă între semnalele percepute şi semnificaţiile atribuite.

Reuşita comunicării nu este niciodată decât relativă şi acest lucru nu trebuie neglijat; astfel

se explică faptul că un acelaşi mesaj poate primi sensuri foarte diferite. Căci, se întâmplă rar

ca echivalenţa să fie exact aceeaşi şi aproape întotdeauna ne mulţumim cu o echivalenţă

apropiată. Este totuşi posibil, în anumite tipuri de comunicare, cum ar fi literatura, să vedem în

această diversitate o bogăţie şi nu o imperfecţiune.

III. 4. Sistemul de semne

În linia tradiţiei saussuriene, limba este caracterizată nu ca un cod, ci ca un sistem de

semne. Termenul de sistem indică faptul că între elemente, în cazul de faţă semnele şi

componenţii lor, semnale şi sens, există relaţii care le reunesc pentru a constitui o unitate,

sistemul. Noţiunea de sistem implică coerenţa între elementele constitutive, putând fi exprimată

prin sintagma: „un ansamblu în care totul se leagă”. Un sistem poate fi el însuşi complex şi

constituit din mai multe subansamble, în cadrul cărora există, între elemente, raporturi specifice.

Este cazul sistemelor lingvistice, ceea ce l-a condus pe Gustave Guillaume la a declara că limba

este nu atât un sistem, cât un sistem de sisteme.

Definind limbile ca sisteme de semne, Saussure admitea faptul că putem întâlni semne şi

în alte domenii decât limbajul. De aceea, din punctul său de vedere, lingvistica este un capitol

dintr-o ştiinţă mai generală, care se ocupă de semnele de toate tipurile24. El sugera numele de

semiologie, termen care este recunoscut astăzi sub numele de semiotică, şi care corespunde, de

altfel, termenului de semiotics al specialiştilor anglo-saxoni, începând cu Ch. S. Peirce.

Partea de semiologie care se ocupă de limbaj şi care se numeşte lingvistică prezintă o mare

diversitate, ca şi obiectul însuşi. Poate şi de aceea denumirea de lingvistică cedează adeseori

în ziua de astăzi în faţa unei expresii plurale: ştiinţele limbajului, dintre care cele mai

importante astăzi sunt:

24 Saussure, Ferdinand, op. cit., p. 41.28

1) Fonologia, care studiază constituenţii semnalelor fonetice, mai ales pe cei pe care le

numim foneme şi fonetica, care studiază semnele sub triplul aspect al producţiei, structurii şi

percepţiei lor, aceasta din urmă fiind din punct de vedere semiologic, o disciplină auxiliară a

fonologiei;

2) Morfologia, care studiază forma cuvintelor;

3) Sintaxa, care studiază capacitatea combinatorie a semnelor în cadrul macro-

semnului numit frază;

4) Semantica, care studiază sensul semnelor sau, după cum afirma Charles Morris,

raportul lor cu realitatea;

5) Pragmatica, care studiază utilizarea semnelor sau relaţia lor cu utilizatorii (Morris);

6) Lexicologia, care studiază modul în care se organizează ansamblul de cuvinte,

cu forma şi sensul lor, într-o anumită limbă;

7) Semiotica textelor, literare sau nu, numită şi analiza discursului (scris sau oral,

inclusiv conversaţia);

8) Sociolingvistica, care studiază relaţia dintre limbaj şi societăţi;

9) Psiholingvistica, care ţine de psihologia limbajului.

În afara limbajului, orice ansamblu de semne, şi chiar un semn izolat constituie un sector

al semiologiei. Ca orice clasificare, clasificarea ansamblelor de semne pune şi probleme legate

de frontierele dintre diferite tipuri de semne. Astfel, putem ezita în a califica drept sisteme

de semne diverse forme de activitate în care comunicarea pare să joace totuşi un rol. Spre

exemplu, cinematografia, utilizează atât cuvântul, deci limbajul, cât şi imaginea mobilă.

Dacă cinematografia este într-adevăr un sistem de semne, aceasta integrează, la rândul său,

altele două, dintre care unul este mult mai arbitrar decât celălalt. Dar semiologia

cinematografiei nu se reduce la o simplă însumare a semiologiei limbajului şi semiologiei

imaginilor mobile, unitatea reprezintând mai mult decât suma părţilor sale.

29

IV. Teorii şi modele ale comunicării

IV. 1. Şcoala proces şi şcoala semiotică – paradigme ale studiului comunicării

Plecând de la prezentarea presupoziţiilor de bază asupra naturii comunicării, John

Fiske25 aduce în atenţie următoarele aspecte: toate tipurile de comunicare implică semne

şi coduri, semnele şi codurile sunt transmise altor persoane, iar transmiterea şi

receptarea lor este o practică socială; comunicarea este punctul central în viaţa

culturilor: fără comunicare, orice cultură nu poate supravieţui; în consecinţă, studiul

comunicării trebuie să implice şi studiul culturii în care ea este integrată.

Semnele sunt artefacte sau acte care se referă la altceva decât la ele însele; prin

aceasta, ele sunt construcţii semnificative. Ele se organizează în coduri, adică în sisteme

care precizează ce semne pot fi corelate cu altele, precum şi modalităţile de corelare a

acestora.

J. Fiske defineşte comunicarea drept „interacţiune socială prin intermediul

mesajelor”26, şi consideră că, în studiul comunicării, putem deosebi două mari şcoli:

şcoala proces şi şcoala semiotică.

Şcoala proces vede comunicarea ca transmitere a mesajelor; important este

modul în care emiţătorii şi receptorii codează şi decodează un mesaj, modul în care

transmiţătorul foloseşte canalele şi mediile comunicării. Şcoala proces este interesată în

special de probleme ca eficienţa şi acurateţea transmiterii mesajului. Această şcoală

interpreteză comunicarea ca pe un proces prin care o persoană afectează comportamentul

sau starea de spirit a unei alte persoane. În ceea ce priveşte efectul comunicării, se

consideră că, dacă acesta este diferit de ceea ce se intenţiona să se comunice, atunci

vorbim despre un eşec al comunicării şi trebuie căutat motivul eşecului de-a lungul

desfăşurării procesului de comunicare.

Pentru şcoala semiotică, desfăşurarea comunicării reprezintă o producere şi un

schimb de sensuri (semnificaţii). Obiectul de interes îl reprezintă studierea modului în

care mesajele (textele) interacţionează cu oamenii pentru a produce înţelesuri (sau

25 Fiske, John, op. cit., pp. 15 - 16.26 Ibidem, p. 16.

30

semnificaţii), precum şi rolul textelor în cultură. Şcoala semiotică foloseşte termeni

ca semnificaţie, sens, înţeles şi nu consideră neînţelegerile ca fiind neapărat efecte ale

eşecului de comunicare, ci consideră că ele pot rezulta din diferenţele culturale dintre

emiţător şi receptor. Pentru această şcoală, studiul comunicării este studiul textului şi a

culturii, iar principalele metode de analiză provin din interiorul semioticii.

Şcoala proces tinde să se răsfrângă asupra ştiinţelor sociale, mai ales asupra

psihologiei şi sociologiei şi se autodefineşte ca studiul actelor de comunicare. Şcoala

semiotică influenţează lingvistica, studiul fenomenelor artistice şi se autodefineşte în

termeni de producere a comunicării.

Şcoala proces defineşte interacţiunea socială ca fiind procesul prin care o persoană

relaţionează cu altele sau afectează comportamentul, starea de spirit sau reacţiile

emoţionale ale unei alte persoane şi invers. Şcoala semiotică defineşte interacţiunea

socială ca fiind ceea ce constituie individul ca membru al unei culturi specifice sau al

unei societăţi.

În ceea ce priveşte mesajul, şcoala proces vede în mesaj ceea ce este transmis

prin procesul de comunicare, intenţia fiind un factor esenţial în definiţia mesajului.

Intenţia emiţătorului poate fi declarată sau nedeclarată, dar ea este esenţială pentru a

putea analiza mesajul. Şcoala semiotică vede mesajul ca o construcţie a semnelor care,

prin interacţiunea cu receptorii, produc înţelesuri. Emiţătorul, definit ca transmiţător

al mesajului, îşi declină importanţa, accentul este pus pe text şi pe cum este el citit.

Cititul este procesul descoperirii înţelesurilor, atunci când receptorul interpretează textul.

Această descoperire are loc pe măsură ce cititorul introduce aspecte ale experienţei sale

culturale în descifrarea codurilor şi semnelor din care este constituit textul. De asemenea,

este de la sine înţeleasă multiplicitatea de interpretări pe care o poate lua unul şi acelaşi

text în interacţiune cu diferiţi cititori. Faptul că receptori proveniţi din diferite culturi

interpretează diferit acelaşi text, nu este un efect al eşecului de comunicare, ci al diferenţei

de orizonturi culturale.

31

V. 2. Şcoala semiotică

Termenii cu care operează semiotica (semn, semnificaţie, icon, denotaţie, conotaţie)

sunt termeni care se referă la diverse modalităţi de producerea a sensului, a înţelesului.

Modelele propuse de şcoala semiotică sunt modele de tip structural şi indică relaţiile

care se stabilesc între elementele prin care se creează sensul Aceste modele nu sunt

lineare şi nici nu conţin indicaţii despre etapele transmiterii mesajului.

În centrul acestei ştiinţe stă conceptul de semn. Semiotica are trei domenii principale

de studiu:

1. semnul însuşi; acesta constă în studiul diferitelor varietăţi de semne, în

studiul diferitelor moduri în care acestea transmit înţelesul, precum şi în studiul

modului în care semnul relaţionează cu oamenii care îl folosesc. Semnele sunt definite

ca fiind nişte constructe umane şi pot fi înţelese numai în utilizările pe care oamenii le

atribuie;

2. codurile (sistemele în care semnele sunt utilizate); acest studiu cuprinde

modurile în care o varietate de coduri s-a dezvoltat pentru a satisface nevoile unei

societăţi sau culturi sau pentru a exploata canalele de comunicare disponibile pentru

transmiterea lor;

3. cultura în care operează semnele şi codurile; aceasta este dependentă

pentru propria ei existenţă şi formă de folosirea acestor coduri şi semne.

Pentru a înţelege în mod cât mai adecvat originalitatea modelelor semiotice (în

special lingvistice) este important de reţinut ceea ce unii autori numesc dubla situare sau

dimensiune a mesajului:

- prima dimensiune a mesajului se referă la faptul că mesajul este un element al

circuitului comunicaţional: trimis de către emiţător, el circulă printr-un canal şi ajunge

la receptor (este, să spunem, o „informaţie" care circulă între cei doi poli ai circuitului

comunicaţional);

- a doua vizează descrierea mesajului ca element al unui proces de reprezentare,

ca intermediar între o realitate şi imaginea acestei realităţi (realitatea la care mesajul se

referă sau la care trimite);

Modelele semiotice iau în considerare dubla situare (informaţională şi

simbolică) a mesajului; acestea se situează şi se cristalizează la intersecţia celor

32

două procese – de comunicare şi de reprezentare.

Dintre modelele propuse în cadrul şcolii semiotice, amintim: modelul lui Ch. S.

Peirce, modelul lui F. de Saussure şi modelul lui Ogden-Richards.

IV

V IV. 2. 1. Modelul lui Ch. S. Peirce

VI

Pentru Ch. S. Peirce, orice proces semiotic este o relaţie între trei componente:

semnul însuşi, obiectul reprezentat şi interpretantul27

Interpretant

Un semn se referă la altceva decât la el însuşi (obiectul) şi este înţeles de cineva:

acesta este efectul pe care îl produce în mintea receptorului (interpretantul). Interpretantul

nu este interpretul semnului, ci este un concept mental produs deopotrivă de semn şi de

experienţa obiectului pentru cel ce utilizează semnul. Interpretantul unui obiect nu este o

semnificaţie definită de dicţionar, ci variază în funcţie de experienţa pe care utilizatorul

semnului a avut-o vis-a-vis de acel obiect. O semnificaţie nu este niciodată o relaţie

între un semn şi ceea ce reprezintă semnul (obiectul). Semnificaţia rezultă din relaţia

triadică, în care interpretantul are un rol mediator de informare, de interpretare sau chiar de

traducere a unui semn prin alt semn.

Interpretantul este o altă reprezentare, care se referă la un acelaşi obiect pe baza

unui alt fundament (ground-ul reprezentării); acesta este punctul de plecare al semiozei

nelimitate: relaţia semn-obiect nu este posibilă decât prin raportare la un alt interpretant

care se explică pe sine printr-un alt interpretant. În cadrul teoriei codurilor,

interpretantul poate fi identificat cu întreaga serie de denotaţii şi conotaţii succesive ale unei

expresii.

27 Apud., Eco, Umberto, op. cit., pp. 27 – 28.

Semn Obiect

33

Ch. Peirce consideră că există trei tipuri de semne: iconul, indicele (sau indexul)

şi simbolul. Un semn iconic este un semn bazat pe o anumită asemănare cu obiectul real sau

fictiv; de exemplu, o fotografie, o schemă, o diagramă. Un indice este un semn care se află

într-o relaţie reală, nu de reflectare, cu obiectul, funcţionând ca o indicaţie sau o

referinţă; de exemplu, un indicator de drum, simptomele unei boli etc. Simbolul este un

semn determinat numai în cadrul unei interpretări, dar nu are legătură fizică sau de

asemănare cu obiectul; de exemplu, un steag.

IV. 2. 2. Modelul lui Ogden şi Richards

Modelul Ogden şi Richards este asemănător modelului lui Ch. S. Peirce. În

această perspectivă, în analiza comunicării se poate da prioritate: realităţilor (lucrurilor);

psihicului, gândirii (ideilor) sau limbajului (cuvintelor), reţinându-se atunci dubla

funcţie a cuvintelor: noi gândim cu ajutorul cuvintelor şi comunicăm cu alţii prin

intermediul lor.

Referinţa

(idei)

Simbolizare Se referă la

(relaţie cauzală) (relaţie cauzală)

Simbol Stă pentru Referent

34

IV. 2. 3. Modelul lui Saussure

Semnul, pentru F. de Saussure, este unitatea între semnificat şi semnificant.

Semnificantul este imaginea acustică, forma fizică a semnului pe care noi o percepem,

iar semnificantul este conceptul mental la care se referă acesta28. Acest concept mental

este în mare măsură comun tuturor membrilor unei culturi care împărtăşesc acelaşi

limbaj.

Semn

Alcătuit din

Semnificat Semnificant Semnificare Realitatea (concept mintal) (existenţa fizică a semnului) externă sau înţeles

Modelul arată că relaţia dintre concept şi obiectul real pe care îl reprezintă

este operaţia de semnificare: prin intermediul acestei operaţii omul acordă înţelesuri

realităţii, o înţelege. Este important să reamintim că semnificatul este, în aceeaşi

măsură ca şi semnificantul, producţia unei culturi particulare. Este evident că

semnificanţii (cuvintele) sunt diferiţi (diferite) în funcţie de limbă.

28 Saussure, F. de, op. cit., pp. 85 – 86.

35

IV. 3. Şcoala proces

În cadrul Şcolii proces, mesajul reprezintă ceea ce se transmite prin procesul de

comunicare, un factor decisiv în ceea ce constituie mesajul fiind intenţia. Intenţia

emiţătorului poate fi specificată (anunţată) sau nespecificată (neanunţată) şi este

identificabilă prin analiza mesajului.

Această şcoală impune ideea abordării comunicării ca proces, propunând modele

de analiză asemănătoare unor „hărţi”, care reprezintă caracteristici selecţionate ale

„teritoriului”, fără să fie atotcuprinzătoare.

Dintre modelele Şcolii proces amintim: modelul C. Shannon şi W Weaver,

teoretizat în 1949, în studiul Teoria matematică a comunicării; modelul H. Lasswell,

teoretizat în 1948, în studiul Structura şi funcţia comunicării în societate; modelul

George Gerbner, teoretizat în studiul Către un model general al comunicării; modelul T.

Newcomb, modelul Westley şi MacLean şi modelul Roman Jakobson.

IV. 3. 1. Modelul Roman Jakobson

Modelul Roman Jakobson (1960) prezintă interes atât pentru structura internă a

mesajului, cât şi pentru semnificaţia acestuia. Teoria lui Roman Jakobson poate fi văzută

ca o punte între proces şi semiotică. Acesta pleacă de la modelarea factorilor constitutivi

ai actului de comunicare, apoi modelează funcţiile pe care actul de comunicare le

realizează prin intermediul fiecărui factor constitutiv.

De pildă, un expeditor trimite un mesaj către un adresant, iar adresantul

recunoaşte că mesajul se poate referi şi la altceva decât la el însuşi, anume la un context.

Canalul fizic şi conexiunile psihologice dintre emiţător şi adresant alcătuiesc contactul,

iar sistemul de semnificaţii împărtăşite prin intermediul căruia a fost structurat mesajul

poartă denumirea de cod.

Factorii constitutivi ai comunicării, conform lui R. Jakobson29, se grupează astfel:

context

29 Apud., Fiske, John, op. cit., p. 56.

36

Expeditor mesaj contact Destinatar

cod

În ceea ce priveşte funcţiile limbajului30, actul de comunicare presupune:

F. referenţială

F. emoţională F. poetică F. persuasivă

F. empatică

F. de metalimbaj

Funcţia emoţională exprimă relaţia dintre mesaj şi expeditor; mesajul transmite

emoţiile, atitudinile, statusul profesional, clasa socială a expeditorului, aspecte care

personalizează mesajul şi îl face unic. Numită şi funcţia expresivă, aceasta variază între

un minim, de pildă o ştire de presă, şi un maxim, de pildă, poezia de dragoste.

Funcţia persuasivă descrie efectul mesajului asupra destinatarului şi variază între

un minim, de pildă: gluma gratuită sau jocul de cuvinte, şi un maxim, de pildă: comanda

militară.

Funcţia referenţială descrie orientarea reală a mesajului.

Funcţia empatică menţine relaţia dintre emiţător şi adresant, păstrând canalele

deschise, asigurând posibilitatea realizării actului de comunicare şi realizând, în acelaşi

timp, elementul redundant al mesajelor (de pildă, salutul Bună!, pe stradă).

Funcţia de metalimbaj constă în identificarea codului utilizat în comunicare. În

comunicarea socială, scopul principal al acestei funcţii îl reprezintă realizarea consensului.

Această funcţie poate fi îndeplinită şi de o ramă sau un muzeu; o precizare care se impune

fiind aceea că trebuie evitate enunţurile meta-comunicaţionale pentru a nu pune „cu

spatele la zid” (de pildă, formulări precum: Să ne precizăm termenii! sau Era o glumă!).

Funcţia poetică exprimă relaţia mesajului cu el însuşi, adică relaţiile dintre

elementele mesajului şi are rol central în comunicarea artistică. De pildă, un pachet de

ţigări gol aşezat pe un ziar vechi, împlineşte o asemenea funcţie, sau înţelegerea oamenilor

ca producători de resturi sau a ura cuiva Poftă bună! în loc de Poftă mare!.

IV. 3. 2. Modelul lui Lasswell

30 Ibidem., p. 57.

37

Modelul lui Harold D. Lasswell (1948)31 este un model specific studiului

comunicării de masă. Autorul susţine că, pentru a înţelege procesul comunicării de masă,

noi avem nevoie să studiem nivelele ce corespund următoarelor întrebări:

• Cine?

• Ce spune?

• Prin ce canal?

• Cui?

• Cu ce efect?

Acest model a fost folosit de Lasswell în 1948 în cadrul conceptual al mass-media.

Modelul urmărea: analiza controlului, analiza conţinutului, analiza mijloacelor de comunicare

sau a suporturilor, analiza audienţei şi analiza efectelor .

Pentru J. Fiske, acest model reprezintă versiunea verbală a modelului Shannon &

Weaver; este un model liniar care priveşte comunicarea ca o transmitere de mesaje şi este

mai interesat de efectele comunicării decât de semnificaţii. Prin „efect” se înţelege că o

schimbare observabilă şi măsurabilă a stării receptorului este cauzată de un element

identificabil în procesul comunicării. Modificând unul din elementele procesului, vom

modifica şi efectul.

După Lasswell, procesul de comunicare îndeplineşte trei funcţii principale în

societate: supravegherea mediului, dezvăluind tot ceea ce ar putea ameninţa sau

afecta sistemul de valori al unei comunităţi sau al părţilor care o compun, punerea în

relaţie a componentelor societăţii, pentru a produce un răspuns faţă de mediu,

transmiterea moştenirii sociale.

IV. 3. 3. Modelul Shannon & Weaver

31 Ibidem., pp. 50 – 51.

38

Modelul de bază al comunicării creat de aceşti doi cercetătorii (1949) are o

reprezentare lineară32:

semnal semnal recepţionat

În acest model, a comunica înseamnă a transmite un semnal (o informaţie) care

este primit (primită). Unitatea de măsurare a comunicării este de natură binară, ceea

ce înseamnă că transmiterea informaţiei (emiterea şi receptarea semnalelor) se poate

realiza sau nu.

Noţiunile principale ale modelului sunt cele de: emiţător, receptor, canal, cod, iar

acestea sunt văzute ca dispozitive tehnice de codificare, transmitere şi decodificare a

informaţiei.

Sursa este văzută ca un factor de decizie; aceasta înseamnă că sursa decide ce

mesaj să trimită, sau alege unul dintr-o serie de mesaje posibile. Acest mesaj selectat

este transformat într-un semnal care este trimis prin canal receptorului.

Informaţia este înţeleasă ca „măsură a ceea ce este transmis, transportat de la

emiţător către receptor, măsură a incertitudinii din sistem”33. Deci, informaţia nu se

identifică cu semnificaţia a ceea ce este transmis.

Zgomotul este ceva care se adaugă semnalului în procesul transmiterii şi care

nu este intenţionat de sursă.

Un concept strâns legat de cel de informaţie este redundanţa. Aceasta poate fi

definită drept ceea ce poate fi predictibil sau convenţional într-un mesaj.

Opusă redundanţei este entropia. Dacă redundanţa este rezultatul predictibilităţii

ridicate, entropia este rezultatul unei predictibilităţi scăzute.

32 Ibidem., p. 22.33 Apud. Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, op. cit., p. 44.

39

Sursa deinformaţie Transmiţător s

emnalReceptor Destinatar

Sursă de zgomot

Un mesaj cu o predictibilitate redusă poate fi numit entropie şi are un nivel ridicat de

informaţie. Invers, un mesaj cu o predictibilitate ridicată este redundant şi cu un nivel

scăzut de informaţie.

Mijlocul fizic prin care este transmis semnalul este canalul. Principalele canale

sunt undele de lumină, de sunet şi de radio, caburile telefonice, sistemul nervos.

Mijlocul fizic sau tehnic prin care mesajul este convertit într-un semnal capabil să fie

transmis prin intermediul unui canal reprezintă mijlocul de comunicare. Proprietăţile fizice

sau tehnologice ale mijlocului de comunicare sunt determinate de natura canalului sau

canalelor care îl folosesc.

Mijloacele pot fi clasificate în trei mari categorii:

• mijloace prezentaţionale: vocea, faţa, corpul;

• mijloace reprezentaţionale: cărţi, picturi, fotografii, arhitectura, decoraţiunile

interioare etc;

• mijloace mecanice: telefon, radio, televiziune, teletext.

Teoria propusă de Shannon & Weaver răspunde, în principal, la două întrebări,

conform unui comentariului realizat de Ioan Drăgan34:

1. cum poate fi transmisă o informaţie în modul cel mai rapid şi cu cele costurile mai

reduse;

2. cum se poate asigura identitatea dintre informaţia primită şi cea emisă.

IV. 3. 4. Modelul lui Gerbner

Modelul lui Gerbner (1956) introduce ca elemente originale: percepţia, producţia,

semnificaţia mesajului; mesajul ca unitate a formei şi conţinutului; noţiunea de

intersubiectivitate ca expresie a raportului dintre producţia mesajelor şi percepţia

evenimentelor şi mesajelor.

Conform acestui model35, procesul de comunicare este un proces subiectiv,

selectiv, variabil şi imprevizibil.

34 Drăgan, Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură şi Presă “Şansa” S.R.L, Bucureşti, 1996, p. 14.35 Apud., Fiske, John, op. cit., pp. 43 – 48.

40

E selecţie, context, accessibilitate Producţia mesajelor şi

control (dimensiunea omunicării)

Dimensiunea perceptivă

Acces la

mijloace de

comunicare

(control media)

selecţie,

context, context

accesibilitate

Axa orizontală redă procesul de percepţie:

● la originea procesului de comunicare se află percepţia unui eveniment, care poate

fi un eveniment natural (E) sau un eveniment mediatizat (de tipul SE);

● percepţia implică o legătură între eveniment (E) şi reconstituirea lui senzorială,

cognitivă şi creativă de către cel care percepe (M);

● percepţia evenimentului este o reacţie a celui care îl percepe, reacţie care se manifestă

prin diferite mijloace;

● reacţia şi receptarea se produc într-o situaţie dată care le poate influenţa şi modifica.

Situaţia are dimensiuni psihologice, fizice şi sociale.

Între eveniment şi percepţia acestuia intervin:

o Acţiunea de selecţie;

o Accesibilitatea evenimentului (posibilitatea de a fi perceput);

o Contextul în care se produce evenimentul.

Axa verticală cuprinde elemente ce caracterizează producerea mesajelor (produsul

comunicării) şi controlul relaţiei dintre cel ce percepe evenimentul şi mesaj. Este axa

mijloacelor comunicării, a mijloacelor utilizate pentru producerea, transmiterea şi

distribuirea mesajelor.

41

EEveniment

E1Percepţie

SForma

EConţinut

M1

SE1Percepţie sau stare după receptarea evenimentulu

M

Mijloacele comunicării sunt formate din:

- agenţi care permit transmiterea semnalelor (canale, mijloace tehnice, media);

- procedee de alegere şi combinare a mijloacelor utilizate;

- resurse administrative, instituţionale pentru controlul producţiei şi distribuirii

mesajelor;

Toate aceste mijloace permit transformarea unei reacţii (percepţii) într-un

mesaj. Mijlocele fac disponibile pentru destinatar elementele componente ale

mesajului, mesaj care trebuie să posede o formă şi structură bine definite. Enunţul

mesajului se produce într-un context dat, iar contextul se referă la elementele care

intervin pentru a face ca un eveniment să fie selectat pentru a fi perceput.

Orice percepţie a unui enunţ produce efecte (consecinţe); unele efecte ţin

de eficienţă (atingerea obiectivelor vizate, a obiectivelor iniţiale ale comunicării),

altele sunt consecinţe neintenţionate sau nedorite ale comunicării.

Modelul indică în primul rând importanţa elementelor care intervin în

percepţia evenimentelor:

- punctele de vedere şi experienţele trecute ale mesajului influenţează percepţia;

- fiecare persoană are o percepţie proprie a mesajului, acelaşi mesaj poate fi

perceput diferit de persoane diferite.

