TEMA5. MANAGEMENTUL ACTIVELOR SI PASIVELOR

5.1. Privire generală asupra managementului activelor si pasivelor

Managementul activelor şi pasivelor reprezintă o parte integrantă din procesul de planificare al

băncilor şi a altor instituţii financiare. Acest concept este bazat pe ideea, că orice bancă trebuie să se preocupe

de administrarea activelor şi pasivelor sale ca un sistem integrat, deoarece ansamblul celor două contribuie la

obţinerea unei profitabilităţi adecvate în condiţiile asumării unor riscuri adecvate.

Abordările managementului activelor şi pasivelor băncii:

Practică a corelării scadenţelor şi fluxurilor de numerar ale activelor şi pasivelor unei instituţii în

scopul maximizării veniturilor şi diminuării riscului ratei dobânzii;

Procesul planificării, direcţionării şi controlului fluxului, nivelului, mix-ului şi scadenţei

fondurilor în scopul obiectivelor financiare şi controlului riscului financiare;

Managementul riscurilor financiare ale oricărei instituţii financiare;

Managementul coordonat al bilanţului băncii, ţinând seama de scenarii alternative ale ratei

dobânzii, lichidităţii şi plăţilor anticipate;

Managementul strategic al bilanţului, ţinând seama de toate riscurile de piaţă.

Sarcinile de bază ale managementului activelor şi pasivelor băncii:

Managementul riscului ratei dobânzii;

Planificarea lichidităţii;

Transferul intern al fondurilor;

Planificarea şi alocarea capitalului;

Măsurarea profitabilităţii.

5.2. Conceptul şi structura activelor băncii

Banca este o întreprindere comercială, a cărei obiectiv de bază îl constituie obţinerea profitului.

Veniturile de bază în acest context provin din utilizarea activelor şi operaţiunile legate de acestea. Activele

reprezintă fondurile cumulate, utilizate pentru menţinerea funcţionalităţii şi asigurarea profitabilităţii băncii.

Activele băncii sunt înregistrate şi reflectate în bilanţ.

Activele bancare reprezintă totalitatea disponibilităţilor aparținând băncii care generează profit şi

asigură realizarea scopului general al gestiunii bancare; totodată activele sunt cele care generează cel mai

mare risc pentru bancă de aceea gestionarea lor necesită a fi prudentă.

Necesitatea gestionării activelor reiese din analiza caracteristicilor principale aferente lor, după cum

urmează:

1) Structura activelor trebuie să corespundă legislaţiei în vigoare. Sub acest aspect se va gestiona

adecvarea activelor faţă de normele de lichiditate, provizioanelor faţă de risc, a necesităţilor pentru

acoperirea riscului ratei dobânzii.

1

2) Activele trebuie să corespundă cerinţelor de lichiditate a băncii – banca îşi va menţine activele

lichide în cantităţi estimate de ea în conformitate cu politica şi strategia de dezvoltare.

3) Activele trebuie să fie profitabile, căci ele sunt unica sursă de profit a băncii. Profitul reprezintă nu

numai dorinţa acţionarilor dar şi sursa de existenţă şi stabilitate a băncii.

4) Activele trebuie să fie sigure – creşterea profitabilităţii duce la creşterea de risc. Scopul gestiunii

activelor este să se coreleze profitabilitatea activelor cu gradul de risc acceptat de bancă, banca nu

se va implica în active mai riscante.

Necesitatea gestiunii activelor se axează pe corelarea lor cu pasivele după termen şi sensibilitatea la

rata dobânzii pentru a evita şi alte riscuri generate de volatilitatea ratelor de dobândă pe piaţă.

Activele bancare au anumite caracteristici specifice:

Generează profit – conduce la creşterea profitabilităţii şi îndeplinirea scopului managementului

bancar.

Generează riscuri – prin gestiunea lor se tinde la diminuarea pierderilor provocate de riscuri sau a

costurilor suplimentare privind gestiunea lor. Gestiunea performantă a activelor va tinde să

găsească punctul optim dintre profitabilitate şi risc.

Activele bancare ca structură vor fi restricţionate de limitele impuse de autorităţile monetare.

Gestiunea corectă în această direcţie va diminua cheltuielile bancare excepţionale privind

amenzile, precum şi diminuarea costurilor posibile provocate de supraevaluarea posibilităţilor

bancare în unele activităţi.

Necesitatea de lichidităţi – impune gestiunea corectă a structurii activelor ceea ce conduce la

diminuarea cheltuielilor privind procurarea resurselor în mod de urgenţă sau reducerea profitului

din neinvestirea excedentului de lichiditate.

Gestiunea activelor băncii se va face prin corelarea termenilor de scadenţă a activelor cu termenii

de scadenţă a pasivelor. Necorelarea activelor şi pasivelor după termenul de scadenţă generează

probleme cu lipsa de lichiditate sau costuri înalte din fluctuarea ratelor dobânzii.

Normele juridice şi instrucţiunile acţionează asupra operaţiunilor active prin două căi:

a) Stabilind limitele privind investirea unei părţi din resursele bancare pentru diferitele operaţiuni

active. Majoritatea resurselor atrase sunt constituite din depozite la vedere şi la termen. Iată de ce

condiţia primordială în vederea plasării corecte a patrimoniului băncii este satisfacerea la moment

şi pe deplin a retragerilor de capital.

b) Existenţa resurselor creditare adecvate pentru satisfacerea cererilor de împrumut. Se ştie că

creditul este operaţiunea cea mai profitabilă a băncii. Neputinţa ei de-a oferi un credit în condiţii

avantajoase va trezi auspicii din partea clienţilor, ceea ce poate duce la iscarea unor probleme, şi

în fine la încetarea existenţii ei.

