Dr. Costică SilionDr. Ţuţu Pişleag Sorin Căpăţînă

ADUNĂRILE PUBLICE – POTENŢIAL DE

CONFLICTUALITATE

BUCUREŞTI2007

1

2

Lucrarea a fost întocmită pe baza legislaţiei în vigoare la data de 01.05.2007

3

CUPRINS

Capitolul I DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND ADUNĂRILE PUBLICE...................................................................................5

1.1. Ordinea publică – definire şi conţinut.............................51.2. Ordinea publică – dinamică şi fizionomie....................131.3. Mulţimea – definire şi conţinut.....................................171.4. Caracteristici ale mulţimilor.........................................211.5. Clasificarea mulţimilor.................................................251.6. Aspecte privind relaţia mulţime – adunare publică......301.7. Adunările publice – definire.........................................321.8. Clasificarea adunărilor publice.....................................341.9. Reglementări juridice privind adunările publice..........38

Capitolul II ROLUL LIDERILOR ÎN DINAMICA ADUNĂRILOR PUBLICE.....................................................45

2.1. Elemente de psihologie a adunărilor publice................452.2. Factori cu efect imediat în influenţarea mulţimilor......472.3. Conducătorii mulţimilor...............................................482.4. Tehnici de neutralizare psihologică, manipulare şi de conducere a mulţimilor........................................................54

Capitolul III POTENŢIALUL DE CONFLICTUALITATE AL ADUNĂRILOR PUBLICE.....................................................60

3.1. Agresivitatea.................................................................603.2. Forme ale agresivităţii..................................................623.3. Tipologia violenţei........................................................643.4. Agresivitatea – trăsătură înnăscută sau dobândită........663.5. Surse de influenţare a agresivităţii................................683.6. Situaţii conflictuale. Cauze şi determinări....................693.7. Principalele forme de destabilizare gravă a ordinii publice..................................................................................72

Capitolul IV ASPECTE PRIVIND ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA ADUNĂRILOR PUBLICE.....................75

4.1. Procedura declarării adunărilor publice. Excepţii de la procedura declarării.............................................................75

4

4.2. Condiţii pe care trebuie să le îndeplinească adunările publice..................................................................................784.3. Obligaţiile organizatorilor şi participanţilor la adunările publice..................................................................................804.4. Obligaţiile organizatorilor şi spectatorilor pe timpul competiţiilor şi jocurilor sportive........................................824.5. Asigurarea ordinii publice – atribuţie a Jandarmeriei Române................................................................................874.6. Acţiunile structurilor specializate ale Jandarmeriei Române pentru restabilirea ordinii publice..........................95

Capitolul V DESFĂŞURAREA ADUNĂRILOR PUBLICE PE TIMPUL COMPETIŢIILOR ŞI JOCURILOR SPORTIVE, MANIFESTAŢIILOR CULTURAL - ARTISTICE ŞI RELIGIOASE........................................................................103

5.1. Particularităţi ale adunărilor publice desfăşurate pe stadioane............................................................................1035.2. Fizionomia şi psihologia microgrupului de suporteri. 1075.3. Tipuri de agresivitate pe stadioane.............................1115.4. Strategia manifestării huliganismului........................1175.5. Explicaţia criminologică a huliganismului.................1195.6. Particularităţi privind desfăşurarea adunărilor publice la diferite manifestaţii culturale-artistice sau religioase........121

Capitolul VI CONSTATAREA CONTRAVENŢIILOR ŞI INFRACŢIUNILOR PE TIMPUL ADUNĂRILOR PUBLICE...............................................................................................125

6.1. Aspecte generale.........................................................1256.2. Noţiuni introductive de drept contravenţional............1276.3. Constatarea infracţiunilor pe timpul desfăşurării adunărilor publice..............................................................136

Capitolul VII EVOLUŢII POSIBILE ALE ADUNĂRILOR PUBLICE...............................................................................141

7.1. Evoluţia adunărilor publice.........................................1417.2. Instituţionalizarea acţiunilor protestatare?..................1477.3. Urbanizarea mediului rural.........................................1537.4. Negocierea în situaţii conflictuale..............................155

BIBLIOGRAFIE....................................................................165

5

GLOSAR...............................................................................170ANEXE..................................................................................179

6

Capitolul I

DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND

ADUNĂRILE PUBLICE

1.1. Ordinea publică – definire şi conţinut

Caracteristica principală a statului de drept este funcţionarea tuturor instituţiilor sale, în conformitate cu normele stabilite de lege, urmărindu-se în acelaşi timp împiedicarea abuzurilor şi asigurarea posibilităţilor de control.

Analizând dintr-o perspectivă istorică societatea omenească, aceasta a încercat codificarea anumitor domenii ale vieţii, prin formularea şi impunerea unor aspecte şi relaţii umane, urmărind respectarea acestora prin norme şi sancţionarea comportamentelor neadaptate acestor cerinţe. Statutul său de „fiinţă socială” a impus omului respectarea acestor norme, care au evoluat în raport cu fiecare etapă a evoluţiei societăţii omeneşti, de la primele forme de organizare tribală până la apariţia şi dezvoltarea statului, ca moment de maximă evoluţie.

Statul, prin funcţia sa legislativă, elaborează norme de conduită socială, generale, impersonale, de aplicaţie repetată şi obligatorii, susceptibile de a fi sancţionate prin forţa de constrângere şi cărora orice alte norme de conduită le sunt subordonate. Statul asigură astfel bunul mers al serviciilor publice, organizarea aplicării legii şi aplicarea în concret a acestora de către organele sale care constituie în totalitatea lor administraţia unui stat.

Istoria a demonstrat că o societate nu poate exista şi, cu atât mai mult, nu poate progresa fără asigurarea unei stări de ordine bine structurată şi unanim respectată. Este un fapt

7

normal ce nu trebuie demonstrat, că orice activitate, pentru a fi eficientă şi pentru a fi desfăşurată cu maxim de randament, trebuie să aibă ordinea sa. De altfel, romanii spuneau „ordo est anima rerum”1. Originea cuvântului „ordine” este din latinescul „ordo” plus „inis”, ceea ce înseamnă mod firesc de aşezare, succesiune, desfăşurare a lucrurilor, faptelor, fenomenelor într-un anumit spaţiu şi domeniu. În natură totul se desfăşoară după legi obiective, atât de bine concepute şi respectate încât nici măcar omul nu ar fi reuşit, în ciuda eforturilor de milenii să le egaleze măcar.

Conceptului de ordine publică i s-au formulat mai multe definiţii, în raport cu perspectiva prin prisma căreia a fost privit, în raport cu apartenenţa celor care s-au preocupat de anumite discipline, ştiinţe sau laturi de activitate. Astfel, în cadrul ştiinţelor juridice, una dintre concepţii porneşte de la ideea că ordinea publică este o stare de drept şi de fapt care permite realizarea şi menţinerea echilibrului bazat pe consensul social necesar funcţionării optime a ansamblului social în condiţiile reglementărilor juridice interne în vigoare, consacrării, apărării şi respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, avutului public şi privat, a celorlalte valori supreme în scopul promovării şi afirmării progresului social într-o societate democratică2.

După profesorul D. Alexandrescu, dacă „ordine” în sensul său, înseamnă aşezarea lucrurilor, în relaţiile lor respective, unele în raport cu altele, iar „public” înseamnă că aparţine societăţii, atunci ordinea publică înseamnă organizarea societăţii.

Una dintre primele definiţii este formulată de Vasile Barbu în lucrarea sa „Introducere în Dreptul poliţienesc român unificat” publicată în 1927. Astfel „ordinea este acolo unde atât persoanele, cât şi lucrurile sau evenimentele sunt grupate, nu

1 Ordinea este sufletul tuturor lucrurilor (lat.)2 Mihail Jacotă, Drept internaţional privat, Editura didactică şi pedagogică, 1976, pag. 54

8

însă la voia întâmplării, ci în mod conştient într-o conexiune strânsă, pentru atingerea unui anumit scop”.

După definiţia dată de dicţionarul Larousse ordinea publică este un ansamblu de dispoziţii legale ale căror particularităţi nu pot, în stipulaţiile lor, să-şi suprime între ele efectele.

Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, ediţia 1996, ordinea de drept este definită ca fiind „ordinea politică, economică şi socială dintr-un stat, care se asigură printr-un ansamblu de norme şi măsuri deosebite de la o orânduire socială la alta şi se traduce prin funcţionarea normală a aparatului de stat, menţinerea liniştii cetăţenilor şi a respectării drepturilor acestora”.

Dicţionarul enciclopedic (vol. V, ediţia 2004) defineşte că ordinea publică este „ordinea politică, economică şi socială dintr-un stat, care se asigură printr-un ansamblu de norme şi măsuri deosebite de la o organizare socială la alta şi se traduce prin funcţionarea normală a aparatului de stat, menţinerea liniştii cetăţenilor şi a respectării drepturilor acestora şi a avutului obştesc”.

De asemenea, se impune să remarcăm că ordinea publică este un echilibru rezultat în urma interacţiunii unor forţe reunite ori realizate în cadrul unui grup ca urmare a evoluţiei acestuia.

Analizând ordinea publică tot din perspectiva ştiinţelor juridice, profesorul Paul Negulescu formulează că „ordinea publică este starea de fapt materială şi exterioară pe care legiuitorul o garantează şi autoritatea administrativă o protejează împiedicând orice tulburare ce i s-ar putea aduce”. În opinia aceluiaşi autor, în sfera acesteia intră liniştea publică, regimul politic, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice, siguranţa persoanelor şi a bunurilor, salubritatea publică (în sensul de sănătate publică)3.

3 Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, vol.1, ediţia a iv-a, Bucureşti, 1934, pag. 378

9

Într-o altă accepţiune „ordinea publică este o ordine a regulilor de convieţuire socială care s-au impus din îndelungata convieţuire a oamenilor în societate. Aceste reguli de convieţuire socială fiind cuprinse în norme juridice, noţiunea de ordine publică este o noţiune juridică, ordinea publică fiind o parte a ordinii de drept”4.

Alţi autori apreciază ordinea publică din punctul de vedere al dreptului administrativ pentru „a desemna un minim de condiţii esenţiale pentru o viaţă socială convenabilă, conţinutul acesteia variind cu stadiul încrederii sociale”5.

Conform celor prezentate mai sus, noţiunea de ordine publică este susceptibilă, în mai multe accepţiuni, de un sens restrâns, ce evocă ideea de poliţie generală, dar şi un sens mai larg, evocând ideea de poliţii specializate6.

În baza prezentării acestor idei şi concepte referitoare la ordinea publică, precum şi terminologia consacrată de Constituţia României, în sens strict, prin ordine publică se înţelege starea de legalitate, de echilibru şi de pace socială prin care se asigură liniştea publică, siguranţa persoanei, a colectivităţilor şi a bunurilor, sănătatea şi morala publică a cărei menţinere, potrivit principiilor şi normelor statornicite prin Constituţie, se realizează prin măsuri de constrângere specifice forţelor de ordine.

În noţiunea de ordine publică este cuprinsă şi cea de ordine legală, adică supremaţia legii, principiul legalităţii care asigură funcţionarea vieţii publice în statul de drept7.

Din punctul de vedere poliţienesc, prin ordine publică se înţelege starea de fapt materială şi exterioară pe care

4 -M. Lugurici, Noţiunile de ordine de drept şi ordine publică, în teoria şi practica noastră juridică, Justiţia Nouă, nr.1/1961, pag. 25 Antonie Iorgovan, Drept administrativ, Editura Hercules, pag. 136 Tudor Cearapin, coordonator, Jandarmeria română şi ordinea publică, Editura Ministerului de Interne, 2001, pag. 107 Stancu Şerb, Constantin Drăghici, Andrei Ignat, Adrian Iacob, Drept poliţienesc şi contravenţional, Editura Tritonic, Bucureşti 2003,pag. 11

10

legiuitorul o garantează şi pe care autoritatea de stat o protejează, împiedicând orice tulburări care i s-ar putea aduce8.

Într-o altă opinie, ordinea publică desemnează situaţia rezultată în urma aplicării întocmai a prevederilor legale privind apărarea vieţii, integrităţii corporale şi libertăţii persoanelor, avutului public şi privat, a celorlalte drepturi şi interese legitime ale cetăţenilor, grupurilor sociale şi ale statului, respectarea regulilor de convieţuire socială, combaterea manifestărilor de violenţă, terorism, separatism, etc.9.

În contextul actual privind însemnătatea pe care ordinea publică o reprezintă pentru societatea noastră, Ministerul Administraţiei şi Internelor a elaborat „Doctrina naţională a ordinii publice”, conform căreia ordinea publică românească se defineşte ca fiind o parte componentă a siguranţei naţionale şi ordinii publice europene şi constă în starea de legalitate, de echilibru şi de pace socială prin care se asigură liniştea publică, siguranţa persoanei, a colectivităţii şi a bunurilor, sănătatea şi morala publică şi a cărei menţinere se realizează prin măsuri preventive şi de constrângere specifice10.

Ordinea publică, parte componentă a securităţii naţionale, reprezintă starea de legalitate, de echilibru şi de pace, corespunzătoare unui nivel socialmente acceptabil de respectare a normelor legale şi de comportament civic, care permite exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale, precum şi funcţionarea structurilor specifice statului de drept şi se caracterizează prin credibilitatea instituţiilor, sănătatea şi morala publică, starea de normalitate în organizarea şi desfăşurarea vieţii politice, sociale şi economice, în

8 Ştefan Pop, Poliţia şi prevenirea infracţionalităţii, Editura Herman, Sibiu, 1999, pag. 819 Ion Bunoaica, Jandarmeria Română – tradiţii şi perspective, Editura Semne, Bucureşti, 1994, pag. 2210 Stancu Şerb, Constantin Drăghici, Andrei Ignat, Adrian Iacob, Drept poliţienesc şi contravenţional, Editura Tritonic, Bucureşti 2003, pag. 11

11

concordanţă cu normele juridice, etice, morale, religioase şi de altă natură, general acceptate de societate.

Siguranţa publică exprimă sentimentul de linişte şi încredere pe care îl conferă serviciul poliţienesc pentru aplicarea măsurilor de menţinere a ordinii şi liniştii publice, a gradului de siguranţă al persoanelor, colectivităţilor şi bunurilor, precum şi pentru realizarea parteneriatului societate civilă - poliţie, în scopul soluţionării problemelor comunităţii, al apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor legale ale cetăţenilor.

Starea de ordine şi siguranţă publică se realizează prin măsuri generale, de natură economică, socială şi politică, precum şi prin măsuri speciale, cu caracter preponderent preventiv. Din analiza acesteia rezultă şi manifestarea vulnerabilităţii siguranţei cetăţeanului, perpetuarea fenomenului infracţional şi dezvoltarea criminalităţii organizate, deşi capacitatea de răspuns a instituţiilor statului de drept la riscurile şi ameninţările specifice a crescut11.

Ordinea a existat întotdeauna, în toate societăţile umane, după cum au existat şi promotori ai dezordinii, care din diferite motive s-au comportat altfel decât normal, care au confundat binele cu răul, au avut o altă percepţie a stării de normalitate.

Conceptul de ordine se află în strânsă legătură cu cel de libertate. Într-o societate evoluată, libertatea nu este absolută, pentru că ea nu oferă oamenilor posibilitatea nelimitată de satisfacere a oricăror năzuinţe şi dorinţe arbitrare. Depăşirea limitelor exercitării propriilor drepturi şi libertăţi atrage după sine încălcarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi şi, implicit, apariţia unor conflicte interumane care pot afecta grav relaţiile sociale stabilite. În acest sens se înscriu consideraţiile lui Montesquieu potrivit cărora „libertatea este dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legea şi dacă un cetăţean

11 H.G. nr. 196/17 martie 2005, pentru aprobarea Strategiei Ministerului Administraţiei şi Internelor de realizare a ordinii şi siguranţei publice, pentru creşterea siguranţei cetăţeanului şi prevenirea criminalităţii stradale

12

ar putea să facă ceea ce este interzis, el nu ar mai avea libertate pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel”. Libertatea nu este absolută. Orice om este liber să facă orice, dar fără a încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi. Depăşirea acestei bariere atrage după sine perturbarea gravă a relaţiilor interumane şi tulburarea ordinii stabilite în societate.

Ordinea publică românească, parte componentă a securităţii naţionale şi a ordinii publice europene este o stare de fapt din domeniul social, proiecţie a ordinii de drept în organizarea şi desfăşurarea activităţii publice de stat şi reflectă modul de respectare a normelor de conduită cuprinse în legislaţie, a regulilor, precum şi a proprietăţii publice şi private12.

Din punctul de vedere sistemic, ca element de sine stătător, ordinea publică are trei componente:

- ordinea socială ca fiind convieţuirea paşnică şi cooperarea armonioasă între membrii societăţii;

- ordinea constituţională care se referă la funcţionarea normală a organelor statului create în conformitate cu prevederile Constituţiei pentru elaborarea, punerea în aplicare şi asigurarea respectării legilor în societate;

- ordinea naturală care priveşte menţinerea echilibrului între factorii naturali şi de mediu13.

Dintre aceste trei componente rezultă două mari principii ce se regăsesc în documentele internaţionale:

- fiecare persoană are dreptul să beneficieze pe plan social şi internaţional de existenţa unei ordini care să permită ca drepturile şi libertăţile sale fundamentale să-şi poată găsi o realizare deplină14;

12 Anghel Andreescu, Traian Andreescu, Corina Zaharia, Aspecte privind adunările publice în România, Editura Transilvaia Expres, Braşov, 1998, pag. 4613 Tudor Cearapin, Securitatea şi apărarea naţională a României, Fundaţia Revistei Jandarmeriei, Bucureşti, 2002, pag. 25714 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 28, rezoluţia 217(III), 10.12.1948

13

- statelor le revine responsabilitatea de a apăra şi proteja conform legilor, obligaţiile şi angajamentele internaţionale în materia drepturilor omului, ordinea democratică stabilită în mod liber prin voinţa poporului împotriva activităţii persoanelor, grupurilor sau organizaţiilor care iau parte sau refuză să renunţe la acte de terorism sau violenţă în scopul răsturnării acestei ordini15.

Apreciem că ordinea publică, prin componentele sale, se circumscrie siguranţei naţionale. Ordinea publică este, prin implicaţiile, pe care le poate avea, starea ei la un moment dat, un etalon al stării de siguranţă naţională. Multe dintre ameninţările la adresa siguranţei naţionale a României sunt în corelaţie directă cu ordinea publică, fie degradarea acesteia determinând un pericol potenţial pentru siguranţa naţională, fie acţiunile îndreptate împotriva siguranţei naţionale generând o deteriorare graduală a ordinii publice.

În concluzie, apreciem că această corelaţie, securitate naţională, siguranţă naţională şi ordine publică, poate fi sintetizată astfel: siguranţa naţională se circumscrie securităţii naţionale, iar ordinea publică se circumscrie atât siguranţei naţionale, cât şi securităţii naţionale,

Considerăm ordinea publică ca fiind starea de legalitate, de echilibru şi de pace socială, prin care se asigură liniştea publică, siguranţa persoanei, a colectivităţilor şi a bunurilor, sănătatea şi morala publică a cărei menţinere, potrivit principiilor şi normelor statornicite în Constituţie, se realizează prin măsuri de constrângere specifice poliţiei. Deci, ordinea şi liniştea publică reprezintă o stare de necesitate, un sine-qua-non existenţial, universal, un drept universal al fiinţelor umane16.

15 Documentele Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei pentru Dimensiunea Umană a O.S.C.E., art. 6, 29.01.199016 Vasile Marin Sălăjan, Consideraţii privind întrebuinţarea forţelor de ordine publică la gestionarea situaţiilor de criză, Fundaţia Revista Jandarmeriei, Bucureşti, 2005, pag. 41

14

1.2. Ordinea publică – dinamică şi fizionomie

Ordinea publică este o stare de drept, conţinutul fiind legat de prevederile legale, ceea ce permite realizarea şi menţinerea echilibrului bazat pe:

- consensul social necesar funcţionării optime a ansamblului social în condiţiile reglementărilor juridice interne în vigoare;

- apărarea şi respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor;

- apărarea avutului public şi privat;- apărarea valorilor supreme în scopul promovării

şi afirmării progresului social într-o societate democratică.Ordinea publică reprezintă o stare de fapt, în

anumiţi parametri acceptaţi de societate, într-un cadru legal existent. Ordinea publică are o evoluţie fluctuantă, determinată de o serie de factori de natură economică, socială, culturală, politică, religioasă sau de altă natură. Siguranţa publică reprezintă esenţa ordinii publice.

Ordinea publică este strâns legată de ordinea de drept, reprezentând proiecţia acesteia din urmă în organizarea şi desfăşurarea activităţii publice într-un stat şi constând în respectarea tuturor normelor de comportare generală, a regulilor de convieţuire socială, de apărare a cetăţenilor şi a integrităţii lor, a drepturilor legitime ale acestora precum şi a proprietăţii private şi publice.

Ordinea de drept reprezintă o stare a relaţiilor sociale care se caracterizează prin desfăşurarea de raporturi juridice şi constituirea normelor juridice într-o manieră coerentă şi armonioasă şi care vizează raporturile sociale fundamentate pe combinaţii de consens, constrângere şi control, care au implicaţii asupra succesiunii, continuităţii şi

15

desfăşurării evenimentelor, formelor şi relaţiilor sociale reglementate de principii constituţionale.

Pe aceste considerente, ordinea constituţională se relevă sub forma unei stări a raporturilor politice şi juridice în construcţia arhitectonică a ideilor, conceptelor şi fundamentelor constituţionale privind atributele definitorii ale statului român şi valorile democratice imanente.

Analiza sintagmei ordine publică este necesară să delimităm conceptual noţiunile de menţinere, asigurare şi restabilire a ordinii publice.

Menţinerea ordinii publice reprezintă ansamblul de măsuri şi acţiuni permanente întreprinse pentru prevenirea tulburărilor sau a altor manifestări cu caracter violent, în scopul evitării tulburării ordinii publice şi constituţionale şi reprimării acestora cu violenţă17. Caracteristica principală a menţinerii ordinii publice o constituie prevenirea, în care scop culegerea şi valorificarea informaţiilor este elementul esenţial alături de acţiunile privind asigurarea ordinii pe timpul întrunirilor şi manifestaţiilor publice de diferite tipuri.

Asigurarea ordinii publice cuprinde un ansamblu de măsuri, activităţi şi acţiuni specifice adoptate şi desfăşurate de către instituţiile specializate ale administraţiei de stat, în scopul respectării normelor de conduită civică prevăzute în legi şi alte acte normative, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, precum şi a celor de protecţie a proprietăţii publice şi private18. Asigurarea ordinii publice reprezintă ansamblul măsurilor ce se întreprind pentru respectarea legalităţii, prevenirii şi descurajării unor acţiuni care vizează tulburările sociale sau manifestările de violenţă pe timpul adunărilor şi manifestaţiilor publice, activităţilor culturale şi sportive, precum şi altor manifestări similare cu participare numeroasă19.

17 Tudor Cearapin, coordonator, Jandarmeria română şi ordinea publică, Editura Ministerului de Interne, 2001, pag. 1318 Ibidem, pag. 2119 Ordonanţa nr. 11 din 26.01.2006, pentru prevenirea şi combaterea violenţei în sport, art.2, lit. f)

16

Restabilirea ordinii publice reprezintă ansamblul măsurilor legale, preponderent represive, bazate pe forţa de constrângere, inclusiv pe forţa fizică şi a armelor de foc aplicate de organele cu atribuţii legale pentru readucerea situaţiei create, prin încălcarea gravă a ordinii publice, generatoare de pericol, pentru siguranţa statului, a cetăţenilor, a proprietăţii publice şi private, la starea de normalitate.

Restabilirea ordinii publice cuprinde un ansamblu de acţiuni specifice organizate şi executate în timp, în raport de situaţie, care se bazează pe folosirea mijloacelor şi materialelor tehnice din dotare, având drept scop readucerea situaţiei la starea de normalitate20. Restabilirea ordinii publice reprezintă ansamblul măsurilor întreprinse de forţele de ordine şi rezultatul acestora de a readuce în starea iniţială ordinea şi siguranţa publică grav tulburate.21

Reacţia instituţională, în contextul evoluţiilor situaţiilor de protest social, trebuie să fie în măsură să adapteze acţiunile forţelor cu atribuţii pe linia ordinii publice precum şi cadrul juridic necesar activităţii acestora.

Noile realităţi din domeniul ordinii publice impun în contextul unei specializări şi a unui profesionalism ridicat dezvoltarea şi transformarea permanentă a cel puţin cinci capacităţi:

a) capacitatea de informare care este necesară pentru studiul unor situaţii de natură tactică şi criminologică ce vor permite formularea unor previziuni reale şi îmbunătăţirea bazei de date deţinute de către instituţii asupra contestatarilor, mijloacelor de care dispun, modurilor de operare, precum şi a zonei în care acţionează sau în care pot opera. Crearea unei baze de date care să permită anticiparea desfăşurării acţiunilor protestatare şi raţionalizarea intervenţiei forţelor de ordine;

b) viteza de reacţie atunci când acţiunile turbulenţilor depăşesc cadrul legal autorizat. Este necesar ca

20 Tudor Cearapin, coordonator, Jandarmeria română şi ordinea publică, Editura Ministerului de Interne, 2001, pag. 5721 Ibidem, art.2, lit. g)

17

dispozitivul de menţinere a ordinii publice să fie organizat şi desfăşurat pentru a interveni în cel mai scurt timp posibil. De cele mai multe ori aceasta creează posibilitatea controlului asupra situaţiei şi a evitării în lanţ a incitărilor la tulburarea ordinii publice;

c) forţa de reacţie ia în considerare faptul că forţele de destabilizare a ordinii publice sunt din ce în ce mai violente şi că, adesea, acestea recurg la folosirea de arme şi echipamente periculoase iar forţele poliţieneşti trebuie să aibă capacitatea de ripostă pentru inhibarea, descurajarea, împrăştierea sau la nevoie neutralizarea acestora prin forţa asigurată de logistica proprie;

d) controlul situaţiei în timp şi spaţiu are în vedere că acţiunile de protest social de mare amploare pot să se manifeste pe perioade mari de timp şi să se extindă pe zone întinse. Aceste situaţii impun cu necesitate ca statul să poată angaja forţa de intervenţie publică autorizată care să fie capacitată de tacticile şi dotarea corespunzătoare pentru a putea riposta eficient şi rapid;

e) gestionarea activităţii de comandă şi control impune ca operaţiunile pentru asigurarea şi restabilirea ordinii publice să fie organizate şi executate conform planului de intervenţie stabilit, altfel improvizaţia, inoportunitatea şi pregătirea precară fiind sortite eşecului.

Punerea în funcţiune a unui mecanism bazat pe asigurarea acestor capacităţi creează garanţia intervenţiilor cu succes pentru apărarea ordinii publice, siguranţei persoanelor şi a exercitării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în conformitate cu legea.

Procesul de adaptare a forţelor de ordine publică la noile caracteristici ale formelor de protest social se confruntă cu o serie de constrângeri care îi alterează sau frânează dezvoltarea:

a) menţinerea ordinii publice necesită conştientizarea maselor astfel încât toate componentele societăţii să realizeze că ea reprezintă garanţia care permite

18

manifestarea protestelor sociale fără a se ajunge la dezorganizarea socială şi cu respectarea drepturilor şi libertăţilor omului; viaţa politică democratică implică acceptarea confruntărilor colective dar şi intervenţia pentru stoparea evoluţiilor necontrolate şi periculoase. Forţele de ordine publică nu trebuie considerate ca fiind „trupe praetoriene” în serviciul puterii politice, ci ele trebuie să se regăsească în cadrul garanţiilor de exercitare a libertăţii cetăţeneşti fiind legitimate prin utilitate publică.

b) conservatorismul, adaptările pe segmente organizatorico-funcţionale sunt susceptibile de a avea blocaje de ordin psihologic în rândul partizanilor menţinerii „status quo” (starea actuală) sau a celor ce deţin prerogativele apărării drepturilor şi libertăţilor omului.

c) aplicarea de noi tactici, angajarea de personal şi pregătirea acestuia în procesul de adaptare a forţelor de ordine publică implică mari costuri financiare şi materiale.

1.3. Mulţimea – definire şi conţinut

Oamenii, din perspectiva caracterului lor de „fiinţe sociale” se constituie în mulţimi, într-un mod voit sau întâmplător, determinaţi de împrejurări independente de voinţa lor, prin prisma dreptului lor la libera circulaţie. Omul, prin natura sa de fiinţă socială are în firea lui, tendinţa de a se alătura semenilor săi, de a convieţui împreună cu aceştia în entităţi sociale de mărimi diferite (familii, grupuri de prieteni, colective de muncă etc.). Caracterul de fiinţă socială împiedică dezvoltarea omului. S-a dovedit prin diferite experimente şi descoperiri că oamenii care au trăit izolaţi o anumită perioadă de timp nu numai că nu se pot reintegra în societate, dar prezintă şi lacune severe în dezvoltarea psihologică a individului.

19

Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, termenul de mulţime desemnează „un număr mare de fiinţe sau lucruri, cantitate mare; lume multă strânsă laolaltă, grămadă de oameni; masele largi ale populaţiei; colectivitate”. Dicţionarul enciclopedic defineşte mulţimea ca fiind „un grup numeros de persoane, colectivitate, masă”.

După cum reiese şi din definiţia dată de Dicţionarul enciclopedic, o noţiune sinonimă celei de mulţime este aceea de masă, noţiune care este utilizată de diferiţi autori în locul celei de mulţime. În ceea ce priveşte termenul de masă, Dicţionarul explicativ al limbii române o defineşte ca: „mulţime compactă de oameni, considerată ca o unitate, grupare mare de oameni cu anumite caractere comune, cercuri largi ale populaţiei”. În Dicţionarul enciclopedic termenul este definit ca „un mare număr de indivizi consideraţi ca formând un tot, fie ca urmare a câtorva caracteristici comune, fie că se găsesc reuniţi ca într-o mulţime”.

Aşa cum se desprinde din definiţia dată în Dicţionarul explicativ al limbii române, o mulţime de oameni se poate prezenta sub forma unui grup, a unei grămezi, a unei reuniuni, a unui colectiv, a unei clase, a unei întruniri.

Între aceste mulţimi de tip uman există numeroase asemănări şi deosebiri, delimitările între ele fiind condiţionate de:

- raporturile, relaţiile şi interesele membrilor mulţimii umane care pot fi comune, diferite sau diametral opuse;

- la baza constituirii lor pot sau nu să stea norme imperative în raport de scopul şi împrejurările constituirii mulţimii;

- obligaţia anumitor mulţimi de a colabora permanent cu forţele de ordine publică în vederea evitării stărilor conflictuale;

- constituirea grupului (în condiţii de legalitate sau nu), în funcţie de obiectivele şi de modul de manifestare a membrilor grupului;

20

- natura juridică diferită a dispoziţiilor legale ce trebuie respectate de către membrii grupului pentru respectarea scopurilor propuse22.

Mulţimea, în sensul ei de grup, masă de oameni, de indivizi, a constituit subiectul a numeroase cercetări, cu precădere sociologice, dar şi psihologice, avansâdu-se numeroase alte definiţii, în funcţie de perspectiva de abordare. Astfel, în mod obişnuit, prin mase înţelegem reunirea unor indivizi, indiferent de naţionalitatea, profesia ori sexul lor şi de întâmplarea ce a făcut ca ei să se afle laolaltă23. Din punctul de vedere psihologic, noţiunea de mase capătă o cu totul altă semnificaţie. În anumite împrejurări date, o mulţime de oameni posedă caracteristici noi, foarte diferite de cele ale fiecărui individ care intră în componenţa ei. Personalitatea conştientă dispare, sentimentele şi ideile tuturor entităţilor sunt orientate în aceeaşi direcţie. Apare un spirit colectiv, tranzitoriu, dar care are particularităţi foarte precise. Colectivitatea devine atunci o masă organizată sau o masă psihologică. Ea formează un singur corp şi este supusă legii unităţii mintale a maselor24.

Prezenţa întâmplătoare a mai multor indivizi într-un anumit loc, la un anumit moment nu conferă acestora caracteristicile unei mulţimi structurate. Pentru a dobândi astfel de caracteristici este nevoie de influenţa anumitor stimuli.

Lucrul cel mai reprezentativ la o mulţime psihologică este faptul că oricare ar fi indivizii care o alcătuiesc, oricât de asemănătoare sau diferite ar fi modurile lor de viaţă, ocupaţiile lor, caracterul sau inteligenţa lor, simplul fapt că ei s-au transportat în mulţime îi înzestrează cu un aşa-zis „suflet colectiv”. Aceasta îi face să simtă, să gândească şi să acţioneze într-un mod cu totul diferit de cel în care ar simţi, ar gândi şi ar acţiona, izolat fiind oricare dintre ei.

22 Anghel Andreescu, Traian Andreescu, Corina Zaharia, Aspecte privind adunările publice în România, Editura Transilvaia Expres, Braşov, 1998, pag. 10523 Gustave le Bon, Psihologia mulţimilor, Editura Antet XX Press, pag. 924 Ibidem, pag. 10

21

Alţi autori definesc mulţimea ca fiind o grupare a unui mare număr de oameni într-o masă amorfă25. Mulţimea, într-o altă accepţiune a mai fost definită ca ansamblul conduitelor noninstituţionalizate. Mulţimea este un ansamblu de interacţiuni, dar poate fi considerată şi ca un ansamblu de ameninţări.

Într-o altă definiţie care pune accent pe latura socio-psihologică, mulţimea reprezintă un sistem de interacţiuni în care indivizii sunt percepuţi ca subiecţi care interpretează lumea în care ei acţionează şi în care orice mesaj este în acelaşi timp conţinut şi relaţie.

O categorie aparte este constituită de mulţimile psihologice, definite ca grupări relativ mari şi eterogene de oameni, cu caracter temporar aflaţi în contact direct/indirect unii cu alţii, fie întâmplător, fie deliberat, şi care reacţionează în mod asemănător sau identic la aceiaşi stimuli.

Cât priveşte „contactul direct” acesta desemnează prezenţa fizică a indivizilor în aceleaşi condiţii de timp şi spaţiu. „Contactul indirect” al indivizilor care formează mulţimea se referă la faptul că aceştia nu se văd, nu se află în acelaşi timp în acelaşi loc, putându-se regăsi oriunde. Posibilităţile de comunicare creează posibilitatea ca oameni aflaţi la mari distanţe să reacţioneze identic psihic şi emoţional la acelaşi eveniment.

Pentru asigurarea ordinii publice adecvat acestor situaţii devine adesea necesar să se ia în calcul efectele pe care le pot avea fenomene sociale, culturale, sportive etc. ce se desfăşoară la mari distanţe de spaţiul naţional.

Indiferent sub ce aspect este privită mulţimea (în sensul de masă de oameni, de indivizi), aceasta reprezintă în sensul larg al termenului un grup de persoane care se găsesc laolaltă sau care au anumite trăsături comune.

25 Anghel Andreescu, Traian Andreescu, Corina Zaharia, Aspecte privind adunările publice în România, Editura Transilvaia Expres, Braşov,1998, pag. 94

22

1.4. Caracteristici ale mulţimilor

Manifestarea caracteristicilor specifice ale mulţimilor este determinată de diverse cauze. Individul dintr-o mulţime capătă, graţie numărului, sentimentul unei puteri invincibile ce îi permite să cedeze unor instincte pe care, izolat fiind, ar fi nevoit să şi le înfrâneze. El va ceda, cu atât mai uşor cu cât, mulţimea fiind anonimă şi, în consecinţă lipsită de răspundere, sentimentul responsabilităţii, care produce întotdeauna reţineri la indivizi, dispare cu desăvârşire. Pentru individul din cadrul mulţimii, noţiunea de imposibil dispare. Omul izolat simte prea bine că n-ar putea, de unul singur, să dea foc unui automobil, să jefuiască un magazin. Când însă face parte dintr-o mulţime, el devine conştient de puterea pe care i-o conferă numărul şi la prima incitare la violenţă cedează imediat.

O cauză care determină la mulţimi manifestarea unor caracteristici specifice este fenomenul de contagiune mentală. Orice sentiment, orice act, este în cazul unei mulţimi, atât de contagios încât individul îşi jertfeşte cu cea mai mare uşurinţă interesul personal în favoarea interesului colectiv.

O altă cauză, şi cea mai importantă, este sugestibilitatea. În urma unor observaţii atente s-a arătat că individul aflat un anumit timp într-o mulţime ajunge într-o stare specială, foarte apropiată de cea a unei persoane hipnotizate. Individul nu mai este, într-o anumită măsură, conştient de actele sale; influenţa unei sugestii îl va face să se lanseze, aproape singur, în îndeplinirea anumitor acte. Acei indivizi din mulţime care posedă o personalitate destul de puternică pentru a rezista sugestiei sunt în număr prea mic şi sunt asimilate de marea masă a mulţimii.

23

Gustave le Bon, în lucrarea sa „Psihologia mulţimilor” analizează principalele caracteristici ale mulţimilor26:

a) impulsivitatea, mobilitatea şi iritabilitatea;Mulţimea este aproape exclusiv condusă de

inconştient, este sclava impulsurilor primitive. Individul izolat are aptitudinea de a-şi domina reflexele pe când mulţimii îi lipseşte această aptitudine; premeditarea este aşadar cu totul străină mulţimilor, ele pot străbate succesiv gama celor mai contradictorii sentimente sub influenţa stimulilor de moment. Cum stimulii capabili să sugestioneze mulţimile sunt extrem de diversificaţi, mulţimile sunt extrem de mobile; ele pot trece de la o stare de violenţă extremă la o stare de aşa-zisă generozitate sau eroism desăvârşit.

b) sugestibilitatea şi credulitatea mulţimilor;Una din caracteristicile generale ale mulţimilor este

excesiva lor sugestibilitate, acest lucru explicând orientarea rapidă a sentimentelor într-o direcţie determinată.

Fie că este vorba de a incendia un magazin sau de a săvârşi un act de devotament faţă de o cauză, o persoană (lider), o idee, o mulţime poate fi uşor convinsă, totul depinzând de natura stimulului şi nu de relaţiile ce există între actul sugerat şi gândirea raţională. De aceea, fiind supusă permanent sugestiilor, lipsită de spirit analitic, mulţimea nu poate să manifeste decât o credulitate excesivă; văzut de mulţime, evenimentul cel mai simplu devine curând un eveniment deformat.

Calitatea mentală a indivizilor care compun mulţimea nu contrazice acest principiu; din momentul în care se află într-o mulţime, o persoană fără pregătire intelectuală şi o persoană cu o înaltă pregătire intelectuală sunt în egală măsură susceptibile de a fi incapabile de o reacţie raţională.

Aşadar, neavând raţiune, spirit critic, mulţimea este extrem de credulă, ea ajunge să admită orice, în acţiunile ei nimic nu este imposibil.26 Gustave le Bon, Psihologia mulţimilor, Editura Antet XX Press, pag. 15

24

c) exagerarea şi simplismul;O altă caracteristică a mulţimilor psihologice este

sensibilitatea exagerată. O dată apărut stimulul care provoacă unificarea conştiinţelor individuale şi apariţia sufletului colectiv, emoţia mulţimii creşte în intensitate şi nu aşteaptă decât un impuls, îndemn spre o direcţie de descărcare. În astfel de momente de linişte, de calm aparent, sensibilitatea mulţimii devine extremă şi orice zgomot (chiar involuntar produs), orice îndemn este preluat, se propagă în masa de oameni cu o viteză extraordinară şi se ajunge la transpunerea în fapt a energiei emoţionale acumulate anterior.

