Tema: Managementul activelor şi pasivelor unei bănci comerciale

Chişinău 2010

CUPRINS

Introducere……………………………………………………………...……3

1. Rolul şi funcţiile unei bănci comerciale....................................................4

2. Operaţiunile unei bănci comerciale..........................................................6

2.1 Operaţiuni bilanţiere.........................................................................6

2.1.1 Operaţiuni pasive...................................................................6

2.1.2 Operaţiuni active..................................................................10

2.2 Operaţiuni extrabilanţiere..............................................................19

3. Riscul ratei dobînzii..................................................................................20

3.1 Măsurarea riscului de dobîndă…………….……………………..23

3.1.1 Analiza GAP……………………………………...………..23

3.1.2 Analiza duratei…………………………….……..………..28

3.1.3 Metoda simulării………………………….…..……………32

Concluzie…………………………………………………………………….34

Bibliografie………………………………………………………………….35

2

Introducere

Managementul activelor şi pasivelor reprezintă o parte integrantă din procesul

de planificare al băncilor şi a altor instituţii financiare. Acest concept este bazat pe

ideea că orice bancă trebuie să se preocupe de administrarea activelor şi pasivelor

sale ca un sistem integrat, deoarece ansamblul celor două contribuie la obţinerea

unei profitabilităţi adecvate în condiţiile asumării unor riscuri adecvate. Oferă

mijloace defensive de a adapta portofoliul total al băncii la ciclurile economice şi

la eventualele presiuni asupra stucturii depozitelor atrase şi a plasamentelor

efectuate, cît şi mijloace ofensive de a construi portofolii de active şi pasive care să

corespundă cu scopurile băncii.

Principale scopuri ale managementului activelor şi pasivelor sunt de a

maximiza, sau măcar de a stabiliza, ecartul (spread - ul) dintre venituri şi cheltuieli

şi de a maximiza valoarea de piaţă a băncii. Cel mai bun mod de a inţelege rolul

managementlui activelor şi pasivelor este de al vedea în contextul totalităţii

surselor atrase de bănci şi al plasamentelor efectuate de bancă cu aceste surse.

Banca îşi atrage resursele dintr-o varietate de surse şi le plasează de asemenea intr-

o varietate de moduri. Resursele pot proveni din depozite la termen, depozite la

vedere, datorii pe termen lung, împrumuturi pe termen scurt, capitalul acţionarilor.

Costul mediu al fondurilor va fi determenat de mix-ul de surse de finanţare ales de

managementul băncii.

Din această varietate de surse, Trezoreria, asistată de conducerea băncii,

trebuie să decidă tipul şi structura plasamentelor - credite, plasamente interbancare,

titluri de stat, credite guvernamentale, obligaţiuni etc., care să se potrivească cu

nevoile băncii în ceea ce priveşte obţinerea de profit, starea de lichiditate şi

reglementările legale.

3

1. Rolul şi funcţiile unei bănci comerciale

Băncile sunt instituţii specializate care au apărut pe o anumită treaptă de

dezvoltare şi organizare socială, al căror rol şi funcţii au evoluat o dată cu viaţa

economico-socială în ansamblul său.

Spre sfîrşitul Evului Mediu, activitatea bancară s-a dezvoltat cu deosebire în

Italia, atît în ceea ce priveşte acordarea de credite comercianţilor, cît şi prin

activităţile de schimbare a banilor. De aceea, mulţi termeni bancari, utilizaţi şi

astăzi, îşi au originea în acest spaţiu geografic.

Este evidentă diferenţa mare între operaţiunile limitate, efectuate de bancheri

la începuturile activităţii bancare şi gama complexă de servicii care pot fi oferite de

o bancă modernă. Pe măsură ce băncile s-au dezvoltat, mulţi experţi au încercat să

definească ce se înţelege prin termenul de “bancă”, noţiunile şi conceptele cîştigînd

în complexitate şi profunzime.

O bancă este o instituţie căreia i se acordă permisiunea (în general, sub forma

unei autorizaţii/licenţe) de a efectua tranzacţii cu bani. Cu alte cuvinte, o companie

este bancă, dacă este recunoscută, oficial, ca bancă. Deşi aceasta este o definiţie

“închisă” (o bancă trebuie să fie recunoscută ca bancă) ea este, în general,

acceptată. Cercetătorii şi juriştii au încercat însă, în continuare, să stabilească o

definiţie care să explice de ce o anumită companie (societate comercială) trebuie să

fie recunoscută ca o bancă.

Potrivit reglementărilor care guvernează activitatea bancară din ţara noastră,

“societăţile bancare sunt persoane juridice al căror obiect principal de activitate îl

constituie atragerea de fonduri de la persoane juridice şi fizice, sub formă de

depozite sau instrumente nenegociabile, plătibile la vedere sau la termen, precum şi

acordarea de credite.”

Băncile comerciale sunt instituţii financiare specializate:

▬ Atît cît trebuie în atragerea resurselor

4

▬ În utilizarea resurselor mobilizate pentru distribuiri de credite

▬ Efectuează plăţi între titularii de cont şi persoane fizice sau juridice

La nivelul băncilor comerciale identificăm următoarele funcţii:

1. atragerea de disponibilităţi monetare prin oferta de titluri

2. condiţiile de fructificare avantajoase din punct de vedere al:

▬ remunerării

▬ lichidităţii

▬ siguranţei

3. asigurarea unei circulaţii interne a instrumentelor de plată

4. acordarea de credite clienţilor pentru producţie, investiţii,

comercializare pe diferite perioade şi în diferite condiţii

5. diversificarea ofertei de produse şi servicii financiare

6. depozitarea (păstrarea în garanţie) a diferitelor valori depuse la

bănci.

Unele din aceste activităţi sunt rezultatul efectuării de către bănci a

operaţiunilor bilanţiere, altele reflectă şi generează operaţiuni în afara bilanţului şi

cunosc astăzi o tendinţă de:

▬ Creştere

▬ Diversificare

5

2. Operaţiunile unei bănci comerciale

2.1 Operaţiuni bilanţiere

Constituie în activitatea băncilor comerciale ponderea cea mai importantă în

totalitatea activităţilor lor.

2.1.1 Operaţiuni pasive

Operaţiunile pasive – ale băncilor comerciale sunt operaţiuni de atragere a

activelor monetare existente în economie.

