constituirea tribunalului arbitral
TRANSCRIPT
UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIŞOARA
FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE
REFERAT
CONSTITUIREA TRIBUNALULUI ARBITRAL
2009
1. Introducere. Noţiune. Forme
Litigiul arbitral constituie un litigiu patrimonial cu privire la drepturi asupra
cărora părţile pot să tranzacţioneze.1
Încheierea convenţiei arbitrale reprezintă condiţia preliminară a organizării
arbitrajului, a înnestirii valabile a tribunalului arbitral cu soluţionarea litigiului atribuit
judecăţii. Ea reprezintă temeiul excluderii, cu privire la acest litigiu, a competenţei
organelor judecatoreti şide drept comun.Acest act care configurează cadrul şi condiţiile
judecaţii, determină regulile aplicabile şi care, dând expresie libertaţii de voinţă a părţilor,
conferă instituţiei o puternică amprentă contractuală.
Capitolul II al Cărţii a IV-a a Codului de procedură civilă este consacrat în
totalitate convenţiei arbitrale. Prevederile lui vor constitui sediul materiei , aplicabil
oricărei forme de arbitraj organizate şi pentru orice litigii, deopotrivă interne şi
internaţionale.
Legiuitorul nu defineşte convenţia arbitrală. Se limitează la a preciza formele în
care aceasta se poate realiza, conţinutul şi efectele ei. Se consideră că este acordul de
voinţă al părţilor unui raport juridic patrimonial (civil, comercial, de comerţ
internaţional), prin care acestea hotărăsc să soluţioneze prin arbitraj litigiile prezente sau
viitoare generate de raportul juridic respectiv.
Art.343 din Codul de procedura civilă face distincţie între două forme în care
poate fi încheiată convenţia arbitrală: clauza compromisorie şi compromis. Prima dintre
ele reprezintă o stipulaţie înscrisă în contractul principal sau un act distinct, însă
întotdeauna anterioare unui litigiu legat de contractul în care este inserată şi prin care se
atribuie arbitrajului competenţa de soluţionare. Compromisul se referă la momentul
diferit în care este convenit: acesta coincide în tip cu naşterea diferendului care nu mai
este un fapt posibil, ci o certitudine.
Ambele au ca efect înlăturarea competenţei organelor jurisdicţionale de drept
comun asupra arbitrajului în cauză; ambele oferă arbitrilor puterea de a statua asupra
litigiului, deci, sunt atributive de competenţă; validitatea lor este independentă de
validitatea contractului care a generat litigiul; au o pronunţată autonomie faţă de
1 Revista Dreptul nr.8/1995, Anul VI, Seria III, Bucureşti, 1995, pag.17-19
2
contractul iniţial şi una faţă de cealaltă, deci existenţa uneia înlătura necesitatea celeilalte;
o trăsătură comună a clauzei compromisorii şi a compromisului este caracterul accesoriu,
şi anume existeţa lor este justificată de existenţa contractului principal.
Caracterele juridice ale clauzei compromisorii si ale compromisului sunt identice,
deşi între cele două există trasături distincte: sunt contracte comutative şi consensuale,
fiind încheiate, sub sancţiunea nulităţii în formă scrisă.
Convenţia arbitrală are forţă obligatorie pentru păţile contractante, obligativitate
ce se răsfrânge şi asupra hotărârii arbitrale ce va finaliza procesul; este învestită instanţa
arbitrală, artibuind arbitrilor puterea de a soluţiona litigiul; este exclusă competenţa
instanţelor statale; este stabilit cadrul organizatoric şi procedura arbitrală care va duce la
pronunţarea unei hotărâri susceptibile de executare silită
Aceste efecte se produc numai in situaţia în care convenţia s-a încheiat în termeni
neechivoci. Se poate observa în practică inserarea de dispoziţii de atribuire a unor
competenţe alternative, în favoarea arbitrajului sau a unor instanţe de drept comun. In
aceste situaţii tribunalul arbitral îşi poate verifica şi stabili competenţa, dând curs
principiului “specialia generalibus derogant”, arbitrajul fiind o instituţie juridcă specială.2
Arbitrul este persoana care, singură sau alături de alte persoane, este însărcinată
de către părţi cu tranşarea (soluţionarea cu titlu definitiv şi obligatoriu) unui anumit
litigiu concret ivit între ele.