Modelul arată că sistemul comunicării este dinamic şi deschis, în sensul că

efectele (consecinţele) sunt parţial previzibile, parţial imprevizibile.

V. Comunicarea verbală

V. 1. Comunicare şi limbaj

42

Există vorbitori care ne fascinează, iar fascinaţia nu vine numai din ceea ce se

comunică, ci, mai ales, din felul în care se comunică. În astfel de situaţii suntem în prezenţa a

„două limbaje", spune Paul Watzlawick, într-un eseu care poartă chiar acest titlu36. Unul

dintre ele poate fi transpus în reguli, i se pot identifica elementele constitutive: este limbajul

raţional, cuantificabil în fraze, judecăţi, propoziţii, cuvinte, silabe, sunete. Celălalt este

metaforic, figurat, operează nu cu semne, ci cu simboluri.

Din punctul de vedere al analizelor de limbaj şi comunicare, primul limbaj este

atribuit unor fenomene de gândire dirijată, celălalt unor fenomene de gândire nedirijată.

Limbajul datorat fenomenelor de gândire dirijată urmează legile lingvistice, se supune

regulilor gramaticale, ale sintaxei şi semanticii. Limbajul datorat fenomenelor de gândire

nedirijată constituie o ţesătură în care sunt prinse reprezentările, experienţele, gesturile,

atitudinile, trăsăturile de personalitate, „farmecul" vorbitorului.

Formele gândirii nedirijate se dovedesc a avea un caracter pronunţat individual

şi sunt mai puţin susceptibile de normare în vederea constituirii unei discipline de studiu.

Formele gândirii dirijate, care nu au un specific individual accentuat, ci unul general, au

fost asamblate într-o disciplină, într-o teorie a limbajului. De aceea, doar acestea pot

fi studiate cu pertinenţă şi în mod sistematic. La acest limbaj ne vom referi în

continuare.

V. 2. Limbă şi limbaj; clarificări conceptuale

36 Apud., Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, op. cit., p. 69.

43

„Toate popoarele de pe pământ, în ciuda diversităţii idiomurilor, vorbesc unul şi

acelaşi limbaj” susţine Beauzée37. Toate limbile au un fundament comun, o raţiune

fondatoare comună, datorită faptului că servesc aceluiaşi scop: semnificării prin

intermediul limbii, transmiterii gândurilor personale unor altor oameni.

Vorbirea poate fi privită ca pe o oglindă, sau o fereastră, a noastră, a eu-lui, a

persoanei. Persoana nu apare numai în hainele care înveşmântează corpul nostru, ci şi în

cuvintele care îmbracă ceea ce dorim să comunicăm.

Ceea ce este comun în modul în care toate fiinţele omeneşti folosesc cuvântul

sau scrisul desemnează limbajul. Limbajul este un cuvânt folosit mai ales la singular;

el reprezintă o aptitudine şi poate fi definit drept orice sistem sau ansamblu de semne

care permite exprimarea sau comunicarea. În sens strict, limbajul reprezintă o

instituţie universală şi specifică umanităţii, care comportă caracteristici proprii.

Prin limbă, în sens comun, înţelegem produsul social particular al facultăţii

limbajului, ansamblul de convenţii necesare comunicării, schimbului de informaţii,

adoptate în mod mai mult sau mai puţin convenţional de către vorbitorii unei societăţi,

pentru exercitarea acestei funcţii prin vorbire. Dacă limbajul este facultatea sau

aptitudinea de a construi un sistem de semne, intraductibil sau universal, limba este

instrumentul de comunicare propriu unei comunităţi umane. Limbile, ca expresii

particulare, ca realizări conjuncturale ale limbajului, sunt susceptibile de a fi traduse.

Funcţia lingvistică, într-o limbă, se exercită prin intermediul vorbirii; vorbirea

este activitatea de codare, iar reversul acesteia, activitatea de decodare, reprezintă ceea ce

se numeşte ascultare în procesul comunicării.

Distincţia dintre limbă şi vorbire constituie, după cum se ştie, dihotomia

saussuriană primordială căreia i se subordonează toate celelalte opoziţii evidenţiate de

lingvistica structurală. Pentru F. de Saussure, limba constituie un sistem existent în

mod virtual în conştiinţa unei comunităţi umane determinate sub forma unui

ansamblu de reguli şi convenţii acceptate tacit de membrii corpului social, care le

permite acestora exercitarea facultăţilor limbajului. Actualizarea limbii se realizează sub

forma vorbirii, ce constituie latura concretă, de manifestare practică a posibilităţilor

lingvistice ale indivizilor.

37 Beauzée, Nicolas, Grammaire générale ou exposition raisonnée des éléments nécessaires du langage, J. Barbou, Paris, 1767.

44

Ca manifestare practică a posibilităţilor lingvistice ale indivizilor, limba ia

forma codului lingvistic, cod necesar pentru a realiza comunicarea. Din acest punct de

vedere, limba constă într-o multitudine de semne izolate, care se pot asocia pentru a

desemna un referent; dintr-un set de reguli după care se face asocierea designatorilor

pentru a exprima o imagine mentală, o reprezentare. Organizarea semnelor şi combinarea

sensurilor lor ţin de sintaxa propoziţiei sau a frazei. Actul enunţării, al vorbirii, presupune

recurgerea la semnificant şi semnificat, entităţi statice ale codului lingvistic, iar practicile

discursive - tipuri de organizare ale comunicării - reprezintă utilizarea limbii în vorbire.

Pentru a reuşi, comunicarea între indivizi are nevoie de înţelegerea codului.

Vorbirea este un act individual, pe când limba este un fenomen social, de grup.

„Jocurile de vorbire”38 consacră sensul folosirii unor expresii în conformitate cu

întrebuinţarea lor. Semnificaţiile termenilor unei limbi se regăsesc în dicţionare, fiecare

vorbitor având pentru un termen una sau mai multe semnificaţii. Aşadar, fiecare

vorbitor are un dicţionar propriu pentru limba pe care o vorbeşte.

Sensurile cuvintelor se pot schimba, în funcţie de interpretările care apar în cursul

comunicării. De aceea unii vorbitori pot folosi cuvintele cu sensuri greşite, false (adică

neconforme cu sensul de dicţionar sau cu cel atribuit de grupul social în a cărei limbă se

exprimă). În această ordine de idei, N. Chomsky făcea distincţia dintre competenţa lingvistică

şi performanţa lingvistică39.

Competenţa lingvistică este dată de ansamblul posibilităţilor pe care le are un

subiect vorbitor al unei limbi în ceea ce priveşte capacitatea de a construi şi de a

recunoaşte fraze corecte din punct de vedere gramatical, de a le interpreta pe cele cu

sens şi de a le identifica pe cele ambigue dintr-o anumită limbă. Performanţele lingvistice

ale vorbitorului unei limbi nu ţin neapărat de competenţele lingvistice pe care le poate

demonstra acesta, ci de capacitatea de a pune „în joc” zestrea acumulată de termeni

(semnificanţi) şi complexul de reguli pentru a obţine sensuri noi. Performanţele lingvistice

mai reclamă şi ansamblul cunoştinţelor despre lume ale subiectului şi o anumită

38 Wittgenstein, Ludwig, Cercetări filosofice, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004.39 Chomsky, Noam, Despre structurile cognitive şi evoluţia lor; un răspuns lui Piaget, în Teorii ale limbajului. Teorii ale învăţării. Dezbaterea dintre Jean Piaget şi Noam Chomsky, Editura Politică, Bucureşti, 1988, pp. 139 – 146.

45

practică în abordarea şi gestionarea relaţiilor interumane, care pot funcţiona independent

de competenţa lingvistică.

O altă distincţie pe care trebuie să o avem în atenţie este cea între limbă şi

discurs. Astfel, discursul joacă un rol analog vorbirii, atât doar că este vorba de o vorbire

specializată. Specializarea implicată este datorată relaţiei specifice care se stabileşte în

cadrul discursului între sens şi efectul de sens. Dacă în cazul vorbirii, termenilor

(cuvintelor) li se puteau atribui mai multe sensuri, fiind la latitudinea interlocutorilor să

aleagă sensul care le convine sau cel pe care-l cunosc, în cazul discursului se pleacă de la

asumţia că în pofida infinităţii de valori ale unui termen, unei unităţi de semnificaţie

minimale îi corespunde un sens şi numai unul.

V. 3. Limbă şi gândire

În lingvistică, o teorie foarte larg acceptată afirmă, cu argumente puternice, că o

limbă impune gândirii o organizare originală. F. de Saussure40 consideră că, fără

limbaj, gândirea ar rămâne o nebuloasă dezorganizată, căci doar acesta permite

gândirii să se organizeze. Cum nu există un limbaj în sine, ci doar limbi multiple şi

diferite, gândirea unui individ rămâne într-o largă măsură dependentă de limba pe care a

învăţat-o. Formulei celebre a lui Humboldt, potrivit căreia o limbă est „o viziune a lumii”

(Weltanschauung) îi corespunde, într-o definiţie dată de Martinet, afirmaţia: limba este

„instrument de comunicare, conform căruia experienţa omenească este analizată diferit în

fiecare comunitate”41. Toate acestea contrazic opinia generală, dar complet falsă, potrivit

căreia diversitatea limbilor se reduce la o diversitate de etichete, sau de semnale, legate

de semnificaţii invariabile care ar reflecta direct realitatea.

Limba are o anumită utilizare şi, implicit, anumite funcţii. Printre aceste funcţii,

specialiştii consideră ca predominantă fie funcţia de comunicare, fie funcţia de

reprezentare. Aceasta se explică prin faptul că între cele două funcţii există strânse

legături. Astfel, gândirea devine comunicabilă doar pentru că limba permite să se afecteze

semnale unor elemente de gândire, deci sensului. În mod reciproc, necesităţile

comunicării conduc la obligaţia de a se pune ordine în gândire. Aceasta nu se întâmplă

40 Apud. Baylon, Cristian, Mignot, Xavier, op. cit., p. 64.41 Martinet, André, Elemente de lingvistică generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 40.

46

doar în momentul în care ne exprimăm. De achiziţia unei limbi, fie în primii ani de viaţă,

fie mai târziu, se leagă cu siguranţă o structurare specifică a gândirii care, fără să o

limiteze la tipare rigide şi definitive, îi permit să corespundă gândirii celuilalt,

multiplicând în acelaşi timp posibilităţile de îmbogăţire.

Chiar dacă în ansamblu lingviştii sunt de acord asupra faptului că limba influenţează

gândirea, opinia lor variază asupra profunzimii acestei influenţe. Pentru unii, este valabilă

ipoteza afirmată de Humboldt – Sapir - Whorf, conform căreia decupajul semantic indus

de o limbă este în întregime original, în aşa fel încât între două decupaje ţinând de două

limbi diferite, nu există multe puncte comune. Pentru alţii, universul semantic al

umanităţii conservă o anumită unitate, limbile nu sunt în întregime ireductibile unele faţă

de celelalte. Faptul că aşa stau lucrurile se exprimă şi prin posibilitatea traducerilor.

V. 4. Operaţionalizarea limbajului

Atunci când se pune problema achiziţionării de către fiinţa umană a

limbajului se pun întrebări precum: cum se învaţă sensurile şi modurile de combinare

ale cuvintelor şi expresiilor sau cum se ajunge la performanţe lingvistice? Acestor

întrebări li se poate răspunde parcurgând trei etape ale operaţionalizării limbajului: analiza

indicilor acustici; sinteza şi elaborarea reprezentărilor lexicale şi înţelegerea.

Analiza indicilor acustici presupune: percepţia categorială - învăţarea sunetelor

elementare şi gruparea lor; adaptarea selectivă - pentru a identifica mai mulţi termeni

este nevoie de o prezentare variată de foneme şi de parametri lingvistici; combinaţii de

foneme, precum reprezentarea silabică sau capacitatea de a uni în silabe mai multe

semne.

În ceea ce priveşte sinteza şi elaborarea reprezentărilor lexicale, această

operaţie presupune a ţine cont de lexicul intern, ca ansamblul de reprezentări

corespunzătoare unităţilor semnificative dintr-o limbă; de efectul de frecvenţă, care

constă în aceea că lexicul intern creşte cu cât cuvintele sunt folosite mai des; şi de efectul

de amorsare, exprimat prin aceea că lexicul intern scade în condiţiile nefolosirii

cuvintelor.

Înţelegerea nu se reduce la identificarea cuvintelor dintr-un mesaj, ci unitatea

sintactică pe care trebuie să o poată prelucra vorbitorul pentru a comunica este fraza.

47

Percepţia lingvistică este dată de nivelul competenţei lingvistice, iar înţelegerea este

consecinţa directă a gradului de performanţă lingvistică a subiectului. Aceste două aspecte

ale procesului de operaţionalizare a limbajului se completează reciproc, abia aici, la

nivelul înţelegerii, întâlnindu-se competenţa şi performanţa lingvistică care, în afara

procesului de operaţionalizare, funcţionează independent.

V. 5. Formele comunicării verbale

Diversitatea situaţiilor de comunicare dă naştere mai multor moduri de adresare

orală. Din această categorie fac parte registrele de exprimare, care corespund rolurilor pe

care vorbitorii le joacă într-un context dat. Provenit din teatru, conceptul de rol ocupă

un loc aparte în sociologia contemporană, el stând la baza unei întregi viziuni asupra

comportamentului social, a cărei expresie de maximă coerenţă a fost dezvoltată de Erwin

Goffman în lucrările sale.

Printre formele comunicării verbale, distingem: monologul, conferinţa,

expunerea, prelegerea, relatarea, discursul, toastul, alocuţiunea, povestirea, predica,

interpelarea, dialogul, dezbaterea, colocviul.

Monologul este acea formă a comunicării în care emitentul nu implică receptorul;

în această formă a comunicării există totuşi feed-back, dar nu există un public anume; în

acelaşi timp nici nu se poate vorbi de existenţa unui monolog absolut.

Forma cea mai evoluată şi cea mai pretenţioasă a monologului, care

presupune emiterea, argumentarea şi susţinere unor puncte de vedere şi a unor idei

inedite, care exprimă un moment sau o situaţie crucială în evoluţia unui domeniu, o

reprezintă discursul.

Expunerea este forma de discurs care angajează în mod explicit personalitatea,

opiniile, sistemul de valori ale celui care vorbeşte şi care îşi transmite opiniile cu privire

la un subiect.

Relatarea este o formă de comunicare în care se face o decodificare, o dezvăluire

sau o prezentare a unei realităţi obiective, a unor stări de fapt, a unor acţiuni fără

implicarea subiectivă a celui care participă, apelându-se la un tip sau altul de limbaj;

această formă de comunicare este ferită de subiectivism şi de implicare personală.

48

Prelegerea reprezintă situaţia comunicativă în care publicul care asistă a avut

posibilitatea să sistematizeze informaţii, fapte, evenimente anterioare angajării acestui tip

de comunicare; ea presupune un nivel de abordare mai ridicat, fără o introducere de

acomodare a subiectului pus în discuţie.

Toastul reprezintă o rostire angajată cu prilejul unor evenimente deosebite care

nu trebuie să depăşească 3 - 4 minute; această formă de comunicare face apel la

emoţionalitatea celor prezenţi, dar cu măsură.

Alocuţiunea reprezintă o intervenţie din partea unui vorbitor într-un context

comunicaţional, având drept scop ilustrarea unui punct de vedere; aceasta nu trebuie

să depăşească 10 minute.

Pledoaria - este asemănătoare ca formă şi funcţie discursivă cu alocuţiunea,

diferenţiindu-se de aceasta prin aceea că prezintă şi susţine un punct de vedere

propriu.

Povestirea este forma cea mai amplă a comunicării, în care se folosesc cele

mai variate modalităţi, care face apel la imaginaţie şi sentimente, la emoţii, la cunoştinţe

anterioare; în mod deosebit îi este specifică angajarea dimensiunii temporale sub

forma trecutului, subiectivitatea povestitorului este prezentă din plin, lăsându-şi

amprenta pe forma şi stilul mesajelor transmise.

Predica este un tip de adresare în care posibilitatea de contraargumentare şi

manifestare critică sunt reduse sau chiar anulate; este specifică instituţiilor puternic

ierarhizate.

Intervenţia reprezintă situaţia în care emiţătorul vine în sprijinul unor idei ale

unui alt participant la discuţie, acesta din urmă declarându-şi, fie şi tacit, acordul cu

mesajul enunţat; prin intervenţie emitentul adânceşte un punct de vedere şi îl

susţine.

Interpelarea reprezintă situaţia în care cineva, aflat în postura de distribuitor de

informaţie, cere unor anumite surse o mai bună precizare în anumite probleme, pe

anumite domenii.

Dialogul este tipul de comunicare în cadrul căreia mesajele se schimbă între

participanţi, fiecare fiind pe rând emiţător şi receptor; participanţii la dialog fac un

schimb de informaţii, toţi considerându-se egali şi acordându-şi acelaşi statut.

49

Dezbaterea este o formă a comunicării în care nu sunt implicate structuri

evaluative; ea este destinată clarificării şi aprofundării unor idei; nu are un centru de

autoritate vizibil, dar are un moderator.

Seminarul este forma de comunicare dialogală care implică serioase structuri

evaluative; are un centru autorizat de comunicare, care este şi centrul de conducere al

discuţiilor din cadrul seminarului.

Interviul reprezintă forma rigidă a dialogului, în care rolurile de emitent şi receptor

nu se schimbă; este folosit ca metodă de obţinere de informaţii în presă. Există

mai multe tipuri de interviu: „în pâlnie”, „liniar”, „tunel”.

Colocviul este forma de comunicare în care participanţii dezbat în comun o anumită

idee, în baza unei discuţii, pe un anumit subiect, prin participarea fiecăruia la discuţii

îmbogăţindu-se sfera subiectului abordat.

Conferinţa poate lua forma conferinţei clasice, care presupune o adresare directă,

de obicei publică, în care cel care conferenţiază (conferenţiarul) evită să enunţe propriile

judecăţi de valoare, rezumându-se să le prezinte cu fidelitate pe cele ale autorilor despre

care conferenţiază, sau a conferinţei cu preopinenţi, în cadrul căreia se prezintă mai

mulţi conferenţiari, care prezintă idei opuse pe aceeaşi temă. Conferinţa cu preopinenţi

poate fi regizată sau spontană.

V. 6. Vorbitorul şi ascultătorul în procesul comunicării

Situaţia „vorbirii”, a trecerii limbii în act, presupune o serie de abilităţi

necesare interlocutorilor pentru a reuşi o comunicare eficientă. Există o serie de

caracteristici care ţin de personalitatea comunicatorului şi care contribuie la eficienţa unui

act de comunicare: claritatea, acurateţea, empatia, sinceritatea, atitudinea, contactul vizual,

înfăţişarea, postura, vocea, viteza de vorbire, pauzele în vorbire.

Claritatea reprezintă organizarea conţinutului de comunicat astfel încât

acesta să poată fi uşor de urmărit; folosirea unui vocabular adecvat temei şi

auditorului; o pronunţare corectă şi completă a cuvintelor.

Acurateţea presupune folosirea unui vocabular bogat pentru a putea

exprima sensurile dorite; cere exploatarea completă a subiectului de comunicat.

50

Empatia presupune ca vorbitorul să fie deschis tuturor interlocutorilor,

încercând să înţeleagă situaţia acestora, poziţiile din care adoptă anumite puncte de

vedere, să încerce să le înţeleagă atitudinile, manifestând în acelaşi timp amabilitate şi

prietenie.

Sinceritatea reprezintă situaţia de evitare a rigidităţii sau a stângăciei,

recurgerea şi menţinerea unei situaţii naturale într-o comunicare.

Atitudinea presupune evitarea mişcărilor bruşte în timpul vorbirii, a poziţiilor

încordate sau a unora prea relaxate, a modificărilor bruşte de poziţie sau a scăpărilor de

sub control a vocii.

Contactul vizual este absolut necesar în timpul dialogului; toţi participanţii la

dialog trebuie să se poată vedea şi să se privească, contactul direct, vizual, fiind o

probă a credibilităţii şi a dispoziţiei la dialog.

Înfăţişarea reflectă modul în care fiecare participant la actul comunicării se

priveşte pe sine însuşi: ţinuta, vestimentaţia, trebuie să fie adecvate la locul şi la felul

discuţiei, la statutul social al interlocutorilor.

Postura reprezintă poziţia corpului, a mâinilor, a picioarelor, a capului, a

spatelui; toate acestea trebuind controlate cu abilitate de către vorbitor.

Vocea trebuie modelată astfel încât să fie auzită şi înţeleasă de cei care

ascultă; volumul vocii trebuie reglat în funcţie de sală, de distanţa până la interlocutori, de

zgomotul de fond.

În ceea ce priveşte viteza de vorbire, aceasta trebuie să fie adecvată

interlocutorilor şi situaţiei; ea nu trebuie să fie nici prea mare, pentru a indica urgenţa,

nici prea înceată, pentru a nu pierde interesul ascultătorilor. Pauzele de vorbire sunt

recomandate atunci când vorbitorul doreşte să pregătească auditoriul pentru o idee

importantă.

Un rol foarte important în comunicare îl are acţiunea de a asculta Pentru a

înţelege de ce acţiunea de a asculta este importantă în comunicare, este necesar să trecem

în revistă fazele ascultării.

Auzirea, cea mai importantă fază a ascultării, este actul automat de

recepţionare şi transmitere la creier a undelor sonore generate de vorbirea

emitentului; exprimă impactul fiziologic pe care-l produc undele sonore.

51

Înţelegerea reprezintă actul de identificare a conţinutului informativ comunicat,

precum şi recompunerea sunetelor auzite în cuvinte şi a cuvintelor în propoziţii şi fraze.

Cea de-a treia fază a ascultării, traducerea în sensuri presupune implicarea

memoriei şi a experienţei lingvistice, culturale, de vorbire a ascultătorului.

Atribuirea de semnificaţii informaţiei receptate se realizează în funcţie

de nivelul de operaţionalizare a limbii, a vocabularului sau a performanţelor lingvistice,

iar evaluarea, ca fază a ascultării presupune efectuarea de judecăţi de valoare sau

adoptarea de atitudini valorice din partea ascultătorului.

O comunicare verbală nu este deplină dacă în relaţie nu se află şi un receptor;

o bună comunicare, o reuşită a acesteia, depinde şi de atitudinea ascultătorului. Dintre

cele mai importante calităţi ale unui bun ascultător reţinem:

- disponibilitatea pentru ascultare sau încercarea de a pătrunde ceea ce se

comunică, de a urmări ceea ce se transmite;

- manifestarea interesului, care presupune a asculta astfel încât să fie evident

că cel care vorbeşte este urmărit; celui care vorbeşte trebuie să i se dea semnale în acest

sens;

- ascultarea în totalitate, care presupune a lăsa interlocutorul să-şi

expună toate ideile, să epuizeze ceea ce vrea să spună;

- urmărirea ideilor principale fără pierderea în amănunte; revenirea asupra

unui subiect, presupune referire la ideile principale din ceea ce a fost spus şi nu

insistarea pe lucruri fără importanţă;

- ascultarea critică presupune ascultarea cu atenţie şi identificarea cu

exactitate a persoanei căreia îi aparţin ideile care se comunică;

- concentrarea atenţiei pe ceea ce se spune, nu pe ceea ce nu se spune, pe ideile

principale, şi nu pe efectele secundare ale comunicării sau pe cele colaterale, accidentale, care

pot să apară în timpul comunicării;

- luarea de notiţe - ajută la urmărirea mai exactă a ideilor expuse şi permite

elaborarea unei schiţe proprii a ceea ce a fost expus;

- susţinerea vorbitorului reprezintă o atitudine pozitivă şi încurajatoare din partea

auditoriului pentru a permite emitentului să izbutească în întreprinderea sa.

52

V. 7. Stil şi comunicare

Comunicarea eficientă şi eficace depinde în mare măsură de felul în care

comunicăm, adică de stilul comunicării. Potrivit unei celebre formulări stilul este omul

însuşi, este evident că fiecărui individ îi este caracteristic un anumit mod de exprimare, un

anumit stil, care poartă pecetea propriei personalităţi, a culturii, a temperamentului şi a

mediului social în care acesta trăieşte. Stilul nu este o proprietate exclusivă a textelor

literare, el este specific oricărui act de comunicare.

Indiferent de stilul de comunicare abordat, acesta trebuie să îndeplinească,

în principal, anumite calităţi:

- claritatea, care constă în expunerea sistematizată, concisă şi uşor de înţeles; absenţa

clarităţii influenţează calitatea comunicării, conducând la obscuritate, nonsens şi la echivoc;

- corectitudinea, reprezintă o calitate care pretinde respectarea regulilor gramaticale

în ceea ce priveşte sintaxa, topica; abaterile de la normele gramaticale sintactice se

numesc solecisme şi constau, cu precădere, în dezacordul dintre subiect şi predicat;

- proprietatea, se referă la modalitatea folosirii celor mai potrivite cuvinte pentru a

exprima mai exact intenţiile autorului;

- puritatea, care are în vedere folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul

limbii literare; potrivit cu evoluţia limbii putem identifica arhaisme, care reprezintă

cuvinte vechi, ieşite din uzul curent al limbii, neologisme, cuvinte recent intrate în limbă,

al căror uz nu a fost încă pe deplin validat şi regionalisme, cuvinte a căror întrebuinţare

este locală, specifică unei zone. Potrivit cu valoarea de întrebuinţare a cuvintelor, cu

sensurile în care acestea sunt folosite de anumite grupuri de vorbitori, putem identifica

două categorii de termeni: argoul, un limbaj folosit doar de anumite grupuri de vorbitori care

conferă cuvintelor alte sensuri decât cele de bază pentru a-i deruta pe cei care nu cunosc codul

şi jargonul, care este un limbaj de termeni specifici unor anumite comunităţi profesionale,

folosit pentru a realiza o comunicare mai rapidă;

- precizia, are drept scop utilizarea numai a acelor cuvinte şi expresii necesare pentru

înţelegerea comunicării;

- concizia, care urmăreşte exprimarea concentrată pe subiectul de comunicat, fără

divagaţii suplimentare şi neavenite;

53

A vorbi despre stil, înseamnă a lua în atenţie şi calităţile particulare ale acestuia,

calităţi care au un rol foarte important în procesul de comunicare. Dintre acestea

enumerăm: naturaleţea, demnitatea, armonia şi fineţea.

În ceea ce priveşte naturaleţea aceasta constă în exprimarea firească, fără afectare,

fără o căutare forţată a unor cuvinte sau expresii neobişnuite, de dragul de a uimi auditoriul.

Demnitatea impune utilizarea în exprimarea orală numai a cuvintelor sau a

expresiilor care nu aduc atingere moralei sau bunei cuviinţe; mai nou este invocată în

acest sens şi atitudinea politically corectnnes, evitarea referirilor cu caracter rasial,

şovin, antisemit, misogin sau androgin.