În structura operaţiunilor pasive sunt:

a. Depozitele bancare

Aceste resurse deţin cu mici excepţii ponderea principală în totalul resurselor

constituite la nivelul unei bănci:

▬ depozite la vedere sunt caracterizate prin elasticitate, deoarece titularii

pot dispune în orice moment utilizarea lor pentru plăţile în cont sau chiar şi le pot

retrage. Cu toate acestea, practica şi experienţa au demonstrat că, în mod normal

(adică în cazul unui număr suficient de mare de deponenţi , de ponderi relativ

apropiate şi care nu acţionează identic), aceste depozite au un grad de stabilitate

superior chiar depozitelor la termen – grad concretizat în soldul mediu permanent

(care exprimă posibilităţile de fructificare a depozitelor, prin acordarea de credite

de către bancă). Cu toate că reprezintă cea mai stabilă resursă a băncilor

comerciale, nu trebuie abuzat de aceste depozite, ci trebuie operat de o manieră

precaută, în măsură să prevină dificultăţile generate de ritmuri şi volume

neprevăzute ale retragerilor din conturi. Depozitele la vedere prezintă mai multe

forme de existenţă, însă contul curent rămîne expresia caracteristică a acestor

depozite. Această formă specială de servire bancară vizează operaţiuni de casierie,

iar degrevarea titularului de cont curent de aceste atribuţii (care presupun eforturi

6

laborioase şi, implicit , costuri pentru bancă) constituie unul din motivele

bonificării reduse prin dobînzi (care, în unele cazuri, nici nu se acordă).

▬ depozite la termen au ca principală formă de existenţă în cadrul băncilor

comerciale – conturile de depozit de investiţii , ce creează o bază sigură de

fructificare în procesul de creditare, pe termene corelate cu natura şi durata acestor

resurse. De asemenea, băncile comerciale deschid clienţilor conturi de economii

simple sau în anumite sisteme (scheme, programe), care să asigure regularitate în

procesul de economisire.

b. Împrumuturile contractate la băncile comerciale – băncile comerciale fac

apel la resursele băncii naţionale, se refinanţează în cazul în care se confruntă cu

lipsă de lichiditate.

Apelul la refinanţare se face de bănci şi pentru a reoptimiza structura

portofoliului de titluri pe care-l are fiecare bancă.

Refinanţare se face:

(a) Rescontarea cambiilor (îndeosebi a tratelor)

(b) Cedarea în pensiune cu contract de răscumpărare la scadenţă

(c) Obţinerea de împrumuturi pe gaj de titluri(efecte publice) = operaţiune de

bombardare.

c. Împrumuturi de pe piaţa monetară

▬ Împrumuturi specifice pieţei înterbancare

▬ Dobînda este mai mare

▬ Împrumuturi de trezorerie (pe termen scurt şi foarte scurt)

d. Capitalul propriu

Capitalul propriu şi fondurile de rezervă constituite din profitul brut au un

aport relativ redus în formarea resurselor de creditare a băncilor – intermediari prin

definiţie în reciclarea şi valorificarea capitalurilor. În marea lor majoritate societăţi

pe acţiuni, băncile îşi formează capitalul propriu prin emisiunea şi subscrierea de

7

acţiuni. Dar în formarea resurselor proprii, fondurile de rezervă constituie treptat

prin repartizarea profiturilor anuale ajung sa devanseze chiar capitalul. Legislaţiile

multor ţări îngăduie asemenea proporţii, dimensiunile rezervelor fiind îndreptăţite

prin varietatea şi periculozitatea riscurilor bancare.

În structura capitalului propriu se includ două elemente:

▬ Capital social – alcătuit din totalitatea valorilor nominale a acţiunilor

emise de bancă. Acţiunile pot fi nominale sau la purtător. Băncile comerciale pot

majora nivelul capitalului social în baza hotărîrii acţionarilor şi cu acordul BNM,

utilizînd următoarele surse:

emitere de noi acţiuni;

prime legate de capital rămase după acoperirea cheltuielilor legate de

operaţiunile respective;

rezerve constituite din profitul net;

diferenţe de reevaluarea patrimoniului;

obligaţiuni, dividende şi datorii convertibile în acţiuni;

rezerve constituite din diferenţe favorabile de curs valutar, conform

normelor legale.

▬ Fondul de rezerve - constituit din profitul net al băncii, şi are dublă

destinaţie:

Lichiditate - în scopul promovarii unui sector financiar puternic şi

competitiv, neadmiterii riscului excesiv în sistemul financiar,

protejării intereselor deponenţilor şi menţinerii de către instituţiile

financiare a unui nivel adecvat de lichiditate Banca Naţională a

Moldovei stabileşte reguli, care au scopul de a stabili o legatură

adecvată dintre suma fondurilor investite ale băncii (activele) şi suma

resurselor financiare (pasivele). Lichiditatea este capacitatea băncii de

a asigura în orice moment îndeplinirea angajamentelor sale.

Solvabilitate - Potrivit prevederilor Legii bancare Ӕn scopul

asigurării stabilităţii şi siguranţei activităţii desfăşurate şi/sau a

îndeplinirii obligaţiilor asumate, fiecare instituţie de credit trebuie să

8

menţină un nivel adecvat al fondurilor sale proprii”. Cu alte cuvinte

băncile trebuie să aibă asigurate întotdeauna un nivel de solvabilitate

corespunzător.

În funcţie de politica băncii se pot face majorări de capital social prin

încorporarea de rezerve – atribuindu-se acţionarilor acele acţiuni gratuite.

9

2.1.2 Operaţiuni active

Operaţiunile active – ale băncilor comerciale se referă la angajarea resurselor

acestor instituţii în vederea realizării funcţiilor statutare şi a obţinerii de profit.

Operaţiunile active pot fi grupate, în principal, în :

-           operaţiuni de creditare a firmelor;

-           operaţiuni de creditare a persoanelor fizice;

-           operaţiuni de plasament;

Prima categorie de operaţiuni relevă o mare diversitate de tehnici de creditare,

adoptate în întîmpinarea cerinţelor întreprinderilor . Ele pot fi clasificate, la rîndul

lor, în două mari subgrupe: creditarea necesităţilor de capital fix şi creditarea

cheltuielilor de exploatare.

