TEMA II. CREAREA COMUNITĂŢILOL EUROPENE

1. Premisele construcţiei europene2. Crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECA)3. Crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii

Europene a Energiei Atomice (CEEA)

4. Campul de aplicare al celor trei tratate

5. Apartenenţa la Comunităţi.

6. Obiectivele Comunităţii Europene.

7. Personalitatea juridică a ComunitaţilorEuropene.

8. Caracterele generale ale Comunitaţii.

ÎntroducereDupă terminarea celui de-al II-lea râzboi mondial ideea unificării europene capătă o mai mare amploare şi o formă concretă.Elitele politice europene şi-au dat repede seama că bătrâna Europă şi-a pierdut poziţia sa seculară de centru mondial, datorită slăbiciunii cauzate de război. Ea era condamnată să depindă de confruntarea dintre cele două superputeri SUA şi URSS, ambele dispunând de putere militară, politică şi economică superioare celei a unei Europe diviyată în numeroase state. In al doilea rând, datorită experienţelor dureroase ale celor două râzboaie, cu consecinţe catostofale pentru aceste state europene şi făcea ca ideea unui alt râzboi insuportabil să fie exclusă pe viitor. în al treilea rând, trebuie adăugat şi faptul că europemi aspirau spre o lume mai bună, mai liberă şi echitabilă, spre o organizare mai corectă a popoarelor şi statelor.

1. Premisele construcţiei europene

Conştiinţa unui declin economic, politic chiar cultural al Europei a dat imediat

naştere, în statele din europa occidentală, la un important curent de opinie în

favoarea unei Uniuni Europene.

Primul care s-a manifestat în acest sens a fost Winston Churchill care a adresat la

19 decembrie 1946 un apel la unitate într-un discurs celebru pronunţat la

Universitatea din Zurich şi în care propunea crearea unor State unite ale Europei.

In concepţia sa, primul pas spre reconstituirea familie europene trebuia să fie o

asociere între Franţa şi Germania. Ideea a stârnit în europa occidentală un ecou

care a determinat constituirea în numeroase ţări a mişcârilor europene: Uniunea

Europeană a federaliştilor, Mişcarea socialistă pentru Statele Unite ale Europei,

Uniunea Parlamentară Europeanâ (a lui Coudenhove-Kalegi), Noile Echipe

Internaţionale etc..

In decembrie 1947 a fost instituit astfel un Comitet Internaţional de Coordonare a

Mişcărilor pentru Unitatea Europeană, care a organizat mai multe congrese dintre

care o influenţă decisivă a avut-o Congresul de la Haga din 7-9 mai 1948, ale cârui

iniţiative au condus la crearea Consiliului Europei.

În primii ani după cel de al doilea război mondial, alte două serii de factori vor

influenţa în mod determinant construcţia europeană.

Pe de o parte, opoziţia dintre Est şi Vest care s-a agravat la sfârşitul anului 1947 a

creat sentimentul unei ameninţări grave şi iminente pentru Europa occidentală,

ameninţare căreia ar fi fost incapabilă să-i facă faţă din punct de vedere economic

şi militar, astfel încât asistenţa şi protecţia Statelor Unite ale Americii devenea

pentru Europa occidentală o necesitate.

La 5 ianuarie 1947, generalul Marshall, secretar de Stat al SUA, într-un discurs la

Universitatea Harvard expunea ideile directoare ale unui plan de ajutor economic

în favoarea Europei occidentale. Ajutorul american era subordonat stabilirii unei

cooperâri organizate între ţările beneficiare. Condiţia era de natură esenţial

politică. Pe de altă parte deteriorarea rapidă a relaţiilor cu URSS obliga statele

Europei occidentale să se preocupe de propria lor securitate.

într-un asemenea context, dacă ideea construcţiei europene devenea tot mai

pregnantă, planau totuşi unele ezitări privind conţinutul său:

Ezitări asupra limitelor geografice ale Europei. Ezitări cu privire la obiect: Europa

va fi economică, socială, culturală, militară sau politicâ;

Ezitări cu privire la natură: o Europă a cooperării sau o Europă supranaţională;

Ezitări cu privire la procedură: trebuia să se aibă în vedere o integrare economică şi

care ar putea să ducă la o integrare politică sau dimpotrivă să se stabilească mai

întâi instituţiile politice susceptibile să constituie un eiement motor al unei viitoare

solidarităţi economice.

Toate aceste ezitări explică şi de ce primele eforturi în direcţia organizării

construcţiei europene s-au facut după metoda clasică în relaţiile internaţionale şi

anume cooperarea europeană şi numai ulterior a continuat după metoda diferitâ de

natură să conducă la o integrare mai putemică.

Cooperarea europeană se caracterizează prin crearea de organizaţii bazate pe

respectarea suveranităţii naţionale.

Statele Europei occidentale, în primii ani după cel de al II-lea război mondial

utilizând mai întâi tehnica tradiţională a cooperării interstatale, au creat organizaţii

intemaţionale de trei categorii:

a) unele având o vocaţie în principal militară;

b) altele cu o vocaţie m mod necesar economicâ; şi

c) în sfârşit cele având o natură mai ales politicâ.

Cooperarea europeană a fost mai întâi o continuare a anumitor alianţe militare din

timpul razboiului.

A fost astfel creată Uniunea Occidentală prin Tratatul de la Bruxelles din 17 martie

1948, încheiat pe de o parte între Franţa şi Marea Britanie1 şi pe de altă parte între

statele constituind Benelux".

în realitate însâ această organizaţie nu putea să răspundă deplin dimensiunilor

problemei căci, din punct de vedere militar, numai SUA era în măsură să asigure

garanţii efective de securitate. Din puncî de vedere politic, această Europă cu 5

membri era insuficientă atât ca extindere cât şi în insirumentele sale care se limitau

la o concertare interguvernamentală.

a)A intervenit astfel crearea Organizaţiei Atlanticului de Nord (NATO) în baza

Tratatului de la Washington din 4 aprilie 1949. având ca membri fondatori 12 state

inclusiv SUA3, ca organizaţie politico-militarâ a aiianţei atlantice.

b) La 16 aprilie 1948, cele 16 ţări europene. care au răspuns propunerii lansate de

generalul Marshall privind ajutorul american pentru reconstrucţia Europei, au

semnat la Paris, Tratatul instituind Organizaţia Europeană de Cooperare

Economică (OECE). Creată pentru gestionarea în comun a ajutorului oferit de

SUA, OECE a avut meritul de a fi instrumentul unei cooperări interguvemamentale

care a permis să se realizeze o liberalizare a schimburilor între membrii săi4.

c) Problema unificării politice a Europei care a fost în centruJ dezbaterilor

Congresului ce s-a ţinut la Haga în luna mai 1948, organizat de mişcările europene,

a fost la originea creării la 5 mai 1949 a Consiliului Europei5, organizaţie având

drept obiectiv - aşa cum rezultă din preambulul său şi articolul 1 al statutului său -

apărarea într-un cadru instituţionalizat a valorilor democratice considerate ca fiind

ameninţate prin divizarea Europei în două blocuri, respectiv, principiile libertâţii

individuale, ale libertâţii politice şi preeminenţa dreptului pe care se bazează orice

democraţie adevărată.

Aceste organizaţii deşi acopereau principalele domenii ale cooperării internaţionale

nu dădeau Europei o structură coerentâ care să-i permită să exprime în mod

eficient o personalitate de care devenea tot mai conştientâ că-i este indispensabilă.