Armonia reprezintă obţinerea efectului de încântare a auditoriului prin

recurgerea la cuvinte şi expresii capabile să provoace auditoriului reprezentări

conforme cu intenţia vorbitorului; opusul armoniei este cacofonia.

În ceea ce priveşte fineţea, aceasta presupune folosirea unor cuvinte sau

expresii prin care se exprimă într-un mod indirect gânduri, sentimente sau idei.

V. 7. 1. Tipologia stilurilor de comunicare

Există mai multe stiluri de comunicare, proprii situaţiilor de comunicare aferente.

Dintre stilurile de comunicare, cele mai des folosite sunt: stilul neutru, stilul familiar, stilul

solemn, stilul beletristic, stilul ştiinţific, stilul administrativ, stilul publicistic şi stilul de

comunicare managerială.

Stilul neutru se caracterizează prin absenţa deliberată a oricărei forme de

exprimare a stării sufleteşti, pentru că între emiţător şi receptor nu se stabilesc alte rela-

ţii decât cele oficiale, de serviciu.

Stilul familiar se caracterizează printr-o mare libertate în alegerea mijloacelor de

expresie, ca urmare a unor intense trăiri afective; presupune o exprimare mai puţin

pretenţioasă, mai apropiată, folosită în relaţiile cu membrii familiei, prietenii, colegii.

Stilul solemn sau protocolar are ca trăsătură specifică căutarea minuţioasă a

acelor formule, cuvinte sau moduri de adresare, menite a conferi enunţării o notă evidentă de

ceremonie, solicitată de împrejurări deosebite, în vederea exprimării unor gânduri şi

sentimente grave, măreţe sau profunde.

54

Specificitatea stilului beletristic constă în marea bogăţie de sensuri la care

apelează şi pe care le foloseşte; este stilul care încearcă să abordeze dicţionarul unei

limbi în exhaustivitatea sa.

Stilul ştiinţific se caracterizează prin aceea că în procesul comunicării se

apelează la formele de deducţie şi de inducţie raţională ignorându-se într-o

oarecare măsură, sensibilitatea şi imaginaţia.

Stilul administrativ este un stil funcţional, care are ca element definitoriu

prezenţa unor formule sintactice clişeu, cu ajutorul cărora se efectuează o comunicare

specifică instituţiilor.

Stilul publicistic abordează o mare varietate tematică, fapt ce îl apropie de stilul

beletristic, dar îl deosebeşte de acesta faptul că pune accentul pe informaţie mai mult

decât pe forma de prezentare, urmărind informarea auditoriului.

În fine, stilul de comunicare managerială reprezintă stilul în care mesajul

managerului caută să aibă un impact puternic asupra auditoriului, urmărind să activeze

eficienţa şi eficacitatea acestuia, angajarea la rezolvarea de probleme, informarea,

dirijarea spre anumite scopuri.

VI. Comunicarea non-verbală

În contextul tipurilor de comunicare, comunicarea non-verbală (body

language) prezintă interes din cel puţin două motive: în primul rând, datorită faptului că

într-o comunicare orală, 55% din informaţie este percepută şi reţinută prin intermediul

limbajului neverbal (expresia feţei, gesturile, postura corpului, etc.), apoi şi datorită

faptului că rolul ei este adesea minimalizat.

55

Faptul că 55% din informaţie este percepută şi reţinută prin intermediul

limbajului neverbal, a fost stabilit pe la mijlocul anilor ‘70 de A. Mehrabian şi M.

Weiner. În studiul Decoding of inconsistent communication42, ei au stabilit următorul

raport al percepţiei informaţiei de către receptor într-o comunicare orală: 7% - cuvinte;

38% - paralimbaj (în principal intonaţia şi inflexiunile vocii) şi 55% - limbaj non-verbal.

Comunicarea non-verbală are, datorită ponderii ei mari în cadrul comunicării

realizată de un individ, un rol deosebit de important. Limbajul non-verbal poate sprijini,

contrazice sau substitui comunicarea verbală. Mai mult, mesajul non-verbal este cel mai

apropiat de realitatea emitentului şi este cel căruia i se acordă de către interlocutor atenţia

cea mai mare. Limbajul corpului contribuie la comunicare prin expresia feţei,

mişcarea corpului (gesturi), forma şi poziţia corpului, aspectul general şi prin

comunicarea tactilă.

VI. 1. Kinetica

Kinetica reprezintă teoria care studiază ansamblul semnelor comportamentale emise

în mod natural sau cultural; ea presupune observarea tuturor gesturilor pe o axă

fundamentală pentru înţelegerea dinamicii comunicării. Această disciplină a aplicat

metodele lingvisticii structurale sistemelor de gesturi, fără a le disocia de interacţiunea

verbală.

Lucrarea lui Ray Birdwhisteell, Introduction to kinetics43, reprezintă primul mare

studiu sistematic al faptelor gestuale. Fonemelor, unităţi distinctive ale fonologiei le

corespund kinemele, cele mai mici unităţi de acţiune ale gestului sau mimicii; de exemplu,

„ochiul stâng închis". Morfemelor, cele mai mici unităţi semnificative ale lexicului le

corespund kinemorfemele; de exemplu „clipitul”. Astfel, kinetica devine o gramatică a

gesturilor. Fondată pe aceasta, se instituie o parakinetică, prozodie şi poetică a gesturilor,

care se referă la: intensitate, durată, întindere, dar şi ritmuri constante, flux constant. Această

dimensiune mai largă este integrată într-un context psihologic, social şi cultural; de pildă,

42 Mehrabian, Albert şi Weiner, Morton, Decoding of inconsistent communications, în Journal of Personality and Social Psychology, vol. 6, No. 1, American Psychological Association, Washington, mai 1967, pp. 109-114.43 Birdwhistell, Ray, Introduction to Kinesics. University of Kentucky Press, Louisville, 1952.

56

accentele gestuale exprimă particularităţi, în funcţie de regiune, de mediu, ca şi cele ale

limbii.

Kinetica se bazează în mare parte pe opera lui Ray Birdwhistell, care a predat în

universităţile din Philadelphia, Washington şi Toronto. Apropiat din punct de vedere

personal şi intelectual de Margaret Mead şi de Gregory Bateson, el întrepinde în Statele

Unite diverse lucrări etnologice în care ţinuta corpului şi gestica devin instrumente

privilegiate. Ray Birdwhistell va deveni celebru printr-un studiu minuţios al unei secvenţe

de nouă minute de film, „ţigara lui Doris", analiză exemplară care ilustrează

următoarea teză: gesturile, limbajul vorbitul, pipăitul, mirosul, spaţiul şi timpul

reprezintă tot atâtea moduri ale aceluiaşi sistem de comunicare; de aceea, cercetătorul se

află în contact strâns cu lingviştii, ale căror instrumente le preia şi adaptează44. Analiza sa

asupra comunicării non-verbale se sprijină pe o concepţie a „stratificării sociale" cu trei

clase (lower, middle, higher), fiecare divizată în două (upper, lower). Apartenenţa la

unul din aceste straturi este determinată printr-o combinaţie de şase caracteristici

(profesie, valoarea veniturilor etc), la care se adaugă o multitudine de indicii de „stil de

viaţă”, care conţine de la numărul camerelor la culoarea perdelelor din salon.

Proiectul lui R. Birdwhistell, de a crea „o lingvistică corporală”, nu se va finaliza, căci,

în cercetările ulterioare, el va considera imposibilitatea corpului de a fi creativ,

generativ, în sensul în care este limbajul.

O problemă îndelung dezbătută este cea a clasificării gesturilor. În realizarea

unei clasificări, majoritatea cercetătorilor iau ca punct de pornire raportarea

gestului la cuvânt. Încă din 1949, H. Wespi45, considera că gesturile pot fi:

substitutive, completive şi de însoţire a discursului verbal. Astăzi se consideră că în

relaţia cu planul lingvistic, comunicarea non-verbală poate îndeplini funcţii de

accentuare, de completare, de contrazicere, de reglaj, de repetare sau de substituire.

O altă clasificare este cea datorată cercetătorilor americani Paul Ekman şi

Wallace Friesen46. Potrivit acestora gesturile pot fi: embleme, ilustratori, manifestări

44 Apud. Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, op. cit., p. 92.45 Apud. Dinu, Mihai, Comunicarea: repere fundamentale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 229.46 Apud. Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, op. cit., p. 93.

57

afective, gesturi de reglaj şi adaptori. Astfel, emblemele sunt mişcări substitutive ce ţin

locul cuvintelor şi pot, la nevoie, să se constituie într-un limbaj de sine stătător.

Ilustratorii îndeplinesc deopotrivă funcţia de însoţire şi de completare a comunicării

verbale; ei prezintă un caracter mult mai puţin arbitrar decât emblemele, o parte dintre

ei fiind chiar reacţii gestuale înnăscute şi, ca atare, universale. Gesturile de reglaj

dirijează, controlează şi întreţin comunicarea, având funcţie expresivă şi fatică,

deoarece relevează atitudinea participanţilor faţă de interacţiune şi oferă asigurări

receptorului privind continuitatea contactului, iar emiţătorului îi permit să-şi

ajusteze, prin feed-back, parametrii enunţării, în funcţie de reacţiile interlocutorului.

Cât despre manifestările afective, acestea comunică stările sufleteşti prin care trece

emiţătorul şi se prezintă precumpănitor sub formă de indicii şi numai în subsidiar ca

semnale. În fine, adaptorii constituie clasa de gesturi cea mai puţin legată de

comunicare, incluzând mişcările ce răspund unor necesităţi umane care pot fi efectuate

atât în prezenţa, cât şi în absenţa observatorilor. Sub numele de alteradaptori sunt

cunoscute gesturile de manipulare a obiectelor într-un scop practic, iar sub cel de

autoadaptori, cele care se referă la nevoile propriului nostru trup şi pot satisface

necesităţile trupeşti. Gesturile din această categorie dobândesc valoare comunicativă

atunci când sunt efectuate în scop didactic. Altfel, ele pot transmite informaţii despre cel

care le săvârşeşte numai în calitate de indicii, nu şi de semnale.

VI. 1. 1. Expresia feţei

Comunicarea prin expresia feţei include mimica (încruntarea, ridicarea

sprâncenelor, încreţirea nasului, ţuguierea buzelor, etc), zâmbetul (prin caracteristici şi

momentul folosirii), şi privirea (contactul sau evitarea privirii, expresia privirii, direcţia

privirii, etc).

Faţa este cea mai expresivă parte a corpului şi expresia acesteia constituie un

important mijloc de exprimare. În mod normal, ochii şi partea de jos a feţei sunt privite

cel mai intens în timpul comunicării. Se consideră, de exemplu, că într-o conversaţie cu

58

o persoană de gen feminin, ceea ce exprimă ochii este mult mai important decât ceea ce

exprimă cuvintele.

Mimica este acea parte a feţei noastre care comunică: fruntea încruntată

semnifică preocupare, mânie, frustare; sprâncenele ridicate cu ochii deschişi - mirare,

surpriză; nas încreţit - neplăcere; nările mărite - mânie sau, în alt context, excitare

senzuală; buze strânse - nesiguranţă, ezitare, ascunderea unor informaţii.

Zâmbetul este un gest foarte complex, capabil să exprime o gamă largă de

informaţii, de la plăcere, bucurie, satisfacţie, la promisiune, cinism, jenă. Interpretarea

sensului zâmbetului variază însă de la cultură la cultură (sau chiar subcultură), fiind

strâns corelată cu presupunerile specifice care se fac în legătură cu relaţiile interumane

în cadrul acelei culturi.

Dacă ne raportăm la privire, se spune că ochii sunt „oglinda sufletului”. Modul în

care privim şi suntem priviţi are legătură cu nevoile noastre de aprobare, acceptare,

încredere şi prietenie. Chiar şi a privi sau a nu privi pe cineva are un înţeles. Privind pe

cineva confirmăm că îi recunoaştem prezenţa, că există pentru noi; interceptarea privirii

cuiva înseamnă dorinţa de a comunica. O privire directă poate însemna onestitate şi

intimitate, dar în anumite situaţii comunică ameninţare. În general, o privire insistentă

şi continuă deranjează. Realizarea contactului intermitent şi scurt al privirilor indică lipsa

de prietenie. Mişcarea ochilor în sus exprimă încercarea de a ne aminti ceva; în jos -

tristeţe, modestie, timiditate sau ascunderea unor emoţii. Privirea într-o parte, sau a nu

privi pe cineva poate denota lipsa de interes, răceală. Evitarea privirii înseamnă

ascunderea sentimentelor, lipsă de confort sau vinovăţie. Pupilele dilatate indică emoţii

puternice. Pupilele lărgite sunt semnul vederii a ceva plăcut, faţă de care avem o atitudine

de sinceritate; pupilele micşorate sunt expresie a manifestării nesincerităţii sau neplăcerii;

clipirea frecventă denotă anxietate.

După Mark Knopp47 funcţiile mai importante ale comunicării vizuale sunt în

număr de patru:

a) cererea de informaţie, în care privirea joacă un rol determinant în realizarea

feed-back-ului, ea constituind principalul mijloc de reglare a interacţiunii;

47Apud. Mihai, Dinu, op. cit., pp. 245 – 246.

59

b) semnalul dat altor persoane că pot vorbi; într-o comunicare de grup,

selectarea vorbitorului următor putând fi făcută pe căi lingvistice, sau prin orientarea

deictică a privirii;

c) indicarea naturii relaţiei, care vizează faptul că orientarea şi durata privirii

nu se asociază numai cu interesul sau cu ostilitatea, ea putând semnala şi existenţa

unui raport social de un tip anume;

d) compensarea distanţei fizice, care vizează faptul că interceptarea privirii cuiva aflat

la distanţă, într-un loc aglomerat, ne face să ne simţim mai apropiaţi de el, chiar dacă,

practic, rămânem departe unul de altul.

În paralel cu proxemica spaţială, privirea instaurează o proxemică

vizuală, ce poate intra în contradicţie cu cea dintâi. De natura relaţiei depinde şi

amplasamentul punctului către care ne aţintim privirea. De pildă, amplasamentul

punctului către care ne aţintim privirea într-o convorbire oficială vizează, în cea mai mare

parte a timpului, un loc situat în mijlocul frunţii interlocutorului; în timp ce o conversaţie

amicală coboară punctul ochit undeva între ochi şi gură, iar un grad mai mare de intimitate

îl aduce mai jos, într-o regiune situată între bărbie şi zona coapselor.

VI. 1. 2. Mişcarea corpului

Principalele mijloace ale comunicării care sunt puse în evidenţă prin mişcările corpului

sunt gesturile, postura corpului şi comunicarea tactilă.

În procesul comunicării gesturile ocupă un rol foarte important, ele întregesc comunicarea

verbală şi se manifestă cu o frecvenţă foarte mare. Câteva elemente ale limbajului gesturilor

ar fi: strângerea pumnilor, care denotă ostilitate şi mânie, sau, depinzând de context,

determinare, solidaritate, stres; braţe deschise, expresie a sincerităţii sau acceptării; mână

60

la gură, expresie a surprizei şi acoperirea gurii cu mâna, ca semn al ascunderii a ceva,

sau al nervozităţii. De asemenea, capul sprijinit în palmă semnifică plictiseală, iar palma

(degetele) pe obraz, dimpotrivă, denotă interes extrem; mâinile ţinute la spate pot să

exprime superioritate sau încercare de autocontrol.

Atunci când ne situăm pe tărâmul gestualităţii, trebuie să fim foarte atenţi la

particularităţile şi diferenţele culturale. De exemplu, prin mişcarea capului de sus în jos

spunem „da”, în timp ce oamenii din Sri Lanka redau acelaşi lucru prin mişcarea capului

de la dreapta la stânga. Gestul de arătare cu degetul este considerat nepoliticos la noi,

insultă în Thailanda şi absolut neutru, de indicare, în SUA. Utilizarea gesticulaţiei

excesive este considerată ca nepoliticoasă în multe ţări, dar gesturile mâinilor au creat

faima italienilor de popor pasional.

Modul în care americanii îşi încrucişează picioarele (relaxat, mişcări largi, fără

nici o reţinere) diferă de cel al europenilor (controlat, atent la poziţia finală); cel al

bărbaţilor diferă de cel al femeilor. Un american va pune chiar picioarele pe masă dacă

aceasta înseamnă o poziţie comodă sau dacă vrea să demonstreze control total asupra

situaţiei, în timp ce europenii tind să fie destul de conştienţi de modul în care fac

acest gest şi îl asociază în moduri diferite cu formalitatea, competiţia, tensiunea;

bâţâitul picioarelor fiind pus pe seama plictiselii, nerăbdării sau stresului.

În ceea ce priveşte postura sau poziţia corpului, aceasta comunică în primul rând

statutul social pe care indivizii îl au, cred că îl au, sau vor să îl aibă. Sub acest aspect, se

constituie un mod în care oamenii se raportează unii faţă de alţii atunci când sunt

împreună. Urmările posturii corpului ne dau informaţii şi despre atitudine, emoţii, grad

de curtoazie, căldură sufletească. O persoană dominantă tinde să ţină capul înclinat în

sus, iar cea supusă în jos. În general, aplecarea corpului în faţă semnifică interesul faţă

de interlocutor, dar uneori şi nelinişte şi preocupare. Poziţia relaxată, înclinat pe scaun

spre spate, poate indica detaşare, plictiseală sau auto-încredere excesivă şi apărare la cei

care consideră că au statut superior interlocutorului.

Posturile pe care le au oamenii, corelate cu relaţia dintre ei atunci când sunt

împreună au fost clasificate în trei categorii: de includere/neincludere, de orientare

corporală şi de congruenţă/necongruenţă. Prin postura de includere/neincludere se

defineşte spaţiul disponibil activităţii de comunicare şi se limitează accesul în cadrul

61

grupului. De exemplu, membrii unui grup pot forma un cerc, pot să se întoarcă sau

să se aplece spre centru, să-şi întindă un braţ sau picior peste intervalul rămas liber,

indicând prin toate acestea că accesul la grup este limitat. Postura de orientare corporală

se referă la faptul că doi oameni pot alege să se aşeze faţă-n faţă (vis-a-vis) sau alături

(paralel); prima situaţie comunică predispoziţia pentru conversaţie, iar a doua indică

neutralitate. Cât priveşte cea de-a treia postură, aceasta comunică intensitatea cu care o

persoană este implicată în ceea ce spune sau face interlocutorul. Participarea intensă

conduce la postura congruentă (similară cu a interlocutorului); schimbarea posturii

interlocutorului declanşează în acest caz schimbarea posturii celui puternic implicat în

comunicare. În cazul în care există între comunicatori divergenţe de statut, de puncte de

vedere sau de opinii, apar posturile necongruente: persoana nu priveşte spre interlocutor, nu

interacţionează sub nici o formă.

În ceea ce priveşte modurile de mişcare ale corpului, se consideră că cei care fac de obicei

mişcări laterale, se consideră buni comunicatori; mişcările faţă-spate sunt proprii omului

de acţiune; iar mişcările verticale sunt proprii persoanelor cu putere de convingere.

Comunicarea tactilă reprezintă acel tip de limbaj non-verbal care se manifestă

prin frecvenţa atingerii, prin modul de a da mâna, modul de îmbrăţişare, de luare de

braţ, bătutul pe umăr, etc. Acest tip de comunicare diferă de la o cultură la alta, aceleaşi

atingeri putând comunica lucruri diferite. De exemplu, la japonezi, înclinarea capului

înlocuieşte datul mâinii ca salut, în timp ce la eschimoşi acest salut se exprimă cu o

uşoară lovitură pe umăr.

Unii oameni evită orice atingere; forţa şi tipul de atingere depinde în mare măsură

de vârstă, statut, relaţie şi cultură.

Stanley Jones şi Elaine Yarbrough au încercat să clasifice funcţiile comunicării

tactile48, delimitând cinci clase principale:

a) atingeri care transmit emoţii pozitive;

b) atingeri în joacă; înzestrate cu un potenţial meta-comunicativ de invidiat,

acestea uşurează interacţiunea, fără să angajeze răspunderea celui ce atinge;

48 Ibidem., p. 211.

62

c) atingeri de control, vizând dirijarea comportamentelor, a atitudinilor sau chiar

a sentimentelor persoanei atinse; în majoritatea cazurilor, acestea implică o relaţie de

dominare şi, ca atare, nu pot fi efectuate decât unidirecţional;

d) atingere rituală, dintre care cea mai cunoscută şi mai frecvent utilizată este

strângerea mâinii în semn de salut şi de despărţire. Gestul are mai multe implicaţii decât

pare şi îmbracă nenumărate forme. Astfel, atitudinile de dominare, egalitate sau supunere

sunt comunicate prin intermediul poziţiei mâinii celui ce iniţiază gestul de salut; forţa

cu care se strânge mâna, constituie, de asemenea, un parametru semnificativ;

e) atingerea în alt scop decât comunicarea propriu zisă, care poate îmbrăca o

multitudine de forme: de la susţinerea unei persoane care urcă şi coboară dintr-un

vehicul, la atingerea frunţii unui bolnav, ori a încheieturii; chiar dacă obiectivul urmărit

este altul; în majoritatea acestor cazuri se transmit şi informaţii afective.

VI. 2. Proxemica

Proxemica reprezintă limbajul spaţiului sau distanţa între interlocutori în procesul

comunicării; ea studiază relaţiile spaţiale ca mod de comunicare. Jocul teritoriilor, modul

de a percepe spaţiul în diferite culturi, efectele simbolice ale organizării spaţiale,

distanţele fizice ale comunicării ţin de această disciplină.

Limbajul spaţiului trebuie interceptat simultan în funcţie de cinci dimensiuni:

mărime, grad de intimitate, înălţime, apropiere - depărtare, înăuntru - în afară.

În majoritatea culturilor europene, nu se apreciază apropierea cu mai mult de

40-50 cm decât în cazul celor din familie sau a persoanelor iubite; acesta defineşte

spaţiul intim, iar „invadarea” lui produce senzaţia de disconfort.

De asemenea, apropierea exagerată poate comunica ameninţare sau relaţii de

natură strict personală, iar depărtarea excesivă poate comunica aroganţă, importanţă

sau statut social superior. De pildă, cu cât o persoană este mai importantă, cu atât va

tinde să aleagă o masă de birou mai mare, care impune o distanţă mai mare faţă de

interlocutor. Dacă urmărim modul în care oamenii tind să-şi aleagă locul într-o încăpere

(atunci când există posibilitatea de a alege) şi cum îşi marchează spaţiul personal (prin

63

împrăştierea foilor, întinderea picioarelor etc), devine evident ce vor acestea să ne

comunice.

Modul în care un manager foloseşte spaţiul în timpul şedinţelor poate comunica

ceva despre personalitatea sa, despre stilul de conducere şi luare a deciziilor. Managerul

ce stă în spatele biroului indică lipsa dorinţei de acţiune. Probabil că acest tip de manager

va lua deciziile singur şi stilul său de conducere este mai degrabă autocratic decât

democratic.

În general, spaţiile mici sunt percepute ca fiind mai prietenoase, calde şi

intime, iar cele mari sunt asociate cu puterea, statutul şi importanţa. De aceea, adeseori

suntem intimidaţi intrând într-un spaţiu mare, înalt şi cu mobilier masiv.

O contribuţie importantă în domeniul proxemicii a avut-o Edward Hall. El tinde

să dea o definiţie a culturii ca ansamblu de coduri şi va aplica această codificare în cea mai

celebră lucrarea a sa, The Hidden Dimension49, lucrare care reprezintă o adevărată gramatică a

spaţiului. E. Hall pleacă de la ideea că animalele au un teritoriu adaptat nevoilor lor şi că

omul posedă şi el această noţiune de spaţiu individual, de bulă psihologică. Orice spaţiu

personal se organizează cu o parte interioară şi cu una exterioară; el posedă zone private şi

zone publice. Astfel, lumea nord occidentală comunică în funcţie de patru distanţe: intimă,

personală, socială, publică:

DISTANŢAINTIMĂ

Modul apropiat: corp la corp: actul sexual şi lupta, rol minor al vocii sau manifestări vocale involuntare; viziunea precisă dereglată; Modul îndepărtat: 15-40cm în mişcarea corporală („bula"); miros şi parfum, voce şoptită; intimidate, familie; atunci când este impusă, dăm înapoi, evităm privirea celuilalt (ex.:orele de vârf din metrou);

DISTANŢA PERSONALĂ

Modul apropiat: 45-75 cm, la o distanţă de un braţ, parfum, voce normală; familiaritate Modul îndepărtat: 75-125 cm, limita contactului fizic cu celălalt, limita parfumului, privirea de sus în jos, voce normală: sosire, rămas bun, discuţii pe stradă sau pe subiecte neutre.

49 Hall, Edward, The Hidden Dimension, Doubleday & Company. Inc, New York, 1969.

64

DISTANŢA SOCIALĂ

Modul apropiat: l,25m-2,10m, voce plină şi clară; negocieri impersonale, relaţii profesionale la birou, recepţie: comunicare verbală fără contact fizic; frontiere ale teritoriului social al unui individ care iau forma unui birou, unei mese, unui ghişeu, care ţin interlocutorul la distanţă. Distanţă administrativă: simplu client la bancă, sunteţi primit din spatele unui birou. Modul îndepărtat: 2,10m-3,60m, coeficient ierarhic (director general) sau nevoie de linişte (soţii când se întorc de la serviciu adeseori se aşează pentru a-şi citi ziarul, pentru a se destinde, la trei metri sau mai mult de soţiile lor); voce mai puternică decât în modul precedent.

DISTANŢA PUBLICĂ

Mod apropiat: 3,60m-7,50 m: semnificarea prezenţei colectivităţii; echilibru între poziţionarea la acelaşi nivel şi vizibilitate. Locutorul joacă un rol social, poartă o mască (profesor - elevi, întâlnire în cerc închis). Privirea nu mai fixează, informaţia devine mai formală, comunicarea interpersonală e săracă. Modul îndepărtat: 7,50m şi mai mult: celebrarea unui coeficient ierarhic. Pe de o parte, omul politic sau actorul, pe de alta spectatorii pasivi: feed-back-ul funcţionează la minimum. Discursul este foarte formalizat, gesturile stereotipizate, interlocutorul a devenit simplu receptor şi comunicarea spectacol.

VI. 3. Limbajul culorilor

Culoarea, dincolo de percepţia şi trăirea ei afectivă, este şi o oglindă a personalităţii

noastre şi deci influenţează comunicarea. Gândirea creatoare are loc optim într-o încăpere

cu mult roşu, iar cea de reflectare a ideilor într-o cameră cu mult verde. Culorile strălucitoare

sunt alese de oamenii de acţiune comunicativi, extrovertiţi, iar cele pale de timizi, introvertiţi.

