Teoria subculturilor deviante

În viziunea lui Cohen „subcultură” desemnează faptul că un ansamblu de indivizi împărtăţesc o aceeaşi lume de valori care modelează normele în baza cărora pot fi interpretate lucrurile şi evenimentele şi care permit comunicarea între indivizi; comunicare ce asigură buna desfăşurare a interacţiunii.

Pentru el subcultura delincventă specifică bandelor de tineri prezintă 3 caracteristici esenţiale:

1. este neutilitară (activitatea criminală nu urmăreşte în mod necesar un obiect instrumental – să posede sau să se bucure de un bun inaccesibil)

2. rău intenţionată (infracţiunile sunt adesea comise din pură sfidare sau pentru a face pe altul să sufere în mod gratuit)

3. negativă (conduitele se supun principiului de opoziţie sistematică faţă de normele stabilite)

„Subcultura delincventă îşi extrage normele proprii din cultura globală, dar le inversează sensul. Conduita delincventului este normală în raport cu principiile subculturii sale pentru că ea este anormală după normele culturii globale” (Cohen, 1955).

În această manieră cum putem explica totuşi că proprietăţile şi caracteristicile acestei subculturi sunt mai degrabă specifice tinerilor din clasele defavorizate? În vederea găsirii unui răspuns la această întrebare, Cohen introduce o distincţie importantă: o societate este o colecţie de subsisteme de valori care au o afinitate mai mare sau mai mică cu prescripţiile legale.

Avansând teza subculturii, admite deci că diferite lumi ale valorilor coexistă în sânul aceleiaşi societăţi şi că normele de conduită specifice fiecăreia pot, eventual, intra în conflict. Dacă se formează o subcultură deducem că ea corespunde unei necesităţi sociale pe care structura societăţii globale nu o satisface; dacă ea se perpetuează, acest lucru are loc numai atâta vreme cât necesitatea este resimţită.

În această concepţie total funcţionalistă, o subcultură organizează relaţiile între membrii săi impunând respectarea unui ansamblu de norme ce guvernează raporturile de reciprocitate, relaţiile de onoare, distribuţia rolurilor ce trebuie îndeplinite în interiorul grupului. Din perspectiva lui Cohen, subcultura nu trebuie văzută ca o lume autonomă, ci mai degrabă ca un subsistem de valori, care participă din plin la sistemul mai generalal societăţii globale; dar această asimilare nu garantează că organizarea care domneşte în unul dintre subsisteme ar fi conformă cu ordinea pe care o consolidează valorile considerate drept legitime.

Cohen afirmă că delincvenţa juvenilă se explică prin faptul că mulţi dintre copiii din mediile „populare” sunt prinşi între două registre de prescripţii: cel impus de valorile dominante, aşa cum sunt ele vehiculate de şcoală şi de mijloacele de comunicare modernă şi cel pe care îl recunosc membrii mediului său înconjurător imediat.

Cloward şi Ohlin afirmă că subcultura delincventă poate fi de 3 feluri în funcţie de tipul de acces pe care îl are un grup sau altul la anumite mijloace ilegitime:

• Subcultura „criminală” are patru caracteristici: 1. socializarea la crimă se face prin contactul cu semenii care au reuşit deja în lumea

delincvenţei şi care propun mijloace de reuşită socială admirate

2. adeziunea la lumea delincvenţei se face printr-un proces neîncetat de învăţare şi evoluează în ritmul responsabilităţilor pe care un nou venit le primeşte

3. definirea rolului de criminal cere existenţa unor relaţii codificate între lumile legalităţii şi ilegalităţii

4. organizarea socială a criminalităţii asigură conformitatea conduitelor membrilor săi reprimând manifestările deviante în raport cu normele acestei organizări.

• Subcultura „conflictuală” se naşte în locurile de rezidenţă în care prevalează o stare de extremă dezorganizare: colibe, ghetouri, cartiere dezmoştenite, periferii. Violenţa proprie subculturii conflictuale va fi apanajul tinerilor a căror socializare va fi marcată de faptul că ei sunt îndepărtaţi atât de valorile societăţii globale, cât şi de acelea proprii mediului delictual.

• Subcultura „de evaziune” al cărei model este pentru cei doi toxicomania. Această subcultură este modul de adaptare adoptat de indivizii care trebuie să facă faţă unui dublu eşec: dorind să obţină lucruri pe care oricine pare că trebuie să le posede, ei nu pot face faţă acestei situaţii nici prin mijloace legitime şi nici ilegitime, refugiindu-se în consumul de stupefiante (ce permit uitarea frustrărilor).