Prin natura lor, nevoile principale de capital fix ale întreprinderilor sunt

acoperite prin intermediul pieţei de capital (utilizîndu-se emisiunea de acţiuni şi /

sau obligaţiuni). Firmele fac apel la bănci pentru creditarea mijloacelor fixe (în

general, echipamente) , însă băncile comerciale practică mai puţin acest tip de

operaţiuni, care sunt preferate cu precădere de către băncile de ramură, băncile de

credit pe termen mijlociu sau lung, societăţile financiare (cele de leasing în

principal) ş.a.m.d. Acestea din urmă sunt mai competente în analiza utilităţii

creditului din punct de vedere economic, neezitînd să acorde credite de acest gen

care, în cea mai mare parte, nu sunt re-creditabile (adică banca îşi asumă, pînă la

scadenţă , riscul şi acoperirea cu resurse). Intervenţiile mai restrînse ale băncilor

comerciale, dacă există, vizează tocmai credite re-creditabile, din considerente de

precauţie.

Creditarea cheltuielilor de exploatare ale întreprinderilor poate fi realizată în

două moduri :

▬ Creditarea creanţelor comerciale constă în preluarea de către bancă,

contra monedă, a creanţelor comerciale pe care întreprinderile furnizoare le

au asupra clienţilor lor. Dintre modalităţile de creditare în această manieră,

10

cele mai importante sunt : scontarea, pensiunea, împrumutul pe efecte

comerciale în gaj şi lombardarea.

▬ Creditele de trezorerie sunt acordate pe termen scurt (în general, pînă

într-un an), avînd drept scop acoperirea necesităţilor monetare legate de ciclul

de fabricaţie şi de comercializare . Formele principale prin care se poate

beneficia de aceste credite sunt avansul în cont curent şi creditele specializate.

Operaţiunile active se reflectă în activul bilanţier astfel:

a. Numerarul + rezerve = au o pondere redusă în structura activelor unei

bănci – ele nu generează venituri, dar constituirea lor este absolut necesară şi

obligatorie pentru asigurarea unei lichidităţi corespunzătoare dar şi pentru a face

faţă obligaţiilor în pasiv devenite exigibile.

b. Titluri

Plasamentul de resurse în titluri cunoaşte în prezent o creştere a ponderii în

totalul plasamentelor băncilor.

Plasamentul în titluri e important pentru profitul băncii, achiziţia de titluri

aducînd băncii venituri (sub formă de dobînzi şi dividende).

Deciziile manageriale vizînd portofoliul de investiţii ale băncii, în sens larg,

incluzînd şi creditele, trebuie să respecte cîteva principii, şi anume:

▬ principiul legalităţii, vizînd atît gestiunea băncii cît şi protecţia

portofoliului de investiţii şi politica de plasament;

▬ principiul siguranţei, al prudenţei, vizînd rambursarea valorii investiţiilor

la termen şi cu remuneraraţia aferentă. Riscul de nerambursare poate apărea

din mai multe cauze:

debitorul;

banca;

sectorul de activitate;

economia în ansamblu;

11

▬ principiul lichidităţii, care afirmă asigurarea lichidităţii băncii printr-un

arbitraj continuu între scadenţele plasamentelor şi cele ale resurselor;

▬ principiul profitabilităţii, în sensul gestionării portofoliului de investiţii

corelat cu resursele, în vederea creşterii valorii capitalului băncii şi a remunerării

atractive a acţionarilor.

În structura portofoliului avem:

▬ Valori mobiliare cu venit variabil

Acţiuni (titluri de proprietate)

▬ Valori cu venituri fixe

Obligaţiuni, bonuri de tezaur, rente, cambii, titluri de creanţă

Achiziţionarea acestor titluri este importantă atît pentru:

▬ maximizarea profitului

▬ asigurarea lichidităţii băncii (ele includ în structura portofoliului titluri în

termen scurt cu grad ridicat de lichiditate şi anume bonurile de tezaur)

Aceste titluri sunt:

▬ Publice

▬ Private

Pot fi:

▬ Titluri pe termen scurt

Bonuri de tezaur

Cambii

Rente

▬ Titluri pe termen lung

Acţiuni

Obligaţiuni

Mărimea unui portofoliu la nivelul unei bănci depinde de trei factori:

1. Mărimea resurselor totale ale băncii

12

2. Mărimea resurselor disponibile rămase după distribuirea de credite şi

după acoperirea nevoilor de lichiditate

3. Gradul de rentabilitate pe care-l are plasamentul într-un titlu sau altul

Practica bancară are mai multe tehnici de formare a portofoliului:

▬ Cumpărarea directă a titlurilor

Subscrierea

Licitaţia (ofertă publică)

Prin bursa de valori

▬ Scontarea titlurilor de credit (în speţă a titlurilor de credit comercial)

▬ Luarea titlurilor în pensiune cu contract de răscumpărare

▬ Bombardarea (acordarea de împrumuturi pe gaj de efecte publice, emise şi

garantate de stat)

c. Creditele bancare

Apariţia creditului este strîns legată de dezvoltarea producţiei şi circulaţiei

mărfurilor; evoluţia acestor fenomene a impus includerea schimbului – şi, odată cu

el, şi a creditului – în cadrul relaţiilor monetare. Creditul reprezintă operaţiunea

prin care o valoare de întrebuinţare actuală este cedată (transmisă) de către un

creditor (împrumutător sau investitor) unui debitor (împrumutat) care se angajează

să o returneze sub forma unor valori de primit în viitor, în condiţiile stabilite în

acordul de credit.

Termenul “credit” îşi are originea în participiul trecut al verbului latinesc

„credere” = a crede, mai exact „creditum” = încredere în promisiunea de

rambursare a celui ce oferă bunuri, lucrări, servicii sau alte valori în cel care se

îndatorează. Limba romînă a consemnat acest cuvînt ca neologism , el pătrunzînd

în vocabularul nostru abia în secolul al XVIII-lea prin preluarea din limba

franceză a substantivului „credit” = încredere fermă (confiance) din punct de

vedere financiar.

13

Relaţiile de credit au existat şi în economiile premonetare, însă aşa cum

schimbul devine din ce în ce mai dependent de haina monetară (prin însăşi

scindarea sa în cele două acte – vînzarea şi cumpărarea ) aşa şi creditul este tot

mai greu de închipuit în lipsa banilor. Apărut din necesitatea stingerii obligaţiilor

dintre diferiţi agenţi economici, proces căruia moneda lichidă nu-i putea face faţă,

creditul constituie una din condiţiile desfăşurării oricărui proces economic.

Depăşind sfera proceselor economice interne, creditul a fost extins treptat şi în

relaţiile cu partenerii externi, fie ei simpli agenţi economici sau chiar state. Astfel,

creditul este văzut ca o pîrghie economică indispensabilă, este ca o forţă activă ce

s-a concretizat în întreţinerea de relaţii între furnizori şi cumpărători, în contribuţia

la formarea de unităţi productive sau în fructificarea acumulărilor băneşti.