Semnificaţia culorilor poate fi diferită în diverse culturi. De exemplu, roşu este

asociat în China bucuriei şi festivităţii, în Japonia luptei şi mâniei; în cultura indienilor

americani semnifică masculinitate; în Europa dragoste, iar în SUA comunism.

În ţările cu populaţie africană, negru sugerează binele, iar albul răul. Pentru

europeni, negru este culoarea tristeţii, în timp ce aceste stări sunt exprimate la japonezi şi

chinezi prin alb.

Verdele semnifică la europeni invidie, la asiatici bucurie, iar în anumite ţări

speranţă în timp ce galbenul comunică la europeni laşitate, gelozie, la americani este

culoarea intelectualităţii, iar la asiatici semnifică puritate.

Culoarea afectează comunicarea sub următorul aspect: culorile calde stimulează

comunicarea, în timp ce culorile reci inhibă comunicarea; monotonia, precum şi

varietatea excesivă de culoare, inhibă şi îi distrag pe comunicatori.

65

VI. 4. Limbajul timpului

Modul în care putem comunica prin limbajul timpului este corelat cu: precizia

timpului, lipsa timpului sau timpul ca simbol.

În ceea ce priveşte precizia timpului trebuie menţionat faptul că timpul este

considerat ca ceva preţios şi personal şi, în general, atunci când cineva îşi permite să ni-l

structureze, acesta comunică diferenţa de statut. A veni mai târziu sau ceva mai devreme

la o întâlnire de afaceri sau a fi punctual sau nu la o şedinţă are anumite semnificaţii:

comunică atitudinea faţă de interlocutor sau faţă de activitatea respectivă, percepţia

statutului şi a puterii, respectul şi importanţa acordată.

Întârzierea poate irita şi insulta. Cu cât oamenii sunt făcuţi să aştepte mai mult, cu

atât ei se simt mai umiliţi, se simt desconsideraţi şi inferiori ca statut social. Astfel,

limbajul timpului se poate folosi, în mod voit sau nu, pentru a manipula, supune

şi controla sau pentru a comunica respect şi interes.

Cu privire la lipsa timpului se impune ideea că timpul este perceput ca pe o

resursă personală limitată şi, de aceea, modul în care fiecare alegem să îl folosim comunică

atitudinea noastră faţă de cel care solicită o parte din această resursă. Dacă nu acordăm timp

pentru o anumită comunicare se va percepe ca neacordare de importanţă. Studiile sociologice

au arătat că, în general, relaţia de comunicare pozitivă se dezvoltă proporţional cu

frecvenţa interacţiunii (deci timp petrecut împreună).

Timpul ca simbol reprezintă un aspect care ţine de o anumită obişnuinţă, precum

este ritmul (de exemplu: mâncăm de trei ori pe zi şi la anumite ore). Similar,

anotimpurile impun anumite activităţi şi un anume fel de viaţă clar situate în timp.

Sărbătorile şi ritualurile, de asemenea, sunt marcate de timp, fapt „exploatat” de unele

fiinţe umane. De pildă, oamenii de afaceri ştiu că în preajma sărbătorilor de iarnă se

cumpără mai mult şi se lucrează mai puţin.

66

VII. Şcoala de la Frankfurt

Ceea ce numim astăzi Şcoala de la Frankfurt, cuprindea iniţial grupul de

cercetători reuniţi, începând cu anul 1932, la Institutul de cercetări sociale de pe lângă

Universitatea din Frankfurt am Main, sub conducerea lui Max Horkheimer. În activitatea

institutului predominau (până la preluarea conducerii de M. Horkheimer) cercetări de

economie şi istorie socialã a capitalismului. O dată cu preluarea conducerii de M.

Horkheimer, activitatea Institutului a fost reorientată spre cercetări de filosofie socială.

Astfel, Pollock se ocupa de probleme de economie politică, Th. Adorno - de estetică, H.

Marcuse – de filosofia socialã, F. Benjamin - de sociologia literaturii, E. Fromm -de

67

psihologie

Toate aceste cercetări au generat în condiţii istorice, bine definite, o teorie socialã

care a servit (în unele din variantele sale) drept paravan ideologic mişcãrilor politice

cunoscute sub denumirea de Noua Stângă.

Noua Stângã se reclamã de la socialismul utopic francez, însuşindu-şi teza lui

Fourier: “nimic nu poate justifica o civilizaţie, nici chiar reuşitele sale «culturale», dacã

ea este întemeiatã pe foamete şi opresiune, dacã bogăţia unora nu este posibilã decât prin

nefericirea celorlalţi”50.

În cadrul cercetărilor de filosofie socială a fost lansată o cercetare a problematicii

situaţiei individului, cadrul problematizărilor centrându-se în jurul doctrinei clasice a

liberalismului, teoriei kantiană a persoanei autonome, condiţionării istorice a existenţei

individului aşa cum apare aceasta în opera hegeliană şi a rolului hotărâtor al factorilor

materiali în existenţa oamenilor, rol demonstrat în teoria marxistă.

VII. 1. Teoria critică a societăţii

Teoria critică a societăţii reprezintă una dintre concepţiile fundamentale

dezvoltate în cadrul Şcolii de la Frankfurt. Dintre cele mai importante idei vehiculate în

cadrul acestei teorii reţinem:

a) postulează necoincidenţa perpetuă dintre concept şi realitate;

b) cunoaşterea reală a societăţii capitaliste şi lupta pentru o societate mai bună nu pot fi

realizate decât cu mijloacele materialismului;

c) evoluţia social-istorică a dezvăluit relativitatea şi importanta social-politică a

nevoilor şi disponibilităţilor naturale ale oamenilor

50 Palmier, J.M., Herbert Marcuse et la Nouvelle Gauche, Edition Pierre Belfond, Paris, 1973, p. 384.

68

De asemenea, se consideră că este legitim şi necesar ca în cunoaşterea societăţii să

fie investigată dialectica nevoilor şi disponibilităţilor factorilor social-istorici, un rol

esenţial în cunoaşterea societăţii atribuindu-se psihologiei, ca determinare a nevoilor şi

disponibilităţilor umane şi a atitudinilor corespunzătoare.

Fundamentale pentru istorie sunt însă noţiunile economiei, nu ale psihologiei

(aceasta din urmă fiind considerată doar o disciplină complementară); drept urmare se

pune accent pe o psihologie diferenţiată a grupurilor care să studieze funcţia individului

în procesul de producţie, destinul individului într-o familie de un anumit fel şi acţiunea

forţelor sociale de formare a spaţiului social.

d) cunoaşterea societăţii capitaliste nu poate urma itinerariul stabilit în ştiinţele naturii

(descrierea fenomenelor şi formarea de concepte pe baza raporturilor de asemănare);

e) o dată cu eroziunea societăţii capitaliste liberale are loc o cunoaştere radical critică la

adresa acesteia, fără a o lega pe aceasta de acţiunea istorică a unei clase sociale sau a unui

partid politic;

f) funcţia esenţială a cunoaşterii este critică (şi este întruchipată de filosofie), iar în

măsura în care, în istoria ei, ştiinţa a intrat în conflict cu realitatea social-istorică dată,

aceasta s-a datorat înscrierii în coordonate filosofice;

g) ţine să delimiteze teoria critică a societăţii, considerând că este nevoie de descrierea

realităţilor social-istorice şi detectarea tendinţelor evolutive imanente, cunoaşterea

nefiind legată numai de condiţii psihologice, morale, ci şi de condiţii sociale. Drept

urmare, cunoaşterea societăţii presupune o cercetare interdisciplinară (solicitând

cercetători din diverse domenii: filosofie, sociologie, economie, istorie, psihologie, pentru

rezolvarea de probleme).

Teoria critică a societăţii a fost elaborată de Horkheimer în studiul Teoria

tradiţională şi teoria critică, publicat în revista institutului în 1937. În acelaşi număr al

revistei, H. Marcuse publica studiul Filosofia şi teoria critică, pentru a explica specificul

teoriei critice a societăţii, considerând că obiectivul final al teoriei critice este o societate

în care nevoile indivizilor să fie centrul organizării sociale. Baza teoriei critice a societăţii

o reprezintă “societatea raţională”, care presupune subordonarea economiei la nevoile

indivizilor

Teoria critică este solidară unui “materialism practic”, înţeles ca atitudine, care

69

sesizează determinările obiective (raporturile cu natura şi raporturile sociale) şi

posibilităţile a căror realizare este împiedicată în starea dată a acestor raporturi cu natura

şi pentru care trebuie luptat.

Existã două elemente care leagã materialismul de adevărata teorie a societăţii:

grija pentru fericirea oamenilor şi convingerea că această fericire nu poate fi atinsă decât

printr-o modificare a condiţiilor materiale de existenţă. Adevăratul loc în care se decide

soarta libertăţii şi fericirii oamenilor reprezentându-l raporturile sociale.

VII. 2. Teoria societăţii concepută în intenţie practică

J. Habermas este alăturat de către comentatorii scrierilor sale grupului Şcolii de la

Frankfurt; el vine spre aceastã şcoală de pe alte poziţii teoretice (filosofie, drept,

psihologie, istorie, literaturã universală).

J. Habermas elaborează şi promovează “teoria societăţii în intenţie practică” (în

introducerea lucrãrii Teorie şi praxis, intitulatã Unele dificultăţi ce apar la încercarea de

a mijloci teoria şi praxisul, în care:

- indică condiţiile în care o conştiinţă de sine a istoriei speciei este obiectiv posibilă;

- numeşte adresanţii care pot, cu ajutorul teoriei, să se edifice asupra rolului lor

emancipativ potenţial în procesul istoric;

- oferă o reflecţie asupra contextului de apariţie şi asupra anticipării contextului de

aplicare.

Începutul investigării îl constituie “aspectul empiric” al relaţiei dintre teorie şi

praxis, cercetarea materializându-se într-un şir de studii consacrate problemei evoluţiei

sferei publice în capitalismul modern. Se pleacă de la premisa că interacţiunile moral-

practice, în mediul cărora oamenii trăiesc şi acţionează, au un rol decisiv pentru destinul

lor; ele nu sunt primordiale pentru existenţa umană, dar constituie mediul principal al

împlinirii acesteia. De asemenea, sunt abordate situaţii sociale date ca situaţii de

„coerciţie” din perspectiva posibilei lor depăşiri.

VII. 3. Problema formării voinţei politice, a deciziilor relevante pentru mersul istoriei

70

Primele scrieri ale lui J. Habermas culminează cu circumscrierea unui fenomen pe

care Şcoala de la Frankfurt, în faza ei târzie, l-a numit “societatea administrată”.

J. Habermas va aborda “societatea administrată” din punctul de vedere al

modificării suferite de viaţa politică, de la forma discuţiei publice a problemelor de

interes general la forma rezervării elitare a deciziilor şi a dispunerii de persoane.

“Societatea administrată” aduce cu sine o nouă formă de înstrăinare: tratarea persoanelor

ca obiecte de manipulat (specifică capitalismului târziu). Pentru abordarea şi depăşirea

acestei înstrăinări este nevoie de articularea şi promovarea de strategii teoretice.

VII. 4. Teoria acţiunii la J. Habermas

Teoria acţiunii este fundată pe conceptul de praxis. Conceptului de praxis îi

corespund două tipuri de acţiuni: o acţiune instrumentală, care este echivalentul muncii şi

o acţiune comunicativă, echivalent al interacţiunii.

Delimitarea acestor două tipuri de acţiuni este operată din punctul de vedere al

unei teorii a societăţii orientată spre critica socială, ea vizând şi distincţia dintre dispoziţia

asupra proceselor naturale, care rezolvă „probleme tehnice” şi dispoziţia asupra

proceselor sociale, care rezolvă „probleme practice”, ce nu se reduc la „probleme

tehnice”.

În ceea ce priveşte problemele tehnice, acestea se pun în privinţa organizării

raţionale, în raport cu un scop, a mijloacelor şi, respectiv, în privinţa alegerii raţionale

între mijloace alternative pentru scopuri date (valori si maxime).

Problemele practice se pun în privinţa admiterii sau respingerii normelor, mai ales

a celor de acţiune, ale căror pretenţii de validitate putem să le susţinem sau să le

contestăm cu temeiuri.

VII. 5. Pragmatica universală

J. Habermas considera că reproducerea socio-umană în condiţiile creşterii

complexităţii sistemelor sociale poate fi luată sub control prin intermediul comunicării.

Acest lucru presupune luarea sub control a sensului, adică asigurarea cadrului unei

71

comunicări sociale lipsite de blocaje ancorate în chiar structura comunicării, ca urmare a

împărţirii şanselor sociale la exercitarea de roluri în comunicare.

Comunicarea verbală, expresia limbii, are în societate rolul unui “transformator”,

mijlocind toate procesele vieţii sociale şi reorganizând comportamentul individual sub

imperativul vieţii sociale. Datorită rolului structurant pe care îl are limba, se impune

cercetarea acesteia din punctul de vedere al constituirii ei ca mediu al vieţii sociale.

Urmărind să stabilească diferenţa specifică a limbii în raport cu alte medii

(munca) şi să identifice conexiunile limbii cu celelalte medii (munca şi reflexivitatea), J.

Habermas a elaborat o teorie generalã a comunicării, care viza o abordare a comunicării,

dar şi o abordare a structurii funcţiilor şi rolurilor sociale.

Teoria comunicării a lui J. Habermas include nu numai componente tehnice şi

psihologice ale comunicării, ci şi componente sociale şi instituţionale. Acesta consideră

că în comunicare se pun nu doar probleme tehnice, ţinând de transmiterea rapidă şi

nedeformată a informaţiei, ci şi probleme social-umane (precum, recunoaşterea reciprocă

a vorbitorilor sau recunoaşterea de către aceştia a normei interacţiunii lor).

Cercetarea limbii presupune trei etape:

a) etapa lingvisticii, care presupune:

-> delimitarea între limbă şi limbaje;

-> abordarea proprietăţilor formale ale limbii;

-> analiza logică şi lingvistica structurală.

b) etapa sociolingvisticii, ce presupune:

-> trecerea de la analiza formală la analiza materială a limbii;

-> un caracter descriptiv, care stabileşte corelaţii empirice de o anumită generalitate

între structura lingvistică şi structura socială.

c) pragmatica, care presupune:

-> folosirea limbii ca o activitate de un fel aparte, ca acţiune comunicativă;

-> cercetarea structurii limbii din punctul de vedere normativ, al asigurării condiţiilor

pentru atingerea scopului, anume: înţelegerea şi implicit, determinarea condiţiilor ce

trebuie satisfăcute pentru ca înţelegerea să poată fi atinsă în comunicarea socială;

-> stabilirea condiţiilor ce trebuie reunite pentru atingerea consensului.

În ceea ce priveşte înţelegerea, aceasta se extinde şi cuprinde acordul celor ce

72

comunică asupra normelor interacţiunii lor: “între membrii unei comunităţi lingvistice se

realizeazã un acord în privinţa justeţei unei exprimări relativ la un fundament recunoscut

în comun”51. Aceasta nu se reduce la o preluare exactă a conotaţiei exprimărilor, ci

presupune o identitate a semnificaţiei, bazată pe posibilitatea de critică reciprocă a

comportamentului orientat de reguli, care cere reciprocitatea comportamentului şi a

aşteptărilor de comportament.

Putem vorbi de o nouă formă a reflecţiei, reconstrucţia raţională, care duce la

identificarea condiţiilor posibilităţii limbii, cogniţiei şi acţiunii, asumate tacit cu orice act

de vorbire, de cunoaştere şi acţiune şi care are natura unui sistem de reguli anonim şi

forma unor “cunoştinţe intuitive”.

Cadrul în care pot fi explicate proprietăţile sintactice şi semantice ale limbii

devine pragmatica universală; aceasta studiază “condiţiile posibilităţii înţelegerii în

limbă în general” şi oferă baza pentru explicarea comunicărilor sistematic distorsionate şi

a proceselor de socializare deviante. Pragmatica universală abordează comunicarea din

punctul de vedere al condiţiilor interactive ce trebuie să fie întrunite pentru a atinge

scopul comunicării: înţelegerea

VII. 5. 1. Discursul -formă a comunicării

Teoria comunicării trebuie înţeleasă ca teorie a înţelegerii prin intermediul unor

acte de vorbire care ridică mereu patru pretenţii de validitate: o pretenţie cognitivă, una

lingvistică, o pretenţie ce se referă la autoprezentarea vorbitorului şi o pretenţie care se

referă la norma interacţiunii vorbitorului cu ascultătorul.

În comunicarea socială intervin nu numai acte de vorbire, ci şi exprimări

extraverbale, acţiuni propriu-zise şi gesticulaţia. Exprimările extraverbale sunt, în cazul

omului, totdeauna subîntinse ce exprimări verbale: “În contextele interacţiunii aceste trei

clase de exprimări verbale şi extraverbale sunt totdeauna legate. În interacţiunile mute

51 Habermas, Jürgen, Was heisst Universalpragmatik? în Sprachpragmatik und Philosophie, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1975, p. 177.

73

(acţiuni şi gesturi), exprimările lingvistice sunt cel puţin implicate”52. Pe treptele mai

evoluate ale comunicării, exprimările verbale se despart de cele extraverbale,

emancipându-se complet de acţiuni şi gesturi

Solubilitatea celor patru pretenţii de validitate are o importanţã decisivă în teoria

comunicării la J. Habermas. În funcţie de această solubilitate, teoreticianul distinge între

două forme ale comunicării: acţiunea comunicativă (interacţiunea) şi discursul.

Prin discurs nu se schimbă informaţii, ci căutam să restabilim un acord care a fost

problematizat şi care a existat în acţiunea comunicativă.

În ceea ce priveşte interacţiunea dintre vorbitor şi ascultător, aceasta presupune un

consens, a cărui deranjare naşte întrebări, sub forma:

-> lămuririlor (cum înţelegi aceasta?, cum trebuie să înţeleg aceasta ?);

- > susţinerilor şi explicaţiilor (se comportă astfel?, de ce se comportă astfel?);

-> justificărilor (de ce ai făcut aceasta?, de ce nu te-ai comportat altfel?).

La asemenea întrebări se răspunde în discursuri, întemeierea discursivă transformând :

- lămuririle în interpretări;

- susţinerile în judecăţi;

- explicaţiile în explicaţii teoretice;

- justificările în justificări teoretice.

Discursul se deosebeşte de acţiunea comunicativă prin conţinut şi prin status;

discursul presupune despărţirea problemelor validităţii de cele ale genezei şi formulează

rezerve cu privire la existenta obiectelor acţiunii comunicative (lucruri şi evenimente,

persoane şi exprimări).

52 Habermas, Jürgen, Preliminarii la o teorie a competenţei comunicative, în Cunoaştere şi comunicare,

Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 200.

74

VIII. Comunicarea – proces de influenţare socială

Orice act de comunicare implică anumite grade de influenţare, comunicarea fiind

chiar cea care înnoieşte radical formele dominării sociale. Modurile de exercitare a

dominaţiei sociale prin comunicare se dezvoltă la iniţiativa diverselor instituţii sociale şi

este un catalizator al schimbării sociale, neimplicând doar acceptarea pasivă a anumitor

opinii sau aderarea la anumite modele de comportament.

Caracteristicile comunicării în câmpul social sunt:

• asimetria, rezultat al importanţei crescânde a dispozitivelor comunicaţionale

folosite astăzi de cea mai mare parte a instituţiilor sociale care îi pun pe subiecţii -

cetăţeni în situaţie de „interacţiune parţială”;

75

• diversificarea modalităţilor de exercitare (discurs argumentativ, discurs

persuasiv, interactiv);

• fărâmiţarea în spaţii care se juxtapun sau chiar se suprapun (comunicarea

politică se suprapune uneori cu cea publică, comunicarea publicitară de asemenea);

• o participare diferită în funcţie de clasă şi grup social (acces la media în

funcţie de modalităţile de exercitare a controlului social);

• tendinţa spre o anumită întrepătrundere cu viaţa profesională precum şi

cu spaţiul privat; în acest sens, dispozitivele comunicaţionale vor ajuta la

compatibilizarea mişcării de individualizare a practicilor sociale cu participarea la

spaţiul public).

În ceea ce priveşte conceptul de influenţă, acesta poate însemna fie a-l

determina pe altul să ţi se conformeze, fie, pur şi simplu, o mare similitudine de gândire

şi comportament între transmiţător şi receptor. Influenţa, chiar şi în forma extremă a

persuasiunii, nu poate fi eficientă decât dacă este acceptată de receptor.

Cea mai bună caracterizare a influenţei ca un concept distinct faţă de cel de putere

a fost făcută de T. Parsons. Acesta consideră influenţa un „mecanism generalizat prin

intermediul căruia sunt determinate atitudinile şi opiniile”53, în special în cadrul unui

proces de interacţiune socială intenţionată. Mai mult, influenţa este un mijloc

simbolic de persuasiune.

T. Parsons sugerează că un actor social poate încerca să obţină conformarea

altuia fie influenţându-i intenţiile, fie manipulând în beneficiul său situaţia în care

acesta se află. Astfel, comunicarea poate fi folosită pozitiv, în cadrul argumentaţiei

raţionale, şi negativ, activând anumite obligaţii ale celui supus procesului de influenţare.

Abilitatea de a-l influenţa pe celălalt depinde de două componente: anumite

proprietăţi ale agentului, pe care autorii le numesc resurse de putere şi anumite nevoi

sau valori ale persoanei influenţate, numite baze motivaţionale ale puterii54.

VIII. 1. Definirea spaţiului public

53 Apud. McQuail, Denis, op. cit., p. 149.54 Ibidem.

76

Definirea spaţiului public este legată de concepţia lui Jürgen Habermas. Noţiunea

de spaţiu public constituie elementul conceptual de bază al analizei pe care J. Habermas

o realizează asupra relaţiei dintre comunicarea de masă şi democraţie. Această analiză

integrează următoarele concepte: opinia publică, mass-media şi actorii politici. După J.

Habermas55 spaţiul public s-a constituit ca loc de mediere între societatea civilă şi stat, loc

în care se formează şi se exprimă opinia publică.

Prin spaţiu public el înţelege acea sferă în care „reuniţi ca public, cetăţenii

tratează neconstrânşi sub garanţia de a putea să se întrunească şi să se unească liberi, să-

şi exprime şi să-şi publice liber opinia lor asupra problemelor de interes general. În

cadrul acestei sfere publice se dezvoltă o conştiinţă politică, care cere puterii

reglementări legale ale funcţionării relaţiilor economice şi sociale prin elaborarea unor

legi cu valabilitate generală şi care acţionează totodată ca opinie publică, ca unică sursă

de legitimare a acestor legi”56.

Manifestare a intereselor indivizilor în spaţiul public, opinia publică va avea

o dublă funcţie: de legitimare a normelor publice, a legilor şi cea de instanţă publică

raţională de judecare şi critică a puterii.

VIII. 2. Comunicarea în spaţiul public

Din punctul de vedere al comunicării, interesant este demersul lui Paul Beaud57,

care considera faptul că autonomizarea socialului îl somează pe fiecare individ să se

considere un individ social şi să găsească în social noi norme ale apartenenţei şi ale

integrării sale. Mai mult, graţie mai ales ştiinţelor umane, spaţiul public ar intra în fosta

sferă privată, înlocuind structurile tradiţionale de socializare cu propriile instrumente de

comunicare. De aceea se impune a se avea în atenţie distincţia dintre societatea civilă şi

spaţiul public. Astfel, dacă societatea civilă este istoric anterioară naşterii spaţiului

public şi îi condiţionează cel puţin teoretic apariţia, spaţiul public traduce fenomenul

55 Habermas, Jürgen, Sfera publică şi transformarea ei structurală, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2005.56 Ibidem., p. 75.57 Apud. Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, op. cit., p. 107.

77

de politizare a celei mai mari părţi a problemelor cu care se confruntă societatea, în

sensul că democraţia face din aproape toate problemele propriul obiect de confruntare şi

negociere.

Complexitatea spaţiului public de astăzi este o invitaţie la a-i înţelege mai bine

marile articulări. Abundenţa de critici a noului spaţiu public se concentrează pe două

acuze: statul este hipertrofiat şi impregnat de o raţionalitate tehnicistă, iar mişcările

sociale care i se opun întreţin puţine legături unele cu altele. Ni se pare eronat ca, plecând

de la constatarea pregnanţei tehnicilor de comunicare şi a pătrunderii lor în toate

câmpurile sociale, să se ajungă la o asemenea concluzie, căci aceste tehnici nu ţin doar de

ordinul simbolicului şi cu atât mai puţin pot fi analizate ca „punere în practică” a unui

simplu artefact. În ciuda forţei lor, (care nu se dezvăluie ca atare, căci ele iau de obicei

aparenţa interacţiunii sau chiar a convivialităţii), dispozitivele comunicaţionale se

confruntă cu strategiile sociale şi sunt obligate să se adapteze raporturilor sociale,

participând însă în acelaşi timp la „reclădirea” lor.

VIII. 3. Influenţă şi manipulare în spaţiul public contemporan

Ideea spaţiului public reliefează accente critice şi provocări de ordin etic pe

care sistemul socio-economic şi politic actual le aruncă specialiştilor în comunicare.

Astfel, pericolul se naşte din descoperirea posibilităţii de manipulare şi de control a

câmpului social prin utilizarea potenţialului simbolic al comunicării.

Totuşi, manipularea nu este un efect automat al funcţionării sistemului de

comunicare, ci o posibilă utilizare a acestui sistem de către persoane interesate în acest

sens. Cu alte cuvinte, dacă procesul de comunicare, prin caracteristicile sale

(îndeosebi prin relaţia de influenţă şi putere ce se stabileşte între sursă şi destinatar)

face posibilă manipularea, numai intenţia celui care iniţiază procesul face ca acesta să

78

fie manipulativ. Putem distinge astfel între o „manipulare” ca efect de sistem la nivelul

destinatarului, datorată poziţiei de putere şi influenţă de care se bucură sursa şi o

„manipulare voită”, cu rea intenţie din partea sursei.

Dacă în primul caz, efectele manipulării sunt limitate de însăşi funcţionarea

normală a sistemului, în cazul celei de-a doua, singurul remediu este responsabilitatea

etică pe care ar trebui să şi-o asume emiţătorul mesajului.

Spre deosebire de influenţa de tipul convingerii raţionale, prin manipulare

nu se urmăreşte înţelegerea mai corectă şi mai profundă a situaţiei, ci inocularea unei

înţelegeri convenabile, recurgându-se atât la inducerea în eroare cu argumente

falsificate, cât şi la apelul la palierele non-raţionale. Intenţiile reale ale celui care

transmite mesajul rămân insesizabile primitorului acestuia.

Unii analişti consideră manipularea drept o metodă de substituire a violenţei

fizice printr-o violenţă simbolică (P. Bourdieu58), care contribuie la reprimarea

eficientă a unor aspiraţii care nu pot fi satisfăcute altfel la nivelul receptorului.