În toate bilanţurile activele se clasifică, urmând standardele stabilite de autoritatea de

reglementare (de exemplu, după cum se prezintă în figura 5.6.1).

2

Figura 5.2.1. Structura activelor bancare

Ele au aproximativ următoare configuraţie:

a) Numerarul - bani monedă în casă şi trezorerie;

- bani scripturali în conturi ( la Banca Centrală şi la bănci corespondente). Specialiştii consideră

această poziţie din bilanţ ca rezerve primare sau “prima linie de apărare” pentru cazurile de retragere a

depozitelor sau a unor solicitări neaşteptate de credite. Băncile tind spre menţinerea ei cât mai mică, deoarece

numerarul practic nu aduce venituri.

b) Valori mobiliare:

- lichide (comerciale) - hârtii de valoare emise de autorităţi publice şi companii private, care

au ca destinaţie satisfacerea nevoilor de lichiditate şi care sunt considerate rezervele

secundare ale băncii, dat fiind termenul redus de circulaţie;

- investiţionale - cu orientare la profit, care sunt păstrate de bancă mai mult timp pentru

obţinerea unui profit mai mare comparativ cu cel de la hârtiile de valoare comerciale .

c) Creditele (de regulă ocupă 1/3 - 3/4 din valoarea activelor de toate tipurile). Este de menţionat

că în bilanţul băncii imediat după credite urmează pierderile pentru credite care se prelevează din venituri şi

nu sunt altceva decât rezerve cumulate pentru creditele compromise

d) Active secundare :

- imobile şi utilaje

- investiţii în companii fiice;

- plata pentru asigurări anticipate;

Activele fixe se reflectă în bilanţ ca valoare netă şi nu depăşesc de regulă 1 - 2 % din valoarea totală

a activelor băncii. Ele, însă, aduc băncii cheltuieli sub forma defalcărilor amortizaţionale, impozitelor pe

imobil etc. Concomitent ele pot contribui şi la generarea profitului, dacă sunt utilizate suficient de intens.

Clasificarea activelor este un instrument cheie al managementului riscului. Activele sunt clasificate

iniţial şi apoi revizuite şi reclasificate de câteva ori pe an, în funcţie de categoria de risc atribuită.

3

5.3. Gestiunea activelor după calitate

Calitatea activelor bancare constă în:

A. Structura activelor

B. Diversificarea activelor

C. Profitabilitatea activelor

D. Lichiditatea activelor

E. Riscul activelor

A. Activele pot fi structurate conform abordării din paragraful precedent sau după cum urmează:

Active monetare (bani)

Portofoliul titlurilor de valoare

Portofoliul de credite

Imobilizări (clădiri, mijloace fixe)

Determinând ponderea fiecărui component în structură băncile îşi aranjează structura activelor în

conformitate cu strategia şi scopul urmărit. Pentru a-şi atinge scopul de maximizare a profitului băncile tind să

majoreze ponderea activelor generatoare de profit în total active. Acest proces poate condiţiona:

Diminuarea ponderii activelor lichide – lipsuri temporare de lichidităţi ce duc la creşterea

cheltuielilor prin procurarea urgentă a resurselor.

Diminuarea investiţiilor în imobilizări – pierderea clientelei, deoarece se face pe baza închiderii de

filiale sau refuzului de modernizare a mijloacelor fixe şi reţelelor informatice existente.

Structura ideală a activelor ar putea fi:

Active monetare – 10%

Portofoliul titlurilor de valoare – 30%

Credite – 50%

Factorii externi, ce influenţează structura activelor:

o Nivelul de dezvoltare şi capacitatea pieţei monetare

o Dezvoltarea pieţei capitalului

o Limitele impuse de către actele de reglementare

o Starea generală de dezvoltare a ţării

Factorii interni, ce influenţează structura activelor:

o Strategia de dezvoltare a băncii

o Diminuarea bancară şi a unităţilor teritoriale

o Suficienţa capitalului bancar.

B. Diversificarea Activelor.

Dacă portofoliul de active a băncii este nediversificat după tipul de investiţii banca riscă să-şi

diminueze profiturile în caz când situaţia economică în ţară defavorizează cererea la tipul de investiţie preferat

de bancă.4

Totodată diversificarea portofoliului se face şi pe tip de credit, aşa ca banca să fie prezentă pe fiecare

segment al pieţii produselor bancare

Diversificarea se face după:

Ramura prioritară de investiţii

Client (ca să se diminueze riscul de insolvabilitate al clientului)

După termenul de scadenţă a activelor (ajută la reinvestirea lor şi permite depăşirea riscului de

lichiditate şi al ratei dobânzii)

C. Profitabilitatea activelor bancare

Activele bancare pot fi :

Neprofitabile

Profitabile

Coeficientul de fiabilitate (K1) arată capacitatea băncii de a genera profit în viitor. Dacă coeficientul

este în creştere atunci fiabilitatea băncii e în normă.

