TEORIA UNIUNII VAMALE - note de curs -

Prof.univ.dr. Spiridon PRALEA

Prof.univ.dr. Liviu-George MAHA

1. Procesul de integrare economică – delimitări conceptuale1

Noţiunea de integrare provine din latinescul integro, integrare respectiv integratio, care

înseamnă a pune la un loc, a reuni mai multe părţi într-un tot unitar sau în vederea constituirii

unui întreg, a restabili, a întregi; în această situaţie, părţile constitutive devin părţi integrante.

Preluat iniţial din matematică, termenul de integrare a căpătat o largă utilizare în diferite

domenii ale ştiinţelor socio-umane, inclusiv în ştiinţele economice, acoperind o gamă foarte

largă de procese şi fenomene.

După Concise Oxford Dictionary şi Chambers Essential Dictionary, integrarea este

combinarea părţilor într-un întreg şi uniunea este un întreg rezultat din combinarea unor părţi

ori a unor membri. Astfel, integrarea este procesul de atingere a stadiului de uniune.

Larousse Dictionnaire defineşte integrarea ca intrare într-un ansamblu, iar Dictionnaire

des sciences economiques subliniază că integrarea evocă într-o manieră generală, fie

încorporarea unui element străin într-un ansamblu, fie trecerea de la o stare difuză la una

conştientă; totdeauna, în noţiunea de integrare este inclusă cea de unitate – ceea ce este dispersat

se uneşte. La fel ca Dictionnaire economique et financier, acesta consideră integrarea ca un

aspect al concentrării, viziune îngustă, care nu mai corespunde evident prezentului.

Integrarea a devenit din ce în ce mai mult un domeniu de interes pentru majoritatea

economiştilor, putând remarca, astfel, concepţia lui J. Tinbergen, care defineşte integrarea drept

crearea unei structuri optime a economiei internaţionale, prin înlăturarea barierelor artificiale

din schimburile comerciale. De asemenea, G.R. Denton sesizează virtuţile integrării, şi anume

de a maximiza bunăstarea sau de a îndepărta discriminările economice.

G. Myrdal prezintă integrarea ca realizarea vechiului ideal vestic de egalitate a

posibilităţilor. Z. Kamecki apreciază integrarea tot din punct de vedere economic, ca formare,

pe baza unei noi structuri, a unui organism economic format dintr-un grup de țări separate de

economia mondială.

Alţi autori caracterizează integrarea astfel:

- obţinere, în cadrul unui anumit teritoriu, a unui „sentiment de comunitate” şi a unor

instituţii suficient de puternice, precum şi a unor practici răspândite, care să asigure pentru un

timp îndelungat „schimbări paşnice” între statele respective (Karl W. Deutsch);

- proces în cadrul căruia actorii politici din diferite structuri naţionale sunt convinşi să-

şi modifice lealitatea, speranţele şi activităţile politice, spre un nou centru, ale cărui instituţii

posedă ori pretind jurisdicţie asupra statelor naţionale preexistente (Ernest B. Haas);

- o distribuire de puteri constituţionale, un set de condiţii pe linia prescrisă de o teorie

federală (concepţiile federaliste);

- punerea la un loc a mai multor operaţii, efectuate de aceeaşi firmă (integrare verticală)

sau de firme diferite încorporate aceleiaşi unităţi economice (integrare orizontală) (Francois

Perroux);

- procesul prin care naţiuni, până atunci doritoare şi capabile să-şi conducă independent

politica internă şi cea externă, încearcă să ia împreună anumite decizii sau să delege procesul

1 Emilian M. Dobrescu – Integrarea economică, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 2001, p. 1-12

luării deciziilor unor noi organe centrale; procesul prin care actorii politici din mai multe state

diferite sunt convinşi să-şi modifice speranţele şi activităţile politice către un nou centru (Leon

N. Lindberg).

În mod curent, prin integrare economică se înţelege un proces complex, caracteristic

etapei contemporane de dezvoltare a societăţii, care constă, în esenţă, în intensificarea

interdependenţelor între diferite state, proces condiţionat de un ansamblu de factori, din rândul

cărora un rol important revine revoluţiei tehnico-ştiinţifice.