Nominalizarea arbitrilor şi constituirea tribunalului arbitral sunt guvernate de
convenţia arbitrală, atât în cazul arbirajului ad-hoc, cât şi în cazul arbitrajului
instituţional.
2. Numirea arbitrilor
Spre deosebire de procedura civilă de drept comun, în arbitraj părţile sunt libere
să stabilească dacă litigiul lor va fi soluţionat de un arbitru unic ori de un tribunal arbitral
format din două, trei sau mai multe persoane, persoane care vor fi numite în principiu tot
de către părţi.
2 Sălăgean, M., Arbitraj comercial, ed.All Beck, Bucureşti, 2001; pag.199-201
3
In art.345 al Codului de proicedură civilă se arată că părţile stabilesc, în cuprinsul
convenţiei arbitrale, dacă litigiul se judecă de către un arbitru ori de doi sau mai mulţi
arbitrii, câte unul numit de fiecare parte, iar al treilea-supraarbitrul- desemnat de comun
acord de către cei doi arbitrii.3
Legislaţia procesuală nu impune condiţii cu totul cu totul deosebite pentru
desemnarea arbitrilor. Testul legal prevede că poate fi arbitru orice persoană fizică, de
cetăţenie română, care are capacitatea deplină a drepturilor.
Limitările impuse de lege nu pot fi ignorate, ele fiind în mod expres precizate,
astfel, nu poate fi arbitru decât o persoană fizică. Persoanele juridice nu pot dobândi
calitatea de arbitru.
Legea nu impune persoanei care este desemnată ca arbitru să aibă cunoştinţe
juridice, astfel, părţile sunt libere să aleagă arbitri după propriile lor criterii, iar dacă ele
apreciază că este necesar pot să recurgă chiar la specialişti în domeniul de activitate legat
de obiectul litigiului. Rezultă că principiul care guverneaza numirea arbitrilor este cel al
autonomiei de voinţă a părţilor.4
În cazul în care părţile –cu rea credinţă sau nu- nu se înţeleg asupra persoanei
arbitrului unic, ori dacă o parte nu-şi numeşte arbitru sau cei doi arbitri numiţi de părţi nu
cad de acord asupra persoanei supraarbitrului, partea interesată poate cere instanţei
judecătoreşti competente să procedeze la numirea arbitrului, ori, după caz, a
supraarbitrului. Instanţa va soluţiona cererea cu citarea părţilor, pronunţând o încheiere
dată fără drept de apel sau de recurs. În cazul arbitrajului instituţional autonomia acestuia
faţă de instanţele judecătoreşti se relevă şi prin aceea că, pentru înlăturarea posibileleor
blocaje la numirea arbitrilor sau constituirea tribunalului arbitral, competentă este
autoritatea de nominare prevazută în regulile instituţiei respective. Codul de procedură
civilă dispune ca toate atribuţiile ce revin instanţei judecătioreşti cu privire la posibilele
incidente referitoare la arbitrii, se exercită de instituţia de arbitraj, conform
regulamentului său, afară numai dacă acel regulament prevede altfel.