Teoria comunicării dezvoltată pe linia sociologiei acţionale a lui R. Boudon59

refuză însă abordarea pur mecanicistă a acestei probleme şi consideră că în locul unei

manipulări în sens unic ar trebui luate în considerare ajustările reciproce dintre emiţătorii şi

receptorii mesajului. R. Boudon consideră că receptorul are nu numai capacitatea de a

selecţiona mesajele care îi parvin, ci şi capacitata de a le interpreta şi a le judeca în funcţie

de situaţia sa personală şi socială, de credinţele, opiniile, ideile, aşteptările sale.

În situaţiile de comunicare prin influenţare (şi este cazul întregului proces de

comunicare realizat în spaţiul public) influenţa, chiar şi în forma extremă a

persuasiunii, nu poate fi eficientă decât dacă este acceptată de receptor.

Funcţionarea sistemului comunicaţional limitează efectele exercitării influenţei.

Astfel:

1) schimbarea în direcţia încurajată de sursă va fi cu atât mai mare cu cât

monopolul respectivei surse de comunicare asupra receptorului este mai complet;

2) efectele comunicării sunt mai mari atunci când mesajul este în acord cu

58 Bourdieu, Pierre, Economia bunurilor simbolice, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986.59 Coord. Boudon, Raymond, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, pp. 23 – 64.

79

opiniile şi credinţele existente, precum şi cu dispoziţia receptorului;

3) comunicarea de masă poate fi eficientă şi poate produce o schimbare de

atitudine în probleme nefamiliare, periferice, în care individul nu este angajat sau care nu

se raportează la predispoziţiile sale;

4) probabilitatea reuşitei influenţei este cu atât mai mare cu cât receptorul

acordă un prestigiu şi o credibilitate mai mare sursei mesajului.

IX. Comunicarea de masă

IX. 1. Conceptul de comunicare de masă

Nu putem defini conceptul de comunicare de masă fără să ţinem cont de faptul că

este vorba despre un ansamblu de fenomene socio-culturale strâns legate de evoluţiile în

domeniul ştiinţei şi tehnologiei, ceea ce implică unele trăsături specifice. Deşi începuturile

comunicării de masă pot fi situate în secolul al XV-lea datorită inventării tiparului, aceasta

este pregnantă în secolul al XX-lea, după prima conflagraţie mondială, o dată cu dezvoltarea

mijloacelor tehnice în domeniul audio-vizualului. Abia în aceste condiţii se poate spune că

acest tip de comunicare face posibilă transmiterea unui mesaj către un public variat şi

numeros, care îl recepţionează simultan, chiar dacă este despărţit din punct de vedere spaţio-

80

temporal de sursă. Emiţătorul, în acest caz, este un profesionist al comunicării, un

jurnalist o „persoană instituţionalizată” sau o organizaţie de comunicare, un post de

radio, un canal de televiziune, un ziar (grupuri sociale specializate - antrepenorii de presă

şi personalul lor).

De cele mai multe ori, la nivelul cunoaşterii comune, comunicarea de masă este

identificată drept mass-media. „Termenul medium (la plural media) este un cuvânt de

origine latină, transplantat într-un ansamblu anglo-saxon. El desemnează în principiu

procesele de mediere, mijloacele de comunicare şi se traduce, în general, cu expresia

comunicaţiile de masă”60.

Prin urmare, media semnifică mijloace de comunicare, iar mass-media reprezintă

mijloacele de comunicare pentru un mare public, un public de masă, inventate şi

utilizate în civilizaţiile moderne şi având drept caracteristică esenţială marea lor forţă

sau putere, vasta lor rază de acţiune. În această categorie se înscrie radiodifuziunea şi

televiziunea, cinematograful, presa, cartea, discursurile, benzile, casetele sau

videocasetele, de asemenea, afişul publicitar, şi după opinia lui Marshall McLuhan chiar

şi cuvântul, telefonul, telegraful sau scrisul.

Între noţiunile de mass-media şi comunicare de masă sau mijloace ale

comunicării de masă nu poate există o sinonimie perfectă. Confuziile care se fac în acest

sens limitează sensurile conceptelor printr-un reducţionism simplist, inadecvat. Între

comunicare de masă, înţeleasă ca mesaje şi procese de comunicare şi mijloace de

comunicare (instrumentele comunicării, mijloacele tehnice de transmitere a mesajelor)

există diferenţe vizibile, care nu pot fi ocolite sau trecute cu vederea.

Expresia mass-media nu poate şi nu trebuie să înlocuiască noţiunea de

comunicare de masă. Chiar mass-media semnifică şi are o cuprindere mai mare decât

cea de mijloace.

Noţiunea de mass înseamnă de fapt un public numeros, dar poate fi înţeleasă şi

ca o amplitudine socială a mesajului, ca o simultaneitate a receptării pe o arie

largă, ca o standardizare a consumului de produse culturale şi, în acelaşi timp ca un

nivel scăzut de receptivitate. Din această perspectivă, conceptul de comunicare de masă

60 Apud., Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, op. cit., p. 118.

81

este definit în sens unilateral, simplist, creându-se în mod artificial o despărţire între

cultura înaltă, a elitelor sociale şi cultura de masă, producţia de masă, receptarea de

masă, consumul de masă. Acesta este şi motivul care îi determină pe unii teoreticieni să

prefere noţiunile de tehnici de difuzare colectivă, canale de difuzare colectivă.

IX. 2. Mijloace de comunicare de masă

Istoria mijloacelor folosite în comunicarea de masă este destul de recentă,

deoarece are la bază descoperiri rezultate ale revoluţiei industriale, dar şi apariţia unor

organizaţii comerciale, a unor trusturi, concerne, corporaţii, interesate atât de producţia

de masă, cât şi de difuzarea de masă, aducătoare de profit.

Presa este desigur cel mai vechi mijloc de comunicare de masă. Produs al erei

industriale, ea dispune de toate posibilităţile (tehnice, economice, sociale, culturale)

pentru apariţia unor ziare de mare tiraj şi la preţuri accesibile unui public de masă.

Revoluţionarea tehnicii imprimeriei şi inventarea rotativei, de exemplu, au avut

consecinţe extrem de favorabile asupra producerii ziarului, ajungându-se ca între anii

1860-1870 în ţări ca Franţa, Anglia sau Statele Unite ale Americii să se imprime 12.000-

18.000 exemplare pe oră.

În secolul al XlX-lea presa cunoaşte atât o creştere spectaculoasă a numărului de

ziare şi a tirajului lor, cât şi o diversificare a acestora, pe categorii de interese, de vârstă,

de profesie, de apartenenţă socială şi politică, de pregătire intelectuală etc. Este unanimă

aprecierea că, vârsta de aur a marilor cotidiane este aceea a anilor 1890-1920, marcată

de apariţia unui mare număr de ziare şi în tiraje impresionante.

În secolul al XIX-lea apar şi instituţii specializate în comunicarea de masă - agenţiile

de ştiri – născându-se astfel şi publicul modern. Astfel, în 1832 Charles Auguste Havas

înfiinţează la Paris un birou de ştiri, care în 1835 va deveni agenţia de presă Havas, o agenţie

internaţională, care-şi propunea să ofere ziarelor ştiri din diverse domenii. Ulterior, în 1849,

ia naştere la Belin, agenţia Wolf iar în 1851 este creată agenţia engleză Reuter. În 1848 se

constituie prima agenţie de presă americană - Associated Press.

Secolul al XX-lea a adus o extraordinară îmbogăţire şi diversificare a presei, atât în

ceea ce priveşte tehnica de imprimare, cât şi în ceea ce priveşte calitatea ziarelor,

82

comercializarea şi difuzarea lor. Caracteristic pentru această etapă este că presa

cunoaşte în paralel un proces de diversificare şi unul de specializare. Se poate constata,

astfel, existenţa unei prese politice, care exprimă opiniile unor grupuri sociale sau

politice; a unei prese a elitelor intelectuale, la care nu au acces decât cititorii avizaţi, ai

unor grupuri restrânse; a unei prese specializate (cu caracter sportiv, economic, juridic

etc); a unei prese literar-artistice; a unei prese pentru femei, pentru copii şi adolescenţi,

de popularizare ştiinţifică, a presei centrale, dar şi locale; a presei de scandal etc.

O etapă deosebit de importantă în dezvoltarea comunicaţiilor moderne, ca

instrument al comunicării de masă, a fost determinată de tehnologia din domeniul

electricităţii şi electronicii. Este perioada care marchează apariţia telegrafului, a

telefonului, fonografului, radioului, cinematografului, televiziunii.

Privind evoluţia mass-media din perspectivă istorică, Alvin Toffler distinge

trei moduri diferite de comunicare, în termenii săi, trei valuri.

În Primul val, caracteristic societăţilor agrare, după opinia sa, „majoritatea

comunicaţiilor circulau din gură în gură şi faţă-n faţă, în cadrul unor grupuri foarte mici.

Într-o lume fără ziare, radiou sau televiziune, singura cale ca un mesaj să atingă o

audienţă de masă era aceea de a aduna mulţimea. Mulţimea a fost, de fapt, primul mass-

medium”61.

Sistemul de comunicare specific celui de Al doilea val avea la bază producţia de

masă din fabrică şi presupunea apariţia mai multor comunicaţii la distanţă, ceea ce a

dus la naşterea oficiului poştal, a telegrafului şi a telefonului. Noile fabrici aveau nevoie

de o forţă de muncă omogenă conducând la inventarea mass-media pe bază tehnologică,

„ziarele, revistele, filmele, radioul şi televiziunea, fiecare capabile să transmită acelaşi

mesaj simultan spre milioane de receptori, au devenit principalele instrumente de

masificare în societăţile industriale”62 afirmă Alvin Toffler.

Spre deosebire de sistemele anterioare, sistemul din Al Treilea Val, „îşi

specializează produsele imagistice şi trimite imagini, idei şi simboluri diferite unor

segmente de populaţie, pieţe, categorii de vârstă şi profesiuni, grupări etnice sau ca stil de

viaţă, ochite cu grijă”63.

61 Tofler, Alvin, Powershift - Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1995, pp. 349 – 350.62 Toffler, Alvin, op. cit., p. 350.63 Ibidem.

83

Această diversitate a mesajelor şi mediilor de transmisie este explicată prin

caracterul tot mai eterogen al forţei de muncă. Aceasta este şi cauza pentru care Alvin

Tofler crede că „de-masificarea” a devenit o trăsătură cheie a noului sistem de informare.

În ultimele decenii ale acestui secol o nouă descoperire se impune în

comunicarea de masă: calculatorul. El este instrumentul care permite ca informaţiile să

poată fi păstrate şi prelucrate în diverse moduri cu o maximă rapiditate. Prin

capacitatea sa extraordinară de a memora cantităţi imense de date se modifică profund

modalitatea de comunicare, calculatorul ocupând un rol fundamental în evoluţia societăţii,

în general, a presei, în special. În lumea presei calculatorul devine nu numai o importantă

bancă de date, ci şi o modalitate modernă de editare, prin prelucrarea ştirilor, punerea lor

în pagină, titrarea lor, realizarea propriu-zisă a ziarelor şi revistelor. Uriaşul potenţial de

comunicare al calculatorului rezultă din introducerea tehnologiei informatice care, în

esenţa ei, este profund comunicaţională.

Procesul de informatizare determină transformări substanţiale în sfera comunicării.

Se modifică mediul de comunicare, care devine unul specializat, destinat doar

cunoscătorilor, fapt care provoacă anumite inegalităţi în procesul comunicării. Totodată,

se impune tendinţa de mondializare a contextului comunicării, ceea ce înseamnă

integrarea comunicării într-o industrie a comunicării, care conduce la asigurarea

accesibilităţii ei.

IX. 2. 1. Comunicarea prin Internet

Internetul a revoluţionat lumea computerelor şi comunicaţiilor. Invenţii ca

telefonul, radioul, computerul au format solida fundaţie pe care stă Internetul, acesta

fiind cel mai folosit multimedia la ora actuală. Internetul este un mecanism de difuzare

a informaţiei şi un mediu de colaborare şi interactivitate între indivizi şi calculatoare

fără limite de ordin geografic.

Prima idee despre o reţea globală de acest tip a fost concepută în 1962 de către

J.C.R. Licklider, care a avansat conceptul de „galactic Network". Ideea a părut destul de

interesantă, iar în 1966 era prezentată în cadrul unei conferinţe ARPANET (Advanced

Research Projects Agency). La sfârşitul anului 1969 proiectul era pus pe picioare de

84

către Departamentul de Apărare al SUA, pentru a asigura transferul informaţiilor în cazul

unui război ce ar fi făcut ca folosirea celorlalte linii de comunicare să fie imposibilă sau

periculoasă. Pornită acum 30 de ani ca unealtă servind unui scop militar, Internetul a

ajuns să domine lumea comunicării. Reţeaua a fost prezentată public la Conferinţa

Internaţională de Computere şi Comunicaţii în 1972. Cercetători din diferite state ale

lumii au avut posibilitatea de a vedea şi de a învăţa despre „reţea”.

În anul 1986, Fundaţia de Ştiinţe Naţionale începe dezvoltarea NSFNET

(National Science Foundation), care acum reprezintă coloana vertebrală pentru Internet în

Statele Unite; acest mijloc de comunicare dezvoltându-se foarte repede, aşa cum nici

unul dintre mijloacele de comunicare nu s-a dezvoltat vreodată.

Internetul este o gazdă primitoare: există site-uri ce protestează faţă de politicile

considerate nedrepte, sau site-uri create de unii pentru a-şi reprezenta naţiunea. Internetul

a evoluat enorm, modul în care comunităţile se manifestă prin intermediul acestuia

variind de la comic la dramatic. Astfel, Internetul poate fi deopotrivă un imens

Disneyland, o tribună politică, sau chiar biserică. Legătura dintre societatea actuală şi

Internet este foarte strânsă, mărturie stând miliardele de dolari ce „navighează” de la

magazinle on-line către producători şi ritmul ameţitor cu care reţeaua se extinde.

Proclamând instalarea unei noi ere în istoria Internetului, începând cu anul 2000,

Bill Gates a declarat: „Paginile web se vor transforma radical, în anul ce vine, din simple

furnizoare de informaţii în centre de servicii interactive, care vor permite utilizatorilor

acces rapid la datele, bunurile şi serviciile pe care le doresc. Ne aflăm în faţa unei

explozii de tehnologii noi, instrumente şi reţele noi care vor transforma în întregime

know-how-ul informaţional actual. Internetul devine o platformă puternică prin

intermediul căreia companiile vor oferi o gamă infinită de servicii, o platformă

accesibilă atât prin reţele de transmisie prin cablu, cât şi prin reţele de comunicaţii

mobile”64. În ceea ce priveşte tânăra generaţie de utilizatori, Bill Gates afirma:

„copii care se nasc în era Intemetului - aşa numita Generaţie I - vor trebui să facă faţă

provocărilor şi oportunităţilor generate de acest impact tehnologic de o nemaiîntâlnită

amploare”65.

64 Apud., Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, op. cit., p. 126.65 Ibidem.

85

Maria Cornelia Bârliba vede în computer un erou mitic al epocii contemporane

şi caută răspunsuri privind evoluţia relaţiei om-calculator în perspectiva viitorului:

„Vom putea gândi calculatorul ca având dreptul să ocupe un anume loc într-un “tablou

al elementelor” existenţei? Va apărea în perspectivă un nou Mendeleev, care să

descopere acest loc destinat calculatorului şi generaţiilor sale? Vom învăţa o nouă

istorie, o istorie comună, a umanului care se dezvoltă paralel sau concordant cu

generaţiile electronice? (…) Va fi computerul eroul comunicării? Fără genealogie

olimpiană, posedând “magii” contemporane şi viitoare, acesta va modifica destinul

oamenilor, va participa la apariţia unei noi meniri a omului în Univers?66” se întreabă

autoarea. Şi tot ea formulează un răspuns fără echivoc: „Computerul va universaliza

nevoia de dialog a fiinţei umane într-o formă contemporană, dar, mai ales, în forme ale

viitorului comunicaţional. La fel ca Dialogurile platoniciene, poate nu va formula

concluzii şi va păstra cu grijă frumuseţea şi bogăţia limbii naturale, aşa cum opera

filosofului antic devenea idealul limbii clasice greceşti. Tehnologia informaţională va

da fiinţă unei noi realităţi, existenţa artificială. Prin codurile şi limbajele sale, ea va

aspira nu numai la siguranţa şi destinderea sensurilor univoce, ci şi la participarea la

procesul mai larg al democratizării vieţii sociale”67.

IX. 3. Industrializarea comunicării sociale

Apariţia şi funcţionarea tiparului a permis multiplicarea bunurilor culturale şi,

prin aceasta, difuzarea lor pe arii geografice din ce în ce mai largi şi în medii sociale din

ce în ce mai diverse. Astfel, relaţii de comunicare ce ar fi trebuit, anterior acestei

epocale invenţii, să reunească grupuri restrânse de persoane, au pus în legătură

nenumărate alte persoane. Aceşti indivizi sunt străini de autorul comunicării, nu au o

legătură directă cu el şi beneficiază de un duplicat al mesajului iniţial.

Din dorinţa de a asigura o arie de cuprindere cât mai mare a mesajelor, dar şi de

a amplifica durata acestora, oamenii au inventat noi şi noi mijloace tehnice. Direcţiile

de căutare s-au orientat spre soluţii capabile să asigure capacitate mare de înglobare şi

66 Bârliba, Maria Cornelia, Paradigmele comunicării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 204, 205.67 Bârliba, Maria Cornelia, op. cit., p. 206.

86

rezistenţă sporită suportului pe care erau fixate mesajele şi să multiplice aceste

suporturi, în vederea atingerii unei audienţe cât mai mari, ori să mărească viteza cu

care aceste mesaje erau fixate pe suport şi ajungeau la destinatari.

În ultimele două secole ale acestui mileniu, dar îndeosebi în secolul al XX-lea,

explozia tehnologică a oferit o considerabilă diversitate de soluţii, fiecare dintre ele fiind

menită să răspundă unei nevoi sau unui vis de comunicare. Cărţile tipărite în tiraje de

masă, suporţii magnetici de stocare şi transmitere a informaţiei au amplificat la cote,

cândva greu de imaginat, posibilităţile de înmagazinare şi păstrare a datelor şi

informaţiilor; ziarele şi revistele, discurile (clasice sau de ultimă generaţie), înregistrările

magnetice, precum şi filmele, au mărit volumul audienţei la nivelul milioanelor de

oameni. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, telegraful, radioul, televiziunea şi satelitul au

permis transmiterea din ce în ce mai rapidă a mesajelor, ajungându-se ca diferenţa dintre

momentul transmiterii şi cel al receptării să fie zero.

În toate aceste situaţii, între entităţile de bază ale comunicării, emiţătorul şi

receptorul, se interpune un întreg angrenaj tehnologic repartizat în mai multe tipuri de

instituţii şi controlate de un număr mare de specialişti, cu competenţe dintre cele mai

diverse. Acest sistem care multiplică suporturile (în diferitele lor concretizări) pe care

este transmis mesajul, care distribuie la un număr din ce în ce mai mare de beneficiari,

simultan, acelaşi mesaj, conduce la realitatea conform căreia emiţătorul nu se mai

adresează unei singure persoane sau unui grup restrâns de indivizi, ci unei mulţimi

enorme de receptori. În concluzie, prin şi datorită acestui angrenaj tehnologic şi

instituţional, comunicarea mediată a devenit o comunicare de masă.

Din această perspectivă, comunicarea mediată cuprinde în sfera ei două tipuri de

relaţii: comunicarea mediată tehnologic, dar în grup restrâns şi comunicarea de

masă. În prima categorie, denumită de J.R. Dominick, comunicare asistată de aparate68

pot fi enumerate discuţiile prin telefon, „dialogurile” realizate prin e-mail, discursurile

publice amplificate prin instalaţii de sonorizare, concertele şi spectacolele etc. În cea de-a

doua grupă sunt cuprinse toate situaţiile în care între emiţător şi receptor se interpun

utilaje complexe şi, mai ales, instituţii sofisticate; acum receptorii reprezintă o masă

enormă de oameni, un ansamblu de colectivităţi formate din indivizi care nu se cunosc

68 Dominick, J.R., Dynamics of Mass Comunication, Addison Westley, London, 1983.

87

între ei, nu se află în relaţii de proximitate şi sunt foarte diferiţi în ceea ce priveşte

poziţia socială, sexul, vârsta, religia, mentalităţile etc.

Datorită tehnologiilor, prin comunicarea de masă se generalizează dimensiunea

democratică a informaţiei; toţi cei care doresc pot avea acces la mesaje fără bariere de

natură politică, socială sau religioasă. Acest acces nu este însă total „liber"; el

presupune un „sacrificiu", deoarece accederea la conţinutul mesajului are un cost

oarecare.

Istoria comunicării de masă este, din acest punct de vedere, o istorie a scăderii

costurilor: de la primele cărţi produse cu tiparul lui Gutenberg, până la cărţile şi ziarele

de astăzi, de la pionieratul în radiodifuziune şi televiziune, până la performanţele actuale

în materie, costurile presupuse de accesul la informaţii au înregistrat o permanentă

scădere. Este evident că acest lucru s-a produs nu în valoare absolută, ci în valoare

relativă, deoarece sporirea continuă a numărului de beneficiari a permis, constant,

reducerea preţurilor. Cu alte cuvinte, cu cât un produs din sfera comunicării de masă

este cunoscut de un public mai numeros, cu atât preţul accesului la produsul respectiv

este mai mic. Rezultatul unui asemenea fenomen reprezintă industrializarea producţiei

de mesaje.

Industrializarea producţiei de mesaje presupune standardizarea şi tipizarea,

producerea după principiul lucrului la banda rulantă, evitarea „unicităţii” (atât de

importantă în artă) şi aplicarea legilor economiei de piaţă în definirea valorii (producţia

este dictată de consum şi nu de criterii de judecată de ordin estetic, filosofic, moral

etc.). Acestea au condus în cele din urmă la eficientizarea creaţiei în comunicarea de

masă şi, implicit, la lărgirea fără precedent a formelor şi posibilităţilor de acces la

informaţii şi divertisment.

IX. 4. Rolul şi funcţiile mass-media în societate

Conform concepţiei lui Fr. Balle69, există trei mari tipuri de media:

69 coord. Balle, Francis, Dicţionar de media, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, pp. 200 – 201.

88

1) Media autonome, în care suportul de transmitere poartă în el mesajul, fără

să implice instalaţii tehnice de decodare (cărţi, ziare, afişe) sau poate implica un

decodor (radioul, televizorul, caseta);

2) Media de difuzare, în care suportul are doar funcţia de a transmite

mesajele: releele, cablul, satelitul;

3) Media de comunicare, acestea permit instaurarea dialogului la distanţă între

indivizi sau între grupuri.

Pornind de la observarea efectelor pe care mass-media le produc asupra vieţii

sociale, dar şi a influenţelor pe care indivizii şi grupurile sociale le exercită asupra

presei, specialişti din diverse domenii au încercat să vadă ce loc ocupă mass-media în

viaţa socială, ce legături se ţes între ea şi diferite instituţii, care este valoarea acestor

interacţiuni şi ce putere are presa în procesele de transformare a structurilor economice,

sociale, politice ori culturale. În acest context se poate observa că relaţia dintre mass-media

şi societate se poate pune în termeni de consecinţe globale (funcţiile presei), de ansamblu

de influenţe (efectele presei) sau de misiuni atribuite acestor sisteme (rolurile presei). În

limbajul uzual şi chiar în unele lucrări de specialitate, termenul de funcţie cumulează

frecvent cele trei variante enumerate anterior.

Mass-media sunt active în diverse sectoare ale vieţii sociale şi pot îndeplini, într-

un domeniu sau altul, mai multe sau doar una din funcţiile specifice: funcţia informativă,

funcţia interpretativă, funcţia expresivă, funcţia critică, funcţia instructiv-

culturalizatoare, funcţia de liant social, funcţia de divertisment, funcţia emotivă, funcţia

conativă sau persuasivă, funcţia poetică, funcţia referenţială, funcţia metalingvistică,

funcţia fatică.

Funcţia informativă priveşte alimentarea publicului cu ştiri sau informaţii

despre evenimentele sociale, afacerile publice şi viaţa politică. Funcţia interpretativă se

referă la interpretările şi judecăţile de valoare la care sunt supuse evenimentele sau

faptele cotidiene în difuzarea lor de către mass-media. Realizarea funcţiei expresive

depinde de măsura în care diversele curente de opinie îşi găsesc expresia mediatică, ea

presupunând existenţa mass-media ca un forum în care indivizii sau diversele grupuri

sociale îşi pot face cunoscute opiniile şi câştigă o identitate culturală, politică, socială.

Funcţia critică se referă la o categorie diversă de activităţi mediatice. Este vorba, în

89

primul rând, de rolul tradiţional de „câine de pază” pe care mass-media îl joacă, în

numele opiniei publice, faţă de sistemul de guvernare al statului; în al doilea rând, de

investigarea sau punerea în lumină a situaţiilor sau aspectelor anormale din viaţa

socială; în al treilea rând, funcţia critică priveşte confruntarea unor curente diferite de

opinie care se manifestă prin intermediul mass-media.

Funcţia instructiv-culturalizatoare se realizează prin difuzarea de informaţii

sau cunoştinţe cultural-ştiinţifice. Funcţia de liant social presupune generarea de către

mass-media a unui mecanism de solidaritate socială în caz de calamităţi naturale,

situaţii personale deosebite care solicită ajutorul celorlalţi membrii ai societăţii.

Funcţia de divertisment se referă la modalităţile de petrecere a timpului liber pe care

mass-media le pune la dispoziţia publicului.

Funcţia emotivă a comunicării constă în evidenţierea stării interne a emiţătorului.

Această funcţie este extrem de importantă, şi, prin urmare, solicitată, în special în

campaniile electorale, deoarece candidatul trebuie să ştie să-şi exprime foarte bine

emoţiile în contact cu realitatea de pe teren.

Funcţia conativă (sau persuasivă, sau retorică) este cea în care construcţia

mesajului este la modul imperativ prin excelenţă. Prin această funcţie se urmăreşte

în primul rând un anumit răspuns de la receptor.

Funcţia poetică se referă în special la mesaj, punând accentul pe modul cum se

spune, cum se vorbeşte, Aceasta funcţie nu trebuie redusă la textul gazetăresc;

anumite reclame fac şi ele apel la acest tip de mesaj, în special reclamele pentru

serviciile turistice.

Funcţia referenţială vizează contextul în care are loc transmiterea unui

mesaj şi poate fi: funcţie propriu-zis referenţială, axată pe conţinutul comunicării şi

funcţia contextuală sau situaţională, care ţine cont de cadrul în care se desfăşoară

procesul de comunicare.