G. Haberler defineşte integrarea drept relaţie economică mai strânsă între arii aflate în

legătură, iar B. Balassa ca ansamblu de măsuri destinate să suprime discriminările între unităţi

economice aparţinând diferitelor ţări particpante, presupunând absenţa oricărei forme de

discriminare între economiile naţionale respective. După Balassa, integrarea economică

„totală”, generală, presupune înfiinţarea unei autorităţi supranaţionale, ale cărei decizii să fie

obligatorii pentru statele membre.

Fr. Perroux a fost printre primii care au considerat integrarea economică un proces, un

ansamblu de realizări dinamice, în care forţele de expansiune sunt singurele decisive, adică

acele forţe care, prin definiţie, scapă schemelor statice ale concurenţei complete. J. Csillaghy

socoteşte integrarea economică drept intrarea unei unităţi suplimentare într-un ansamblu

economic, într-un sistem economic determinat şi subliniază că este destul de dificil de realizat

integrarea a două sisteme diferite, menţionându-se caracteristicile contradictorii ale fiecăruia

dintre ele.

Trebuie, deci, operată o distincţie între aspectul calitativ şi aspectul cantitativ al

integrării; aspectul calitativ se referă la condiţiile de bază ale integrării, la existenţa unui sistem

economic prevăzut cu tripla comunitate a pieţelor, preţurilor şi plăţilor, iar cel cantitativ la

crearea acestor condiţii pe plan economic regional.

În concluzie, putem spune că mecanismul integrării economice cuprinde: crearea unui

spaţiu economic comun; circulaţia liberă a factorilor de producţie atunci când există o piaţă

comună; consumarea resurselor împreună, cu eficienţă economică şi socială maximă; realizarea

unei uniuni vamale; realizarea unor politici comune în domeniul economic, monetar, financiar

şi social.

Expresia „integrare economică” poate lua sensuri diferite după contextul în care este

utilizată. Ea poate să exprime şi diverse grade de cooperare economică, într-un număr de

domenii, precum: comerţul, mobilitatea forţei de muncă şi a capitalurilor, plăţile, politicile

fiscale şi monetare, securitatea socială şi coordonarea planurilor de investiţii.

Putem vorbi de:

- integrarea ţărilor cu economie de piaţă – după A.H. Robertson, aceasta se referă la un

proces prin care anumite state europene încearcă să depăşească stadiul „cooperării”, prin

înfiinţarea de instituţii cu caracter supranaţional, care pot duce, în cele din urmă, la federalizarea

lor. Integrarea – continuă el – este un proces şi un ţel, care presupun, totuşi, un transfer de

competenţe de la nivel naţional, către instrumente şi organisme cu acracter supranaţional.

- integrarea ţărilor cu economie planificată a rezultat, de regulă, din coordonarea

planurilor naţionale ale ţărilor respective, acestea mărginindu-se să-şi coordoneze planurile

naţionale încheind acorduri de cooperare şi specializare în producţie pentru o gamă limitată de

produse. Exemplul cel mai interesant de integrare economică între ţările cu economie

planificată a fost furnizat de Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER).

2. Integrarea comercială – componentă de bază a integrării economice

Integrarea economică regională este consecinţa fenomenului de intensificare a

interdependenţelor dintre economiile naţionale. Alături de legăturile financiare, tehnologice,

turistice etc., relaţiile comerciale constituie una dintre cele mai importante forme de

concretizare a interdependenţelor. În consecinţă, integrarea comercială constituie o

componentă de bază a procesului de integrare economică. În esenţă, integrarea comercială ar

putea fi definită ca un proces complex de liberalizare progresivă a schimburilor între ţările

participante.