K1= (Active profit./Active totale)*100% (5.3.1)

Venit (profit) generat de Active:

Venit din dobânzi

Venit neaferent dobânzilor – realizat din dividend sau diferenţa de cost a activelor

Gestiunea activelor se ocupă de venitul din dobânzi. Pentru a analiza avem coeficienţii:

Marja bancară absolută = Venit dob. – Chelt. dob. (5.3.2)

Marja bancară relativă=((Venit dob./Act.prof)–(Chelt.dob./Res.atrase))*100% (5.3.3)

Marja netă din dobînzi = ((Venit dob. – Chelt. dob.)/Active profitab.) *100% (5.3.4)

Dacă scade rentabilitatea netă a unui activ care lucrează, banca pierde din valoarea capitalului.

Maximizarea profitabilităţii:

Majorarea volumului de active profitabile.

Diminuarea cheltuielilor din dobânzi prin găsirea unor plasamente mai rentabile.

Majorarea încasărilor din dobânzi prin găsirea unor plasamente mai rentabile.

Diminuarea cuantumului de resurse atrase.

Majorarea profitului băncii din dobânzi se face pe seama majorării cantităţii de active profitabile, a

ratelor dobânzii la activele existente cît şi la influenţa a ambilor factori. Cea mai mare pondere în profitul

majorat o are majorarea ce ţine de creşterea ratelor dobânzii, deoarece banca nu-şi poate permite majorarea

cantităţii activelor profitabile la nesfârșit.

5

D. Lichiditatea activelor

Activele lichide sunt compuse din:

1. rezerva curentă (de bază) e formată din:

numerar

banii din cont la banca centrală

2. rezerva secundară e formată din:

valori mobiliare de stat

Credite în proces de recuperare

Banca îşi calculează necesarul optim de active precum şi structura lor determinând cuantumul de

rezervă de bază şi suplimentară în funcţie de tipul de clientelă şi necesarul de plăţi de efectuat planificat.

Banca planifică necesarul de numerar nu numai după volum dar şi după structură.

E. Riscul activelor

Toate activele bancare şi plasamentele generează risc, banca evaluează gradul de risc a activelor sale şi

compară cu capitalul propriu pentru a analiza posibilitatea de compensare a pierderilor posibile.

Pentru a determina gradul de expunere a activelor sale la risc, banca împarte activele în categorii mari:

1. Lichidităţile băncii, valorile mobilaire de stat.

2. Creditele acordate de bancă sub garanţia statului avându-se ca gaj valorile mobilaire de stat

(credite acordate băncilor) sau metale preţioase.

3. credite acordate persoanelor fizice şi juridice de calitate înaltă având ca gaj active eligibile (de

calitate înaltă, lichide, nu-şi pierd din valoare).

4. Credite de o calitate mai joasă unde solvabilitatea debitorului trezeşte dubii sau gajul este în

deteriorare.

5. active de o calitate foarte joasă, credite problematice, mijloace fixe.

Fiecărei categorii de active i se atribuie un anumit nivel al riscului, la care ele sunt ponderate şi

însumate. Apoi suma activelor riscante se împarte la capitalul propriu.

Dacă ponderea activelor riscante în capital propriu este:

≤ 5 % banca are un rating foarte puternic

5 – 15% - rating bun

15 – 30% - rating slab

30 – 50% - rating foarte slab

≥ 50% - faliment.

5.4. Strategii de gestiune a activelor

O problema nu mai puţin importantă pentru bancă este gestiunea judicioasă a fondurilor cumulate.

Viziunea asupra acestei gestiuni a evoluat vizibil pe măsura dezvoltării băncilor. Până la încep. anilor 60 ai

6

sec. XX managementul băncilor trata problema activelor şi pasivelor oarecum diferenţiat, ultimele

considerându-se ca un element prezent de la sine. Mai târziu punctul de vedere asupra legăturii activelor şi

pasivelor a evoluat simţitor spre unitatea şi coeziunea acestora.

În ansamblu gestionarea activelor se face prin respectarea unor principii mai generale numite şi

strategia integrală a managementului activelor şi pasivelor şi care conţine următoarele:

1. Se determină scopurile băncii, apoi se trece la realizarea lor energică folosind pasivele şi

activele .

2. Gestiunea activelor şi pasivelor, a structurii lor se face în funcţie de contribuţia lor la

profitabilitatea băncii.

3. Prioritatea generală în portofoliul de active aparţine creditelor profitabile şi calitative.

4. Se acordă importanţa necesară gestionării riscurilor.

Se cunosc câteva metode mai generale de management al activelor băncii, care, de fapt reflectă

evoluţia punctului de vedere asupra raportului active/pasive.

Metoda fondului general. Conform acestei metode se consideră toate fondurile băncii ca o singură

sursă şi trebuie doar determinate priorităţile amplasării acestor fonduri. Deşi are drept avantaj simplitatea

pentru luarea deciziilor, metoda menţionată neglijează legătura între active şi pasive, în special la corelarea

scadenţelor şi nu ţine cont de optimizarea lichidităţii băncii.

Această metodă poate fi utilizată de către băncile mari, care au resurse considerabile.

Toate resursele bancare sunt considerate echivalente după cost şi posibilitatea de investire a lor, de

aceea se pot gestiona după parametrii medii calculaţi, adică toate resursele atrase indiferent de tipul lor

formează fond comun de finanţare. În proces de finanţare există 2 priorităţi:

Prioritatea reglementară – în proces de formare a activelor în primul rând se formează şi se

menţin cele cerute de legislaţie.