Sentimentele manifestate de o mulţime, bune sau rele, au dubla calitate de a fi foarte simple şi foarte exagerate. Într-o mulţime exagerarea unui sentiment este întărită de faptul că acesta, fiind foarte rapid răspândit prin sugestie şi contagiune, aprobarea de care se bucură îşi sporeşte considerabil intensitatea.

Violenţa sentimentelor mulţimii este şi mai mult exagerată de absenţa responsabilităţii. Certitudinea invulnerabilităţii, cu atât mai puternică cu cât mulţimea este mai numeroasă şi impresia unei considerabile forţe momentane datorate numărului, face cu putinţă în cazul colectivităţii sentimente şi acte imposibile la individul izolat.

d) intoleranţa, autoritarismul şi conservatorismul;Neavând nici un dubiu asupra a ceea ce crede a fi

adevăr sau minciună şi având pe de altă parte noţiunea clară a forţei sale, mulţimea este pe atât de autoritară pe cât este de intolerantă. Dacă individul poate să accepte contrazicerea şi dezbaterea, mulţimea nu le rabdă niciodată.

Pentru mulţimi, autoritarismul şi intoleranţa reprezintă sentimente foarte bine conturate, pe care le îndură cu aceeaşi uşurinţă cu care le practică.

Odată ce mulţimea preia un îndemn şi trece la acţiune, ea nu mai poate fi oprită nici chiar de cei pe care i-a urmat până în acel moment şi care au impulsionat-o cu câteva clipe înainte. Ea sancţionează sever inconsecvenţa liderilor, nu

25

le permite să se dezică de ceea ce „a înţeles” ea că a fost impulsionată să facă. Pentru a opri acţiunea unei mulţimi este necesar să se aştepte un moment în care energia ei este diminuată (descărcată); atunci abia i se poate da un nou stimul, o nouă direcţie.

Deşi dispun de o forţă colosală, mulţimile îşi menţin această energie un timp destul de scurt, de ordinul orelor.

e) mobilitatea şi instabilitatea;În ciuda faptului că reuneşte mase mari de oameni,

mulţimea este foarte mobilă, chiar instabilă. Aceste caracteristici sunt date de însuşi caracterul mai puţin stabil al afectivităţii, în comparaţie cu gândirea, de lipsa de control asupra mecanismelor inconştientului, acesta din urmă fiind determinant pentru formarea şi comportamentul mulţimii.

f) moralitatea mulţimilor;Asocierea apariţiei sporadice a unor calităţi precum

abnegaţia, devotamentul, dezinteresul, sacrificiul de sine, nevoia de adaptare, se poate spune că mulţimile sunt uneori capabile de o moralitate foarte înaltă şi deci nu putem absolutiza teoria lipsei de moralitate a mulţimilor27.

Este necesar totuşi să diferenţiem noţiunile de „masă” şi „mulţime”. „O mulţime este întotdeauna o masă, în timp ce o masă de indivizi nu este în mod necesar şi o mulţime. Masa este, în general, dispersată din punct de vedere topografic indivizii care o formează nu au contacte imediate, corporale unul cu celălalt şi aceasta, din punct de vedere psihologic, o distinge sensibil de mulţime”28. Legătura structurală între elementele unei mase este dată de „o anumită omogenitate în ceea ce priveşte structura lor psihică, determinată de o asemănare de mediu, interese, educaţie, naţionalitate, muncă etc.”29.

27 Gustave le Bon, Psihologia mulţimilor, Editura Antet XX Press, pag. 2528 Serghei Ceahotin, Violul mulţimilor prin propagandă politică (Studiu de Mihnea Columbeanu), Editura Antet, pag .6229 Ibidem, pag. 62

26

1.5. Clasificarea mulţimilor

Ca şi în cazul definiţiilor formulate, mulţimile au cunoscut o serie de clasificări, în funcţie de autori, şi mai ales de formaţia lor ştiinţifică şi perspectiva de abordare.

Astfel, Gustave le Bon deosebeşte într-o primă clasificare două categorii:

a) simpla mulţime care în forma ei inferioară se compune din indivizi din rase diferite, legaţi doar prin voinţa , mai mult ori mai puţin respectată a unui conducător;

b) poporul reprezintă o treaptă superioară a acestor mulţimi lipsite de coeziune care, sub acţiunea anumitor factori, au dobândit caracteristici comune. În diferite ocazii, acestea mai prezintă trăsăturile maselor, dar rămân întotdeauna incluse în particularităţile unui popor30.

Într-o altă clasificare, autorul formulează următoarele categorii:

a) mase eterogene care reprezintă colectivităţi compuse din indivizi oarecare, cu profesii şi niveluri de inteligenţă diferite. Această categorie se împarte, de asemenea, în următoarele subcategorii:

- mase eterogene anonime (mulţimea de pe străzi);

- mase eterogene non-anonime (jurii, adunări parlamentare etc.);b) mase omogene care reprezintă acele mulţimi care

au în componenţa lor indivizi cu una din următoarele trăsături aproximativ identice: aceeaşi educaţie, profesie, provin din medii sociale identice, au anumite interese comune, anumite obiceiuri şi practici de zi cu zi asemănătoare. În această categorie intră următoarele subcategorii:

30 Gustave le Bon, Psihologia mulţimilor, Editura Antet XX Press, pag .7727

- sectele care cuprind indivizi diferiţi în ceea ce priveşte educaţia, profesia, mediul social din care provin, dar uniţi prin credinţele şi convingerile lor (grupurile politice sau religioase);

- castele care însumează indivizi cu aceeaşi profesie, cu un nivel asemănător de educaţie, provenind aproximativ din acelaşi mediu (militarii, preoţii, muncitorii etc.);

- clasele formate din indivizi diferiţi ca origine, credinţă, profesie, dar care au anumite interese comune, au practici de zi cu zi asemănătoare şi un nivel al educaţiei asemănător (burghezia, ţărănimea etc.)31.O altă clasificare propusă este aceea care porneşte

de la studierea mulţimilor trasând diferite modele, în funcţie de membrii şi relaţiile dintre aceştia în cadrul mulţimii şi modul de formare. Aceasta împarte mulţimile în:

a) modelul contagiunii care pune accentul pe contagiunea mentală; indivizii se metamorfozează, sunt sub totală dependenţă faţă de conducători, acţionează ca şi cum ar fi hipnotizaţi, incapabili să reacţioneze; indivizii devin o „fiinţă colectivă”, animată de emoţiile cele mai nebune. Mulţimea are un „suflet”, spirit colectiv, în care indivizii îşi pierd individualitatea. De cele mai multe ori acesta este un produs al credinţelor sau zvonurilor;

b) modelul convergenţei reduce rolul conducătorilor. Relaţia frustrare-agresiune explică determinările psihologice ale violenţei a cărei intensitate oscilează în funcţie de amploarea frustrărilor iar violenţa colectivă apare fără intervenţia conducătorilor;

c) modelul psihanalitic reprezintă grupul de persoane în cadrul căruia legăturile afective care se stabilesc între indivizi explică mulţimea. Aceasta implică o anumită complicitate morală a componenţilor ei;

31 Gustave le Bon, Psihologia mulţimilor, Editura Antet XX Press, pag. 7728

d) modelul interacţionist, conform căruia mulţimea este un sistem de interacţiuni. Indivizii sunt percepuţi ca subiecţi care interpretează lumea în care ei acţionează. Orice mesaj este în acelaşi timp conţinut şi relaţie, reciprocitatea conduitelor nu ar fi posibilă fără un minimum de reguli comune, ambiguitatea şi riscurile de distorsiune a mesajelor sunt permanent prezente, apar norme noi care se pot instituţionaliza. Acest model impune eficacitatea controlului social şi din această perspectivă mulţimea are o dimensiune spaţială şi se înscrie într-o secvenţă temporală.

e) modelul contractual, conform căruia pentru obţinerea unor drepturi din domenii diferite, anumiţi iniţiatori pot „închiria” protestatari pentru organizarea unor adunări publice cu caracter revendicativ.

Din perspectiva modalităţii de formare, mulţimile se mai pot clasifica în:

a) mulţimi organizate de un timp îndelungat, care prezintă o anumită ierarhie, au conducători stabiliţi, prezintă anumite relaţii bine cristalizate între membri ei, s-au format în urmă cu un timp suficient care să le asigure formarea trăsăturilor (grupurile politice, grupurile de suporteri etc.);

b) mulţimi formate ad-hoc care se formează, de regulă, în urma unor idei sau iniţiative fulger a unei părţi dintre participanţi sau care sunt pentru scurt timp la un anumit eveniment şi, în general, prezintă un grad foarte redus de organizare, nu au nici un fel de ierarhie stabilită în cadrul ei, iar relaţiile dintre componenţi sunt într-un stadiu incipient (spectatorii la diferite manifestaţii, grupurile de curioşi care se strâng cu ocazia unui eveniment oarecare etc.).

În funcţie de participarea conştientizată în timp şi spaţiu la desfăşurarea unor evenimente, mulţimile se pot diferenţia în:

a) mulţimi reale, fizic constituite pe o anumită perioadă şi într-un anumit loc, datorită unor circumstanţe determinate. Este cazul întrunirilor publice, mitingurilor,

29

participanţilor la un spectacol sportiv sau aglomeraţiile umane determinate spontan de o anumită cauză;

b) mulţimi virtuale, dispersate fizic în spaţiu şi timp, dar ai căror membri sunt legaţi prin anumite caracteristici comune, care îi fac să dezvolte sentimente, atitudini sau comportamente similare, în raport cu anumiţi factori sociali. Membrii unor asemenea mulţimi nu îşi conştientizează reciproc prezenţa decât în mod indirect, dar în anumite împrejurări se pot constitui foarte rapid ca mulţimi reale (prin convocare, producerea unui eveniment de interes general care le reclamă prezenţa într-un anumit loc etc.). Raporturile dintre cele două tipuri de mulţimi este foarte strânsă, având multe caracteristici psihosociale comune şi putând trece cu uşurinţă dintr-o formă în alta, după cum ne arată numeroase situaţii sociale reale. Membrii unei mulţimi virtuale nu au totdeauna conştiinţa apartenenţei la o comunitate distinctă, dar anumiţi factori de natură socioculturală, profesională, etnică, religioasă sau educaţională le determină o orientare convergentă în raport cu o anumită problematică socială.

Din perspectiva duratei lor, mulţimile pot fi clasificate:

a) mulţimi temporare care au o existenţă limitată, (scurtă, medie şi lungă);

b) mulţimi permanente, a căror existenţă are o dimensiune istorică şi care prin natura lor nu pot fi dizolvate (popoarele).

După modul de manifestare, mulţimile se pot clasifica în:

a) mulţimea agresivă;Este acea mulţime care atacă fie un individ, fie alte

grupuri sau anumite instituţii (J. Szczepanski) şi poate avea trei forme:

- mulţimea linşatoare care este stăpânită de dorinţa răzbunării împotriva unui individ;

- mulţimea terorizantă care este caracterizată de o acţiune împotriva unui grup bănuit/acuzat de fapte revoltătoare;

30

- mulţimea militantă care luptă pentru susţinerea unei idei; cu astfel de mulţimi încep, de obicei, revoluţiile, schimbările politice.

În general scopurile pentru care se constituie au o dimensiune socială, sunt îndreptate împotriva unui individ sau a unui grup, instituţie. Ele urmăresc să-şi „facă dreptate” pentru anumite lezări pe care indivizii le-au suferit.

b) mulţimea panicată;Specific acestei categorii de mulţimi, reacţiile

controlate, cerebrale sunt înlocuite cu comportamente iraţionale, instinctuale pe fondul sentimentelor de spaimă şi frică. Astfel de sentimente pun stăpânire pe comportamentul indivizilor, determinând dispariţia coeziunii, iar pentru salvare se alege fuga, îndepărtarea de pericol. Ca urmare a instinctului de conservare spiritul de întrajutorare poate să dispară, manifestându-se reacţiile necontrolate, agitate şi iraţionale.

c) mulţimea care pradă;Apare, de regulă, în perioade de criză, urgenţe civile

sau atunci când autoritatea instituţională este foarte scăzută. Debutează cu o reunire ocazională de persoane care, la un moment dat, sub influenţa unui incitator.

d) mulţimea care demonstrează;Caracteristic acestui tip de mulţime este faptul că se

constituie pentru manifestarea adeziunii, acceptării, recunoaşterii, condamnării, semnalării faţă de unele evenimente sau stări de lucruri. Astfel de mulţimi sunt caracterizate de entuziasm, recunoştinţă, admiraţie, dispreţ sau protest. În cele mai multe situaţii, astfel de mulţimi sunt organizate, bine conduse, sunt autorizate şi oricând pot trece de la caracterul paşnic la violenţe care pot scăpa de sub control.

Sociologul francez G. Tarde, apreciază publicul ca fiind grupul social al viitorului şi poate avea caracteristica de internaţional în comparaţie cu mulţimea. Publicul poate da naştere fenomenului de „mulţime”, aşa după cum mulţimea, dispersându-se, redevine masă. Fizionomia unui public poate fi diferenţiată după mulţimea care îşi are originea în acesta.

31

Clasificarea mulţimilor se mai poate realiza şi pe baza „diferenţierii pulsiunilor ca elemente fundamentale ale activităţii, servind la caracterizarea reflexelor absolute şi la construirea reflexelor condiţionate. Realizările entităţilor sociale (de tipul mulţimilor) nu sunt niciodată pure, adică bazându-se pe o singură pulsiune; adesea sunt două pulsiuni care stau la baza unei mulţimi constituite”32. În raport cu aceste pulsiuni, din punctul de vedere calitativ, fiecare masă are propria sa caracteristică psihică, iar cantitativ, atât masele, cât şi mulţimile indiferent de numărul celor care le compun, puterea şi calitatea forţelor psihice care le caracterizează influenţează comportamentul celui care le domină (orator / conducător), ca de altfel cum influenţează comportamentul maselor înseşi.

1.6. Aspecte privind relaţia mulţime – adunare publică

După cum reiese din definiţia dată în Dicţionarul explicativ al limbii române, o mulţime se poate prezenta sub forma unui grup, a unei grămezi, a unei grupe, a unei reuniuni, a unui colectiv, a unei clase, a unei întruniri.

Adunările publice sunt în fapt tot mulţimi de persoane, care se desfăşoară în locuri deschise accesului tuturor persoanelor. Din punctul de vedere al clasificărilor, adunările publice pot fi grupate aproximativ în aceleaşi categorii ca şi mulţimile. Din punctul de vedere al caracteristicilor, adunările publice au caracteristicile generale ale mulţimilor, având însă şi specificităţi.

Pe acest fond se pot stabili asemănările şi deosebirile între adunările publice şi mulţimi.

Ca asemănări, se pot reţine următoarele:

32 Serghei Ceahotin, Violul mulţimilor prin propagandă politică (Studiu de Mihnea Columbeanu), Editura Antet, pag. 64

32

de regulă, adunările publice ca şi orice aglomerare umană se formează şi se dispersează paşnic;

pot fi predispuse la violenţă, dezordine, haos; indivizii care le compun au anumite scopuri,

interese, motivaţii, obiective comune, care-i apropie; sunt caracterizate de mentalităţi, moduri de

gândire colectivă; pot fi uşor manipulate şi determinate în

săvârşirea unor acţiuni dorite de lideri.Deosebirile între adunările publice şi alte

manifestaţii umane comportă diferite aspecte cum sunt: modul de constituire, organizare şi desfăşurare; liderii organizatorici sunt bine delimitaţi şi au

responsabilităţi specifice; interese sau grupe de interese bine delimitate şi

specifice; obiective ţintă declarate şi / sau mascate; încadrarea în legalitate; răspunderea şi tragerea la răspundere a

participanţilor este specifică în cazul adunărilor publice faţă de alte manifestaţii unde accentul cade pe moralitate şi apoi pe respectarea legii;

alegerea locului de organizare şi desfăşurare în cazul adunărilor publice este limitată;

implicarea forţelor de ordine se face în mod organizat, coordonat, planificat în cazul adunărilor publice, pe când la o manifestare spontană implicarea sau solicitarea intervenţiei este ulterioară iar numărul efectivelor poate fi inferior, funcţie de numărul de participanţi sau gradul de risc prezentat33.

33 Anghel Andreescu, Traian Andreescu, Corina Zaharia, Aspecte privind adunările publice în România, Editura Transilvaia Expres, Braşov,1998, pag. 110

33

1.7. Adunările publice – definire

Adunările publice sunt în fapt mulţimi, grupuri de persoane mai mult sau mai puţin organizate.

Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, termenul de adunare desemnează o întrunire a mai multor persoane în scopul discutării unor probleme de interes general; grup format din aceste persoane; concentrare a unor fiinţe într-un singur loc.

Având în vedere importanţa adunărilor publice, a acţiunilor şi relaţiilor sociale ce decurg din acestea, legiuitorul a emis o lege care să reglementeze aspectele legate de aceste manifestări. În cadrul actului normativ respectiv, legiuitorul omite să formuleze o definiţie privind adunările publice şi mai degrabă realizează o enumerare a mulţimilor care intră în sfera acestui concept. Astfel, adunările publice reprezintă mitinguri, demonstraţii, manifestaţii, competiţii sportive, procesiuni şi altele asemenea, ce urmează să se desfăşoare în pieţe, pe căile publice ori în alte locuri în aer liber34, competiţiile sportive internaţionale manifestările sportive internaţionale,35

manifestările cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative, cele ocazionate de vizite oficiale, precum şi cele care se desfăşoară în exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat36.

Adunările publice, ca structuri umane, înglobează în ele caracteristicile panicii şi tulburările de grup. Ele se pot constitui în mod convenţional, în linişte şi ordine, urmărind scopuri legale sau incidentale pentru satisfacerea unei curiozităţi fireşti, normale, ca urmare a unui eveniment

34 Legea privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, nr. 60/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 1, alin. 235 Ibidem, art. 1, alin. 336 Legea privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, nr. 60/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 3

34

neaşteptat, ori se pot constitui spontan, într-un mod violent, urmărind scopuri ilicite 37.

Într-o altă încercare de definire a adunărilor publice se apreciază că acestea sunt forme legale de exercitare a unor drepturi şi libertăţi constituţionale, care trebuie să se încadreze în starea de legalitate, respectând strict atât condiţiile de procedură (constituire, organizare, desfăşurare), cât şi normele de convieţuire socială38.

Alţi autori înlocuiesc sintagma de adunare publică fie cu termenul de manifestaţie, fie cu cel de miting. Astfel prin miting se înţelege o adunare, manifestaţie publică, cu caracter foarte larg, prilejuită de un eveniment politic sau social important, iar termenul de manifestaţii desemnează demonstraţii de masă (pe străzile unui oraş) ca dovadă a simpatiei sau a protestului faţă de un eveniment de interes general sau faţă de o persoană39. Această abordare nu este singulară în lucrările de specialitate. Şi alţi autori folosesc alţi termeni pe lângă cel de adunare publică, în fapt noţiuni care desemnează anumite categorii de adunări publice: adunare, manifestaţie, manifestare, marş, miting40.

Ca o concluzie a definiţiilor prezentate, sintagma de adunare publică reprezintă acea mulţime de persoane care, sub o formă legală sau nu, în mod organizat sau dezorganizat, paşnic ori violent urmăreşte un interes (drept, libertate, doleanţă, ideal, simpatie etc.) comun tuturor participanţilor ori numai pentru un procent dominant al acestora ( ca număr sau ca influenţă).

37 Ţuţu Pişleag, Intervenţia de la misiune la acţiune, Editura Mirton, Timişoara, 2003, pag. 8738 Ilie Gorjan, Restricţii legale şi libertatea de decizie a autorităţilor administrative în apărarea ordinii publice, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2004, pag. 5839 Costică Voicu, Anghel Andreescu, Octavian Burcin, Siguranţa naţională şi ordinea publică – 1859 – 2000, Tipar Artprint, Bucureşti, 2002, pag. 32340 Tudor Cearapin, coordonator, Jandarmeria română şi ordinea publică, Editura Ministerului de Interne, 2001, pag. 31

35

1.8. Clasificarea adunărilor publice

Având în vedere complexitatea şi dinamica fenomenelor sociale ce se manifestă cu prilejul desfăşurării adunărilor publice clasificarea, acestora se poate realiza luând în considerare mai multe criterii:

a) al legalităţii:- legale (autorizate sau declarate);- ilegale (interzise de lege);

b) al naturii acestora:- politice;- revendicative;- comemorative;- cultural-artistice;- sportive;

c) al desfăşurării spaţiale:- statică;- dinamică;- mixtă;

d) al respectării legalităţii pe parcursul desfăşurării:- respectă condiţiile stabilite în comun cu

autorităţile competente, în momentul negocierii pentru obţinerea autorizării de loc, de timp, de modalităţi de manifestare;- respectă parţial condiţiile;- începe prin respectarea condiţiilor apoi

adunarea publică este deturnată şi se transformă din paşnică, civilizată şi legală în acţiune ce tulbură ordinea şi liniştea publică şi obligă forţele de ordine să intervină pentru restabilirea şi normalizarea situaţiei;

e) al obiectivelor şi al intereselor urmărite:

- de grup, generale, mixte;

36

- revendicative;

- justiţiare;

- de manifestare a opiniei de grup;

- obţinerea recunoaşterii;

- grup etnic defavorizat sau grup defavorizat din punct de vedere economic, administrativ etc.;

f) al obiectivelor ţintă declarate:- declarate făţiş – legale;- mascate – izvorâte din tulburări;- mixte – combinate;

g) al componenţei participanţilor:- după mărime (adunări publice mici, medii,

mari, foarte mari, de amploare);- după caracter ( omogen, neomogen, mixt);- după vârstă, sex, profesie, apartenenţă

sindicală;- după apartenenţa la un partid, asociaţie de

orice tip sau organizaţie;- în funcţie de categoria socio-profesională, de

vârstă;- gradul de violenţă, risc manifestat sau

nemanifestat;- potenţialul de contagiune în funcţie de

obiectivele şi interesele pe care le revendică sau le promovează;- mijloacele, materialele folosite de

manifestanţi;- gradul de agresivitate estimat, pericol social;

h) al duratei de desfăşurare în timp, adunările publice pot fi:

- de scurtă durată (1-3 ore într-o singură zi);- de durată medie (3-6 ore);- de durată lungă (peste 6 ore sau mai multe zile

consecutiv sau pe un interval de timp bine delimitat şi autorizat);

37

- cu respectarea exactă a timpului de începere şi finalizare a adunării publice sau a perioadei conform aprobării autorităţilor;- cu depăşirea timpului în mod deliberat şi

intenţionat, accidental şi / sau pasager;i) al capacităţilor organizatorice ale liderilor:- foarte bine conduse;- bine conduse;

j). al grupului de interese şi convingerilor liderilor şi participanţilor:

- omogene;- specifice;- declarate;- mascate;

k) al asumării răspunderii din partea conducătorilor:- adunări publice cu lideri responsabili;- adunări publice cu lideri iresponsabili;

l) al nivelului încălcării obligaţiilor asumate de către organizatori şi participanţi:

- adunări publice pe timpul cărora se comit fapte contravenţionale;- adunări publice pe timpul cărora se comit

fapte penale;- adunări publice pe timpul cărora se comit

fapte contravenţionale şi penale 41.O altă clasificare mai sumară a adunărilor publice,

reţine doar categoriile din primele cinci criterii42: al legalităţii; al naturii lor; al desfăşurării spaţiale; al respectării legalităţii pe parcursul desfăşurării; al obiectivelor şi intereselor urmărite.

Într-o altă abordare, adunările publice, indiferent de numărul de participanţi, se deosebesc după următoarele criterii:

41 Anghel Andreescu, Traian Andreescu, Corina Zaharia, Aspecte privind adunările publice în România, Editura Transilvaia Expres, Braşov,1998, pag. 11142 Tudor Cearapin, coordonator, Jandarmeria română şi ordinea publică, Editura Ministerului de Interne, 2001, pag. 32

38

scopul constituirii, starea de spirit, modul de formare şi gradul de violenţă43:

a) după scopul constituirii:- adunări publice revendicative (greve,

proteste);- adunări publice justiţiare;- adunări publice contestatare);- adunări publice de susţinere);- adunări publice desfăşurate cu ocazia unor

manifestări culturale, artistice (pentru vizionarea diferitelor evenimente).

b) după starea de spirit:- adunări publice calme;- adunări publice tensionate.

c) după modul de formare:- adunări publice care se formează în mod

organizat, urmând procedura legală a declarării;- adunări publice spontane.

d) după gradul de violenţă:- adunări publice violente;- adunări publice paşnice.

Legea care reglementează organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice stabileşte, implicit, o clasificare a acestora în următoarele două categorii:

a) adunări publice legale- adunări publice care nu se pot organiza şi

desfăşura decât numai după declararea prealabilă (mitinguri, demonstraţii, manifestaţii, procesiuni etc.)44;- adunări publice care nu sunt supuse procedurii

declarării (manifestaţii cultural-artistice,

43 Ţuţu Pişleag, Acţional şi operaţional în ordinea publică, Editura Alutus, 2002, pag. 9644 Legea privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, nr. 60/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 1, alin. 2

39

sportive, religioase, comemorative, cele ocazionate de vizite oficiale ori care se desfăşoară în incinta sediilor ori imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat)45;

b) adunări publice ilegale (sunt interzise de lege).

1.9. Reglementări juridice privind adunările publice

Din perspectivă juridică, adunările publice reprezintă formele legale de exercitare a unor drepturi şi libertăţi constituţionale. În perioada ulterioară evenimentelor din decembrie 1989, România s-a înscris pe un drum al democraţiei, deschis respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului, respectării şi consolidării principiilor statului de drept. Constituţia este cea care reglementează activităţile şi acţiunile cele mai importante din viaţa unui stat.

Astfel articolele 29, 30 şi 39 din Constituţia României consacră libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare şi libertatea întrunirilor în care se stipulează:

- art.29 (1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale;

(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.

- art.30 (1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile.

45 Ibidem, art. 340

- art.39 Mitingurile, demonstraţiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere şi se pot organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme.

Este de remarcat că fiecare din articolele care reglementează libertăţile cetăţeneşti amintite prezintă concret conţinutul acestora, garantează exercitarea lor şi subliniază condiţiile în care trebuie exprimate şi interdicţiile specifice exercitării lor.

Ca un drept să poată fi exercitat şi valorificat ca atare, potrivit dispoziţiilor legale, el trebuie să îndeplinească cel puţin următoarele condiţii:

să fie stipulat de lege; să-i fie recunoscută necesitatea satisfacerii

trebuinţei sau nevoii specifice respective; aplicarea dreptului să nu contravină moralei şi

ordinii publice; persoanele fizice sau persoanele juridice care

dispun de un anumit drept trebuie să respecte o anumită procedură legală şi / sau convenţională pentru a-l putea exercita sau valorifica, potrivit legii, dar în limitele prevăzute de aceasta;

să fie reglementate garanţii precise iar limitările să nu îngrădească exercitarea dreptului în esenţa sa46.

Constituţia reglementează principiile şi aspectele generale, pentru aspectele specifice şi dezvoltarea principiilor şi generalităţilor, după cum stipulează şi actul fundamental, se apelează la legi sau alte acte normative, în funcţie de domeniul în cauză.

În ceea ce priveşte respectarea libertăţilor respective (libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare şi libertatea întrunirilor) legiuitorul reglementează, în detaliu, toate aspectele ce privesc adunările publice47. Astfel, se prevede că: „libertatea cetăţenilor de a-şi exprima opiniile politice, sociale

46 Anghel Andreescu, Traian Andreescu, Corina Zaharia, Aspecte privind adunările publice în România, Editura Transilvaia Expres, Braşov,1998, pag. 101

41

sau de altă natură, de a organiza mitinguri, demonstraţii, manifestaţii, procesiuni şi orice alte întruniri şi de a participa la acestea este garantată prin lege. Aceste activităţi se pot realiza numai paşnic şi fără nici un fel de armă”48.

De asemenea „adunările publice trebuie să se desfăşoare în mod paşnic şi civilizat, cu protecţia participanţilor şi a mediului ambiant, fără să se stânjenească folosirea normală a drumurilor publice, a transportului în comun, cu excepţia celor autorizate, funcţionarea instituţiilor publice sau private, a celor de învăţământ, de cultură şi de sănătate, a unităţilor economice ori să degenereze în acţiuni turbulente de natură a pune în pericol ordinea şi liniştea publică, siguranţa persoanelor, integritatea corporală, viaţa sau bunurile acestora ori ale domeniului public ...”49.

Legea nr. 61 din 27 septembrie 1991, pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare prevede faptele care constituie contravenţii. Între acestea, unele pot fi întâlnite pe timpul desfăşurării adunărilor publice:

săvârşirea în public de fapte, acte sau gesturi, obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare, ameninţări cu acte de violenţă împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică sau să provoace indignarea cetăţenilor ori să lezeze demnitatea şi onoarea acestora sau a instituţiilor publice;

constituirea unui grup format din trei sau mai multe persoane, în scopul de a săvârşi acţiuni ilicite, contrare ordinii şi liniştii publice şi normelor de convieţuire socială, precum şi actele de încurajare sau sprijinire, sub orice formă, a

47 Legea privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, nr. 60/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare48 Ibidem, art. 1, alin. 149 Legea privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, nr. 60/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2

42

unor astfel de grupuri de persoane, care incită la dezordine socială;

aruncarea asupra unei persoane, construcţii sau asupra unui mijloc de transport cu obiecte de orice fel, cu substanţe iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant, corosive sau care murdăresc, dacă nu s-au produs vătămări ale integrităţii corporale sau sănătăţii ori pagube materiale;

pătrunderea, cu încălcarea normelor legale de acces, în sediile autorităţilor publice centrale şi locale, instituţiilor publice, instituţiilor de învăţământ şi spaţiilor aparţinând acestora, indiferent de destinaţia lor, regiilor autonome, societăţilor comerciale, partidelor sau altor formaţiuni politice, organizaţiilor guvernamentale şi neguvernamentale, ambasadelor şi reprezentanţelor altor state ori ale organizaţiilor internaţionale de pe teritoriul României, precum şi ocuparea fără drept a terenurilor aparţinând ambasadelor şi reprezentanţelor sau a terenurilor situate în perimetrul acestora ori refuzul de a le părăsi la cererea organelor de ordine;

scrierea sau desenarea, fără drept, pe pereţii clădirilor, pe garduri sau pe obiecte de folosinţă comună aflate în locuri publice, deteriorare prin orice mijloc a acestora, precum şi dezlipire sau distrugerea, fără drept a reclamelor, anunţurilor şi afişelor legal expuse în locuri anume destinate;

nerespectarea măsurilor de ordine sau a regulilor stabilite pentru buna desfăşurare a manifestărilor cultural-sportive;

servirea cu băuturi alcoolice în localuri publice şi în afara acestora pe timpul desfăşurării adunărilor publice, grevelor, manifestărilor sportive sau altor asemenea întruniri publice, în imediata apropiere, precum şi consumul de băuturi alcoolice în astfel de condiţii de către participanţi;

consumul de băuturi alcoolice în următoarele locuri publice: drumuri publice, parcuri, stadioane şi terenuri sportive, instituţii culturale, săli de spectacole, instituţii sau unităţi economice, toate mijloacele de transport în comun,

43

autogări, gări şi aeroporturi, de stat şi private, sau alte locuri prevăzute de lege;

tulburarea, fără drept, a liniştii locuitorilor prin producerea de zgomote cu orice aparat sau obiect ori prin strigăte sau larmă;

refuzul unei persoane de a da relaţii pentru stabilirea identităţii sale, de a se legitima cu actul de identitate sau de a se prezenta la sediul poliţiei, la cererea ori la invitaţia justificată a organelor de urmărire penală sau de menţinere a ordinii publice, aflate în exercitarea atribuţiilor de serviciu;

îndemnul sub orice formă al minorilor la săvârşirea de contravenţii50.

Adunările publice, prin desfăşurarea lor, uneori tumultoasă şi violentă, pot să intre sub incidenţa Codului penal al României prin săvârşirea de către persoanele din mulţime a unor infracţiuni privitoare la: acţiuni împotriva ordinii constituţionale, omorul, lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, distrugerea şi altele.

Sub incidenţa răspunderii penale intră şi săvârşirea următoarelor fapte:

introducerea sau portul, de către persoanele participante în locurile destinate desfăşurării adunărilor publice, al armelor de orice fel, materialelor explozive sau incendiare, substanţelor iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant ori a altor asemenea materiale, substanţe sau obiecte;

opunerea cu violenţă faţă de organizatori, împuterniciţii acestora sau faţă de forţele de ordine ori împiedicarea lor să-şi exercite atribuţiile legale privind asigurarea ordinii în desfăşurarea adunărilor publice51.

50 A se vedea pe larg Legea nr. 61 din 27 septembrie 1991, pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare51 Legea privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, nr. 60/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 29

44

Alte acte normative au prevederi care se interferează cu sfera adunărilor publice în anumite aspecte:

- Legea nr.550 din 13 decembrie 2004, privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române;

- Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, cu modificările şi completările ulterioare;

- Legea nr. 371/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Poliţiei comunitare;

- Hotărârea Guvernului nr. 196 din 17 martie 2005 privind aprobarea Strategiei Ministerului Administraţiei şi Internelor de realizare a ordinii şi siguranţei publice, pentru creşterea siguranţei cetăţeanului şi prevenirea criminalităţii stradale;

- Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr.63 din 28 iunie 2003, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, aprobată de Legea nr. 604/2003, cu modificările şi completările ulterioare;

- Ordonanţa Guvernului nr. 11/2006, pentru prevenirea şi combaterea violenţei în sport, aprobată prin Legea nr. 299/2006.

Ordonanţa Guvernului nr. 11/2006, pentru prevenirea şi combaterea violenţei în sport a fost adoptată pentru a putea face faţă problemelor tot mai delicate pe care le ridică manifestările sportive. Acutizarea problemelor ridicate de comportamentele tot mai violente şi mai iresponsabile ale unor spectatori ce participă la diferite competiţii sportive, în special la meciurile de fotbal, a determinat noi reglementări normative. Această ordonanţă a stabilit noi obligaţii atât pentru organizatori, cât şi pentru spectatori. De asemenea a înăsprit regimul de sancţionare a încălcării normelor şi obligaţiilor stabilite.

45

Capitolul II

ROLUL LIDERILOR ÎN DINAMICA

ADUNĂRILOR PUBLICE

2.1. Elemente de psihologie a adunărilor publice

Într-o societate tot mai complexă, forţele de ordine trebuie să rezolve situaţii conflictuale dintre cele mai diverse, situaţii ce se manifestă atât la nivelul indivizilor izolaţi cât şi la nivelul grupurilor, deci la nivelul mulţimilor.

Acţiunile forţelor de ordine nu trebuie să se rezume doar la o aplicare mecanică a legilor, deoarece însăşi complexitatea situaţiilor ce trebuie rezolvate face imposibilă existenţa unui şablon după care pot fi rezolvate toate situaţiile conflictuale. Este necesar ca forţele de ordine publică să deţină cunoştinţe de psihologie a individului şi, cu atât mai mult de psihologie a mulţimilor pentru a putea proiecta acţiuni şi măsuri adecvate situaţiei concrete ce trebuie rezolvată.

Din punctul de vedere psihologic însă, expresia de mulţime are cu totul altă semnificaţie. În anumite împrejurări o aglomerare de oameni capătă caracteristici noi, extrem de diferite de ale fiecăruia din indivizii ce o compun. Personalitatea conştientă dispare, sentimentele şi ideile tuturor participanţilor fiind orientate în aceeaşi direcţie. Se formează un suflet colectiv, temporar, dar prezentând caracteristici foarte clare. Colectivitatea devine o mulţime structurată, o mulţime psihologică.

Faptul că mai mulţi indivizi se află întâmplător laolaltă nu le conferă caracteristicile unei mulţimi structurate. O mie de indivizi reuniţi într-o piaţă publică, fără vreun scop

46

precis, nu constituie nicidecum o mulţime psihologică. Pentru a căpăta caracteristici este nevoie de influenţa anumitor stimuli.

Lucrul cel mai izbitor la o mulţime psihologică este faptul că oricare ar fi indivizii care o alcătuiesc, oricât de asemănătoare sau diferite ar fi modurile lor de viaţă, ocupaţiile lor, caracterul sau inteligenţa lor, simplul fapt că ei s-au transportat în mulţime îi înzestrează cu un aşa-zis „suflet colectiv”. Aceasta îi face să simtă, să gândească şi să acţioneze într-un mod cu totul diferit de cel în care ar simţi, ar gândi şi ar acţiona, izolat fiind oricare dintre ei.Mulţimile sunt colectivităţi efemere, lipsite de trăinicie, un rezultat al apariţiei şi fiinţării sufletului colectiv. Indivizii umani care alcătuiesc mulţimea par a avea un psihic comun, în care afectele primare (extazul, furia, groaza, frustrarea etc.) predomină în raport cu raţiunea.

Aflat în mulţime, acelaşi individ se comportă în cu totul alt mod decât ar face-o dacă ar fi singur sau ca membru al unui grup mic de cunoscuţi, de care l-ar lega interesele, un scop comun şi o poziţie socială recunoscută. Din cauza numărului mare de oameni în mijlocul cărora se află, individul aflat în mulţime se autopercepe ca având „sentimentul unei puteri invincibile”, ceea ce îi poate permite să acţioneze spontan , să cedeze unor insistenţe / impulsuri pe care, dacă ar fi izolat, ar fi nevoit să şi le înfrâneze. Sentimentul / conştiinţa anonimatului asociat(ă) cu diminuarea spiritului critic determină adoptarea unui comportament lipsit de responsabilitate şi de cenzură morală.

În mulţime, are loc dizolvarea personalităţii conştiente a individului / regresia psihică la un stadiu inferior de dezvoltare, mai primitiv, mai puţin evoluat din punctul de vedere al integrării sociale, al autocontrolului, al respectului faţă de libertatea celorlalţi.

Orice om adună de-a lungul vieţii o serie de neîmpliniri, de frustrări, nemulţumiri, resentimente, mai mult sau mai puţin conştiente. Situaţiile nerezolvate sau prost gestionate din trecut exercită o presiune psihică interioară

47

asupra individului, iar faptul de a se afla în mulţime îi dă prilejul de a se manifesta fără teama de a fi recunoscut şi sancţionat. Este un prilej de a se echilibra interior, exprimând deschis sentimentele negative reprimate anterior.

Orice individ aflat în mulţime devine mult mai puţin inteligent decât atunci când se află singur în faţa unei situaţii similare; acest lucru se explică prin faptul că în mulţime domină aspectele iraţionale, logica colectivă. „Legea unităţii mentale” se exprimă prin unitatea psihologică a indivizilor care compun mulţimea, prin apariţia „sufletului colectiv” care duce la unificarea/alinierea emoţiilor şi a dorinţelor.