Pe de o parte, componentele statale ale acestor organizaţii erau diferite: în primul

rând, nu exista nici o regulă ca aceleaşi state europene sâ aparţină celor trei

organizaţii, în timp ce state occidentale neeuropene aparţineau mai multor

organizaţii. având chiar un rol preponderent; la aceasta se mai adăuga şi

incertitudinea numărului de participanţi. uneori erau 5, alteori 10, sau 16 etc.

Pe de altâ parte, atribuţiile acestor organizaţii se suprapuneau mai mult sau mai

puţin, căci chiar dacă fiecare organizaţie avea o vocaţie dominantă, toate urmăreau

aceleaşi obiective economice, sociale şi chiar culturale rezultând din componenta

politică a democraţiei liberale.

în sfârşit, chiar dacă ele apâreau ca fiind mai perfecţioniste, structura instituţionalâ

a acestor organizaţii râmânea foarte apropiată de modelul clasic al unei simple

cooperări interstatale. Europa astfel creată nu se distingea prin nimic de

construcţiile internaţionale cu care este dotată. Or, problema construcţiei europene

este cea a eficacităţii sale deci a instituţiilor cu care este dotată.

2. Crearea Comunităţii Europene a Carbunelui şi Oţelului (CECO)

Incepând din anul 1950 construcţia europeană se angajează pe un nou fâgaş. Un

merit deosebit în acest sens îi revine lui Robert Schuman, pe atunci Ministru al

Afacerilor Exteme al Franţei.

In Declaraţia sa din 9 mai 1950, el propunea să fie depâşit cadrul tradiţional al

cooperării interguvernamentale şi să fie transferate unele atribute ale suveranităţii

naţionaîe în competenţa unor instituţii comune. Schuman sugera să se renunţe la

ideea încheierii unui acord general privind constituirea unei federaţii europene, dar

propunea să se purceadă la realizări limitate dar concrete. Aceste propuneri erau,

de fapt, o consecinţa directâ a unor constatări că nici Organizaţia Europeană a

Cooperării Economice, nici Consiliul Europei nu puneau constitui cadrul unei

adevărate integrări europene, pentru că ele erau bazate pe simple acţiuni de

cooperare şi nu erau în măsură să angajeze Europa pe calea unei reale unificări.

Potrivit concepţiei sa!e, la înfaptuirea acestor realizări trebuiau să fie antrenate, în

primul rând Germania şi Franţa. Fără eliminarea rivalităţii seculare dintre aceste

două ţări şi angajarea lor la realizarea unui scop comun, în opinia lui, era

imposibilâ reunirea naţiunilor europene.

Propunerile lui Schuman, inspirate şi sugerate de Jean Monnet, la acel moment

Commisar General pentru Planul de Modernizare şi de echipament al Franţei,

răspundcau şi unor consideraţii conjuncturale. Statutul impus Germaniei ca unnare a

înfrângerii sale în cel de-al 11-lea război mondial nu putea să dureze la infinit. în

special controlul interaliat asupra industriei grele germane într-un viitor rnai muit sau

mai puţin îndepărtat trebuia să înceteze. în plus. pe fundalul unei confruntări tot mai

acerbe dintre est şi vest, SUA dorea ca Germania să se asocieze la apărarea Europei

Occidentale.

In Declaraţia din 9 mai 1950, Robert Schuman propunea "să se plaseze ansamblul

producţiei franco-germane a cărbunelui şi oţelului sub o înaltâ Autoritate comună,

într-o organizaţie deschisă participării altor tări ale Europei".

Alegerea cărbunelui şi oţeluiui se datora ponderii economice a acestor industrii. dar şi

necesităţii unor garamii legaie de suprimarea controlului interaliat al zonei Ruhr.

După cum se menţiona in Declaraîie ca "orice râzboi între Franţa şi Germania să

devină nu numai de negâduiî dar şi din punct de vedere material imposibil".

"Prin punerea în comun a producţiilor de bază şi instituirea unei înalte Autorităţi" se

dorea cu adevârat realizarea unui fundament concret pentru crearea unei federaţii

europene indispensabile pentru rnenţinerea păcii şi eliminarea unei "diviziuni

sângeroase"\ Trebuie să avem în vedere că atrocităţile râzboiutui încă erau viii în

memoria popoarelor europene.

Acest proiect se înscria şi într-o dorimâ mai ambiţioasâ. Piaţa comiînă a cârbiip.e'ui şi

oţeluim îrebuia sâ experimemezi îormula unei integrâri sectoriale, formulă

susceptibilâ să fie extinsă în ;nod progre5i\ la alîe ;;omenii şi chiar la construcţia unei

Europe politice. Dar, în concepţia lui RJ'er: Schiima:'.. Europa poiiticâ nu ar putea fi

realizată imediat: "Europa nu se va face dintr-o dârâ. r-ic: ir.îr-:' construcţic de

ansamblu, ea se va face prin rcalizări concrete..." Astfel, în Declaraţia din 9 mai 1950

apărea concepţia unei construcţii «Funcţionale» a Europei, potrivit căreia legâturile

economice pregâteau legăturile politice. Strategia funcţionalistă lua locul concepţiei

"constitLitionatiste". potrivit câreia ar fi fost necesar sâ se construiascâ fără întârziere

o organizaţie politică de tip federal a Europei.

Totodată, prin crearea unei "înaite Autorităţi coinune" şi ale cărei decizii eran

"executori în statele membre. a avut loc desprinderea definitivâ de principiiie

cooperării interguv ernamentale care au prevalat până atunci.Aşadar. propunerea lui

Robert Schuman a fost acceptată imediat de către R.F. Germania, Italia. Belgia.

Olanda şi Luxembrrg. Marea Britanie a refuzat să se ralieze pe motiv că nu poate să

renunţe la aspecte legate de suveranitatea statului, chiar dacă acestea erau foarte

limitate.

La scurt timp după lansarea Declaraţiei la Paris a fost inaugurată o conferinţă

având drept scop să elaboreze Tratatul instituind Comunitatea Europeană a

Cărbunelui şi Oţelului (CECA). Tratatul a fost semnat la Paris la 18 aprilie 1951 şi

a intrat în vigoare după ce a fost ratificat în cele şase state membre la 25 iulie 1952.

Tratatul a fost încheiat pentru o perioadă de 50 de ani de la data intrării sale în

vigoare (art. 92).

Inalta Autoritate al cărei prim preşedinte a fost Jean Monnet şi-a ţinut prima sa

reuniune la Luxemburg la 10 august 1952.

Piaţa comună s-a deschis la 10 februarie 1953 pentru cărbune şi la 10 mai 1953

pentru produse siderurgice.

Tratatul de la Paris este punctul de pomire a unui proces de integrare considerat că

trebuie să fie unul general. în preambulul său se arăta că el urmâreşte să creeze

primele baze ale unei comunităţi europene mai largi şi mai profunde.

Prin Tratatul de la Paris statele transferă un anumit număr de competenţe instituţiilor

comunitare, în cadrul cărora regula unanimităţii nu se mai impune.

Pentru prima dată în istoria modernă, state suverane acceptă să-şi pună în comun

resursele lor de cărbune şi oţel şi să le încredinţeze gestiunii unei înalte Autorităţi,

reprezentând un caracter puternic supranaţional şi având sarcină de a face să prevaleze

interesul comunitar. (Art. 9 din Tratatul CECA, abrogat însă ulterior prin Tratatul din

8 aprilie 1965, preciza: "membrii înaltei Autorităţi ... în îndeplinirea funcţiilor lor ... se

abţin de la orcice act incompatibil cu caracterul supranaţional al funcţiilor lor" şi că

"fiecare membru se angajează să respecte acest caracter supranaţional".