Funcţia metalingvistică ţine de utilizarea unui anumit cod şi are în special în

atenţie acele situaţii în care un mesaj de o anumită natură este spus pe un ton

serios, deşi interlocutorii zâmbesc şi se amuză. În această situaţie apare uneori

necesitatea de a atrage atenţia asupra adevăratului mesaj, care poate fi o ironie. Pe

această funcţie se bazează şi comicul de situaţie.

90

Funcţia fatică a comunicării are în vedere caracteristicile canalului de

comunicare şi controlul bunei funcţionări a acestuia; cele mai banale exemple sunt

gesturile sau formulele de salut, precum şi „alo”-ul cu care începem fiecare

convorbire telefonică.

Toate funcţiile descrise mai sus coexistă practic în orice comunicare, iar

structura verbală a unui mesaj depinde, în primul rând, de funcţia predominantă.

Mijloacele de comunicare de masă se adresează oamenilor pentru a-i informa,

pentru a le influenţa judecata şi aprecierea asupra fenomenului de actualitate, pentru a le

orienta atitudinile şi conduitele. Îndeplinirea acestor principale funcţii mediatice depinde

de interacţiunea dintre mass-media, public şi autorităţi. În cadrul acestui joc de

interferenţe, fiecare dintre cei trei parteneri trebuie să-şi asume responsabilităţile ce

decurg din rolul pe care îl are de jucat: mass-media ar trebui să-şi asume

responsabilitatea de factor de influenţă pe care o deţine faţă de public; publicul ar trebui

să se distanţeze şi să sesizeze neajunsurile mass-media, iar autorităţile ar trebui să

prevină pe cale juridică abuzurile care se fac în numele libertăţii de expresie.

Funcţiile mass-media pot fi reprezentate conform următoarei diagrame:

Funcţia mediatică

Acţiunea mediatică Consecinţele pentru public

InformareDiseminarea informaţiei

Ridicarea nivelului de cunoaştere

Interpretare Comentarea faptelor Cristalizarea propriei opiniiExprimare Semnalarea în public Conştientizare

Critică Analiza faptelor

Prelucrare şi adoptarea / respingerea criticii

Instructiv- culturizatoare

Selecţia şi difuzarea cunoştiinţelor şi informaţiilor cultural -ştiinţifice

Educarea în conformitate cu valorile promovate de societate

Liant Prezentarea faptelor într-un mod afectiv

Sensibilizare şi conformare la apelurile de solidarizare

Divertisment Realizarea de emisiuni şi rubrici cu specific

Relaxare şi distracţie

91

IX. 5. Paradigme ale comunicării de masă din perspectiva evaluării efectelor

Cercetările media au fost orientate mult timp unilateral asupra studierii efectelor

mass-media, alte aspecte ale comunicării de masă fiind neglijate.

Joseph Klapper argumenta în 1960 că o triere completă a literaturii relevante

pentru efectele sociale şi psihice ale mass-media ar presupune identificarea a trei mari

etape.

Prima etapă a fost caracterizată prin ideea autoputerniciei media; se credea, la

început, că media are o putere nemăsurată de a influenţa direct opiniile şi

comportamentele, de a manipula masele. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul

secolului al XX-lea, reprezentările asupra publicului au fost dominate de teoriile

asupra psihologiei mulţimilor, ale lui Gustave le Bon. Aceste teorii erau centrate pe

conceptele de suflet colectiv şi individ în mulţime, şi presupuneau că în starea de mulţime

indivizii se caracterizează prin trăsături ca: sentimentul puterii invincibile, pierderea

simţului de responsabilitate, spontaneitatea primitivă, creşterea sugestibilităţii şi a

sensibilităţii la contagiunea mentală. Astfel, publicul este reprezentant ca o societate

de masă, format din indivizi izolaţi şi anonimi, expuşi fără nici o rezistenţă valorilor

de propagandă.

A doua etapă apare o dată cu multiplicarea cercetărilor empirice de sociologie

a comunicării de masă şi va fi marcată de ideea efectului minimal al media.

Rezultatele cercetărilor converg spre ideea relativităţii efectelor media. Mass-media

reprezintă doar una dintre multiplele surse sociale, iar influenţa sa este condiţionată de

alte componente ale mediului social; influenţa este mai curând indirectă, deci media

depinde de alte elemente ale mediului social, sau al lanţului procesului

comunicaţional (lideri de opinie, grupuri mici, comunităţile de referinţă).

A treia etapă este denumită a revirimentului, adică a revenirii la ideile

marii puteri de influenţare de care dispun sistemele mediatice. Ea este legată de

expansiunea televiziunii şi de cercetări originale mai profunde şi mai cuprinzătoare.

Cercetările se efectuează pe perioade mai lungi de timp, şi se acordă o atenţie

92

mai mare contextului social şi motivaţiilor expunerii la media. De asemenea, se

iau în considerare relaţiile dintre comunicare şi dinamica sistemelor de valori şi a

modelelor culturale. Mai mult, impunerea televiziunii, care atinge şi atrage audienţe

de dimensiuni fără precedent, cu o putere incomparabilă cu celelalte media, duce la

destrămarea dogmei efectului minimal.

IX. 6. Teoriile efectelor mass-media

Efectele mass-media pot fi considerate efectele „unor contexte nor construcţii

mentale pe care individul le primeşte prin educaţie”70, lor fiindu-le atribuit şi un

caracter ideologic. Ca organizare şi mecanisme de structurare a raporturilor simbolice,

ca ordonatoare ale mediului, reprezentările sociale şi ideologice au elemente comune.

Pentru a facilita accesul la teoriile şi studiile asupra efectelor mesajului mediatic,

Mihai Coman, în lucrarea sa Introducere în sistemul mass-media, le sintetizează,

clasificându-le în trei categorii: teoriile efectelor puternice, limitate şi slabe71.

În cadrul teoriilor efectelor puternice se desprind patru modele: modelul

stimul - răspuns, modelul hegemonic, cel al dependenţei şi cel al spiralei tăcerii.

În cazul modelului stimul - răspuns mesajul televizat este considerat un stimul,

care elimină toţi factorii raţionali, sociali şi culturali, şi are ca rezultat un răspuns

uniform din partea indivizilor. Acest model ar putea fi redus la următoarea schemă:

S Transmiterea mesajului direct,

fără intermediari, unor

Acest model a fost dezvoltat de-a lungul timpului sub forma mai multor teorii:

teoria fluxului într-un singur pas (one step-flow), teoria acului hipodermic şi cea a

glonţului magic. Toate aceste teorii au ca numitor comun faptul că receptorii mesajului

sunt indivizi izolaţi.

70 Moscovici, Serge, Fenomenul reprezentărilor sociale, în Reprezentările sociale (coord. Neculau, A.), Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 39.71 Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pp. 123 – 150.

93

SURSĂ (stimul)

Indivizi izolaţi

Există două situaţii tip care favorizează emergenţa unui efect stimul - răspuns:

dezordinea socială (creată de catastrofe, panică, terorism, violenţă) şi campaniile de

influenţare a publicului.

Modelul hegemonic apare în situaţii de calm în plan social şi economic, ca un

mijloc persuasiv de cucerire a maselor de către clasele dominante. Folosindu-se de

sistemul educativ şi canalele comunicării publice, clasa superioară a societăţii îşi

impune propriile valori unui public pasiv, lipsit de puterea de a filtra mesajele şi de a

avea un răspuns critic.

Modelul dependenţei se bazează pe faptul că receptorul este un om integrat într-

un sistem social informaţional şi are o nevoie vitală de informaţii din anumite

domenii pentru bunul mers al vieţii cotidiene. Necesitatea acestor mesaje este mult

amplificată în zonele metroplitane, unde au rol de orientare cotidiană.

În cazul modelului spiralei tăcerii, presa ca reprezentant al unui anumit grup

(social, cultural, politic) “impune” celorlalte grupuri din acelaşi domeniu două posibile

reacţii: tăcerea şi izolarea şi integrarea în grupul reprezentat de media.

Premisele de bază ale spiralei tăcerii, după Elisabeth Noelle –Neumman sunt72:

teama de izolare şi dorinţa de integrare în comunitate, tendinţa de marginalizare a

indivizilor al căror comportament este deviant, evaluarea permanentă a opiniilor

comune, dorinţa de conformare la valorile societăţii, crearea unei opinii publice

majoritare.

Teoriile efectelor limitate sunt reprezentate prin trei metode: al fluxului în doi

paşi (Two Step-Flow), al cultivării şi al agendei (Agenda-Setting)

Modelul fluxului în doi paşi se bazează, pe existenţa unor lideri de opinie care

selectează şi interpretează informaţiile transpunându-le într-o formă accesibilă

maselor sau grupului său. Primul pas presupune colectarea informaţiei filtrate pe

orizontală, către membrii grupului, sau pe verticală, spre marea masă.

Efectele mesajului televizat prin modelul fluxului în doi paşi depind în opinia lui

Michael Kunczik şi Astrid Zipfel73 de structura personalităţii şi aptitudinile native ale

72 Neumman, Noelle Elisabeth, The spiral of silence. A theory of public opinion, University of Chicago Press, Chicago, 1984.73 Kunczik, Michael, Zipfel, Astrid, Introducere în ştiinţa publicisticii şi a comunicării, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998.

94

liderului, de atitudinea prin care el se poate exprima, de personalitatea şi mijloacele de

percepţie ale receptorului şi de contextul de interacţiune între lider şi acesta.

Bazându-se pe faptul că televiziunea reprezintă o sursă importantă de

informare în cadrul familiei, modelul cultivării subliniază factorul formativ (de

opinie) al mesajului televizat asupra lumii. Această teorie a sociologului american Georg

Gerbner defineşte cultivarea prin efectul de preluare „a unei viziuni comune asupra lumii,

a unor roluri comune şi a unor valori comune”74 de către marii consumatori de

televiziune.

În modelul agendei, prin valorile consacrate de televiziune se influenţează

sistemul axiologic al omului, determinând astfel priorităţile cotidiene şi, în

consecinţă, crearea agendei sau a ordinei de zi.

În cadrul teoriilor efectelor slabe s-a dezvoltat modelul de uses and

gratifications (utilizări şi gratificaţii), care constă în ideea că, pentru a avea un impact cât

mai mare asupra publicului, produsele mass-media trebuie selectate conform nevoilor şi

aspiraţiilor acestora.

IX. 7. Evoluţia comunicării de masă în raport cu societatea

Cea mai cunoscută tipologie a structurilor instituţionale şi variatelor filosofii

privind evoluţia media este cea propusă de trei profesori americani: Fred Siebert,

Theodore Peterson şi Wilbur Schramm în 1956, în lucrarea Patru teorii despre presă75.

În viziunea acestora, cele patru mari teorii, apărute în momente istorice şi în

zone geopolitice diferite, cartografiază rolul social al presei dintr-o perspectivă

istorică şi pe o axă ce aşează la un pol completa subordonare a presei de către

instituţiile puterii şi, la celălalt pol, totala ei eliberare de sub controlul direct al

publicului. Cele patru teorii normative sunt: modelul autoritarist; modelul liberal;

modelul comunist şi modelul serviciului public.

IX. 7. 1. Modelul autoritarist

74 Severin, W. J., Perspective asupra teoriilor comunicării de masă, Editura Polirom, Iaşi, 2004.75 Siebert, Fred, Peterson, Theodore, Schramm, Wilbur, Four Theories of the Press: The authoritarian, libertarian, social responsibility and soviet communist concepts, University of Illinois Press, 1963.

95

Reprezintă prima concretizare filosofică şi instituţională a relaţiei dintre stat

şi presă, prima încercare de a defini misiunea socială a presei. La începutul secolului

al XVII-lea, monarhiile vremii percep transformarea foilor tipărite cu prilejul unor

evenimente în publicaţii lunare sau săptămânale ca pe o ameninţare directă. De

aceea, ele s-au grăbit fie să le absoarbă, fie să le supună unui control riguros.

Principiul de bază al modelului autoritarist este controlul exercitat de

instituţiile statului asupra funcţionării organelor de presă a conţinuturilor vehiculate de

acestea.

În statele europene din secolele al XVII-lea, al XVIII-lea şi chiar al XIX-lea, sfera

de acţiune a puterii era limitată de existenţa proprietăţii private: statul nu putea interveni

împotriva cadrului economic şi a legilor pe care le promulgase. Deci, problema era de a

găsi forme de constrângere împotriva unei prese care opera în baza instituţională a

proprietăţii private. Sistemele autoritariste au încercat să facă faţă acestei dificultăţi

utilizând două mijloace: privilegiile şi restricţiile.

Privilegiile au vizat îndeosebi instituţiile de presă subordonate sau obediente,

care au beneficiat de atribuirea mai rapidă a dreptului de publicare, de sprijin financiar

sau de scutiri de taxe şi impozite, de o distribuţie preferenţială şi de favoruri

acordate liderilor sau ziariştilor care se remarcau în promovarea temelor dorite de

putere.

Restricţiile au cunoscut o paletă mult mai bogată: multe au vizat accesul la

licenţă, la resurse, la distribuţie, la informaţie. Folosind o pârghie de tip juridic,

puterea selecta pe aceia pe care îi considera de încredere. O altă formă de exercitare a

restricţiilor a fost aceea prin folosirea unei pârghii economice: se fixau impozite sau

preţuri de distribuţie falimentare pentru o întreprindere privată. De asemenea, se folosea

un sistem de legi şi reglementări pentru a influenţa activitatea întreprinderii de presă.

Cele mai eficiente erau legile referitoare la trădare şi la instigare la revoltă. Existenţa

unor astfel de legi nu reprezintă în sine un semn de autoritarism, ci doar folosirea

lor excesivă.

96

Modelul autoritarist a fost depăşit în două direcţii: modelul comunist care a

perfecţionat tehnicile de exercitare a controlului şi modelul liberal care a dezvoltat

formele de emancipare de sub controlul autorităţii.

Apariţia, la începutul secolului al XX-lea a unor noi tehnologii, a readus în

discuţie problema controlului şi a reglementării accesului la comunicare. Statele

occidentale, unde spectrul autoritarismului şi al totalitarismului creează reacţii de

adversitate făţişă, au rezolvat mai echilibrat problemele induse de dezvoltarea media

prin crearea unui model al serviciului public.

IX. 7. 2. Modelul comunist

Din perspectiva comunismului, presa nu este decât o armă a puterii, dotată cu

misiuni şi sarcini precise: educarea maselor, mobilizarea lor pentru îndeplinirea

unor obiective politice şi economice, preamărirea realizărilor etc. Presa era, până nu

demult, concepută ca un mijloc de exercitare şi legitimare a puterii, ceea ce se făcea prin

deţinerea controlului total asupra sistemului mass-media.

Regimul comunist se caracterizează prin distribuţia centralizată a resurselor

- cotele de hârtie fixate prin planuri anuale limitează numărul de ziare şi reviste, ca şi

numărul de frecvenţe şi ore de program. Astfel, se obţinea: stăpânirea mijloacelor de

producţie, stăpânirea mijloacelor de distribuţie, structura organizaţională. accesul fiind

controlat de aparatul de partid, conform unor criterii restrictive de ordin social, ideologic

sau politic.

Redacţiile erau construite pe o tipologie piramidală, în care fiecare eşalon

controla ce a făcut eşalonul inferior, procesul producţiei trecând prin filtre succesive.

Sistemul se caracteriza printr-un control extraordinar de sever al informaţiei, deoarece

prin monopolizarea acesteia puterea crea şi distribuia un produs numit informaţie

oficială — în realitate un amestec pervers de adevăruri parţiale si minciuni credibile.

Accesul la informaţii era posibil numai prin intermediul instanţelor stabilite de putere:

comitete de propagandă, agenţii de presă, documente oficiale, şedinţe, congrese, acestea

oferind date filtrate, reorganizate, cu valoare pur propagandistică şi nu informativă.

97

Controlarea informaţiei conduce la generalizarea caracterului planificat al

activităţii mass-media, fapt care plasează presa în ipostaza de producătoare de

campanie de mobilizare şi de propagandă permanentă. Controlul se realiza şi prin

instituirea unor mecanisme diversificate de cenzură: aceasta se exercita în forma cea

mai simplă prin controlarea sumarelor şi a grilelor de programe a textelor şi

emisiunilor sau prin standardizarea temelor jurnalistice. Cenzura era aplicată de

specialişti din afara instituţiei şi de conducătorii din interiorul organizaţiei; deoarece

presa ocolea realităţile, reproducând la nesfârşit aceleaşi formule standard, limbajul

presei căpăta caracteristicile limbii de lemn a discursurilor oficiale. Discursul

presei, ancorat în formule stereotipe, îndemna populaţia să ghicească sensuri diferite de

cele explicit cuprinse în text. Jurnaliştii înşişi dobândeau şi deprinderi de auto-

cenzură şi eliminau din proprie iniţiativă acele informaţii şi idei pe care le ştiau din

start nepublicabile. În paralel însă, o parte din ei vor pune în mişcare diverse tehnici ale

aluziei şi metaforei, prin care încercau să stabilească o punte paralelă de comunicare cu

o ipotetică audienţă.

IX. 7. 3. Modelul liberal

Modelul liberal a atins apogeul în secolul al XIX-lea. Conform concepţiei liberale,

drepturile individului sunt sacre. Omul este considerat deţinătorul unor drepturi

naturale, fundamentale şi inalienabile. În urma unui „contract social” el poate ceda o

parte din prerogativele sale unor instituţii precum: statul, partidele, liderii politici

asupra cărora îşi exercită puterea şi controlul prin mecanismele democraţiei: alegeri,

referendum, dezbateri publice, grupuri de presiune, asociaţii civice.

Pentru a putea lua decizii corecte, oamenii trebuie să cunoască adevărul şi, conform

concepţiei liberale, adevărul se poate obţine doar prin confruntarea liberă a ideilor şi

opiniilor. Presa poate fi înţeleasă ca instituţia care permite circulaţia acestor idei şi

confruntarea lor neîngrădită, motiv pentru care trebuie să fie în primul rând liberă de

orice presiune a părţilor interesate, şi, mai ales, de reprezentanţii politicului şi ai puterii

98

administrative. De aceea, presa trebuie să fie o întreprindere economică stabilă.

Aşadar, controlul se va deplasa din sfera statului în sfera oamenilor care au destui bani.

În căutarea adevărului, presa era considerată un partener de discuţie, iar cerinţa

adresată presei de a controla guvernul a apărut în contextul acestei teorii. S-a încetăţenit

desemnarea presei ca fiind cea de a patra putere pe lângă cea legislativă, executivă

şi juridică. Această sintagmă nu se referă la acţiunea directă a mass-media asupra

celorlalte puterii. Acţiunea presei este indirectă: distribuind informaţii şi idei despre

modul cum celelalte puteri îşi exercită mandatul, ea creează o opinie publică - cetăţenii

se mobilizează în favoarea unei cauze - şi exercită presiune asupra factorilor politici şi

legislativi şi obţine modificarea atitudinii şi a comportamentului celorlalte puteri.

În modelul liberal, legile pieţei devin factorii reglatori ai sistemului mass-

media. Sub presiunea concurenţei şi profitului, presa ajunge un produs vândut de două

ori - o dată cititorilor, şi o dată firmelor de publicitate. Însă, în goana după profit poate

să dispară piaţa liberă a ideilor şi răspunderea faţă de informarea individului. De

aceea, pentru realizarea misiunii de a informa şi de a oferi un forum de dezbatere, presa

trebuie să apeleze la instituţii din alte zone de activitate capabile să-i asigure

existenţa prin forme alternative de finanţare.

IX. 7. 4. Modelul serviciului public

Introducerea autorităţilor statale în sistemul comunicării de masă într-un

triunghi ce leagă publicul, presa şi instituţiile puterii, se face în numele conceptului de

responsabilitate socială.

Modelul serviciului public a apărut sub impulsul a trei factori:

1. revoluţia tehnologică, apariţia radioului şi a televiziunii, care a readus în

discuţie problema resurselor deţinute de stat. Procesul de atribuire a frecvenţelor a

dus la dezbaterea unor principii şi norme de funcţionare, necesare pentru a

satisface interesele firmelor, exigenţele statului şi aşteptările publicului;

2. prin dezvoltarea conştiinţei şi exigenţei profesionale, jurnaliştii au devenit

din ce în ce mai conştienţi de răspunderea civică şi morală care revine celor care

produc şi distribuie mesaje prin presă, ceea ce s-a concretizat, într-un final, în

99

definirea unor principii şi coduri profesionale;

3. amplificarea dezbaterilor teoretice privind rolul presei, care subliniau

necesitatea eliminării practicilor excesiv comerciale.

În esenţă, modelul serviciului public porneşte de la premisele teoretice ale

modelului liberal, considerând însă că, în evoluţia sa, sistemul a abdicat de la

principiile sale fundamentale. Modelul liberal a dus la o exacerbare a legilor pieţei şi a

goanei după profit. Astfel, atât statul, cât şi grupurile economice pot sprijini

diferitele instituţii mass-media fără a interveni în politica acestora, fără a încerca să le

influenţeze sau să le impună punctul lor de vedere şi interesele lor specifice.

Raţiunile unei participări pot fi de ordin politic, precum sprijinirea democraţiei, sau de

ordin filantropic, precum sprijinirea creaţiei culturale.

IX. 8. Manipularea informaţională şi structurile mediatice

IX. 8. 1. Mass-media şi reprezentările mentale

În 1922, Walter Lippmann, în lucrarea Opinia publică76, analiza discrepanţa între

lume şi „realităţile” pe care le percepem şi pe baza cărora acţionăm. El remarca faptul că cea

mai mare parte din ceea ce cunoaştem despre mediul în care trăim ne parvine în mod

indirect, iar orice lucru despre care credem că este o imagine adevărată îl tratăm ca şi cum

ar face parte din mediul însuşi.

W. Lippmann observa că „singura percepţie pe care cineva o poate avea despre o

întâmplare prin care nu a trecut este aceea creată de imaginea sa mentală despre acea

întâmplare”77, adăugând că, în anumite momente, reacţionăm la ficţiuni la fel de puternic 76 Apud., Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, op. cit., p. 180.77 Ibidem.

100

ca la realităţi. El nu vrea să spună că aceste ficţiuni sunt minciuni, ci, mai degrabă că

noi reacţionăm la o reprezentare a unui mediu pe care noi înşine îl fabricăm. Facem

acest lucru pentru că mediul real este prea mare, prea complex şi prea rapid pentru a-l

cunoaşte direct. De aceea, pentru a acţiona asupra unui mediu, trebuie să-l reconstruim

ca pe un model mai simplu înainte de a putea să ne ocupăm de el, rol pe care ar trebui

să şi-l asume mass-media (în reconstruirea acestui model simplificat al realităţii pe baza

căruia omul gândeşte şi acţionează). Căci, ceea ce facem nu se bazează pe o cunoaştere

precisă şi directă, ci pe reprezentările lumii de obicei furnizate de altcineva (de unde şi

influenţa pe care mass-media o are asupra societăţii).

Această stare de spirit este generată de iluzia ce mai persistă încă, potrivit căreia

sistemul media are doar rolul fundamental de a reprezenta realitatea. În această

accepţie, doar reprezentarea, oglindirea unui „ce” preexistent este luată în seamă,

fiecare om aşteptând de la presă să restituie o „copie” după modelul pe care viaţa îl

pune la dispoziţie.

Realitatea mediatică de astăzi ne pune însă în faţa funcţiei de constituire, de

construcţie a realităţii pe care o manifestă astăzi informaţia. Ea nu mai este o oglindă

neutră a unui dat ce premerge, deoarece sunt implicate definitiv şi substanţial în acest

„dat”, configurându-l după propria lor finalitate.

Putem spune astfel, împreună cu I. Ramonet78, că, astăzi, conceptele de

bază ale jurnalismului s-au schimbat, astfel încât, raportarea la accepţia

reprezentaţională a presei nu poate decât să fie generatoare de crize.

Dintre cele mai importante schimbări trebuie avute în atenţie următoarele:

a) Informaţia însemna, recent, furnizarea nu numai a descrierii precise (şi

verificate) a unui fapt, a unui eveniment, ci şi un ansamblu de parametri

contextuali care să permită cititorului să-i înţeleagă semnificaţia profundă. Sub

influenţa televiziunii însă, în special a ideologiei sale de informare (transmisia în direct

şi în timp real), a informa înseamnă acum “a arăta istoria în desfăşurare”. Astfel, s-a

stabilit iluzia că a vedea înseamnă a înţelege. O asemenea concepţie duce la o

fascinaţie pentru imagini turnate în direct, cererea încurajând oferta de documente

false, reconstituiri, manipulări şi mistificări.

78 Ramonet, Ignacio, Tirania comunicării, Editura Doina, Bucureşti, 2000, pp. 147 – 154.

101

b) Actualitatea se leagă de faptul că televiziunea, datorită impactului imaginilor sale,

este aceea care impune alegerea evenimentului semnificativ, constrângând astfel presa

scrisă să o urmeze. Se instalează ideea că, importanţa evenimentelor este proporţională cu

bogăţia lor de imagini. Un eveniment care poate fi arătat în direct este mai remarcabil

decât cel care rămâne invizibil şi cu o importanţă abstractă.

c) Timpul informaţiei care s-a micşorat o dată cu apariţia Internetului. Astfel, presa

cotidiană pare demodată, aflându-se, prin forţa lucrurilor, în întârziere faţă de data

producerii evenimentului, fiind constrânsă să se limiteze la relatarea evenimentelor

din plan local, la genul people şi la afaceri.

d) Veridicitatea informaţiei, care se bazează nu pe criterii obiective, riguroase şi

atestate la sursă, ci pur şi simplu pe faptul că celelalte medii de informare repetă

aceleaşi afirmaţii şi le confirmă. Repetiţia se substituie demonstraţiei, iar informaţia

este înlocuită cu confirmarea; tendinţă periculoasă dacă ne gândim la apariţia noilor

monopoluri informaţionale, a megatrusturilor internaţionale de media.

IX. 8. 2. Comunicarea prin imagine

Dezvoltarea mijloacelor de comunicare a permis multiplicarea mesajelor-imagine

unde limbajul propriu-zis, fără a fi în totalitate exclus, nu mai are un rol primordial: afişe,

fotografii, benzi desenate, ilustraţii de cărţi sau pentru ziare, cinema, televiziune etc.

Putem vorbi de naşterea unei adevărate ere a imaginii; odată cu imaginea, se trece la un

tip de comunicare mult mai puţin interactivă a cărei eficacitate este multiplicată prin

faptul că ajunge la receptori extrem de numeroşi. Comunicarea prin imagini este o

comunicare de multe ori cu sens unic, fără feed-back; în plus, dacă orice om ştie să

folosească limbajul vorbit, nu acelaşi lucru se întâmplă cu imaginile. Inegalitatea dintre

emiţător şi receptor se accentuează, creându-se în acest fel posibilitatea manipulării.