2.2. Factori cu efect imediat în influenţarea mulţimilor

Asupra mulţimilor au efect imediat o serie de factori care pot influenţa mulţimea deoarece trezesc în conştiinţele unor indivizi sentimente şi emoţii puternice, le determină schimbări comportamentale, radicale, uneori imprevizibile pentru forţele de ordine, dar perfect previzibile şi anticipate de către cei care le induc. Urmând modelul contagiunii şi supunându-se legii unităţii mintale a maselor, comportamentele respectivilor indivizi se transmit către toţi componenţii mulţimilor, determinând o reacţie unitară a acesteia. Aceşti factori pot fi:

a) imaginile (diferiţi suporteri agresaţi de forţele de ordine poate determina pe ceilalţi fani la o intensificare a reacţiilor lor violente şi vor încerca o răfuială cu acestea);

b) cuvintele (anumite cuvinte adresate de crainicul stadionului pot determina amplificarea sentimentelor de ură dintre galerii);

c) sunetele (unele galerii folosesc „imnuri” care pot avea o semnificaţie „războinică”);

48

d) iluziile (liderii pot crea indivizilor sentimentul că sunt intangibili sau chiar invincibili, nu vor răspunde pentru acţiunile lor şi nu vor putea fi învinşi de oponenţi).

Mijloacele capabile să le incite / convingă sunt afirmaţia, repetiţia, contagiunea şi prestigiul conducătorilor.

Studiul mulţimilor a evidenţiat că metoda cea mai eficientă de a influenţa o mulţime este exploatarea sugestibilităţii pentru că în general o mulţime reacţionează mai mult la afirmaţii decât la explicaţii. În astfel de situaţii caracteristicile de anonimat, absenţa normelor morale, puterea dobândită, incapacitatea de control social conduc la faptul că adevărul şi realitatea nu mai reprezintă importanţă pentru mulţime. Orice stimul se impune şi devine mai credibil cu cât corespunde nevoilor de descărcare a tensiunilor acumulate.

2.3. Conducătorii mulţimilor

În fiecare sferă socială, de la cea mai înaltă la cea mai joasă, din clipa în care omul nu mai este izolat, el se supune autorităţii unui conducător. Majoritatea indivizilor, a celor din rândul maselor mai ales, este incapabilă să se conducă singură. Conducătorul le serveşte drept călăuză.

Nevoia de a fi condusă sau, altfel formulat, incapacitatea de a se conduce singură, determină mulţimile în alegerea directă sau acceptarea unui conducător, a unui lider care să o orienteze în acţiunile, trăirile, sentimentele şi chiar idealurile ei.

Ca şi în cazul oricărui grup, liderii pot fi formali sau informali. Liderii formali (conducătorii de faţadă) sunt aleşi, impuşi prin dorinţa / susţinerea de către o parte a grupului sau autoimpuşi. Ei sunt cunoscuţi de toţi membrii mulţimii, dar nu sunt obligatoriu acceptaţi de toţi sau de majoritatea componenţilor. De asemenea, ei sunt cunoscuţi şi de alte categorii de persoane din afara grupului. Liderii informali sunt

49

liderii reali ai mulţimii. În general ei sunt cei care conduc; sunt recunoscuţi şi acceptaţi de majoritate, iar de cele mai multe ori sunt cunoscuţi doar în interior. Uneori se pot suprapune peste liderii formali. Au o autoritate reală, stăpânind reacţiile mulţimii şi canalizând-o în direcţia dorită de ei. De multe ori, ei aleg să rămână în umbră, fie pentru a fi mai bine protejaţi, fie pentru a nu fi cunoscuţi şi sancţionaţi de organele statului, în situaţia în care acţiunile mulţimii degenerează în mod voit ori accidental.

În afară de liderii propriu-zişi, în cadrul mulţimilor se mai pot întâlni diferiţi agitatori. Aceştia nu au calităţile unui lider, nici măcar nu doresc să fie lideri, însă pot insufla mulţimii o stare de nelinişte, ei pot determina realizarea unor acte violente, de cele mai multe ori apelând la zvonuri, la prezentarea unor situaţii false. Chiar dacă nu sunt conducători reali, direcţi ai mulţimilor, ceea ce şi doresc, agitatorii reuşesc în cele mai multe situaţii să direcţioneze reacţiile mulţimii, să „conducă” trăirile lor. De multe ori identitatea lor nu este cunoscută nici de persoanele care se găsesc în preajma lor.

În general, mulţimea se modelează după conducătorul sau conducătorii ei. Trăirile şi sentimentele liderilor se transmit şi se amplifică mulţimilor din jurul lor, pe care, formal sau informal, le conduc. Conducătorul / liderul „stăpâneşte” reacţiile şi trăirile mulţimii. El poate amplifica ieşirile violente, agresivitatea mulţimii, cum, de altfel, poate calma neliniştile şi poate reţine mulţimile de la săvârşirea unor fapte improbabile.

În general liderul poate exercita următoarele roluri în cadrul mulţimii:

- clarificator (este cel care defineşte, formulează, rezumă, sintetizează, explică);

- organizator (suscită, permite participarea, menţine ordinea în cadrul mulţimii, planifică);

50

- înlesnitor (asigură atingerea obiectivelor, creează climatul dorit)52.

Autoritatea conducătorului este extrem de despotică, ba chiar nu reuşeşte să se impună decât datorită acestui despotism.

Conducătorii tind azi să înlocuiască treptat autorităţile, în măsura în care acestea se lasă discutate şi slăbite. Dacă din întâmplare, conducătorul dispare şi nu este imediat înlocuit, mulţimea redevine o colectivitate fără coeziune şi incapabilă de împotrivire. Nu nevoia de libertate, ci cea de supunere domină totdeauna sufletul mulţimilor. Setea lor de ascultare le face să se supună din instinct celui care s-a declarat stăpânul lor53.

Există în lumea socială un anume fel de autoritate care ne permite să concepem ce înseamnă în lumea psihică o dominaţie exercitată mai puţin în virtutea unei puteri fizice, anonime, decât a unei influenţe spirituale, personale. Aceasta este autoritatea carismatică

În general, masele îşi promovează fără să-şi dea seama un lider cu o anumită autoritate, cu carismă, care să corespundă nevoilor acestora.

Unul din motivele invocate pentru a explica reacţiile exagerate ale mulţimilor, disproporţionate faţă de faptele obiective şi lipsa lor de judecată, este persistenţa gândurilor şi sentimentelor trecutului, a căror întoarcere întunecă spiritul oamenilor.

Este adevărat că o mulţime poate fi adusă la paroxism, la explozie, la veleităţile ei pentru violenţă, la un entuziasm delirant, că e capabilă de laşităţi inedite sau de eroisme sublime. Ceea ce îi este însă caracteristic, este că nu acţionează decât atunci când este condusă, atunci când există 52 Pierre de Visscher, „Animatori”, „Lideri”, „Monitori” şi diferenţierea rolurilor în Dinamica grupurilor – texte de bază, Editura Polirom, 2001, pag. 58953

Serge Moscovici, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Editura

Universităţii Al. I. Cuza - Iaşi 1994 51

protagonişti care-i manipulează reacţiile, „ingineri ai sufletelor”54.

În comportamentul social imitaţia are un rol fundamental, indiferent de generarea ei, din necesitatea instinctivă sau din datorie şi obligaţie. Dacă o mulţime declanşează acest instinct de imitaţie, „acest lucru nu se întâmplă pentru că ea este o mulţime, ci pentru că ea se mişcă. Emoţia se propagă provocând imitaţia gesturilor care o trădează. Restul este imitaţie din datorie, însoţită de sentimentul de obligaţie”55

În general, un lider trebuie să aibă următoarelor calităţi56:

a) calităţi biologice:

- sexul (în general, bărbaţii se pot impune mai uşor);

- vârsta (cei mai în vârstă îi pot domina mai uşor pe cei mai tineri decât ei);

- talia şi robusteţea (un fizic impunător poate să impresioneze pe cei din jur);

- aparenţa agreabilă (este considerată de mulţi cercetători un atribut general al liderilor).

b) caracteristici psihologice:

- inteligenţa (poate constitui o condiţie necesară pentru a conduce, dar nu şi suficientă);

- introversiunea – extroversiunea (în general tipul extrovert se poate impune mai uşor în faţa celorlalţi);

- încrederea în sine (caracteristică fundamentală, indispensabilă pentru un lider);

54 Serghei Ceahotin, Violul mulţimilor prin propagandă politică (Studiu de Mihnea Columbeanu), Editura Antet, pag. 6755 Serghei Ceahotin, Violul mulţimilor prin propagandă politică (Studiu de Mihnea Columbeanu), Editura Antet, pag. 6956 Adrian Neculau, Liderii în dinamica grupurilor, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977, pag. 132

52

- empatie şi sensibilitate interpersonală (capacitatea de cunoaştere a celorlalţi este o condiţie care nu poate lipsi);

- capacitatea şi rapiditatea deciziei;

- puterea de influenţă.Acestea reprezintă o serie calităţi, caracteristici şi

aptitudini pe care trebuie să le aibă în general un lider pentru a se putea impune în faţa celor pe care îi conduce. Aceste trăsături se regăsesc şi în cazul liderilor mulţimilor, care au şi o serie de calităţi specifice.

Mulţimile reprezintă o forţă care aşteaptă o canalizare, un ţel, un conducător. Din instinct, o mulţime de oameni se supune autorităţii unui şef / conducător.

Acest lucru a fost observat din vechime, iar de-a lungul timpului s-a căutat „reţeta” succesului celor care au apărut ca lideri de mase. Dintre calităţile comune ale acestora, câteva par să fie prezente în personalitatea tuturor conducătorilor de mulţimi:

- sunt oameni de acţiune;

- au o voinţă puternică;

- se orientează instinctiv în situaţii;

- au convingeri puternice;

- au capacitatea de a insufla şi altora credinţă religioasă, politică, socială;

- vorbesc în limbajul şi pe înţelesul mulţimilor;

- au capacitatea de a-i determina pe ceilalţi să acţioneze sau să-i reţină de la comiterea unor acte ce nu contravin intereselor grupului / liderilor;

- sunt stăpâni pe situaţie şi nu se pierd în faţa unor evenimente neprevăzute (cel puţin nu lasă celorlalţi impresia că nu mai pot face faţă situaţiei);

- sunt caractere puternice, care acceptă urmările acţiunilor pe care le întreprind;

53

- nu sunt sceptici, ei cred cu convingere, acţionează decis, imediat.

Cei mai mulţi dintre psihosociologi consideră ca factori carisma, prestigiul şi experienţa profesională.

a) Carisma este o calitate de excepţie a personalităţii integrale, neputându-se identifica decât aproximativ cu o serie de calităţi distincte care să o determine. De altfel, din punct de vedere etimologic carisma desemnează graţia divină, calitatea unui personaj sacru de a-i lumina spiritual pe cei din jur, de a le uşura suferinţele, dar şi de a crea o relaţie armonioasă şi profundă între maestru şi discipol. Conducătorul carismatic emană forţă interioară, convinge fără efort şi inspiră o încredere spontană; reuşeşte să dezvolte relaţii interpersonale armonioase cu cei din jur, inducând un sentiment de dependenţă afectivă. Trăsăturile aproape totdeauna identificate la orice personaj carismatic sunt:

- o remarcabilă forţă şi armonie interioară, perceptibile nemijlocit;

- capacitatea de a induce sentimentul unei relaţii subiective – şi deci strict personale cu cei din jur, sentiment bazat fără îndoială pe faimoasa iluzie de reciprocitate.

b) Prestigiul este apreciat de cei mai mulţi specialişti ca una din calităţile fundamentale care condiţionează forţa de impunere a unui lider. Manifestându-se ca o formă de fascinaţie atât asupra persoanelor izolate cât şi asupra grupurilor şi mulţimilor, prestigiul denotă o ascendenţă socială recunoscută, admirată, dar şi temută. Prestigiul dobândit (artificial), derivă din poziţia ocupată în societate, statutul material, competenţa profesională, realizările de excepţie sau reputaţia câştigată în urma unor acţiuni deosebite. Prestigiul personal derivă din calităţile naturale ale personalităţii cuiva, fiind independent de orice conotaţie exterioară (avere, statut social sau titluri). Inteligenţa, aptitudinile naturale cu totul deosebite, forţa de sugestie, carisma sunt elementele pe care se fundamentează această formă de prestigiu. De remarcat faptul

54

istoric că marile mutaţii şi revoluţii sociale au avut totdeauna la bază convingerile maselor, acestea fiind induse de personalităţi sau doctrine de excepţie. Prestigiul doctrinelor ca şi al oamenilor se câştigă în împrejurări deosebite, se păstrează cu efort, dar se şi poate pierde. Insuccesul, punerea în discuţie a autorităţii, contestările care se extind sunt cauzele cele mai frecvente ale pierderii prestigiului dobândit. După cum sublinia Le Bon, „un prestigiu pus în discuţie nu mai este prestigiu”; de unde concluzia sa firească: „ca să te bucuri de admiraţia mulţimilor trebuie să le ţii totdeauna la distanţă”.

c) Experienţa socială este o altă calitate care contribuie esenţial la succesul unui lider în faţa mulţimilor, mai ales în cazul mulţimilor organizate şi comunităţilor bine structurate. Inteligenţa socială corelată cu o bună cunoaştere a psihologiei mulţimilor şi a tehnicilor de structurare şi desfăşurare a relaţiilor umane şi a celor interpersonale sunt de primă importanţă. Dacă în cazul liderilor spontani, care apar în cadrul unei mulţimi gregare sau slab conturate aceştia se pot impune numai pe baza unor calităţi naturale, în cazul liderilor formaţi sau desemnaţi să conducă mulţimi, aceste calităţi dobândite sunt de o importanţă majoră. De remarcat că experienţa socială dobândită şi recunoscută este un factor important al prestigiului

În esenţă, notele lor specifice sunt reprezentate de credinţă, voinţă şi acţiune.

2.4. Tehnici de neutralizare psihologică, manipulare şi de conducere a mulţimilor

Astfel de tehnici pot fi doar sugerate, fără a fi exprese. Nu se pot da reţete de influenţare a mulţimilor care să fie valabile oricând şi oricum. Până în prezent, cercetătorii au stabilit că există doar principii de intervenţie care trebuie avute în vedere în această problemă, dintre care putem enumera:

55

- coeziunea care uneşte mulţimea dispare atunci când apar stimuli noi care creează emoţii noi;

- cine stăpâneşte elementele stimulatorii (emoţionale) stăpâneşte mulţimea.

De asemenea asupra mulţimilor se poate acţiona cu o serie de stimuli, externi ori interni, care îl pot ajuta pe cel care conduce, instigă, agită în obţinerea rezultatului dorit.

Stimulii cu impact asupra mulţimii pot fi:

- teama / frica;

- foamea;

- ridicolul;

- diversiunea / deturnarea scopurilor pentru care mulţimile s-au adunat.

În concluzie, soluţia deturnării/influenţării mulţimii constă în administrarea de „lovituri” psihologice / stimuli noi care modifică sau creează emoţii noi. Ca regulă, se are în vedere piramida lui Maslow, în sensul că se creează o situaţie prin care să apară în mase o nevoie / trebuinţă situată mai jos, la baza piramidei, sub cea care ar fi satisfăcută prin revendicare.

Pentru a-şi asigura influenţa şi controlul asupra mulţimilor, liderii utilizează o serie de mijloace psihologice a căror eficacitate depinde atât de caracteristicile psihosociale ale mulţimilor, cât şi de personalitatea liderului şi împrejurările în care acesta acţionează. Printre cele mai uzitate mijloace de influenţă se numără următoarele:

a) inducţia comportamentală constă în iniţierea de către lider a unei acţiuni sau comportament demonstrativ, la care mulţimea se alătură prin imitaţie şi contagiune (datorită „spiritului de turmă”). Procedeul funcţionează eficient în cazul mulţimilor psihologice, relativ structurate, cu un tonus emoţional ridicat şi orientate deja spre un obiectiv comun. Nu se dovedeşte eficient în cazul mulţimilor gregare şi al celor cu

56

un grad înalt de organizare, sau al acelora aflate în curs de dispersare.

b) incitarea emoţională constă în ridicarea intenţionată de către lider a tonusului emoţional al mulţimii, prin utilizarea unor cuvinte, imagini sau simboluri sugestive, cu o mare încărcătură afectivă, sau printr-un „joc dramatic” de natură să producă prin contagiune şi imitaţie o amplificare exponenţială a emoţiei maselor. Procedeul este foarte eficient atunci când se urmăreşte structurarea unei mulţimi gregare, dar şi în cazul altor tipuri de mulţimi.

c) sugestia constă în determinarea mulţimii să adopte anumite atitudini sau să declanşeze anumite acţiuni, apelând la mecanisme psihologice care scapă controlului raţional. Un bun procedeu de sugestie constă în exemplul personal, dar şi în acela de realizare a unor asociaţii, sublinieri, repetiţii sau exemple care să conducă spontan mulţimea pe direcţia dorită. Pentru a funcţiona eficient, sugestia trebuie să fie utilizată după ce au fost create condiţiile favorizante (unitatea mentală a mulţimii, incitarea emoţională, puternica polarizare a atenţiei pe un obiectiv unic, invocarea unei autorităţi etc.). Dacă procedeul este puţin eficient în cazul mulţimilor gregare, datorită dificultăţii de a asigura condiţiile de fond amintite, în cazul mulţimilor psihologice produce efecte deosebite.

d) afirmaţia peremptorie constă în prezentarea unei idei foarte simple într-o formă care nu permite nici o îndoială sau contrazicere, în primul rând datorită fermităţii şi prestigiului celui care o emite. Procedeul este eficient în cazul tuturor tipurilor de mulţimi, în condiţiile în care nu se pot formula şi alte opinii contradictorii iar prestigiul sau autoritatea liderului sunt de necontestat.

e) repetarea sistematică şi obstinată a unei idei sfârşeşte prin a induce inconştient în mintea ascultătorilor ca fiind de un adevăr evident, care nu are nevoie de nici o demonstraţie. Repetarea unei afirmaţii peremptorii devine substituit pentru orice fel de raţionament justificativ şi

57

producerea ei apare drept dovadă materială a adevărului ei. Ideologiile, dogmele, credinţele şi convingerile au adesea drept suport idei impuse prin repetiţie.

f) ordinul constă dintr-o indicaţie comportamentală sau acţională care solicită o acceptare imediată şi necondiţionată, datorită autorităţii celui ce îl emite. Procedeul este eficient numai în cazul unei ascendenţe recunoscute a liderului de către mulţime, sau datorită unor împrejurări dramatice care solicită măsuri imediate şi hotărâte din partea unei persoane care îşi asumă iniţiativa.

Tehnicile de negociere pot fi şi ele utile pentru detensionarea unei situaţii care este pe cale să degenereze într-un conflict deschis. Comunicarea cu o mulţime nu este posibilă decât prin intermediul liderilor. În situaţia în care avem de a face cu o mulţime care a devenit sau este pe cale de a deveni agresivă, important pentru cel ce vrea să dezamorseze situaţia nu mai este motivul pentru care în mulţime „s-au încins spiritele”, ci cum trebuie să acţioneze pentru a se stinge conflictul înainte de a deveni violent.

Dintre tehnicile de negociere care pot fi folosite pentru a se câştiga un timp preţios şi pentru a evita escaladarea unor conflicte deschise, pot fi:

a) Metoda „Franklin” (după numele marelui om politic american, Benjamin Franklin) constă într-un paradox: pentru a determina un adversar să cedeze teren într-o negociere, trebuie ca acesta să fie obligat să facă mai întâi o concesie minoră, pentru ca apoi să i se ceară una majoră. Tehnica se bazează pe o constatare simplă, atunci când cineva acceptă să-ţi facă o favoare, este dispus să o facă şi pe a doua. În negocierile pe care le purtăm uneori cu publicul iritat sau violent, această tehnică poate avea sorţi de izbândă. Se poate cere la început, eliberarea unor zone din incinta unor instituţii, pentru ca apoi, cu tact, să se solicite plecarea turbulenţilor.

b) Tehnica „greşelilor deliberate”. Sunt situaţii în care mulţimea furioasă poate pune condiţii de neacceptat pentru reprezentanţii administraţiei. În acest caz, se vor accepta

58

condiţiile doar formal, însă, în documentul de înţelegere (care va trebui să fie foarte stufos), se vor strecura în mod intenţionat câteva greşeli care să anuleze, să facă inaplicabile condiţiile impuse. Dacă greşeala este descoperită înainte de semnarea documentului, totul se rezolvă printr-o simplă scuză pentru neatenţie. Dacă greşeala este descoperită după semnare, vina nu mai aparţine negociatorului nostru, ci celui care reprezintă partea adversă şi care trebuia să fie mai atent la redactarea documentului. Între timp, însă, starea de conflict s-a aplanat, nu mai există tensiune între părţi, astfel că se pot lua măsuri pentru remedierea greşelilor şi îndreptarea situaţiei.

Negocierea nu este eficientă oricum şi oricând, nu aduce întotdeauna rezultatul scontat. Sunt circumstanţe care conduc negocierea către eşec, dar, de asemenea sunt şi condiţii care o pot favoriza. Condiţiile care favorizează negocierea şi o fac eficientă sunt următoarele:

- sprijinirea pe procesul de mediere, chiar dacă nu sunt clare încă toate condiţiile de desfăşurare;

- realizarea unor eforturi concertate pentru înţelegerea punctului de vedere al părţii opuse din dispută;

- folosirea ascultării active şi punerea de întrebări până la empatizarea părţilor din dispută (a se înţelege unii pe alţii);

- demonstrarea pentru „ceilalţi” că există preocupare pentru ceea ce ei revendică şi că ceea ce s-a auzit în procesul negocierii este luat în serios, acordându-i-se importanţa maximă;

- menţinerea unor relaţii civilizate, a respectului între părţi şi între părţi şi negociator;

- dorinţa puternică de a realiza împreună (părţile din conflict) un viitor mai bun;

- deschiderea către alte păreri şi conştientizarea că şi alte perspective sunt de asemenea legitime;

- implicarea şi dorinţa de a suspenda judecata şi părerile critice pe durata brainstormingului;

59

- angajarea unor negociatori cu abilităţi şi deprinderi deosebite în facilitarea comunicării între părţi şi care pot menţine părţile concentrate pe problema de rezolvat şi nu pe personalităţile implicate sau neajunsuri, sentimente negative din trecut;

- angajarea de negociatori în ajutarea părţilor pentru găsirea unor baze comune pentru „traversarea prăpastiei”.

Este important de reţinut că lipsa conştientizării negocierii ca şi opţiune şi în acelaşi timp lipsa înţelegerii procesului de colaborare pot constitui bariere în calea unei negocieri reuşite.

60

Capitolul III

POTENŢIALUL DE CONFLICTUALITATE AL

ADUNĂRILOR PUBLICE

3.1. Agresivitatea

Din punct de vedere lingvistic, termenul de agresivitate provine din latinescul agresio care înseamnă a ataca. Agresivitatea se referă la o stare a sistemului psihologic prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile în plan conştient, inconştient şi subconştient cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei fiinţe sau lucru investit cu semnificaţie pe care agresorul le simte ca atare şi reprezintă pentru el o provocare.57

Agresivitatea este o însuşire a tuturor fiinţelor vii pe toată scara de evoluţie a acestora, registrul ei întinzându-se de la atitudinea de pasivitate şi indiferenţă, refuz de ajutor, ironie, tachinare, până la atitudinea de ameninţare şi acte de violenţă propriu-zisă.

Agresivitatea reprezintă un comportament verbal sau acţional, prin excelenţă ofensiv, orientat spre umilirea, minimalizarea sau chiar suprimarea fizică a celorlalţi58. Agresivitatea este un comportament distructiv şi violent orientat spre persoane, obiecte sau spre sine şi poate fi considerată o caracteristică a acelor forme de comportament orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune, fie ele materiale, moral-psihologice sau mixte. Actul agresiv poate viza unele obiecte (casă, maşină, mobilă etc.), fiinţa

57 Constantin Păunescu, Agresivitatea şi condiţia umană, Editura Tehnică, Bucureşti, 199458 Anghel Andreescu, Ştefan Prună, Psihopedagogie militară, Editura Timpolis, Timişoara, 1999, pag. 57

61

umană (individul uman izolat, microgrupurile, colectivitatea) sau ambele. Opusul agresivităţii ar fi comportamentul prosocial, care presupune cooperare, toleranţă, echilibru. Agresivitatea nu se confundă cu un comportament antisocial, cu delincvenţa şi infracţionalitatea59.

Privitor la comportamentul agresiv, cu răsunet antisocial, se diferenţiază mai multe tipuri, cum ar fi:

- agresivitatea nediferenţiată, ocazională, care nu are răsunet antisocial obligatoriu;

- comportamentul agresiv propriu-zis, polimorf şi cronic, în care se include şi comportamentul criminal;

- comportamentul agresiv ca expresie integrantă, nemijlocită a unei stări patologice, fie consecutivă unei afecţiuni neuropsihice preexistente, fie dobândită.

Comportamentul agresiv este orientat nu numai în afara subiectului, ci şi asupra sinelui. Şi aici trebuie să diferenţiem între actele comportamentale, autoagresivitatea, forma cea mai gravă fiind sinuciderea şi actele comportamentale care pot periclita sănătatea şi echilibrul organismului (fumat, alcool, droguri). Elementul esenţial de diferenţiere îl constituie, desigur, prezenţa intenţiei autodistructive.

Aşadar, în sinteză, considerăm agresivitatea ca fiind orice formă de conduită orientală cu intenţie către obiecte, persoane sau către sine, în vederea producerii unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri şi daune60.

59 Nicolae Mitrofan, Agresivitatea în Psihologie socială (culegere de texte), Editura Polirom, Iaşi, 1996, pag. 42760 Ibidem, pag. 428

62

3.2. Forme ale agresivităţii

Dată fiind marea complexitate a acestui fenomen psihologic, orice încercare de tipologizare se loveşte de dificultăţi mai mari sau mai mici. Criteriile de clasificare ies în evidenţă în mod direct sau indirect din analiza coordonatelor de definire a agresivităţii. În acest sens apreciem că pot fi identificate următoarele criterii:

a) în funcţie de agresor sau de persoana care adoptă o conduită agresivă:

- agresivitatea tânărului şi agresivitatea adultului;- agresivitatea masculină şi agresivitatea feminină;- agresivitatea individuală şi agresivitatea colectivă;- agresivitatea spontană şi agresivitatea premeditată.b) în funcţie de mijloacele utilizate în vederea

finalizării intenţiilor agresive:- agresivitatea fizică şi agresivitatea verbală;- agresivitatea directă, cu efecte directe asupra victimei, şi agresivitatea indirectă, între agresor şi victimă existând intermediari.c) în funcţie de obiectivele urmărite:- agresivitatea ce urmăreşte obţinerea unor beneficii, a unui câştig material;- agresivitatea ce urmăreşte predominant rănirea şi chiar distrugerea victimei.d) în funcţie de forma de manifestare a agresivităţii:- agresivitatea violentă şi agresivitatea nonviolentă;- agresivitatea latentă şi agresivitatea manifestă61.

61 Nicolae Mitrofan, „Agresivitatea” în Psihologie socială (culegere de texte), Editura Polirom, Iaşi, 1996, pag. 429

63

Într-o altă accepţiune, formele de manifestare a agresivităţii sunt: excitabilitatea, impulsivitatea, propulsivitatea şi violenţa62.

Excitabilitatea exprimă starea sistemului nervos central, caracterizată printr-o sensibilitate de grad maximal faţă de factorii de mediu sau faţă de factorii interni. Formele de manifestare ale excitabilităţii sunt:

- gesturi de nerăbdare;- ton ridicat şi iritat al vocii;- vioiciune crescută cu accentuantă excitativă;- ideaţie accelerată;- efervescenţa limbajului, a imaginaţiei;- labilitate emoţională;- încredere exagerată în sine.Impulsivitatea este definită ca o trăsătură

caracteristică implicând un mod impulsiv de a reacţiona prin impulsiuni. La rândul lor, impulsiunile sunt modalităţi acţionale de reacţie involuntară, bruscă, necontrolată şi neintegrată într-o activitate raţională (acte violente, descărcări explozive, reacţii de mânie).

Impulsivitatea este o descărcare incoercibilă şi imediată a unei stări de tensiune emoţională într-un act sau comportament. Actul impulsiv face ca tensiunea psihică să înceteze şi poate fi necontrolat, imprevizibil, iraţional, având originea în motivaţii subiective sau într-o relaţie reflexă.

Propulsivitatea reprezintă declanşarea agresivităţii din cauza unui resort intern. Ea apare în mod forţat, automat, fără să se impună controlului voluntar. Toate aceste manifestări nu au un sens logic, sunt inadaptate sau neaşteptate, instinctive, având originea în tendinţele fundamentale ale inconştientului.

Din punct de vedere juridic, violenţa desemnează folosirea forţei fizice sau a autorităţii personale pentru a produce un prejudiciu sau vătămarea integrităţii unor persoane. 62 Anghel Andreescu, Ştefan Prună, Psihopedagogie militară, Editura Timpolis, Timişoara, 1999, pag. 61

64

În psihologie, aceasta reprezintă comportamentul agresiv, manifestat cel mai adesea în urma unor frustrări.

Comportamentele aberante reprezintă ansamblul reacţiilor unor persoane ca răspuns la o situaţie trăită, în funcţie de stimulii din mediu şi de tensiunile interne ale organismului, care într-o structură unitară, dispune de o motivaţie, o anumită direcţie şi un anumit scop. Comportamentul are trei aspecte:

- conştiinţa situaţiei trăite, şi, ca o consecinţă, angajarea persoanei în acţiune cu toate percepţiile, sentimentele şi întreţinerea, precum şi posibilitatea persoanei de a rezolva situaţia;

- manifestările sunt în general observabile;- manifestările sunt strâns legate de reacţia

persoanei cu mediul de viaţă şi cu mediul interior.Tulburările comportamentului sunt definite ca

abateri de la normalitatea ansamblului de manifestări observabile, trăite de subiect sau manifestate obiectiv într-o atitudine socio-morală a indivizilor faţă de mediul în care trăiesc şi în raport cu posibilităţile pe care le prezintă.

3.3. Tipologia violenţei

În studiile care au avut în vedere violenţa, aceasta cunoaşte următoarele clasificări:

1) violenţa privată:a) violenţa criminală:- violenţa mortală (omorârea, asasinarea, otrăvirea, execuţia capitală);- violenţa corporală (lovituri şi răniri voluntare);- violenţa sexuală (violul).b) violenţa noncriminală:- suicidul şi tentativa de suicid;- accidentele (rutiere, de muncă).

65

2) violenţa colectivă:a) violenţa cetăţenilor contra puterii:- terorismul;- revoluţiile;- grevele.b) violenţa puterii contra cetăţenilor:- terorismul de stat;- violenţa industrială.3) violenţa paroxistică – războiul63.Jean Claude Chesnais, încercând să stabilească

zonele semantice incluse în definiţia violenţei, stabileşte într-o viziune geometrică trei cercuri:

- ca nucleu, (primul cerc), este violenţa fizică pe care autorul o consideră cea mai gravă întrucât cauzează moartea persoanei, vătămări corporale şi aduce atingere libertăţii persoanei; ea este brutală, crudă, sălbatică;

- al doilea cerc, mult mai întins, îl reprezintă violenţa economică ce priveşte toate atingerile şi frustrările asupra bunurilor materiale cunoscând practic o infinitate de forme;

- cel de-al treilea cerc îl reprezintă violenţa morală.

Privind sub aspectul desfăşurării ei, violenţa poate fi spontană sau premeditată.

Din punct de vedere al modului de exprimare, violenţa poate fi:

- simbolică, instrumentală, care se manifestă prin îmbrăcăminte uniformă specifică clubului, bannere, lozinci, repertoriu aparte;

- fizică, determinată de un comportament deviant şi care se manifestă nu numai împotriva echipei adverse ci

63 Anghel Andreescu, Ştefan Prună, Psihopedagogie militară, Editura Timpolis, Timişoara, 1999, pag. 63

66

chiar şi împotriva celor care susţin acelaşi club, la nivelul grupurilor de suporteri putând exista microgrupuri rivale.

3.4. Agresivitatea – trăsătură înnăscută sau dobândită

Una dintre cele mai vechi şi, totodată, dificile întrebări adresate psihologilor a fost aceea dacă „echipamentul” psihocomportamental al individului uman este dependent de factorul ereditar sau de factorul de mediu.

Agresivitatea este înnăscută, poziţie susţinută de autori precum Sigmund Freud şi Konrad Lorenz. În viziunea lui Freud, agresivitatea este un instinct. Oamenii se nasc cu instinctul de a agresa şi de a fi violenţi. Întrucât această „presiune” ereditară nu poate fi înlăturată, este necesar ca, în procesul influenţării educaţional-culturale, să se găsească modalităţi nedistructive de canalizare a tendinţelor agresive.

Teoriile care au abordat agresivitatea ca pe un instinct au fost supuse unor multiple critici.

Referitor la agresivitatea umană, dacă ea ar fi de natură instinctuală, ar fi de aşteptat să întâlnim foarte multe asemănări între oameni, legate de modul de adoptare a comportamentului agresiv. Realitatea a demonstrat şi demonstrează continuu că există mari diferenţe interindividuale în manifestarea agresivităţii. Sunt populaţii, comunităţi care aproape că nu cunosc agresivitatea şi altele care se manifestă deosebit de agresiv.

Respingerea cvasi-generalizată a naturii instinctuale a agresivităţii nu înseamnă, însă, şi ignorarea unor influenţe biologice asupra ei, cum ar fi:

- influenţe neuronale (există anumite zone ale contextului care, în urma stimulării electrice, facilitează adoptarea de către individ a comportamentului agresiv);

67

- influenţe hormonale (masculii sunt mult mai agresivi decât femelele datorită diferenţelor de natură hormonală);

- influenţe biochimice (creşterea alcoolului în sânge, scăderea glicemiei pot intensifica agresivitatea).

Agresivitatea este un răspuns la frustrare. Cei care susţin această afirmaţie pleacă de la convingerea că agresivitatea este determinată de condiţiile externe. În acest sens, cea mai populară şi cea mai cunoscută este teoria frustrare-agresivitate, formulată de John Dollard (şi alţi specialişti de la Yale University), care poate fi rezumată astfel:

- „agresivitatea este întotdeauna o consecinţă a frustrării”;

- „frustrarea întotdeauna conduce către o anumită formă de agresivitate”.

Agresivitatea este un comportament social învăţat. Această poziţie este legată, în special, de numele lui Albert Bandura, care formulează teoria învăţării sociale a agresivităţii. Conform acestei teorii, comportamentul agresiv se învaţă prin mai multe modalităţi şi anume:

- direct, (prin învăţare directă, prin recompensarea sau pedepsirea unor comportamente);

- prin observarea şi imitarea unor modele de conduită ale altora, mai ales ale adulţilor.

Cel mai frecvent, modelele de conduită agresivă pot fi întâlnite în:

a) familie (părinţii copiilor violenţi şi ai celor abuzaţi şi maltrataţi, adesea, provin ei înşişi din familii în care s-a folosit ca mijloc de disciplinare a conduitei pedeapsa fizică);

b) mediul social (în comunităţile în care modelele de conduită agresivă sunt acceptate şi admirate, agresivitatea se transmite uşor noilor generaţii; subcultura violentă a unor grupuri de adolescenţi oferă membrilor lor multe modele de conduită agresivă);

68

c) mass-media (în special, televiziunea care oferă aproape zilnic modele de conduită agresivă fizică sau verbală).

3.5. Surse de influenţare a agresivităţii

Domeniul de investigare a pus în evidenţă că sunt extrem de multe surse care creează uneori probleme sociale, pentru a căror rezolvare este nevoie de uriaşe investiţii materiale şi eforturi socio-profesionale.

În general, sursele de influenţare a agresivităţii se pot grupa în trei categorii principale:

a) surse ce ţin mai mult de individ, de conduita şi de reactivitatea lui comportamentală. Din această categorie cele mai frecvente sunt: frustrarea, atacul sau provocarea directă, durerea fizică şi morală, căldura, aglomeraţia, alcoolul şi drogurile, materialul sexy şi pornografic.

b) surse ale agresivităţii în cadrul familiei între care cele mai grave forme de manifestare sunt bătaia şi incestul, cu consecinţe extrem de nefavorabile asupra procesului de dezvoltare şi maturizare psihocomportamentală a copilului. În ceea ce priveşte bătaia, se susţine că această metodă are o dublă valoare:

- retroactivă adică o durere fizică şi morală resimţită pentru o conduită greşită;

- proactivă, adică inhibarea pentru viitor a unor asemenea acte comportamentale.

c) surse ce ţin de mijloacele de comunicare în masă din rândul cărora se distinge, în special, violenţa expusă prin intermediul televiziunii şi presei. Mijloacele de informare în masă sunt însetate de senzaţionalul agresiv. Societatea produce şi cultivă frica, angoasa, spaima ca forme ale agresiunii psiho-afective.

69

3.6. Situaţii conflictuale. Cauze şi determinări

Adunările publice ca structuri umane, înglobează în ele potenţial caracteristicile panicii şi tulburării de grup. Ca urmare a acestui aspect, şi nu numai, orice adunare publică trebuie să se afle în atenţia forţelor de ordine publică. Acţiunile forţelor de ordine publică raportate la astfel de situaţii influenţează acest potenţial, fapt ce impune din partea acestora o analiză a circumstanţelor constituirii adunării, urmărindu-se în mod deosebit identificarea scopului, gradului de tensiune la care a ajuns, posibilităţile extinderii la acţiuni de dezordine.

În principiu, adunările publice sunt diferite dacă se are în vedere scopul constituirii starea de spirit, natura şi modalităţile de exprimare a atitudinii. Adunările publice se pot constitui în mod convenţional, în linişte şi ordine, urmărind scopuri legale sau incidentale pentru satisfacerea unei curiozităţi fireşti, normale, ca urmare a unui eveniment neaşteptat. În astfel de situaţii nu se regăseşte o conducere, însă există agitatori care pot instiga grupul respectiv către acţiuni ilegale. Adunările publice care îşi desfăşoară activitatea aşa cum au fost organizate, de regulă, nu pun probleme deosebite pentru forţele de ordine publică, în condiţiile in care nu se manifestă factori care să tulbure sfera emoţionalului şi dacă acestea sunt controlabile.

În cazul adunărilor publice, bine organizate, conduse pe baza unui plan şi cu pricepere de către un lider, pentru atingerea unor scopuri, de regulă ilegale, sunt mai greu de a fi ţinute sub control. În aceste situaţii persoanele raţionale, respectabile, timide sau chiar laşe, îşi pierd simţul responsabilităţii, motivaţiei şi fricii atunci când spiritul de revoltă, indignare, incitare, cuprind mulţimea. Tendinţele de a comite fapte antisociale sunt mult mai evidente şi pot lua forma unei nebunii colective acute şi într-un timp scurt pot atinge paroxismul. În acest stadiu, adunarea este foarte greu de controlat, deviat. Persoanele din mulţime care ajung in această

70

stare, ulterior regretă acţiunile întreprinse când revin la simţul responsabilităţii, la starea normală.