Prioritatea proprie – este impusă de bancă şi este condiţionată de strategia de dezvoltare a băncii,

se finanţează activele ce au interes pentru bancă sub diferite aspecte.

Surse Plasamente

7

Depozite la vedere

Conturi curente

Depozite la termen

Împrumuturi pe piaţă

Capital acţionar

Imobile şi alte active

Valorile mobiliare ale companiilor

Credite

Rezerve secundare

Rezerve primare

FONDUL GENERAL

Figura 5.4.1. Schema “Fondului general”

Avantajele acestei strategii constituie:

Uşurinţa în implementare;

Simplitatea relativă;

Structura activelor formate prin această metodă corespunde normelor şi strategiei interne a băncii

privind priorităţile de finanţare a activelor.

Dezavantajele acestei strategii constituie:

Imposibilitatea redirecţionării fondurilor de finanţare în active echivalente după cost, deoarece se

ia în consideraţie costul mediu al resurselor atrase. Banca nu poate analiza veniturile generate de

proiecte aparte din această cauză ea poate avea active care au un cost mai mic decât resursele

procurate pentru finanţarea lor sau poate refuza proiecte profitabile dar neobservate în urma

stabilirii preţului mediu la resurse atrase.

Pot apărea dezechilibre în lichiditate – unificarea resurselor după termen de scadenţă pot conduce

la necorelarea activelor cu pasivele după scadenţa lor, care generează probleme cu lichiditatea şi

expune banca la riscul ratei de dobândă.

Metoda divizării surselor de fonduri sau metoda conversiunii resurselor. Metoda dată orientează

banca să ţină cont de structura resurselor în raport cu mărimea generală a obligaţiunilor şi în corespundere cu

normele rezervelor obligatorii. Structura plasamentelor activelor se face în corespundere cu structura

resurselor (figura 5.4.2).

SURSE DE TERMEN SCURT ACTIVE CU SCADENŢĂ MICĂ

SURSE PE TERMEN LUNG ACTIVE PE TERMEN LUNG

Figura 5.4.2 Schema conversiunii activelor

Printre avantajele acestei metode menţionăm următoarele:

permite crearea mai multor centre lichiditate - profitabilitate în interiorul băncii;

sunt coordonate termenele fondurilor şi activelor;

se gestionează mai bine lichiditatea băncii.

concomitent reţinem şi aspectele vulnerabile: 8

Depozite la vedere, împru-muturi pe termen scurt. Conturile disponibile la bănci corespondente.

Numerar Conturi la alte bănciBonuri de tezaur şi alte valori mobiliareCredite pe termen lung

Depozite la termen Certificate de depozitÎmprumuturi pe termen lungCapitalul acţionar

Credite pe termen lungValorile mobiliare publice şi private cu termen lungImobile şi alte active fixe

- legătură slabă între diferite grupe de depozite şi suma generală a depozitelor;

- băncile care utilizează această metodă se orientează la nivelul mediu de lichiditate în

detrimentul profitabilităţii;

- este slabă orientarea spre necesităţile de credit ale clienţilor.

Această strategie este asemănătorare cu strategia de alocare a resurselor (figura 5.4.3).

Această strategie presupune redirecţionarea resurselor atrase spre finanţarea activelor echivalente după

cost şi termen de scadenţă. În baza acestei strategii structura activelor depinde structura resurselor atrase

Avantajul acestei strategii constă în corelarea activelor cu pasivele după termen de scadenţă şi după

cost (rezolvă problema lichidităţii).

Dezavantajele acestei strategii constituie:

Gestiunea complicată care necesită cunoaşterea fiecărei surse;

Ipoteza că resursele de finanţare pot fi independente de scopul lor de folosire. În ideal banca

iniţial banca găseşte un plasament care ar fi profitabil după aceea caută resurse de unde îl va

finanţa;

Această metodă creează excedent de lichiditate şi generează diminuarea profitabilităţii băncii.

Rezerve primare Depozite curente

Rezerve secundare Depozite de economii

Credite Depozite la termen

Portofoliul valorilor

mobiliare

Capital propriu

Imobilizări

Figura 5.4.3 Schema realiării strategiei de alocare a resurselor

Metoda ştiinţifică de gestionare a activelor (care mai este numită metoda modelării matematice) se

bazează pe funcţiile lucrative ale plasamentelor. Formula generală este:

P = ΣXiRi (5.4.1)

unde:

P – profitul pe numărul plasamentelor;

Xi – suma plasamentului i;

9

Ri - rata dobânzii (rata profitului) pe fiecare plasament Xi.

i - plasamentele (valorile mobiliare pe termen scurt, valorile mobiliare investiţionale, credite pe

termen scurt, mediu, lung, specializate etc.).

Această metodă este orientată spre maximizarea profitului şi banca poate plasa, (dacă nu are

restricţii la active) cu rata maximă a dobânzii, dar nu va uita de lichiditate, de alţi clienţi şi de

necesitatea minimizării riscului.

Dezavantajele acestei strategii constituie:

Posibilitatea de a nu fi urmate restricţiile de reglementare, ţinând cont de structura optimă.

Complexitatea calculelor necesare

5.5. Conceptul şi structura pasivelor băncii

Structura pasivelor băncii poate fi determinată prin analiza bilanţului băncii (figura 5.5.1).