Legea sancţionează cu nulitatea clauza din contractul de arbitraj prin care o parte
ar avea dreptul de a numi un arbitru în locul celeilalte părţi ori de a avea mai mulţi arbitrii
3 Prescure, T., Crişan, R., Curs de arbitraj comercial, ed. Rosetti, Bucureşti, 2005;pag. 70-72
4 Dănilă, L., Instituţia arbitrajului, ed. Timpolis, Timişoara, 2003, pag. 29
4
decât cealaltă parte. În schimb, atunci când mai mulţi reclamanţi sau pârâţi, toţi semnatari
ai contractului de arbitraj ori acceptaţi ca atare în arbitraj, de către părţile iniţiale, au o
poziţie comună în arbitraj, ei îşi vor putea desemna un singur arbitru.5
În sistemul de drept francez, tribunalul arbitral se constituie dintr-un singur arbitru
sau din mai mulţi, dar în număr impar. Dacă părţile desemnează totuşi un număr par de
arbitri acestea vor desemna şi un supraarbitru, iar în lipsa acordului dintre ele
supraarbitrul va fi desemnat de tribunalul de mare instante.
Dacă în convenţia arbitrală un este stipulat numărul arbitrilor ce constituie
tribunalul arbitral, partea care doreşte să promoveze litigiul şi să învestească un tribunal
arbitral, trebuie să invite pe cealaltă parte, în scris, să procedeze la numirea arbitrului.
Comunicarea trebuie să cuprindă numele , domiciliul si pe cât posibil, datele personale şi
profesionale ale arbitrului unic propus sau ale arbitrului desemnat de partea care vrea să
recurgă la arbitraj, precum şi enunţarea pretenţiilor şi temeiul lor. Partea căreia i s-a făcut
comunicarea trebuie să comunice raspunsul în termen de 10 zile de la primirea acesteia.
Odată desemnaţi, arbitrii trebuie să se pronunţe asupra acceptării sarcinii care li s-
a încredinţat. Acceptarea trebuie făcută în scris şi comunicata părţilor în 5 zile de la
primirea propunerii. După acceptarea funcţiei de arbitru cei doi arbitri desemnaţi, vor
proceda în termen de 10 zile la numirea unui supraarbitru.
Dacă există neînţelegeri între părţi referitoare la desemnarea arbitrilor, acestea se
soluţionează în mod obligatoriu de către instanţa judecătorească.
Persoana desempata, poate refuza însărcinarea fără să îşi motiveze aceste gest.
Refuzul poate fi tacit. Odată acceptată această misiune ea devine irevocabilă.
Tribunalul arbitral se consideră constituit pe data ultimei acceptări a însărcinării
de arbitru. Data acceptării este data expedierii prin poştă a comunicării de acceptare.6
5 Prescure, T., Crişan, R., Curs de arbitraj comercial, ed. Rosetti, Bucureşti, 2005;pag. 74
6 Dănilă, L., Instituţia arbitrajului, ed. Timpolis, Timişoara, 2003, pag.30-31
5
Speţă.
După depunerea întâmpinării şi după primul termen de arbitrare, pârâta ridică
excepţia de necompetenţă materială a arbitrajului de a soluţiona litigiul deoarece clauza
compromisorie înscrisă în contract este inoperabilă prin faptul că nu se precizează
obiectul şi numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor.
În contractul principal, părţile au convenit expres să ofere, spre soluţionare, Curţii
de arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a
României orice neînţelegeri care decug din interpretarea şi executarea contractului.
Desemnarea instituţiei permanente de arbitraj are semnificaţia acceptării
reglementării sale, în afară de cazul în care părţile convin altfel, caz nesurvenit în speţă.
Potrivit Regulilor de Procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj, convenţia arbitrală
se încheie în scris, fie sub forma unei clauze compramisorii, fie sub forma unei înţelegeri
de sine stătătoare denumită compromis. Clauza compromisorie trebuie să arate numele
arbitrilor sau modalitatea de numire a lor, iar compromisul trebuie să arate, sub
sancţiunea nulităţii, obiectul litigiului şi numele arbitrilor au modalitatea de numire a lor.