Apare astfel cerinţa, (pentru a se evita astfel de situaţii), ca forţele de ordine să constate (identifice, decripteze) dacă adunarea se poate transforma într-o „gloată” care a ieşit de sub control. O mulţime poate deveni tensionată si din cauza fricii sau urii şi să producă violenţă sau stări negative profunde. Stările tensionate se pot produce şi din cauza incitării şi actelor nesăbuite ale unor persoane sau a unei grupări oponente. Manifestarea unor stări inconştiente, de naivitate prin combinare cu frică au ca finalitate panica de grup. Panica unui grup se transmite relativ rapid la celelalte persoane. Instigarea calificată poate să dezvolte progresiv stări latente de nemulţumire, de revendicări, doleanţe care pot fi intensificate până la ură şi dorinţă de răzbunare. Astfel de momente sunt cel mai des întâlnite când ura şi furia vizează pe oricine s-ar interpune în realizarea scopurilor propuse de gruparea (mulţimea) aflată într-o stare tensionată.

Atmosfera creată influenţează şi poate în multe situaţii să creeze stări, trăiri şi stres emoţional forţelor de ordine. Remarcile indecente, obscenităţile direcţionate spre forţele de ordine pot crea resentimente, ca de altfel şi contactul sau apropierea prea mare faţă de persoanele care au arme, pietre, bâte, lanţuri. Luptătorii care se lasă antrenaţi sau trăiesc asemenea stări emoţionale sunt de regulă repede anihilaţi de mulţime, devenind astfel ineficienţi în acţiunile de restabilire a ordinii publice.

De remarcat este şi faptul că persoanele curioase, spectatorii în aşteptare formează de obicei o mare parte din structura unei adunări dezorganizate, care la început sunt imparţiali şi, fără a prezenta pericol, devin ulterior ataşaţi de psihologia de acţiuni a mulţimii.

Curajul şi impertinenţa membrilor unei adunări spontane, ilegale, dezorganizate sau nu, creşte concomitent cu numărul persoanelor care se ataşează adunării. Liderii adunării îşi proiectează cu consecvenţă acţiuni pentru convertirea şi

71

atragerea persoanelor curioase la starea de spirit a mulţimii. Ura şi răzbunarea unei mulţimi ieşite de sub control au ca scop acte antisociale, sunt direcţionate prin acţiuni rapide care se pot stopa prin intervenţii prompte şi ferme ale forţelor de ordine.

Indiferent cât de gălăgioasă este o adunare, dacă este ţinută sub control nu prezintă o ameninţare, datorită stării colective de laşitate. O adunare relativ paşnică se poate transforma în una violentă, brutală dacă apar situaţii conflictuale determinate de discursuri mobilizatoare, de apariţia unor persoane care sunt tratate cu ostilitate sau de scăderea intensităţii şi densităţii masurilor specifice ale forţelor de ordine. Reţinem aşadar că trecerile de la confuzie la unitate, de la ezitare la hotărâre au loc foarte rapid.

Lumea sportului, şi în particular cea a fotbalului, creează condiţii propice de manifestare a unor fapte antisociale. Acestea pot fi determinate de:

- circulaţia unor mari sume de bani folosite în scopuri ilicite;

- acte de vandalism ale spectatorilor;- mediatizarea excesivă a unor fapte legate de

evenimentul sportiv;- metode ilicite, dopajul practicat de unii jucători;- interese financiare divergente ale responsabililor

implicaţi în fenomenul sportiv;- rivalitatea între grupurile de suporteri;- greşeli comise de organizatori sau de către forţele

de ordine.Pe stadioane se manifestă, în principiu, două tipuri

de violenţă:- spontană, declanşată de stările emoţionale

specifice meciurilor de fotbal;- premeditată care nu este întotdeauna legată de

evenimentul sportiv în sine.

72

3.7. Principalele forme de destabilizare gravă a ordinii publice

În condiţiile evoluţiilor la nivel global, există şi se amplifică factori de risc ce pot crea destabilizarea gravă a ordinii de drept şi, implicit, a ordinii publice.

Formele de destabilizare ce pot afecta grav ordinea publică sunt:

a) de natură politică şi se referă la:

- lipsa consensului politic naţional asupra căilor şi metodelor de soluţionare a problemelor majore cu care se confruntă societatea;

- lupta acerbă pentru putere, indiferent de mijloace;

- tendinţa de rezolvare în interes propriu a conflictelor dintre diferite grupări sociale, etnice sau religioase;

- atragerea mişcării sindicale în lupta politică;

- insuficienta însuşire a jocului politic şi a principiilor democraţiei;

- insuficienta consolidare structurală şi funcţională a democraţiei, a instituţiilor specifice societăţii democratice;

- revigorarea unor organizaţii extremiste, constituirea sau reconstituirea unor grupări ce vizează destabilizarea vieţii social-politice, ca urmare a implicaţiilor unor crize.

b) de natură economică:

- etapa de tranziţie care creează repercusiuni sociale şi care necesită, pentru soluţionare, sprijin extern;

- majoritatea cererilor de sprijin financiar sau de participare la organisme internaţionale, adresate de România

73

comunităţii internaţionale, au fost condiţionate permanent de aspectele politice ale situaţiei interne;

- elemente de scădere accentuată a nivelului de trai;

- dezechilibrul balanţei comerciale;

- disfuncţii economice.c) de natură socială:

- procesul de restructurare socială, politică, economică, morală, care este însoţit de fenomene de evaziune a organismului social cu efecte imprevizibile;

- insecuritatea socială, violenţa de grup, traficul de droguri, armament şi muniţii;

- proliferarea infracţiunilor economice;

- apariţia unor genuri noi de infracţiuni (deturnarea de fonduri, infracţiuni în domeniul informaticii, concurenţa neloială, infracţiuni vamale, fiscale, bancare);

- consumul de droguri (în special la tineri);

- încercarea de pătrundere în viaţa politică a unor capi ai crimei organizate;

- profesionalizarea structurii criminale;

- eficienţa redusă a măsurilor privind sănătatea şi asistenţă socială, sistemul educaţional, mediul ambiant.

d) de natură interetnică:

- amploarea tendinţelor naţionalist-şovine, revizioniste şi separatiste;

- accentuarea presiunilor externe pentru acordarea de drepturi colective minorităţilor naţionale;

- existenţa conceptului dreptului la intervenţie, care poate fi invocat ca pretext pentru protecţia drepturilor unei minorităţi;

74

- afişarea dispreţului fată de lege a manifestărilor violente, parazitismul şi neîncrederea într-o activitate utilă a majorităţii populaţiei şi etnia rromilor;

- existenta manifestărilor anti-româneşti din partea unor minorităţi.

e) de natură religioasă:

- propaganda împotriva ortodoxismului;

- competiţia pentru hegemonia catolicismului asupra ortodoxismului;

- acţiunea de îndoctrinare a enoriaşilor pe probleme de reviziune a tratatelor, crearea mitului superiorităţii religioase;

- crearea unor confruntări prin revendicarea unor lăcaşe de cult;

f) de natură psihologică:

- existenţa unui mediu geopolitic şi strategic determinat de întrebuinţarea unor imagini deformate despre statul român, denigrarea pe plan internaţional şi contestarea unor valori fundamentale ale României;

- insuficienta adaptare a metodelor de contracarare a acţiunilor agresive interne ce au ca armă informaţia, imaginea, dezinformarea;

- instabilitatea politică şi socială coroborate cu imposibilitatea organelor publice de a-şi exercita autoritatea;

- susţinerea din exterior a manifestărilor extremist-teroriste şi a escaladării convulsiilor sociale;

- antrenarea şi sprijinirea unor personalităţi publice, lideri, concomitent cu manipularea unor mase mari de oameni, acţionând asupra psihologiei mulţimilor, pentru a tulbura grav ordinea de drept.

75

Capitolul IV

ASPECTE PRIVIND ORGANIZAREA ŞI

DESFĂŞURAREA ADUNĂRILOR PUBLICE

4.1. Procedura declarării adunărilor publice. Excepţii de la procedura declarării

România, ca oricare stat democratic, permite cetăţenilor săi, şi nu numai, exercitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti fundamentale, fără nici o restricţie, garantând respectarea şi apărarea acestora. Libertatea întrunirilor şi împreună cu aceasta libertatea conştiinţei şi libertatea de exprimare sunt apărate de Constituţie şi reglementate expres în Legea nr.60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Legea prevede două categorii de adunări publice, din punctul de vedere al organizării:

- adunările publice supuse procedurii declarării prealabile: mitinguri, demonstraţii, manifestaţii, competiţii sportive, procesiuni şi altele asemenea, ce urmează să se desfăşoare în pieţe, pe căile publice ori în alte locuri în aer liber, competiţiile sportive internaţionale, manifestările sportive internaţionale. Aceste adunări publice se pot organiza numai după declararea prealabilă prevăzută de lege64;

- adunările publice care nu sunt supuse procedurii declarării prealabile: manifestările cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative, cele ocazionate de vizite oficiale,

64, Legea nr. 60 din 23 septembrie 1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 1, alin. 2

76

precum şi cele care se desfăşoară în exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat. Însă şi pentru această categorie, legiuitorul introduce obligaţia organizatorilor de a cere sprijinul organelor abilitate cu asigurarea ordinii publice, în anumite condiţii: deţin indicii sau date că desfăşurarea lor s-ar putea solda cu acte de dezordine ori că ar putea să ducă la manifestări violente65.

Asigurarea desfăşurării normale, în condiţii de strictă legalitate a adunărilor publice, este condiţionată şi de respectarea întocmai a procedurii de organizare şi desfăşurarea a acestora.

Pentru organizarea adunărilor publice solicitanţii se vor adresa, în scris, primarului unităţii administrativ-teritoriale pe a cărei rază urmează să se desfăşoare adunarea. Organizatorii adunărilor publice vor depune declaraţia scrisă la primăriile municipale, orăşeneşti sau comunale pe al căror teritoriu acestea urmează să se desfăşoare, cu cel puţin 3 zile înainte de data desfăşurării acestora. Declaraţia trebuie să cuprindă:

- denumirea sub care este cunoscut grupul organizator,

- scopul, locul, data, ora începerii şi durata acţiunii,

- traseele de afluire şi defluire,

- numărul aproximativ al participanţilor,

- persoanele împuternicite să asigure şi să răspundă de măsurile de organizare,

- serviciile pe care le solicită din partea consiliului local, poliţiei şi jandarmeriei.

Primarul supune declaraţia organizatorilor spre studiu comisiei de avizare a cererilor de organizare a adunărilor publice (formată din primar, secretarul comunei sau al oraşului, 65 Legea nr. 60 din 23 septembrie 1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 3

77

după caz, reprezentanţi ai poliţiei şi ai jandarmeriei). Comisia de avizare poate aduce modificări ale unor elemente cuprinse în declaraţie, însă cu acordul organizatorilor.

Primarul localităţii, la propunerea documentată a comisiei de avizare a cererilor de organizare a adunărilor publice, poate interzice desfăşurarea adunărilor publice în următoarele situaţii când:

- deţine date de la organele specializate, din care rezultă că desfăşurarea acestora ar duce la încălcarea prevederilor legii;

- în perioada, locul şi pe traseele unde acestea ar urma să se desfăşoare se execută lucrări edilitar-gospodăreşti de amploare.

Primarul este obligat să comunice în termen de 48 de ore organizatorilor decizia de interzicere, în scris şi argumentată. În situaţia aceasta, organizatorii pot să o atace în contencios administrativ.

În afară de obligaţiile menţionate, primarul municipiului, oraşului sau comunei, unităţile de jandarmi competente teritorial şi poliţia locală sunt obligate să asigure condiţiile necesare în vederea desfăşurării normale a adunărilor publice, iar organizatorii au obligaţia să întreprindă acţiunile ce se impun pentru ca acestea să se desfăşoare în condiţiile legii.

Primăriile municipale, orăşeneşti sau comunale mai au următoarele obligaţii:

a) să stabilească prin decizie şi să aducă la cunoştinţă publică locurile în care este interzisă desfăşurarea adunărilor publice;

b) să asigure, contra cost, serviciile şi amenajările tehnice solicitate în vederea desfăşurării normale a adunărilor publice;

c) să interzică desfacerea băuturilor alcoolice în locurile destinate desfăşurării adunărilor publice, în imediata apropiere sau, când consideră necesar, chiar în întreaga localitate, pe toată durata acestora;

78

d) să întreprindă orice alte măsuri legale de natură a asigura caracterul paşnic şi civilizat al adunărilor publice;

e) să restituie sumele avansate pentru serviciile şi amenajările tehnice, dacă adunarea publică a fost interzisă din motive care nu sunt imputabile organizatorilor66.

4.2. Condiţii pe care trebuie să le îndeplinească adunările publice

Legea nr.60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare prevede expres condiţiile legale pe care trebuie să le îndeplinească adunărilor publice şi se referă la:

- să se desfăşoare în mod paşnic şi civilizat;

- să asigure protecţia participanţilor şi a mediului ambiant;

- să nu stânjenească folosirea normală a drumurilor publice, a transportului în comun, cu excepţia celor autorizate;

- să nu perturbe funcţionarea instituţiilor publice sau private, a celor de învăţământ, cultură şi sănătate, a unităţilor economice;

- să nu degenereze în acţiuni turbulente de natură a pune în primejdie ordinea şi liniştea publică, siguranţa persoanelor, integritatea corporală, viaţa sau bunurile acestora ori ale domeniului public;

- nu pot fi continuate după ora 23.00, în acest caz intră sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire

66 Legea nr. 60 din 23 septembrie 1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 15

79

socială, a ordinii şi liniştii publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Legiuitorul a intuit posibilitatea unor pericole sociale grave şi a formulat în respectivul act normativ restricţii imperative cu privire la organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice. Astfel, este interzisă organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice în imediata apropiere a gărilor, porturilor, aeroporturilor, staţiilor de metrou, spitalelor, obiectivelor militare, a unităţilor economice cu instalaţii, utilaje sau maşini cu grad ridicat de pericol în exploatare. De asemenea, se interzice desfăşurarea simultană a două sau mai multe adunări publice distincte, în acelaşi loc sau pe aceleaşi trasee, indiferent de caracterul acestora67. Pentru buna desfăşurare a adunărilor publice, actele normative în vigoare interzic participanţilor să aibă arme (de orice fel), pe timpul cât aceştia participă la asemenea adunări (în conformitate cu prevederile art. 39 din Constituţia României şi art.1 alin.1 din Legea nr. 60 din 23 septembrie 1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare).

Actul normativ interzice şi adunările publice prin care se urmăreşte:

a) propagarea ideilor totalitare de natură fascistă, comunistă, rasistă, şovină sau ale oricăror organizaţii terorist-diversioniste, defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la ură naţională sau religioasă, incitarea la discriminare, la violenţă publică şi la manifestări obscene, contrare bunelor moravuri;

b) organizarea unei lovituri de stat sau altei acţiuni contrare siguranţei naţionale;

c) încălcarea ordinii, siguranţei sau moralităţii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor ori punerea în pericol a sănătăţii acestora68.

67 Legea nr. 60 din 23 septembrie 1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 568 Legea nr. 60 din 23 septembrie 1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

80

Prin aceste interdicţii s-a urmărit buna desfăşurare a adunărilor publice, limitarea posibilităţilor ca acestea să fie dezorganizate şi destabilizate atât din interior, cât şi din exterior, evitarea escaladării violenţei. Interdicţiile respective reprezintă momentele, situaţiile în care adunările publice depăşesc limita normalităţii şi pun în pericol valori importante ale societăţii şi democraţiei.

4.3. Obligaţiile organizatorilor şi participanţilor la adunările publice

În conformitate cu prevederile legii, organizatorii adunărilor publice au următoarele obligaţii:

- să înregistreze declaraţiile de desfăşurare a adunărilor publice la unităţile de jandarmi competente teritorial, cu cel puţin 48 de ore înainte;

- să stabilească persoanele responsabile pentru conducerea adunărilor publice;

- să asigure un dispozitiv propriu de ordine format din personal purtând însemne distinctive, stabilite împreună cu comandantul unităţii de jandarmi care asigură măsurile de ordine publică;

- să delimiteze spaţiul de desfăşurare a adunărilor publice prin semne distinctive şi vizibile, iar când acestea se desfăşoară în deplasare, să ia măsuri pentru limitarea spaţiului de circulaţie ocupat;

- să achite anticipat, pe bază de deviz şi factură, contravaloarea serviciilor şi a amenajărilor solicitate consiliilor locale pentru desfăşurarea normală a adunărilor publice;

- să stabilească traseele de afluire şi defluire a participanţilor şi să ia măsuri ca ocuparea spaţiilor destinate

art. 981

desfăşurării adunărilor publice să aibă loc cu puţin timp înainte de ora începerii activităţilor, iar părăsirea lor să se facă imediat după ora limită stabilită;

- să ia măsuri pentru interzicerea participării la adunările publice a persoanelor care au asupra lor băuturi alcoolice sau care se află sub influenţa acestora;

- să ia măsuri pentru îndepărtarea participanţilor care, prin modul de manifestare, tulbură ordinea şi liniştea publică, iar când aceştia nu se supun, să îi semnaleze organelor de poliţie;

- să întrerupă imediat adunarea publică atunci când constată că au intervenit fapte de natură să aducă atingere legilor şi altor reguli sociale; după restabilirea ordinii adunarea publică poate continua în limita timpului iniţial aprobat;

- să interzică participarea la adunările publice a persoanelor care au asupra lor arme de orice fel, materiale explozive sau incendiare, substanţe iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant, dispozitive pentru şocuri electrice ori alte obiecte ce pot fi folosite pentru acţiuni violente sau de tulburare a desfăşurării normale a acestora69.

Potrivit art.13 din legea menţionată, participanţii la adunările publice sunt obligaţi:

- să respecte recomandările făcute de organizatorii adunărilor publice, împuterniciţii acestora sau de către organele de ordine;

- să se abţină de la activităţi de natură a împiedica desfăşurarea normală a acestor adunări şi să nu incite la asemenea fapte prin viu grai, manifeste sau alte mijloace audio-vizuale;

- să nu introducă sau să nu posede, în timpul adunărilor publice, la vedere ori ascunse, obiecte de natura

69 Legea nr. 60 din 23 septembrie 1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 12

82

celor prevăzute în Legea nr.60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

- să părăsească imediat adunările publice sau locul unde acestea se desfăşoară când au fost somaţi de către organizatori, împuterniciţii acestora sau de către organele de ordine publică;

- să nu participe la adunări publice în stare de ebrietate, să nu consume şi să nu distribuie băuturi alcoolice sau droguri.

De asemenea este interzis ca persoane sau grupuri de persoane care nu au legătură cu adunările publice organizate să se infiltreze în rândul demonstranţilor cu scopul de a tulbura normala desfăşurare a acestora.

4.4. Obligaţiile organizatorilor şi spectatorilor pe timpul competiţiilor şi jocurilor sportive

Adunările publice prilejuite de organizarea şi desfăşurarea unor competiţii şi jocuri sportive, şi în special al celor cu un grad ridicat de audienţă din partea publicului spectator, ridică o serie de probleme tot mai complexe. Evoluţia galopantă a violenţelor cu prilejul competiţiilor şi jocurilor sportive a determinat apariţia unor norme legale care să asigure buna desfăşurare a competiţiilor şi jocurilor sportive, siguranţa sportivilor şi spectatorilor, să limiteze şi să înlăture manifestările huliganice.

În România aceste aspecte ale adunărilor publice sunt reglementate de Ordonanţa Guvernului nr. 11 din 26.01.2006, pentru prevenirea şi combaterea violenţei în sport, aprobată de Legea nr.299/2006.

În conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 11 din 26.01.2006, pentru prevenirea şi

83

combaterea violenţei în sport, organizatorii competiţiilor şi jocurilor sportive au următoarele obligaţii:

să declare competiţiile şi jocurile sportive naţionale şi internaţionale la unitatea de jandarmi competentă teritorial, cu cel puţin 5 zile înainte de data desfăşurării acestora, în vederea stabilirii măsurilor de asigurare a ordinii publice;

să interzică accesul la competiţiile şi jocurile sportive persoanelor turbulente sau potenţial turbulente ori persoanelor cărora le-a fost interzis accesul la competiţiile sau jocurile sportive, persoanelor care sunt sub influenţa băuturilor alcoolice sau a substanţelor halucinogene, precum şi a persoanelor care au asupra lor băuturi alcoolice, făclii, torţe, artificii, petarde, materiale explozive, incendiare sau fumigene, substanţe toxice, halucinogene, iritant-lacrimogene ori paralizante, sticle, corpuri contondente, cuţite, pumnale, şişuri, castete ori alte asemenea obiecte fabricate sau confecţionate anume pentru tăiere, împungere ori lovire;

să asigure locurile de desfăşurare a competiţiilor şi jocurilor sportive cu sisteme eficiente de comunicare cu publicul;

să interzică folosirea sistemelor de comunicare cu publicul pentru incitarea spectatorilor la violenţă verbală şi fizică sau la producerea de distrugeri;

să asigure un spaţiu destinat activităţii de conducere şi coordonare a forţelor de ordine, care să permită o bună vizibilitate asupra terenului de joc şi tribunelor şi care să ofere condiţiile necesare desfăşurării corespunzătoare a activităţii;

să asigure permanent înregistrarea şi supravegherea video a comportamentului suporterilor în incinta locului de desfăşurare a competiţiei sau jocului sportiv şi în zona porţilor de acces pe timpul afluirii, desfăşurării competiţiilor şi jocurilor sportive şi defluirii acestora, sistem care va fi conectat în punctul de conducere şi coordonare a forţelor de ordine;

84

să pună la dispoziţie comandantului unităţii de jandarmi înregistrarea video efectuată;

să interzică vânzarea băuturilor alcoolice în incinta locurilor de desfăşurare a competiţiilor şi jocurilor sportive;

să se asigure că băuturile a căror comercializare este permisă, se distribuie numai în pahare din hârtie sau din material plastic;

să se asigure că punctele de desfacere a băuturilor a căror comercializare este permisă sunt poziţionate la fiecare sector de tribună şi peluză;

să se asigure funcţionarea instalaţiilor de apă curentă şi a grupurilor sanitare, care vor fi amplasate astfel încât să nu fie necesară deplasarea suporterilor dintr-un sector în altul;

să afişeze în locuri vizibile, la porţile de acces, regulile ce trebuie respectate la competiţiile şi jocurile sportive, materialele sau obiectele interzise a fi introduse în incinta locurilor de desfăşurare a acestora, precum şi sancţiunile care se aplică în astfel de cazuri;

să imprime pe pliante, programe sau pe alte materiale publicitare ori promoţionale, care sunt distribuite cu ocazia desfăşurării competiţiilor sau jocurilor sportive, regulile ce trebuie respectate la competiţiile şi jocurile sportive, materialele sau obiectele interzise a fi introduse în incinta locurilor de desfăşurare a acestora, precum şi sancţiunile care se aplică în situaţia nerespectării acestor reguli;

să imprime pe toate documentele de acces sectorul, rândul, precum şi locul ce urmează a fi ocupat;

să interzică afişarea în locurile de desfăşurare a competiţiilor sau a jocurilor sportive a emblemelor, pancartelor, bannerelor, steagurilor sau a altor materiale de publicitate vizuală, care incită la denigrarea ţării, la xenofobie, la ură naţională, rasială, de clasă ori religioasă, la discriminări de orice fel şi la violenţă;

85

să controleze distribuirea biletelor, în limita locurilor admise, fără a depăşi 90% din capacitatea stadionului;

să asigure separarea grupurilor de suporteri rivali prin rezervarea de locuri amplasate în sectoare opuse şi direcţionarea accesului acestora;

să asigure ocuparea de către publicul-spectator a locurilor prevăzute pe biletele de acces, abonamente, invitaţii sau alte documente de acces;

să aducă la cunoştinţă spectatorilor, la începutul competiţiei sau jocului sportiv, precum şi în pauzele de joc, prin mijloace de comunicare, obligaţiile care revin spectatorilor pe timpul desfăşurării întrecerii sportive, principiile spiritului de sportivitate, fairplay, ale ordinii şi disciplinei, precum şi mesajele transmise de forţele de ordine;

să asigure bariere şi împrejmuiri adecvate pentru separarea grupurilor de suporteri şi a terenului de joc, realizate prin construcţii solide70.

Aceste obligaţii au menirea de a asigura buna desfăşurarea a competiţiei sportive, iar nerespectarea acestora atrage pentru organizatori, după caz, răspunderea civilă, disciplinară, contravenţională sau penală.

Spectatorii, în calitatea lor de coparticipanţi la desfăşurarea competiţiei sportive, trebuie să respecte anumite reguli obligatorii. Dacă organizatorii sunt responsabili de asigurarea măsurilor necesare şi de logistica desfăşurării competiţiei respective, spectatorilor le revine obligaţia de a-şi adapta comportamentul în direcţia abţinerii de la orice manifestare şi acţiune contrară legii şi care ar putea să provoace anumite lezări celorlalţi participanţi.

Conform, art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 11 din 26.01.2006, pentru prevenirea şi combaterea violenţei în sport, spectatorii sunt obligaţi să respecte cu stricteţe măsurile stabilite de organizatori şi forţele de ordine pe traseele de deplasare către locurile de desfăşurare a competiţiilor şi

70 Ordonanţa Guvernului nr. 11 din 26.01.2006, pentru prevenirea şi combaterea violenţei în sport, aprobată de Legea nr.299/2006, art. 8

86

jocurilor sportive, în apropierea şi în incinta stadioanelor şi a sălilor de sport. De asemenea, actul normativ stabileşte o serie de interdicţii spectatorilor, pentru a crea condiţiile necesare unei bune desfăşurări a competiţiei sportive şi a elimina pe cât posibil riscurile unei escaladări a violenţei din partea acestora. Astfel, spectatorilor le este interzis:

să introducă în stadioane, săli de sport sau în alte locuri de desfăşurare a competiţiilor şi jocurilor sportive băuturi alcoolice, făclii, artificii, petarde, torţe, sticle, materiale explozive, incendiare ori fumigene, substanţe toxice, halucinogene, iritant-lacrimogene sau paralizante ori alte obiecte ce pot fi folosite la acţiuni de tulburare a ordinii publice sau care pot conduce la producerea actelor de violenţă;

să introducă sau să afişeze inscripţii, embleme, pancarte, bannere, steaguri ori alte materiale de publicitate vizuală care incită la denigrarea ţării, la xenofobie, la ură naţională, rasială, de clasă ori religioasă, la discriminări de orice fel şi la violenţa publică;

să arunce cu obiecte în teren sau în direcţia altor spectatori;

să escaladeze gardul ce delimitează spaţiul de joc sau să intre pe spaţiul de joc, cu excepţia cazurilor de forţă majoră;

să deterioreze sau să distrugă mobilierul, instalaţiile ori amenajările existente în interiorul locurilor de desfăşurare a manifestărilor sportive;

să ocupe alte locuri decât cele prevăzute pe biletele de acces, abonamente, invitaţii, sau alte documente de acces, fără permisiunea organizatorilor, cu excepţia cazurilor de forţă majoră;

să împiedice prin orice mijloace acţiunea forţelor pentru asigurarea sau restabilirea ordinii publice71.

71 Ordonanţa Guvernului nr. 11 din 26.01.2006, pentru prevenirea şi combaterea violenţei în sport, aprobată de Legea nr.299/2006, art. 10

87

4.5. Asigurarea ordinii publice – atribuţie a Jandarmeriei Române

Potrivit Legii nr. 550 din 13 decembrie 2004, privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, aceasta execută misiuni de asigurare a ordinii publice cu ocazia mitingurilor, marşurilor, demonstraţiilor, procesiunilor, acţiunilor de pichetare, acţiunilor promoţionale, comerciale, manifestărilor cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative, precum şi a altor asemenea activităţi care se desfăşoară în spaţiul public şi care implică aglomerări de persoane.

Potrivit Legii nr.218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, cu modificările şi completările ulterioare, Poliţia Română sprijină unităţile de jandarmi cu informaţii pentru asigurarea sau restabilirea ordinii şi liniştii publice cu ocazia mitingurilor, manifestaţiilor cultural-sportive şi altele asemenea.

Aceste reglementări sunt completate şi de Hotărârea Guvernului nr. 196 din 17 martie 2005 privind aprobarea Strategiei Ministerului Administraţiei şi Internelor de realizare a ordinii şi siguranţei publice, pentru creşterea siguranţei cetăţeanului şi prevenirea criminalităţii stradale.

Asigurarea ordinii publice cuprinde un ansamblu de măsuri, activităţi şi acţiuni specifice adoptate şi desfăşurate de către instituţiile specializate ale administraţiei de stat, în scopul respectării normelor de conduită civică, prevăzute în legi şi alte acte normative, apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, precum şi a celor de protecţie a proprietăţii publice şi private72.

a) Asigurarea ordinii publice în cazul adunărilor publice declarate în prealabil

Adunările publice supuse condiţiei declarării 72 Tudor Cearapin, coordonator, Jandarmeria Română şi ordinea publică, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 2001, pag. 21

88

prealabile sunt, în conformitate cu prevederile legii, mitingurile, marşurile, demonstraţiile, manifestaţiile, procesiunile, precum şi orice alte asemenea manifestări care se desfăşoară în pieţe, pe căile publice ori în alte locuri deschise publicului larg.

Organizatorii adunărilor publice au obligaţia de a depune o declaraţie scrisă la primărie, cu cel puţin 3 zile înainte de data desfăşurării acestora, în care trebuie să menţioneze denumirea sub care este cunoscut grupul organizator, scopul, locul, data, ora începerii şi durata acţiunii, traseele de acces şi de dispersare, numărul aproximativ al participanţilor, al persoanelor împuternicite să asigure şi să răspundă de măsurile de organizare, serviciile pe care le solicită din partea primăriei şi a organelor de ordine73.

Declaraţia privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice se înregistrează potrivit legii, la unităţile de jandarmerie, cu cel puţin 48 de ore înainte.

Comandantul unităţii de jandarmi ori persoanele desemnate de acesta, stabilesc împreună cu organizatorii măsurile ce trebuie întreprinse pentru desfăşurarea adunării publice în condiţii de deplină ordine.

Comandantul unităţii de jandarmi (sau ofiţerul desemnat de acesta) elaborează documentele necesare pentru executarea misiunii de asigurare a ordinii publice împreună cu celelalte forţe cu care cooperează, poliţia, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi alte instituţii, după caz.

Răspunderea pentru asigurarea ordinii sau intervenţiei în forţă, dacă este cazul, precum şi conducerea acţiunii cu ocazia adunărilor publice, revine comandantului unităţii de jandarmi.

În perioada premergătoare desfăşurării întrunirii (manifestaţiei), forţele ce urmează să participe la acţiune vor executa următoarele activităţi:

73 Legea nr. 60 din 23 septembrie 1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 7

89

- revederea legislaţiei, ordinelor şi instrucţiunilor de linie;

- popularizarea prin mijloacele proprii şi mass-media a prevederilor legale care reglementează drepturile şi obligaţiile organizatorilor şi participanţilor la adunările publice;

- realizarea recunoaşterilor în zona de desfăşurare a adunărilor publice şi stabilirea locurilor, punctelor şi obiectivelor vulnerabile;

- conlucrarea şi dialogul cu autoritatea locală şi organizatorii adunărilor publice.

Pentru buna desfăşurare a adunărilor publice şi pentru a împiedica orice manifestări de violenţă, unităţile de jandarmi vor asigura în timp util, în comun cu organizatorii, efectivele necesare la locul de adunare al mulţimii, urmărind respectarea de către aceştia a măsurilor stabilite, precum şi respectarea prevederilor legale.

Pe timpul desfăşurării adunării publice, forţele de ordine vor executa, în principiu, următoarele activităţi:

- menţinerea unei legături permanente cu organizatorii adunării publice, pe toată durata desfăşurării acesteia;

- însoţirea şi încadrarea coloanei de manifestanţi de către efectivele de jandarmi, colaborarea permanentă cu responsabilii de ordine anume desemnaţi de organizatori pentru asigurarea protecţiei participanţilor şi prevenirea infiltrării în rândul participanţilor a unor persoane ce ar putea să tulbure desfăşurarea normală a adunării publice;

- asigurarea deplasării în siguranţă, pe traseu, a participanţilor, prin amplasarea unor agenţi de circulaţie în intersecţiile de pe itinerariul stabilit;

- înregistrarea evenimentelor, momentelor tensionate ori violente, în scopul identificării ulterioare şi aplicării măsurilor împotriva persoanelor vinovate de săvârşirea unor fapte ilegale;

90

- verificarea modului de aplicare şi respectare a deciziei consiliului local privind interzicerea desfacerii băuturilor alcoolice în imediata apropiere a locului de desfăşurare a adunării publice, pe itinerariile de deplasare sau, după caz, în întreaga localitate;

- supravegherea participanţilor pe itinerariile de defluire, până la dispersarea completă, în scopul prevenirii unor evenimente, altercaţii, busculade, blocaje rutiere, distrugeri sau degradări de bunuri, precum şi a săvârşirii de alte fapte antisociale.

Este necesar să se diferenţieze adunările publice prilejuite de competiţiile şi jocurile sportive şi celelalte adunări publice (care fac obiectul Legii nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare), în sensul că acelea care sunt în legătură cu evenimentele sportive prezintă un anumite caracteristici comune (conţinut, fizionomie şi dinamică), determinate de constanţa infrastructurii, de modul de desfăşurare, constanţa grupurilor de suporteri, proceduri deja standardizate etc..

În general competiţiile şi jocurile sportive se desfăşoară după un calendar oficial, fapt ce a determinat ca procedura de declarare să fie simplificată. În acest scop, organizatorilor competiţiilor şi jocurilor sportive le revin anumite obligaţii privind desfăşurarea acestora.

În ceea ce priveşte măsurile de asigurare a ordinii publice, unităţile de jandarmi şi, când este cazul, cele de poliţie, execută următoarele activităţi:

- asigură ordinea publică pe traseele de afluire către locurile de desfăşurare a competiţiilor sportive;

- asigură ordinea publică la locurile de desfăşurarea a competiţiilor şi jocurilor sportive, până la perimetrul delimitat de porţile unde se execută controlul corporal preventiv şi al bagajelor;

91

- execută misiunile de asigurare a ordinii publice în incinta locului de desfăşurare la competiţiile sportive cu un grad ridicat de risc.

Unitatea de jandarmi competentă teritorial aprobă măsurile stabilite de organizatori pentru buna desfăşurare a competiţiei sportive şi pentru asigurarea ordinii publice în interiorul locului de desfăşurare (de societăţi de pază şi protecţie sau efective de jandarmi, în cazul competiţiilor cu un grad ridicat de risc). Gradul de risc al competiţiilor sportive se stabileşte de comandantul unităţii de jandarmi competente teritorial.

b) Asigurarea ordinii publice în cazul adunărilor publice nesupuse procedurii declarării prealabile

Potrivit legii, nu sunt supuse procedurii declarării manifestaţiile cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative, cele ocazionate de vizite oficiale ori care se desfăşoară în incinta sediilor sau imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat, precum şi alte asemenea activităţi.

În cazul în care organizatorii unor astfel de adunări publice solicită din timp sprijin Jandarmeriei, răspunderea pentru asigurarea ordinii în acest caz revine Jandarmeriei Române, care operaţionalizează următoarele măsuri:

- asigură protejarea locului de desfăşurare;

- asigură controlul corespunzător al perimetrului exterior de desfăşurare a adunării publice;

- execută controlul la intrările în perimetrul respectiv, pentru verificarea documentelor de acces, pentru a nu se introduce obiecte care pot fi folosite la producerea unor acte de violenţă, incendii, distrugeri, precum şi pentru a interzice intrarea persoanelor turbulente ori care sunt sub influenţa băuturilor alcoolice;

92

- asigură buna desfăşurare a adunării publice pe toată durata ei, până la defluirea totală a participanţilor74.

La fel se procedează şi atunci când s-au obţinut date că ar avea loc astfel de întruniri şi manifestaţii cu participarea unui public numeros şi sunt necesare măsuri de ordine publică, chiar dacă acestea nu au fost solicitate.

c) Asigurarea ordinii publice pe timpul întrunirilor şi manifestaţiilor spontane

Adunările publice spontane, în principiu, sunt considerate acele adunări care au la bază anumite conflicte de muncă sau sunt determinate de cauze sociale, conflicte interetnice, interconfesionale, în legătură cu anumite evenimente politice, economice, sociale, sportive etc. În astfel de situaţii intervenţia forţelor de jandarmi presupune adecvarea acţiunilor propriu-zise situaţiilor de declanşare spontană a adunării publice respective.

La obţinerea primelor date sau informaţii despre organizarea şi desfăşurarea unor adunări publice spontane se va asigura informarea reciprocă între Poliţie, Jandarmerie şi organele administraţiei publice locale, luându-se măsurile ce se impun.

Acţiunile forţelor de jandarmi, în raport cu situaţia creată, se pot direcţiona către interzicerea adunării sau către continuarea acesteia.

În situaţia în care se aprobă continuarea adunării publice, unitatea de jandarmi competentă teritorial, ia măsuri de asigurare a ordinii publice la locul de desfăşurare şi împrejurimi, asigurând efectivele necesare, care vor acţiona ca şi în cazul adunărilor publice declarate.

Când se ia măsura interzicerii adunării publice respective, forţele de jandarmi execută următoarele activităţi:

74 Tudor Cearapin, coordonator, Jandarmeria Română şi ordinea publică, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 2001, pag. 39 - 41

93

- identifică liderii şi conducătorii mulţimii;

- comunică organizatorilor şi participanţilor că trebuie să părăsească zona respectivă;

- asigură defluirea în ordine a participanţilor, până când coloanele se dispersează;

- în situaţia unor participanţi recalcitranţi care trec la acţiuni violente împotriva forţelor de ordine, se execută intervenţia pentru restabilirea ordinii publice, cu respectarea dispoziţiilor legale.

d) Asigurarea ordinii publice pe timpul adunărilor şi întrunirilor interzise

Pentru punerea în aplicare a deciziei primăriei, de interzicere a adunării publice, unitatea de jandarmi va asigura măsurile de prevenire şi descurajare a constituirii grupului de manifestanţi la locul precizat şi pe traseele de afluire.

În situaţia în care nu s-a reuşit prevenirea constituirii grupului de manifestanţi, se va acţiona ca şi în cazul adunărilor şi întrunirilor spontane. Concomitent se efectuează acte premergătoare pentru constatarea faptelor de încălcare a legii75. Ca ultimă măsură pentru restabilirea ordinii, se va interveni în forţă, cu respectarea dispoziţiilor legale.

e) Asigurarea ordinii publice cu ocazia vizitelor oficiale sau altor activităţi la care participă demnitari români şi / sau străini

Misiunile structurilor specializate de jandarmi privind asigurarea ordinii publice cu ocazia vizitelor oficiale a demnitarilor români şi străini este reglementată de Legea nr.550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române şi Hotărârea Guvernului nr. 196 din 17 martie 2005

75 Tudor Cearapin, coordonator, Jandarmeria Română şi ordinea publică, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 2001, pag. 42

94

privind aprobarea Strategiei Ministerului Administraţiei şi Internelor de realizare a ordinii şi siguranţei publice, pentru creşterea siguranţei cetăţeanului şi prevenirea criminalităţii stradale.