Figura 5.5.1. Structura pasivelor bancare

Deosebim câteva elemente principale în structura pasivelor: depozitele bancare, împrumuturile şi

capitalul băncii. Cota procentuală de bază în structura pasivelor o ocupă depozitele bancare. Spectrul lor

variază de la o bancă la alta, dar de regulă ele reprezintă diferite modificări ale depozitelor la vedere(depozite

tranzacţionale) şi depozitelor la termen. Depozitele bancare au un dublu caracter:

- pe de o parte constituie obligaţiuni ale băncilor faţă de depunători, care rezultă din mobilizarea

capitalului temporar disponibil al clienţilor;

- pe de altă parte, depozitele bancare reprezintă pentru depunători creanţe faţă de bancă, pe care aceştia

le pot utiliza in orice moment pentru efectuarea de plăţi către terţi prin operarea în cont.

10

Principalele operaţiuni pasive ale băncilor comerciale se consideră:

- constituirea depozitelor;

- scontul şi rescontul;

- operaţiunile cu capitalul propriu.

Esenţa şi conţinutul depozitelor, a modalităţilor de constituire au fost expuse în prima chestiune, cât şi în

cursul “Operaţiuni bancare”.

Scontul şi rescontul reprezintă modalităţi de procurare de resurse noi prin cedarea portofoliului de efecte

comerciale unei alte bănci. De regulă, banca de depozit recurge la rescontare in funcţie de interesele sale sau

în scop de obţinere a unor disponibilităţi. Dacă scontarea şi rescontarea sau produs în aceiaşi zi, banca de

depozit are un profit rezultat din diferenţa dintre dobânda scontului şi taxa scontului.

Similar rescontului sânt şi operaţiunile de lombardare, prin care banca obţine împrumuturi contra

garanţiilor prin efecte publice(obligaţiuni şi bonuri de tezaur). Rescontul şi lombardarea sânt operaţiuni

concrete de recreditare. Dar nu toate creanţele de care dispune banca sânt recreditabile, ci doar acele

negociabile.

Indiferent de conţinutul şi valoarea operaţiunilor pasive practica bancară mondială a elaborat un şir de

cerinţe pentru gestionarea corectă a operaţiunilor pasive:

- prezenţa unei încăperi respective şi a unui personal calificat;

- banca este obligată să ţină cont de situaţia economică din ţară şi din lume şi în corespundere cu ele

să-şi planifice operaţiunile pasive;

- oferta de servicii bancare trebuie să fie corelată cu amplasarea localului băncii şi cu oferirea unor

servicii nebancare (parcare,telefon,magazin etc.);

- extinderea operaţiunilor pasive ale băncii va ţine cont de superioritatea băncilor cu tradiţii in

domeniu, care deservesc deja generaţii de depunători;

- politica de dezvoltare şi extindere a operaţiunilor pasive trebuie să fie stabilă şi flexibilă;

- pentru dezvoltarea operaţiunilor pasive banca urmează să promoveze o politică judicioasă de

marketing, valorificând noi servicii şi produse bancare.

În cadrul politicii de gestiune a pasivelor se utilizează noţiunile de “expansiune şi reducere a

depozitelor”. Succint conţinutul lor semnifică următoarele: căutând să obţină profit, băncile canalizează

resursele disponibile (cu excepţia rezervelor obligatorii) în creditare sau alte operaţiuni active, inclusiv în

împrumuturi interbancare. Băncile care au obţinut aceste resurse, la rândul lor le împrumută altor bănci ş.a. m.

ş. d. Astfel se produce o expansiune a depozitelor, care perpetuie atât cât băncile colaborează între ele, iar

Banca centrală le susţine cu rezerve suplimentare.

În anii 60-70 se înregistrează schimbări esenţiale în modalităţile de gestiune a structurii activelor şi

pasivelor. În urma creşterii rapide a ratei dobânzii şi concurenţei acerbe pentru fonduri băncile au început să

acorde o atenţie sporită noilor surse de mijloace financiare, cât şi monitorizării structurii şi costurilor

depozitelor şi obligaţiunilor nedepozitare. S-a procedat la restucturarea fondurilor în corespundere cu scopuri

bine determinate:

11

1. Utilizarea maximală a resurselor care minimizeză costurile mijloacelor achiziţionate din diferite

surse, permiţând băncii să dispună de cât mai multe noi fonduri în scopul sporirii profitabilităţii ei.

2. Stabilirea unor proporţii optimale între mărimea depozitelor, împrumuturilor şi a capitalului, care

ar asigura nivelul necesar de stabilitate al fondurilor şi ar permite băncii promovarea unor

operaţiuni active profitabile, care, de regulă, necesită investiţii pe termen mai lung şi se

caracterizează print - un nivel mai sporit al riscurilor.

În baza acestor exigenţe a fost elaborată strategia gestiunii pasivelor. Obiectivul principal al acesteia

era stabilirea unui control eficient asupra surselor de fonduri ale băncii, analog celui de control asupra

activelor. Prin intermediul preţurilor, în special a ratei dobânzii cât şi a altor condiţii oferite depunătorilor şi

creditorilor banca urma să-şi asigure mărimile preconizate ale structurii, volumului şi costurilor fondurilor. În

cazul cererii sporite la resurse creditare banca măreşte dobânzile plătite pentru depozite şi împrumuturi şi

astfel poate contracta fonduri suplimentare pentru creditare. Banca suprasaturată cu fonduri dar fără

perspective profitabile de amplasare poate păstra neschimbată sau chiar micşora rata dobânzii, oferind

concurenţilor săi prioritatea contractării resurselor de pe piaţa financiară.