Aşadar, eronat pârâta susţine că cele două forme ale convenţiei arbitrale sunt supuse
aceloraşi condiţii de validitate, sub sancţiunea nulităţii. Cerinţa arătării obiectului, sub
sancţiunea nulităţii, este prevăvută numai pentru compromis. Cât priveşte cerinţa arătării
numelui arbitrilor sau modalitatea de numire a lor, aceasta este îndeplinită. De altfel,
validitatea clauzei cmpromisorii nici nu mai poate fi pusă în discuţie faţă de faptul că
pârâta a acceptat arbitrajul Curţii prin formularea întâmpinării fără a ridica excepţia
necompetenţei şi prin alegerea arbitrului său. Pentru considerentele arătate, Tribunalul
arbitral, constată ca deplin valabilă clauza compromisorie înscrisă în contract şi operantă.
În consecinţă se declară competent să soluţioneze litigiul de faţă. Tribunalul
arbitral a mai constatat că a fost alcătuit conform prevederilor Regulamentului de
procedură arbitrală.7
7 Revista de Drept Comercial nr. 3/2002, ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2002; pag.142-144
6
3. Efectele constituirii tribunalului arbitral.
Desemnarea arbitrilor este un act de conservare al unui drept procesual al părţii supus
unui anumit termen. Constituirea tribunalului arbitral va produce următoarele efecte:
Determină punctul de plecare a termenului de soluţionare şi pronunţare a hotărârii
arbitrale;
Determină momentul învestirii propriu-zise a tribunalului arbitral;
Marchează momentul sesizării tribunalului arbitral cu soluţionarea litigiului cu
consecinţa atragerii necompetenţei instanţelor ordinare;
Dă dreptul arbitrilor la o remuneraţie pentru activitatea prestată confom
convenţiei arbitrale.8
4. Incidenţe cu privire la alcătuirea tribunalului arbitral.
La fel ca în cazul litigiilor care se soluţionează pe calea dreptului comun şi în
materia litigiilor arbitrale pot apărea incidente legate de alcătuirea tribunalului arbitral.
Aceste incidente fac necesară înlocuirea arbitrilor.
În principiu, arbitrii pot fi recuzaţi din aceleaşi motive ca şi judecătorii.
În plus faţă de motivele prevăzute în codul de procedură civilă, arbitrii mai pot fi
revocaţi pentru neîndeplinirea condiţiilor speciale şi suplimentar prevăzute de părţi în
convenţia arbitrală. Aceasta este văzută ca şi o şansă suplimentară de verificare şi control
a obiectivităţii, probităţii, profesionalismul persoanelor cărora le supun spre soluţionare
litigiul, în raport cu circumstanţele concrete ale situaţiei litigioase. Pentru a se putea
garanta o prestaţie echilibrată în actul de judecată înfăptuit, părţilor li se recunoaşte
dreptul de a-şi hotărî exigenţele a căror neîndeplinire să justifice revocarea. Prevederea
unor clauze speciale de revocare nu exclude aplicabilitatea celor generale. O dispoziţie în
acest sens ar fi nulă. În arbitrajul ad-hoc, soluţionarea cererii de recuzare intră în
competenţa instanţei de drept comun, care va aplica acceaşi procedură ca şi în cazul
recuzării judecătorilor. În arbitrajul instituţional este atribuţia respectivei instituţii.
In cazul arbitrilor, legiuitorul ţine seama de prezumţia potrivit căreia partea care l-
a numit cunoştea cauzele de recuzare, dar şi-a asumat riscul desemnări. La arbitraj, partea
interesată poate introduce cerere de recuzare în 10 zile, fiind un termen de decădere. În
8 Prescure, T., Crişan, R., Curs de arbitraj comercial, ed. Rosetti, Bucureşti, 2005;pag.75
7
ceea ce priveşte judecătorii, cererea trebuie solicitată “de îndată” ce motivele sunt
cunoscute.
Din motive de celeritate, abţinerea arbitrilor nu poate fi supusă judecăţii. Arbitrul
este obligat să comunice părţilor şi celorlalţi arbitrii, cauzele de recuzare existente cu
privire la el, dar va participa în continuare la judecarea litigiului dacă părţile îi comunică
în scris că nu intenţionează să ceară recuzarea. Această alternativă nu are echivalent în
dreptul comun.9 Abţinerea arbitrului reprezintă un act unilateral de voinţă.
