Strainul

 După cum spune și titlul, ,,Străinul”, este un roman despre nimic. Sau mai exact, despre cum să nu simți nimic, să fii gol pe dinăuntru și totuși să exiști. Acesta a fost inclus în ,,Ciclul absurdului”, o trilogie formată din eseul ,,Mitul lui Sisif” și piesa de teatru ,,Caligula”.

Acțiunea romanului începe prin așa-zisa sentință a personajului principal, Meursault, asupra situației sale: ,,Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu știu… Asta nu înseamnă nimic. Sau poate a fost ieri.” Meursault se găsește, astfel, într-un joc al întâmplării, în care conștiința sa, ambițiile sale, nu joacă absolut nici un rol. Călătoria către azilul de bătrâni, condoleanțele primite, bătrânii plângând la căpătâiul mamei sale… toate i se par ciudate, stranii, foarte departe de ceea ce trăiește. Paginile acțiunilor lui Meursault nu reprezintă altceva, decât un jurnal al nehotărârii. Aparent, trăiește o viață normală, cu o slujbă liniștită la birou, o iubită numită Maria, prieteni cu care să se întâlnească, printre care și unul dintre vecinii săi de bloc, Raymond Sintes. Totul se încadrează în tipar. Totuși, Meursault dă dovadă de un soi de maladie netratabilă: devine incapabil să aibă un sentiment, să se atașeze afectiv de ceva. Prin intermediul iubitei sale, al prietenilor, încercă să scape de o asemenea incapacitate, totuși hazardul îl aduce în situația în care nu mai are nici o cale de întoarcere: ucide.

Romanul este împărțit în două părți, corespunzătoare condiției lui Meursault. Prima este prezentarea unei vieți dezordonate, a vecinilor și a oamenilor care reacționează în diferite moduri la situația sa, unii observând-o, alții nu. A doua parte se concentrează numai pe gândurile și viziunile protagonistului. Introspecția realizată în cele 11 luni de închisoare, urmată de judecată, te ajută se înțelegi mai bine personajul Meursault, să fii Meursault. De ce rămâne neclintit la gândul că s-ar însura cu Maria? De ce nu poate spune că iubește pe cineva, pe oricine? Răspunsul devine din ce în ce mai evident, pe măsură ce citești. Înțelegi atunci când devii acel străin. Camus, spune într-un interviu de-al său, următoarele: „Am sintetizat Străinul, acum ceva vreme, printr-o frază de care-mi aduc aminte, deoarece e paradoxală: «În societate, fiecare om ce nu plânge la înmormântarea mamei sale, riscă să fie condamnat la moarte.»” Pentru el, totul este cât se poate

de logic, dar imposibil: nu-și compătimește mama, nu reacționează în nici un fel la gândul că o va pierde pe Maria, nici măcar crima nu trezește în el nici un sentiment. Este cu atât mai deznădăjduit, când își amintește și simplul fapt că unui vecin de-al său, i-a părut nespus de rău când și-a pierdut câinele. Deși Camus nu a scris ,,Străinul” ca un eseu, ci ca pură ficțiune (viziunea unui om asupra unei crime), atinge anumite puncte ale psihologiei umane, care duc simțirile personajului ceva mai departe de ideea unei simple povestiri.

Citit într-un moment potrivit, îți lasă o amprentă, te face să te gândești mai serios la unele lucruri. În cazul meu, ,,Străinul” a venit într-un asemenea moment. Nu pot spune că m-am simțit mai liniștit, sau mai speriat după ce am terminat lectura. Totuși, am reușit să înțeleg acel ceva pe care nu-l poți reda în cuvinte. Monotonia impusă de un anumit stil de viață, indiferența față de anumite situații, cum e să fii gol pe dinăuntru, să simți că nu poți oferi absolut nimic, nu ai un scop, nu poți să exprimi ceva pentru cineva. Devii mai mult decât oricând, un străin față toți ceilalți. Romanul este o lectură destul de scurtă, povestirea se face la persoana I, întocmai ca și cum ai citi jurnalul lui Meursault.

De aceea, poate fi citit de oricine. Indiferent că e tratat precum un confident, sau că e lecturat mai mult sub forma de jurnal al unei patologii, ,,Străinul”, merită măcar o încercare. Meursault reprezintă un moment prin care cu toții putem să trecem, atunci când devenim după cum zicea Camus, un om sărac și dezgolit, îndrăgostit de soare, fără să lase umbre.