Dacă ne raportăm la cele cinci stadii progresive ale integrării economice, constatăm că

integrarea comercială le defineşte pe primele două şi rămâne caracteristica de fond a

următoarelor trei. Astfel:

I. Zonele de liber schimb se definesc prin regimuri preferenţiale de taxe vamale sau prin

eliminarea completă a taxelor vamale şi, eventual, a barierelor netarifare din calea schimburilor

comerciale reciproce cu anumite produse (industriale, de exemplu) sau cu toate categoriile de

produse dintre statele aderente.

II. Uniunea vamală, considerată atât în teorie, cât şi în practică, drept adevăratul nucleu

de formare a unui bloc economic integrat regional, păstrează caracteristica de liberă circulaţie

a bunurilor între membri, dar implică în plus şi adoptarea unui tarif vamal comun faţă de ţările

terţe.

Păstrând şi aprofundând liberalizarea comercială, următoarele trei stadii adaugă noi

trăsături, după cum urmează:

III. Piața comună este caracterizată şi prin libera circulaţie a factorilor de producţie şi

a activelor financiare.

IV. Uniunea Economică se caracterizează, în plus, prin politici economice comune şi

strategii de dezvoltare convergente.

V. Uniunea Economică și Monetară presupune şi o politică monetară comună şi o piaţă

unică a capitalului.

Având în vedere că liberalizarea comercială este elementul de fond al integrării

economice, teoria uniunii vamale se înscrie ca principalul fundament teoretic al procesului

de integrare.

3. Teoria uniunii vamale - obiectul de analiză și ipotezele ei

Teoria clasică a comerţului internaţional demonstrează că liberul schimb la scară

mondială este soluţia ideală, dar, bineînţeles, pentru o lume ideală. Cum liberalizarea completă

la scară mondială nu apare realizabilă, teoria uniunii vamale demonstrează că liberalizarea la

scară regională este „o a doua cea mai bună soluţie” faţă de liberul schimb generalizat la scară

globală.

Printre reprezentanţii cei mai de seamă ai teoriei uniunii vamale se numără:

- Jacob Viner – 1950;

- Jan Tinbergen – 1954;

- James Meade – 1955;

- Bella Balassa – 1961;

- R.G. Lipsey – 1970;

- Harry Johnson – 1973.

Localizarea în timp a primelor contribuţii evidenţiază că teoria uniunii vamale a apărut

anterior constituirii grupurilor regionale: CEE, AELS etc. Teoria uniunii vamale are ca obiect

de analiză studiul efectelor generate de constituirea unei uniuni vamale la nivelul economiei

fiecărui stat membru şi la nivelul grupului de state aderente în planul comerţului exterior şi al

bunăstării economice. Ea studiază, de asemenea, efectele de antrenare sau cele restrictive asupra

comerţului cu restul lumii.

Explicaţiile oferite de teoria uniunii vamale au la bază un exemplu simplificat. Se

presupune că ţara A intenţionează să creeze o uniune vamală cu un alt grup de state,

considerate ca o entitate şi desemnate drept ţara B. Similar, restul lumii este reprezentat prin

ţara C.

Ipotezele pe care se bazează teoria uniunii vamale sunt:

- costurile de transport şi cele ale serviciilor comerciale sunt considerate neglijabile;

- singurele restricţii comerciale luate în consideraţie sunt taxele ad valorem, pe unitate

de produs importat;

- în cadrul uniunii vamale, concurenţa este considerată pură şi perfectă;

- factorii de producţie sunt consideraţi perfect mobili în interiorul fiecărei ţări membre,

ca şi în interiorul uniunii;

- preţul de pe orice piaţă (inclusiv cea a forţei de muncă) este egal cu costul marginal al

ultimei unităţi vândute sau cumpărate;

- pentru un anumit produs, piaţa este considerată ca având atomicitate perfectă;

- din punct de vedere al pieţei mondiale, uniunea vamală este privită ca un cumpărător

unic şi se consideră că poziţiile adoptate de ea nu pot influenţa preţul mondial.