5. Tribunalul arbitral şi instanţele judecătoreşti
Atribuţiile instanţelor judecătoreşti în domeniul arbitrajului privat, constau în
înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în organizarea şi desfăşurarea arbitrajului, îndeosebi în
legătură cu constituirea tribunalului arbitral (numirea, înlocuirea, recuzarea arbitrilor).
Codul de procudură civilă stabileşte atribuţiile ce revin instanţelor judecătoreşti în
legătură cu arbitrajul privat. Aceste atribuţii sunt legate de numirea arbitrului, înlocuirea
şi recuzarea acestuia. Instanţele au competenţe cu privire la încuviinţarea de măsuri
asigirătorii şi vremelnice, constatarea anumitor împrejurări de fapt, luarea de măsuri de
constrângere, de aplicare de sancţiuni împotriva martorilor sau experţilor, administrare de
probe prin comisie rogatorie şi asistenţă judiciară internaţională.
Mult mai evidentă este intervenţia instanţelor judecătoreşti în cazul de exercitare a
controlului asupra hotărârilor arbitrale şi de învestire a hotărârilor arbitrale.10
6. Răspunderea arbitrilor
În codul de procedură civilă se prevede că arbitrii sunt răspunzători de daune, şi
anume: dacă, după acceptare, renunţă în mod nejustificat la însărcinarea lor; dacă, fără
motiv justificat, nu participă la judecarea litigiului ori nu pronunţă hotărârea în termenul
stabilit de convenţia arbitrală sau de lege; dacă nu respectă caracterul confidenţial al
arbitrajului; dacă încalcă în mod flagrant îndatoriirile ce le revin. În funcţie de natura
abaterilor de care se face vinovat în îndeplinirea mandatului său, arbitrul poate fi obligat
9 Sălăgean, M., Arbitraj comercial, ed.All Beck, Bucureşti, 2001; pag.203
10 Dănilă, L., Instituţia arbitrajului, ed. Timpolis, Timişoara, 2003; pag.31
8
la plata de daune-interese compensatorii sau moratorii (de exemplu, când nu a pronunţat
hotărârea în termenul convenit de părţi sau stabilit de lege).
Unele sancţiuni pot conduce şi la revocarea arbitrului vinovat.
În cazul judecătorilor, abaterile de la îndatoriirile profesionale atrag răspunderea
lor disciplinară, angajată în condiţiile legii de organizare judecătorească şi derivând din
contractul lor de muncă. Calificarea corectă a contractului de mandat dintre arbitru şi
parte ca fiind de natură civilă sau comercială are importanţă în determinarea naturii
acţiunii judecătoreşti pe care partea interesată ar intenta-o arbitrului în vederea angajării
răspunderii sale, şi în stabilirea instanţei competente material să o soluţioneze.
În literatura franeză s-a formulat opinia potrivit căreia contractul analizat este
unul civil şi nu comercial. Învestirea arbitrilor este una comlexă, unde se înlănţuie mai
multe contracte, începând cu convenţia arbitrală şi continuând cu cel dintre arbitrii şi
părţi, care presupune desemnarea urmată de acceptarea misiunii de către respectivul
arbitru.
Spre deosebire de judecători, arbitrii nu au în mod obligatoriu o calificare
juridică; ei pot fi specialişti în diferite domenii, cu o conduită morală şi probitate
profesională ireproşabile. În arbitrajul internaţional este de preferat indicarea unei
persoane cu vastă experienţă în domenii comerciale, de comerţ exterior şi de cooperare
economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională, pentru că ei recurg de mai multe ori la
uzanţele comerciale internaţionale decât judecătorii.
Ca o sancţiune apare şi revocarea arbitrilor de către partea nemulţumită de modul
de îndeplinire a mandatului încredinţat, soluţie oferită de natura juridică a contratului,
luată în considerare de legiuitor.
