SPIRITUL LUI AVRAM IANCU

Şcoala cu clasele I-VIII “ DECEBAL” CricăuProfesor: Blagu IonelaÎnvaţător: Iacşa Ioana

Profesor: Totoian Irina

Cunoscut în memoria colectivă cu apelativul de Crăişorul Munţilor, Avram Iancu a intrat în panteonul marilor personalităţi ale istoriei noastre, prin lupta sa pentru recunoaşterea drepturilor românilor ardeleni. Avram Iancu este unul dintre cei mai mari români din toate timpurile, pentru că a luptat dârz pentru o cauză nobilă, pentru dreptate socială şi egalitate între naţiuni. În anii revoluţiei de la 1848, activităţile lui Avram Iancu au întruchipat aspiraţiile naţionale şi liberale caracteristice generaţiei sale. A militat pentru libertatea individuală, acordând o importanţă majoră intereselor comunităţii româneşti manifestând deasemenea toleranţă pentru populaţiile conlocuitoare din Transilvania. Ideile sale nobile, claritatea expunerii, dârzenia şi îndrăzneala cu care-şi afirma opiniile, au făcut din el “ sufletul tineretului român” din Transilvania anului 1848. Proclamaţia pe care a citit-o moţilor în acel an revoluţionar începea aşa: “ Soarele veciniciei dreptăţii a răsărit şi o dulce nutrire încălzeşte inimile tuturor popoarelor, care prin veacuri au fost apăsate de tiranismul unei clase privilegiate”.

Avram Iancu, a reprezentat întruchiparea luptei românilor ardeleni pentru recunoaşterea drepturilor. Lupta sa pentru schimbarea ordinii sociale l-a ridicat la rangul de erou naţional. El a fost cel care a formulat idealurile care au constituit fundaţia pe care a fost construită România de mai târziu. Valorile naţionale la care s-a raportat mereu în discursurile sale au constituit flacăra care a tinut mereu teaz spiritul românilor din toate timpurile. Idealurile întruchipate de Avram Iancu au reprezentat idealurile unei naţiuni subjugate a cărei istorie a fost o luptă continuă pentru afirmarea drepturilor. Spiritul lui Avram Iancu, avea să fie invocat pestea veacuri, de data aceasta în anul 1989, la 21 decembrie în Timişoara. Oamenii adunaţi în piaţa Operei îşi căutau din nou dreptatea în stradă. La fel ca şi la 1848, românii erau avizi de libertate, regimul comunist instaurat în anul 1948, limitându-le drepturile şi obligându-i la tăcere. Desigur există foarte multe deosebiri între momentul 1848 şi momentul 1989, dar cu toate acestea există un numitor comun: Avram Iancu. La 1848, Avram Iancu , un tânăr de 25 de ani la acea vreme, i-a mobilizat pe românii transilvăneni şi i-a condus în lupta lor pentru recunoaşterea unor drepturi care aparţineau de drept naţiunii române. În decembrie 1989, în centrul oraşului Timişoara, tinerii s-au mobilizat reuşind să pună în mişcare un eveniment a cărui finalitate a constituit reaprindrea flăcării libertăţii: îndepărtarea regimului dictatorial instituit de soţii Nicolae şi Elena Ceauşescu. În acele nopţii de decembrie, spiritul lui Avram Iancu a fost readus la viaţă prin cântecele care răsunau. Alături de Hora Unirii şi Desteaptă-te Române, Iancu la Ţebea a fost unul dintre refrenele care au încălzit şi dat speranţa celor care au avut curajul de a lupta împotriva unui regim asupritor.

Pornind de la o scurtă istorie a luptei românilor transilvăneni pentru recunoaşterea drepturilor, continuând cu momentul 1848 şi influenţa lui Avram Iancu şi incheind cu momentul 1989 eseul de faţă se vrea a fi o scurtă trecere în revistă a importanţei pe care a avut-o Crăişorul Munţilor pentru istoria noastră. El a şi mai ales idealurile pentru care a luptat şi şi-a sacrificat anii tinereţii, au calauzit asemeni luminii unui far naţiunea română. La vremuri de restrişte, oamenii se raportau mereu la Avram Iancu, duhul lui veghind asemenea unei candele asupra tuturor.

Drama românilor ardeleni se va acutiza începând cu anul 1366. Începând cu acest an, “integrarea” cnezimii româneşti în societatea de model apusean se va face inclusiv pe calea discriminărilor confesionale şi etnice. Cei mai mulţi cnezi, rămaşi “schismatici”, care nu vor avea acte de donaţie, vor decădea treptat în rândul ţăranilor dependenţi. Elita românească, mai ales din anumite regiuni, îşi va păstra poziţia dominantă, cu condiţia obţinerii actelor de donaţie regală şi a trecerii la confesiunea catolică. Astfel se produce cristalizarea sistemului politic al voievodatului, în care puterea o aveau nobilimea, saşii şi secuii iar religia oficială era cea catolică. În anul 1437, ia naşterea FRATERNA UNIO. Crearea acestei uniunii frăţeşti între maghiari saşi şi secui, a fost grăbită de pericolul ţărănesc intern şi de atacurile otomane, devenite tot mai grave şi mai