Înainte de definirea creditului şi a funcţiilor sale, se impune realizarea unei

distincţii între finanţe, bani şi credit. Astfel, trebuie subliniat că, numai în cadrul

rotaţiei de ansamblu a capitalului, a mijloacelor materiale şi monetare , creditul se

poate transforma fie în bani, fie în finanţe; în timp ce finanţele presupun capitaluri

deja formate care se acumulează, creditul reprezintă un efect al proceselor

economice în urma cărora apar capitaluri temporar disponibile. În acest sens,

creditul poate fi considerat o formă specială de mişcare a valorilor: vînzare de

mărfuri cu plata amînată sau cu transferarea temporară de monedă cu titlu de

împrumut . Intr-o formă extinsă creditul mai poate fi identificat cu circulaţia

capitalului de împrumut. Numeroasele interpretări reducţioniste au furnizat o serie

de accepţiuni de genul : creditul = bani şi finanţe; creditul = împrumut ; creditul =

pîrghie; creditul = capital: etc. Una din definiţiile demne de reţinut indică

operaţiunea de creditare ca cedarea unei sume de bani efectuată la un moment dat

din partea unui subiect economic, în folosinţa altui subiect economic, cu obligaţia

pentru acesta din urmă de a restitui mai tîrziu , la un termen fixat, suma primită

plus o sumă de bani care se cheamă interes sau dobîndă (Victor Slănescu) .

Elementele comune care se găsesc însă în toate definiţiile date creditului sunt

următoarele:

14

-           existenţa unor disponibilităţi la unii agenţi economici şi acceptarea de

a fi cedate (împrumutate) altor agenţi (debitori);

-           pierderea temporară a unor drepturi de către cel care acordă

împrumutul (împrumutant) şi instituirea altor drepturi pentru cel împrumutat;

-           obligativitatea împrumutatului de a restitui împrumutul la un termen

numit scadenţă, însoţit în mod obligatoriu de dobîndă.

Creditul bancar cuprinde o sferă largă de raporturi angajînd modalităţi diferite

pe termen scurt şi pe termen lung şi mijlociu privind operaţiile bazate pe înscrisuri

sau fără , garantate sau negarantate în fiecare caz în parte sau în cadrul unui acord

general.

Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de regulă reciproce.

Pe de o parte întreprinderile avînd conturi deschise la bănci, formează depozite

care pot fi folosite de către acestea, ca resurse. Pe de altă parte băncile acordă

credite întreprinderilor pentru nevoile lor de producţie curente sau de recuperare

ulterioară, pentru investiţii.

Creditul bancar realizează 3 funcţii :

-   redistribuirea fondurilor disponibile

-   emisiunea monetară

-   reflectarea şi stimulare a eficienţei activităţilor agenţilor economici

Varietatea de credite furnizate de către bancă clientului permite gruparea

acestora după anumite criterii:

▬ Credite bancare pe termen scurt

Credite bancare pe termen scurt se acordă de bănci pînă la 12 luni ,atît la

acordare cît şi pentru întreaga perioadă de utilizare, debitorii trebuie să garanteze

creditele cu valori materiale şi resurse financiare prevăzute a se realiza în sumă

cel puţin egală cu creditul primit. Existenţa garanţiei constituie pentru bancă o

certitudine că îşi va putea recupera sumele împrumutate în cazul nerambursării la

termen a creditului.

Pentru întreprinderile private mici, creditele se garantează cu întreg

patrimoniul existent. Valoarea garanţiilor trebuie să fie cu 20 % mai mare decît

15

creditul acordat. În caz de nevoie se poate apela şi la giranţi, reprezentînd terţe

persoane care se oferă să garanteze cu averea şi veniturile lor pentru eventualitatea

că la scadenţă debitorul nu poate rambursa creditul.

Termenele de rambursare se înscriu drept clauze în contractul de credit, după

negocierea lor prealabilă. Pentru creditele nerambursate la termen banca este în

drept să aplice dobînzi majorate şi în caz extrem să treacă la recuperarea creditelor

din garanţiile constituite sau să se îndrepte, pentru recuperare, asupra giranţilor.

▬ Creditele de trezorărie

Creditele de trezorerie sunt credite deschise de bancă în funcţie de situaţia

trezoreriei întreprinderii (deficit sau excedent) fără nici o legătură cu alte creanţe

sau alte operaţiuni.

Astfel de credite pe termen scurt se acordă în cazul deficitului de trezorerie,

fără alte garanţii deosebite, în vederea acoperirii plăţilor curente.

Creditele de trezorerie se împart în :

Creditele pentru facilităţi de casă – se acordă regulat pentru plăţi de

salarii, furnizori pe un termen, variind de la cîteva zile la cîteva luni.

Creditele sezoniere – pot fi acordate nu numai întreprinderilor agricole,

ci şi altor întreprinderi care lucrează sezonier şi înregistrează decalaj în timp între

încasări şi cheltuieli

Creditele de legătură – se mai numesc credite legate de o anumită

operaţiune financiară sau credite de sudură. Ele apar în situaţia cînd întreprinderea

resimte necesităţi de fonduri cu caracter permanent. Creditele de legătură servesc

pînă la obţinerea capitalului permanent care finanţează nevoi permanente.

Creditele pe termen foarte scurt (SPOT) – se acordă de la o zi la alta

marilor întreprinderi, din disponibilităţi zilnice de numerar ale băncii. Creditul

SPOT nu presupune o aprobare scrisă sau orală a băncii şi nici stabilirea prealabilă

a unui plafon.

Credite pentru mobilizarea efectelor financiare – sunt credite generale,

nu comportă garanţii deosebite.

16

▬ Creditele de mobilizare :

Creditul de scont - scontarea tratelor de către bănci reprezintă

achiziţionarea acestora în schimbul unei taxe de scont. Spre deosebire de creditele

generale, creditul de scont este rambursat ca urmare a derulării unei anumite

operaţiuni comerciale din care banca îşi asigură recuperarea creditului.

Creditul pentru mobilizarea creanţelor comerciale – permite scontarea nu

numai a creanţelor individuale, ci gruparea mai multora la un loc după criteriul

timpului în care au fost emise, urmînd să se tragă după ele un singur bilet la ordin

în vederea prezentării lui la scontare. Creditul pentru mobilizare creanţelor

comerciale are rolul de a atenua carenţelor creditului de scont unde fiecare efect

face obiectul unor operaţii independente. Acest tip de credit se foloseşte în relaţiile

băncii cu clienţi buni întrucît presupune un risc mai mare decît în cazul creditului

de scont.