La executarea acestor misiuni sunt angrenate mai multe forţe (Serviciul de Pază şi Protecţie, Jandarmeria Română, Poliţia Română, Serviciul Român de Informaţii, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale).

Pentru stabilirea detaliilor necesare privind misiunile ce revin fiecărei instituţii în parte, se organizează şedinţe de cooperare la care participă reprezentanţii acestora, în baza Planului de acţiune, întocmit în aceste sens.

Comandantul unităţii de jandarmi sau ofiţerul desemnat să participe la şedinţa de cooperare, precum şi la recunoaşterile privind misiunea, trebuie să ia la cunoştinţă de programul vizitei, obiectivele, traseele de deplasare, locurile de cazare, precum şi spaţiile unde se vor desfăşura adunări cu participarea publicului.

Efectivele de jandarmi folosite în dispozitivele specifice vor manifesta vigilenţa sporită şi vor avea o atitudine cooperantă cu publicul participant, dar autoritară şi fermă, supraveghind în mod deosebit persoanele sau grupurile de persoane care se manifestă agitat, tensionat sau care au asupra lor obiecte ce ar putea fi folosite la tulburarea ordinii publice.

Pe timpul misiunii se va acorda o atenţie deosebită cooperării cu dispozitivele Serviciului de Pază şi Protecţie şi ale Poliţiei în scopul acordării sprijinului reciproc pentru desfăşurarea normală a activităţii.

4.6. Acţiunile structurilor specializate ale Jandarmeriei Române pentru restabilirea ordinii publice

95

a) Generalităţi privind intervenţia

Potrivit legii executarea misiunilor de restabilire a ordinii publice când aceasta a fost tulburată prin orice fel de acţiuni sau fapte care contravin legilor în vigoare, se realizează în principal de către structurile specializate ale Jandarmeriei. Putem caracteriza actuala situaţie operativă ca fiind complexă şi dinamică ca urmare a:

- creşterii progresive a fenomenului infracţional;

- creşterii violenţelor de orice fel;

- proliferării grupurilor de tip mafiot;

- evoluţiei huliganismului pe stadioane.Toate aceste fapte impun ca structurile de jandarmi

să aibă capabilităţi şi capacităţi de cercetare, viteză şi forţă de reacţie rapidă, control real al situaţiei din punct de vedere spaţial şi temporal, gestionarea integrală a activităţii de comandă.

Toate acţiunile întreprinse pentru intervenţia în forţă se fac cu respectarea procedurilor de somare şi avertizare. Din punct de vedere juridic comandantul acţiunii poate dispune intervenţia în forţă, fără aprobarea prealabilă, atunci când asupra personalului aflat în dispozitivele de ordine se exercită violenţe sau când viaţa, integritatea corporală ori sănătatea acestora se află în pericol. În cazul misiunilor de restabilire a ordinii publice trebuie să se aibă în vedere următoarele aspecte:

- confruntarea trebuie să înceapă ca o contraacţiune;

- respectarea problemelor de cooperare;

- relaţia acţională configurată în spaţiul de acţiune să se încadreze în limitele prevederilor legale, obligaţiilor şi limitelor acţiunii;

- acţiunile preconizate să fie fizic posibil de realizat din punct de vedere spaţial şi temporal.

96

Intervenţia reprezintă atitudinea exprimată printr-un ansamblu de acţiuni şi măsuri executate de către structurile mobile în vederea îndeplinirii unei / unor misiuni în cadrul cuplului acţional acţiune / contraacţiune.

Restabilirea ordinii publice, ca activitate a forţelor de ordine, cuprinde un ansamblu de acţiuni specifice, organizate şi executate în timp, în raport de situaţie care se bazează pe folosirea mijloacelor şi materialelor tehnice din dotare având drept scop readucerea situaţiei la starea de normalitate76.

Intervenţia pentru restabilirea ordinii publice constă într-un ansamblu de acţiuni şi măsuri rapide şi energice, organizate şi desfăşurate de acestea, independent sau în colaborare cu alte forţe, în scopul rezolvării unor situaţii urgente ce constituie un pericol grav pentru ordinea publică, siguranţa cetăţenilor, a instituţiilor statului de drept, a bunurilor publice şi private.

În Legea privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române sunt prevăzute următoarele situaţii pentru executarea intervenţiei:

- pentru împiedicarea şi neutralizarea acţiunilor agresive ale persoanelor care tulbură grav ordinea publică, acţiuni ce nu au putut fi înlăturate sau anihilate prin utilizarea altor mijloace legale;

- împotriva celor care pătrund, fără drept, în sediile autorităţilor publice, ale partidelor politice sau ale altor instituţii de interes public sau privat şi care, avertizaţi şi somaţi, au refuzat să părăsească de îndată aceste sedii, precum şi împotriva grupurilor organizate care împiedică desfăşurarea normală a activităţii pe căile de comunicaţii, în locurile publice şi în alte obiective importante;

- pentru imobilizarea şi reţinerea persoanelor sau a grupurilor de persoane care provoacă dezordinea şi întreprind acţiuni ce pun în pericol viaţa, integritatea corporală sau

76 Tudor Cearapin, coordonator, Jandarmeria Română şi ordinea publică , Editura Ministerului de Interne, 2001, pag. 57

97

sănătatea persoanelor, proprietatea publică sau privată, ultragiază forţele de ordine sau alte persoane investite cu funcţie ce implică exerciţiul autorităţii publice ori tulbură grav ordinea publică, prin acte de violenţă.

Tulburarea ordinii publice se realizează atunci când se comit fapte care au rezonanţă publică, creează sau influenţează o stare de pericol, ori o stare de spirit nefavorabilă, care se săvârşesc în public, în legătură cu publicul, împotriva publicului sau a organelor cu atribuţii privind menţinerea şi restabilirea ordinii publice.

Prin tulburarea ordinii publice se produc violenţe, tensiuni şi stări anormale, privind desfăşurarea unor activităţi în cadrul unei societăţi, localităţi, instituţii sau de către persoane juridice sau fizice. Tulburarea ordinii publice poate produce pagube materiale şi umane, se poate afecta imaginea instituţiilor şi se pot provoca persoanelor daune morale.

Conform prevederilor legale, intervenţia în forţă şi folosirea mijloacelor tehnice din dotare, inclusiv uzul de armă, se dispune în scris de către prefectul sau înlocuitorul acestuia, din municipiul Bucureşti, respectiv din judeţul în care s-a produs una din situaţiile menţionate mai sus.

Dispoziţia scrisă a prefectului privind intervenţia în forţă nu este necesară în cazul în care asupra forţelor de ordine, a altor persoane ori asupra bunurilor sau valorilor apărate se exercită violenţe care pun în pericol iminent viaţa, integritatea corporală sau sănătatea acestora, ori când există indicii temeinice că participanţii pregătesc sau au comis o infracţiune77.

b) Restabilirea ordinii publice în mediul urban

Pentru organizarea, desfăşurarea şi îndeplinirea misiunilor de restabilire a ordinii publice când aceasta a fost grav tulburată, comandantul acţiunii trebuie să ţină seama de

77 Legea nr. 550/2004, privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, art 34

98

realităţile mediului în care are loc adunarea publicată ce a degenerat (urban sau rural).

Când acţiunea turbulentă are loc în mediul urban, comandantul acţiunii trebuie să ia în calcul următoarele elemente:

- existenţa clădirilor înalte, etajate, modul de dispunere a acestora, precum şi posibilităţile de manevră a forţelor;

- existenţa în zona acţiunii a unor persoane (în special tineri şi copii) care nu au nici o legătură cu aceasta;

- existenţa unor instituţii vitale pentru activitatea localităţii: prefectură, primărie, poştă, piaţă, gară, autogară etc.;

- existenţa unui trafic rutier intens.În afara acestor elemente, comandantul acţiunii

trebuie să studieze şi să ia în considerare şi următoarele elemente:

- mărimea localităţii şi numărul de locuitori;

- structura socio-profesională a populaţiei;

- puterea politică şi administrativă a localităţii;

- nivelul de trai al locuitorilor;

- numărul şi ponderea economică a societăţilor comerciale din localitate;

- importanţa localităţii ca centru universitar;

- densitatea şi importanţa căilor de comunicaţie care traversează localitatea;

- aşezarea geografică a localităţii;

- caracteristicile situaţiei operative din punctul de vedere poliţienesc78.

Faţă de acestea şi nu numai, acţiunile de asigurare a ordinii publice şi implicit pentru restabilirea acesteia când a fost grav tulburată, elementele urbanistice propriu-zise 78 Ţuţu Pişleag, Intervenţia de la misiune la acţiune, Editura Mirton, Timişoara, 2003, pag. 80

99

particularizează de asemenea fiecare acţiune în parte în raport de caracteristicile clădirilor, numărul şi mărimea pieţelor, capacitatea de afluire / defluire, mărimea parcurilor, natura şi importanţa unor obiective-cheie ce pot fi vizate de turbulenţi, puncte obligate de trecere, avantajele / dezavantajele pe care le oferă unele spaţii când sunt ocupate ilegal, posibilitatea polarizării în zonele critice şi a altor persoane, caracteristicile amenajărilor unor spaţii publice, importanţa ca spaţiu public privind zona / sectorul, gradul şi natura efectelor acţiunii de manifestare a turbulenţilor asupra comunităţii, natura acţiunilor psihologice de manipulare, elementele de tradiţie ale comunităţii în relaţiile cu forţele de ordine publică, posibilitatea în executarea unor obstacole, baricade, baraje şi rezistenţa acestora, capacităţile şi posibilităţile în protejarea / supravegherea / asigurarea unor instalaţii, lucrări de artă puncte cheie, efectele asupra desfăşurării traficului rutier, activităţilor cotidiene.

În mediul urban nu sunt excluse conflictele violente ca urmare a rivalităţilor unor bande criminale, asocierii unor grupări extravagante, de orientări diferite în rândul tinerilor, a manifestării unor grupări de imigranţi aflaţi pe teritoriul localităţii.

În mediul urban, în situaţia când se asigură / restabileşte ordinea publică pe un stadion trebuie avute în vedere următoarele aspecte:

- mărimea, dispunerea şi numărul instalaţiilor specifice;

- caracteristicile împrejurimilor;

- configuraţia tribunelor, caracteristicile spaţiilor de manevră şi căilor de acces şi evacuare.

Acţiunile de tulburare a ordinii publice legate nemijlocit de evenimentul sportiv de pe stadion, pun în evidenţă următoarele:

100

- violenţele pot să apară spontan sau premeditat în mod deosebit pe timpul desfăşurării evenimentului sportiv, cât şi după încheierea acestuia;

- conflictele violente pot angaja grupuri masive de suporteri care pot continua cu invadarea terenului de joc;

- pot să apară busculade şi ca urmare a unor defecţiuni tehnice, prăbuşirea unor tribune, incendii etc.;

- rivalitatea dintre cluburi şi implicit dintre grupurile de suporteri;

- unele acţiuni inadecvate ale forţelor de ordine pot provoca violenţa suporterilor şi nu este exclusă coalizarea lor împotriva forţelor de ordine;

- spaţiile semiînchise limitează sau restricţionează întrebuinţarea mijloacelor iritant lacrimogene;

- acţiunile violente / huliganice, ca expresie a comportamentului deviant, vizează atât violenţele fizice între suporteri cât şi distrugerea / deteriorarea tribunelor, instalaţiilor, mijloacelor de transport, incendierea sau spargerea unor spaţii comerciale / de interes public;

- ocuparea tribunelor de către suporteri sau spectatori peste capacitatea normală pot crea busculade, prăbuşirea unor tribune;

- posibilitatea executării unor jafuri asupra unor sedii bancare.

c) Restabilirea ordinii publice în mediul rural

Modalităţile particulare de exprimare a intervenţiei sunt determinate în general de factorii situaţiei care cuprind trei domenii (zona de acţiune, adversarul, şi forţele proprii). Cunoaşterea situaţiei se înscrie ca o obligaţie permanentă a comandantului structurii acţionale destinată să execute intervenţia.

101

Restabilirea ordinii publice în mediul rural are, în principiu, următoarele determinări:

- în general, structurile de jandarmi abilitate să execute intervenţia nu cunosc în totalitate localitatea rurală, punctele vitale şi căile de acces;

- operativitatea intervenţiei structurilor mobile, având în vedere că acestea se găsesc dislocate în localităţile urbane;

- spaţiile de manevră sunt în general mai mici;

- în anumite situaţii este necesară şi blocarea exterioară a localităţii, ceea ce determină utilizarea unor forţe mai numeroase;

- tulburările ordinii publice în localităţile rurale sunt în general mai intense, au un grad de violenţă mai ridicat, o durată mai mare, ceea ce determină dislocarea forţelor de ordine un timp mai îndelungat, necesitând asigurarea condiţiilor de cazare şi hrănire;

- există riscul ca acţiunile turbulente să se propage şi către localităţile învecinate;

- posibilităţile de stingere a unor eventuale incendii, precum şi cele de acordare a unor îngrijiri medicale de urgenţă, sunt mai reduse.

În afara acestor elemente, comandantul acţiunii trebuie să vizeze unele caracteristici care pot avea o importanţă majoră în determinarea evoluţiei ulterioare a acţiunii:

- elementele topografice ale terenului;

- clima (temperatură, precipitaţii, vizibilitate, mişcări ale aerului etc.);

- datele de natură politică, economică, socială, demografică, religioasă, psihologică etc.;

- timpul de intervenţie este mai mare ca urmare a distanţei de parcurs şi stării comunicaţiilor;

102

- mediul rural oferă posibilităţi reduse pentru executarea manevrei de către forţele de ordine şi mai mari pentru dispersarea adversarului, ascunderea, sustragerea acestuia;

- natura activităţilor zilnice, gradul de cultură şi pregătire mai scăzut al locuitorilor pot acutiza violenţele;

- existenţa unor conflicte latente în sânul comunităţii;

- în exercitarea violenţelor, localnicii pot folosi diferite unelte agricole sau de uz gospodăresc, care pot amplifica gravitatea unor răni provocate;

- intervenţia poate fi îngreunată de realizarea unor baraje, blocaje pe căile de acces din localitate79.

În vederea realizării planului de acţiune, comandantul acţiunii trebuie să urmărească executarea în prealabil a unor recunoaşteri a zonei şi cunoaşterea eventualelor elemente de tradiţie ale zonei rurale.

79 Ţuţu Pişleag, Intervenţia de la misiune la acţiune, Editura Mirton, Timişoara, 2003, pag. 82

103

Capitolul V

DESFĂŞURAREA ADUNĂRILOR PUBLICE PE

TIMPUL COMPETIŢIILOR ŞI JOCURILOR

SPORTIVE, MANIFESTAŢIILOR CULTURAL -

ARTISTICE ŞI RELIGIOASE

5.1. Particularităţi ale adunărilor publice desfăşurate pe stadioane

Adunările publice desfăşurate pe stadioane se particularizează prin condiţii concrete interne, de interacţiune între indivizi care au un anumit comportament dar şi exterioare acestor adunări. De asemenea, acest tip de adunări publice se diferenţiază şi din perspectiva misiunilor de asigurare şi restabilire a ordinii publice.

Câmpul psihosocial de manifestare a mulţimii (grupului, publicului) este mai complex, entuziasmul manifestat de public, obţinerea unor anumite libertăţi faţă de presiunile psihice ale normelor, consumul de alcool, euforia creată, pot afecta reţelele de comunicare atât între indivizi cât şi între microgrupurile din cadrul mulţimii (publicului).

Lumea sportului în general, a fotbalului în particular, creează condiţii propice de manifestare a unor fapte antisociale determinate de manipularea unor sume de bani în scopuri ilicite, spectatori care se dedau la acte de vandalism, dopajul practicat de unii jucători, activităţile infracţionale, mediatizarea excesivă a unor fapte legate de evenimentul sportiv.

Acţiunile, manifestările violente care se produc atât în incinta stadioanelor cât şi în afara acestora sunt în general

104

cauzate de rivalitatea grupurilor de suporteri, „aranjamentele” sportive, infrastructura necorespunzătoare, greşelile comise de organizatori.

Pe stadioanele de fotbal se manifestă, de regulă, două tipuri de violenţă:

- spontană, declanşată de stările emoţionale specifice meciurilor de fotbal, având un grad diferit de periculozitate;

- premeditată, care nu întotdeauna este legată de evenimentul sportiv în sine, ci poate fi generată de factori de natură politică, socială, rivalitate ori conflicte în plan internaţional în cazul meciurilor disputate cu echipe străine80.

Din punctul de vedere socio-profesional, publicul din stadion, cu excepţia tribunei oficiale, este alcătuit în marea lui majoritate din studenţi, liceeni, mici funcţionari, şomeri, în general din indivizi din clase sociale de mijloc. În tribuna oficială publicul provine de regulă din medii elevate, cu profesii diferite.

Formele de manifestare a fidelităţii faţă de echipa favorită sunt ponderate în tribuna oficială şi de cele mai multe ori excesive în celelalte tribune. În ceea ce priveşte motivaţia participării la aceste evenimente se poate aprecia că pasiunea pentru fotbal şi plăcerea jocului constituie principalele elemente.

Suporterii aceleiaşi echipe se îmbracă într-o manieră uniformă (jachete, eşarfe, insigne etc.), în culorile clubului favorit, se evidenţiază printr-un repertoriu comun de strigăte şi cântece de încurajare, ceea ce constituie un sprijin moral acordat echipei favorite. Tot acest arsenal este întrebuinţat cu dublu scop, de a-şi susţine echipa favorită şi de a ridiculiza, enerva, demoraliza echipa adversă şi susţinătorii acesteia.

Grupul de suporteri, văzut ca o pluralitate de persoane asociate prin legături de natură normativă,

80 Ţuţu Pişleag, Intervenţia de la misiune la acţiune, Editura Mirton, Timişoara, 2003, pag. 92

105

comunicativă, afectivă şi funcţională devine o structură socială aparte cu propria sa reprezentare socială şi reţea de comunicare, cu propria sa istorie care se diferenţiază psihologic de alte grupuri.

Mai trebuie menţionat şi faptul că huliganismul reprezintă un pericol deosebit de grav pentru desfăşurarea spectacolului sportiv pe un stadion. Raporturile socio-structurale şi culturale influenţează negativ experienţele şi perspectivele unui grup de tineri vulnerabili din punct de vedere social, ceea ce-i transformă în potenţiali delincvenţi. Frustrările sociale determinate de experienţele negative, perspectivele extrem de modeste, îi determină să se integreze unui grup de semeni ce se consideră, de asemenea, o categorie dezavantajată din punct de vedere social, grup în cadrul căruia pot câştiga o poziţie prin care să provoace conformismul societăţii. Majoritatea huliganilor din nucleul dur şi din rândul începătorilor au cunoscut o carieră şcolară scurtă şi plină de frustrări. Aceşti tineri preferă în locul unei identităţi sociale, o identitate negativă şi provocatoare identificându-se cu un club care înseamnă totul pentru ei.

Factorii care direcţionează manifestările violente pe stadioane sunt:

desfăşurarea competiţiei de fotbal oferă prilejul continuării unor tradiţii de violenţă;

tendinţa huliganilor autohtoni de a copia comportamentul celor occidentali;

mass-media poate amplifica evenimentele în condiţiile în care suporterii acordă un interes sporit mesajelor difuzate pe seama lor81.

Faptul că pot mobiliza forţele de ordine, prin realizarea unor dispozitive de asigurare a ordinii publice pentru însoţirea grupului din care fac parte ca suporteri către / de la stadion este considerată o victorie în faţa forţelor de ordine.

81 Ţuţu Pişleag, Intervenţia de la misiune la acţiune, Editura Mirton, Timişoara, 2003, pag. 93;

106

Grupurile compacte de suporteri înglobează ocazional şi indivizi deosebit de periculoşi (infractori). Desfăşurarea unor competiţii sportive aflate în interesul direct al masei largi de suporteri, finalizate cu victoria sau înfrângerea echipei favorite pot declanşa manifestări spontane în afara stadionului ca urmare a bucuriei / nemulţumirii generale. Acest tip de competiţii pot mobiliza mase mari de persoane care îşi manifestă bucuria / nemulţumirea pe străzi, în pieţe etc.

Tendinţele de globalizare a fenomenului fotbalistic şi dinamica evenimentelor de acest fel prefigurează cerinţe noi în modalitatea de angajare a forţelor de ordine publică în asigurarea şi restabilirea ordinii publice.

În afara partidelor de fotbal, în categoria manifestărilor sportive intră şi celelalte competiţii sportive din cadrul celorlalte sporturi. Din punctul de vedere al declarării şi al obligaţiilor pe care le au organizatorii, celelalte manifestaţii sportive au acelaşi regim ca si meciurile de fotbal. O participare masivă a spectatorilor cunosc şi celelalte competiţii sportive.

Analizând modul de desfăşurare al celorlalte manifestări sportive, în afara partidelor de fotbal, se pot identifica o serie de caracteristici în comun cu acestea, dar există şi câteva deosebiri.

Dintre asemănări enumerăm: densitatea participanţilor este relativ mare pe un

spaţiu destul de restrâns; grupul de suporteri poate fi predispus la

violenţă, acte de vandalism; există posibilitatea ca unii suporteri să se

găsească sub influenţa băuturilor alcoolice sau a drogurilor; mulţi suporteri sunt tineri „teribilişti”, dispuşi să

facă orice pentru a atrage atenţia sau a impresiona; pot apărea nemulţumiri provocate atât de unele

decizii ale arbitrilor, cât şi de evoluţia favoriţilor; starea tensionată sau uneori chiar violentă a

sportivilor se poate transmite şi spectatorilor;

107

În funcţie de specificul fiecărei discipline sportive, apar deosebiri în ceea ce priveşte originea şi calitatea spectatorilor. Sunt sporturi care, prin esenţa lor sunt considerate nobile, iar spectatorii provin, în general, din clasa medie a societăţii, care nu sunt predispuşi la violenţă. Aceştia au un comportament adecvat, nu vin sub influenţa băuturilor alcoolice, se conformează indicaţiilor sau solicitărilor organizatorilor. În cazul acesta, problemele organizatorilor şi ale celor care asigură ordinea sunt determinate de unele evenimente neprevăzute sau de aglomerarea spectatorilor pe căile ori la punctele de acces.

Sunt competiţii sportive care nu se bucură de o audienţă foarte mare, iar numărul spectatorilor este mult redus, în multe cazuri aceştia au la dispoziţie spaţiu suficient sau sunt dispersaţi în tribune .

Alte competiţii sportive, prin natura lor se desfăşoară în săli sau bazine închise. În aceste cazuri, spectatorii au la dispoziţie un spaţiu limitat, închis, care de cele mai multe ori nu permite o evacuare şi o defluire optimă. În condiţiile în care numărul de spectatori este oricum redus, dificultăţile apar ca urmare a spaţiului mic şi, în acelaşi timp, închis. Problemele forţelor de ordine în ceea ce priveşte asigurarea şi restabilirea ordinii publice reies tocmai din densitatea mare a spectatorilor, spaţiul închis al sălilor, ce pot determina crearea unor busculade ce pot avea urmări grave.

5.2. Fizionomia şi psihologia microgrupului de suporteri

Adunările publice desfăşurate pe stadioane se deosebesc de celelalte adunări mai ales prin faptul că au înglobat, în mod potenţial, caracteristicile tulburărilor de grup şi al panicii, toate acestea pe fondul unei stări de agresivitate latentă.

108

Mai mult, spre deosebire de celelalte categorii de adunări publice, participanţii la competiţiile sportive sunt împărţiţi de la început în cel puţin două grupuri distincte, compacte, care sprijină sportivi ori echipe diferite. Tocmai existenţa acestor „tabere” impune o atenţie sporită din partea forţelor de ordine şi profesionalism în acţiunile desfăşurate pentru a se evita apariţia ori extinderea conflictelor între grupurile de susţinători.

O primă caracteristică a suporterilor o reprezintă faptul că ei sunt în grupuri compacte, bine determinate şi într-o anumită măsură izolate de alte grupuri. În tribune suporterii îşi atribuie în exclusivitate un anumit teritoriu (porţiune din tribună), acest lucru fiind valabil şi în afara stadionului.

Grupul de suporteri ca pluralitate de persoane asociate prin legături integrative de natură normativă, comunicativă, afectivă şi funcţională, devine o structură socială aparte cu propria sa reprezentare socială şi reţea de comunicare, cu propria sa istorie prin care se diferenţiază psihologic de alte grupuri.

Grupurile de suporteri sunt caracterizate prin:- îmbrăcăminte uniformă (eşarfe, steaguri, tricouri,

şepci);- tatuaje temporare în culorile clubului;- repertoriu aparte reprezentativ de sloganuri,

cântece, strigăte etc.;- revendicarea şi ocuparea unui spaţiu bine

determinat în tribune;- o anumită violenţă verbală greu de controlat şi

care se poate transforma în violenţă fizică.În cadrul unui grup de suporteri se pot identifica

următoarele trăsături:a) din punct de vedere sociologic un grup de

suporteri nu are conştiinţa adaptării sale cerinţelor şi normelor de convieţuire socială;

b) aceste grupuri înglobează ocazional şi indivizi deosebit de periculoşi (infractori). Aceştia sunt în conflict cu

109

normele ocrotite de legea penală prin acţiunile lor fiind afectate principiile morale, convenţionale, de cele mai multe ori încălcându-se şi normele de natură juridică. Ceea ce este mai grav este faptul că prin fenomenul contagiunii şi al sugestibilităţii aceste acte se pot extinde şi la grupuri mai mari;

c) se manifestă tendinţa continuării unei anumite tradiţii a violenţei alimentată mai ales de rivalităţile dintre cluburi;

d) fiecare suporter îşi caută o anumită identitate şi poziţie în grup pentru a compensa dezavantajele socio-culturale;

e) întregul arsenal de cântece, strigăte, îmbrăcămintea uniformă este întrebuinţat cu dublu scop, de a susţine echipa favorită şi de a ridiculiza, descuraja, enerva echipa şi suporterii echipei adverse;

f) comentariile din presă asupra declaraţiilor jucătorilor, antrenorilor, membrilor conducerii cluburilor asupra cazurilor de dopaj, corupţie, vânzare de meciuri pot amplifica comportamentele violente;

g) faptul că pot mobiliza forţele de ordine prin realizarea unor dispozitive de asigurare a ordinii publice pentru însoţirea grupului din care fac parte ca suporteri către / de la stadion este considerată o victorie în faţa forţelor de ordine.

Un grup de suporteri are următoarea fizionomie:a) nucleul (format din suporterii fideli) coordonează

acţiunile întregului grup, are o anumită organizare, aici fiind identificaţi liderii. Este nivelul la care se iau deciziile, membrii săi fiind regizorii dar şi actorii unui spectacol bine regizat prin care obţin o anumită identitate şi reprezentativitate care nu poate fi neglijată. Nucleul este foarte compact din punct de vedere structural şi este alcătuit de regulă din tineri;

b) grupul intermediar de suporteri dispus în jurul nucleului, format din persoane care doresc să aibă un statut şi o poziţie ca a celor care compun nucleul; aici există şi migraţia cea mai mare în ambele sensuri;

110

c) grupul periferic în care suporterii sunt atraşi de climatul creat şi care sunt tentaţi ca şi ceilalţi să comită acte de violenţă în anonimat, dar când acestea se comit, cei mai mulţi dintre ei se retrag.

O categorie aparte de suporteri o reprezintă aşa-numiţii huligani, o categorie a cărei apariţie şi dezvoltare are loc şi în ţara noastră, mai ales pe fondul tendinţelor tot mai mari de a copia comportamentul suporterilor occidentali.

Huliganii pot proveni din toate cele trei componente structurale ale grupului de suporteri, dar se vor diferenţia net de ceilalţi suporteri printr-un comportament deviant atât pe timpul desfăşurării competiţiei sportive cât şi înainte sau după încheierea competiţiei în faţa stadionului unde controlul forţelor de ordine se realizează mai dificil.

O caracteristică a acestora este faptul că violenţa de tip simbolic este înlocuită cu violenţa fizică, favorizată şi de consumul de alcool care se înregistrează în rândul grupurilor de huligani. Aceste grupuri consideră incidentele, violenţele, altercaţiile, distrugerile, rănirile etc. ca făcând parte din motivaţia participării lor pe stadion sau parte din spectacolul sportiv.

Apariţia acestor grupuri prezintă interes pentru mass-media, dar mai ales pentru forţele de ordine care trebuie să găsească noi modalităţi de acţiune mai eficiente pentru asigurarea ordinii publice atât în incinta stadioanelor cât mai ales în afara acestora.

Un alt aspect ce nu trebuie neglijat este rolul liderilor, şefilor de galerie. Ei joacă un rol considerabil, voinţa lor fiind nucleul în jurul căruia opiniile capătă formă şi identitate. Din punct de vedere psihologic s-a arătat că din clipa în care un anumit număr de persoane s-a adunat laolaltă, ele se supun din instinct autorităţii unui şef, unui lider. În general, în fiecare sferă socială, de la cea mai înaltă până la cea mai joasă, din clipa în care omul nu mai este izolat el se supune imediat autorităţii unui conducător. Din acest motiv este esenţial ca forţele de ordine să menţină legătura cu şefii de galerie, cu

111

liderii de opinie, să existe cooperare în vederea prevenirii stărilor conflictuale între galerii şi forţele de ordine.

5.3. Tipuri de agresivitate pe stadioane

Galeria de suporteri prezentă pe stadioane are înglobată o stare de agresivitate latentă care, favorizată de anumiţi factori, poate izbucni cu o intensitate ce poate surprinde forţele de ordine.

Interesele financiare, rivalitatea dintre cluburi şi dintre galerii, pasiunea pentru fotbal care uneori este dusă la extrem, rolul mass-media, sunt numai câţiva factori care favorizează manifestarea agresivităţii în totalitatea formelor sale pe un stadion.

Incidentele care pot afecta ordinea publică după criteriul violenţei, pot fi:

- incidente cu violenţă spontană, determinate de evoluţia stărilor emoţionale, specifice climatului creat pe parcursul competiţiei;

- incidente cu violenţă premeditată determinate de rivalitatea grupurilor de suporteri;

Din punct de vedere al modului de exprimare, violenţa poate fi:

- violenţă simbolică, instrumentală, care se manifestă prin îmbrăcăminte uniformă specifică clubului, bannere, lozinci, repertoriu aparte;

- violenţă fizică care apare ca urmare a unui comportament deviant şi care se manifestă nu numai împotriva echipei adverse ci chiar şi împotriva celor care susţin acelaşi club, la nivelul grupurilor de suporteri putând exista microgrupuri rivale;

112

Acţiunile violente pot fi favorizate de următorii factori82:

- competiţiile sportive se înscriu în continuarea unor tradiţii de violenţă, oferă posibilitatea „răzbunării”;

- „internaţionalizarea” comportamentului suporterilor;

- apariţia unor elemente surpriză în atitudinea şi comportamentul suporterilor rivali;

- defavorizarea echipei susţinute;- comentariile inadecvate ale mass-media, incitarea

la violenţă a suporterilor înaintea disputării partidei;- cazurile de dopaj, corupţie, trucaje, vânzare de

meciuri;- erori educative la nivelul indivizilor din grupările

de suporteri;- predispoziţia de integrare în anturaje potenţial

delincvente;- intervenţii şi acţiuni anterioare inadecvate ale

forţelor de ordine publică care pot avea ca rezultat o „coalizare” a grupurilor rivale de suporteri împotriva forţelor de ordine;

- rezultate slabe obţinute de echipa favorită în competiţia sportivă.

Majoritatea cercetătorilor consideră că sportul şi delincvenţa constituie fenomene sociale universale şi pun în evidenţă caracterul echivalent al activităţilor sportive în raport cu efectele contradictorii pe care acestea le exercită asupra comportamentului social. Uneori, activitatea sportivă are consecinţe pozitive, constituind un mijloc eficient de prevenire, precum şi de reinserţie socială a delincvenţilor, alteori, aceasta determină reacţii negative şi se găseşte la originea unor fapte penale.

Contrar opiniei exprimate de mass-media şi de marele public, care nu fac comparaţii între diversele bande de

82 Ţuţu Pişleag, Acţional şi operaţional în ordinea publică, Editura Alutus, 2002; pag. 117;

113

huligani pe care îi acuză de un comportament de o violenţă extremă, cu consecinţe dramatice, încăierările nu sunt extrem de grave sub aspectul violenţei îndeosebi dacă participanţii sunt lăsaţi singuri şi dacă se desfăşoară după o anumită ordine de acţiune. Se disting două tipuri de comportamente. În primul rând există violenţă reală în sensul propriu al cuvântului, care se manifestă sub formă de violenţă fizică dirijată în scop agresiv de ceilalţi. Apoi, există o violenţă „aggro” care constă într-un ritual de acţiuni agresive de tip simbolic, incluzând etalarea de arme, dar nu şi utilizarea lor, şi secvenţe de acţiuni eşuate care pot avea drept urmare provocarea unor vătămări corporale şi chiar înregistrarea de morţi atunci când aceste agresiuni sunt prelungite. Caracterul de ritual al violenţei „aggro” derivă dintr-un consens subînţeles asupra unui ansamblu de reguli stabilite în momentul în care se impune atacul şi care determină desfăşurarea şi obiectivele încăierărilor, precum şi deznodământul acestora. Intenţia fanilor care se înfruntă este doar umilirea şi înfrângerea adversarilor şi nu rănirea acestora. Huliganismul este o variantă actuală a unui fenomen care se regăseşte în toate societăţile omeneşti şi care poate fi observat şi la anumite specii de animale. În procesul „aggro” intervine şi contextul cultural. Deşi agresiunea umană poate avea resorturi biologice situaţiile în care se produce, obiectivele către care este dirijată, şi maniera în care este controlată sunt de ordin social. Analiştii recunosc faptul că rănirile sunt uneori ocazionale, ele se explică prin cauze accidentale sau prin faptul că o minoritate dintre participanţi a încălcat regulile. De altfel, aceste tipuri de abateri vor fi condamnate de către un grup. În privinţa rănirilor grave, conform opiniei analiştilor, ele provin dintr-o distorsiune a desfăşurării normale a „aggro”, ca urmare a intervenţiilor externe de exemplu a poliţiei, care zdrobeşte fragilul consens de care depinde caracterul de ritual al „aggro”.

Acestei teorii îi pot fi aduse diverse critici. Într-adevăr, ceea ce demarează ca un ritual de agresiune atenuată, spontană poate degenera într-o violenţă incontrolabilă, după

114

cum istoria sportului a demonstrat de multe ori. În plus, diferenţierea făcută într-o violenţă reală şi una rituală este exagerată; faptul că o activitate este guvernată de reguli nu garantează ca ea va fi non-violentă. Cu toate acestea confruntările din exteriorul stadionului, în cadrul cărora suporterii reuşesc să se sustragă controlului poliţienesc şi unde au o mai mare libertate de acţiune în urmărirea obiectivelor propuse, sunt supuse, efectiv, unui proces de autoapărare a adversarilor la noile condiţii deoarece, ţinând cont de numărul mare al celor prezenţi, rănirile grave sunt relativ rare.

În cazul competiţiilor sportive, uneori sportivii apelează la violenţă pentru intimidarea adversarului iar astfel de fapte pot fi considerate elemente ale unei „strategii” orchestrate de către jucători sau antrenori. „În asemenea cazuri intervenţia forţelor de ordine este practic imposibilă. Totuşi din punct de vedere al strategiei poliţieneşti aceste momente trebuie gestionate cu multă atenţie. Ele pot constitui preludiul unor incidente ce se declanşează între galeriile din tribune. Unii experţi apreciază că situaţiile de acest gen pot fi scânteia dar şi combustia unor incidente majore, provocându-i pe spectatorii turbulenţi şi invitându-i la manifestări ce au capacitatea potenţială de a degenera în acte violente”83.

Cazurile cele mai frecvente de violenţă pe stadioane (agresarea suporterilor taberei adverse, a jucătorilor din teren, a celor de pe băncile de rezervă, agresarea oficialilor) prin adresarea de injurii, afişarea de bannere, portrete caricaturi, expresii jignitoare sau rasiste, lovirea cu obiecte aruncate în teren, pătrunderea în teren etc. impun ca forţele de ordine să-i depisteze pe cei care se dedau la astfel de acte, dar mai ales interzicerea accesului acestora pe stadion. Astfel, acţiunile forţelor de ordine se pot clasifica:

a) acţiuni preventive:- cunoaşterea compoziţiilor galeriilor şi depistarea

suporterilor consideraţi „potenţial de risc” şi interzicerea

83 Georgios Rallis, Forţele de ordine şi dezordinea pe stadioane, Astinomia tis Ellada, nr. 3/2005

115

accesului acestora în incinta stadioanelor (arenelor sportive);- stabilirea unor dialoguri cu liderii galeriilor

privind intransigenţa forţelor de ordine faţă de orice act de huliganism şi pericolele la care se expun în cazul încălcării legii;

- transmiterea prin mass-media a unor comunicate care să conţină mesaje directe şi subliminale referitoare la faptul că forţele de ordine vor apela, dacă va fi cazul, la acţiuni în forţă;

- popularizarea măsurilor luate în alte ţări împotriva celor care comit acte de violenţă pe stadioane;

- separarea galeriilor de suporteri prin garduri, parapeţi sau pasaje care să le plaseze la distanţe asiguratorii una de cealaltă;

- interzicerea accesului cu băuturi alcoolice, sticle sau ambalaje din plastic, bâte, răngi, materiale incendiare etc.;

- stabilirea unor protocoale de acţiune cu federaţiile de specialitate, cluburile şi asociaţiile sportive, primarii, prefecturile etc.;

- stabilirea unor cordoane de siguranţă în perimetrele din jurul arenelor sportive;

b) acţiuni punitive:- marcarea suporterilor şi a grupurilor care agită,

incită sau se dedau la acte de violenţă;- intervenţia directă în momentul atingerii punctului

critic în generarea violenţei;- izolarea şi reţinerea suporterilor care au declanşat

asemenea acţiuni;- protejarea sportivilor şi a oficialilor în cazul

declanşării unor incidente;- supravegherea directă, prin aparatură optică, de

înregistrare şi aeriană.Faţă de aceste măsuri, disfuncţiile în asigurarea

ordinii publice sunt uneori determinate şi de următoarele:- intimidarea forţelor de ordine de către suporteri

sau grupuri violente prin supralicitarea drepturilor şi libertăţilor

116

democratice;- intimidarea forţelor de ordine de către unii

conducători de cluburi;- lipsa unor reglementări legislative adecvate

privind prevenirea şi combaterea situaţiilor tensionate şi a violenţelor;

- lipsa unor acţiuni coerente, convergente şi armonizate ale tuturor forţelor de ordine publică (în accepţiune generală) în prevenirea şi combaterea huliganismului.