pustiitoare. Pretenţia episcopului Transilvaniei Gheorghe Lepeş, ca românii să achite dijma ecleziastică pe mai mulţi ani şi în monedă nouă, care era scumpă şi rară, a fost cauza principală a răscoalei de la Bobâlna. Tăranii au format o tabără după model husit şi s-au autointitulat:“ adunarea locuitorilor de drept unguri şi români ai acestei părţi a Transilvaniei” . Răscoala de la Bobâlna a fost înfrântă, mai ales ca urmare a mecanismelor puse în mişcare de Fraterna Unio, care devine spre 1500 : Unio Trium Natiorum. În anul 1526 are loc bătălia de la Mohacs. În timpul acestei bătălii oastea maghiară este înfrântă iar Ungaria devine paşalâc turcesc. Începând cu anul 1541, Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate otomană. Din punct de vedere etnic şi religios în această perioadă se conturează sistemul celor trei naţiuni politice şi a celor patru religi recepte. Cele trei naţiuni erau nobilimea maghiară, saşii şi secuii, care până în secolul al XVI-lea erau în totalitate catolice. După secolul al XVI-lea, saşii trec în mare parte la luteranism, maghiarii la calvinism şi unitarianism iar secuii îşi păstrează confesiunea catolică. Românii şi confesiunea lor ortodoxă au rămas ăn afara sistemului legal, fiind răbdaţi în ţară pentru utilitatea lor publica “ până va dura bunul plac al cetăţenilor” . Acest statut de toleraţi al românilor se va menţine până la marea unire, moment în care Transilvania se va desprinde de Imperiul Austro-Ungar şi se va uni cu patria mamă.

De-a lungul timpului lupta românilor transilvăneni pentru recunoaşterea drepturilor a cunoscut momente dramatice. Unul din aceste momente a fost anul 1848. În acest an pe întreg cuprinsul Imperiului Austriac , Imperiu din care făcea parte şi Transilvania , au izbucnit revolte. Naţiunile imperiului animate de ideile revoluţiei franceze: “ Libertatea, Egalitate, Fraternitate”, s-au trezit la viaţă şi au declanşat lupta pentru recunoaşterea drepturilor care le aparţineau de drept, dar care erau aspru încălcate de imperiali. Acesta era şi cazul Transilvaniei. După cum spuneam şi în partea introductivă, sufletul românilor transilvăneni avea să devină Avram Iancu.

Avram Iancu s-a născut în anul 1824, în localitatea Vidra de Sus, azi comuna Avram Iancu, judeţul Alba. Din păcate, ziua şi luna nu se cunosc, pentru că în matricola - actul de naştere nr. 40/1824 al comunei Vidra de Sus - se afla doar menţiunea că “S-a născut pe vremea cireşelor”. Se poate deduce că naşterea a avut loc în luna iulie 1824. Tatăl lui Avram Iancu s-a numit Alexandru Iancu, iar mama – Maria. Erau oameni harnici şi gospodari, cu o stare materială bună. Buchiile le-a învăţat la Vidra şi Câmpeni, clasele elementare le-a urmat la Abrud, judeţul Alba, gimnaziul inferior la Zlatna, cel superior şi Facultatea de Drept la Cluj. După terminarea cursurilor juridice la Cluj, în anul 1845, s-a prezentat în faţa Guvernului din Cluj, pentru a fi primit ca practicant fără salariu. A fost însă respins de comisie, pentru că era plebeu, adică nu avea originea de nobil maghiar. În urma acestei nedreptăţi, Avram Iancu s-a dus la Târgu Mures, unde s-a înscris la “Tabla Regească” în calitate de cancelist, cu scopul de-a se pregăti în meseria de avocat, pe care a şi obţinut-o în anul 1848, cu mult succes.

A fost unul dintre iniţiatorii şi organizatorii adunărilor de la Blaj din 30 aprilie, 15-17 mai şi 15-23 septembrie 1848, precum şi conducatorul cetelor înarmate de ţărani şi de mineri din Munţii Apuseni. Avram Iancu considera necesară unirea forţelor revoluţionare ale celor două popoare (român si maghiar) în lupta împotriva duşmanului comun, absolutismul habsburgic. El condiţiona însă această unire de satisfacerea revendicărilor sociale şi naţionale ale românilor. Copleşite de armatele habsburgice şi de cele ţariste, trădate de unii generali, trupele revoluţionare române şi maghiare au capitulat la Şiria, în 13 august 1849. După înfrângerea revoluţiei, bolnav si adânc îndurerat de nedreptăţile ce li se făceau ţăranilor, a caror eliberare reală nu o putuse vedea înfăptuită, Avram Iancu a rămas printre moţi, în Munţii Apuseni. În anul 1849, fiind la Viena pentru susţinerea drepturilor naţionale, a refuzat sa primească o decoraţie imperială, zicând: "Naţiunii să i se dea drepturile promise, atunci voi primi, altcum nu". Un an mai târziu refuza sa se întâlneasca cu împaratul Austriei, Franz Iosef, aflat în vizită prin Transilvania. În acelaşi an este arestat în târg la Hălmagiu şi închis pentru o scurtă perioadă la Alba Iulia unde fuseseră închişi şi Horea, Cloşca şi Crişan, la 1785. Avram Iancu va realiza în acel moment că nu mai este nimic de făcut, drumul spre o altă revoluţie fiind ferecat . Şi-a ales singur calea, era propriul exilat în sine, abandonând orice activitate politică şi profesională. Îşi petrece ultimii ani ai vieţii rătăcind prin munţi, pe Valea Arieşului, la Lupşa, dar mai cu seamă la Baia de Cris, unde se adaposteşte la covrigarul Ioan Stupină. Stând pe prispa casei acestuia, cânta serile din fluierul de paltin meşteşugit cu multă măiestrie de el, în prezenţa mulţimii de oameni care venea să-l asculte. S-a stins din viaţă la 10

septembrie 1872, pe prispa casei acestuia. “Craiul Munţilor” a fost înmormântat cu multă evlavie în cimitirul din satul Ţebea, comuna Baia de Criş, judeţul Hunedoara, lângă gorunul lui Horea, potrivit dorinţei sale testamentare.