Statele acceptă de asemenea ca o Curte de Justiţie independentă să le asigure

respectarea dreptului în funcţionarea comunităţii şi ca o Adunare Parlamentară să fie

consultatâ asupra problemelor comunitare.

Dar elementele supranaţionale sunt contrabalansate în diferite feluri: înalta Autoritate

este desemnată de guvernele statelor membre, Adunarea Parlamentară nu este decât

consultativă şi mai ales este prevăzută o instituţie reprezentând direct interesele

statelor membre şi anume Consiliul de Miniştri. (De-a lungul celor aproape 50 de ani

care vor urma, opoziţia dintre cei care vor dori să întărească elementul supranaţional şi

cei care vor să-ţ slăbeascâ sau să-1 limiteze va continua în permanenţă.)

In concluzie, Prin crearea CECA, integrarea europeană apărea cu trăsături profund

diferite faţă de cooperarea europeană anterioară întrucât CECA reunea state puţin

numeroase (alte state au refuzat), supuse unor organe supranaţionale, cu competenţe

limitate la anumite domenii, însă dotate în aceste domenii cu puterea de a lua decizii şi

de a le impune statelor membre.

Tratatul de la Paris mai are şi altă semnificaţie. El a servit drept model de integrare

juridicâ pentru celelalte două comunităţi ce au fost create peste câţiva ani.

6.2. Obiectivele Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului

Obiectivele CECA pot fi caracterizate în modul următor:

Crearea unei pieţe comune ale cărei mari principii sunt definite la articolul 4, sub

formă de interdicţii:

interzicerea drepturilor de intrare sau de ieşire ori a taxelor având un efect echivalent

şi a restricţiilor cantitative circulaţiei produselor;

interzicerea măsurilor sau practicilor stabilind o discriminare între producători,

între cumpărâtori sau între utilizatori, în special referitor la condiţiile de preţ sau de

livrare şi tarifele de transport, cum şi la măsurile sau practicile împiedicând libera

alegere de câtre cumpărător a furnizorului său;

interzicerea subvenţiilor sau ajutoarelor acordate de state ori a unor sarcini speciale

impuse de state, sub orice formă ar fi;

interzicerea practicilor restrictive tinzând la repartizarea sau la exploatarea pieţelor.

Stabilirea instituţiilor comune şi a mijloacelor de acţiune pentru a organiza piaţa

comună şi a elabora o politică economică şi socialâ comună.

a)Înalta autoritate poate să ia măsuri destinate să se facâ faţă transformărilor

economice şi sociale.

în acest sens, art.56 prevede că în cazul în care procedee tehnice sau echipamente

noi au drept consecinţă o reducere de o importanţă excepţională a nevoilor forţei de

muncă, ceea ce antrenează în una sau mai multe regiuni dificultăţi deosebite în

reangajarea forţei de muncă devenită disponibilă, înalta Autoritate poate: acorda

ajutoare sub forma de indemnizaţii de aşteptare, de reinstalare, de reeducare

profesională etc.;

contribui la finanţarea de activităţi noi din punct de vedre economic sănătoase sau

de transformare a unor întreprinderi pentru a fi în măsură să asigure reutilizarea

productivă a forţei de muncă.

b)Inalta Autoritate poate facilita realizarea programelor de investiţii consimţind

împrumuturi întreprinderilor sau dând garanţia sa altor împrumuturi pe care acestea

le contractează (at.54, alin. 1).

c)Înalta Autoritate trebuie să încurajeze cercetarea tehnică şi economicâ

interesând producţia şi dezvoltarea consumului de cărbune şi oţel, ca şi securitatea

muncii în aceste industrii (art. 55, alin. 1).

d)Inalta Autoritate poate să intervină, când împrejurârile o cer, în mod direct

asupra producţie şi pieţei, pe baza art. 37 şi 58.

e)In baza art. 61, Inalta Autoritate este abilitată să fîxeze preţuri maxime sau

preţuri minime.

Dar Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului conduce numai la o integrare

sectorială, aşa încât competenţele generale în domeniul economic şi social continuă

să aparţină statelor membre.

3. Crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii

Europene a Energiei Atomice (CEEA)

Incepând cu 1955 a avut loc relansarea construcţiei europene, fîind lansate mai multe

iniţiative.

Conferinţa miniştrilor de exteme ai statelor CECA de la Messina din 1 iunie 1955 a

decis examinarea modalităţilor unei integrări sectoriale dorită de Franţa şi a unei

integrări generale, pentru care optau celelalte ţări membre. Un comitet de delegaţi

guvemamentali asistaţi de experţi sub preşedinţia unei personalităţi politice - care a

fost Paul-Henri Spaak a primit misiunea de a pregăti un raport în această privinţă.

Raportul elaborat de Comitet a ajuns la concluzia creârii unei pieţe comune generale

cum şi a stabilirii unei comunităţi a energiei atomice, s-a ajuns la semnarea la Roma,

la 25 martie 1957 de către statele CECA a două tratate:

Astfel Tratatul naiaiul instituind Comunitatea Economică Europeanâ (CEE) şi Tratatul

instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA, denumitâ şi Euratom).

In acelaşi timp cu semnarea tratatelor a fost adoptată "Convenţia relativă la unele

Instituţii Comune Comunităţilor Europene".

Tratatele de la Roma au fost completate cu protocoale semnate la Bruxelles la 17

aprilie 1957 relative la privilegii şi imunităţi şi la Curtea de Justiţie a Comunităţii

Economice şi Euroatom.

După ratificarea lor în ţările membre, Tratatele de la Roma au intrat în vigoare la 1

ianuarie 1958. Ambele tratate au fost încheiate pe o perioadă nelimitată.

Spre deosebire de celelalte două Comunităţi, ce vizează sectoare limitate, deşi foarte

importante, ale economiei, Tratatul CEE are drept obiect integrarea ansamblului

economiei statelor membre. Prin crearea Comunităţii economice europene se avea în

vedere mai ales transformarea condiţiilor economice ale schimburilor şi prin urmare

ale producţiei pe teritoriul Comunităţii.

Crearea Comunităţii consacrată energiei atomice urmăreşte scopul definit la art. 1 din

Tratat şi anume acela de a contribui, prin stabilirea condiţiilor necesare formării şi

dezvoltării rapide a industriilor nucleare, la ridicarea nivelului de viaţă m satele

membre şi la dezvoltarea schimburilor cu alte ţări.

Astfel, la 1 ianuarie 1958 existau trei Comunităţi distincte, bazate pe tratate

constitutive proprii. Dar cele trei Comunităţi au fost create pentru realizarea aceloraşi

obiective fundamentale; construirea unei "Europe organizate", a unei uniuni tot mai

strânse între popoarele care o compun; asigurarea printr-un efort comun a progresului

economic şi social al statelor membre.

Comunităţile europene apar deci ca o unitate restrânsâ (deşi deschisâ aderârii altor

state), dar organizată, supusâ unor instituţii comune. Desigur, organele comune nu-şi

exercitâ competenţele decât în domeniul economic, dar în acesta ele dispun adesea de

o adevăratâ putere de decizie.

Originalitatea acestui model de integrare a constat tocmai în faptul că acordul de tip

comunitar este însoţit de instituţii şi mecanisme proprii de naturâ sâ-1 completeze, să-

1 corecteze şi să-1 facâ sâ funcţioneze efectiv. Fiecare Comunitate dispune de

mijlaocele de acţiune, de instrumente Juridice şi de o structură permiţându-I sâ-şi

exercite propriile sale competenţe. Formula aleasă a fost djnamică şi a permis o

importantă evoluţie aşa cum vom vedea ulterior.