Creditul pentru mobilizarea creanţelor asupra clienţilor din străinătate –

pentru a favoriza exportul, banca centrală foloseşte o procedură de mobilizare a

creanţelor asupra partenerilor străini, stimulînd băncile comerciale să o utilizeze

prin faptul că este de acord să resconteze aceste creanţe în condiţii relativ

avantajoase pentru acestea.

Vînzarea creanţelor către societăţile specializate – această operaţiune nu

reprezintă un credit propriu-zis ci o vînzare-cumpărare de creanţe cu riscurile

corespunzătoare. In ţările unde se foloseşte, operaţiunea se numeşte „factoring”

sau „l’affecturage”.

Creditele pe stocuri – sunt credite pe termen scurt, garantate cu anumite

stocuri de mărfuri

▬ Creditele de prefinanţare: 

Creditul de finanţare a lucrărilor publice. Pentru a acoperi temporar

necesităţile de plată ale întreprinzătorilor, anumite instituţii financiare îşi propun

17

ca scop să finanţeze cheltuielile aferente pînă în momentul încasării contravalorii

lor de la buget.

Creditul pentru prefinanţare exporturilor urmăreşte încurajarea

exporturilor ce se fac cu comandă fermă sau fără comandă fermă: credit-

cumpărător, credit-furnizor, etc.

Obligaţiuni pe cauţiune – Astfel de credite pot fi acordate

întreprinzătorilor de către administraţia fiscală, care joacă rolul de bancher, sub

forma amînărilor de la plata obligaţiunilor fiscale (taxe vamale, TVA, etc).

d. Activele corporale – au o pondere diferită de la o bancă la alta, nu

generează venituri, dar sunt absolut necesare pentru buna desfăşurare a activităţii

bancare.

18

2.2 Operaţiuni extrabilanţiere

▬ Nu au ca efect o majorare a resurselor bancare şi implicit nu au ca efect o

majorare a plasamentelor.

▬ Ele sunt generatoare de cîştiguri dar şi de riscuri pentru managementul

bancar

▬ Au o tendinţă de creştere la nivelul băncilor comerciale

Structură:

1. Operaţiuni de comision – au ponderea cea mai mare. Băncile în calitatea

de intermediar acţionează în numele şi pentru contul clienţilor.

2. Operaţiuni de mandat – se face în numele băncilor şi pentru contul

clienţilor. Ele vizează în principal administrarea portofoliului de titluri.

3. Operaţiuni de vînzare – cumpărare pentru clienţi

4. Operaţiuni de gestionare – a trezoreriei firmei

5. Sevicii de informaţii financiare şi preluarea datelor financiare

6. Servicii de consultanţă – pune la dispoziţia clienţilor documente şi studii

financiare

7. Servicii de comercializare de softuri bancare, şi gestiune financiar–

contabilă

8. Efectuare a plăţilor şi încasare a creanţelor

9. Asigurarea de servicii bancare la domiciliu – pondere în creştere

19

3. Riscul ratei dobînzii

Deoarece conceptul de management al activelor şi pasivelor se preocupă de

integrarea politicilor de administrare a activelor şi pasivelor, trebuie să cuprindă şi

strategii menite să maximizeze veniturile obţinute din portofoliul de credite şi

investiţii efectuate şi să minimizeze costurile variatelor categorii de resurse atrase.

În principal, managementul activelor şi pasivelor se reduce la managementul

riscului ratei dobînzii. Marea majoritate a activelor şi pasivelor băncii sunt

evaluate la diferite niveluri ale ratei dobînzii, şi din acest motiv practic, în cele din

urma avem de a face cu managementul riscului ratei dobînzii. Aceasta se bazeaza

pe noţiunea de venituri nete din dobîndă - NII (net interest income), definit ca

diferenţa dintre veniturile din dobînzile primite din creditele şi investitiile

efectuate şi dobînzile plătite pentru resursele atrase:

venitul net din dobînzi (NII) = venituri totale din dobînzi - cheltuieli totale cu

dobînzile

          Deoarece acest indicator nu este comparabil între mai multe instituţii

financiare, s-a elaborat un indicator exprimat procentual - marja procentuală neta

a dobînzii (Net interest margin):

marja neta a dobînzii (m) = NII / Sc,

unde Sc reprezinta soldul mediu al creditelor.

         Acest indicator poate fi determinat şi prin diferenţa dintre dobînda medie

activă şi dobînda medie pasivă, bineinţeles în ambele situaţii avîndu-se în vedere

un anumit interval de timp.  

          Marja de dobîndă are, în principal urmatoarele destinaţii: acoperirea

cheltuielilor cu întreţinerea şi funcţionarea băncii, acoperirea riscului din

20

activitatea de creditare şi obţinerea unui profit rezonabil din activităţile

desfaşurate. În prezent marjele nete ale dobînzii practicate de băncile comerciale

romînesti se situează între 10 - 15%. Posibila diminuare a ratei inflaţiei va fi

urmată, în acest caz, de reducerea ratelor dobînzii (vezi corelaţia dintre rata

dobînzii nominale (I), rata dobînzii reale (i) şi inflaţia aşteptată (ri) din relaţia

dedusă de Ficher : 1+ I = = (1+i)(1+ri)), iar în această situaţie marja netă a

dobînzii se va reduce.

 

 Venitul net din dobînzi este o mărime determinantă în ceea ce priveşte

profitabilitatea băncii.

Dimensiunea sa este data de:

▬ ratele dobînzii active şi ratele dobînzii pasive;

▬ volumul fondurilor;

▬ structura fondurilor;

De exemplu, celelalte rămînînd constante, creşterea dobînzilor active va

determina creşterea NII, în timp ce creşterea dobînzilor pasive va determina

reducerea NII. În altă situaţie, creşterea resurselor atrase şi plasate, celelalte

rămînînd constante va mari NII, cu menţiunea că marja netă a dobînzii poate să

rămînă constantă. În al treilea rînd modificarea structurii înspre plasamente mai

profitabile sau resurse mai ieftine, va determina, la rîndul ei, creşterea NII. Dar

este puţin probabil ca doi din cei trei factori să rămînă constanţi în timp ce cel de-

al treilea se modifică şi de aceea modificarea NII este cel mai adesea determinată

de schimbări ale tuturor celor trei factori.   