Drepturile pentru care a luptat Craiul Munţilor aveau să fie repuse în practică începând cu anul 1918. La data de 1 decembrie 1918, visul de veacuri al tuturor românilor avea să prindă contur: la Alba Iulia, Transilvania avea să se alipească României, luând astfel naştere statul unitar naţional român. Anii care vor urma vor aduce României şi momente de creştere economică dar vor aduce şi distrugeri pricinuite de izbucnirea Celui de Al Doilea Război Mondial. Pentru o perioadă de timp românii din Nord Vestul Transilvaniei aveau să cunoască din nou calvarul ocupaţiei maghiare. În octombrie 1944, Careiul şi Satu Mare sunt eliberate, dar pentru România bucuria eliberării avea să fie de scurtă durată . Norii negrii ai totalitarismului aveau să apară pe cerul României. Începând cu anul 1948, România va fi guvernată de regimul comunist. Eliberarea avea să vină abia în anul 1989 iar scânteia care a declanşat revoluţia s-a aprins la Timişoara.

În ziua de 11 decembrie 1989, la emisiunea politică „Panorama” de la postul TV Budapesta 1, s-au difuzat imagini video din Timişoara, avându-l în prim plan pe preotul reformat László Tőkés, care cerea sprijin pentru a nu fi mutat din parohia pe care o conducea. Până în ziua de 15 decembrie 1989, enoriaşii şi un număr mic de cetăţeni ai oraşului au vegheat în faţa parohiei din Piaţa Maria.

La 16 decembrie a izbucnit un protest în Timişoara, ca răspuns la încercarea guvernului de a-l evacua pe pastorul reformat László Tőkés. Pastorul făcuse comentarii critice la adresa regimului în mass media internaţională. La cererea guvernului, episcopul său l-a revocat din post, privându-l astfel de dreptul de a locui în apartamentul la care era îndreptăţit ca pastor. Enoriaşii s-au adunat în jurul casei sale, pentru a-l proteja de hărţuire şi evacuare. Mulţi trecători, printre care şi enoriaşi ai unei biserici baptiste din apropiere, s-au alăturat protestului, necunoscând detaliile şi aflând de la susţinătorii pastorului că aceasta era o nouă încercare a regimului comunist de a restricţiona libertatea religioasă.

Când a devenit evident că mulţimea nu va dispărea, primarul, Petre Moţ a făcut câteva declaraţii, sugerând că s-ar fi răzgândit în privinţa evacuării lui Tőkés. În acelaşi timp, mulţimea crescuse ameninţător— şi de vreme ce Petre Moţ a refuzat să-şi confirme în scris declaraţia împotriva evacuării pastorului, mulţimea a început să cânte sloganuri anticomuniste. În consecinţă, forţele de miliţie şi ale Securităţii au intrat în scenă. La 7:30 pm, protestul s-a extins, cauza iniţială trecând în planul secund. Unii protestatari au încercat să incendieze clădirea care găzduia comitetul judeţean al Partidului Comunist Român (PCR). Securitatea a răspuns cu gaze lacrimogene şi jeturi de apă, în timp ce miliţia a recurs la forţă şi la arestarea multora. Ei s-au mutat în jurul Catedralei Mitropolitane şi au plecat într-un marş de protest prin oraş, fiind din nou confruntaţi de forţele de securitate.

Protestele au continuat în ziua următoare, 17 decembrie. Protestatarii au intrat în Comitetul Judeţean şi au aruncat pe fereastră documentele partidului, broşurile de propagandă, scrierile lui Ceauşescu şi alte simboluri ale puterii comuniste. Au încercat din nou să incendieze clădirea, dar de această dată au fost opriţi de unităţi militare. Semnificaţia prezenţei armatei pe străzi poate fi una singură: ordinele au venit de la cel mai înalt nivel, probabil chiar de la Ceauşescu. Armata a eşuat în încercarea sa de a restabili ordinea, reuşind să transforme Timişoara într-un infern: focuri de armă, victime, lupte de stradă, maşini în flăcări, TAB-uri care transportau forţe de securitate înarmate şi tancuri. După ora 20:00, se trăgeau focuri de armă din Piaţa Libertăţii până la Operă, inclusiv în zona podului Decebal, Calea Lipovei şi Calea Girocului. Tancuri, camioane şi TAB-uri blocau accesul în oraş, în timp ce elicopterele patrulau zona.

Între timp, la Bucureşti, pe 17 decembrie 1989, Ceauşescu a obţinut din partea CPEx aprobarea folosirii forţei pentru înăbuşirea revoluţiei de la Timişoara.

În dimineaţa zilei de 18 decembrie, centrul Timişoarei era păzit de soldaţi şi agenţi de Securitate în haine civile. Primarul Moţ a cerut o adunare a partidului la Universitate, cu scopul de a condamna „vandalismul” zilelor precedente. De asemenea a decretat legea marţială, interzicând populaţiei să circule în grupuri mai mari de două persoane. Sfidând interdicţiile, un grup de 30 de tineri au înaintat spre Catedrala Ortodoxă, unde au fluturat drapele tricolore din care tăiaseră stema comunistă. Aşteptându-se să se tragă în ei, au început să cânte „Deşteaptă-te, române!”, un vechi

cântec patriotic care fusese interzis din 1947. Într-adevăr s-a tras asupra lor, unii dintre ei au murit, alţii au fost răniţi grav, în timp ce unii au avut norocul să scape. În aceeaşi seară, 43 de cadavre ale celor împuşcaţi mortal la demonstraţie, dar şi ale unor răniţi executaţi în Spitalul Judeţean, au fost sustrase de la morga spitalului şi duse la Bucureşti pentru ca urmele represiunii să fie şterse. Cadavrele vor fi incinerate la crematoriul „Cenuşa” din Bucureşti, cenuşa a fost colectată în patru pubele de gunoi şi ulterior deversată într-o gură de canal aflată pe raza localităţii Popeşti-Leordeni, Ilfov.

La 19 decembrie, Radu Bălan şi Ştefan Guşă au vizitat muncitorii din fabricile timişorene, dar au eşuat în a-i determina să-şi continue munca. Pe 20 decembrie, coloane masive de muncitori au intrat în oraş. 100.000 de protestatari au ocupat Piaţa Operei (astăzi „Piaţa Victoriei”) şi au început să strige sloganuri anti-guvernamentale: „Noi suntem poporul!”, „Armata e cu noi!”, „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!”. În foaierul Teatrului Naţional din Timişoara o serie de cetăţeni curajoşi vor crea Frontul Democratic Român, cu un Program politic în care se regăseau cererile celor aflaţi în Piaţă.