7. Speţă. Magistraţii pot fi arbitri sau supraarbitrii într-un litigiu arbitral,
neexistând incompatibiliate între funcţia de magistrat şi calitatea de arbitru.
Urmare a inserării clauzei arbitrale în contractul încheiat în 1995 între părţi,
litigiul a fost soluţionat prin hotărârea Tribunalului arbitralde pe langă Camera de
Comerţ, Industrie, Navigaţie şi Agricultură Constanţa. Este de necontestat că părţile au
desemnat pe cei doi arbitrii, iar aceştia la rândul lor au desemnat supraarbitrul, un
judecător de la Curtea de Apel Constanţa. Cum, până la prima zi de înfăţişare, recurenta
9
nu a invocat excepţii privind constituirea tribunalului arbitral, au fost aplicate dispoziţiile
din Codul de procedură civilă, iar supraarbitrul şi-a îndeplinit atribuţiile cu care a fost
învestit. Pronunţarea unei hotărâri arbitrale de către un magistrat, în calitate de
supraarbitru, nu constituie motiv de nulitate a hotărârii respective intrucât nici o
dispoziţie legală nu prevede o asemenea sancţiune, iar în materie procedurală este de
principiu că nulităţile absolute sunt totdeauna exprese şi nu virtuale. Recurenta face
confuzie între normele juridice care reglementează statutul funcţiei de magistrat şi
normele procedurale care se referă la motive care pot duce la desfiinţarea unei hotărâri
arbitrale sau judecătoreşti.
Examinarea dispoziţiilor legale invocate de către recurentă, evidenţiază faptul că
nu există o incompatibilitate între exercitarea funcţiei de magistrat şi desfăşurarea
funcţiei de arbitru, inclusiv pronunţarea unei hotărâri arbitrale. Dispoziţiile legale se
referă la incompatibilitatea dintre magistrat şi o altă funcţie publică sau privată, cu
excepţia funcţiilor didactice din învăţământ superior. Calitatea de arbitru şi supraarbitru
nu sunt funcţii publice sau private pentru că le lipseşte un element esenţial care defineşte
noţiunea de funcţie, şi anume caracterul de continuitate. O activitate sporadică nu trebuie
confundată cu îndeplinirea unor obligaţii de serviciu. Prin modificarea Legii nr.92/1992
privind organizarea judecătorească nu se mai face referire la calitatea de expert sau
arbitru ca fiind incompatibilă cu ce a de magistrat.11
8. Local arbitrajului
Potrivit Codului de procedură civilă, părţile stabilesc locul arbitrajului.Textul îşi
are baza în principiul autonomiei de voinţă a părţilor. În lipsa unei stipulaţii exprese cu
privire la locul arbitrajului, acesta se stabileşte de tribunalul arbitral. Dacă arbitrajul are
un caracter internaţional, prin convenţia arbitrală părţile pot stabili ca acesta să aibă loc în
România sau într-o altă ţară.12
9. Tribunalul arbitral este instanţă judecătorească?
11 Revista de Drept Comercial nr.12/1999, ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1999; pag.129
12 Dănilă, L., Instituţia arbitrajului, ed. Timpolis, Timişoara, 2003; pag.32
10
Doctrina în materia procesuală face distincţie între sensul larg al termenului, şi
anume “organul împuternicit de lege să rezolve un litigiu intervenit între părţi”. Noţiunea
include toate organele de jurisdicţie înfiinţate prin lege. În accepţiunea mai restrânsă, dar
cu semnificaţie identică, se au în vedere numai instanţele judecătoreşti, respectiv
judecătoriile, tribunalele, curţile de apel şi Curtea Supremă de Justiţie. Într-un sens şi mai
limitat este desemnat un anumit grad de jurisdicţie, respectiv organul în faţa căruia se
află, la un moment dat, un proces oarecare. În sfârşit, în semnificaţia cea mai rigidă, dar
nu diferită ca semnificaţie de precedentele, expresia se referă la organul în funcţie, adică
judecătorul, completul de judecată.