Evoluţia procedeelor şi metodelor de gestiune a pasivelor, secundată de sporirea riscului şi variaţiei

ratei dobânzilor a dat naştere strategiei gestiunii fondurilor, care prevalează astăzi în managementul bancar.

Este un concept mult mai echilibrat referitor la gestiunea pasivelor şi activelor şi include următoarele elemente

de bază:

1. Pentru realizarea obiectivelor de scurtă şi lungă durată conducerea băncii trebuie să ţină sub

control eficient volumul, structura, profitul şi costurile activelor şi pasivelor.

2. Controlul asupra activelor şi pasivelor trebuie să fie coordonat în interiorul băncii astfel, încât să

permită maximizarea diferenţei dintre profitul pe active şi cheltuielile pe obligaţiunile financiare

ale băncii

3. Costurile şi veniturile se referă la ambele compartimente ale bilanţului - active şi pasive. Deci,

politica băncii se elaborează astfel, încât să asigure maximizarea profitului şi minimizarea

costurilor serviciilor bancare atât pe active, cât şi pe pasive.

Astfel, concepţia tradiţională că numai operaţiunile active sânt profitabile a fost extinsă asupra tuturor

serviciilor bancare, conştientizându - se faptul că gestiunea judicioasă a pasivelor contribuie la profitabilitatea

băncii ca şi activele.

La stabilirea costurilor serviciilor depozitare băncile se ciocnesc permanent cu dilema: pe de o parte

banca trebuie să asigure depunătorilor dobânzi suficient de înalte pentru a atrage şi a menţine depozitele lor,

iar pe de altă parte aceste dobânzi nu pot fi atât de mari, încât să “înghită” profiturile obţinute în urma plasării

profitabile a acestor fonduri. Lupta de concurenţă complică rezolvarea dilemei prin sporirea cheltuielilor

pentru deservirea depozitelor şi micşorarea profiturilor din operaţiunile active. Realmente pe piaţa financiară

banca poate influenţa minimal preţurile depozitelor, ele fiind formate de piaţă în ansamblu. Banca poate doar

să aleagă între creşterea băncii prin atragerea de noi depozite la un preţ nu mai mic ca al pieţei sau reducerea

depozitelor prin oferirea unor condiţii de depunere mai dezavantajoase ca cele de pe piaţă.

12

Există o serie de metode utilizate de bănci la calcularea costului depozitelor.

În anii 80 când în SUA prin lege s-a renunţat la reglementarea instituţiilor depozitare şi au fost treptat

scoase restricţiile asupra dobânzii pentru depozite, a început să fie utilizată metoda stabilirii costurilor

depozitelor, numită – costuri plus profit. La baza ei stă conceptul fixării ratei dobânzii la depozite independent

de rata dobânzii pentru credite şi alte servicii bancare.

Fiecare serviciu de deservire a depozitelor include un preţ suficient pentru acoperirea tuturor

cheltuielilor, legate de operaţiunea dată.

Astfel preţul serviciilor poate fi devizat în:

Preţul specific Cheltuieli Cheltuieli Profitula serviciilor = operaţionale + prognozate pe + prognozatpentru fiecare pentru unitate toate tipurile de pentru fiecare (5.5.1)tip de depozit de servicii operaţiuni cu serviciu legat pentru depozit depozitele de depozite

Prin această metodă devine posibilă corelarea mai exactă a preţului depozitului şi cheltuielilor şi

limitarea multor servicii pe care băncile le acordau anterior fără plată.

În SUA se practică comisioane pentru retragerea sumelor din depozitele de economii (la termen) peste

limita stabilită, pentru retrageri prin numerar etc.

O altă metodă este calcularea preţului mediu pentru depozite, bazată pe calcularea mărimii tuturor

cheltuielilor băncii (metoda fondului general).

Preţul rata cheltuielilor pentru mărimea medie relativă (5.5.2)mediu = fiecare sursă financiară + a fiecărei surse

care se sumează pentru a calcula preţul mediu al tuturor resurselor băncii.

Prin această metodă conducerea băncii este în stare să calculeze influenţa oricăror modificări ale

costurilor fondurilor asupra rezultatelor activităţii băncii.

Majoritatea băncilor consideră necesar de a calcula preţul depozitelor şi altor resurse prin costuri

maximale. Această metodă este mai preferabilă când rata dobânzii la depozite este supusă modificărilor,

uneori substanţiale.

Constituirea preţurilor depozitelor conform costurilor maximale oferă conducerii băncii posibilitatea

de a stabili apogeul bazei depozitare, după care banca trebuie să caute surse mai ieftine sau active mai

profitabile sau şi una şi alta.

Există şi metode aplicate cu destinaţie specială, cum ar fi o rată mai ridicată pentru a pătrunde pe piaţă,

în special pe cele nou formate, ca mai apoi, după cucerirea încrederii clientului, să revină treptat la norma sau

mai jos, dat fiind că clienţii sânt destul de conservativi.

Metoda multifactorială se bazează pe stabilirea preţului depozitelor în dependenţă directă de cantitatea

de servicii, pe care clientul le solicită băncii.

13

5.6. Gestiunea resurselor atrase

Din punct de vedere conceptual, resursele atrase bancare pot fi privite în dublu sens:

ca resurse atrase ce constituie obligaţii ale băncilor faţă de depunători;

ca şi creanţe creditoare faţă de bancă ale depunătorilor.