La 20 decembrie, trenuri încărcate cu muncitori de la fabrici din Oltenia au sosit la Timişoara. Regimul a încercat să-i folosească la înăbuşirea protestului, dar până la urmă aceştia s-au alăturat timişorenilor.

Treptat situaţia iese de sub controlul autorităţilor. Mai mulţi militari încep să fraternizeze cu demonstranţii. La sfârşitul zilei, Timişoara este declarată oraş liber de către demonstranţi.

În noaptea de 21 decembrie 1989 libertatea era cuvântul de ordine. Cântece patriotice care au fost interzise se auzeau din nou. Românii îşi invocau eroii, iar Avram Iancu era unul dintre ei. În continuare voi redat câteva fragmente din transcrierea unei înregistrări făcute în acea noapte de decembrie în Timişoara: 15:11 Scandări: „Toţi pentru unul!”, „Unul pentru toţi! Toţi pentru unul!”15:28 Scandări: „Timişoara!”15:40 Bărbat: Să se-audă-ntreaga ţară: Timişoara! Să se-audă-ntreaga ţară!15:47 Scandări: „Timişoara!”15:58 Scandări: „Rezistaţi!”, „Rezistăm!”16:12 Bărbat: Timişoreni! Este fantastic cum staţi, ştiu să scriţi istoria. Bravo! (urale)16:25 Se cîntă „Hora Unirii”: Hai să dăm mînă cu mînă / Cei cu inima română / Să-nvîrtim hora frăţiei / Pe pămîntul României! / Iarba rea din holde piară! / Piară duşmanii din ţară / Între noi să nu mai fie / Decît flori şi omenie / Măi muntene, măi vecine / Vino să te prinzi cu mine / Şi la viaţă cu unire / Şi la moarte cu grăbire / Unde-i unul nu-i putere / La nevoi şi la durere / Unde-s doi puterea creşte / Şi duşmanul nu sporeşte (urale)17:38 Bărbat strigă: Banatu-i fruncea! Banatu-i fruncea! (tăt Banatu-i fruncea!) Banatu-i fruncea! (Banatul!) Ardealu-i mintea! Banatu-i fruntea, Ardealu-i mintea!17:54 Bărbat: Am onoarea să vă prezint, deşi, nu mai pot da voie, rezista ca şi voi! O veste de ultimă oră: La radio Novi Sad, la emisiunea în limba română s-a anunţat că armata se va alătura demonstraţiilor din România! (urale)18:20 Scandări: „Armata e cu noi!”18:41 Bărbat: „Armata şi poporul!”18:43 Bărbat: Şi acum cea mai formidabilă veste! Aţi cîştigat! (urale) Bravo Timişoara! (urale)19:05 Bărbat: Am cîştigat? Doamne-ajută! Îs fericit!19:13 Scandări: „Timişoara!”19:32 Bărbat: Eroilor! Eroilor (?)! Gloata (?) de pe stradă a anunţat că-n Bucureşti au loc lupte grele. (urale) S-a tras în demonstranţi! (huiduieli)19:51 Scandări: „Toată ţara e cu noi!”20:11 Bărbat: Fraţilor! Am un comunicat. Studenţii sînt arestaţi la Popa Şapcă [stradă din Timişoara unde se află puşcăria] (strigăt: să mergem la ei!; huiduieli; Să mergem la ei!) Să fie eliberaţi studenţii!20:33 Scandări: „Să fie eliberaţi studenţii!”20:43 Scandări: „Vrem studenţii!”21:05 Bărbat din mulţime: Să mergem la ei, la Popa Şapcă! (alte strigăte: Să mergem la ei! Să mergem la ei! Să mergem! Să mergem la Popa Şapcă! Să mergem la ei!)

.24:04 Bărbat: Ascultaţi un cîntec al libertăţii. Iancu la Ţebea! (urale). Cîntă: Trăiască duhul lui Iancu / Trăiască moţul între moţi / Cîmpia Libertăţii spune / Că Avram Iancu sîntem toţi / Că Avram Iancu sîntem toţi / Ce veşti mai aveţi voi români despre Iancu / Să spună ce ştiu toţi acei care ştiu / Ce veşti să avem, sîntem oastea lui Iancu / La Ţebea, la Ţebea, eroul e viu! / Eroul ne cheamă, ne cheamă la Ţebea / Al nostru frumos pătimit crăişor / Aici ne rugăm pentru Iancu la Ţebea / Roş-galben-albastru altar tricolor / Trăiască duhul lui Iancu / Trăiască moţul între moţi / Cîmpia Libertăţii spune / Că Avram Iancu sîntem toţi / Că Avram Iancu sîntem toţi / Trăiască duhul lui Iancu / Trăiască moţul între moţi / Cîmpia Libertăţii spune / Că Avram Iancu sîntem toţi / Că Avram Iancu sîntem toţi25:27 Bărbat cîntă: Un cîntec istoric ne-aduce aminte / Că fraţii în veci vor fi fraţi / Un cîntec de luptă bătrîn ca Unirea / Voi compatrioţi ascultaţi / Un cîntec de luptă bătrîn ca Unirea / Voi compatrioţi ascultaţi: / Treceţi batalioane române Carpaţii / La arme cu frunze şi flori! / Ne-aşteaptă izbînda, ne-aşteaptă şi fraţii / Cu inima la trecători / Ne-aşteaptă izbînda, ne-aşteaptă şi fraţii / Cu inima la trecători / Ardealul, Ardealul, Ardealul ne cheamă / Nădejdea e numai la voi / Sărută-ţi copile părinţii şi fraţii / Şi-apoi să mergem la război / Sărută-ţi copile părinţii şi fraţii / Şi-apoi să mergem la război / Nainte, nainte spre Marea Unire / Hotarul nedrept să-l zdrobim / Să trecem Carpaţii ne trebuie Ardealul / De-ar fi să ne-ngropăm de vii / Să trecem Carpaţii ne trebuie Ardealul / De-ar fi să ne-ngropăm de vii / Treceţi batalioane române Carpaţii / La arme cu frunze şi flori! / Ne-aşteaptă izbînda, ne-aşteaptă şi fraţii / Cu inima la trecători / Ne-aşteaptă izbînda, ne-aşteaptă şi fraţii / Cu inima la trecători. Mulţumim! (urale)