4. Consecințele și tipurile de efecte generate de uniunea vamală

În condiţiile arătate, consecințele imediate ale creării uniunii vamale vor fi

următoarele:

- eliminarea taxelor vamale din schimburile reciproce dintre A şi B;

- adoptarea de către statele membre ale uniunii a unui tarif vamal comun faţă de restul

lumii (ţara C);

- veniturile provenite din aplicarea tarifului vamal comun devin proprietate comună a

statelor membre A şi B.

Dintre toate investigaţiile teoretice asupra uniunii vamale, cea realizată de Jacob Viner

este recunoscută ca fiind cea mai analitică şi plină de semnificaţii pentru descifrarea

consecinţelor regionale ale schimburilor comerciale. Analiza economică propusă de el

identifică patru tipuri de efecte asupra dinamicii economiei statelor membre, şi anume:

- accelerarea progresului tehnologic;

- stimularea investiţiilor;

- extinderea producţiei de bunuri industriale ca efect al amplificării economiilor de

scară;

- stimularea dezvoltării economice.

Analizând consecințele creării uniunii vamale în planul comerțului internațional,

Viner distinge trei tipuri de efecte, şi anume:

- efectul de creare de comerţ;

- efectul de deturnare (de reorientare) a comerţului;

- efectul de restricţionare, de reducere a volumului tranzacţiilor din comerţul

extracomunitar.

Din punct de vedere al sferei circuitului economic în care se manifestă se face

distincţie între:

- efectele de producţie;

- efectele de consum.

De remarcat că toate aceste categorii de efecte se află în strânsă interdependență, în

sensul că efectele din planul comerţului reprezintă cauză şi, totodată, efect pentru efectele de

producţie şi de consum şi viceversa.

Efectul de creare de comerț constă în reorientarea achiziţiilor din cadrul uniunii de la

o sursă mai scumpă la una mai ieftină. Efectul apare în situaţia în care, în absenţa uniunii,

ambele ţări A şi B produceau bunul în cauză, dar la costuri şi preţuri diferite. Țara B, de

exemplu, produce mai eficient. Dar. în prezenţa taxelor vamale dintre ţările membre, producţia

ţării A, mai puţin competitivă, era vândută pe piaţa locală la un preţ mai mic decât preţul bunului

care ar fi putut fi importat din țara B, dar majorat cu impunerea vamală. Anularea taxelor vamale

dintre ţările membre face produsul ţării B mai competitiv în întreaga uniune, fapt care va

declanşa un efect de producție; producţia în ţara A încetează, iar factorii de producţie vor fi

atraşi în producţia bunului în ţara B, care se va lărgi, cel puţin până la acoperirea cererii

unionale. Ca rezultat al economiilor de scară, preţul de aprovizionare poate să scadă nu numai

în ţara A, ci şi în ţara B. Acest fapt declanşează un efect de consum, care constă în creşterea

volumului total al consumului produsului în cauză, ca rezultat al reducerii preţului

intracomunitar datorită anulării taxelor vamale din schimburile reciproce. Efectul de consum

poate fi amplificat în măsura în care reducerea de preţ face ca produsul în cauză să devină

substituibil altor bunuri, devenite relativ mai scumpe.

Efectul de deturnare a comerţului constă în reorientarea comerţului de la o sursă mai

ieftină spre una mai scumpă. Aceasta se întâmplă atunci când importurile ţării A provenind din

ţara C (extra-comunitară sau restul lumii), cea mai competitivă, sunt înlocuite cu importurile

din ţara B, membră a uniunii. Deşi aceasta are performanţe de cost mai reduse, în contextul

creării uniunii, prin dispariţia taxei vamale în comerţul intracomunitar, ea devine competitivă

ca furnizor pentru ţara A. Bineînţeles că acest lucru se întâmplă în măsura în care importurile

din ţara B sunt generate de tariful vamal comun. Și efectul de deturnare generează efecte de

producție, respectiv de realocare a resurselor, precum şi efecte de consum, în condiţiile în care

preţul la care ţara B livrează produsul este mai mic decât nivelul precedent al prețurilor

importurilor din țara C.