Recursul la imagine s-a impus mult în ziua de astăzi datorită presei. Cotidiene de

mare tiraj o folosesc de cele mai multe ori ca să atragă cititorul. Există însă un tip de

publicaţie în care accentul este pus pe imagine, anume „revista" sau „magazinul"; ele

prezintă un mare număr de rubrici şi ilustraţii care privesc domeniile cele mai variate.

Rolul primordial al acestui tip de publicaţii este de a distra cititorul, informaţiile politice

102

şi economice sunt reduse la minimum şi oferite numai în formele lor cele mai

spectaculoase.

Aceste publicaţii sunt cunoscute pentru faptul că sunt mai degrabă privite decât

citite. Ele constituie elementul perfect de lansare a modei vestimentare, turistice, fiind

considerate cele mai bune suporturi pentru publicitate. În special, noţiunea de „sfaturi

practice” permite atenuarea graniţei dintre informaţie şi publicitate. În perioadele în care

actualitatea nu este bulversată de războaie sau de catastrofe, aceste publicaţii fac concurenţă

televiziunii şi cotidianelor de informaţie.

Proliferarea imaginii este deseori considerată a fi un fenomen de regres cultural.

Banda desenată, de pildă, este acuzată că îi face pe tineri să piardă gustul pentru lectură.

Gaston Bachelard79, un important antropolog şi interpret al simbolurilor, vede în imagine

şi în idee doi poli opuşi ai activităţii psihice. Imaginea, după spusele lui nu ar reuşi să

formeze gândirea conceptuală.

De altfel, ne putem întreba dacă lumea, aşa cum o percepem prin intermediul

mijloacelor de comunicare de masă, nu poate fi considerată o imagine, în sensul metaforic

al cuvântului. Actualitatea ar deveni astfel doar un „potop” de „pseudo-evenimente":

urmăriri calculate, interviuri de senzaţie, mici fraze „nevinovate” aruncate la timpul

potrivit pot să străbată în prim plan. Obsedaţi de găsirea unor informaţii exclusive, jurnaliştii

tind să acorde privilegiu detaliului în detrimentul esenţialului; astfel, ei creează actualitatea

din toate aceste fragmente senzaţionale, atunci când faptele în sine nu oferă nimic captivant.

IX. 8. 3. Tehnici de manipulare prin presă

Plecând de la premisa că „mass-media participă nu numai la geneza, ci şi la

manipularea opiniei publice”, Robert Cisimo a studiat „presa ca parte din sistemele de

manipulare cele mai active ale opiniei publice”80, ajungând la concluzia că ea reprezintă o

armă teribilă sub raportul potenţialului de influenţare.

79 Bachelard, Gaston, Dialectica spiritului ştiinţific modern, vol. 2, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, pp. 287 – 315.80 Apud., Buzărnescu, Ştefan, Sociologia opiniei publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.

103

Ca principale tehnici de manipulare prin presă, folosite în mod curent,

autorul enumera:

a) selectarea ştirilor - este apreciată ca cea mai eficientă cale de inserţie a influenţei

în spaţiul informaţional, deoarece criteriile de selectare aparţin deja celor care

deţin o anumită influenţă în structura socială. Este evident că aceştia vor selecta numai

informaţiile care nu le lezează interesele.

b) orientarea ştirilor - se realizează de obicei prin omiterea unor componente ale

mesajului iniţial, publicul având acces doar la unele segmente ale circuitului

informaţional. În acest sens, redactarea ştirilor trebuie să ţină cont de faptul că realităţii

prozaice publicul îi preferă o imagine mai tonică. În consecinţă, ştiind că nu trebuie să

se opună publicului, cei care le redactează folosesc formulări deosebit de familiare chiar

pentru fapte deosebit de grave, asigurând accesibilitatea acestora. De asemenea, ei au

obligaţiade a controla stilistic conţinutul în sensul aşteptărilor publicului larg.

c) influenţarea prin plasarea ştirilor - vizează dimensionarea axiologică a

conţinutului în funcţie de pagina pe care este culeasă ştirea sau de locul atribuit acesteia

într-o emisiune. Astfel, plasarea unui fapt oarecare pe prima pagină îl poate

proiecta în sfera evenimenţialului, în timp ce un eveniment autentic dar defavorabil

puternicilor zilei, prin distribuire pe ultimele pagini, contribuie la aruncarea lui în

anonimat, opinia publică urmând acest curent.

d) influenţarea prin titluri - se bazează pe faptul că sinteza din titlul articolului

constituie o evaluare a articolului în structura de ansamblu a publicaţiei. Caracterele cu

care sunt alese indică şi importanţa lor pentru editori, importanţă ce se transferă şi

publicului.

e) alegerea evenimentelor care vertebrează un flux comunicaţional are mare putere de

influenţare, întrucât abordarea întregii activităţi a unui lider în contextul statusului de

prestigiu a ramurii de activitate în care s-a afirmat contribuie la discreditarea lui într-o

manieră aparent reverenţioasă, dar eficientă.

f) selecţia fotografiilor în presa scrisă precum şi explicaţiile care le însoţesc pot

afecta semnificativ atitudinea publicului faţă de conţinutul din imagini. O modalitate de

denigrare fără cuvinte o constituie alăturarea unei fotografii scandaloase de imaginea unei

persoane căreia nu i se face presă bună în momentul respectiv. Simpla vecinătate poate

104

induce în percepţia cititorului o echivalenţă valorică deosebit de remanentă în fondul

aperceptiv şi cu impact asupra apariţiilor publice viitoare ale persoanei respective.

g) editorialul, prin orientarea inerentă poate contribui nu numai la afirmarea unei

personalităţi, ci şi la transformarea ei în lider de opinie al publicului care împărtăşeşte

punctul de vedere al editorialistului respectiv. Într-o lume grăbită, editorul rezumă în ochii

cititorului scara de valori necesară orientării în succesiunea evenimentelor deosebit de

schimbătoare. Efectul acestei situaţii îl constituie cultivarea comodităţii cititorului care

începe să vehiculeze idei şi opinii ce nu-i aparţin, dar, însuşindu-le din editorial, el

colportează aparenţa girului obiectivităţii pe care-l pretinde presa în ansamblul ei.

h) producerea şi difuzarea informaţiilor tendenţioase ocupă un loc aparte în

manipulare. Informaţia tendenţioasă a fost multă vreme identificată fie cu eroarea, fie

cu minciuna. Studii recente au clarificat faptul că eroarea se defineşte numai ca o

neadecvare în raport cu realitatea, în timp ce minciuna este o neadecvare faţă de adevăr.

Cum obiectivul îl constituie manipularea, dezinformatorul foloseşte chiar şi calomnia

sau minciuna atunci când acestea se dovedesc a-i sluji interesele.

IX. 8. 4. Principalele practici manipulative

Manipularea este definită ca „acţiune de a determina un actor social (persoană,

grup, colectivitate) să gândească şi să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele

iniţiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care

distorsionează intenţionat adevărul, lăsând însă impresia libertăţii de gîndire şi de

decizie”81.

Dintre practicile manipulative reţin atenţia:

a) Zvonul, care reprezintă o afirmaţie prezentată drept adevărată fără a exista

posibilitatea să i se verifice corectitudinea. Zvonurile sunt puse în circulaţie pentru că au

o dublă funcţie: de a explica şi de a atenua anumite tensiuni emoţionale.

b) Intoxicarea, care tinde să acrediteze anumite opinii, să demoralizeze, să deruteze.

Ca neologism semantic, intoxicare este de origine militară şi este rezervat doar unor

planuri militare superioare.

81 Apud., Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, op. cit., p. 172.

105

c) Dezinformarea reprezintă orice intervenţie asupra elementelor de bază ale

unui proces comunicaţional, care modifică deliberat mesajele vehiculate, cu scopul de a

determina la receptori (numiţi ţinte în teoria dezinformării) anumite atitudini, reacţii,

acţiuni dorite de un anumit agent social. Acesta din urmă nu trebuie să fie neapărat

dezinformatorul, el poate fi o instituţie, o organizaţie etc.

d) Propaganda reprezintă o activitate sistematică de transmitere, promovare sau

răspândire a unor doctrine, teze sau idei de pe poziţiile unei anumite grupări sociale şi

ideologii, în scopul influenţării, schimbării, formării unor concepţii, atitudini, opinii,

convingeri sau comportamente. În sensul clasic, se constituie ca un subsistem al

sistemului politic al unui partid, al unui grup social sau al unui regim de guvernare; în

prezent însă, se dezvoltă numeroase forme de propagandă (economică, tehnică,

medicală, sportivă, culturală), diferenţiate după conţinut şi prin raportare la profilul

grupului social care o iniţiază, urmărind realizarea unor scopuri persuasive.

X. Comunicarea politică

Ştiinţa comunicării politice a apărut în urma cercetărilor interdisciplinare

(sociologice, politologice, lingvistice, ştiinţele comunicării) ale anilor '50. Studiile

iniţiale îi aparţin lui Walter Lippman şi au fost continuate de Şcoala Universităţii de la

Columbia. Perspectiva cercetărilor s-a lărgit peste două decenii, datorită progresului

tehnologic (în special dezvoltarea audiovizualului), fapt ce a implicat şi o extindere a

comunicării politice, care are acum la dispoziţie noi mijloace de asigurare a eficienţei

şi performanţei.

În cadrul generos al perspectivelor socio-lingvistice s-au dezvoltat şi

abordările „lingvisticii politice”, având drept obiectiv fundamental analiza formelor şi

funcţiilor discursului politic. Majoritatea studiilor privesc măsura în care acestea

contribuie la expansiunea şi întărirea clasei politice. Cercetările vizează şi analiza tratării

diverselor grupuri minoritare sau dezavantajele acestora, precum şi oportunităţile lor

de exprimare a opiniei împotriva consensului politic general. Studiile “lingvisticii

politice” dezbat şi modurile de infiltrare ale puterii în toate formele comunicării

106

publice prin utilizarea miturilor, simbolurilor şi stereotipurilor. O abordare

fundamentală o reprezintă modalitatea în care publicul distorsionează comunicarea în

scopul menţinerii puterii. În asemenea situaţii, limbajul politic distorsionează

comunicarea şi dezinformează publicul.

Politologul italian Gaeno Mosca82 afirma că orice elită politică are nevoie de o

„formulă politică” care să îi legitimeze dominaţia, întrucât mediile sunt cei mai

importanţi furnizori de mesaje şi dispun de capacitatea de difuzare a unor concepţii

proprii asupra realităţii; ele deţin un rol major în transmiterea informaţiilor

stabilizatoare de sistem. Comunicarea politică îşi găseşte finalitatea prin intermediul

mass-media: ele ajung la destinatari numeroşi şi insistă să stabilizeze şi să întărească

cultura politică existentă.

Politica este un univers al discursurilor şi al comunicării, iar încercarea

de definire a conceptului de comunicare politică este un demers complex. Mijloacele

de comunicare în masă devin unul din canalele folosite de domeniul politic pentru

a-şi exercita persuasiunea. Televiziunea în special ajută la expansiunea publicităţii

electorale, materializată în spoturi electorale - ca principal mijloc de convingere şi

influenţare.

Descoperirile televiziunii în domeniul reclamei comerciale, cu toate tehnicile şi

strategiile implicate de acestea, se transferă acum reclamei politice. Folosind

televiziunea, politicul are de fapt acces la un canal multiplu sau la o suprapunere de

canale, discursul politic uzând nu numai de limbajul verbal, ci fiind acompaniat şi

de limbajul non-verbal (gesturi, mimică etc), limbajul paraverbal (ton, tonalitate,

volum, ritm, etc.) şi nu în ultimul rând de unul sonor, limbajul vizual (imagine) şi cel

auditiv (muzică, efecte sonore), toate slujind aceluiaşi scop: convingerea audienţei şi

adeziunea publicului, mobilizarea socială, modificarea percepţiilor şi convingerilor

sau întărirea celor deja existente.

X. 1. Modelul comunicării politice

82 Mosca, Gaeno, Histoire des doctrines politiques depuis l’antiquité jusqu’a nos jours, Payot, Paris, 1936, pp. 9 – 12.

107

Scopul comunicării politice este de a asigura un flux de informaţie dinspre

Putere spre populaţie. Politicienii folosesc comunicarea pentru a crea opinii

favorabile şi implicit a dobândi cât mai multe voturi ale electoratului. Pentru aceasta ei

se folosesc de mijloace tradiţionale precum: întâlniri electorale, vizite, discursuri, afişe,

serbări realizate fie direct, fie cu ajutorul aparatului de partid sau mai recent, prin

intermediul mass-media.

Complexitatea desfăşurării procesului de comunicare politică necesită realizarea

unei paradigme proprii, care să analizeze structura şi funcţiile comunicării politice.

Structura poate fi reprezentată de elementele modelului comunicaţional al lui H.

Lasswell, elemente văzute ca răspunsuri la întrebările din formula sa (Cine?; Ce

spune?; Prin ce canal?; Cui?; Cu ce efect?)

Funcţiile pot fi considerate a fi cele descoperite de Roman Jakobson, anume:

funcţia emoţională, funcţia persuasivă, funcţia referenţială, funcţia empatică, funcţia de

metalimbaj, funcţia poetică. Adaptând cele două modele specificului comunicării

politice se poate obţine o paradigmă a comunicării politice.

Elementele modelului comunicării politice sunt reprezentate de: emitent, blocul

doctrinar (repertoriu tematic şi mesaj politic), canalul de comunicare (directă:

limbajul verbal şi contactul psiho-ambiental, indirectă: praxis-ul politic), destinatarul.

Astfel, emitentul exercită o funcţie expresivă, iar mesajul politic o funcţie de esenţă

şi sens, funcţia conotativă. Limbajul verbal joacă rolul codului lingvistic, contactul

psiho-ambiental îndeplineşte funcţia de simbolizare, iar praxis-ul politic are o funcţie

pragmatică. În ceea ce priveşte destinatarul, acesta are un rol comprehensiv-activ.

1) Emitentul (respectiv, funcţia expresivă) răspunde la întrebarea “cine?”

şi desemnează clasa politică, care exprimă un mesaj doctrinar şi ideologic către

destinatarul politic: publicul (în mod direct) şi mijloacele de comunicare (în mod

indirect). Emitentul este preocupat să găsească metoda şi strategia care să capteze

şi să intereseze destinatarul politic în diversitatea de grupuri diferenţiate din punct de

vedere economic, social, cultural, religios sau după vârstă ori sex. Locutorul-emitent

trebuie să identifice grupul - ţintă pe baza căruia trebuie să îşi structureze discursul.

Cunoaşterea caracteristicilor şi tipologiilor publicului este foarte importantă în

acest sens.

108

2) Destinatarul (respectiv, funcţia comprehensiv-agresivă) răspund întrebării

“cui?”. Receptorul poate fi un singur individ, un grup social sau o populaţie având

caracteristicile publicului de masă: eterogeni din punct de vedere socio-cultural, etnic,

profesional; dispersaţi, împărtăşind sau nu aceleaşi valori, credinţe sau convingeri

politice. Destinatarul poate fi elita politică, grupurile de interese, grupurile de presiune,

partide, minorităţi.

3) Blocul tematic răspunde la întrebarea “ce?” şi defineşte pe de o parte

repertoriul tematic (aria semantică, problematica pe care clasa politică doreşte să o

impună mai ales cu ajutorul mass-media), iar pe de altă pare mesajul (care conţine

soluţia politică la repertoriul tematic propus).

Repertoriul tematic îndeplineşte o funcţie denotativă, care dezbate probleme

ale puterii politice, legate de organizarea statului, dinamica politicii, strategiile de

politică internă şi externă. Mesajului îi corespunde funcţia conotativă. În mesaj se

regăsesc valori politice perene (ex. libertate, solidaritate, democraţie, suveranitate),

noţiuni abstracte şi de maximă generalitate care conţin conotaţii, ambiguitate, echivoc,

lăsând loc multiplelor posibilităţi de interpretare. Pentru construirea mesajelor politice

se uzează de reprezentările mentalului colectiv care aparţin comunităţii căreia i se

adresează. Pentru a influenţa prin conţinutul mesajului se folosesc metafore,

formulări speciale, expresii colocviale, exemple şi descrieri cu putere imagistică,

puneri în context ale unui subiect. Asocierea unei anumite teme cu alte evenimente

care au fie conotaţie pozitivă, fie conotaţie negativă conduc la deformarea situaţiei

iniţiale după cum cere interesul instanţei emiţătoare. Pentru a dobândi o anumită

determinantă ideologică sau o anumită interpretare, procesul de contextualizare este

însoţit de structuri retorice şi procedee ale elocvenţei (comparaţii, apelul la

sentimente şi emoţii).

4) Canalul de comunicare răspunde la întrebarea "cum?". În cazul

comunicării politice există două posibilităţi de realizare a procesului: în mod direct

(comunicarea verbală dublată de limbajul non-verbal şi paraverbal) şi indirect, prin

acţiunea politică. Canalele de comunicare sunt folosite în funcţie de destinatarul vizat.

Astfel, sunt canalele cu acoperire naţională (TV, radio, presa scrisă, zvonuri,

conversaţii - ultimele două sunt canale informale de comunicare, monumentele,

109

evenimentele sportive sau culturale - canale simbolice de comunicare), canale cu

acoperire selectivă (acestea se referă la mijloacele de comunicare specializate şi

întruniri, congrese, simpozioane), iar cel mai restrâns canal de comunicare îl

reprezintă cel cu ţinte individualizate (documente pretins confidenţiale).

Baza comunicării politice o constituie limbajul politic. Limbajul politic

foloseşte termeni care aparţin de drept altor domenii (sociologic, ştiinţific, literar,

filosofic sau limbaj popular), însă este centrat pe scopuri proprii şi este de multe

ori denaturat ideologic. Limbajul non-verbal şi paraverbal este cu atât mai

important cu cât atinge straturile psihice profunde ale auditoriului, preponderent

emoţionale şi pulsatorii.

Factorii care influenţează perceperea mesajului raţional exprimat prin

limbajul verbal sunt legaţi de instanţele comunicării (scrisă şi vorbită), dar şi de

contextul în care are loc comunicarea. La nivelul sursei, factorii care asigură

perceperea favorabilă sau nefavorabilă a mesajului sunt: credibilitatea, simpatia,

charisma, apartenenţa etnică sau sexuală, vestimentaţia, culorile din cadrul în care

apare emitentul mesajului, precum şi decorul sau ambianţa sonoră.

Un exemplu de încercare de influenţare prin limbajul cromatic îl reprezintă

emisiunea "Nine o'clock news" difuzată de BBC, al cărui fundal era albastru. În

timpul alegerilor din 1992 se difuzau multe ştiri electorale. Ca urmare s-au înregistrat

numeroase plângeri care afirmau că albastrul favorizează Partidul Conservator (fiind

culoarea acestui partid); drept urmare, fundalul a fost schimbat83.

Persoanele publice îşi însuşesc noţiuni de comunicare non-verbală pentru a

influenţa publicul prin elementele adiţionale discursului propriu-zis: voce, privire,

gesturi, poziţia corpului etc. Totodată politicienii se folosesc şi de limbajul

paralingvistic, şi anume îşi adaptează vocea potrivit contextului, interlocutorului şi

a mesajului. Gradarea ritmului, volumului şi tonului glasului exprimă sensul global al

mesajului transmis.

X. 2. Efecte ale comunicării politice

83 Wilson, John, Understanding journalism, Edition Routledge, London, 1996, pp. 56 – 57.

110

Comunicarea politică, ca şi comunicarea în general şi comunicarea de masă, în

special, prezintă o serie de efecte, diferenţiate în literatura de specialitate în funcţie de

criterii diverse. Efectele comunicării politice se pot manifesta la nivel individual, la

nivelul grupurilor politice sau la nivelul grupului social în ansamblu, după cum

efectele mass-media se manifestă la nivel individual, al grupului sau instituţiei şi al

societăţii în ansamblu. La nivel individual, efectele apar în cele trei dimensiuni:

volitive, afective şi cognitive, exprimate comportamental. Comunicarea politică are

impact major la nivelul dimensiunii cognitive, prin formarea opiniilor, modificarea sau

infirmarea celor deja existente, construirea valorilor politice, stabilirea agendei şi

priorităţilor în dezbaterea politică.

Efectele cognitive ale comunicării politice realizate prin intermediul

mijloacelor de comunicare în masă, în special, au reprezentat obiectul cercetărilor care

au condus la formularea unor teorii ale efectelor, precum: încadrarea ("flaming"),

stabilirea agendei ("agenda setting"), teoria priorităţilor ("priming theory").

Efectele volitive şi la nivel afectiv sunt greu de cuantificat, de aceea cercetările

au studiat efectele la nivel comportamental. Efectele sunt relative şi complexe şi există

o multitudine de factori (mediul social, grad de instruire, grup socio-profesional,

vârstă, sex etc.) care le determină. Unele studii sunt realizate pe o perioadă mai lungă de

timp, iar altele iau în calcul doar o campanie electorală (o lună). Studiile mai aprofundate

ţin cont şi de motivaţiile care îi fac pe oameni să selecteze anumite canale mediatice,

altele cercetează doar efectul expunerii. Comportamentul este efectul dorit sau nu,

aşteptat sau neaşteptat al influenţei mass-media. Comportamentul este cel care intră în

discuţia modelelor, ca rezultantă a efectelor cognitive, afective şi volitive.

X. 2. 1. Modelul „agendei” politice şi publice

Teza existenţei unui grup decizional care stabileşte “ordinea de zi” este

consemnată încă de la începutul secolului al XX-lea în studiile lui Walter Lippman.

Conceptul de “agenda setting” a fost elaborat ca atare de Donald L. Shaw, Maxwell

E., şi McCombs84. Esenţa teoriei constă în existenţa unei legături puternice între

84 McCombs, L, Maxwell E., Shaw, Donald, Communication and Democracy: Exploring the Intellectual Frontiers in Agenda-Setting Theory, Mahwah, N. J. Lawrence Erlbaum Associates, 1997.

111

modalitatea în care mass-media expune problemele în timpul unei campanii electorale

şi ierarhia evenimentelor publicului, care a consemnat materialele de presă.

Teoria se bazează, pe domeniul politic, respectiv modul în care ştirile politice

influenţează atribuirea semnificaţiilor şi importanţei chestiunilor politice de

către audienţă. Mass-media dezbate anumite probleme politice, ordonează

evenimentele politice, construieşte o realitate politică, iar publicul se lasă

influenţat de subiectele dezbătute şi de modul cum sunt ele înfăţişate în presă.

Cercetările celor doi autori au relevat dependenţa dintre gradul de atenţie

acordat de media unei liste de probleme şi gradul de atenţie acordat aceloraşi

probleme de către publicul expus mesajelor presei. Importanţa oferită unui eveniment

se realizează în detrimentul altuia, care este ignorat pentru început de mijloacele de

comunicare, ca apoi să devină insignifiant şi chiar necunoscut publicului. Astfel,

mass-media, stabilind priorităţi, delimitează şi limitează dezbaterile politice, decide care

sunt subiectele de maxim interes pentru public, subiecte care îi vor determina în ce fel

să voteze. În acest mod publicului îi este impusă importanţa problemelor politice, i se

sugerează posibilităţi de semnificaţie a evenimentelor, i se selectează din totalitatea de

ocurenţe numai anumite întâmplări. Toate relatările mass-media devin semnificante

pentru o companie politică, şi alături de discursurile politice şi campaniile

electorale contribuie la formarea conştiinţei politice.

Mesajele sunt selectate în conformitate cu interesele sistemului politic existent.

Influenţa produselor mass-media nu se realizează în mod direct, ci prin crearea unei

atmosfere politice favorabile unor grupuri de interese şi prin ponderea cu care anumiţi

actori politici apar în materialele de presă (modalitatea prin care un om politic îşi asigură

vizibilitatea). Din această perspectivă, cetăţeanul şi, în consecinţă, alegătorul, este

considerat un spectator pasiv al fluxului informaţional dintre presă şi puterea politică.

Schimbul comunicaţional este dominat de elita politică care are prioritate în faţa altor

formaţiuni.

X. 2. 2. Teoria încadrării

112

Premisele acestei teorii au pornit, ca şi în cazul modelului agendei, de la

cercetări privind evenimente politice. Numai că, dacă în demonstrarea existenţei

priorităţilor în "agenda presei" s-au studiat campanii electorale, pentru teoria încadrării

s-au analizat evenimente politice ale anilor '60. Ipoteza de la care a pornit Erving

Goffman85 a fost aceea că aşteptările indivizilor depind de experienţele anterioare şi că

elementele afective prevalează asupra raţionamentului; în acest sens, indivizii îşi

creează scheme de interpretare pentru a integra experienţele noi, evenimentele noi, în

structura celor trecute.

Pentru a înţelege lumea şi a ordona social evenimentele la care participă sau la care

sunt martori, indivizii îşi dezvoltă reprezentări fixe. În fiecare mesaj mediatic ei caută

indiciile acestor “cadre” fixe pentru a putea înţelege şi interpreta lumea evenimenţială.

Noţiunile sinonimice corespunzătoare acestei teorii sunt cadre sau structuri fixe,

stereotipuri, tipizări, schematizări, prejudecăţi Aceste structuri există atât în conştiinţa

publicului, cât şi a jurnaliştilor, ajutându-i şi pe unii şi pe ceilalţi să selecteze şi să ofere

sens evenimentelor. Evenimentele sunt percepute, identificate şi etichetate conform

acestor scheme de interpretare. Datorită cadrelor interpretative, anumite aspecte ale unui

eveniment sau anumite faţete ale realităţii sunt evidenţiate, pe când altele sunt ignorate,

deformate sau diminuate ca importanţă.

X. 2. 3. Teoria preeminenţei în formarea convingerilor politice

Esenţa acestei teorii este aceea că preferinţa orientată în mod selectiv are cauze

psihologice şi nu motivaţii ideologice. Iniţiatorii Iyengar şi Kinder86 aduc două tipuri de

argumente în favoarea ideilor pe care le susţin. Pe de o parte, comportamentul agresiv

este unul din “condimentele” discursului televizat, iar pe de altă parte, preeminenţa

unor informaţii asupra altora, preferinţa pentru un eveniment sau o personalitate sunt

generate de necesitatea psihologică a selectării. Selectarea limitează capacitatea de

receptare şi analizare a publicului, dar este inerentă într-un mediu suprasaturat

informaţional. Preeminenţele duc la formarea unor “gusturi” specifice de receptare a

85 Goffman, Erving, Frame analysis: An Essay on the Organization of Experience, Harper and Row Press, London, 1974.86 Iyengar, Kinder, News that matter: Television and American Opinion, New York, 1987.

113

informaţiei, ceea ce duce totodată la stabilirea unei rutine de percepţie, care, la rândul

ei, scade capacitatea de analiză.