Riscul ratei dobînzii pentru o bancă poate fi definit ca variaţia marjei

dobînzii bancare în funcţie de variaţia dobînzii pe piaţă ca urmare a acţiunii unor

factori specifici.

În principal există două categorii de risc al dobînzii:

▬ Riscul de venit apare sub două forme:

21

Riscul de baza ("basis risk") apare atunci cînd benchmark-ul pentru

calculul unei părţi din dobînzile active şi dobînzile pasive este

diferit.    

Riscul de maturitate ("gap exposure") apare atunci cînd maturităţile

activelor şi respectiv pasivelor diferă, banca trebuind să

plaseze/atragă resurse în continuare neconcomitent cu

atragerea/plasarea acestora. De exemplu, să consideram o bancă care

a investit în certificate de depozit emise de o altă bancă cu scadenţa

de 9 luni, în timp ce ea s-a finanţat emiţînd propriile certificate de

depozit dar cu scadenţa pe 3 luni. Benchmark-ul este acelaşi - rata

dobînzii la certificatele de depozit, dar sacdenţele sunt diferite. Banca

va trebui să emită alte certificate de depozit sau să găsească alte surse

de finanţare peste trei luni. În acest interval rata dobînzii poate creşte,

ridicînd costul finanţării, ceea ce va afectua NII deoarece dobînda

bonificată băncii de certificatele de depozit emise de altă bancă nu se

schimbă în urmatoarele 6 luni. Dacă banca s-ar fi aşteptat ca ratele

dobînzii să crească atunci ar fi trebuit să intre într-o poziţie contrară

celei descrise mai sus.

▬ Riscul de capital este legat de deţinerea de titluri financiare cu venit fix, în

mod special obligaţiuni.Cînd randamentul pieţei creşte (creşte rata dobînzii pe

piaţă) are loc scăderea preţului obligaţiunilor, iar în situaţia în care banca este

obligată să-şi lichideze titlurile, va suferi o pierdere de capital. Invers, reducerea

ratei dobînzii determină creşterea preţului titlurilor şi profit în situaţia lichidării

acestora.

          

22

3.1 Măsurarea riscului de dobîndă

O dată identificat, următorul pas în managementul riscului ratei dobînzii este

măsurarea acestuia.

Există, în principal, patru modalitaţi de măsurare a riscului de dobîndă:

analiza GAP, analiza duratei, metode de simulare, metoda value-at-risc.

3.1.1 Analiza GAP

Activele şi pasivele sunt grupate în active şi pasive cu rată de dobîndă

variabilă (sau senzitivă) sau fixă pe o anumită bandă de scadenţă. Un activ sau

pasiv are rată de dobîndă senzitivă dacă este actualizat (sau reevaluat) funcţie de

rata dobînzii de piaţă în cadrul unui anumit orizont de timp (engl. maturity

„bucket”). În cadrul acestui model se calculează astfel un gap (engl. repricing

gap) ca diferenţa între active şi pasive pe fiecare bandă de scadenţă.

Analiza gap-ului reprezintă tehnica cea mai simpla de măsurare a riscului de

rată a dobînzii. Pe lîngă gap-ul pe fiecare bandă de scadenţă se mai poate

calcula şi un gap cumulat ca diferenţa dintre activele şi pasivele senzitive

cumulate.

GAPCi- gap-ul cumulat pentru scadenţa i;

GAPi - gap-ul pentru scadenţa i;

GAPCi-1 - gap-ul cumulat pentru scadenţa i-1.

23

E x e m plu:

O bancă are următoarele elemente bilanţiere pe benzi de scadenţă:1-7 zile 7 zile – 3 luni 3 luni – 6 luni 6 luni –1 an 1 an – 5 ani peste 5 ani

Active senzitive 100 150 195 230 270 300Pasive senzitive 70 175 185 250 220 275

Gap 30 (25) 10 (20) 50 25Gap cumulat 30 5 15 (5) 45 70

Un gap pozitiv semnifică faptul că activele senzitive sunt mai mari

decît pasivele senzitive iar un gap negativ semnifică faptul că activele

senzitive sunt mai mici decît pasivele senzitive. Un gap pozitiv arată

faptul că activele işi modifică dobînda funcţie de dobînda pieţei mai repede

decît pasivele.

Cunoscînd gap-ul pe fiecare bandă de scadenţă se poate calcula cu

uşurinţă care este expunerea băncii in termeni de venit net din dobîndă la

modificarea ratei de dobîndă pe piaţa:

- modificarea venitului net din

dobînda pentru banda de maturitate i;

- gap-ul dintre valoarea contabila a

activelor şi pasivelor senzitive pentru

maturitatea i;

- modificarea ratei de dobîndă care

afectează activele şi pasivele pe

maturitatea i;

- active senzitive pe maturitatea i;

- pasive senzitive pe maturitatea i;

E x e m plu Fie următorul bilanţ simplificat al unei bănci comerciale:

ACTIVE Mld. lei PASIVE Mld. leiCredite pe termen scurt(maturitate 1 an)

300 Capitaluri proprii 150

Credite pe termen mediu(maturitate 3 ani)

500 Depozite la vedere 550

Titluri de stat (maturitate 3 luni) 600 Certificate de depozit (maturitate 3 luni) 500

24

Obligaţiuni guvernamentale(maturitate 3 ani)

700 Depozite la termen (maturitate 1 an) 700

Credite ipotecare (cu dobîndafixa, maturitate 7 ani)

500 Depozite la termen (maturitate 6 luni) 500

Credite ipotecare (cu maturitate 25 de ani, dobînda variabila, ajustata la fiecare 6 luni)

400 Depozite la termen (maturitate 3 ani) 600

TOTAL ACTIVE 3000 TOTAL PASIVE 3000

Pentru maturitate de pînă la 1 an banca are active senzitive de 1300 (300

credite pe termen scurt, 600 titluri de stat şi 400 credite ipotecare). Diferenţa de

1700 sunt active care nu sunt senzitive la rata dobînzii pe un orizont de timp de

pînă la 1 an. Dacă presupunem că activele nu sunt rambursate anticipat putem

spune că pe un orizont de timp de 1 an banca are active în valoare de 1700 ale

căror venituri din dobînzi nu vor fi afectate de evoluţia ratei dobînzii pe piaţă

(aceste active au rata de dobîndă fixă pe un orizont de timp de 1 an).