Efectul de restricționare a comerţului depinde de nivelul taxelor vamale din tariful

vamal comun. Cu cât nivelul acestora este mai ridicat, cu atât presiunea în sensul limitării

accesului produselor din exteriorul uniunii este mai mare.

Dacă în interiorul uniunii vamale se instaurează liberul schimb, din punct de vedere al

ţărilor terţe, politicii comerciale protecţioniste a fiecărui stat i se substituie un tarif vamal comun

care instituie un protecţionism colectiv. Acesta apare ca o opţiune de grup pentru favorizarea

sau discriminarea anumitor categorii de mărfuri, în funcţie de originea lor geografică. Este cert

că instituirea uniunii degajă pentru ţările membre efecte pozitive, dar pentru restul lumii poate

menţine sau chiar genera noi elemente de discriminare.

Situaţia nu este generală nici pentru ţările membre, nici pentru terţi. Natura efectelor

depinde de nivelul taxelor vamale pentru o ţară înainte şi după crearea uniunii. Astfel, dacă

pentru ţara A nivelul taxelor din tariful comun este mai scăzut decât cel aplicat înainte terţilor,

comerţul cu restul lumii poate fi favorizat, în condiţiile absenţei sau lipsei de competitivitate a

partenerilor comunitari. Dar, în situaţia inversă, în care, după crearea uniunii vamale, tariful

pentru importurile din țara C au un nivel mai ridicat decât media generală a tarifelor naţionale

anterioare, posibilităţile de producere a efectelor restricţioniste sunt mai mari, dar rămân diferite

de la caz la caz.

Astfel, să luăm în consideraţie cazul în care, sub influenţa tarifului comun, preţul

importurilor din C urcă la un nivel puţin mai mare decât cel al livrărilor intracomunitare din B.

În cazul incapacităţii ţării B de a satisface integral cererea, până la saturarea pieţei, rămâne o

marjă de desfacere asigurată pentru importurile din C. Deci, prin aplicarea tarifului vamal

comun, sunt încurajate schimburile reciproce dintre ţările membre, protejate de concurenţa din

partea terţilor, chiar dacă importurile sunt permise în anumite limite. Prin urmare, nu este vorba

de un protecţionism strict, ci doar de un cadru favorizat pentru membrii uniunii vamale, dar

permisiv şi pentru terţi.

Natura şi intensitatea efectelor uniunii vamale, atât pentru ţările membre, cât şi pentru

terţi depinde nu numai de nivelul taxelor vamale, ci şi de natura specializării ţărilor. Astfel,

dacă ţările membre au specializări diferite (de exemplu, A este agrară şi B este industrială),

efectele negative ale creării uniunii vamale sunt minime sau nici nu apar, ele beneficiind doar

de avantajele protecţionismului colectiv. De asemenea, în comerţul cu terţii, dacă ţările B şi C

sunt producătoare de bunuri diferite, efectele de deturnare şi cele de restricţionare a comerțului

pot fi neglijabile, dacă nu există furnizori intracomunitari.

Evaluarea eficienţei creării uniunii vamale se face pe baza principiului compensării

efectelor negative cu cele pozitive, chiar dacă ele acţionează asupra unor ţări diferite. Rezultatul

se cumulează la nivel regional. Efectul total al creării uniunii vamale depinde de tipul de efecte

parţiale care au ponderea cea mai mare: efectele de creare de comerţ sau cele de deturnare. Pe

ansamblu, crearea uniunii vamale poate fi considerată benefică dacă la nivel intracomunitar

predomină efectul de creare de comerţ.

Aceasta s-a dovedit a fi situaţia cea mai frecventă generată de procesele de integrare,

inclusiv de procesul de integrare vest-europeană. Din perspectiva acestor realităţi, opinia

frecvent exprimată că uniunea vamală reprezintă o atitudine protecţionistă faţă de concurenţii

din afara unei regiuni geografice apare falsă. În fapt, prin preponderenţa efectelor de creare de

comerţ, ca şi prin extinderea uniunii prin creşterea numărului de membri, uniunea vamală

reprezintă o deschidere spre practica liberului schimb la scară mondială.