X. 3. Modalităţi de adaptare a limbajului politic cerinţelor comunicării de masă

O formă a comunicării politice este aceea a comunicării cu publicul plin intermediul

mass-media. Întrucât comunicarea mediatică se adresează unui public eterogen, în funcţie de

mai multe criterii (vârstă, sex, religie, etnie, cultură, nivel de instruire, categorie socio-

profesională etc) şi discursul politic trebuie să se adapteze pentru a putea câştiga şi menţine

atenţia unui public cât mai larg. Prin intermediul presei, clasa politică îşi extinde destinatarul

într-un mod mult mai facil. Fără intermedierea canalelor mediatice, personajele politice şi-ar

câştiga cu greu popularitatea şi şi-ar face cunoscute mesajele politice cu mai multă dificultate.

În absenţa jurnaliştilor clasa politică ar trebui să depună eforturi pentru deplasări în

teritoriu şi întâlniri cu electoratul, necesitând mai mult timp, cheltuieli mai mari şi mai multă

răbdare. Într-un cuvânt mass-media asigură vizibilitatea clasei politice şi contribuie la

creşterea popularităţii actorilor politici.

Pentru a se adapta caracteristicilor mediatice, discursul politic s-a văzut obligat să-şi

creeze un limbaj accesibil publicului, simplu, concis, factural, cu informaţie cât mai oportună.

Acest tip de discurs este diferit de cel tradiţional, care era specific oratorilor greci şi latini,

şi a fost menţinut în Parlamente secole de-a rândul.

Discursurile ţinute în amvon erau construite pe baza principiilor şi strategiilor

textuale ale retoricii; rostite de elita politică ele uzau de erudiţia acestora, prin trimiteri

istorice. Acest lucru era permis şi adecvat întrucât destinatarul era el însuşi elitist.

În societatea contemporană, când publicul a devenit unul mult mai numeros şi mai

eterogen, omul politic al timpurilor noastre a trebuit să îşi creeze un alt tip de discurs, care să

se preteze atât rostirii în Parlament, cât şi mijloacelor de comunicare. Pentru a răspunde

dublei cerinţe, discursul este structurat în mai multe blocuri de text concentrate şi

abstracte, despărţite de fraze scurte, sentenţioase, uşor de reţinut şi preluat de presă,

ca o scurtă ilustrare în cadrul unui material jurnalistic.

Jargonul politic dispare cât mai mult din discurs, limbajul devenind unul din ce

în ce mai apropiat de limbajul comun. Termenii abstracţi, tehnici, specializaţi sunt

114

excluşi în favoarea celor comuni. Acest lucru se datorează mai ales apariţiilor televizate,

în cadrul cărora politicienii apelează la tehnicile comunicării verbale în acest mod,

limbajul politic se dezideologizează, devenind unul al simplei conversaţii cotidiene.

Având drept obiective principale persuadarea şi seducerea unui public numeros şi

eterogen, discursul politic nu mai mizează pe stilul argumentativ abstract, pe

demonstraţie, pe raţionalitate şi logică, ci mizează pe afectivitate, pe stârnirea

emoţiilor auditoriului şi pe imaginaţia acestuia. În acest mod sunt create imagini

plastice, care mizează pe afectivitate, pe stârnirea emoţiilor auditoriului şi pe

imaginaţia acestuia sau mizează pe reprezentări şi simboluri, apelând în acelaşi timp la

forţa sugestivă a cuvântului de a crea imagini vizuale. Discursul conţine reprezentări şi

simboluri uşor de înţeles şi închipuit. Persuadării i se alătură şi elemente

paralingvistice şi non-verbale, în special impresia generală pe care omul politic o face

publicului (în cazul televiziunii mai ales).

Adaptarea limbajului politic la cerinţele comunicării mediatice se rezumă la cele

trei procedee detaliate mai sus, şi anume: structura frazei este simplă, elementele

specifice de limbaj politic dispar în favoarea unui limbaj popular, comun al

conversaţiilor cotidiene; conceptele abstracte şi silogismele lasă locul elementelor

concrete şi afective. Această adaptare la caracteristicile canalelor de comunicare

conduce la apariţia unor noi trăsături ale comunicării politice reprezentate în

special de personalizarea puterii politice şi spectacularizarea fenomenelor politice.

X. 4. Spaţiul public – loc de manifestare a acţiunii politice

Spaţiul public reprezintă locul de intersecţie al politicului cu universul

comunicării. În acest spaţiu se realizează participarea politică a diferiţilor actori

sociali, care dezbat probleme de interes public, din perspectiva interesului general.

Discuţiile se desfăşoară astfel încât sunt folosite tehnicile argumentaţiei, iar

participarea la dezbateri este văzută ca o modalitate de control a puterii.

Primul spaţiu public din istorie este considerat a fi Agora Atenei antice, unde

cetăţenii discutau problemele importante, temele de interes public. Participanţii erau

aleşi aici după anumite criterii (nu orice cetăţean putea participa la discuţiile din Agora).

115

În plus vorbitorii îşi doreau să exceleze în faţa auditoriului mai ales prin forma, apoi

prin conţinutul discursului.

Promotorul noţiunii de spaţiu public este Jürgen Habermas, exponent al teoriei

critice, considerat reprezentant al Şcolii de la Frankfurt. Studiile sale se înscriu în

categoria teoriilor critice despre mass-media, continuare a perspectivei deschise de

Theodor Adorno.

J. Habermas examinează relaţia dintre comunicarea de masă şi democraţie.

Elementul central al teoriei sale îl constituie spaţiul public, care integrează opinia

publică, actorii politici, mass-media. Prin spaţiu public el desemnează acel loc unde

„reuniţi ca public, cetăţenii tratează neconstrânşi, sub garanţia de a putea să se

întrunească şi să se unească liberi, să-şi exprime şi publice liber opinia lor asupra

problemelor de interes general”87.

În centrul analizelor lui J. Habermas se află relaţia dintre stat şi sfera

publică. Spaţiul public s-a constituit de-a lungul istoriei ca loc de mediere între

societatea civilă şi stat, locul unde se formează şi se exprimă opinia publică. Dacă

primul reper în constituirea istorică a opiniei publice îl reprezintă Agora,

următorul pas în dezvoltarea spaţiului public îl desemnează apariţia unor noi locuri

publice unde se dezbăteau subiecte de interes general. Astfel, în secolul al XVIII-

lea, în Europa apar cafenelele literare, academiile, cluburile, saloanele şi presa. În

aceste spaţii indivizii discută, îşi împărtăşesc idei şi opinii, încercând să ajungă la

un consens. La început însă, ca şi în cazul Greciei antice, la acest spaţiu public nu

aveau acces decât indivizii cu un grad de cultură ridicat şi cu o stare materială

prosperă. Pentru a remedia această situaţie şi a lărgi sfera participanţilor la discuţii

şi implicit la viaţa politică, iluminiştii au iniţiat o acţiune de educare a maselor

bazată pe diverse mijloace (de la teatru la literatura de popularizare), în scopul de

a include categorii din ce în ce mai largi în dezbateri. Cunoştinţele erau difuzate prin

mijloace diverse: educaţie, piese de teatru, presă de informare culturală, literatură de

popularizare, toate conducând la o democratizare a vieţii politice.

87 Habermas, Jürgen, Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 126.

116

Elitele iluministe se plasau ca mediatoare între putere şi populaţie, locul

acestora fiind luat mai târziu de jurnalişti, mai ales începând cu secolul al XIX-lea,

secol ce a adus transformări şi în domeniul politicului. Indivizii au acum mai multe

posibilităţi de participare la viaţa politică: vot universal, diverse forme de protest

devenite legale (greve, marşuri, manifestaţii, organizarea în sindicate). Are loc o

apropiere între politic şi mase în mod direct prin întâlniri cu alegătorii şi în mod

indirect prin intermediul presei. Ziarele şi revistele cresc cantitativ, apar noi

mijloace de informare în secolul al XX-lea (radioul – 1901, iar televiziunea în anii

'50).

Profesionalizarea şi instituţionalizarea activităţii de comunicare a

condus la creşterea numărului indivizilor implicaţi în dezbateri publice.

Amploarea vieţii politice solicită un nou spaţiu public: sistemul mass-media.

Actorii care îşi joacă rolurile în spaţiul public contemporan sunt acum liderii

politici, formaţiunile politice, jurnaliştii care transmit maselor mesajele puterii şi

atenţionează clasa politică asupra aspiraţiilor, aşteptărilor şi necesităţilor

populaţiei, specialiştii în sondaje, în comunicare, în imagine şi publicul.

J. Habermas critică această evoluţie istorică a spaţiului public, dezvoltând

o teorie a declinului rolului opiniei publice sub impactul acţiunii conjugate a

tehnocraţiei şi a comunicării de masă. Faţă de modelul iluminist, modelul burghez a

involuat. Domeniul etatizat se substituie domeniului spaţiului public de natură

democratică şi civilă. Locul politicului este luat de uniuni şi partide care se

suprapun sferei publice, ale cărei elemente erau altădată.

În secolul luminilor s-a elaborat principiul treburilor publice, principiu legat

şi de constituirea societăţii civile. Acest principiul a permis statuarea treptată a

discuţiei şi criticii publice asupra opţiunilor şi deciziilor politice. Spaţiul public

s-a constituit prin unirea persoanelor private într-un public. Discuţia politică

liberă era considerată a fi principala instanţă de legitimare în spaţiul public şi

principala expresie a principiului publicităţii88.

În cadrul sferei publice se constituie „conştiinţa politică” şi aceasta cere

puterii reglementări legale ale funcţionării relaţiilor economice şi sociale prin

88 Habermas, Jürgen, L’espace public, Payot, Paris, 1987.

117

elaborarea unor legi cu valabilitate generală şi care acţionează ca o opinie publică

(ceea ce se numea voinţa generală a lui J. J. Rousseau).

În concepţia lui Habermas, explozia comunicării de masă şi a publicităţii,

începând cu secolul al XIX-lea, face ca spaţiul public să fie luat în stăpânire de stat şi

de aparatul tehnocratic, iar funcţia critică a dezbaterii să se transforme într-o

funcţie de integrare. În epoca societăţii mediatice dispozitivul instituţional şi

tehnocratic preia controlul spaţiului public, care iniţial apăruse ca o contrapondere

a puterii.

În ceea ce priveşte statutul audiovizualului, J. Habermas optează pentru

instituţiile publice sau semi-publice, protejate astfel de capitalul privat.

În societatea informaţională, mediatizarea este ontologic constitutivă în

acţiuni politice. Acţiunea politică în spaţiul public modern se bazează pe

principiul legitimării care reprezintă noul principiu de acţiune politică, şi care se

obţine prin desacralizarea politicului cu ajutorul unor tehnici şi strategii formale şi

informale de publicitate şi evaluare politică.

X. 5. Propaganda politică, publicitatea şi comunicarea prin acţiunea politică

Propaganda politică a cunoscut o intensificare deosebită înainte şi în

timpul celui de-al doilea război mondial. După încheierea celei de-a doua

conflagraţii mondiale, propaganda şi-a instaurat hegemonia asupra politicii

interne şi externe a statelor. Problemele grave ale sfârşitului de război au

necesitat din partea politicienilor campanii de refacere a imaginii, de cucerire

şi recucerire a popularităţii.

În timpul războiului rece, a confruntării celor două tabere adverse,

propaganda politică era arma de care uzau ambele părţi, pentru mobilizarea

populaţiei. Astfel, în statele cu regim politic nedemocratic, puterea politică

practica sistematic propaganda politică, în cadrul căreia, convingerea pe baza

argumentelor raţionale şi a logicii demonstrative este înlocuită prin instigare,

apelul la emoţii şi impresionabilitate; în plus informaţia vehiculată cedează la

proba verităţii. Efectele maximale ale propagandei politice se obţin datorită puterii

118

absolute pe care o are statul, care controlează toate aspectele vieţii, de la muncă la

divertisment, incluzând deci, educaţia şi informarea cu ajutorul sistemului mass-

media.

Rolul propagandei politice este de a influenţa, nu de a furniza informaţii, motiv

pentru care se recurge la tehnicile de ocultare a adevărului. Pentru a obţine însă

încrederea publicului şi a apărea credibili în faţa acestuia, artizanii propagandei

politice difuzează mesaje care în mod obligatoriu trebuie să pară verosimile. Pentru a fi

crezut nu este important să spui adevărul, ci trebuie doar ca ceea ce afirmi să pară

verosimil.

Conotaţia negativă a propagandei politice o întrece pe aceea a publicităţii.

Căci, la origini, publicitatea este legată de activitatea economică de promovare a

bunurilor şi serviciilor comerciale. Activitatea de publicitate are drept ţintă

principală determinarea publicului de a cumpăra produsul (ţinta factitivă a

comunicării publicitare), iar pentru a realiza acest deziderat publicitatea se sprijină pe

strategiile de seducere şi persuadare a destinatarului.

Noua comunicare politică uzează de cuceririle tehnice şi strategice ale

publicităţii comerciale. Publicitatea politică îmbracă două aspecte: pe de o parte se

referă la activitatea de “vânzare” a unui om politic, aşa cum se vinde un produs, cu

grija de a seduce consumatorul - alegător. “Piaţa” va fi segmentată într-un anumit

număr de “ţinte” (indecişii, militanţii, opozanţii) pe care omul politic trebuie să la

atragă într-o publicitate adecvată reprezentată de o imagine valorizantă şi

sloganuri reprezentative.

Acesta este noul model al comunicării acţiunii politice – „modelul marketing”,

care a depăşit celelalte două modele tradiţionale, şi anume „modelul dialogal”, în

cadrul căruia se realizează schimbul de idei pe baza raţionalizării argumentelor, în

scopul promovării interesului general şi „modelul propagandistic”, care ierarhizează

rolurile şi face apel la emoţiile publicului şi la convingerea sa.

Pe de altă parte, publicitatea politică înseamnă cumpărarea de spaţiu publicitar

pentru difuzarea unor anunţuri, afişe sau spoturi publicitare pe diverse suporturi

mediatice. Pentru instituţiile de presă această practică este benefică din două motive: în

primul rând, asigură venit din vânzarea spaţiului de emisie (instituţiile media private

119

obţin cea mai mare parte a veniturilor din publicitate) şi, în al doilea rând, aceste

produse puse la dispoziţie de clasa politică pot fi difuzate ca atare, necesitând

intervenţii din partea jurnaliştilor şi contribuind la manifestarea exerciţiului democratic.

Publicitatea politică, spre deosebire de propagandă este apanajul

regimurilor democratice. Tehnicile dovedite eficiente în publicitatea comercială au fost

translatate şi în domeniul politic, având finalitatea de însuşire a unei concepţii,

doctrine, idei sau ideologii politice.

La început, reticenţi, oamenii politici aveau încredere totală în consilierii de

imagine, lucru care a făcut ca, la sfârşitul anilor '60, un politician să fie vândut la fel

ca orice bun economic. Adaptându-se noilor cerinţe de comunicare, oamenii politici şi

formaţiunile politice vor dezvolta comportamentele politice noi în relaţia cu

publicul, datorită modificării relaţiei de comunicare dintre politic şi public.

În această relaţie de comunicare, canalul utilizat preferenţial este cel

audiovizual. În 1964, în Marea Britanie, Partidul Liberal se făcea cunoscut publicului

prin intermediul BBC-ului; în 1965, în Franţa opoziţia este prezentă în programele

radiodifuziunii, iar în perioada electorală a dus la balotajul generalului De Gaulle.

Comunicarea politică reprezintă un proces intenţional care se desfăşoară într-un

spaţiu social, având drept subiect evenimente politice. Tehnicile de publicitate se

constituie în strategii de persuadare a publicului, în speţă văzut ca electorat.

Practicile mediatice trebuie să contribuie şi la democratizarea acţiunii politice prin

intermediul dezvoltării responsabilităţii omului politic în faţa electoratului.

Cercetătorii comunicării politice vorbesc despre standardizarea acesteia şi anume,

constituirea într-un model care aparţine de drept spaţiului politic american. Acest

pattern se referă la strategii care adaptează acţiunea comunicării la tehnicile specifice

pieţei publicitare economice sau a show-business-ului. Prin aceste strategii

comunicaţionale, politicienii dialoghează cu jurnaliştii, publicul, contracandidaţii,

personalităţile publice. Proiectul autorului politic este structurat potrivit strategiilor de

marketing, în cadrul cărora „oferta” este reprezentată de programul politic şi este

rezultată a „cererii” (aşteptările electoratului). „Oferta” se realizează pe baza

caracteristicilor pieţei (publicului), care prezintă aşteptări, nevoi, trebuinţe care au fost

cercetate în prealabil. „Produsul” se adresează unei „ţinte”: diferite grupuri sociale,

120

profesionale, etnice, cu un anumit grad de instruire şi educaţie etc. Aceste tehnici includ

strategiile de comunicare, prin care oferta este făcută cunoscută unui public cât mai larg.

Cum principala sursă de informare rămân mediile, în special televiziunea, „oferta”

trebuie adaptată acestui canal; pentru a-şi maximaliza persuasiunea, discursul politic

mizează atât pe limbajul verbal, cât şi pe cel non-verbal.

Prin intermediul comunicării politice, acţiunea politică devine informaţie

publică. Prin acest procedeu se formează mentalitatea conform căreia vizibilitatea

politică nu este numai o caracteristică a democraţiei, ci şi o practică socială.

Comunicarea acţiunii politice ajută la îndeplinirea responsabilităţilor civile, în

cunoştinţă de cauză. Însă nu toate acţiunile politice sunt comentate, interpretate şi în

consecinţă sancţionate de mass-media şi public. Acţiunea politică, datorită

comunicării politice, este supusă evaluărilor, judecăţilor şi interpretării publicului

prin intermediul mass-media.

Din perspectiva resurselor de care trebuie să dispună un om politic sau o

formaţiune politică (resurse financiare, logistice, simbolice), accesul la

comunicarea acţiunii politice este discriminatoriu. Unii actori politici au un

acces mai redus la comunicare şi implicit vizibilitatea lor este mai scăzută, deci

şansele ca mesajele lor să ajungă la public sunt diminuate.

Caracterul modelului politic american, considerat model global al comunicării

politice, este paradoxal: în aparenţă participarea cetăţenilor la viaţa politică, prin

intermediul votului se află în scădere, însă ea compensează cu alte forme de

participare civică: mişcări sociale, cultură asociativă, acţiune afirmativă.

Conceptul de americanizare a comunicării politice este controversat.

Specialiştii oscilează între a-l considera un model global al comunicării politice şi a-l

privi drept originar în SUA şi adaptat cerinţelor diferitelor state. Unele cercetări în

domeniul comunicării politice contemporane confirmă existenţa unui model de

comunicare comun ţărilor democratice. Acest model de comunicare este parte integrantă

a oricărui plan de acţiune politică, iar comunicarea asigură vizibilitatea politicului în

diverse ipostaze: în perioadele electorale, în cazul unor ceremonii politice sau ca rutină

politică.

121

Bibliografie:

1. Abric, Jean-Claude, Psihologia comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2002;

2. Bachelard, Gaston, Dialectica spiritului ştiinţific modern, vol. 2, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1986;

3. Balle, Francis, Dicţionar de media, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005;

4. Barnhart, Clarence L., Barnhart, Robert K., The world book dictionary, Field

Enterprises Educational Corporation, Chicago, 1965;

5. Baylon, Christian, Mignot, Xavier, Comunicarea, Editura Universităţii „A. I. Cuza” –

Iaşi, 2000;

6. Bârliba, Maria Cornelia, Paradigmele comunicării, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1987;

7. Beauzée, Nicolas, Grammaire générale ou exposition raisonnée des éléments

nécessaires du langage, J. Barbou, Paris, 1767;

8. Birdwhistell, Ray, Introduction to Kinesics. University of Kentucky Press, Louisville,

1952;

9. Bonnange, Claude, Thomas, Chantal, Don Juan sau Pavlov? – eseu despre

comunicarea publicitară, Editura Trei, Bucureşti, 1999;

10. Coord. Boudon, Raymond, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti,

2006;

11. Bougnoux, Daniel. Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2000;

12. Bourdieu, Pierre, Economia bunurilor simbolice, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986;

13. Buzărnescu, Ştefan, Sociologia opiniei publice, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1996;

14. Caune, Jean, Cultură şi comunicare, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2000;

122

15. Cazeneuve, Jean, La société de l’ubicuité, Denöel-Gonthier, Paris, 1972;

16. Chomsky, Noam, Despre structurile cognitive şi evoluţia lor; un răspuns lui Piaget,

în Teorii ale limbajului. Teorii ale învăţării. Dezbaterea dintre Jean Piaget şi Noam

Chomsky, Editura Politică, Bucureşti, 1988;

17. Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 2004;

18. Cuilenburg, J.J, Scholten, O., Noomen, G.W., Ştiinta comunicării, Editura

Humanitas, Bucureşti, 2000;

19. De Fleur, Melvine, Ball-Rokeach, S., Teorii ale comunicării de masă, Editura

Polirom, Iaşi, 1999;

20. Dinu, Mihai, Comunicarea: repere fundamentale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1997;

21. Dominick, J.R., Dynamics of Mass Comunication, Addison Westley, London, 1983;

22. Drăgan, Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură şi Presă “Şansa”

S.R.L, Bucureşti, 1996;

23. Coord. Drăgan, Ioan, Constructia simbolică a câmpului electoral, Editura Institutul

European, Iaşi, 1998;

24. Eco, Umberto, Tratat de semiotică generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1982;

25. Fiske, John, Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2003;

26. Friedman, Georges, Dictionaire de médias, Mome, Paris, 1971;

27. Goffman, Erving, Frame analysis: An Essay on the Organization of Experience,

Harper and Row Press, London, 1974;

28. Graur, Evelina, Tehnici de comunicare, Editura Mediamira, Cluj-Napoca, 2001;

29. Habermas, Jürgen, Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti, 1983;

30. Habermas, Jürgen, L’espace public, Payot, Paris, 1987;

31. Habermas, Jürgen, Sfera publică şi transformarea ei structurală, Editura

Comunicare.ro, Bucureşti, 2005;

32. Habermas, Jürgen, Was heisst Universalpragmatik? în Sprachpragmatik und

Philosophie, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1975;

33. Haineş, Ion, Introducere în teoria comunicării, Editura Fundaţiei “România de

Mâine”, Bucureşti, 1998;

123

34. Hall, Edward, The Hidden Dimension, Doubleday & Company. Inc, New York, 1969;

35. Huyghe, Ree, Puterea imaginii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1971;

36. Izurieta, Roberto, Comunicarea statului în era diverstismentului, Editura AMA

Impact, Cluj, 2003;

37. Keane, John, Mass-media şi democraţia, Editura Institutul European, Iaşi, 2000;

38. Kinder, Iyengar, News that matter: Television and American Opinion, New York,

1987;

39. Kunczik, Michael, Zipfel, Astrid, Introducere în ştiinţa publicisticii şi a comunicării,

Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998;

40. Lohisse, Jean, Les systeme de communication, Armand Colin, Paris, 1998;

41. Marinescu, Valentina, Introducere în teoria comunicării. Principii, modele, aplicaţii,

Editura Tritonic, Bucureşti, 2003;

42. Martinet, André, Elemente de lingvistică generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1970;

43. Mattelart, Armand, Mattelart, Michelle, Istoria teoriilor comunicării, Editura

Polirom, Iaşi, 2000;

44. McQuail, Denis, Comunicarea, Editura Institutul European, Iaşi, 1999;

45. McCombs, L, Maxwell E., Shaw, Donald, Communication and Democracy:

Exploring the Intellectual Frontiers in Agenda-Setting Theory, Mahwah, N. J.

Lawrence Erlbaum Associates, 1997;

46. Mehrabian, Albert şi Weiner, Morton, Decoding of inconsistent communications, în

Journal of Personality and Social Psychology, vol. 6, No. 1, American Psychological

Association, Washington, mai 1967;

47. Miège, Bernard. Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2000;

48. Moretta Angelo, Cuvântul şi tăcerea, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994;

49. Mosca, Gaeno, Histoire des doctrines politiques depuis l’antiquité jusqu’a nos

jours, Payot, Paris, 1936;

50. Moscovici, Serge, Fenomenul reprezentărilor sociale, în Reprezentările

sociale (coord. Neculau, A.), Editura Polirom, Iaşi, 1997;

51. Neumman, Noelle Elisabeth, The spiral of silence. A theory of public opinion,

University of Chicago Press, Chicago, 1984;

124

52. Pailliart, Isabelle, Spaţiul public şi comunicarea, Editura Polirom, Iaşi, 2002;

53. Palmier, J.M., Herbert Marcuse et la Nouvelle Gauche, Edition Pierre Belfond, Paris,

1973;

54. Pârvu, Ilie. Filosofia comunicării, Editura Facultăţii de Comunicare si Relaţii Publice

“David Ogilvy”, Bucureşti, 2000;

55. Peretti, A., Legrand, J.A., Boniface, J., Tehnici de comunicare, Editura Polirom, Iaşi,

2001;

56. Platon, Apărarea lui Socrate, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997;

57. Popa, Marcel D., Dicţionar enciclopedic, vol. 1, Editura Enciclopedică, Bucureşti,

1993

58. Ramonet, Ignacio, Tirania comunicării, Editura Doina, Bucureşti, 2000;

59. Saussure, Ferdinand, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iaşi, 1998;

60. Săhleanu, Victor, De la omul necunoscut la omul cognoscibil, Editura Ramida,

Bucureşti, 1996;

61. Sălăvăstru, Constantin. Discursul puterii, Editura Institutul European, Iaşi, 1999;

62. Severin, W. J., Perspective asupra teoriilor comunicării de masă, Editura Polirom,

Iaşi, 2004;

63. Siebert, Fred, Peterson, Theodore, Schramm, Wilbur, Four Theories of the Press:

The authoritarian, libertarian, social responsibility and soviet communist concepts,

University of Illinois Press, 1963;

64. Slama-Cazacu, Tatiana. Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Editura

Polirom, Iaşi, 2000;

65. Solomon, Marcus, Semnificaţie şi comunicare în lumea contemporană, Editura

Politică, Bucureşti, 1985;

66. Şoitu, Laurenţiu, Comunicare şi acţiune, Editura Institutul European, Iaşi, 1997;

67. Tănase, Ionut, Comunicare politică şi integrare europeană, Editura Risoprint, Cluj-

Napoca, 2003;

68. Thoveron, Gabriel, Comunicarea politică azi, Editura Antet, Bucureşti, 1996;

69. Tofler, Alvin, Powershift - Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1995;

70. Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, Teoria comunicării, Editura SNSPA, Bucureşti,

2001;

125

71. Wierzbicki, Piotr, Structura minciunii, Editura Nemira, Bucureşti, 1996;

72. Wilson, John, Understanding journalism, Edition Routledge, London, 1996;

73. Wittgenstein, Ludwig, Cercetări filosofice, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004.

126