Istoria Europei comunitate care astfel se va constitui pornind de la câteva linii

esenţiale: afîrmarea preeminenţei CEE asupra Comunităţilor sectoriale CECA şi

CEEA, întrucât CEE creând condiţiile unei integrări economice globale, era în măsurâ

datoritâ acestui caracter şi a implicaţiilor sale, să conducă la o integrare politică. Chiar

dacă TratatuJ CEE nu o aratâ în mod expres, acest obiectiv rămâne înscris implicit în

numeroase din dispoziţiile sale, ceea ce face ca această Comunitate să devină

predominantă;

o tensiune durabilă între o concepţie "supranaţională" şi o viziune

mterguvernamentală a construcţiei europene, o tensiune între interesele naţionale şi

integrarea europeană;

o extindere a domeniului intervenţiei comunitare;

o atracţie constantă exercitată asupra statelor europene ceea ce a condus la o lărgire

considerabilă a Comunităţilor.

4. Câmpul de aplicare al celor trei tratate

A. Din cele analizate mai sus, rezultă că există un tratat general, cel instituind

Comunitatea economică europeană, şi două tratate sectoriale, cel instituind

Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului şi cel instituind Comunitatea

europeanâ a energiei atomice.

Din punct de vedere instituţional s-a ajuns la o structură unicăpentru cele trei

Comunităţi, din punct de vedere material se menţin însă cele trei tratate cu regulile lor

proprii de fond şi de procedură6.

In virtutea voinţei autorilor tratatelor şi datorită contextului istoric în care au fost

încheiate, între cele trei tratate există deosebiri. Independenţa din punct de vedere

juridic a celor trei tratate nu exclude însă posibilitatea - ţinând seama de finalitatea lor

comună şi anume realizarea progresivă a integrării - să se interpreteze fiecare tratat în

lumina celorlalte, aşa cum de altfel a şi procedat Curtea de Justiţie. Dar în măsura în

care tratatele sectoriale conţin lacune, acestea pot fi acoperite prin aplicarea

dispoziţiilor generale din TratatuJ CEE7.

O asemenea vocaţie a tratatului general de a se aplica în caz de lacunâ a tratatelor

sectoriale cunoaşte totuşi o limită rezultând din dinamica proprie fiecâruia din cele trei

tratate. Aşa de exemplu pare exclus să se poată pur şi simplu transpune în Tratatul

Euroatom dispoziţiile din Tratatul CEE în materie de drept al concurenţei, căci

structura specifică a pieţei nucleare necesită o adaptare sau o amenajare a acestor

reguli.

Teritoriul statelor membre determină câmpul de aplicare al tratatelor comunitare.

Totuşi pentru aplicarea tratatelor, se face o distincţie între teritoriile europene ale

statelor membre şi teritoriile dependente ale acestora de peste mare.

Tratatele sunt aplicabile teritoriilor europene ale statelor membre precum şi

"teritoriilor europene în care un stat membru îşi asumă relaţiile exteme".

B.Pentru teritoriile neeuropene, dispoziţiile variază de la un tratat la altul.

Potrivit Tratatului CEE, teritoriile dependente de peste mare ale statelor mebre sunt

supuse unui regim diferit prin condiţii speciale care au fost modificate profund din

1957 pânâ în prezent.

Pentru CEEA, teritoriile dependente neeuropene sunt supuse dispoziţiilor din Tratatul

Euroatom.

Pentru CECA. statele membre s-au angajat sâ-şi acorde reciproc preferinţele de care

beneficiazâ in aceste teritorii dependente pentru cărbune şi oţel.

4. Câmpul de aplicare ratione temporis

Tratatul CECA este încheiat pe o perioadă de cincizeci de ani de la data intrării în

vigoare;

Tratatele CEE şi Euroatom sunt încheiate "pentru o perioadă nelimitată”

Limitarea în timp a CECA se explică prin fâptul că această comunitate apărea la

origine ca având un caracter experimental. Experienţa dovedindu-se pozitivă, celelalte

două tratate au fost încheiate pe o duratâ nelimitată, formulă care este cea mai

conformă cu finalitâţile integrârii europene. Aceasta implică faptul că cele două

Comunităţi apar ca ireversibile.

Este ceea ce rezultâ cu claritate şi din jurisdicţia comunitară, trăsâtura sus-arătată fiind

întăritâ şi prin excluderea oricârei caducităţi a tratatelor comunitare.

5. Apartenenţa la Comunităţi

Spre deosebire de unele organizaţii internaţionale (de exemplu Organizaţia Mondială a

Sânătătţii) care admit membri plini şi membri cu drepturi restrânse (membri asociaţi),

tratatele constitutive nu consacră existenţa membrilor cu statut special, ci numai

calitatea de state membre, care beneficiază toate de aceleaşi drepturi şi obligaţii.

în această privinţă "Regimul special de asociere" prevâzut la articolul 131 din Tratatul

CEE în beneficiul ţărilor şi teritoriilor ce întreţin relaţii speciale cu statele membre mi

constituie o adevărată asociere, care ar comporta o participare specifică la instituţiile

comunitare, ci mai degrabă o modalitate particulară de extindere teritorialâ a

tratatului; tot astfel statele terţe care ar încheia un acord de asociere, pe baza

articolului 238 din tratat, rămân în afara Comunităţii şi nu aparţin acesteia.

Cu toate aceste precizări, apartenenţa la Comunităţi prezintă două aspecte: aderarea la

Comunităţi şi caracterul definitiv al apartenenţei la Comunităţi.

5.1 Aderarea la Comunităţi

Calitatea de stat membm nu este limitată la fondatori. Proiectul de integrare

regională prezentat de Robert Schuman se adresa tuturor statelor europene: pentru

acele state care au considerat că nu era potrivit să participe împreună cu cei "Şase"

la actele de constituire, tratatele le oferă, în termeni similari, posibilitatea de

aderare (art.98 CECA, 237 CEE, 205 CEEA).

Ţinând seama de vocaţia continentală a Comunităţilor era deci noramal ca tratatele

sâ organizeze regimul aderării pentru statele europene.

Pe lângă principiile generale privind condiţiile de foimă şi de procedură ale

aderârii prevăzute în tratate, practica a degajat o serie de alte condiţii ca de

exemplu; aderarea nu poate pune în pericol fundamentele Comunităţii; aderarea

este în mod necesar progresivâ; aderarea presupune adaptâri ale tratatelor.

In alţi termeni, admiterea unui nou stat membru impune îara îndoială "adaptări"

ale tratatelor constitutive ale Comunităţilor, dar numai acele adaptări care sunt

"necesare". In nici un caz adaptările nu ar putea să deschidă calea unei renegocieri

de ansamblu a tratatelor. Această condiţie se exprimă în principiul acceptării

"realizării comunitare" ("acquis communautaire"), ceea ce înseamnă că statele

candidate trebuie, ca o condiţie a admiterii lor în Comunităţi, sâ accepte nu numai

tratatele dar şi ansamblul actelor adoptate pe baza tratatelor şi, mai general,

totalitatea operei legislative a instituţiilor comunitare.

Aceasta are drept corolar regula potrivit căreia soluţionarea eventualelor adaptări

urmează să fie facută prin stabilirea unor măsuri tranzitorii care să excludă orice

modificări a regulilor existente.

Tot din principiul acceptării "realizării comunitare" decurge şi obligaţia de a adera

simultan la cele trei Comunităţi datorită strânsei îmbinări a competenţelor lor şi a

unităţii instituţiilor acestora.8

în sfârşit, acest principiu include şi o condiţie politică: prin preambulul Tratatului

CEE, statele originare invită să se asocieze efortului lor şi celelalte popoare ale

Europei "care împărtâşesc idealul lor", adică sunt "hotărâte să întârească

menţinerea păcii şi a libertăţii".