Reţinem aşadar că, prin reprezentarea acestora (administrativă, politică, economică, istorică, culturală), centrele urbane devin totodată şi zone vulnerabile ale violenţei stradale, ale formelor de dezordini publice din cauza complexităţii vieţii urbane în care „curentele sociale exercită asupra individului o presiune care se transmite maselor ... dar acolo unde se formează mulţimi, presiunea poate avea caracterul mai primitiv al instinctelor”84. Astfel de curente sunt influenţate de afacerile globale care angrenează toate domeniile vieţii, într-o dinamică aparte, al cărei impact complet asupra indivizilor ... „nu a fost încă resimţit, când mii de transformări aparent independente s-au reunit pentru a forma un nou sistem economic, însoţit nici mai mult, nici mai puţin decât de un nou mod de viaţă, o nouă civilizaţie, numită modernitate”85. Putem aprecia că resursele care configurează puterea de intervenţie sunt coercitive, strategice, organizaţionale şi chiar politice. Capacitatea coercitivă este reflectată de mărimea instituţiei, atât în termeni absoluţi, cât şi raportate la populaţie, de procentul care îi revine din bugetul naţional, gradul de dotare în mijloace de protecţie şi intervenţie şi evident de eficienţa organizaţională.

Resursele organizaţionale determină eficienţa în ceea ce reprezintă calitatea, experienţa şi aptitudinile forţelor

84 Serghei Ceahotin, Violul mulţimilor prin propagandă politică (Studiu de Mihnea Columbeanu), Editura Antet, pag. 5185 Alvin Toffler, Heidi Toffler, Avuţia în mişcare, Editura Antet, 2006, pag. 8

117

de ordine publică, calitatea pregătirii, caracterul şi experienţa profesională şi măsura în care pe baza acestora să evite utilizarea forţei şi dezamorsarea conflictelor prin acţiuni non-violente, pentru că suprasolicitarea forţelor de ordine se poate dovedi la fel de primejdioasă ca şi neputinţa acestora.

5.4. Strategia manifestării huliganismului

Huliganismul constituie o strategie a manifestării ce vizează ieşirea din anonimat şi se bazează pe comportamente deviante. Într-adevăr, dorinţa de a ieşi în evidenţă sau de a rămâne anonim desemnează diferenţa majoră dintre un suporter şi un huligan. Acesta din urmă se caracterizează prin ceea ce se numeşte „furia manifestării”. Violenţa se deplasează din peluze spre celelalte locuri de pe stadion, unde se desfăşoară o competiţie paralelă celei din teren.

Ca atare, huliganismul trebuie situat în perspectiva globală a unei societăţi individualiste care nu mai furnizează repere pentru a indica fiecăruia locul şi rolul sau. El exprimă dilema grupurilor sociale aflate la baza ierarhiei, condamnate să rămână la acest nivel, chiar dacă stadiul actual de cultură creează posibilitatea de a reuşi prin meritul personal şi nu prin acţiunea colectivă. Inegalitatea şi anonimatul merg mână în mână: cei mai defavorizaţi din punct de vedere social sunt cei mai puţin vizibili. Huliganii au instituit o modalitate de a ieşi în evidenţă. Ei sunt „regizorii" unui spectacol, care, înainte de orice este destinat scoaterii lor din anonimat.

Încăierarea reprezintă o modalitate de a deveni mai vizibili decât restul spectatorilor şi, uneori chiar decât jucătorii. În timpul dramei de la Heysel, pentru prima dată în istoria fotbalului spectatorii au ocupat în totalitate scena în locul jucătorilor. Pentru prima dată în Europa, un meci cu o miză considerabilă a fost complet eclipsat de alte evenimente produse pe teren.

118

Violenţa huliganilor constituie expresia unui ideal individualist contemporan, care-l determină să fie mai degrabă actorul propriei vieţi decât spectatorul vieţii altora. Provenind de regulă, din rândul clasei muncitoare şi fiind destinaţi ocupării unor funcţii inferioare şi anonime, aceşti outsideri ai individualismului îşi fabrică o identitate socială monstruoasă, care îi face unici şi, privilegiu foarte rar, diferiţi de lumea întreagă.

În lipsa resurselor necesare. pentru a se distinge din marea masă a obscurilor, a mijloacelor care să le permită accesul la perfecţionarea pregătirii profesionale, aceştia caută să obţină o altă identitate, prin forţarea destinului „construindu-şi" ei înşişi evenimentul. Transformând inegalitatea care-i înlătură în diferenţa care-i personalizează, huliganii simptomatizează aceasta lume apăsătoare în care vor să devină „cineva” prin evenimentul în cauză.

Orice individ are înclinaţii spre un comportament delincvent, dar şi-l înfrânează deoarece este reţinut de intensitatea ataşamentului faţă de ordinea convenţională. Reiese faptul ca omul se domină relativ bine în societăţile în care există reţele de relaţii solide între membri, în care dependenţa este mare şi în care există anumite incertitudini asupra viitorului.

Astfel, prin situaţia lor socială grupurile de huligani manifestă mai mult tendinţa dezvoltării unor comportamente de violenţă şi vandalism în momentul în care se alătură semenilor lor. Aceasta se mai explică şi prin alienarea afectivă dincolo de jucătorii din teren şi faţă de societate precum şi printr-o pierdere a posibilităţilor de identificare în societatea contemporană.

5.5. Explicaţia criminologică a huliganismului

119

Raporturile socio-structurale şi culturale influenţează negativ experienţele şi perspectivele unui grup de tineri vulnerabili din punct de vedere social, ceea ce îi transformă in potenţiali violenţi. Teoria vulnerabilităţii sociale explică delincvenţa juvenilă persistentă de la o acumulare socială şi psihologică a experienţelor negative în momentul intrării în contact cu instituţiile sociale. Perspectivele de viitor ale tinerilor sunt extrem de modeste, fapt care-i determină să se integreze unui grup de semeni ce se consideră de asemenea o categorie dezavantajată din punct de vedere social, grup în cadrul căruia pot câştiga o poziţie prin care să provoace conformismul societăţii.

Mulţi cercetători demonstrează faptul că majoritatea huliganilor din nucleul dur şi din rândul stagiarilor au cunoscut o carieră şcolară scurtă şi plină de frustrări. Ei provin, în special, din rândul clasei muncitoare şi aparţin, de cele mai multe ori, unor familii instabile din punct de vedere relaţional şi afectiv. Puţini dintre aceştia au un loc de muncă stabil şi legal; cei fără un loc de muncă nu beneficiază de alocaţiile de şomaj. Din punct de vedere material ei sunt săraci. "Ocazionalii" fură hainele elegante pe care le poartă sau le procură prin alte forme de delict. O parte dintre aceştia sunt cunoscuţi de organismele financiare ce nu au legătură cu actele de huliganism. Cei mai duri membri şi-au pierdut orice legătură cu societatea şi conformismul ei şi nu se mai tem de sancţiuni penale. Din punct de vedere psihologic, huliganii investesc totul în echipa şi în „side”-ul lor. Ei îşi câştigă prestigiul identificându-se cu unul dintre cluburile care prosperă ("Noi suntem campionii") sau cu un grup de suporteri care impresionează, suscită interesul presei, mobilizează forţele de ordine („Noi suntem X-side”) etc.

Excitarea atinge punctul său culminant în cursul acţiunilor reuşite de violenţă, în cadrul cărora se simt mai puternici decât ceilalţi şi mai şireţi decât poliţia.

În concluzie, se avansează ideea conform căreia aceşti tineri decât sa nu aibă nici o identitate socială, prefera

120

identitatea negativă şi provocatoare a huliganilor, identificându-se cu un club care înseamnă totul pentru ei. Pentru înlăturarea monotoniei din viaţa lor, ei caută satisfacţia jocului de-a războiul care se desfăşoară în jurul stadioanelor.

Desfăşurarea competiţiei de fotbal oferă prilejul continuării unei tradiţii de violenţă: meciul este organizat într-o manieră obişnuită şi previzibilă. Competiţia inter-„side”-uri este organizată în acelaşi mod; confruntările se repetă de două ori pe an, între grupurile rivale, în cadrul acestora putându-se manifesta acte de răzbunare reciprocă.

Tendinţa huliganilor autohtoni de a copia comportamentul omologilor britanici, contactele internaţionale între huligani înregistrează o importanţă din ce în ce mai mare. Pentru mulţi, deplasarea făcută cu ocazia unui meci jucat cu o alta echipă reprezintă un punct culminant, ei vor avea ocazia să vadă modul în care se desfăşoară incidentele şi vor reveni în ţara lor înarmaţi cu fotografii, amintiri despre fapte trăite şi cu noi idei. În timpul desfăşurării competiţiei, cercetătorii au observat faptul că vizitele de curtoazie se transformă în vizite de susţinere a echipelor preferate, în acest sens străinii fiind consideraţi adevăraţi specialişti, iar românii manifestă dorinţa de a demonstra oaspeţilor că sunt capabili de aceleaşi acte de bravură.

Mass-media amplifică evenimentele, huliganii acordă un interes sporit mesajelor difuzate pe seama lor. Pentru aceştia este o adevărată victorie dacă jurnalele menţionează şi comentează incidentele petrecute în week-end, iar dacă acestora li se adaugă şi ştirile difuzate la televizor, victoria se transformă într-un real triumf. O parte dintre huligani colecţionează fotografii, articole de presă şi chiar lucrări de specialitate elaborate cu privire la violenţa pe stadioanele de fotbal.

121

5.6. Particularităţi privind desfăşurarea adunărilor publice la diferite manifestaţii culturale-artistice sau religioase

În sfera manifestărilor cultural – artistice întră diferitele piese de teatru, operă, operetă, diverse expoziţii şi vernisaje, dar şi concertele care sunt deschise publicului larg. Dacă majoritatea celorlalte manifestări cultural – artistice nu ridică probleme, în ciuda publicului numeros, concertele la care participă publicul tânăr, în special, creează, uneori probleme deosebite. În sfera acestor concerte se pot include concertele rock, house, pop etc. Acestea se pot desfăşura atât în săli, pe stadioane sau în aer liber (pieţe, parcuri, pe pârtiile de schi, pe plajă etc.).

În general, aceste concerte prezintă următoarele caracteristici:

la ele participă un public numeros, în general copii sau tineri;

participanţii se pot găsi sub influenţa băuturilor alcoolice sau a drogurilor;

densitatea participanţilor este mare şi, de cele mai multe ori, cu toate că manifestarea se desfăşoară în săli prevăzute cu scaune, aceştia nu se aşează pe locurile respective, preferând să rămână în picioare;

spaţiul destinat spectatorilor este fie închis, fie delimitat prin diferite mijloace;

în general participanţii sunt nonconformişti sau „teribilişti”, dispuşi să facă orice pentru a impresiona ori pentru a ieşi în evidenţă;

specific concertelor, tinerii fani sunt agresivi, uneori chiar violenţi, sunt adepţi ai diferitelor secte anarhiste, cu idealuri antisociale, sunt constituiţi în grupuri violente, cu înclinaţii spre comiterea faptelor antisociale;

specific tinerilor fani rock sau house, vestimentaţia acestora este asortată cu diferite lanţuri, ghinturi sau alte obiecte contondente;

122

tinerii din această categorie sunt, în general, adepţii consumului de alcool şi de droguri;

tot acestei categorii le este specific dansul violent, în care tinerii sar unul în altul, se agită;

indiferent de locul de desfăşurare (sală sau în aer liber), spectatorii sunt concentraţi către scenă, formează grupuri dense, ceea ce împiedică sau îngreunează intervenţia forţelor de ordine;

majoritatea participanţilor sunt uşor influenţabili de lideri şi pot comite diferite acte de vandalism.

O categorie aparte de manifestări cultural-artistice o constituie concertele organizate cu ocazia unor evenimente (sărbătorile legale şi religioase, sărbătorile unor organizaţii, instituţii, sărbătorile câmpeneşti). Cu ocazia acestor evenimente, se organizează manifestări complexe, care, în general, se încheie cu anumite concerte.

Acestea prezintă următoarele caracteristici: se desfăşoară în pieţe, parcuri, pe pârtiile de schi,

pe plajă, faleze, în păduri, pajişti etc; publicul participant este numeros, de diferite

vârste, aparţinând unor diferite categorii sociale; la majoritatea acestor evenimente, spaţiul destinat

publicului este relativ mare, accesul nu este strict limitat, grupurile de persoane putând veni şi pleca oricând, ceea ce determină o transformare continuă a masei de persoane;

la manifestările la care este permis consumul de băuturi alcoolice, există riscul ca unele persoane să devină violente ca urmare a consumului de alcool;

din cauza dinamicii mulţimii, oricând pot să apară violenţe;

la manifestaţiile la care este permisă folosirea artificiilor şi a petardelor (doar de către persoanele autorizate) există riscul producerii unor accidente sau incendii, determinate de „curiozitatea” unor participanţi;

masa de participanţi devine foarte densă în apropierea scenei, ceea ce limitează posibilităţile de intervenţie

123

a forţelor de ordine.La manifestările cultural – artistice, indiferent de

natura lor, în situaţia în care acestea se desfăşoară în pieţe sau în apropierea căilor de comunicaţie, o problemă majoră o constituie afluirea şi defluirea acestora în condiţii normale, fără a afecta traficul rutier, dar mai cu seamă fără riscul de a se produce accidente de circulaţie. Mulţimea, în general, nu mai ţine cont şi de alte reguli de convieţuire în situaţia în care este numeroasă şi este îndrumată sau protejată de forţele de ordine.

Manifestările şi procesiunile religioase reprezintă o categorie aparte de adunări publice. Sunt organizate în următoarele cazuri:

sărbători religioase importante; procesiuni religioase; pelerinaje.Aceste manifestări religioase se desfăşoară, în

general în interiorul bisericilor, capelelor, catedralelor sau în aer liber şi în general nu ridică probleme. Însă în situaţiile enumerate mai sus, acestea pot crea busculade şi produce probleme deosebite şi sunt caracterizate de:

public numeros, concentrat; participanţii sunt de vârste diferite, însă

predomină persoanele în vârstă şi cele nevoiaşe; participanţii sunt dornici să se apropie cât mai

mult de prelaţi sau, după caz, sfintele moaşte, recipientele în care sunt păstrate simbolurile şi obiectele religioase, se agită şi creează presiune, ceea ce poate crea busculade;

multe din manifestările religioase se desfăşoară în condiţii dificile (călduri sufocante sau geruri puternice);

mulţi dintre participanţi nu se hrănesc, respectând anumite canoane religioase, slăbindu-le organismul şi predispunându-i la probleme medicale;

ca manifestaţii deschise, fluctuaţia de persoane este foarte ridicată, uneori, în rândul participanţilor se pot infiltra diferite persoane care nu au nimic de a face cu manifestaţia respectivă.

124

Nefiind supuse procedurii declarării, aceste manifestaţii pot crea probleme majore, în principal din cauza numărului mare de participanţi, dar şi prin faptul că, de multe ori mulţimea se adună în faţă unui locaş de cult în urma unui zvon.

125

Capitolul VI

CONSTATAREA CONTRAVENŢIILOR ŞI

INFRACŢIUNILOR PE TIMPUL ADUNĂRILOR

PUBLICE

6.1. Aspecte generale

Dinamica desfăşurării adunărilor publice implică dezbaterea unor probleme ce intră sub incidenţa dreptului contravenţional şi, uneori, chiar în sfera dreptului penal. Mulţimile sunt greu de condus şi direcţionat către o comportare normală. De multe ori, în acţiunile lor, participanţii la o adunare publică tind să încalce unele norme legale, atât pentru a-şi atinge scopurile propuse, cât şi de cele mai multe ori, din dorinţa unor participanţi de a ieşi în evidenţă sau pentru a se „răfui” cu forţele de ordine, plecând de la unele conflicte anterioare cu acestea sau de la dorinţa de a demonstra că şi ei reprezintă o forţă demnă de luat în considerare. Analizând adunările publice ce au avut loc în România în ultimii ani, nu puţine au fost cele care s-au transformat în manifestări violente, în care participanţii au încălcat normele legale în vigoare.

Participanţii la o adunare publică, în funcţie de mediul social din care provin, pot avea comportamente diferite. Este lesne de înţeles comportamentul unor persoane care au un grad de cultură şi civilizaţie ridicat, care se vor manifesta într-un mod civilizat, respectând limitele legale impuse. În contrapondere, în situaţia în care participanţii provin din medii sociale aflate la baza societăţii, există riscuri multiple ca acţiunile acestora să degenereze în fapte reprobabile sau chiar încălcări ale actelor normative.

126

Apartenenţa socială nu creează în toate situaţiile o prezumţie de agresivitate şi violenţă asupra participanţilor la o adunare publică. Asupra mulţimilor, liderii pot să exercite un rol covârşitor, putând determina participanţii la acţiuni antisociale, de o violenţă extremă. Un lider cu autoritate poate orienta energiile mulţimii spre direcţia dorită, determinând comportamentul acesteia spre o ascultare „oarbă” a „ordinelor” sale.

Reacţia forţelor de ordine poate conduce uneori la escaladarea violenţei şi, într-un final, la confruntări de stradă. Nu puţine au fost situaţiile în care excesul de zel al forţelor de ordine a incitat agresivitatea mocnită a mulţimilor. În desfăşurarea unei adunări publice se „înfruntă” două forţe: participanţii (mulţimea) pe de o parte şi instituţiile competente să asigure ordinea publică, de cealaltă parte. Atitudinea acestora din urmă poate determina atitudinile mulţimilor. Oamenii, în general, sunt o masă greu de strunit, cu reacţii şi comportamente netipizate şi neuniforme. În asemenea situaţii competenţa şi profesionalismul forţelor de ordine pot direcţiona o adunare publică către o desfăşurare normală, cu respectarea actelor normative în vigoare.

Sub protecţia mulţimii, unii participanţi pot săvârşi contravenţii sau chiar infracţiuni, pornind de la ideea că, într-o masă mare de indivizi, faptele lor individuale nu pot fi descoperite de autorităţi. Sunt indivizi care participă la adunări publice cu intenţie făţişă de a săvârşi fapte antisociale. Alţii profită de numărul mare de participanţi pentru a se „răfui” cu forţele de ordine şi a demonstra celorlalţi „virtuţile” şi curajul pe care îl au într-o confruntare cu autorităţile. Alţi indivizi sunt determinaţi de lideri sau de alţi participanţi la săvârşirea unor fapte antisociale.

În unele situaţii, la îndemnul unor instigatori, mulţimea se poate transforma, având reacţii necontrolate, de o agresivitate extremă, fiind condusă de inconştient către distrugere şi haos. În astfel de situaţii devine inevitabilă săvârşirea de fapte antisociale de către participanţii la

127

asemenea adunări publice. Pentru a combate şi sancţiona faptele respective, dar şi pentru a preveni săvârşirea ulterioară a unor alte fapte asemenea, structurile specializate ale Jandarmeriei trebuie să aplice măsurile legale ce se impun.

Legea stabileşte structurilor specializate ale Jandarmeriei competenţe privind asigurarea ordinii publice cu ocazia desfăşurării adunărilor publice, constatarea şi sancţionarea contravenţiilor, constatarea infracţiunilor, precum şi întocmirea actelor premergătoare începerii urmăririi penale, pe care acestea le constată pe timpul executării misiunilor.

6.2. Noţiuni introductive de drept contravenţional

Baza legală a stabilirii şi sancţionării contravenţionale o constituie Ordonanţa Guvernului nr. 2 din 12 iulie 2001 cu modificările şi completările ulterioare. Aceasta reprezintă cadrul juridic general al sancţionării acestor fapte şi cuprinde normele generale de reglementare a contravenţiilor, nominalizând organele competente a emite acte normative care stabilesc şi sancţionează astfel de fapte, precizând totodată şi procedura constatării şi sancţionării lor, precum şi căile de atac.

În exercitarea atribuţiilor ce le revin, potrivit Legii nr. 550/2004, privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, militarii jandarmi sunt investiţi în exerciţiul autorităţii publice şi abilitaţi să constate contravenţii săvârşite în domeniul ordinii şi liniştii publice şi la cel privind paza bunurilor în obiectivele unde aceasta este asigurată cu efective de jandarmi, şi să aplice sancţiuni, în condiţiile legii.

Adunările publice prin dinamica evoluţiei lor în timp şi spaţiu, dar şi prin marea diversitate a participanţilor, oferă în multe situaţii un potenţial de fapte antisociale şi încălcări ale reglementărilor în vigoare. Cu un pericol social mai redus decât infracţiunile, contravenţiile au un grad mai

128

mare de frecvenţă, pornind de la premisa că indivizii minimizează pericolul social al acestora şi nu conştientizează că faptele săvârşite sunt sancţionate ca atare de lege.

Constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti86.

Elemente care diferenţiază contravenţia de infracţiune sunt:

a) pentru contravenţie:

— rezonanţă restrânsă;

— pericolul social este mai redus;

— urmările sunt mai restrânse;

— fapta ilicită săvârşită pune în pericol funcţionarea unui domeniu sau altul;

— posibilitatea de restaurare a valorilor (relaţiilor) sociale.

b) pentru infracţiune:

— pericolul social mai ridicat (lezează efectiv);

— consecinţe mai grave şi care se întind în timp;

— fapta ilicită săvârşită pune în pericol valori de care depinde existenţa societăţii şi a componentelor sale;

— actele normative emană de la organele supreme ale puterii de stat;

— sancţiunile sunt stabilite şi aplicate de către instanţele de judecată.

Trăsăturile esenţiale ale contravenţiei sunt:

— vinovăţia;

86 Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, cu modificările şi completările ulterioare, art. 1

129

— stabilirea şi sancţionarea faptei drept contravenţie prin lege sau alt act normativ.

Contravenţia este săvârşită:a) cu intenţie, atunci când făptuitorul:

— prevede urmările faptelor sale şi urmăreşte producerea lor prin comiterea acelei fapte (intenţie directă);

— prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu urmăreşte să se producă, acceptă posibilităţile producerii lui (intenţie indirectă).

b) din culpă, atunci când făptuitorul:

— prevede rezultatul faptei sale dar nu îl acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce (uşurinţă sau culpă cu previziune);

— nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia să-l prevadă (neglijenţă sau culpă fără previziune).

Prin legi, ordonanţe sau prin hotărâri ale Guvernului se pot stabili şi sancţiona contravenţii în toate domeniile de activitate. Celelalte autorităţi ale administraţiei publice locale sau judeţene pot stabili şi sancţiona contravenţii în toate domeniile de activitate în care acestora li s-au stabilit atribuţii prin lege. Actele normative prin care s-au stabilit contravenţii trebuie să cuprindă descrierea faptelor ce constituie contravenţii şi sancţionarea acestora.

Activitatea de constatare a contravenţiilor presupune, în primul rând, cunoaşterea actelor care sancţionează încălcarea dispoziţiilor legale, stabilirea şi reţinerea împrejurărilor în care s-a comis fapta, formarea deplinei convingeri că s-a săvârşit o contravenţie iar făptuitorul urmează să fie sancţionat din cauza aceasta. Agentul constatator poate lua cunoştinţă despre săvârşirea unei contravenţii, fie direct, fie în urma unei sesizări primite din partea unor persoane fizice sau juridice.

130

După ce a luat la cunoştinţă despre săvârşirea faptei care constituie contravenţie, agentul constatator desfăşoară, în principiu, următoarele activităţi:

verificarea competenţei de constatare şi sancţionare a contravenţiei comise;

identificarea persoanei care a săvârşit contravenţia;

explicarea contravenientului a faptei săvârşite, a pericolului social al acesteia, precum şi a sancţiunii ce i se poate aplica;

stabilirea existenţei sau inexistenţei vreuneia din cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei ori răspunderea pentru fapta săvârşită;

verificarea, dacă prin contravenţia comisă s-au produs pagube materiale sau se impune luarea măsurii confiscării ori a altor măsuri;

stabilirea şi descrierea faptei şi a împrejurărilor în care aceasta a fost săvârşită;

încadrarea juridică a faptei; completarea formularului procesului verbal de

constatare a contravenţiei.Activităţile de constatare a contravenţiei se

finalizează printr-un proces verbal, care, pentru a avea forţă probatorie trebuie să îndeplinească anumite condiţii de fond şi formă, fără de care acesta este nul sau poate fi anulat. Acestea sunt, în general, tipărite, înseriate şi broşate în carnete. Totuşi nu este exclusă posibilitatea pentru agenţii constatatori de a încheia şi procese-verbale scrise de mână sau dactilografiate, în situaţia în care cele tipărite lipsesc ori, deşi există, spaţiul afectat diverselor rubrici este insuficient.

Procesul-verbal se compune din: procesul-verbal de constatare propriu-zis,

respectiv originalul şi două copii; dovada; înştiinţarea de plată.

131

Procesul-verbal trebuie să cuprindă în mod obligatoriu următoarele:

— data şi locul unde este încheiat;

— numele, prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul constatator;

— datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupaţia şi locul de muncă ale contravenientului;

— descrierea faptei contravenţionale cu indicarea datei, orei şi locului în care a fost săvârşită, precum şi a împrejurărilor ce pot servi în aprecierea gravităţii faptei şi la evaluarea eventualelor pagube pricinuite;

— indicarea actului normativ prin care se stabileşte şi se sancţionează contravenţia;

— indicarea societăţii de asigurări, în situaţia în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulaţie;

— posibilitatea achitării în termen de 48 ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate;

— termenul de executare a căii de atac şi organul la care se depune plângerea.

În cazul contravenientului minor, procesul-verbal va cuprinde numele, prenumele şi domiciliul părinţilor sau ale altor reprezentanţi ori ocrotitori legali ai acestuia.

În cazul contravenientului persoană juridică, în procesul verbal se vor face menţiuni referitoare la denumirea, sediul, numărul de înmatriculare la registrul comerţului şi codul fiscal al acesteia precum şi datele de identificare ale persoanei care o reprezintă.

În momentul încheierii procesului-verbal, agentul constatator este obligat să aducă la cunoştinţa contravenientului dreptul de a face obiecţiuni cu privire la conţinutul actului de constatare.

132

Nu se admit corecturi, ştersături, modificări şi nici adăugiri ulterioare. Ca regulă, nu sunt admise nici prescurtările, acestea pot fi, totuşi, făcute numai dacă sunt explicate pe marginea formularului sau când sunt din cele îndeobşte recunoscute şi folosite.

Lipsa din procesul-verbal a anumitor menţiuni atrage nulitatea acestuia, care se constată şi din oficiu. Procesul verbal este nul dacă din conţinutul său lipseşte una din următoarele menţiuni:

numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, respectiv, gradul, numele şi prenumele ofiţerului, subofiţerului care constată contravenţia;

numele şi prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice lipsa denumirii şi a sediului acesteia;

fapta săvârşită; data comiterii faptei; semnătura agentului constatator.Procesul-verbal poate fi anulat şi pentru alte vicii de

conţinut dacă: nu se indică sau se indică greşit actul normativ

încălcat; nu se menţionează locul săvârşirii contravenţiei,

respectiv calitatea făptuitorului (atunci când este cazul); amenda stabilită a fost calculată greşit; nu se indică datele de stare civilă ale

contravenientului.După semnarea procesului-verbal de către agentul

constatator şi, după caz, de martor, acesta se înmânează în copie, pe bază de semnătură, persoanelor interesate (contravenient, parte vătămată, persoana căreia îi aparţin lucrurile confiscate, dacă sunt de faţă la întocmirea acestuia), iar în lipsa acestora , agentul constatator le expediază prin poştă la domiciliul sau reşedinţa contravenienţilor.

Activitatea de aplicare a sancţiunii presupune din partea organului competent o apreciere cât mai corectă a pericolului social al faptei, pentru a realiza o justă

133

individualizare a sancţiunii, avându-se în vedere cauzele ce exclud sau înlătură caracterul contravenţional al faptei ori răspunderea contravenţională a făptuitorului. Legiuitorul a lăsat posibilitatea organului competent să aprecieze asupra cuantumului sancţiunii, în limitele prevăzute de lege, ţinând însă seama de anumite criterii:

împrejurările în care s-a săvârşit contravenţia; limitele sancţiunii prevăzute în actul normativ; starea materială a făptuitorului; vârsta contravenientului. atitudinea contravenientului faţă de fapta comisăÎn conformitate cu prevederile Ordonanţei

guvernului nr. 2/2001, cu modificările şi completările ulterioare sancţiunile contravenţionale sunt principale (avertismentul, amenda contravenţională, obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii) şi complementare (confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii; suspendarea sau anularea după caz a avizului, a acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi; închiderea unităţii, blocarea contului bancar; suspendarea activităţii agentului economic; retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv; desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială. Prin legi speciale se pot stabili şi alte sancţiuni principale sau complementare.

Sancţiunea pentru săvârşirea unei contravenţii are scopul de a asigura o prevenţie generală şi una specială.

Prevenţia generală este realizată prin însăşi înscrierea în prevederile legale a unei sancţiuni pentru încălcarea actelor normative prin care se stabilesc contravenţii, inoculând în conştiinţa oamenilor ideea necesităţii respectării normelor legale şi de conduită.

Prevenţia specială se realizează în momentul aplicării sancţiunii, făcând astfel să se înţeleagă că legea este o realitate şi cine o încalcă suportă rigorile ei.

134

Conform Ordonanţei nr.2/2001, pentru una şi aceeaşi contravenţie se poate aplica numai o sancţiune contravenţională principală şi una sau mai multe sancţiuni complementare.

Dintre sancţiunile complementare cea mai des întâlnită este confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii. Aceasta este o măsură de siguranţă ce constă în trecerea cu titlu gratuit, în patrimoniul statului, a acelor bunuri ce au legătură cu contravenţia săvârşită. Această măsură poate fi luată numai dacă ea este prevăzută expres în actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei. Confiscarea, ca sancţiune contravenţională complementară însoţeşte sancţiunea avertismentului, a amenzii, sau a obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.

Potrivit prevederilor legale sunt supuse confiscării:

– bunurile rezultate din contravenţie;

– lucrurile care au servit la săvârşirea contravenţiei, numai dacă aparţin contravenientului;

– lucrurile dobândite prin comiterea contravenţiei, dacă nu se restituie persoanei vătămate;

– bunurile a căror deţinere şi punere în circulaţie este interzisă prin lege indiferent dacă este îndeplinită sau nu vreuna din condiţiile de mai sus.

În situaţia luării acestei măsuri, agentul constatator trebuie să descrie amănunţit, în procesul verbal, obiectele confiscate indicând, după caz, numărul, greutatea, dimensiunile, starea de uzură, aspectul fizic, starea de funcţiune, specia, esenţa, marca, seria, modelul, soiul, starea calitativă, valoarea, anul de fabricaţie etc. precum şi orice alte elemente caracteristice necesare individualizării şi identificării acestora.

Bunurile ridicate în vederea confiscării, cu excepţia celor perisabile, se păstrează în camerele de corpuri delicte ale unităţii de jandarmi până la rămânerea definitivă a hotărârilor judiciare prin care s-a dispus confiscarea.

135

Confiscarea este o măsură obligatorie şi nu una facultativă.

După ce a întocmit procesul-verbal, agentul constatator îl înregistrează la unitatea de jandarmi din care face parte, comunică despre aceasta persoanelor îndreptăţite precum şi organului financiar în vederea executării silite.

Procesele verbale de constatare a contravenţiei se înregistrează de către lucrătorul desemnat cu această evidenţă, în termen de 15 zile de la data întocmirii, în ,,Registrul pentru evidenţa proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor”.

Înregistrarea se face în ordinea depunerii proceselor-verbale (la unităţile de jandarmi cu efective reduse) sau în ordinea alfabetică a contravenienţilor şi a datei depunerii proceselor-verbale, folosind în acest caz, un anumit număr de file pentru fiecare literă. În acest registru nu se admit ştersături, ruperea filelor etc., iar cifrele sau cuvintele înscrise greşit se barează sau anulează cu o linie orizontală, sub aceasta fiind scris cuvântul corect.

Lucrătorul desemnat cu această evidenţă are obligaţia de a completa toate rubricile registrului şi să urmărească îndeplinirea la timp, în termenele legale, a tuturor formalităţilor cerute în legătură cu executarea acestora.

Cele trei exemplare ale procesului verbal de constatare a contravenţiei (originalul şi cele două copii) după completare au următoarea destinaţie:

- prima copie (exemplarul 2), împreună cu înştiinţarea de plată se înmânează contravenientului care va semna de primire pe dovada existentă în subsolul originalului. În această situaţie, agentul constatator predă la unitate exemplarele 1 şi 3 ale procesului-verbal. În cazul în care contravenientul nu este de faţă la întocmirea procesului-verbal sau, deşi este prezent şi refuză să semneze, prima copie se comunică acestuia prin poştă împreună cu înştiinţarea de plată în termen de cel mult o lună de la data încheierii, urmând ca dovada de înmânare (detaşată de la original şi care însoţeşte prima copie) să fie semnată de contravenient ori de factorul poştal şi un martor în

136

cazul în care se afişează, la domiciliul contravenientului şi să fie returnată unităţii de jandarmi din care face parte agentul constatator.

- originalul se păstrează la compartimentul de evidenţă a proceselor-verbale de contravenţie împreună cu dovada de înmânare şi se clasează dacă amenda a fost achitată în termenul legal.

În cazul în care contravenientul depune plângere, în termen de 15 zile de la înmânarea procesului-verbal, originalul împreună cu alte documente, întocmite cu ocazia constatării contravenţiei, se trimit de îndată judecătoriei pe raza căreia a fost săvârşită contravenţia. Dacă amenda stabilită nu a fost achitată în termen de 15 zile de la comunicare, originalul şi dovada de înmânare se trimit organelor de specialitate ale direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene (a municipiului Bucureşti) sau unităţilor subordonate acestora, în a căror rază domiciliază sau îşi are sediul contravenientul, în vederea executării silite.

- a doua copie a procesului-verbal (exemplarul 3) rămâne la sediul unităţii putând fi folosită pentru documentarea unor fapte cu caracter de repetabilitate şi soluţionarea unor situaţii litigioase, ori însoţeşte bunurile confiscate sau ridicate în vederea confiscării.

6.3. Constatarea infracţiunilor pe timpul desfăşurării adunărilor publice

În baza atribuţiilor ce le revin, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei Române, pentru infracţiunile constatate pe timpul executării misiunilor specifice, sunt obligaţi să procedeze la luarea de declaraţii de la făptuitor şi de la martorii care au fost de faţă la săvârşirea unei infracţiuni şi să întocmească proces-

137

verbal despre împrejurările concrete ale săvârşirii acesteia87. Astfel, ofiţerilor şi subofiţerilor din Jandarmeria Română le revin noi competenţe cu privire la constatarea infracţiunilor şi la întocmirea actelor premergătoare începerii urmăririi penale.

În momentul în care agentul constatator stabileşte că fapta este infracţiune poate efectua actele premergătoare ce se impun, în vederea strângerii unui minim de date necesare, privitoare la fapta comisă.

Actele premergătoare întocmite de către jandarmi, în principal, sunt următoarele:

- procesul verbal de constatare;

- procesul verbal de stabilire a identităţii;

- procesul verbal de consemnare a declaraţiei verbale a făptuitorului;

- procesul verbal de consemnare a declaraţiei verbale a persoanei vătămate;

- procesul verbal de consemnare a declaraţiei verbale a martorilor ( oculari sau asistenţi );

- procesul verbal de control corporal sumar;

- procesul verbal de consemnare a refuzului celui în cauză de a da declaraţii,

- procesul verbal de predare a obiectelor sau bunurilor care au fost găsite asupra celui în cauză ( folosite sau nu la comiterea faptei );

- rezoluţia motivată, cu privire la determinarea unor substanţe şi metale care fac obiectul infracţiunii;

- adresă de înaintare a dosarului cauzei către organele abilitate;

- procesul verbal cu date de la serviciul judiciar, compartimentul urmăriţi;

87 Conform art. 214. lit. c), Codul de procedură penală138

- procesul verbal cu date de la serviciul cazier judiciar şi evidenţă operativă.

Procesul verbal de constatare a infracţiunii se întocmeşte şi se semnează de către organul de constatare după efectuarea actelor premergătoare în cel mai scurt timp. În el vor fi consemnate numai acele activităţi ce au relevanţă pentru rezolvarea cauzei şi pe baza cărora organul de urmărire penală poate da o soluţie de începere sau de neîncepere a urmăririi penale. De asemenea, va fi semnat pe fiecare pagină de către cel în cauză, persoana vătămată şi martori. Acest act împreună cu sesizarea (acolo unde este cazul) constituie mijloace de probă.

Procesul verbal de stabilire a identităţii se întocmeşte pentru stabilirea identităţii celui în cauză şi se face de către agentul constatator prin verificarea datelor declarate verbal în situaţia în care nu posedă acte de identitate asupra sa. Această verificare se face în bazele de date ale Jandarmeriei, Poliţiei sau la Serviciul de evidenţă informatizată a persoanei.

În procesul verbal de consemnare a declaraţiei verbale a făptuitorului acesta va scrie personal declaraţia sa cu privire la cele întâmplate. Înainte de a se consemna declaraţia celui în cauză, acesta este întrebat cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, adresă, pentru stabilirea situaţiei personale şi i se aduce la cunoştinţă dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa, şi că poate fi asistat de un apărător. Dacă cel în cauză refuză să dea orice declaraţie, acest fapt se consemnează într-un proces verbal.

Procesul verbal de consemnare a declaraţiei verbale a persoanei vătămate poate servi la aflarea adevărului doar în măsura în care este coroborat cu fapte sau împrejurări ce rezultă din probele existente în cauză.

Procesul verbal de consemnare a declaraţiei verbale a martorilor are rolul de consemnare a declaraţiei martorilor cu privire la informaţiile pe care aceştia le deţin despre fapta săvârşită şi făptuitor. Persoana care are cunoştinţă despre vreo

139

faptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului poate fi ascultată în calitate de martor. În principiu, orice persoană fizică, fără deosebire de sex, vârstă, religie, cetăţenie, situaţie socială etc. care are cunoştinţă despre vreo faptă sau împrejurare ce poate servi la aflarea adevărului, poate avea calitatea de martor. De la această regulă există şi excepţii. Astfel, Codul de procedură penală, la art. 79-82 prevede anumite categorii de persoane care nu pot fi ascultate ca martori decât după îndeplinirea unor condiţii, acestea fiind următoarele:

- persoana obligată a păstra secretul profesional, nu poate fi ascultată ca martor cu privire la faptele sau împrejurările de care a luat la cunoştinţă în exerciţiul profesiei, fără încuviinţarea persoanei sau unităţii faţă de care este obligată a păstra secretul;

- soţul sau rudele apropiate ale celui în cauză nu sunt obligate să depună mărturie,

- persoana care are calitatea de parte în procesul penal;

- minorul până la vârsta de 14 ani care va fi ascultat în prezenţa unuia dintre părinţi ori a tutorelui sau persoanei căreia îi este încredinţat spre creştere şi educare.

Procesul verbal de control corporal sumar se întocmeşte după constatarea unei infracţiuni flagrante în scopul descoperirii obiectelor care au folosit la săvârşirea infracţiunii sau au rezultat în urma săvârşirii acesteia. Atunci când situaţia la faţa locului impune efectuarea controlului corporal sumar asupra celui în cauză, acesta se efectuează obligatoriu în prezenţa unui martor.

În situaţia în care asupra celui în cauză, în urma efectuării controlului corporal sumar, au fost găsite bunuri sau obiecte ce aparţin persoanei vătămate, acestea se predau şi se va întocmi un proces verbal de predare a obiectelor sau bunurilor care au fost găsite asupra celui în cauză.