Într-o încercare de a concluziona putem afirma cu uşurinţă că eroii au fost şi vor fi mereu, un punct de reper la care ne vom raporta mereu. Avram Iancu, prin lupta şi idealurile pe care le-a întruchipat şi pentru care a luptat va rămâne mereu în amintirea urmaşilor săi. Dorul său de a-şi vedea naţiunea fericită este un ideal spre a cărei îndeplinire se tinde mereu.

BIBLIOGRAFIE:

1. Dragomir, Silviu: “ Avram Iancu”, editura Minerva, Bucureşti ,19882. Josan, Nicolae: “ Românii din Munţii Apuseni de la Horea şi Avram Iancu, la Marea

Unire din 1918”, editura Altip, Alba Iulia, 20013. Pop, Ioan Aurel ( coordonator): “ O istorie ilustrată a românilor”, editura Litera

Internaţional”, Bucureşti, 20094. http://ro.altermedia.info/reportajinvestigatii/timioara-21-decembrie-1989-copilul-

libertii-avram-iancu-sintem-toi_8213.html, accesat la data de 29.11.2010

LUPTĂTORII CU ARMA LEGII

Prof. Sturzu Elena-Stefania, Scoala cu cls. I-VIII nr.98 „Avram Iancu”, BucurestiProf. Viorica Stoicescu, Scoala cu cl. I-VIII nr.98 „Avram Iancu”, Bucuresti

Ardealul, vechi pamant romanesc, ultima ,,perla” din coroana Romaniei Mari a avut o evolutie aparte fata de teritoriile extracarpatice, datorita conditiilor specifice. Astfel, istoria a facut ca acest teritoriu vechi romanesc sa fie integrat regatului maghair inca din perioada Evului Mediu, dupa 1541 sa treaca sub suzeranitatea otomana iar din 1699, prin pacea de la Carlowitz sa treaca in stapanirea Imperiului Habsburgic si mai apoi Austro-Ungar.

Dupa 1850, imediat dupa infrangerea revolutie pasoptiste s-a instaurat regimul neoabsolutist. Patentele imperiale din 2 martie 1853, pentru Crisana si Banat , si 21 iunie 1854, pentru Transilvania, s-a inscris pe calea unor reforme menite sa adapteze edificiul social-economic al Imperiului la noile realitati istorice. Astfel, au fost fixate raporturile intre tarani si proprietari, drepturile si caile de rascumparare a obligatiilor jelerilor, s-a reglementat regimul de proprietate asupra padurilor si pasunilor, deschizandu-se drumul larg relatiilor moderne in agricultura.

Instaurarea regimului liberal intre anii 1861-1867 a insemnat pentru regimul politic din Transilvania un oarecare respiro manifestat in practica prin : organizarea Conferintei miscarii nationale romanesti de la Sibiu -1861, efervescenta stranita de Asociatia transilvaneana pentru literatura romana si cultura poporului (ASTRA); activitatea Dietei de la Sibiu dintre anii1863-1864 (aici au fost votate legea cu privire la egala indreptatire a natiunii romane si a confesiunilor sale cu celelalte natiuni din Transilvania, ca si o lege prin care limba romana era recunoscuta drept limba oficiala in Transilvabia, alaturi de cea maghiara si germana), numirea in anul 1865 a lui Andrei Saguna ca Mitropolit al romanilor si sanctionarea de catre Curtea de la Viena a legilor din 1863-1864

Inrautatirea situatiei de pe front, acolo unde Austra inregistra infrangeri dupa infrangeri-1859 in fata Frantei si in 1866 in fata Prusiei a grabit realizarea dualismului austro-ungar. Potrivit pactului din 1867 Imperiul a fost impartit intre Austria si Ungaria, amandoua supuse aceluiasi suveran, Franz Iosif, devenit imparat al Austriei si rege al Ungariei. Era vorba, practic, de o uniune personala, asupra unui corp politic, etnic si economic foarte eterogen, intarita de rezolvarea in comun a problemelor de politica externa, financiare si militare. In acest mod, Ungaria a reintrat practic, in posesia unor drepturi ce i-au conferit un statut de proieminenta in cadrul monarhiei dualiste si pe care a cautat mereu sa le mareasca, sub masca refacerii regatului Sfantului Stefan. Putem afirma, ca miza incheierii pactului dualist a fost anexarea Transilvaniei, act decis, contra vointei romanilor, prin hotararea din 18 decembrie 1866 a Dietei din Cluj.

Noile conditiiStatutul romanilor: singura limba oficiala era maghiara iar politica de maghiarizare a

inceput in scurt timp. In anul 1879 Parlamentul ungar a adoptat o lege prin care predarea in limba maghiara devenea obligatorie in scolile elementare romane ortodoxe si greco-catolice. Aceasta era prima dintr-o serie de legi menite sa puna educatia romanilor (si a altor nationalitati) in consonanta cu ideea de Ungarie ca stat national maghiar. In anul 1883 a urmat o noua lege care afecta scolile secundare cu alta limba decat maghiara si, in 1891, de o lege care impunea folosirea limbii maghiare in gradinitele nemaghiare.