5.2. Caracterul definitiv al apartenenţei la Comunităţi

a) Spre deosebire de statutul Consiliului Europei, de exemplu, tratatele comunitare

nu prevâd că statele pe care le regrupează pot să-şi piardă calitatea de membru:

tratatele nu conţin nici un fel de dispoziţii privind dreptul la retragere nici

procedura de excludere.

Se consideră că aceste omisiuni nu sunt deloc întâmplâtoare; fiind una din

expresiile voinţei de a asigura permanenţa Comunităţilor şi combinat cu durata

nelimitată a acestora, înseamnă că apartenenţa la Comunităţi este definitivâ,

angajamentul statelor membre având caracter irevocabil9.

b)Din punct de vedere politic însâ, această stabilitate rezultând, mai ales, din

interdicţia juridica a unei retrageri unilaterale nu ar putea totuşi să fie

supraestimată.

Mai întâi, întrucât, fară a se retrage în mod formal din Comunităţi, un stat membru

poate în largă măsură să împiedice funcţionarea acestora - mai ales când se impune

o colaborare strânsă - practicând ceea ce se numeşte "politica scaunului gol10, adicâ

refuzând să-şi ocupe locul în instituţiile respective şi în special în cadrul

Consiliului.

De asemenea, un stat poate exercita o asemenea presiune din interior încât

condiţiile participârii sale la Comunităţi trebuie să fie "renegociate"11.

în sfârşiL la limitâ, de comun acord, statele ar putea consimţi la retragerea unuia

dintre ele. Retragerea Groenlandei12 demonstreazâ că o asemenea eventualitate nu

este de neconceput nici din punct de vederejuridic şi nici politic.

6. Obiectivele Comunităţii Europene

Obiectivele Comunităţilor europene sunt definite în tratate. Ţinând seama de

caracterul e\ olutiv şi dinamic al Comimitâţilor, aceste obiective au putut fi

completate în cei patruzeci de ani de construcţie comunitarâ.

Pentm a avea pe parcurs un termen de comparaţie privind noile obiective şi

competenţe ce au fost conferite Comunităţilor în difente etape ale evoluţiei

acestora, vom analiza mai întâi obiectiveie CEE şi apoi ale celor două Comunităţi

sectoriale CECA şi CEEA, astfel cum au fost fixate prin tratateie originare.

6.1. Obiectivcle Comunităţii Econoniice Europene

în general se poate afirma ca semnând Tratatul CEE obiectivul urmărit era

integrarea economiilor statelor membre, ceea ce rezuită în special din preambulul

acestui tratat.

Acest obiectiv generai a fost apoi precizat la art.2, în termenii căruia:

prin crearea unei piete comune, caracterizată printr-un anumit număr de Jibertăţi, şi

prin apropierea progresivă a politiciior economice ale stateior membre,

Comunitatea are drept misiime sâ proinoveze:

o dezvoltare armonioasă a activitâţilor economice în ansamblul Coiniinitâţii;

o expansiune economicâ continuă şi echiJibrată;

o stabilitatc economicâ inâritâ;

o creşiere accejeratâ a niveJului de viată şi Refaţii mai strânse între statde membre.

Chiar dacă obiectivefe arâtate sunt formulate în termeni foarte generaii.

semnificatia Juridică a dispoziţiilor cuprinse în articolul 2 a constat mai ales în a

contribui la orientarea interpretării într-un sens puternic finalist a dreptului

comunitar şi a iegitima astfei o extensiune adesea considerabilă a competenţelor

comunitare.

6.1.1. Instrumente pentru realizarea obiecdvelor

Aceste instrumente sunt instituirea unei pieţe comune şi apropierea progresivă a

politicilor economice nationale (Tratat, CEE. art.2).

Intrucât cele două instrumentc menţionate nu sunt preexistente acţiuniior

comunitare, acestora din urmâ le revine sarcina de a le construi în mod progresiv.

A. PRIMUL INSTRUMENT Piata comună este un concept de inspiratie

neoliberalâ, desemnând un spaţiu comun unui grup de state, spaţiu guvernat de

regulile economiei de piată.

Tratatul ComLinitătii europene a cârbunefui şi oteluiui a fost primul care a conferit

un sens juridic acestei expresii, reprodusâ apoi în Tratatul Comunităţii economice

europene şi. aşa vom vedea, într-un context mai special, în Tratatul ComLinitâţii

europene a energiei atomice.

Pentru a se ajunge la integrarea pieţeior într-un larg spaţiu economic, în care

întreprinderile ca principaii operatori economici să-şi poată exercita în mod liber în

beneticiul comun al tuturor partenerilor şi consumatorilor dar şi pentru dezvoltarea

armonioasâ a economiei de ansamblu a stateior membrc. Tratatui CEE prevede un

anumit numâr de libertâţi fundamentale.

Prima, esenţială, este circulaţia liberâ a mărfurilor; cea de a doua este libera

circulaţie a persoanelor (salariaţi, persoane exercitând o activitate independentă şi

persoane juridice); cea de a treia este libera circulaţie a serviciilor; în sfârşit cea de

a patra este libera circulaţie a capitalurilor.

a) Libera circulaţie a mărfurilor cunoaşte în tratatul CEE o sistematizare cu

totul remarcabilă. întreg titlul întâi al celei de a doua părţi îi este consacrat, dar şi

alte dispoziţii din tratat răspund principiilor afirmate în acest prim titlu.

Libera circulaţie a mărfurilor între ţările membre presupune deci:

- suprimarea drepturilor de vamâ şi a taxelor având un efect echivalent atât la

import cât şi la export;

- suprimarea restricţiilor cantitative şi a măsurilor având un efect echivalent la

import şi export.

Suprimarea drepturilor şi restricţiilor arătate se aplică nu numai produselor

originare ale Comunităţii dar şi celor provenind din terţe ţări şi care se află în liberă

practică, adică pentru care au fost achitate drepturile de vamă !a frontierele

Comunitătii (art. 9, paragraful 2 şi art. 10).

Redactorii tratatului au apreciat totodatâ că acest nou spaţiu economic trebuie

protejat în mod uniform şi în consecinţă au stabilit, la frontiera Comunităţii cu

exteriorul, un tarif vamal comun care să se substituie diferitelor tarife naţionale.

Dar existenţa acestei centuri de protecţie nu trebuie interpretatâ ca pe o intenţie a

Comunităţii de a închide într-un protecţionism învechit.

Dimpotrivă, art. 110 precizează că stabilind o uniune vamală statele membre

înţeleg să contribuie, conform interesului comun, la dezvoltarea armonioasă a

comerţului mondial, la suprimarea progresivă a restricţiilor în calea schimburilor

internaţionale şi !a reducerea barierelor vamale.

Uniunea vamalâ nu putea fi stabilită în mod brutal. 0 asemenea soluţie ar fi

zdruncinat economia mai multor state şi ar fi generat grave consecinţe sociale. Este

şi motivul pentru care tratatul a prevâzut un ritm lent şi o procedură suplă (art. 13,

14,16,33 şi 34). Totodată acest ritm şi procedurâ nu aveau un caracter imperativ,

ceea ce explică şi faptul că s-a putut accelera procesul de realizare a uniunii

vamale.

Astfel, la 1 iulie 1968, cu optsprezece luni înainte de termenul de 1 ianuarie 1970

prevăzut în tratat, uniunea vamală a fost realizată.

