TEORIA LEGĂTURII RITUALICE

PASCAL LARDELLIER

Rituri, putere și ”eficacitate simbolică”

Vom înțelege că ritul polictic, care înseamnă mai mult decât simplul divertisment sau spectacol narcisist pe care societatea și-l dă ei însăși, tebuie, înainte de toate, să fie considerat ca un context ”performativ”(J.-L. Austin).

A analiza puterea și riturile se reduce la a analiza puterea ritului. Și asta fiindcă ceremonialele și protocoalele posedă o forță simbolică și un schimb emoțional, susceptibile de a acționa asupra indivizilor și asupra instituțiilor.

Gestica ritualică este, cu siguranță , ”eufemizată” în zilele noastre, în raport cu modul în care ea este prezentată la curtea Regelui-Soare și în Franța din perioada clasică, atunci hiperbolică.

Însă oamenii politici, chiar și contemporani, par să recupereze sau chiar să înșface această dimensiune, chiar dacă o recuză sau o apără la început. Din această cauză, ea le permite să acceadă la o altă stare a ”ființei politice”, prin care dovedesc, fără îndoială, suflul istoriei, o formă de hybris, de lăcaș instituțional care trebuie să se asemene, uneori, cu sentimentul îmbătător al atotputerniciei.

Trebuie să-e evocăm aici pe Max Weber, pt a înțelege cum oamenii noștri moderni de Stat găsesc în rit reîncarnarea charismatică care le permite să transceadă statutul lor obișnuit, ”juridico-legal”, pentru a accede la ”altceva”.

Aceasta este în mod invariabil o inscripție fizică, spațială și proxemică în cadrul ceremonialului care le va permite să joace și să resimtă teama și respectul față de eci care sunt diferiți -nec pluribus impar- (aici facem referință la deviza lui Ludovic al XIV-lea: deloc asemănător celorlalți, deci diferit de toți...Aici se exprimă specificitatea și chiar unicitatea transcedentă a celui care deține puterea absolută.) și care parcă sunt ținuți la distanță prin precauțiile pe care le exprimă ritul. Știm deja că o parte a eficacității simbolice ( expresia eficacitate simbolică îi revine lui Claude Levi –Strauss. În lucrarea sa Anthropologie structurale, (Paris, Plon, 1958), el explica faptul că practicile simbolice pot produce niște transformări eective (de ordin social, politic, economic...) fără a interveni direct asupra realului. Tocmai în acest sens, am putea ancora acțiunea ritualică într-o formă de ”gândire magică”) și politice a puterii este delegată acestei ”performanțe ritualice”.

Și, de asemeni, că la teatru, individul devine actor, iar acesta din urmă personaj printr-un anabasis, transcedere simbolică ce nu-i datorează nimic hazardului, într-un alt registru, omul politic trebuind să treacă prin ipostaze ceremoniale care vor face din acesta mai mult decât un șef de partid, un veritabil om de Stat. Numai canalul ritualic va opera această transformare sau o va desăvârși prin a o institui, după procedura scrutinului sau în funcție de procesul revoluțiilor. Iar ritului îi revine întotdeauna ”misiunea de instituir”. La întrebarea shakespeariană: ”Cine te-a făcut rege?”, ce alt răspuns mai simplu și mai evident am putea primi decât: ”Sacrul”?

Studiul efectual asupra sferei aparentei civilizări a riturilor, a ceremonialelor și a curtoaziei nu elimină problematicile dominării, așa cum au fost ele enunțate de Marx și de Weber. Această dimensiune le este chiar constitutivă. Dacă politica reprezintă ansamblul mijloacelor prin care un grup își impune hegemonia asupra unei societăți, putem spune că ritul și protocolul sunt unele din armele cele mai eficace în calitate de dispozitive și de contexte destinate să genereze aprtenență, consimțământ, ”supunere liber consimțită”. Fizică sau militară, violența practicii ritualice devine simbolică. Ea îi influențează și îi înfeudează cu atât mai eficace pe ”spectatorii ” ritului, în așa fel încât aceștia iau parte activ la acest proces, în primul rând, politic, prin participarea și chiar prin viziunea lor.

Riturile și ceremonialele Statului joacă un rol important, analizat pe întrecute de către antropologii din domeniul politicului. În același timp, acesta este un punct de strabism: a fi cu atât mai eronat, abuziv și periculos de a orândui și de a plia ansamblul proceselor de decizie politică, fie că sunt de natură monarhică sau parlamentară, la această unică ”gestică ritualică”, la singura ordine a protocolului, la unica forță a privirii.

În același timp, trebuie să constatăm atenția scrupuloasă acordată de numeroși oameni de Stat eminenți acestui protocol și mai ales să luăm act de aceasta. Atenția acordată dovedește că protocolul este de mare importanță pentru ei în snul procesului de decizie și chiar în inima strategiilor de legitimare și de confirmare a deciziilor lor. ”Căci, dacă ritualul sigur nu este singura cheie a reușitei în conduita unei politici, incapacitatea ritualică poate fi semnul unei neputințe generale și eșecul ritualic, eșecul unei politici”(M. Abeles, H.P. Jeudy, Anthropologie du politique.Paris, Armand Colin. 1997, p. 103).

Marc Abeles, care a studiat d.p.d.v. antropologic modalitatea de funcționare a puterii în Franța, la scară locală și națională, arată cum cele două dimensiuni sunt prezente simultan în conștiința omului politic francez care distinge politica drept arta de a juca și politicul drept mijlocul de a asigura longevitatea unei ordini sociale.

Acest bemol nu este incident: implică o întoarcere circulară la natura acestei reflexii care, plecând de la analiza aparențelor pe care instituțiile (și) le dau, ajunge chiar la o meditație asupra politicului. Putem oare merge până la a postula că în cadrul acestui câmp politic esența se pliază aparenței, substanța însoțește formele pe care trebuie să le împrumute pentru a se materializa și, în final, pentru a fi văzută și crezută...? În orice caz, aceasta trimite la afirmația enigmatică a lui Michel Foucault, după care ”puterea nu poate fi văzută decât mascată”...Rămâne de văzut ce trebuie să arate această mască și, mai ales, ce trebuie să ascundă...

Riturile mass-media

Mai întâi individuală, privirea ritualică se subsumează unei priviri colective, se topește în interiorul ei pentru a-și găsi aici mijloacelesimbolice de a performa spectacolul ceremonial, până la a transforma realitățile politice și instituționale.