Biserica Ortodoxa Romana ca si cea greco-catolica au fost subminate prin legislatia adoptata. Prin legea din 1893 se prevedea plata de catre stat a salariilor invatatorilor din scolile confesionale romanesti iar prin legea din 1899 se stabilea ca statul sa ofere prime preotilor romani. Scopul celor 2 legi era de a extinde controlul guvernului asupra invatatorilor si preotilor romani.

Din punct de vedere demografic situatia era urmatoarea: la 1900 in principatul istoric al Transilvaniei si in regiunile invecinate Banat, Crisana si Maramures traiau aproape 2.785.000 de romani. Din punct de vedere social, in ultimele decenii ale secolului al-XIX-lea si pana la izbucnirea primului razboi mondial , miscarea romanilor din Transilvania a fost condusa de o clasa de mijloc de dimensiuni reduse, dar in crestere. Aceasta era formata din oameni de afaceri si membrii ai profesiunilor libere (avocati, preoti ortodocsi si greco-catolici).

Din punct de vedere economic primatul apartinea agriculturii dupa care, urmau la mare distanta industria si urbanizarea. In 1900, 87,4% din romanii din Ungaria isi castigau veniturile din agricultura. Marea lor majoritate erau mici proprietari, iar productivitatea gospodariilor lor era redusa. Orasenimea romaneasca a continuat sa ramana la o cifra modesta, astfel ca la 1910 Brasovul avea 28,7% romani, Sibiul 26,3% iar Clujul 12,4 %.

Obiectivele politice ale romanilor din Transilvania au urmarit autonomia politica iar dupa cumpana secolului autodeterminarea.

Liderii romanilor nu puteau fi multumiti de noua lege a nationalitatilor din 1868, prin care se dadea o autonomie culturala si bisericeasca limitata romanilor. Sub conducerea lui George Baritiu si Ion Ratiu , ei au boicotat alegerile pentru parlament cerand autonomia Transilvaniei. Tactica lor a fost cunoscuta sub numele de ,,pasivism”. ,,Pasivistii” rezistau legilor guvernului maghiar care urmareau subminarea solidaritatii nationale. ,,Activistii” erau condusi de mitropolitul ortodox Andrei Saguna care-si indemna adeptii sa lupte prin toate caile legale pe care la aveau la dispozitie pentru a-si apara interesele.

Dintre actiunile pe care romanii transilvaneni le-au intreprins mentionam:1. Elaborarea , in 1868, a Pronunciamentului de la Blaj. Acesta a fost redactat de George

Baritiu si reprodus in ,, Federatiunea: , ,,Telegraful roman”, ,,Gazeta de Transilvania”. Prin acest documet se cere recunoasterea autonomiei Transilvaniei, a legilor votate de Dieta de la Sibiu si organizarea unui for legislativ pe baza unei ,, reprezentatiuni populare”. Initiatorii acest demers ca si cei care l-au publicat au sfarsit prin a fi arestati si judecati.

2. Organizarea de asociatii culturale dintre care mentionam ASTRA, ,, Socoietatea Transilvania” sub conducerea lui Alexandru Papiu Ilarian. La Bucuresti s-a organizat la initiativa lui C.A.Rosetti ,,Societatea Iredenta Romana” denumita mai apoi ,,Societatea Carpati”, ,,Romania Juna” la Viena si ,,Societatea Petru Maior” la Budapesta.

3. Organizarea partidelor politice ale romanilor din anul 1869 care a culminat cu fuziunea acestora in 1881 si nasterea, astfel a Partidului National Unitar al Romanilor din Transilvania, Banat si Ungaria. Acesta a adoptat intr-o prima faza, ca tactica de lupta ,,pasivismul” dar, dupa adoptarea legislatiei aniromanesti in planul invatamantului si bisericii, a trecut , din 1905 la ,,activism”.

4. Actiunea memorandista din 1892. Memorandumul romanilor din Transilvania si Ungaria a fost inaintat in 1892 Curtii de la Viena sub egida Partidului National Roman. A fost semnat de Ion Ratiu, George Pop de Basesti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu, Septimiu Albani, Iulian Coroianu etc. A fost prezentat la Viena de o delegatie compusa din 300 de persoane. Documentul dezvaluia regimul de exploatare nationala la care erau supusi romanii si cerea recunoasterea drepturilor lor firesti. Imparatul a respins documentul si l-a trimis guvernului de la Budapesta. Acesta la randul sau l-a respins iar liderii romani implicati au fost arestati, judecati si condamanati la ani grei de inchisoare. Procesul a inceput in anul 1894 si prin interventia regelui Carol I romanii condamnati au fost eliberati in cursul anului 1895.

5. negocierile dintre anii 1910-1914 dintre Partidul National Roman –Iuliu Maniu si guvernul Tisza. Desi obiectivul lui Tisza era realizarea unei paci generale cu toate nationalitatile, acestea urmau sa fie realizate prin intarirea caracterului maghiar al Ungariei. In cele din urma, in februarie 1914, negocierile dintre Tisza si Partidul National Roman au ajuns in impas. Tisza a respins propunerile de autonomie ale romanilor deoarece impartirea administrativa a tarii pe baza principiului nationalitatii si ideea ca romanii trebuie sa fie condusi de catre romanil-au izbit ca fiind incompatibile cu evolutia Ungariei din cei 40 de ani anteriori.

Izbucnirea primului razboi mondial si evolutiile de la sfarsitul acestuia au permis si romanilor ardeleni sa reactioneze si, la data de 18 noiembrie /1 decembrie 1918 Transilvania sa se uneasca cu Romania.

Azi, Transilvania care este parte componenta a Romaniei si care a fost integrata dupa 1918 statului roman, este pusa in fata unor noi provocari,-reactia populatiei de origine maghiara care cere autonomia. Noua conducere de la Bucuresti, de dragul unei majoritati care sa-i asigure adoptarea legislatiei propuse, se pare ca a sacrificat interesele statului roman, ca stat national unitar, cedand, cel putin in privinta proiectului de lege a educatiei in fata presiunilor conducerii politice a minoritatii maghiare.