Dacâ obiectivele prevăzute în tratat pentru realizarea uniunii vamale au fost

respectate, mârfurile nu circulau însă în mod necesar în Comunitate ca în cadrul

unei pieţe naţionale, motiv-ul principal fiind acela că politicile economice şi

monetare naţionale rămâneau divergente, fiind pe punctul de a repune în cauză în

unele situaţii chiar uniunea vamală. De aici decurgea necesitatea perfecţionării

uniunii vamaie printr-o armonizare a politicilor economice şi monetare.

Totodatâ, asimilarea Comunităţii economice europene unei pieţe naţionale

presupunea un regim de concurenţă şi un sistem juridic mai mult sau mai puţin

uniform, în lipsa căruia noi bariere fiscale sau de altă naturâ - puteau să perturbe

schimburile, ceea cejustifîcâ politica de concurenţă şi de armonizare a legislaţiei

referitoare în special la obstacolele tehnice în calea schimburilor.

b)Cea de a doua libertate fundamentală pentru organizarea unei pieţe europene

este libera circulaţie a persoanelor (art. 48-58 din tratat).

0 piaţă comunâ a "activitâţilor economice" impune ca orice persoană fizică

saujuridicâ, având şi naţionalitatea unui stat membru să poatâ să se stabilească, să

lucreze şi sâ-şi ofere serviciile m celelalte state membre, oricare ar fi locul unde se

află sediul său.

Libertatea de circulaţie a persoanelor urmeazâ să fie înţeleasă în sensul cel mai larg

ca referind-se atât la libera circulaţia muncitorilor salariaţi, cât şi la libertatea de

stabilire a lucrătorilor independenti (comercianti, artizani, profesiuni libere) şi a

întreprinderilor (art. 52-58).

c)Cea de a treia libertate economică, numită şi libera prestare de sericii este

corolarul liberei circulaţii a persoanelor. Ea este afirmată la articolele 59-60 din

Tratatul de la Roma.

In sensul Tratatului CEE, noţiunea de "servicii" desemnează prestaţii efectuate în

mod normal în schimbul unei remuneraţii de câtre un naţional al unui stat membru

stabilit într-o ţarâ a Comunităţii, în beneficiul unei persoane stabilită într-o altă ţară

decât cea a prestatorului, în măsura în care această prestaţie nu este reglementatâ

de dispoziţiile relative la libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor

(art.60).

Aşadar, libertatea serviciilor presupune ca prestatorul să poată exercita activitatea

sa nu numai în propria sa ţară, dar şi în alte ţări ale Comunităţii, şi aceasta în

aceleaşi condiţii cu naţionalii din alte ţări. Ea include toate tipurile de prestări:

prestări cu caracter industrial, comercial, artizanal sau rezultând din profesiunile

libere (art. 60, alin.2).

Dar nu toate prestările de servicii sunt supuse aceloraşi reguli şi aceloraşi principii.

cele mai sensibile fiind farâ îndoială serviciile financiare (Bănci şi Asigurări),

pentru care Tratatul de la Roma conţine dispoziţii specifice.

d)Libera circulaţie a capitalurilor (art. 67-73 din tratat) este corolaruJ logic al

liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor şi serviciilor.

Cu alte cuvinte era necesar să se permită capitalului să fîe investit şi să circule în

virtutea regulilor unei economii de piaţâ. Acesta este de fapt sensul art.67, potrivit

căruia statele membre suprimâ în mod progresiv între ele în cursui perioadei de

tranziţie şi în măsura necesară bunei funcţionari a pieţei comune restricţiile în

statele membre, ca şi discriminările de tratament bazate pe naţionalitatea sau

reşedinţa părţilor ori localizarea amplasamentului.

Din această dispoziţie rezultâ însâ că, spre deosebire de măsurile pentru realizarea

celorlalte trei libertăţi - respectiv art. 30 (pentru mărfuri), art. 48 şi 52 (pentru

persoane) şi art. 59 (pentru servicii) - liberarea capitalurilor s-a impus numai "în

măsura necesară bunei funcţionări a pieţei comune".

Eliminarea tuturor obstacolelor la libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor,

serviciilor şi capitalurilor este însâ numai un prim instrument al acţiunii economice

a CEE în vederea realizării obiectivelor sale.

B. Cel de al doilea instrument pentru realizarea obiectivelor CEE îl

constituie - aşa cum indică art. 2 din tratat - apropierea progresivă a politicilor

economice naţionale.

Apropierea progresivă este o obligaţie atât pentru statele membre cât şi pentru

instituţiile comunitare.

In ce priveşte natura şi gradul apropierii politicilor economice naţionale, din

analiza principalelor dispoziţii din tratat referitoare la această chestiune apare să fie

facută o distincţie între:

a)acele domenii pentru care se prevede elaborarea unor politici comune, şi

b)alte domenii în care apropierea se limitează la instaurarea unei coordonări a

politicilor statelor membre.

Distincţia prezintă interes întrucât, în principiu, coordonarea politicilor rămâne în

competenţa statelor membre, în timp ce politicile comune conduc la desesizarea

statelor membre în beneficiul Comunităţii.

a)Politicile comune sunt manifestarea cea mai evidentâ a transferului de

suveranitate consimţit de statele membre în beneficiul instituţiilor comunitare.

Acestea sunt într-adevăr dotate cu competenţe şi puteri necesare pentru a realiza în

anumite domenii politici comune ce urmează să se substituie politicilor naţionale.

La origine, politicile comune au fost prevâzute în sectoarele speciale - agricultura

(art. 38-47) şi transporturi (art. 74-84).

După expirarea perioadei de tranziţie de 12 ani şi politica comercială comună a

devenit exclusiv de competenţa autoritâţilor comunitare (art. 113-116).

b)Politicile coordonate. La nivelul politicii economice generale, obiectivele s-au

limitat să prevadă o coordonare a politicilor naţionale.

Domeniile initiale prevâzute în tratat pentru o coordonare a politiciior naîionale au

fost;

politica de conjuncturâ (art. 103);

politica economică pe termen mediu (art. 104, combinat cu art.105, paragraf 1);

politica monetară (art. 105 parag.2,art. 107)13. Politica sociaiâ (art. 117 şi 118,119).

Această exigenţâ a unei coordonâri a poiiticilor economice ale statelor membre a

fost afirmatâ de o manierâ generalâ în mai muJte dispoziţii ale tratatului. In

general, coordonarea se prezintă sub forma consultârilor între statele membre în

strânsă colaborare cu instituţiiie Comunităţii.

Practic, coordonarea se realizează printr-o informare şi consultâri între state în

cadrui instituţiilor comunitare, în special ai ConsiJiuiui de Miniştri (Tratat CEE,

art.145), cum şi al diverselor comitete create în acest scop.

Coordonarea este susceptibilâ de forme şi grade variabiîe dupâ cum se limiteazâ la

defînirea obiectivdor comune sau se extinde la punerea în aplicare a acestora.

In legâtură cu cele douâ instrumente ale acţiunii comune a CEE analizate,

respectiv noţiunea de piaţă comunâ şi de apropiere a poIiticilor economice ale

statelor membre, jurisprudenţa comunitarâ a adus unele precizâri importante. S-a

pus astfel în evidenţă acţiunea conjugatâ a celor douâ instrumente, în sensul că

tratatul vizează fuziunea pieţelor naţionaie într-o piaţâ unică având caracteristicile

unei pieţe interne.