140

Pentru continuarea cercetărilor, agentul constatator poate apela la serviciile specializate pentru a verifica dacă suspectul este în evidenţa bazelor de date ce privesc persoanele urmărite local sau general sau care au anumite interdicţii stabilite prin hotărâre judecătorească, rămasă definitivă. Pentru aceasta se întocmesc procesul verbal cu date de la serviciul judiciar, compartimentul urmăriţi şi / sau procesul verbal cu date de la serviciul cazier judiciar şi evidenţă operativă.

După efectuarea tuturor actelor premergătoare necesare, în vederea continuării cercetărilor pentru stabilirea adevărului şi înfăptuirea justiţiei în cauza respectivă, se întocmeşte adresa de înaintare a dosarului cauzei către organele abilitate. Toate documentele întocmite cu ocazia constatării infracţiunii, obiectele sau bunurile găsite asupra celui în cauză, care nu aparţin persoanei vătămate, sau cele care au fost folosite la săvârşirea infracţiunii precum şi cel în cauză, se vor preda pe bază de proces verbal organelor abilitate în vederea continuării cercetărilor.

141

Capitolul VII

EVOLUŢII POSIBILE ALE ADUNĂRILOR

PUBLICE

7.1. Evoluţia adunărilor publice

Localităţile urbane exercită influenţe decisive asupra indivizilor care intră în raporturi complementare între ei, determinate de faptele, valorile şi regulile exterioare acestora. Atitudinile personale şi contextele sociale în care se înscriu conduitele pe care le adoptă plasează indivizii şi, implicit, instituţiile într-un sistem de interdependenţă ca stare de spirit într-o anumită configuraţie spaţială şi temporară.

Mediul urban proiectează anumite tensiuni şi relaţii sociale supuse mobilităţii, rezervei şi distanţei. Anumite tensiuni pot fi determinate de mobilitatea şi stabilitatea individului, de cosmopolitism şi inserţia individului în comunitatea locală, cât şi, de asemenea, de centralitate şi viaţa de cartier. Astfel, viaţa urbană, cât şi mediul urban în sine sunt inevitabil incluse în procesele de dezorganizare şi, în acelaşi timp, de reorganizare, proiectând în final un echilibru instabil.

În general, mediul urban, prin organizarea sa morală şi naturală este legat de tradiţiile şi obiceiurile indivizilor care îl compun. Marile centre urbane sunt caracterizate în esenţă prin structura acestora, dimensiune şi complexitate, având ca bază natura umană.

În studiile de specialitate, repartiţia indivizilor în marile centre urbane este influenţată de convenienţe, interese profesionale şi economice, ceea ce face, ca din necesităţi de rivalitate şi economice, populaţia respectivă să transforme mediul urban într-o aşezare cu sensibilitate specifică.

142

Anumite tensiuni, interese şi sentimente care formalizează un anumit cartier pot să producă instabilitate determinată de flotanţi, de diferenţele de rasă şi clasă, de cei care trăiesc în case, apartamente sau hoteluri, determinată de numărul de proprietari sau populaţiile nomade.

Şi în România, dezvoltarea comunităţilor (coloniilor) de imigranţi tinde către o anumită intimitate şi solidaritate a cestora. În afara acestor comunităţi sunt dezvoltate anumite cartiere ale „viciului”.

Astfel, ca urmare a generalizării elementelor caracteristice mediului urban şi a gradului ridicat de mobilitate, într-o mulţime (public) orice moment este psihologic, iar, de cele mai multe ori, acestea, ca momente de criză, pot fi uşor controlate şi manipulate, însă este necesar să se cunoască psihologia crizei.

Urbanizarea, sub toate aspectele ei a influenţat foarte mult mobilitatea individului, făcând individul să treacă rapid şi uşor de la un mijloc moral la altul. Aceasta are loc pe fondul că în mediul urban interacţionează o diversitate de grupe teritoriale, fiecare având cultura, istoria şi propriile interese. Cu toate elementele de complexitate şi diversitate, mediul urban conturează din ce în ce mai mult elementele care definesc delincvenţa juvenilă, organizaţiile criminale, prostituţia, marginalizaţii şi indivizii fără adăpost, relaţiile de vecinătate, dezvoltarea socială, rezidenţele imigranţilor.

Ca urmare a fenomenului globalizării în care este implicată şi societatea românească „imigraţia poate genera riscuri la adresa securităţii, atât în ţările receptoare, în ţările de tranzit cât şi în ţările furnizoare de imigranţi. Apar fenomene sociale ce afectează grav echilibrul economic şi social: familii dezintegrate, minori nesupravegheaţi, sistem de pensii fără resurse etc.”88 cu implicaţii profunde asupra cauzelor şi manifestării adunărilor publice (protestelor), inclusiv asupra

88 Ionel Nicu Sava, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, Bucureşti, 2005, pag. 265

143

managementului operaţional al acestora de către structurile specializate de jandarmi.

„În afara motivelor majore care ar putea afecta ordinea publică în Europa, pot fi enumerate cauze mai mici, dar nu lipsite de importanţă. Astfel, putem vorbi de:

a) grupuri minoritare alienate, recrutate de obicei din rândul imigranţilor marginalizaţi în interiorul ţărilor Uniunii Europene care pot dezvolta comportamente violente;

b) grupuri minoritare care reacţionează violent la ideile politice ale partidelor politice extremiste;

c) număr mare de imigranţi care sosesc în ţările Uniunii Europene, ca urmare a deteriorării bruşte a situaţiei din ţările de origine;

d) grupuri etnice care se pot angaja în acţiuni violente la iniţiativa statului de origine;

e) minorităţi anarhice care desfăşoară acţiuni violente”89.

„Construcţia” unei mulţimi în viitorul apropiat, va depinde în mod fundamental de modul în care societatea se reprezintă, identifică, percepe şi conştientizează riscul, faţă de care la nivel de management operaţional, dimensiunea spaţio - temporală, cu noile caracteristici impune cel puţin o distanţare a „timpului social” faţă de „timpul obiectiv”. Cel mai probabil vom putea asista la modelul interacţionist, ca urmare a implicaţiilor în relaţia normă - simbol - valoare, în baza căreia noile norme şi reglementări determină şi furnizează individului, în general, noi sensuri şi semnificaţii în raport cu evoluţiile din societate. Răspândirea telefoanelor celulare, a Internetului şi a altor tehnologii îi ajută pe protestatari să se coordoneze mult mai rapid în desfăşurarea propriilor acţiuni.

Pe timpul desfăşurării adunărilor publice, în multe situaţii se manifestă fenomenul de nesupunere civică. Acest fenomen se manifestă public, violent sau nonviolent, iar individul este dispus să suporte consecinţele legale ale

89 Ionel Nicu Sava, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, Bucureşti, 2005, pag. 275

144

acţiunilor sale. Nesupunerea civică se bazează pe prevederea constituţională, potrivit căreia este garantată libertatea de exprimare şi întrunire, însă sunt şi teorii care combat nesupunerea civică, apreciind-o ca pe o premisă a anarhiei, având la bază ideea că satisfacerea revendicărilor se realizează pe cale legală. Un astfel de fenomen se caracterizează prin acţiuni întreprinse în afara cadrului legal şi în public, urmărindu-se câştigarea simpatiei publice, obţinerea unor revendicări şi se manifestă individual sau în grup. În acest context generator de criză pot să apară şi elemente care să evidenţieze violenţa forţelor de ordine, determinată în principal de nivelul de autocontrol privind tendinţele violente, gradul de disciplină şi profesionalizare, nivelul de implementare a legislaţiei privind drepturile omului şi implicit nivelul de standardizare a procedurilor de acţiune, nivelul de supraveghere exercitată de componenta civică, nivelul de corupţie, probitatea profesională, conţinutul procedurilor de protecţie împotriva corupţiei etc.

În acest context al manifestării interacţiunii complexe la nivel societal, violenţele trebuie reevaluate ca proceduri de combatere şi contracţiuni, având în vedere că ele înglobează şi reacţie / răspuns la violenţele politice, sociale şi economice din societate.

„Orice societate îşi are ierarhia socială proprie, revelatoare pentru structurile şi mentalităţile ei. ... Mentalitatea este, fără îndoială, ceea ce schimbă cel mai încet în societăţi şi în civilizaţie, dar, în ciuda unor rezistenţe, a unor întârzieri şi decalaje, ea este silită să urmeze, să se adapteze transformărilor din infrastructură”90.

În actualul context al globalizării, mulţimile protestatare, chiar şi cele violente au drept cauze crizele care se pot manifesta, din diverse cauze şi din domenii diferite care se pot alimenta reciproc şi implicit determină caracterul tot mai complex al adunărilor publice. „Ceea ce se va întâmpla va fi

90 Jacques le Gaff, Pentru un alt Ev Mediu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, pag. 7

145

influenţat, fireşte, de alţi factori importanţi – războiul, terorismul, imigraţia, dezastrele ecologice, manifestările geopolitice”91.

Forţele de ordine pot, la rândul lor, printr-un management inadecvat al situaţiilor de gestionare a acţiunilor de asigurare şi restabilire a ordinii publice să provoace ele însele dezordini. În acest sens anumite caracteristice de bază ale ambianţei socio-profesionale în care jandarmii acţionează pot influenţa pozitiv sau negativ acţiunile de intervenţie.

Sunt situaţii în care apatia şi indiferenţa publică vor produce frustrări în sensul că există persoane care pretind din partea jandarmeriei competenţă şi eficienţă, dar care sunt refractare la cooperarea cu aceasta şi de cele mai multe ori nu înţeleg necesitatea sprijinului şi colaborării.

Cea mai mare parte a populaţiei este convinsă de necesitatea protecţiei legale, a ordinii şi liniştii publice, dar, pe de altă parte, fiecare individ consideră că legile sunt făcute pentru a fi respectate de către ceilalţi. Multe dintre eforturile depuse în interesul comunităţii sunt interpretate, înţelese greşit, respinse sau chiar primite cu ostilitate. Sunt foarte frecvente situaţiile când jandarmii se confruntă cu punerea la încercare a calmului, răbdării, stăpânirii de sine şi a spiritului de obiectivitate. Cele mai multe persoane nu cunosc sau nu sunt interesate de diversitatea de dificultăţi pe care un jandarm le înfruntă în prevenirea şi combaterea actelor antisociale. Astfel, ostilitatea şi ignoranţa publică devin factori majori în influenţarea unor acţiuni.

Pentru cei mai muţi jandarmi, din categoria absolvenţilor, apar anumite decepţii şi frustrări legate de natura serviciului prin aceea că în raport cu cunoştinţele, principiile şi regulile moderne privind activitatea profesională, aceştia constată că realitatea este cu totul alta, că există o mare diferenţă între ceea ce s-a pregătit şi ceea ce se practică, prin omniprezenţa conservatorismului, rutinei şi ideilor

91 Alvin Toffler, Heidi Toffler, Avuţia în mişcare, Editura Antet, 2006, pag. 202

146

preconcepute. Tocmai datorită acestor confruntări, tinerii jandarmi trebuie să manifeste discernământ şi răbdare, să diferenţieze între ceea ce reprezintă eficienţă şi ineficienţă, între moral şi imoral, între legitim şi nelegitim, între bine şi rău.

Totodată atitudinile de autoritarism şi conservatorism pot afecta personalitatea deja formată a jandarmului şi limita adeseori prin obligaţia de supunere necondiţionată faţă de superiori. Este evidentă necesitatea subordonării faţă de autoritatea legală însă aceasta trebuie să se desfăşoare în cadrul unui sistem raţional, armonios, dinamic şi deschis, în care elementele componente să se afle în interacţiune şi interdependenţă. Esenţială este modalitatea de exercitare a autorităţii şi realizarea conlucrării dintre factori de decizie şi de execuţie. Sistemul bazat pe o ierarhie strictă poate genera conservatorism. În condiţiile în care ordinele provin dintr-o singură sursă legitimă, este uşor ca un eventual „conflict” să fie interpretat ca nelegal, ca o încălcare a normelor privind disciplina.

Faţă de cele prezentate, acelaşi climat socio-profesional oferă tinerilor jandarmi cel puţin trei avantaje:

- posibilitatea exercitării depline a capacităţilor fizice şi intelectuale; varietatea şi dinamismul misiunilor oferă şanse reale de realizare profesională;

- onoarea de a se afla în serviciul comunităţii, statului şi poporului; într-un stat de drept, Jandarmeria alături de Poliţie este instrumentul funcţiei executive şi mijlocul de implementare a funcţiei legislative;

- posibilităţi reale de promovare în condiţii echitabile, de protecţie socială corespunzătoare şi de realizare a unui standard de viaţă onorabil.

În acest context, portretul ideal al jandarmului, ar putea să fie (conform profesorului August Vollmer, Universitatea California, S.U.A.) „... înţelept ca Solomon, curajos ca David, puternic ca Samson, răbdător ca Iov, bun conducător ca Moise, amabil ca un samaritean, strateg ca

147

Alexandru cel Mare, loial ca Daniel, diplomat ca Lincoln, tolerant ca tâmplarul din Nazaret ...”.

7.2. Instituţionalizarea acţiunilor protestatare?

Fenomenul ieşirii în stradă a persoanelor pentru a-şi exprima în mod public sentimentele / opiniile asupra unor subiecte / probleme a devenit un fapt comun. Evenimentele legate de proteste, demonstraţii, mitinguri, sunt de fapt o consecinţă logică libertăţii şi democraţiei, expresie a libertăţii individuale şi colective.

Dificultăţile în managementul ordinii publice pe timpul acestor evenimente apar atunci când se înregistrează violenţe, tulburări şi tensiuni, confruntări fizice etc.

Este evident faptul că odată cu evoluţia societăţii, a echilibrării şi stabilizării raportului autoritate-libertate în parametrii optimi, acţiunile de tulburare a ordinii publice în perspectivă vor fi determinate din punctul de vedere al fizionomiei, intensităţii şi obiectivelor de cel puţin următoarele elemente92:

- violenţa se va manifesta de regulă, punctual, pe focare, obiective, centre economice, sociale, în care nu s-au rezolvat unele probleme de natură revendicativă, latente între membri comunităţii, între aceştia şi autorităţile locale. În astfel de situaţii, violenţa în tulburarea ordinii publice are o anumită intensitate care poate fi aplanată într-o mare măsura printr-o atitudine vizibilă şi reală de neutralitate a forţelor de ordine. Identificarea acestor situaţii pe baza unor studii complexe şi profunde a situaţiei sociale, economice în unele centre (zone urbane / rurale) concomitent cu aplicarea unor programe ale statului, vor conduce, desigur, la realizarea unui climat optim;

92 Ţuţu Pişleag, Intervenţia de la misiune la acţiune, Editura Mirton, Timişoara, 2003, pag. 95

148

- reducerea acţiunilor violente atât ca densitate şi intensitate ca urmare a fundamentării regimului democratic şi adaptării permanente a instituţiilor statului;

- acţiunile violente vor căpăta un caracter banal în care sindicatele, acţiunile protestatare, grevele etc., se vor manifesta mai mult profesional prin mijloace şi instrumente, altele decât violenţa în spaţiul public;

- manifestarea acţiunilor în domeniul ordinii publice la nivel naţional, adaptarea şi perfectarea cadrului juridic intern raportat la cel european au creat premisa unei colaborări eficiente între instituţia Jandarmeriei, liderii de sindicat, liderii unor etnii, societatea civilă în identificarea şi aplicarea unor măsuri adecvate.

Apariţia şi manifestarea unor noi factori de risc la adresa ordinii publice, implicit la adresa securităţii naţionale va consacra în perspectivă noi forme şi mijloace de acţiune împotriva provocărilor şi ameninţărilor tradiţionale, dar mai ales a celor noi.

Se impune astfel ca în raport cu conţinutul Strategiei de securitate naţională să se întreprindă măsuri şi acţiuni în prevenirea şi reducerea riscurilor asimetrice, nonclasice cum ar fi: terorismul transnaţional, accesarea ilegală a sistemelor informatice etc.

Fenomenele legate de diversificarea infracţionalităţii creează premisele pentru executarea unor intervenţii punctuale, decisive şi eficiente. Restructurarea sistemului instituţional al ordinii publice evidenţiază încă o dată în plus rolul şi importanţa structurilor mobile de jandarmi, a căror operaţionalizare va permite corespunzător armonizării legislaţiei, să se realizeze un control real al fenomenului infracţional. Extinderea parteneriatului cu societatea civilă va impune Jandarmeria Română ca principala forţă de echilibru în societate93.

93 Ţuţu Pişleag, Intervenţia de la misiune la acţiune, Editura Mirton, Timişoara, 2003, pag. 96

149

Faţă de aceste considerente la care se adaugă elemente de organizare a raportului autoritate-libertate în asigurarea şi menţinerea unui climat de siguranţă publică în parametrii reclamaţi şi acceptaţi de întreaga societate pe lângă acţiunile şi măsurile tactice la nivel operaţional, un rol foarte important revine acţiunilor şi măsurilor de parteneriat cu structurile societăţii civile, administraţiile publice centrale şi locale, instituţii de învăţământ, organizaţii sindicale etc.

Aceste demersuri deja iniţiate şi în perspectivă prin extinderea lor, plasează Jandarmeria ca un vector principal în asigurarea unui climat de siguranţă civică pentru toţi cetăţenii, în care credibilitatea acţiunilor Jandarmeriei ca puternică forţă de ordine publică să fie evidentă.

Astfel de acţiuni reclamă atât necesitatea, cât şi posibilitatea ca domeniul ordinii publice să fie gestionat de către Jandarmerie .

Practica acţiunilor specifice în asigurarea ordinii publice, restabilirea acesteia când a fost grav tulburată şi mai nou menţinerea ordinii publice printr-un sistem complementar celui al poliţiei în puncte, raioane şi zone cu o vulnerabilitate relativ ridicată, dinamica relaţiilor sociale, acţiunile Jandarmeriei în domeniul ordinii publice evidenţiază schimbările radicale în conţinutul şi fizionomia acestora.

Chiar dacă unele tendinţe în evoluţia societăţii nu pot fi prevăzute în ceea ce presupune apariţia unor crize, disfuncţii de natură să afecteze grav ordinea publică, operaţionalizarea structurilor mobile de jandarmi creează premise certe în executarea unor intervenţii în timp real, oportune şi ferme în care siguranţa cetăţeanului, protejarea proprietăţii publice şi private devine primordială.

Implementarea şi operaţionalizarea poliţiei comunitare va impune ca în relaţia complexă (menţinere – asigurare – restabilire) a ordinii publice, vectorul de restabilire sa fie pulsatoriu prin demonstrarea forţei şi mai puţin prin

150

instrumentarea acesteia ca urmare a optimizării acţiunilor de prevenire în segmentul de menţinere a ordinii publice94.

Este evident faptul că gestionarea inadecvată a domeniului ordinii publice, fenomenele de tulburare, violenţele de orice fel vor determina o complexitate tot mai mare a acestei stări de fapt ceea ce face ca orice intervenţie să fie ineficientă, ca urmare a vitezei de reacţie, depăşită ca timp, spaţiu, informaţională şi acţională.

Adaptarea cadrului legislativ intern la cel internaţional, îndeosebi la cel european, determină mutaţii profunde în manifestarea crizelor ca urmare a instituţionalizării formelor de protest.

Acest fapt impune modernizarea şi operaţionalizarea structurilor de jandarmi. Natura lor militară, încadrarea cu personal profesionalizat a permis participarea României în afara teritoriului naţional şi cu forţe ale Jandarmeriei Române, ceea ce se poate considera premisa fundamentală în extinderea acestui tip de operaţiuni militare care deja caracterizează din punct de vedere militar începutul de mileniu.

Spaţiul public intern, ca element de conţinut al ordinii publice, înglobează o diversitate tot mai mare a „actorilor” ce pot fi implicaţi în tulburarea ordinii publice. Mass-media reprezintă un „actor” ce nu mai poate fi neglijat în condiţiile în care gestionează tot mai multe informaţii.

Configurarea unor noi fizionomii a spaţiului public generează cerinţe noi în adoptarea unor noi măsuri, acţiuni specifice în domeniul ordinii publice, faţă de cele tradiţionale. Cunoaşterea fenomenelor, gestionarea informaţiilor din domeniul de competenţă şi autoritate, permit astfel luarea celor mai eficiente decizii. Spaţiul public intern permite astfel în noua sa motrice, manifestarea celor mai diverse atitudini, comportamente, reprezentări, parte dintre ele contradictorii,

94 Ţuţu Pişleag, Intervenţia de la misiune la acţiune, Editura Mirton, Timişoara, 2003, pag. 95

151

care gestionate adecvat pot preveni şi descuraja crizele majore, prin identificarea încă din faza primară de manifestare.

Fenomenul de globalizare care a pus în mişcare toată societatea contemporană deschide noi oportunităţi în toate domeniile dar în acelaşi timp aduce şi anumite riscuri, de cele mai multe ori multiplicate. Societatea contemporană, indiferent de perspectiva de abordare (informaţională, a cunoaşterii, a riscului, educaţională, corporatistă, globalizată etc.) are nevoie de coerenţă, ordine şi stabilitate. Starea precară a unor economii, eşecurile instituţionale, proliferarea terorismului, traficul de droguri, criminalitatea, moralitatea ultrapermisivă vor afecta substanţial viaţa socială iar fiecare individ se va confrunta cu diverse probleme. „Noile sisteme ale avuţiei nu apar frecvent şi nu sunt izolate. Fiecare aduce cu sine un nou mod de viaţă, o civilizaţie, ... noi valori şi noi atitudini faţă de religie şi libertatea personală”95. În acest context general, rolurile şi drepturile individului se vor plasa pe alte coordonate influenţate substanţial de schimbările economice, tehnologice şi sociale. Societatea actuală prin elitele sale gestionează „dorinţele” fie prin ascetism, ideologie, religie, publicitate fie prin alte mijloace, fapt ce determină ca stările gregare să fie ceva obişnuit în activarea maselor şi mulţimilor.

Trecerea de la societatea industrializată specifică celui de-al „Doilea Val” la societatea avuţiei (Al Treilea Val) aduce cu sine noi modificări referitoare la decadenţă, inovaţie, experimente, oamenii adoptă noi moduri de viaţă, valori, credinţe, structuri familiale, noi forme politice, noi tipuri de artă etc. al căror efecte evident vor influenţa pulsiunile ca elemente fundamentale ale afectivităţii. Fiecare sistem (politic, economic, social)îşi va crea propria societate şi o cultură-gardă în care indivizii se vor uniformiza pentru că şi organizaţiile vor fi supuse acestui proces. În condiţiile industrial-urbane, viaţa cotidiană a celor mai mulţi indivizi stă sub semnul anonimităţii

95 Alvin Toffler, Heidi Toffler, Avuţia în mişcare, Editura Antet, 2006, pag. 13

152

iar contactele sunt mai impersonale iar nu toţi inovatorii sociali sunt adepţii democraţiei, atitudinii civilizate şi non-violenţei.

În ceea ce priveşte masele sau mulţimile, acestea trebuie abordate şi diferenţiate atât calitativ, cât şi cantitativ având în vedere că puterea şi calitatea forţelor psihice care le caracterizează influenţează pe cel care le conduce / coordonează, fără a neglija pulsiunile. Constituirea unei mulţimi nu se realizează niciodată într-o manieră pură, numai pe o singură pulsiune (combativă, nutritivă, sexuală, parentală / maternă) ci de cele mai multe ori pe două pulsiuni.

Insecuritatea juridică determinată de justiţia tranziţională şi implicit prin actele expeditive de justiţie şi uneori manifestată prin incapacitatea instituţiilor statului pot transforma masele prin configurarea mulţimilor ca urmare a omogenităţii în ceea ce priveşte structura psihică, determinată de asemănarea de mediu, interese, educaţie, naţionalitate, muncă etc.

Putem afirma că nu dezordinile publice prezintă un pericol pentru ordinea internă ci mai ales formele ei violente. În mod obişnuit violenţa ilegală este un comportament individual, din punctul de vedere social este difuz, care poate fi translatat în anumite situaţii către violenţa comunitară, prin constituirea unor mulţimi determinate de factori sindicali, profesionali, politici, sociali sau de altă natură care îşi asumă o altă funcţie, cea a exercitării violenţei ilegale. Escaladarea violenţei ilegale în astfel de situaţii agravează efectul destabilizator asupra ordinii publice. Menţinerea unui echilibru social al raportului libertate – autoritate face ca instituirea unui climat de ordine optim şi acceptat de societate să depindă nu numai de performanţele, capacităţile şi capabilităţile statului dar şi de disponibilităţile societăţii. Într-o societate democratică este necesar nu numai respectarea monopolului violenţei de stat ci şi controlarea gestionării acestuia. Filozofia controlului social în menţinerea, asigurarea şi restabilirea ordinii publice prin forţele de ordine publică reclamă din partea acestora

153

identificarea cauzelor violenţei din interiorul colectivităţilor şi dezamorsarea acestora înainte de manifestare.

7.3. Urbanizarea mediului rural

Este evident faptul că integrarea României în Uniunea Europeană presupune pe lângă alte obiective din domeniul social, economic, politic şi de altă natură şi modernizarea structurilor şi practicilor Jandarmeriei Române în concordanţă cu standardele europene. Finalitatea acestui proces se materializează în creşterea eficacităţii structurilor operaţionale ale Jandarmeriei în aplicarea legilor statului, fundamentarea şi operaţionalizarea unei noi concepţii de menţinere a ordinii publice, de creare a unui sistem optim de siguranţă publică care să fie în folosul comunităţii şi nu în ultimul rând compatibilitatea acestuia în cel european. Începând cu anul 1990 s-a demonstrat şi s-a argumentat prin diferite lucrări de cercetare, studii de specialitate, simpozioane şi dezbateri, alte asemenea contribuţii teoretice care au evidenţiat atât conceptual cât şi acţiona caracteristicile operaţionale ale Jandarmeriei Române ca forţă de poliţie cu statut militar, ca formă specializată în menţinerea, asigurarea şi restabilirea ordinii publice.

Procesul natural de reformare a instituţiei Jandarmeriei Române s-a dovedit a fi unul foarte dificil însă nu imposibil de finalizat în ceea ce înseamnă atribuţiile şi competenţele ca forţă de poliţie cu statut militar.

La nivel european specific statelor cu democraţie avansată, configurări tot mai evidente a unor cerinţe determinate de o mai clară delimitare a spaţiului european de securitate, manifestarea unor noi riscuri la nivel european demonstrează viabilitatea sistemului de ordine publică, securitate şi apărare compus din trei forţe: poliţie, jandarmerie şi armată.

154

Fără însă a nu abate de cerinţele temei articolului suntem martorii declanşării unui proces ireversibil de urbanizare a mediului rural, proces care în ţările Uniunii Europene a durat aproximativ 50 ani. Acest proces în ţara noastră, pe lângă faptul că se înscrie într-o rată mai accelerată de devenire şi transformare evidenţiază următoarele trăsături:

— implementarea raporturilor economiei de piaţă în mediul rural (agricultură, comerţ etc.);

— dezvoltarea unei stări infracţionale specifice mediului urban;

— însuşirea şi adoptarea unor comportamente, atitudini şi valori europene;

— implementarea şi pătrunderea mijloacelor şi tehnologiei mass-media, tehnologiei I.T.;

— dezvoltarea unor proprietăţi private şi publice de mare valoare;

— dezvoltarea unor infrastructuri;

—manifestarea informaţiei aproape toate domeniile în timp real;

—migraţia sezonieră a unor grupuri de cetăţeni români în ţările Uniunii Europene;

— dezvoltarea şi în mediul rural a unui sistem privat de siguranţă;

— dezvoltarea unor specifice economiei de piaţă.Deşi la prima vedere un astfel de fenomen poate să

pară banal, în esenţă el modifică substanţial cerinţele climatului de siguranţă publică fapt ce impune regândirea sistemului de menţinere a ordinii publice. Este şi acesta un argument în plus în dezvoltarea structurilor operaţionale de jandarmi pentru menţinerea şi asigurarea ordini publice în mediul rural. Faţă de aceste considerente, menţinerea ordinii publice prin operaţionalizarea structurilor de jandarmi (secţia / postul de jandarmi) configurează următoarele caracteristic:

155

— este vizată asigurarea ordinii şi liniştii publice în spaţiile publice şi protecţia generală a modului de viaţă a cetăţenilor;

— se acordă prioritate protecţiei statului instituţiilor şi reprezentanţilor acestora;

— cum se poate face abstracţie de elementul istoric şi practica naţională în domeniu şi chiar practica europeană;

—menţinerea ordinii publice suportă influenţa legislaţiei care reglementează stările excepţionale;

— suportă influenţa manifestărilor concrete antisociale şi potenţiale (huliganismul, antiglobalizare, activismul radical etc.);

— include reglementări noi (în special după 11 septembrie 2001) privind lupta împotriva crimei organizate şi terorismului;

— Jandarmeria ca forţă de poliţie este investită cu autoritatea în folosul comunităţii locale;

— statul menţine controlul în lupta antiteroristă.Prospectiva spaţiului european după integrarea

României în Uniunea Europeană dezvăluie anumite cerinţe de securitate şi apărare, potenţiale crize economice, comunitare, cerinţe în garantarea instituţiilor statului, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului şi nu în ultimul rând operaţionalizarea Forţei de Poliţie Europeană.

7.4. Negocierea în situaţii conflictuale

Pe timpul îndeplinirii misiunilor efectivele de jandarmi vin în contact cu diverse persoane sau grupuri de persoane faţă de care trebuie să adopte un anumit comportament, adecvat fiecărei situaţii în parte.

156

În cadrul misiunilor de ordine publică, misiuni care impun forţelor de ordine să aibă un impact pozitiv în rândul colectivităţilor, un loc aparte îl reprezintă adunările publice desfăşurate pe stadioane. Prin prisma elementelor specifice, aceste adunări au un risc de izbucnire a violenţelor mai mare şi de aceea forţele de ordine trebuie să acţioneze pentru determinarea acţiunilor violente ale mulţimii printr-o atitudine echilibrată, deschisă dar în acelaşi timp fermă, neezitantă care inspiră siguranţă.

Această acţiune a forţelor de ordine nu trebuie să fie în mod necesar o acţiune primitivă ci poate fi o acţiune de prevenire ori după caz de aplanare a incidentelor. Acest lucru se poate realiza prin negociere, concept studiat de psihologie, psihologie socială, sociologie.

Negocierea reprezintă un proces complex, de durată relativ mare, de-a lungul căruia se desfăşoară un întreg proces de comunicare, relaţionare, de construire a unor punţi între parteneri dar şi de confruntare, influenţare şi manipulare reciprocă.

La nivelul acţiunilor forţelor de ordine conceptul de negociere nu trebuie înţeles în sensul său negativ potrivit căruia persoana care încalcă ordinea publică ar încerca să negocieze, să limiteze răspunderea pentru faptele comise, să atenueze efectul măsurilor luate de forţele de ordine. Conceptul de negociere trebuie înţeles ca o acţiune a forţelor de ordine de influenţare, de manipulare a participanţilor dintr-o adunare publică pentru a se evita, pe cât posibil, izbucnirea ori propagarea acţiunilor violente în masa participanţilor.

Negocierea reprezintă un proces complicat şi adesea de lungă durată. De-a lungul acestuia se desfăşoară un intens proces de comunicare, de relaţionare, de construire a unor punţi între parteneri, dar şi de confruntare, influenţare şi manipulare reciprocă.

În literatura de specialitate se consideră că un algoritm al procesului de negociere cuprinde, în principiu, cinci etape:

157

a) pregătirea negocierii;b) elaborarea strategiei;c) începerea negocierii şi declararea poziţiilor;d) negocierea propriu-zisă;e) concesiile şi acordul final.Abordarea pe etape se consideră că ajută la

identificarea strategiilor potrivite şi la evaluarea situaţiei, în orice punct şi moment al procesului de negociere.

a) Pregătirea negocierii Acest stadiu se referă la acţiuni unilaterale, purtate

în absenţa adversarului. Între momentele importante ale pregătirii

negocierilor nu trebuie uitate: culegerea informaţiilor despre interlocutor, iniţierea contactelor şi crearea documentelor pentru negociere. Principalele documente elaborate în faza de pregătire a negocierilor se referă la: planul de negociere, dosarul tehnic de negociere, agenda de lucru, calendarul negocierii şi proiectul de contract.

Planul de negociere este un ansamblu de acţiuni ordonate ce urmează a fi întreprinse de-a lungul unor runde succesive de negociere. Ele sunt stabilite pe baza informaţiilor culese şi examinate în faza investigaţiilor de piaţă.

Planul de negociere cuprinde următoarele elemente:- definirea precisă a obiectivului sau a

obiectivelor negocierii;- precizarea limitelor minime sau maxime pentru

fiecare dintre obiective;- stabilirea poziţiilor de negociere – în principal,

pe cele de intrare şi de ieşire – şi desfăşurarea lor pe momente de acord sau de divergenţă cu partenerul;

- componenţa echipei de negociatori, rolurile coechipierilor şi limitele lor de competenţă;

- termenele calendaristice cheie, durata, succesiunea rundelor, momentele de început şi sfârşit;

- propuneri pentru ordinea de zi, pentru acceptarea sau refuzul auditoriului, pentru alegerea şi

158

amenajarea locului negocierilor, pentru schemele de plasament la masa tratativelor;

- variante de formulări, propuneri, argumente, obiecţii şi contraargumente;

- posibilităţi de compromis, marje de compromis şi responsabilităţi individuale şi la nivel de echipă;

- atitudinea generală, căile, strategiile şi tacticile ce urmează a fi adoptate.

b) Elaborarea strategiei Alegerea şi planificarea strategiei de negociere este

o componentă importantă a fazei de pregătire, dar nu trebuie să se exagereze.

Între momentele importante ale acestei faze enumerăm:

- stabilirea obiectivelor;- evaluarea cazului părţii adverse;- elaborarea strategiei de negociere;- alegerea stilului de negociere;- alegerea tacticii potrivite.c) Începerea negocierii şi declararea poziţiilorNegocierea demarează odată cu declararea

interesului părţilor în realizarea unei tranzacţii punctuale sau a unei relaţii comerciale durabile. Derularea procesului de negociere propriu-zisă va consta într-o succesiune de contacte şi runde de discuţii, tatonări, pledoarii, schimburi de informaţii, obiecţii etc., care conduc sau nu la realizarea acordului de voinţe între părţi.

d) Negocierea propriu-zisăÎncepe odată cu clarificarea poziţiilor de negociere. e) Concesiile şi acordul final Reprezintă obiectul ultimei etape a negocierilor.

Fără ele, realizarea unui acord acceptabil pentru toate părţile, nu este posibil.

Negocierea distributivă (câştigător / perdant sau victorie / înfrângere) este cea care corespunde unui joc cu sumă nulă şi ia forma unei tranzacţii în care nu este posibil ca o parte

159

să piardă fără ca cealaltă să câştige. În acest tip de negociere avem de-a face cu doi adversari cu interese opuse, care se confruntă, având drept rezultat o parte învingătoare. Aici, orice concesie apare ca un semn de slăbiciune, iar orice atac reuşit ca un semn de putere. În negocierea distributivă tacticile şi tehnicile sunt specifice pentru cazurile conflictuale, adică dure şi tensionate.

Negocierea integrativă (victorie / victorie) este aceea în care sunt respectate interesele partenerului, punând la bază respectul reciproc şi tolerarea diferenţelor de aspiraţii şi opinii. Prin această optică de negociere se evită stările conflictuale şi se poate ajunge la soluţii bune pentru ambele părţi.

Tacticile specifice acestui tip de negociere se bazează pe reciprocitatea concesiilor.

Negocierea raţională este tipul de negociere care nu pune în cauză opoziţia părţilor sau intereselor subiective ale acestora.

O atenţie deosebită trebuie acordată realizării unei marje de negociere, pregătind pentru aceasta trei poziţii la aşezarea la masa negocierilor şi anume: o poziţie de plecare care se declară deschis printr-o formulare care să-i asigure o marjă de manevră în raport cu pretenţiile partenerului; poziţia de ruptură numită şi poziţia limită minimală / maximală, înseamnă că peste sau sub acest nivel negociatorul nu mai angajează nici o discuţie; poziţia obiectiv este numită şi poziţia aşteptată, este nivelul realist la care se pot întâlni şi echilibra pretenţiile contradictorii ale partenerilor.

Prin suprapunerea celor trei poziţii de negociere ale partenerilor se va realiza o zonă în care ei se pot înţelege, numită marjă de negociere.

Există o strânsă legătură între tipul de strategie preferat de un negociator şi stilul său personal de negociere.

Un stil personal de negociere şi în asociere cu acesta, strategia de negociere corespondentă, se poate încadra într-una din următoarele categorii:

160

- dominarea este stilul de abordare şi relaţionare care se bazează pe autoritarism, pe atac, pe contră şi răzbunare, fără a ţine seama de partener. Acest stil personal de negociere este specific tipului de negociere distributivă, care optează doar între victorie şi înfrângere;

- cedarea este stilul care se bazează pe tendinţa de a rămâne pasiv, de a se supune şi de a satisface doar interesele partenerului, fără a ţine seama de cele proprii. Comportamentul de cedare este tipic persoanelor care nu au tăria să spună NU, care se lasă prea uşor convinse;

- evitarea este specifică persoanelor care nu implică, nu luptă pentru a se impune, dar nici nu se recunoaşte înfrântă, adică se eschivează, fuge şi părăseşte arena de confruntare. Comportamentul de evitare se manifestă şi prin ruperea prematură a relaţiei, ca o formă de fugă, care evită atât victoria cât şi înfrângerea. În negocieri fuga nu ajută la nimic, mai ales cel care se retrage din conflict complică situaţia şi mai mult;

- cooperarea înseamnă că persoana care adoptă un astfel de stil urmăreşte atât rezolvarea problemelor, cât şi menţinerea relaţiilor interpersonale dintre părţi. Acest tip de negociere în care se exercită comportamente de cooperare se mai numeşte şi negociere integrativă;

- compromisul este cel mai frecvent stil utilizat în strategia de negociere. Soluţia adoptată prin compromis este una care aduce un câştig redus sau o pierdere limitată pentru ambii parteneri, iar stilul şi strategia de negociere se bazează pe compromis.

- strategia ideală teoretic nu există, dar în termeni practici este atunci când se implică părţile cu obiectivitate în încercarea de a rezolva litigiile fără să facă sau să obţină concesii. Este specifică tipului de negociere raţională.

Analiza stilului şi tipului de negociere în care urmează să ne angajăm este importantă în finalizarea cu succes a negocierii.

Reguli generale ale negocierii:

161

- negocierea nu este izolată, ea are loc într-un anumit context;

- atenţia se direcţionează spre negociere fără a fi omise şi alternativele, inclusiv intervenţia;

- negocierea conduce la diminuarea stresului;- timpul câştigat permite evaluarea cu calm a

situaţiei şi culegerea de informaţii necesare elaborării deciziei de către forţele proprii;

- reluarea în dialog a unor afirmaţii făcute de infractori;

- manifestarea interesului faţă de tot ceea ce i se relatează;

- vorbirea să fie rară, calmă, cu pauze, iniţial într-o manieră asemănătoare cu cea a infractorului;

- evitarea situaţiilor când în negociere se implică mass-media;

- dialogul trebuie continuat pentru a câştiga timp şi pentru a crea o situaţie tactică favorabilă96.