Probabil ca romanii ar trebui sa ia aminte la actiunile intreprinse in trecut si sa reactioneze dar, nu la nivel politic ci la nivel de societate culturala si mai ales civila .

Bibliografie:1.Mihai Barbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Serban Papacostea, Pompiliu Teodor,

Istoria Romaniei, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1998.2. Silviu Dragomir,Avram Iancu,Bucuresti, 1965.3. Keith Hitchns, Ortodoxie si nationalitate,Andrei Saguna si romanii din Transilvania,

1846-1873,Bucuresti, 1995.4. Dan Berindei, Epoca Unirii,Bucuresti, 1979.

AVRAM IANCU, EROU NAŢIONAL

PROF. ÎNV. PRIMAR CIMPU GHEORGHELICEUL DE INFORMATICĂN PETROŞANI - STRUCTURĂ ŞC. GEN. CARMEN SYLVA

PETROŞANI

În istoria popoarelor apar uneori momente de cumpana si de primejdie. Atunci fatalitatea sau vointa divina aduc în fruntea acelui popor una sau mai multe personalitati pentru a-l calauzi.

La 1848 poporul român din Transilvania s-a aflat în primejdie de moarte; dar tot atunci, s-au afirmat ca salvatori o pleiada de conducatori, în majoritate tineri, între care Avram Iancu a stralucit ca o pretioasa nestemata.

Vrednici conducatori au mai fost alaturi de el; si S. Barnutiu, si I. Buteanu, si S. Balint si Al. Papiu Ilarian, si multi, multi altii, dar nici unul dintre ei nu a intrat atât de adânc în constiinta poporului român, nici unul nu s-a identificat atât de desavârsit cu aspiratiile sale ca tânarul, frumosul si mândrul prefect ce în scurt timp primi numele acela atât de poetic, cum îl aprecia N. Balcescu, de CRAI AL MUNTILOR.

Sa începem cu interesanta marturie a unei doamne (doamna Pipos din Zlatna) care-i împartaseste lui Aron Densusianu ca l-a cunoscut pe Avram Iancu pe când avea 10 ani. „Era – spune ea – un baiat blond, blând si foarte modest. Am ramas înmarmurita când în revolutiune aud deodata de numele lui atât de razboinic”. Rezumându-se doar la blândete si modestie, presupune, ca nimeni nu i-ar fi prevazut lui Iancu un viitor de revolutionar. Si totusi … la Târgu Mures, în calitate de cancelist, la cele doua calificative se mai adauga si altele, care îmbogatesc nuantele paletei. Iata cum îl cunoaste Iosif Sterca Sulutiu: „student eminent, cu exterior placut, blondin, modest, cu inima deschisa, sincer si cu caracter, avea mult temperament dar era foarte tolerant – fata de alte natiuni si confesiuni, apoi tinea mult la parola cuvântului dat”. Acestui portret o cunoscuta gazeta maghiara îi adauga si alte trasaturi semnificative: Iancu – se spune acolo – „nu stia sa se încovoiasca nici sa se linguseasca. Pe figura lui impozanta, si pe fata lui superba barbateasca, se oglindea timbrul acelei constiinte, pe care singur convingerea meritelor proprii o poate da”. Cu alte cuvinte era mândru, dar nu era vanitos, iar sira spinarii era întotdeauna dreapta, ferma.

Dar nu numai descrierea portretului sau este graitoare; mult putem afla despre „temperamentul sau revolutionar” si urmarind una din cele mai cunoscute izbucniri ale sale, moment despre care acelasi Sulutiu, crede a sti ca i-ar fi hotarât definitiv viitorul drum în slujba poporului român.

Scena s-a petrecut în balconul dietei din Cluj, în ianuarie 1847. Impresionat de cinismul si rapacitatea nobilimii maghiare ce vota proiectul de lege al nefastului urbariu care îl despoia cumplit pe iobag, Iancu „gemea ca un taur înferecat si tremura ca varga, o convulsiune l-a cuprins. Îl scuturau frigurile”. A trebuit sa-l duca de-acolo. Este semnificativ în acest sens, ca tot la sedinta respectiva, se revolta chiar si un deputat maghiar, Kémény Dénes, care ia apararea iobagilor aratând ca dupa ce acestia au fost despuiati de toate drepturile omului, de toata demnitatea omeneasca punându-i-se sarcini cari îi întreceau puterile, stapânul îi ia tot ce a muncit bietul de el, apoi vine al doilea stapân, statul; iar în final acest om în zdrente onest si muncitor ajunge în situatia ca nici acel pamânt de trei coti, care dupa moarte îi va acoperi trupul sa nu fie al sau. Pe drum, Iancu i-a marturisit lui Sulutiu, cu patos, ca auzind ticalosiile propuse de nobili „eram sa ma arunc din galerie între ei si sa-i izbesc de perete”. Si apoi citeaza cuvintele Iancului ce constituie chintesenta revolutionara a spiritului sau, moment de referinta al biografiei sale; „Nu cu argumente filosofice si humanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca Horia”. Va avea ocazia în curând sa foloseasca lancea pomenita, deoarece tirania nu a cedat terenul fara lupta în Transilvania.

El stie sa devina autoritar daca e cazul, cu toate ca este descris de contemporani ca un om cu fire blânda. Numai într-un singur caz se spune ca îsi potolea cu anevoie mânia, când auzea batjocuri la adresa românilor, fie din gura vreunui dascal, fie de la camarazii sai. Si S. Dragomir comenta pe drept cuvânt ca „Daca pe lânga asemenea însusiri el va izbuti sa se impuna si în conducerea maselor, îl putem de pe acum socoti pe deplin format pentru rolul care îl asteapta”.