6.1.2. Acţiuni ce intra în domeniul de intervenţie al Comunităţii

Pentru a atinge obiectivele care îi sunt conferite, art. 3 din Tratatul CEE, dâ ca

sarcinâ Comunitaţii sâ realizeze în condiţiile şi conform ritmurilorprevăzute în

tratat:

a)eliminarea, între statele membre, a drepturilor vamale şi a restricţiilor

cantitative la intrarea şi ia ieşirea mârfuriior, ca şi a tuturor celorlalte măsuri având

un efect echivalent;

b) stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciaie comune faşă de

statele terţe;

eiimmarea, între statele membre, a obstacolelor la libera circulaţie a persoanelor,

serviciilor şi capitaiurilor;

instalarea unei poiitici comune în domeniui agricuiturii;

instalarea unei poiitici comune în domeniul transporturiior;

stabilirea unui regim prin care să se asigure ca în piaţa comunâ concurenţă sâ nu fîe

denaturată, aplicarea procedurilor permiţând sâ se coordoneze politicile

economice ale statelor şi remedierea dezechilibrelor în balanţa lor de plăţi;

apropierea legislaţiilor naţionale în măsura necesară funcţionării pieţei comune;

crearea unui Fond sociaJ, pentru a amdiora posibiUtaţiie de muncâ aie iucrâtorilor

şi a contribui la ridicarea nivelului de viaţâ;

instituirea unei Bănci europene de investiţii având rolul de a facilita expansiunea

economicâ a Comunităţii prin crearea de resurse noi;

asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mare, în vederea creşterii schimburilor şi

continuării în comun a eforturilor de dezvoltare economicâ şi socială.

Condiţiile în care aceste acţiuni urmează să fie duse la îndeplinire sunt precizate de

dispoziţiile materiale ale tratatului CEE.

In orice caz este necesar să se remarce că art.3, chiar dacă nu conţine o definire

exhaustivă a domeniului de intervenţie al Comunităţii, locul pe care îl ocupă în

structura tratatuiui îi conferâ o importanţâ deosebită mai ales privitor la funcţia

care îi revine, aceea de a fi instrumentul privilegiat pentru interpretarea tratatului

CEE.

6.3 Obiectivele Comunităţii Europene a Energiei Atomice

Articolul întâi din Tratatul instituind Comunitatea europeană a energiei atomice,

intrat în vigoare la 3 ianuarie 1958, aratâ că această Comunitate trebuie să

contribuie, prin stabilirea condiţiilor necesare formării şi creşterii rapide a

industriilor nucleare, la ridicarea nivelului de viaţâ în statele membre şi la

dezvoltarea schimburilor cu celelalte ţări.

A. La baza Euratom este prevăzută stabilirea unei pieţe comune nucleare, care a

fost constituitâ un an dupâ intrarea în vigoare a tratatului, adică la 1 ianuarie 1959

(art.93).

B. Dar originalitatea tratatului Euratom se situează la nivelul aprovizionării cu

minereuri, materii brute şi materii fisionabile speciale. în această privinţă două

reguli sunt esenţiale:

Principiul accesului egal la resurse, care se traduce prin interzicerea practicilor

destinate să atribuie o poziţie privilegiată anumitor utilizatori (art.52);

0 politică comunâ în domeniul aprovizionării, al cârei instrument este Agenţia de

aprovizionare. Agenţia menţionată se bucură de două prerogative:

Mai întâi, ea dispune de un drept de opţiune (art. 57 şi 58), asupra minereurilor,

materiilor brute şi materiilor fisionabile speciale produse pe teritoriile statelor

membre. Exercitarea acestui drept de opţiune, care se concretizează prin contracte

încheiate cu producătorii, trebuie să permitâ o repartizare echitabilâ, adicâ

nediscriminatorie, a produselor între utilizatori. Art. 60 îi obligă în consecinţă pe

aceştia din urmă sâ aducă la cunoştinţă nevoile lor, iar pe producători îi obligâ sâ

comunice ofertele pe care sunt în măsură să le prezinte.

In al doilea rând, Agenţia are un drept exclusiv referitor la încheierea contractelor

purtând asupra furnizării de minereuri, materii brute şi materii fisionabile

provenind din exteriorul Comunităţii (art. 64-66).

C. în domeniul industrial, Tratatul Euratom conţine două tipuri de dispoziţii, unele

relative la investiţii, altele care privesc întreprinderile comune.

a)Referitor la investiţii destinate sau direct legate de producţia de energie nucleară,

art. 40-44 din tratat, organizează un control general a tuturor proiectelor în materie.

Dar obligaţia menţionată nu este însoţită de nici o sancţiune.

b)In ce priveşte întreprinderile comune, acestea sunt întreprinderi care prezintă

o importanţă primordialâ pentru dezvoltarea industriei nucleare în Comunitate.

Este motivul pentru care li se recunoaşte de către Consiliu un statut juridic special

în temeiul căruia sunt sustrase în principiu de sub incidenţa legislaţiilor naţionale şi

li se rezervă beneficiul unor avantaje speciale.

D. Dezvoltarea unei industrii nucleare nu putea fi concepută fără dispoziţii relative

la cercetare şi la difuzarea cunoştinţelor (art.2, lit. a). în acest scop, două sarcini

esenţiale sunt menţionate în tratat. Astfel:

în ce priveşte cercetarea, câmpul de aplicare al dispoziţiilor din tratat nu se

limitează la domeniul nuclear. ci se extinde la alte domenii, ca biologia şi

agricultura.

Intervenţiile autoritâţilor comunitare, în acest domeniu, pot să se prezinte sub o

dublă formă:

pe de o parte, autoritâţile comunitare orientează, coordoneazâ, informeazâ (art. 5)

sau ajută (art. 6) cercetările întreprinse în statele membre;

pe de altă parte, autoritâţile comunitare pot ele însele să înteprindă anumite

cercetări în cadrul programelor ce sunt defmite de Consiliu pentru perioade ce nu

pot depăşi cinci ani;

în mod normal, executarea acestor programe este efectuatâ în cadrul Centrului

comun de cercetare, prevâzut la art. 8.

In domeniul difuzării cunoştinţelor, tratatul presupune ca acestea să fie puse la

dispoziţia statelor membre. a persoanelor sau întreprinderilor Comunităţii, pornind

de la ideea potrivit căreia ceea ce rezultă din efortul comun trebuie să fie la

dispoziţia tuturor.

E. Printre competenţele Euratom - ului mai figurează şi:

"protecţia sanitară" care comportă stabilirea de norme de bază, ca şi executarea

unui fel de putere poliţienească în domeniul sănătăţii publice, securităţii şi

salubrităţii publice (art. 30 — 39);

"controlul de securitate" care are drept scop să împiedice deturnarea mineralelor,

materiilor brute şi materiilor fisionabile şi să garanteze respectarea dispoziţiilor

relative la aprovizionare (art. 77-85).

7. Personalitatea juridică a Comunităţilor Europene

Tratatele de la Paris şi Roma recunosc fiecărei Comunităţi o personalitatejuridică

distinctă de cea a statelor membre, prevăzând expres aceasta în textele

documentelor. Personalitatea juridicâ a Comunităţilor prezintă două aspecte, unul

intem şi altul extem.

7.1 Personalitatea juridică internă

în fiecare din statele membre Comunitatea are capacitatea juridică cea mai larg

recunoscută persoanelor juridice de legislaţiile naţionale; ea poate să dobândească

sau să înstrăineze bunuri imobile şi mobile şi să stea înjustiţie.

Potrivit art. 6 alineat ultim din Tratatul de la Paris CECA este reprezentată în

ordinea internâ de instituţiile sale, fiecare în cadrul atribuţiilor ce le revin; în

schimb cele două tratate de la Roma conferă Comisiei un monopol de reprezentare

în ordineajuridică naţionalâ.