Calităţile negociatorului: - maturitate, experienţă, bun simţ, judecată;- abilităţi de comunicare, control al emoţiilor,

gândire organizată;- capacitatea de a fi şi a rezista în stare de alertă

continuă, de observare amănunţită a detaliilor;- capacitatea de a nu-şi exterioriza gândurile;- spirit de autodisciplină, stabilitate la factori de

stres;- bun vorbitor, talent persuasiv în intervievări,

interogări, dialog;- capacităţi şi calităţi de bun “actor” prin mascarea

emoţiilor, demonstrarea sensibilităţii şi simpatiei credibile;- ferm dar nu autoritar în exces;- să nu fie arogant şi să nu dialogheze în

contradictoriu;

96 Ţuţu Pişleag, Acţional şi operaţional în ordinea publică, Editura Alutus, 2002, pag. 110

162

- să fie capabil să ia decizii pe toată durata crizei;- să cunoască limitele competenţei sale;- să nu manifeste exces de zel şi să nu facă

promisiuni care nu se pot onora97.Aşa cu am văzut, negocierea presupune o activitate

de pregătire, de planificare, ceea ce presupune o perioadă relativ mare de timp până la începerea propriu-zisă a negocierii şi obţinerea rezultatului urmărit.

Datorită dinamicii fenomenelor sociale, timpul avut la dispoziţie de forţele de ordine pentru obţinerea rezultatelor este scurt, ceea ce presupune scurtcircuitarea primelor etape şi trecerea rapidă la negocierea propriu-zisă. Trebuie ţinut seama de ritmul propriu al negocierilor impus de evenimentele care se desfăşoară şi că neconcordanţa dintre ritmul negocierilor şi acela al evenimentelor poate conduce la eşec.

În acest context, apreciem că structurile specializate de jandarmi în asigurarea şi restabilirea ordinii publice, prin atributul de forţă de poliţie cu statut militar pot operaţionaliza conceptul de „agenţie de aplicare a legii” în realizarea unui control social performant în interesul şi sprijinul comunităţii. Specific statului de drept, forţele de ordine publică se află exclusiv în slujba legii printr-o prezenţă difuză, discretă care nu trebuie înţeleasă cu timorarea, depăşirea sau incapacitatea de intervenţie oportună şi eficientă. Uneori, în perioada de tranziţie, forţele de ordine publică au fost suplinite sau învinse de anumite entităţi socio-profesionale. Eficienţa monopolului de stat al violenţei nu se măsoară prin frecvenţa actelor de violenţă la care se poate ajunge ci prin prevenirea şi sancţionarea, în conformitate cu legea, a actelor violente. Aplicarea legii în situaţiile de angajare a structurilor specializate de jandarmi în asigurarea şi restabilirea ordinii publice reclamă flexibilitate corespunzător fiecărei situaţii create, particularităţilor şi evident consecinţelor.

97 Ţuţu Pişleag, Acţional şi operaţional în ordinea publică, Editura Alutus, 2002; pag. 110

163

Jandarmii prin statutul lor devin ei înşişi mediatori şi negociatori pentru a putea controla pe deplin situaţia creată: printr-o atitudine preventivă şi mai puţin printr-o acţiune de intervenţie, în forţă, post factum. Este necesar în acest sens ca asigurarea informativă prin mijloace specifice de către structurile de cercetare-documentare să declanşeze o diversitate de canale de comunicare, strategii şi mijloace de rezolvare a problemelor înainte de a se înregistra acţiuni violente. Astfel, structurile specializate de jandarmi, prin neutralitatea lor, pot deveni principalul factor de echilibru, mediator şi chiar negociator între autorităţi / reprezentanţi ai unor instituţii / organizaţii / asociaţii şi demonstranţi.

Legitimitatea şi legalitatea monopolului violenţei de stat implică evident şi suportul activ al comunităţii, astfel statul însuşi prin instituţiile sale devine vulnerabil. Culegerea datelor şi informaţiilor înaintea şi după desfăşurarea acţiunilor de asigurare a ordinii publice impune profesionalism, obiectivitate, selectarea acelor date şi informaţii semnificative şi evident corelarea acestora cu baza de date. Pe baza acestor elemente „poate fi construit un tablou dinamic al împrejurărilor psiho-sociale în care debutează şi iau amploare anumite tensiuni interne sau conflicte, diferenţiindu-le prin intensitate, conţinut de violenţă şi posibilităţi de rezolvare. O bună cunoaştere anterioară şi un management eficace al indivizilor şi grupurilor participante la eveniment înseamnă o uşurare serioasă a muncii oamenilor legii”98. Informaţiile anterioare prin realizarea unui control eficient al mulţimii se situează pe acelaşi nivel de importanţă ca şi procedurile şi tehnicile de intervenţie. Securitatea şi siguranţa publică într-o societate democratică nu sunt un scop în sine ci trebuie să fie o caracteristică fundamentală a comunităţii. Forţele de ordine publică, prin calitatea pe care o au, ca instrumente ale unui guvern şi deţinătoare a monopolului constrângerii legale şi

98 Gary T. Marx, Some reflection on the democratic Policing of demonstrations în The Policing of protest in contemporarry democraties, University of Minnesota Press, 1999, pag. 98

164

legitime în societate pot în anumite situaţii să fie utilizate ca instrumente de abuz, violenţă sau suprimare a drepturilor omului, corupţie. Aceasta presupune precauţii speciale pentru a garanta că sunt în serviciul şi slujba comunităţii, prin independenţă operaţională, imparţialitate în aplicarea legii şi profesionalism.

În general, acţiunile în care sunt angrenate efectivele de jandarmi configurează situaţii de confruntare continuă, cu stări şi fapte foarte fluide care diferă nu numai de la caz la caz dar şi de la individ / grup la altul implicaţi în stări conflictuale.

Cunoaşterea anterioară a situaţiei prin modalităţi specifice de informare nu exclude imprevizibilitatea şi pericolul la locul de acţiune din cauza unor informaţii primare cu caracter general, distorsionate sau când măsurile anticipative, preventive nu sunt adecvate. Faţă de aceste considerente, opinăm că structuralitatea sistemului de personalitate a jandarmului, conform ultimelor cercetări în domeniu, a proiectat un nou model de personalitate în ceea ce priveşte extroversia, agreabilitatea, conştiinciozitatea, stabilitatea emoţională şi cultura (intelectul).

165

BIBLIOGRAFIE

I. ACTE NORMATIVE1. Constituţia României, modificată şi completată prin

Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003;2. Codul penal;3. Codul de procedură penală;4. Codul muncii;5. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;6. Documentele Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei

pentru Dimensiunea Umană a O.S.C.E., 29.01.1990;7. Legea nr. 60/23.09.1991 privind organizarea şi

desfăşurarea adunărilor publice, (republicată, cu modificările şi completările ulterioare);

8. Legea nr. 61/1991, pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, (republicată, cu modificările şi completările ulterioare);

9. Legea nr. 550/13.12.2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române ;

10. Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, (cu modificările şi completările ulterioare);

11. Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, (cu modificările şi completările ulterioare);

12. Legea nr. 371/2004 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei comunitare;

13. Legea nr. 53/1998 privind ratificarea Convenţiei europene privind violenţa şi ieşirile necontrolate ale spectatorilor cu ocazia manifestărilor sportive, în special la meciurile de fotbal;

14. Legea nr. 215 / 23.04.2001, a administraţiei publice locale

166

15. Legea nr. 21 / 01.03.1991 a cetăţeniei române, republicată;

16. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 63/28.06.2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, aprobată de Legea nr.604 din 22.12.2003, (cu modificările şi completările ulterioare);

17. Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor;

18. Ordonanţa Guvernului nr. 11 din 26.01.2006, pentru prevenirea şi combaterea violenţei în sport, aprobată de Legea nr.299/2006;

19. Hotărârea Guvernului nr. 36 din 18 decembrie 2001 privind adoptarea Strategiei de securitate naţională a României;

20. Hotărârea Guvernului nr. 196/17 martie 2005, privind aprobarea Strategiei Ministerului Administraţiei şi Internelor de realizare a ordinii şi siguranţei publice, pentru creşterea siguranţei cetăţeanului şi prevenirea criminalităţii stradale;

21. Ordinul Inspectorului General al Jandarmeriei Române nr. 2/19.02.2004, pentru aprobarea metodologiei constatării contravenţiilor şi aplicării sancţiunilor contravenţionale de către jandarmi;

22. Ordinul Inspectorului General al Jandarmeriei Române nr. 21/14.06.2006, privind constatarea infracţiunilor de către jandarmi;

23. Ordinul Inspectorului General al Jandarmeriei Române nr. 30/02.11.2006, privind aplicarea măsurilor tactice poliţieneşti de către jandarmi.

II. LUCRĂRI DE AUTOR(I)1. Colectiv de autori, Psihologie socială - aspecte

contemporane, Editura Polirom, Iaşi, 1996;2. Colectiv de autori, Minoritari, Marginali, Excluşi,

Editura Polirom, Iaşi, 1996;

167

3. Colectiv de autori, Dinamica grupurilor - texte de bază, Editura Polirom, Iaşi, 1996;

4. Colectiv de autori, Jandarmeria Română şi ordinea publică , Editura Ministerului de Interne, 2001;

5. Colectiv de autori, Teorie şi tactică poliţienească , Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, 2002;

6. Colectiv de autori, Secţia de jandarmi - premise şi perspective, Bucureşti, 2004;

7. Colectiv de autori, Comunicare educaţională, Editura Aktis, Bucureşti, 2002;

8. Andreescu Anghel, Andreescu Traian, Zaharia Corina, Aspecte privind adunările publice în România, Editura Transilvania Expres, Braşov, 1998;

9. Andreescu Anghel, Prună Ştefan, Psihopedagogie militară, Editura Timpolis, Timişoara, 1999;

10. Andreescu Anghel, Voicu Costică, Burcin Octavian, Siguranţa naţională şi ordinea publică (1859 – 2000), Editura Artprint, Bucureşti, 2002;

11. le Bon Gustave, Lais psychologiques de l’evolution des peuples, Paris, 1907;

12. le Bon Gustave, Psihologia mulţimilor, Editura Antet XX Press;

13. le Bon Gustave, Psihologie politică, Editura Antet XX Press;

14. Bunoaica Ion, Jandarmeria Română – tradiţii şi perspective, Editura Semne, Bucureşti, 1994;

15. Ceahotin Serghei, Violul mulţimilor prin propagandă politică (Studiu de Mihnea Columbeanu), Editura Antet;

16. Cearapin Tudor, Nicolae Ion, Managementul resurselor umane în domeniul ordinii publice, Editura Universitas, 2000;

17. Cearapin Tudor, Toma Gheorghe, Managementul ordinii publice la început de secol şi mileniu, Editura Biotera, 2001;

168

18. Cearapin Tudor, Securitatea şi apărarea naţională a României, Fundaţia „Revista Jandarmeriei”, Bucureşti, 2002;

19. Chiţu Octavian, Jandarmeria şi ordinea constituţională, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1998;

20. le Gaff Jacques, Pentru un alt Ev Mediu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986;

21. Gorjan Ilie, Consideraţii generale privind apărarea ordinii publice, Fundaţia Revista Jandarmeriei, Bucureşti, 2002;

22. Gorjan Ilie, Restricţii legale şi libertatea de decizie a autorităţilor administrative în apărarea ordinii publice, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2004;

23. Grisham George, Strategiile puterii, Editura Antet XX press;

24. Iorgovan Antonie, Drept Administrativ, Editura Hercules, 2002;

25. Jacotă Mihail, Drept internaţional privat, Editura Didactică şi Pedagogică, 1976;

26. Marx, Gary T., Some reflection on the democratic Policing of demonstrations în The Policing of protest in contemporarry democraties, University of Minnesota Press, 1999;

27. Moscovici Serge, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi 1994;

28. Neculau Adrian, Liderii în dinamica grupurilor, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977;

29. Pop Ştefan, Poliţia şi prevenirea infracţionalităţii, Editura Herman, Sibiu, 1999

30. Pişleag Ţuţu, Acţional şi operaţional în ordinea publică, Editura Alutus, 2002;

31. Pişleag Ţuţu, Intervenţia de la misiune la acţiune, Editura Mirton, Timişoara, 2003;

169

32. Rallis Georgios, Forţele de ordine şi dezordinea pe stadioane, Astinomia tis Ellada, nr. 3/2005;

33. Sava Ionel Nicu, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, Bucureşti, 2005

34. Sălăjan Vasile Marin, Consideraţii privind întrebuinţarea forţelor de ordine publică la gestionarea situaţiilor de criză, Fundaţia Revista Jandarmeriei, Bucureşti, 2005;

35. Sfichi Constantin, Apostol Gheorghe , Andreescu Anghel, Ordinea publică – componentă a securităţii naţionale, Editura Ministerului de Interne, 1996;

36. Sfichi Constantin, Ordinea publică în unele state ale lumii, Editura Ministerului de Interne, 1998;

37. Silion Costică, Pişleag Ţuţu, Intervenţia – componentă de artă strategică, Fundaţia Revista Jandarmeriei, Bucureşti, 2007;

38. Şerb Stancu, Drăghici Constantin, Ignat Andrei, Iacob Adrian, Drept poliţienesc şi contravenţional, Editura Tritonic, Bucureşti 2003;

39. Toffler Alvin, Toffler Heidi, Avuţia în mişcare, Editura Antet, 2006.

III. DICŢIONARE*** Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998;*** Dicţionar enciclopedic, ediţia a V-a, Editura Cartier, 2004;*** Dicţionar enciclopedic, vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004;*** Dicţionar de termeni juridici uzuali, Editura Naţional, Bucureşti, 1997;*** Dicţionar de drept al muncii, Editura Lumina lex, Bucureşti, 1997;*** Mic dicţionar juridic, Editura Lumina lex, Bucureşti,

1999;*** Lexicon militar, Editura Saka, 1994.

170

GLOSAR

Acţiune – desfăşurarea unei activităţi; faptă întreprinsă (pentru atingerea unui scop).

Adecvat – potrivit, corespunzător, nimerit, care corespunde fidel obiectului.

Adunare – întrunire a mai multor persoane în scopul discutării unor probleme de interes general; grup format din aceste persoane; concentrare a unor fiinţe într-un singur loc.

Adunare publică – formă legală de exercitare a unor drepturi şi libertăţi constituţionale, care trebuie să se încadreze în starea de legalitate, respectând strict atât condiţiile de procedură (constituire, organizare, desfăşurare), cât şi normele de convieţuire socială

Afluire – deplasare a grupurilor de persoane care participă la o adunare publică din zonele în care încep să se adune până la locul de desfăşurare a acesteia.

Agresiune – atac împotriva unei persoane sau a unui stat.Agresiv – care atacă; care caută prilej de ceartă,

provocator.Agresivitate – însuşirea de a fi agresiv, constituind

uneori un simptom patologic;

- orice formă de conduită orientată cu intenţie către obiecte, persoane sau către sine, în vederea producerii unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri şi daune.

Asigurare – punerea în siguranţă.Asociaţie – grupare de persoane creată pentru a atinge un

scop comun şi organizată pe baza unui statut.Atitudine – fel de a fi sau de a se comporta (reprezentând

adesea o anumită concepţie); comportare.Atribuţii – sferă de autoritate, de competenţă, de

activitate a cuiva.Autoritate – drept, putere, împuternicire de a comanda,

de a da dispoziţii sau de a impune cuiva ascultare;

171

- organ al puterii de stat competent să ia măsuri şi să emită dispoziţii cu caracter obligatoriu; reprezentant al unui asemenea organ;

- prestigiu de care se bucură cineva sau ceva; persoană care se impune prin cunoştinţele sale, prin prestigiul său.

Avertiza – a atrage atenţia cuiva, a preveni pe cineva (că va suferi consecinţele acţiunii pe care intenţionează să o săvârşească).

Avertizare – acţiunea de a avertiza.Bande (de cartier) – ceată, grup de răufăcători care

acţionează sub conducerea unui şef. În societatea actuală reprezintă grupuri de răufăcători care acţionează în cartierele periferice ale marilor oraşe.

Ceremonie – ansamblu de reguli, de forme exterioare, protocolare, obişnuite la solemnităţi; paradă, solemnitate, fast.

Cetăţean – naţional al unui stat care se bucură de anumite drepturi şi este obligat la anumite îndatoriri faţă de acesta.

Club – asociaţie sportivă, echipă care are drept activitate participarea la competiţii şi jocuri sportive.

Coloană (de manifestanţi) – şir, grup de persoane care se deplasează pe un anumit itinerar la o adunare publică.

Competenţă – capacitate a cuiva de a se pronunţa asupra unui lucru, pe temeiul unei cunoaşteri adânci a problemei în discuţie, capacitate a unei autorităţi, a unui funcţionar etc. de a exercita anumite atribuţii;

calitatea unei autorităţi publice de a face acte juridice.

Competiţie – concurs, întrecere.Comportament – modalitate de a acţiona în anumite

împrejurări sau situaţii; conduită, purtare, comportare.Conflict – neînţelegere, ciocnire de interese, dezacord;

antagonism; ceartă, diferend, discuţie (violentă).Conflict de muncă – orice dezacord intervenit între

172

partenerii sociali în raporturile de muncă; conflict în legătură cu interesele

profesionale (cu caracter economic şi / sau social) ale salariaţilor, organizaţi sau neorganizaţi în sindicate, rezultat din desfăşurarea raporturilor de muncă dintre angajator, pe de o parte, şi totalitatea ori majoritatea salariaţilor săi, pe de altă parte.

Consiliu – colectiv organizat, cu sarcini de conducere, de administrare sau de avizare a activităţii unei organizaţii, firme, instituţii etc.

Contravenţie – fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local.

Defluire – deplasare a grupurilor de persoane care participă la o adunare publică de la locul de desfăşurare a acesteia, până la dispersarea totală a acestora.

Demonstraţie – manifestaţie publică cu caracter politic-social.

Drepturi – prerogative legal recunoscute unor persoane de a avea o anumită conduită, de a se bucura de anumite privilegii.

Fairplay – acceptare loială a regulilor (într-un joc, într-un sport, în afaceri).

Fan – admirator entuziast, pasionat, al unei vedete, al unei mişcări artistice, al unui club sportiv, simpatizant.

Federaţie – organ care îndrumă şi controlează activitatea dintr-o anumită ramură sportivă.

Festival – manifestare artistică (muzicală, teatrală etc.) cuprinzând o serie de reprezentaţii şi având un caracter festiv.

Festivitate – serbare cu caracter solemn, de obicei pentru celebrarea unui eveniment important.

Forţe (de ordine publică) – ansamblul instituţiilor şi structurilor care au atribuţii în menţinerea, asigurarea şi restabilirea ordinii publice.

Frică – stare de adâncă nelinişte şi tulburare, provocată de un pericol real sau imaginar; lipsă de curaj, teamă,

173

înfricoşare.Galerie – gruparea organizată a suporterilor, fanilor,

simpatizanţilor unui club sportiv, având o organizare bine determinată, o anumită ierarhie şi lideri acceptaţi de majoritate.

Gloată – mulţime (pestriţă) de oameni strânşi la un loc; buluc, adunătură.

Grevă – încetarea voluntară şi colectivă a lucrului de către salariaţi;

- drept al salariaţilor care are ca obiect apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale; este prevăzut de art. 43 din Constituţia României.

Grup – ansamblu de persoane reunite (în mod stabil sau temporar) pe baza unei comunităţi de interese, de concepţii etc., grupă, colectiv.

Grupare – ansamblu de oameni organizaţi în grupuri, de regulă cu o anumită orientare, care urmăresc atingerea unui scop comun (de multe ori ilicit sau care contravine ordinii de drept dintr-o societate); prezintă o structură şi o ierarhie bine determinate.

Haos – stare generală de mare confuzie, dezordine mare, învălmăşeală, neorganizare.

Huligan – individ cu un comportament antisocial, deviant, ostil şi care comite acte de vandalism sau agresiune fizică.

Incintă – spaţiu (mare) închis în interiorul unei construcţii; suprafaţă de teren înconjurată din toate părţile de construcţii, amenajări.

Infracţiune – fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie.

Instigare – îndemn la violenţă; instigaţie, întărâtare, provocare, incitare.

Instigator – persoană care instigă; participant la săvârşirea unei infracţiuni,

denumit şi autor moral; persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

Intervenţie – faptul de a interveni într-o acţiune, proces, 174

într-o discuţie etc.Interzis – care este oprit, care nu este permis.Întrunire – acţiunea de a se întruni şi rezultatul ei;

reuniune, adunare (de oameni).Jucător – persoană care practică un joc sportiv.Libertate – starea unei persoane libere, care se bucură de

deplinătatea drepturilor politice şi civile în stat. De obicei la plural reprezintă drepturile cetăţeneşti.

Lider – conducător al unui partid, al unei organizaţii sindicale etc.;

persoană care prin calităţile sale conduce un grup de persoane.

Manifestaţie – demonstraţie de masă (pe străzile unui oraş) ca dovadă a simpatiei sau a protestului faţă de un eveniment de interes general sau faţă de o persoană.

Masă – mulţime compactă de oameni, considerată ca o unitate, grupare mare de oameni cu anumite caractere comune, cercuri largi ale populaţiei.

Menţinere – păstrarea unei situaţii în aceeaşi formă şi stare sub care se găsea la un moment dat.

Misiune – scop al unei acţiuni care trebuie executată în luptă de către un militar / subunitate / unitate / mare unitate.

Mişcare (de protest) – acţiune (organizată) de masă cu caracter revendicativ; agitaţie, revoltă, revoluţie.

Miting – adunare, manifestaţie publică cu caracter foarte larg, prilejuită de un eveniment politic sau social important.

Mulţime – un număr mare de fiinţe sau lucruri, cantitate mare; lume multă strânsă laolaltă, grămadă de oameni; masele largi ale populaţiei; colectivitate;

grupare a unui număr relativ mare de indivizi, prilejuită de un fapt sau eveniment comun; formaţiune psihosocială pasageră, îndeplinind un rol funcţional temporar, fiinţează atâta timp cât persistă motivul.

Negociere – formă de confruntare nearmată, prin care două sau mai multe părţi cu interese şi poziţii contradictorii, dar complementare, urmăresc să ajungă la un angajament, reciproc

175

avantajos, ai cărui termeni nu sunt cunoscuţi de la început.Neutru – care nu se încadrează în niciun partid, în niciun

curent etc.; care se abţine de la a se pronunţa pro şi contra, păstrând o atitudine rezervată, pasivă.

Oficial – persoană împuternicită să reprezinte un club, o asociaţie în relaţiile cu alte organizaţii şi instituţii.

Opinie publică – manifestare a conştiinţei sociale cu privire la fapte şi acţiuni.

Ordine – organizare, orânduire socială, politică, economică; regim;

Dispoziţie, succesiune regulată cu caracter spaţial, temporal, logic, moral, estetic; organizare, înşiruire, rând, rânduire, orânduială.

Ordine constituţională – tip de organizare şi funcţionare a societăţii şi subsistemelor sale sociale, instituţionale şi juridice; este impusă şi menţinută de legea fundamentală.

Ordine de drept – stare a relaţiilor care se statorniceşte ca urmare a respectării stricte a prevederilor legale de către toţi cetăţenii şi organele statului şi este asigurată de lege.

Ordine publică – ordine politică, economică şi socială dintr-un stat, care se asigură printr-un ansamblu de norme şi măsuri deosebite de la orânduire socială la alta şi se traduce prin funcţionarea normală a aparatului de stat, menţinerea liniştii cetăţenilor şi a respectării drepturilor acestora;

norme şi măsuri obligatorii în temeiul cărora statul asigură atât funcţionarea normală a organelor sale, cât şi interesele legitime ale cetăţenilor.

Ordonanţă – dispoziţie scrisă emisă de o autoritate administrativă, judecătorească etc.;

act procedural în care procurorul sau organul de urmărire penală consemnează o dispoziţie asupra unor acte sau măsuri de urmărire penală.

Organism – ceea ce apare ca un tot închegat; ceea ce funcţionează în mod organizat.

Organizaţie – asociaţie de oameni cu concepţii sau preocupări comune, uniţi conform unui regulament sau a unui

176

statut, în vederea depunerii unei activităţi organizate.Panică – senzaţie de spaimă violentă de care este

cuprinsă subit (şi adesea fără temei) o persoană sau o colectivitate.

Prefect –reprezentant al Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale.

Primar - şeful administraţiei publice locale (municipale, orăşeneşti, comunale) şi al aparatului propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale, pe care îl conduce şi îl controlează. Este o autoritate executivă.

Procedeu – mijloc folosit pentru a ajunge la un anumit rezultat; mijloc, modalitate, procedură.

Procesiune – şir lung de oameni care merg într-o anumită ordine în aceeaşi direcţie şi cu acelaşi scop: cortegiu, convoi, alai;

ceremonie religioasă în timpul căreia credincioşii merg în convoi, purtând diferite obiecte de cult, cântând imnuri religioase sau rostind rugăciuni, pentru a mulţumi sau a cere ajutorul divinităţii într-o anumită împrejurare.

Proporţional – care formează o proporţie, care corespunde unei proporţii.

Public – categorie sociologică şi statistică ce desemnează o colectivitate de persoane concentrată sau dispersată spaţial, omogenă sau eterogenă care are însă un centru comun de interes, informaţii identice şi simultane la un moment dat.

Responsabil – persoană care poartă răspunderea producerii unui lucru, unui fapt;

persoană care este însărcinată cu o funcţie de conducere, care are o sarcină de răspundere, căreia i s-a încredinţat o responsabilitate.

Restabilire – acţiunea de readucere în starea iniţială a unui fapt; repunerea în starea iniţială a ordinii perturbate.

Revendicare – reclamarea unui bun, a unui drept care i se cuvine;

177

acţiune de protest prin care participanţii reclamă obţinerea unor drepturi sau anumitor avantaje.

Revoltă – răscoală spontană, neorganizată; răzvrătire, rebeliune.

Risc – posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de suporta o pagubă; pericol posibil.

Sală (de sport) – încăpere spaţioasă destinată spectacolelor, întâlnirilor sportive, întrunirilor, expoziţiilor etc.

Securitate – faptul de a fi la adăpost de orice pericol; protecţie, apărare.

Siguranţă – lipsă de primejdie, securitate.Sindicat – persoană juridică de tip asociativ, ce constituie

o organizaţie profesională care are principală finalitate, în condiţiile legii şi în concordanţă cu statutul ei, apărarea drepturilor şi promovarea intereselor profesionale, economice şi cultural-artistice ale salariaţilor, prevăzute în legislaţia muncii şi în contractele colective şi individuale de muncă.

Societate civilă – sistem social în care funcţionează drepturile omului.

Somaţie – invitaţie prin care se pune cuiva în vedere să execute (sau să nu execute) ceva; ordin scris emanat de la o autoritate prin care se ordonă cuiva să execute (sau să înceteze de a executa) o acţiune.

Spaţiu privat – care aparţin unui particular.Spaţiu public – care aparţin statului.Spectacol – reprezentaţie (teatrală, cinematografică etc.).Spectator – persoană care asistă la un spectacol, la o

competiţie sportivă, la o ceremonie etc.Spontan – care se face sau se produce de la sine, fără

vreo cauză exterioară aparentă; care se face de bunăvoie, fără a fi silit de nimeni; care apare brusc, pe neaşteptate.

Sportiv – persoană care practică sportul.Stadion – teren amenajat pentru competiţiile sportive, cu

tribune pentru spectatori.Structură – mod de organizare internă, de alcătuire a

178

unui corp, a unui sistem; mod de asociere a componenţilor unui grup organizat.

Superhuligani – huligani cu un nivel superior de organizare şi diversificare a tacticilor folosite în confruntările fizice.

Suporter – susţinător, simpatizant al uni sportiv sau al unei echipe sportive.

Tactică – ramură a artei militare al cărei obiect îl constituie studiul acţiunilor de luptă desfăşurate de subunităţi, unităţi şi M.U. tactice, elaborarea principiilor, formelor şi procedeelor de organizare şi ducere a acestor acţiuni.

Teamă – stare de nelinişte şi de tulburare provocată de un pericol care te ameninţă, de un rău care ţi se poate întâmpla, frică.

Tehnici – totalitatea procedeelor aplicate în practicarea unei meserii, ştiinţe, pentru realizarea unei acţiuni.

Telespectator – persoană care urmăreşte o emisiune la televizor.

Violenţă – însuşirea, caracterul a ceea ce este violent; putere mare, intensitate, tărie; lipsă de stăpânire în vorbe sau în fapte, vehemenţă, furie; faptul de a întrebuinţa forţa brutală; constrângere, violentare, siluire, încălcare a ordinii legale.

179

ANEXE

Anexa nr. 1

Incidente pe stadioane în România

10 mai 1997, Bucureşti, Stadionul Ghencea, la meciul de fotbal Steaua – Dinamo, galeria echipei Dinamo a incendiat peluza de sud a stadionului; suporterii au fost evacuaţi;

23 octombrie 2005, Bucureşti, Stadionul Rapid, după meciul de fotbal Rapid – Steaua, au izbucnit confruntări violente între cele două galerii, soldate cu răniţi, persoane reţinute şi sancţionate contravenţional, precum şi cu devastarea Stadionului Rapid;

25 martie 2006, Constanţa, la meciul de fotbal Farul – Dinamo, în minutul 20 al partidei, 500 de suporteri ai echipei Dinamo au fost evacuaţi din stadion. Incidentele au durat circa 12 minute, iar la solicitarea observatorului partidei, suporterii echipei Dinamo au fost evacuaţi de pe stadion. Evenimentele de pe Stadionul „Farul” au făcut victime în cele două tabere: o tânără a fost spitalizată (fiind lovită cu o piatră în cap), iar 13 suporteri ai echipei Dinamo şi 17 jandarmi au necesitat îngrijiri medicale;

20 septembrie 2006, Bucureşti, la meciul de fotbal Dinamo – Steaua, ciocniri violente între galeriile celor două echipe, atât înainte de meci, în timpul desfăşurării partidei, când suporterii echipei Steaua au rupt gardurile ce delimitează suprafaţa de joc şi au fost evacuaţi, cât şi după meci. Jandarmeria a intervenit în forţă, în urma confruntărilor mai multe persoane au fost rănite sau reţinute;

18 noiembrie 2006, Timişoara, înainte de începerea partidei de fotbal Politehnica Timişoara – U.T. Arad confruntările între suporterii celor două echipe au degenerat în lupte de stradă. În apropierea arenei s-au produs incidente grave, 1.000 de suporteri arădeni au fost atacaţi de 200 de suporteri ai echipei din Timişoara,

180

înarmaţi cu pietre şi bâte. Un jandarm a fost rănit. Forţele de ordine au intervenit şi au făcut uz de gaze lacrimogene.

3 februarie 2006, Bucureşti, în sala „Lucian Grigorescu“, la meciul de handbal Dinamo - Steaua. Sala de sport s-a transformat într-un „teatru de război” în care cele două galerii au aruncat dintr-o parte în alta cu petarde, torţe şi fumigene. În urma incidentelor, un jandarm a fost rănit, iar meciul nu s-a mai disputat.

181

Anexa nr. 2

Incidente pe stadioane în lume

Aprilie 1902, Glasgow (Scoţia): 25 de morţi şi 30 de răniţi: o tribună s-a prăbuşit sub greutatea mulţimii;

Martie 1946, Bolton (Marea Britanie): 33 de morţi şi 500 de răniţi, gardurile s-au dărâmat în urma presiunii exercitate de cei 85000 de suporteri aflaţi în incinta stadionului cu o capacitate de numai 50000 de locuri;

Decembrie 1959, Florenţa (Italia): 65 de răniţi datorită busculadelor în urma invadării terenului de către spectatori;

Aprilie 1961 Chile (Santiago de Chile): 5 morţi şi 300 de răniţi, ca urmare a prăbuşirii unei tribune;

Mai 1964, Lima (Peru): 320 de morţi şi 1000 de răniţi; se declanşează o revoltă în urma unui gol decisiv, anulat de către arbitru. Intervenţia în forţă a poliţiei va provoca panică ceea ce va avea drept urmare zdrobirea unor oameni de grilajele stadionului;

Septembrie 1967, Kayseri (Turcia): 40 de morţi şi 600 de răniţi ca urmare a încăierărilor consecutive generate de un gol controversat;

Iunie 1968, Buenos Aires (Argentina): 80 de morţi şi 150 de răniţi, bucuria manifestată prin arderea unor obiecte a provocat panică printre spectatori. A izbucnit un adevărat incendiu; una din ieşirile stadionului era blocată;

1969, Honduras: ostilitatea manifestată în timpul desfăşurării unui meci între Honduras şi Salvador a provocat o asemenea panică astfel încât cele două ţări au fost angrenate într-un adevărat război. Bilanţul: 2000 de morţi;

Iunie 1969, Kirikhala (Turcia): 10 morţi şi 102 răniţi, ca urmare a unor încăierări în care s-au folosit arme de foc;

Decembrie 1969, Bikara (Kongo): 27 de morţi şi 52 de răniţi, spectatorii aflaţi într-un număr ce depăşea cu mult

182

capacitatea stadionului, îngrămădindu-se pentru a-şi găsi un loc, s-au călcat pur şi simplu în picioare în urma producerii unei busculade;

Iulie 1970, Brazilia: 73 de morţi şi 2100 răniţi; sărbătorirea victoriei Braziliei, ordonată şi condusă de către preşedintele ţării a degenerat într-o baie de sânge;

Ianuarie 1971, Glasgow (Scoţia): 66 de morţi şi 100 răniţi; o parte din public părăseşte stadionul pentru a evita traficul aglomerat de după meci, pentru ca apoi să revină , după ce a auzit că a fost înscris un gol decisiv în ultima secundă a partidei, izbindu-se de spectatorii care ieşeau;

Februarie 1974, Cairo (Egipt): 48 de morţi 47 de răniţi; un stadion cu o capacitate de 40000 de locuri este invadat de 80000 persoane care ţin să asiste la desfăşurarea meciului;

Aprilie 1977, Hamburg (Germania): 1 mort şi zeci de răniţi ca urmare a încăierării dintre suporterii rivali;

1980, Calcuta (India): 16 morţi şi 100 de răniţi ca urmare a încăierărilor deosebit de violente;

Februarie 1981, Atena (Grecia): 21de morţi şi 54 de răniţi ca urmare a unor încăierări;

Noiembrie 1981, Iboglia (Columbia): 17 morţi ca urmare a prăbuşirii unei părţi a stadionului;

Octombrie 1982, Moscova ( Rusia ): 60 de morţi (cifră neoficială întrucât autorităţile sovietice au refuzat să comunice bilanţul avut); la sfârşitul meciului, personalul stadionului nu a deschis decât două porţi pentru a lăsa să iasă 20 000 persoane; violentele încăierări dintre poliţie şi cluburi au avut drept urmare forţarea ieşirilor astfel încât numeroşi spectatori au fost călcaţi în picioare şi sufocaţi;

Mai 1984, Bruxelles: 40 răniţi uşor şi 20 răniţi grav (dintre care 2 englezi împuşcaţi şi un belgian înjunghiat);

11 mai 1985, Bradford (Marea Britanie): 53 morţi, 200 răniţi; un incendiu izbucnit într-o tribună construită din lemn a provocat panică în timpul meciului iar mulţimea s-a izbit de porţile închise;

183

11 mai 1985, Birmingham: 1 mort şi 176 răniţi ca urmare a prăbuşirii stadionului;

27 mai 1985, Mexic: 10 morţi şi 50 răniţi, încăierările au provocat o deplasare a mulţimii care a avut drept urmare asfixierea unor suporteri;

29 mai 1985, Bruxelles: 39 morţi şi 600 răniţi; un atac al suporterilor englezi îndreptat către tribuna ocupată de către italieni a provocat panică şi busculadă pe stadionul Heysel;

1985, Pekin (China): numeroşi morţi şi răniţi (cifra exactă este ţinută secret de către autorităţi); o întâlnire de fotbal s-a terminat cu o răzmeriţă;

Martie 1988, Katmandou (Nepal): 72 de morţi şi 57 răniţi, spectatorii înspăimântaţi în urma unei întreruperi a curentului electric provocate de o furtună părăsesc stadionul ale cărui porţi sunt închise;

Aprilie 1989 Sheffields (Marea Britanie): 94 de morţi şi 100 de răniţi, intrarea forţată a unei părţi a suporterilor provoacă o busculadă mortală;

Iulie 1990, Mogadiscio (Somalia): 62 de morţi şi 200 răniţi, la jumătatea timpului de joc mai multe sute de spectatori au invadat peluza pentru a se ruga. Armata a intervenit şi a tras salve în aer pentru a-i dispersa; spectatorii s-au retras în mare grabă către ieşiri astfel încât o mare parte dintre ei au murit asfixiaţi după ce au fost striviţi de porţile stadionului; Garda Prezidenţială, aflată în exteriorul stadionului, a deschis focul asupra mulţimii crezând că este vorba despre un atentat;

13 ianuarie 1991, Johannesburg (Africa de Sud): 40 de morţi şi 50 răniţi ca urmare a unei încăierări între suporteri;

5 mai 1992, Bastia (Franţa): 16 morţi şi 200 răniţi ca urmare a prăbuşirii unei tribune metalice provizorii;

29 ianuarie 1995, Italia, în timpul meciului Genoa - AC Milan, un suporter în vârstă de 25 de ani al echipei gazdă a fost ucis de un susţinător în vârstă de 18 ani al formaţiei AC Milan, cu lovituri de cuţit, cu puţin timp înainte de începerea partidei. Anunţul morţii suporterului, urmat de

184

oprirea definitivă a meciului la pauză, a provocat atunci violenţe, soldate cu rănirea a 27 de suporteri, poliţia reuşind să calmeze spiritele târziu, după ce a folosit maşini blindate;

2003, Argentina: 71 răniţi, dintre care unul în stare foarte gravă; în timpul meciului Baca Juniors - Chacarita, ca urmare a ciocnirilor violente între suporterii celor două echipe; partida de fotbal s-a întrerupt în minutul 69;

2 februarie 2006 Catania (Italia), 15 persoane au fost arestate şi alte 71 rănite în urma confruntărilor de stradă dintre suporteri ce au avut loc după meciul Catania - Palermo din campionatul Italiei. Dintre cele 15 persoane arestate, 7 sunt minori. În urma incidentelor, un poliţist şi-a pierdut viaţa;

10 februarie 2006, Germania, Aproximativ 40 de persoane, dintre care 32 de poliţişti, au fost rănite în incidente violente declanşate la finalul unui meci de amatori din regiunea Leipzig. Incidentele au izbucnit imediat după încheierea partidei dintre formaţiile FC Lokomotive Leipzig şi FC Erzgebirge Aue II. Circa 800 de huligani au pornit atacul asupra a 300 de poliţişti, desfăşuraţi special pentru această întâlnire, aruncând în aceştia cu pietre şi plăci de beton;

26 februarie 2006, Belgrad (Serbia), 13 persoane au fost rănite şi 27 au fost reţinute, dintre care una în stare gravă, în urma confruntării galeriilor echipelor Steaua Roşie şi Partizan.

185