Calitatea resurselor atrase se va determina după următoarele criterii:

1. componenţa resurselor atrase: diferențiem resurse atrase depozitare şi nedepozitare. Volumul

resurselor depozitare se planifică în conformitate cu necesarul de plasamente. În caz de necesitate se vor

atrage resurse nedepozitare. Evaluarea necesarului de resurse nedepozitare de va efectua după formula:

Discrepanţa fondurilor = suma plasamentelor planificate – suma depozitelor planificate (5.6.1)

În cazul când apare rezultatul negativ, banca va procura resurse nedepozitare sub forma:

creditelor interbancare, a căror caracteristici sunt:

- au un termen foarte scurt

- se vor utiliza pentru completarea necesarului de lichidităţi imediate;

- pot fi procurate de la băncile cu un surplus de lichidităţi, care sunt cointeresate să le plaseze pe

termen scurt;

credite (centralizate)

emisiune de certificate de depozit

emisiune de cambii

emisiune de obligaţiuni

Factorii care influențează alegerea resurselor nedepozitare sunt:

- costul resurselor;

- riscul asociat fiecărui tip de resursă;

- termenul de scadenţă;

- mărimea băncii, de care depinde tipul de resursă la care ea poate avea acces;

- necesarul de (depunere a gajului) garanții;

- normele de reglementare din domeniu.

2. costul resurselor atrase.

Evaluarea costului resurselor permite managerilor băncii să decidă asupra preţului diferitelor categorii

de resurse pentru a le selecta în funcţie de posibilităţile de plasamente şi de dobânzile, pe care acestea la

generează.

Volumul cheltuielilor bancare cu resursele atrase de va determina:

14

(5.6.2)

unde:

C – cheltuielile de atragere a resurselor bancare,

Pj – volumul pasivului de tip j

ij – rata dobânzii, plătită pentru pasivul de tip j

Rata dobânzii medie, plătită pentru o unitate monetară de capital atras, se va determina prin raportarea

cheltuielilor respective la volumul total de resurse atrase.

Plăţile asupra dobânzilor nu limitează cheltuielile bancare cu resursele atrase, fiind necesar să se

calculeze cheltuielile la o rata critică, sau costurile marginale:

(5.6.3)

unde:

sitDit - plăţile de natura dobânzilor;

CO – alte cheltuieli operaţionale ale băncii, altele decât dobânzile;

Aprof – suma activelor profitabile ale băncii.

Cheltuielile calculate în acest mod sunt la o rată critică a rentabilităţii, deoarece, pentru a-şi menţine

profitabilitatea, banca nu-şi poate permite să plaseze aceste resurse la o dobândă mai mica decât această

rată. Variaţia frecventă a ratelor de dobândă conferă cheltuielilor medii ponderate nesiguranţă şi irealitate.

Costul marginal al resurselor atrase evaluează costul achitat de bancă pentru a cumpăra o unitate

suplimentară de resurse pe care aceasta le poate investi:

(5.6.4)

unde:

D’ – resurse, atrase la o rată de dobândă nouă;

D – resurse atrase la rata de dobândă veche;

i – rata de dobândă, estimată ca la care se pot plasa resursele atrase.

Acest indicator reprezintă în valoare absolută volumul modificării costurilor bancare cu atragerea

resurselor, însă pentru a putea fi comparabil cu rata de rentabilitate la plasamente este necesară transformarea

lui în valoare relativă.

(5.6.5)

Rata costului marginal rCm al resurselor atrase poate fi comparată cu rentabilitatea marginala a

plasamentului pentru a se concluziona asupra bonităţii lui.

15

În cazul majorării ratelor de dobândă de către bancă, costurile marginale vor creşte, dat fiind faptul, că

banca este obligată să achite dobânzile majorate nu numai pentru resursele atrase suplimentar, dar şi să ofere

aceiaşi rentabilitate la depuneri clienţilor vechi, care acceptase de fapt dobânda anterioară majorării. Analiza

costurilor marginale permite determinarea limitei valorice până la care banca poate să-si extindă volumul

resurselor atrase atâta timp, cât cheltuielile marginale de atragere a noilor resurse nu vor face să scadă

veniturile marginale din plasamentul lor.

Formarea ratelor de dobândă la depozite, ca element de cost bancar:

În prezent, băncile tot mai des recurg la formarea ratei dobânzii la depozite după metoda “unbundled

service”, ce presupune analiza serviciului de gestiune a depozitelor separat, independent de politica

comisioanelor la alte tipuri de servicii şi a dobânzilor la credite. Acesta metoda propune compunerea ratei

după următoarea formula :

(5.6.6)

unde:

cd – costul depozitului de tip i într-un moment de timp t

COi – Cheltuieli operaţionale pentru deservirea depozitului de tip i

CAi - Cheltuielile anticipate pentru operaţiunile de ansamblu cu depozite

Pentru utilizarea acestei metode este necesara evaluarea corecta şi completa a costurilor de gestiune

aferente fiecărui tip de depozit, ceea ce, în condiţiile actuale, este destul de complicat.