De asemenea, potrivit Protocolului asupra privilegiilor şi imunitâţilor

Comunităţilor, anexat la Tratatul de la Bruxelles din aprilie 1965, Comunităţile se

bucură pe teritoriul statelor membre de privilegiile şi imunităţile necesare

îndeplinirii misiunilor lor. Localurile, clădirile şi arhivele sunt inviolabile, bunuriie

şi activele nu pot face obiectul unor măsuri de constrângere fără autorizarea Curţii

de Justiţiei; operaţiile pe care le realizează beneficiază de scutiri şi fiscale şi

vamale.

Membrii instituţiilor Comunităţilor, reprezentanţii statelor membre participând la

lucrările instituţiilor, funcţionarii şi agenţii lor, misiunile statelor terţe acreditate pe

lângă Comunităţi beneficiază de diferite garanţii, privilegii şi scutiri.

7.2 Personalitate juridică internaţională

Tratatele recunosc flecărei Comunităţi personalitate juridică intemaţională, fie prin

dispoziţii generale, fie prin dispoziţii speciale. Relativ limitate în Tratatul CECA.

aceste dispoziţii sunt însă deosebit de numeroase în tratatul instituind CEE şi în cel

creând CEEA.

Comunităţile au vocaţie de a se folosi de ansamblul mijloacelor de acţiune

internaţionalâ şi, în special, au capacitatea de a încheia acorduri internaţionale cu

state terţe.

8. Caracterele generale ale Comunităţii

Din punct de vedere formal, crearea Comunităţilor nu putea fi rezolvată altfel decât

prin singura tehnică pe care dreptul internaţional o punea la dispoziţie şi anume prin

încheierea de tratate dând naştere unor organizaţii internaţionale, ceea ce şi sunt în

primul rând Comunităţile.

In al doilea rând, ceea ce caracterizează Comunităţile este o structură proprie,

originalâ care sâ le permită această gestiune comunâ.

In sfârşit, conform strategiei de integrare care trebuia să le asigure o coeziune internă

tot mai profundă, aceste organizaţii s-ar prezenta ca asociaţii economice având sarcina

constituirii şi gestiunii unei "pieţe comune", noţiune ale cărei implicaţii ar depăşi acest

singur obiectiv.

Bibliografie

R. Kovar. Histoire de îa construction europeenne (Juris-Classeurs, Europe,1989, Fasc. 100).

L. Cartou.L’Union europeenne. Traites de Paris - Rome - Maastricht, (Paris, Dalloz, 1994).

John Pinder. Europeenne Community: The Building ofa Union, 2d ed. (Oxford: Oxford University

Press, 1995).

Dana V. Savu Integrare Europeana (Editura Oscar Print, Bucuresti, 1996).

Octav Bibere. Umunea Europeana intre realsi virtual (Editura All Editorial, Bucuresti, 1999).

lon Jinga. Uniunea Europeana: Realitati si perspective (LuminaLex, Bucuresti, 1999).

Roxana Munteanu. Drept European: Evolutie - institutii - Ordine Juridica (Editura Oscar Print,

Bucuresti,1996).

Note

1 Acestea semnaseră deja la 4 martie 1947, Tratatul de la Dunkerque care constituia un tratat de alianţă şi

asistenţa reciprocă.2 Prin acordurile de la Paris din 23 octombrie 1954, Uniunii occidentale I-a succedat Uniunea Europei

Occidentale (UEO) din care fac parte pe lângă cei cinci membri originali - Franţa, Marea Britanie, Belgia

Olanda, Luxembourg - şi Germania şi Italia.3 Membrii fondatori sunt: Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxembourg, Marea Britanie,

Olanda, Norvegia, Portugalia şi SUA. Au aderat ulterior Turcia şi Grecia (25 februarie 1952) şi la 6 mai 1955

R.F. Germania. lar recent s-au asociat Cehia, Polonia şi Ungaria.

4. în 1961 prin tratatul încheiat la Paris Organizaţia Europeanâ de Cooperare Economică (OECE) a fost

înlocuită prin Organizaţia pentru cooperare şi Dezvoltare (OCEDE), din care iniţial faceau parte statele care

erau membre

ale OECE ca şi SUA şi Canada. Ulterior au mai aderat Japonia (1964), Finlanda (1969), Australia (1971) şi

Noua Zeelandă(1973).5 La crearea Consiliului Europei au participat zece state: Belgia, Olanda, Luxembourg, Marea Britanie,

Franţa, Norvegia, Suedia- Danemarca, Italia şi Irlanda.6 De excmpiu. Tratatul asupra Uniunn Europene, semnat la 7 februarie 1992, nu modifică d. p. v. juridic

această situaţie. trei Comunităţi. ale căror tratate constitutive fac obiectul unor modificări. Tratatul CECA. a

cărai domi esie limiiaia la 50 de ani este menţinut în paralel cu tratatele de la Roma.7 Acest principiu a cunoscut mai multe aplicaţii. De exemplu dispoziţiile din Tratatul CEE privind libera

circulaţie a muncitorilor sunt aplicabile în domeniul cărbunelui şi oţelului, Tratatul CECA necondiţionând

decât dispoziţii referitoare ia mâna de lucru calificată.8 Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene abrogâ articolele 98 CECA, 237 CEE şi 205 CEEA,

referitoare la aderare şi le înlocuieşte printr-o dispoziţie unică (art.O), potrivit căreia orice stat european poate

să ceară să devină membru al Uniunii. Procedura de candidatură nu este modificată. Referitor la condiţiiie de

admitere şi la adaptările pe care această admitere le antrenează în ceea ce priveşte tratatele pe care este

întemeiatâ Uniunea, acestea vor forma obiectul unui acord între statele membre şi statul candidat, acord supus

ratificării tuturor părţilor contractante potrivit regulilor constituţionale. Menţiunea "tratatele pe care se

întemeiază Uniunea" are în vedere nu numai tratatele comunitare dar şi Tratatul asupra Uniunii.9 G. Issac, op., cit., p. 28. Această trăsătură - se arată- apropie construcţia comunitară de o construcţie

federalâ. Potrivit art.54 din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, în ipoteza în care un tratat nu

conţine vreo dispoziţie referitoare la denunţare sau la retragere, acestea din urmă nu sunt posibile, afară de

cazul în care se stabileşte că în intenţia părtilor era admiterea unei asemenea posibilităţi sau dacă din natura

tratatului poate fi dedus un drept de denunţare sau de retragere. Or, nici una dintre aceste excepţii nu se

verifică în tratatele comunitare.10 Aceasta a fost de exemplu atitudinea francezâ în perioada iunie 1965-februarie 1966.11 0 asemenea poziţie a avut-o guvernul Marii Britanii în 1974, în cadrul a ceea ce s-a numit "renegocierea"

intrârii Marii Britanii în Piaţa Comună.12 Groenlanda facea parte din Comunităţile europene, ca provincie danezâ, din anul 1973; a dobândit

autonomie intemă în 1970. Prin tratatul negociat între Danemarca şi celelalte state membre (13 martie 1984) a

încetat aplicarea tratatelor comunitare Groenlandei. Dar, întrucât modificând câmpul de aplicare teritorial şi

material al tratatelor comunitare, operaţia care a avut loc nu ar putea fi considerată ca o ilustrare a retragerii

unui stat, şi ca atare nu pare susceptibilâ să constituie un precedent (Vz. şi J. Boulouis, op.cit., p. 49-50).13 Prin Tratatul asupra Uniunii europene, art. 103,104,105,107 au fost înlocuite cu textele corespunzătoare

obiectivului de realizare a Uniunii economice şi monetare.