Pasivele senzitive ale băncii pe maturitate de pînă la 1 an sunt de

1700 (500 certificate de depozit, 700+500 depozite la termen). Diferenţa

de 1300 sunt pasive insenzitive la rata dobînzii pe maturitate de 1 an.

Capitalurile proprii sunt încadrate ca fiind nepurtătoare de dobîndă.

In exemplul anterior, gap-ul cumulat pe maturitate de pînă la 1 an va fi:

Atunci cînd rata de dobînda creşte cu 1 punct procentual, venitul net din

dobînzi se va modifica cu:

Astfel, în acest exemplu, atunci cînd rata de dobîndă creşte cu un punct

procentual banca va înregistra o diminuare a venitului net din dobînda pentru

scadenţe de pînă la un an de 4 mld lei.

În tabelul 1 este s intetizata relaţia dintre modificarea ratei dobînzii ş i

modificarea venitului net din dobîndă pentru un anumit gap între activele

25

senzitive şi pasivele senzitive la rata dobînzii.

Tabelul 1 – Relaţia dintre modificarea ratei dobînzii şi modificarea venitului net din dobîndă

Cu cît gap-ul este mai mare cu atît este mai mare expunerea băncii la

riscul de rată a dobînzii. Cînd gap-ul este pozitiv, legătura dintre modificarea

ratei dobînzii şi venitul net din dobîndă este una pozitivă – cînd creşte rata

dobînzii venitul net din dobîndă creşte iar cînd scade rata dobînzii venitul net

din dobînda scade. Cînd gap-ul este negativ, legătura dintre modificarea

ratei dobînzii şi venitul net din dobîndă este una negatiă – cînd creşte rata

dobînzii venitul net din dobînda scade iar cînd scade rata dobînzii venitul net

din dobîndă creşte (efectul de gap). Aceste corelaţii sunt valabile în cazul în

care rata dobînzii se modifică cu aceeaşi mărime atît la pasive cît şi la active.

Presupunerea de egalitate a modificării ratelor de dobîndă la active şi

pasive implică menţinerea aceleiaşi marje (spread-ului) de dobîndă între active

şi pasive. Această ipoteză este puţin plauzibila în realitate, ratele de dobîndă

pentru active avînd de regulă o evoluţie diferită faţă de ratele de dobîndă la

pasive.

Revenind la exemplul anterior, dacă rata de dobîndă ar fi crescut cu 1% la

active şi 1.1% la pasive, atunci modificarea venitului net din dobîndă ar fi fost:

Atunci cînd marja de dobîndă între activele senzitive şi pasivele senzitive

creşte şi ratele de dobîndă cresc (scad), veniturile din dobînzi cresc (scad) mai

mult (mai puţin) decît cheltuielile cu dobînzi (efectul de marjă). Atunci cînd

marja de dobîndă intre activele senzitive şi pasivele senzitive scade şi ratele de

GAP Rata dobînzii

Venitul din dobînda

Cheltuiala cu dobînda

Venitul net din dobînda

Pozitiv Creşte Creşte > Creşte Creşte

Pozitiv Scade Scade > Scade ScadeNegativ Creşte Creşte < Creşte ScadeNegativ Scade Scade < Scade Creşte

26

dobîndă cresc (scad), veniturile din dobînzi cresc (scad) mai puţin (mai mult)

decît cheltuielile cu dobînzi. Efectul de marjă se manifestă ca o relaţie pozitivă

între modificarea marjei de dobîndă î ntre activele şi pasivele senzitive şi

venitul net din dobîndă.

Tabelul 2 – Relaţia dintre modificarea ratei dobînzii şi modificarea

venitului net din dobîndă:

2 >0 Creşte Scade Creşte sau Scade3 >0 Scade Creşte Creşte sau Scade4 >0 Scade Scade Scade5 <0 Creşte Creşte Creşte sau Scade6 <0 Creşte Scade Scade7 <0 Scade Creşte Creşte8 <0 Scade Scade Creşte sau Scade

Modelul gap-ului dintre activele ş i pasivele senzitive are ca avantaj

faptul că este uşor de utilizat în previzionarea evoluţiei venitului net din

dobînzi pentru o anumita modificare a ratei dobînzii pe piaţă.

Pe de altă parte, acest model are o serie de dezavantaje, printre care:

▬ Nu ia î n calcul efectul modificării ratei dobînzii asupra valorii

de piaţă a elementelor bilanţiere;

▬ În calculul gap-ului pe fiecare bandă de scadenţă nu se ţ ine cont

de distribuţia elementelor bilanţiere în interiorul respectivei benzi;

▬ Nu ia î n calcul pentru elementele bilanţiere insenzitive la rata

dobînzii faptul că dobînzile încasate sau plătite precum şi principalul acestora

se reinvestesc la rata de dobîndă a pieţei;

▬ Nu ia în calcul elementele extrabilanţiere.

GAP Rata dobînzii

Marja de dobîndă (spread)

Venitul net din dobîndă

1 >0 Creşte Creşte Creşte

27

3.1.2 Analiza Duratei

Deficienţele analizei GAP, în mod special predilecţia acesteia înspre

dimensionarea NII şi mai puţin a valorii de piaţă a băncii, a încurajat dezvoltarea

unei noi metode privind analiza riscului ratei pentru o instituţie financiară. O

asemenea abordare este durata. Această metodă se preocupa direct de valoarea de

piaţă a băncii, vazută ca suma valorii veniturilor curente şi a valorii prezente a

veniturilor viitoare . Conceptul de durată provine de la Macaulay (1938) şi a fost

redescopeit în anii ’70. Este un termen aplicat de regulă oblgaţiunilor dar el poate

fi folosit pentru analiza oricărui fel de venituri. Durata incasărilor specifice unui

portofoliu poate fi definită ca fiind scadenţa medie ponderată a fluxurilor de

venituri activelor din componenţa lui, ponderile sunt date de ponderea valorii

actuale a fluxului în perioada curentă relativ la valoarea actuală a totalităţii

fluxurilor specifice portofoliului dat. Dat fiind modul său de calcul, durata este un

indicator exprimat în unităţi de timp, ea indicînd mărimea intervalalui de timp care

este necesar pentru a recupera preţul unui activ.

Formula generala de calcul a duratei este:

D- durata măsurată în ani;

CFt - fluxul plătit la momentul t;

N - ultimul moment la care este plătit fluxul;

m - numărul de plăţi pe an;

r - rata dobînzii pe piaţă sau rentabilitatea cerută;

Numitorul din formula duratei reprezintă valoarea actualizată a fluxurilor

viitoare. Numărătorul reprezintă valoarea actualizată a fiecărui flux multiplicată

cu durata de timp necesară pentru primirea respectivului flux.