Există o altă metodă, bazată pe calcularea ratei depozitului, evaluându-se cheltuielile globale ale băncii

cu dobânda. În condiţiile acestei metode banca va calcula o rată a cheltuielilor pentru fiecare sursă de mijloace

financiare (ţinând cont de rezervele minime obligatorii; defalcării în fondul de asigurare a depozitelor (daca

acest fond exista), corelând-o cu rata de dobândă propusă la fiecare tip de depozit. Suma acestor doi indicatori

vor determina costul real sumar de atragere a depozitelor, care, fiind raportat la volumul de depozite va

determina rata dobânzii pe o unitate monetară de depozit. Ideea metodei respective este bazata pe

presupunerea ca nu exista cheltuieli asupra unui depozit separat, ci exista costul mediu ponderat al tuturor

resurselor bancare atrase.

Politica de formare a dobânzilor de bază de pasive influenţează structural clientela bancara şi

depunerile bancare, care la rândul sau, determina deciziile manageriale în strategia dezvoltării profitabilităţii

băncii (figura 5.6.1).

16

modificarea ratei dobânzii la depozite.

diferenţa dintre rata dobânzii la depozite şi rata dobânzii la credite (marja bancară)

deciziile clienţilor referitor la mărimea şi tipul depozitului

volumul şi structura depozitului băncii

venitul băncii, determinat de creşterea volumului depozitului şi creditului bancar

Figura 5.6.1. Strategia dezvoltării profitabilităţii băncii

Formarea ratei de bază a dobânzii la depozite este un capitol separat în strategia vitală a băncii.

Dobânda la depozit trebuie va fi utilizată în primul rând pentru majorarea profitabilităţii băncii şi păstrarea

fezabilităţii ei, mai apoi pentru atragerea clienţilor sau în lupta concurenţială, deoarece cu cat este mai mică

marja între rata dobânzii la credite şi rata dobânzii la depozite, cu atât mai sensibila este banca la modificările

ratei dobânzii la depozite pe piaţa.

5.7. Organizarea managementului activelor şi pasivelor

Principiile organizatorice ale managementului activelor şi pasivelor:

Coordonarea/suporavegherea activă din partea celui mai înalt nivel al managementului (board-

ului);

Implementarea politicilor, procedurilor şi limitelor adecvate;

Evaluarea, monitorizarea şi gestionarea corectă a riscurilor;

Controlul intern cuprinzător.

Administrarea activelor şi pasivelor este realizată de Comitetul de dirijare a activelor şi pasivelor

băncii (ALCO), care dispune de rapoarte regulate privind dinamica portofoliilor, structura, maturitatea, ratele

dobânzilor şi rentabilitatea curentă şi de perspectivă a activelor şi pasivelor băncii. La fel, Comitetul dispune

de informaţii privind competitivitatea băncii în raport cu piaţa şi competitorii principali. Componenţa şi

periodicitatea rapoartelor, precum şi responsabilii pentru prezentarea lor sunt stabilite de către ALCO.

În cadrul limitelor stabilite operaţiunile se derulează cu viza prealabilă a trei membri ai Comitetului de

administrare a activelor şi pasivelor (ALCO), iar în afara lor cu aprobarea ALCO.

Scopurile ALCO:

Analiza impactului schimbărilor apărute în economie şi legislaţie;

Analiza evoluţiei ratelor dobânzilor;

Stabilirea dobânzilor/preţurilor produselor de activ şi pasiv;

Monitorizarea riscului de lichiditate şi a riscului valutar;

Analiza diferenţelor dintre preformanţele actuale şi previzionate;

Bugetarea/planificarea strategică;

Introducerea de noi produse şi impactul acestora asupra rezultatelor;

Analiza/aprobarea politicilor managementului activelor şi pasivelor şi de limitare a riscurilor.

Din punct de vedere istoric deosebim trei abordări ale modului de promovare a strategiilor

managementului activelor şi pasivelor:

17

Strategia gestiunii activelor (până în anii 1960). Cea mai mare parte a necesităţilor în lichidităţi

băncile şi le satisfăceau din contul convertirii activelor în numerar.

Strategia gestiunii pasivelor (în anii 60-70). Scopul – stabilirea controlului asupra surselor de mijloace

băneşti ale băncii în mod analogic controlului asupra activelor.

Strategia gestiunii fondurilor (activelor şi pasivelor) (abordare modernă).

La momentul de faţă băncile examinează porfoliile de active şi pasive ca ceva integru pentru atingerea

scopurilor comune – a unei profitabilităţi înalte la un nivel acceptabil al riscului.

În opinia unor specialişti, managementul activelor şi pasivelor băncii reprezintă, prin esenţă,

managementul strategic al bilanţului în scopul optimizării/minimizării variabilităţii venitului net din dobânzi

şi al valorii de piaţă a capitalului băncii. De aceea, ei sunt dispuşi să examineze gestiunea bilanţului băncii,

după cum se prezintă în tabelul 5.7.1.

Tabelul 5.7.1

Etapele procesului managementului activelor şi pasivelor prin prima gestiunii bilanţului băncii

Faza 1 (generală)

Gestiunea activelor Gestiunea pasivelor

Gestiunea capitalului

Faza 2 (specifică)

Gestiunea stării rezervelor Gestiunea rezervelor aferente obligaţiunilor

Gestiunea lichidităţii Gestiunea generală a obligaţiunilor aferente

împuturilor

Gestiunea investiţiilor Gestiunea îndatorării de lungă durată

Gestiunea împrumuturilor Gestiunea capitalului

Gestiunea mijloacelor fixe

Faza 3 (bilanţieră)

Gestiunea profitabilităţii băncii

18