Tribunalul arbitral prezintă diferenţa că nu este împuternicit de lege să rezolve
litigiul dintre părţi, ci tocmai de către ele. Sursa puterii arbitrilor este de natură
contractuală. În cadrul arbitrajului, chiar în varianta sa comercială, pot fi identificate
contracte de natură juridică diferită, în nici un caz doar comerciale. Nici convenţia
arbitrală nu este de natură comercială, ci are un regim juridic complex, în care se regăsesc
proprietăţi ale actelor procedurale şi ale celor de dispoziţie. Deci, şi contractul dintre părţi
poate avea natură civilă şi poate păstra acest regim indiferent de natura proceselor pe care
le soluţionează.
În plus nu trebuie distorsionate rolurile şi obiectivele părţilor şi arbitrilor din
proces. Faptul că au fost numiţi de părţi şi însărcinaţi să aprecieze şi să judece actele şi
faptele litigioase, comerciale ale acestora, nu îngăduie confuzia că ar avea vreo legătură
cu săvârşirea sau consumarea respectivelor acte sau fapte, că au contribuit în vreun fel la
producerea lor ori că au fost participanţi direcţi la ele.
Onorariile încasate reprezintă recompensa cuvenită unei munci complexe şi
încărcată de responsabilitate. Spre deosebire de judecători, arbitrii nu au în mod
obligatoriu o calificare juridică.13
În faţa unui tribunal arbitral nu pot fi invpocate excepţii de neconstituţionalitate.
Ca urmare, părţilor le rămâne posibilitatea invocăriilor în cadrul acţiunii în
anulare.14
Concluzii
13 Sălăgean, M., Arbitraj comercial, ed.All Beck, Bucureşti, 2001; pag.203-20414 Revista de Drept nr.9/1995, , ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1995; pag11
11
Prin convenţia arbitrală sunt nominalizaţi arbitrii care vor soluţiona litigiul şi este
prevăzută modalitatea de constituire a tribunalului arbitral.
Procedura arbitrală nu se poate desfăşura în lipsa acordului de voinţă a părţilor.
Acordul de voinţă nu este însă suficient, fiind necesară şi acceptarea însărcinării
de arbitru. Arbitrii vor soluţiona litigiul în cel mai scurt termen, într-un cadru
confidenţial, pronunţând o hotărâre arbitrală supusă contestaţiei în anulare.
CUPRINS
12
1. Introducere. Noţiune. Forme........................................................................................2
2. Numirea arbitrilor………………….............................................................................3
3. Efectele constituirii tribunalului arbitral……............................................................6
4. Incidenţe cu privire la alcătuirea tribunalului arbitral..............................................7
5. Tribunalul arbitral şi instanţele judecătoreşti............................................................7
6. Răspunderea arbitrilor…………………......................................................................8
7. Speţă. Magistraţii pot fi arbitri sau supraarbitrii într-un litigiu arbitral,
neexistând incompatibiliate între funcţia de magistrat şi calitatea de
arbitru.................................................................................................................................8
8. Local arbitrajului……………………………………………………………………...9
9. Tribunalul arbitral este instante judecătorească?....................................................10
10. Concluzii…..…………...............................................................................................12
BIBLIOGRAFIE
13
1. Dănilă, L., Instituţia arbitrajului, ed. Timpolis, Timişoara, 2003;
2. Prescure, T., Crişan, R., Curs de arbitraj comercial, ed. Rosetti, Bucureşti, 2005;
3. Sălăgean, M., Arbitraj comercial, ed.All Beck, Bucureşti, 2001;
4. Revista de Drept Comercial nr. 3/2002, ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
5. Revista de Drept nr.9/1995, , ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1995;
6. Revista de Drept Comercial nr.12/1999, ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
8. Revista Dreptul nr.8/1995, Anul VI, Seria III, Bucureşti, 1995
14