28

Durata are o serie de proprietăţi pe care le vom prezenta in continuare.

O primă proprietate este legată de faptul ca durata crşte la creşterea

maturităţii, dar cu o rata descrescătoare, adică putem scrie ca:

D – durata;

M – maturitatea;

Exemplu:

Sa se calculeze durata pentru o obligaţiune cu cupoane anuale de 5%,

valoare nominala 100 şi rata dobînzii pe piaţă de 6% pentru maturităţi de 1 an, 2

ani şi 3 ani.

Dacă maturitatea este de 1 an, avem:

Pentru maturitate de 2 ani avem:

Pentru o maturitate de 3 ani:

Astfel, cînd maturitatea creşte de la 1 an la 2 ani, durata creşte cu 0.95 ani (de

la 1 la 1.95). Dacă maturitatea creşte de la 2 la 3 ani, durata creşte cu 0.9 ani (de

la 1.95 la 2.85).

O a doua proprietate a duratei se referă la relaţia dintre durată şi

randament. Astfel, durata scade la creşterea ratei dobînzii pe piaţă sau a

randamentului (engl. yield). Se poate scrie ca:

29

Exemplu:

Sa se calculeze durata pentru o obligaţiune cu maturitate 3 ani cu

cupoane anuale, rata cuponului 5% pentru o rata a dobînzii pe piaţă de 6% şi

10%.

Pentru rata dobînzii de piaţă de 6%:

Pentru rata dobînzii de piaţă de 10%:

O a treia proprietate a duratei este aceea că durata este negativ corelată cu

rata cuponului, la rate ale cuponului mai mari corespunzînd durate mai mici:

E xe mpl u:

Să se calculeze durata pentru o obligaţiune cu maturitate 3 ani cu cupoane

anuale, rata dobînzii pe piaţă de 6% pentru rate ale cuponului de 5% şi 7%.

Pentru rata cuponului de 5%:

Pentru rata cuponului de 7%:

30

Metoda analizei duratei are cîteva neajunsuri datorită faptului că ratele

dobînzii de pe piaţă nu se modifică exact cu aceeaşi mărime (cînd ratele dobînzii

cresc, cele pe termen scurt cresc mai mult decat cele pe termen lung, iar cînd scad,

cele pe termen scurt scad mai mult decît cele pe termen lung) şi de aceea

modificarea valorii de piaţă a băncii calculată cu ajutorul duratei trebuie vazută ca

o aproximaţie. De asemenea un neajuns important este legat de costurile implicate

de implementarea modelului, costuri generate de necesitatea restructurării

bilanţului.

31

3.1.3 Metoda simulării

 

Tehnica de calcul modernă a făcut posibilă elaborarea unor programe care

simulează diferite strategii de management sub diferite previzionări ale evoluţiei

pieţei. Aceste simulări permit băncii să testeze  sau chiar să evalueze veniturile

viitoare ale băncii  sau bilanţul în funcţie de diferite alternative de management,

elaborate, la rîndul lor,  în funcţie de diferite scenarii. Se fac scenarii privind

posibilitatea modificării ratelor dobînzii active şi pasive astfel încît acestea să fie

cît mai în favoarea băncii, în funcţie de diferitele condiţii care pot să apară pe

piaţă, de modul cum ar putea reacţiona clienţii băncii.

       Modelele bazate pe simulări presupun evaluarea posibilelor efecte ale

modificărilor în rata dobînzii asupra rezultatelor simulînd posibile evoluţii ale

ratelor de dobîndă şi implicit impactul acestora asupra fluxurilor de încasări

şi plăţi. Aceste modele implică o detaliere mult mai ridicată a elementelor

bilanţiere şi extrabilanţiere, putînd lua în calcul şi multe scenarii posibile de

modificare a ratei dobînzii. Se pot lua în calcul de la modificări în pantă şi în

forma curbei structurii la termen a ratelor de dobîndă pînă la scenarii de

evoluţie a ratelor de dobîndă derivate din simulări Monte Carlo.

Se pot realiza atît simulări statice cît şi simulări dinamice. Simulările statice

iau în calcul doar modificările care apar în urma posibilelor modificări ale

ratelor de dobîndă asupra elementelor bilanţiere şi extrabilanţiere existente în

momentul actual.

În cazul simulărilor dinamice se pot lua în calcul şi modificări în

elementele bilanţiere şi extrabilanţiere. Astfel, se au în vedere de exemplu

ipoteze despre evoluţia viitoare a ratelor de dobîndă, comportamentul clienţilor

băncii cît şi eventuale modificări în portofoliul băncii (de exemplu acordarea

unor credite noi sau implicarea în alte tranzacţii decît cele existente în

32

momentul actual). Evaluarea calităţii diverselor simulării se face în funcţie de

validitatea ipotezelor făcute despre evoluţia ratei dobînzii şi comportamentul

băncii şi clienţilor ei.

Datorită, costului ridicat ale unor astfel de programe, metoda simulării este

folosită mai ales în băncile internaţionale, dar este de aşteptat că utilizarea să se

extindă şi la băncile de dimensiuni mai mici, pe măsura instruirii personalului

necesar şi , totodată, a reducerii costului de achiziţie a programelor informatice

respective.

33

Concluzie:

Băncile comerciale au rolul de intermediar financiar şi îndeplinesc o funcţie

macroeconomică importantă asigurînd redistribuirea interramurală şi interregională

a capitalului bănesc. Mecanismul bancar de distribuire şi redistribuire a capitalului

pe sfere şi ramuri permite dezvoltarea economiei în dependenţă de necesităţile

obiective a reproducerii şi contribuie la restructurarea economiei. Creşterea rolului

economic al băncilor comerciale se observă în prezent şi prin lărgirea sferei lor de

activitate şi dezvoltarea unor tipuri noi de servicii financiare destinate deservirii

clientelei. Pentru bancă, gestiunea activelor şi pasivelor are ca obiectiv

determinarea unei situaţii optime exprimată în termeni dimensionali, vizînd totalul

bilanţului, şi structurali, vizînd configuraţia bilanţului, precum şi adoptarea

deciziilor care să permită atingerea optimului financiar.

34

Bibliografie:

1. “Management bancar” – Gheorghe Manolescu

2. “Management bancar” – Maricica Stoica

3. www.scritube.com

4. facultate.regielive.ro

5. www.riskmanagement.ro

35