Iancu polarizeaza miraculos poporul în jurul sau, este unul din principalii organizatori ai adunarii de la Blaj din Duminica Tomii.

La începutul lunii mai, tânarul Avram Iancu, rosteste si în fata autoritatii, a spanului cameral Lázár György, hotarârea sa si a poporului sau de a se ridica la lupta. Cuvintele lui Iancu citate de numitul span sunt acestea: „românii nu cersesc libertatea de la unguri; natiunea româna este destul de puternica pentru a-si câstiga libertatea nationala luptând”.

Si la târgul de tara din Câmpeni, Iancu face pasul hotarât spre lupta. Urcându-se pe o masa în mijlocul târgului vorbeste poporului. Rezumatul cuvântarii e scurt la Ciurileanu, cum scurta va fi fost si cuvântarea: „Toata Europa se înarmeaza pentru a izbândi libertatea. Românii se pregatesc de asemenea, fiindca a sosit timpul sa fie si ei liberi”. Este interesant ca toti autorii, toate documentele, citeaza sau rezuma foarte pe scurt cuvântarile sale. Nicaieri nu întâlnim discursuri lungi sau alambicate si nu ni se pastreaza pentru simplul fapt ca nu au fost rostite. Si totusi, masele înteleg perfect mesajul. Reactia la scurta cuvântare de mai sus vine spontan, multimea striga: „Vivat Iancu! Vivat natiunea româna” sa ne înarmam!”

Sentimentul propriei sale forte, si-l ia de la poporul ce sta în spatele sau, cu aspiratiile sale drepte si în slujba carora Avram Iancu stie sa se puna total si neconditionat. Alecu Russo l-a auzit vorbind pe Câmpul Libertatii în fata celor 10.000 de moti de sub comanda sa, la Marea Adunare din 3/15 Mai 1848 si ne da fragmentul or poate esenta acestei cuvântari, la fel de semnificativa ca si cele de pâna atunci. El cauta sa impuna maselor constiinta fortei lor izvorâta din forta numarului: „Uitati-va pe câmp românilor, suntem multi, ca cucuruzul brazilor, suntem multi si tari, ca Dumnezeu e cu noi”.

Cuvintele sale sunt din nou scurte dar rostite cu avânt. Gestul sau stapâneste, linisteste sau dezlantuie poporul; este o întrepatrundere cu totul neobisnuita între forta sa de o sugestibilitate extraordinara, aproape magnetica, si multime.

Directorul domeniului montanistic Zlatna, Nemégyei János, confirma devotamentul motilor pentru Iancu, acest tânar de 22 de ani, plin de curaj. El este, se spune, „urmat fara sovaire”. Si Iancu e constient de vocatia sa de conducator, asigurându-l pe acelasi Nemégyei ca „nici opt regimente nu ar fi în stare sa tina rânduiala între iobagii din domeniul de sus ca el singur”.

Contactul lui Iancu cu motii trebuie sa fi fost foarte intim. Întreaga sa fiinta este împletita din însusiri care-l fac popular. Vorba scurta si hotarâta; graiul presarat uneori cu glume si înflorit cu metafore. Oamenii batrâni îl lauda pentru sfatul sau cuminte, iar tineretul îl admira pentru curajul sau si pentru avântul nadejdilor sale. Momentul în care un astfel de barbat de actiune recunoscut de popor putea sa se manifeste din plin sosise odata cu primavara anului 1848.

Fata de celelalte personalitati ale revolutiei românilor la 1848-1849, Avram Iancu are fara îndoiala „ceva” aparte, ceva foarte greu de definit si care, credem noi, face parte indiscutabil din temperamentul sau revolutionar. Este acea putere de a „fermeca” multimile, dupa cum atesta si G. Baritiu care l-a ascultat personal, dar care totusi noteaza ca NU a fost un orator în adevaratul sens al cuvântului. Dar în ciuda acestei constatari paradoxale, recunoaste totusi faptul ca „era peste putinta sa nu rapeasca cu sine pe ascultatori”. L-am numi azi, un conducator charismatic.

La cea de a treia adunare de la Blaj, în 21 septembrie 1848, în fruntea a 6.000 de moti înarmati, Iancu intra în Blaj si se îndreapta direct spre Câmpul Libertatii. Aici se urca pe o tribuna si rasucind pistolul în mâna, rosteste tunator: „pretentiile noastre sunt sfinte, pe cât de sfânta e dreptatea. Noi suntem gata a le apara cu orice pret”. Apoi, pentru a-si sublinia hotarârea descarca pistolul, semn ca porneste la organizarea luptei. De aici începe rolul sau de „general”, rol confirmat si sustinut cu stralucire de victoriile sale. Nu e de prisos a spune ca generalul rus Lüders, care dispretuia profund pe generalii austrieci a declarat textual, ca atunci când a intrat în Transilvania, n-a gasit aici decât un singur general, pe Avram Iancu.

Si tot lui Avram Iancu îi este atribuita de catre Lucian Blaga si chemarea atât de sugestiva, de în spiritul sau, al omului de actiune: „Sa punem pumnul în pieptul furtunii ca de nu pierim”. Cuvinte sapate si pe o veche cruce de lemn înnegrita de vreme care strajuieste si astazi defileul de la Fântânele în amintirea vitejiei motilor ce au pastrat ei singuri Transilvania ca pe o Tara Româneasca, dovedind inamicului ca Muntii Apuseni sunt inexpugnabili.

Nevoia de mit a poporului îl ridica pe Iancu asezându-l pe un piedestal de semizeu, plasmuind legenda invulnerabilitatii sale la gloantele obisnuite; astfel – afirma Alexandru Roman în niste însemnari ale sale – poporul credea ca Iancu nu putea fi rapus decât numai cu un glont de argint pe care stapânirea nu-l avea (or nu-l stia), exact ca si în legenda lui Pintea Viteazul (ceea ce în fapt ar putea fi expresia unui transfer al mitului).

Nu în ultimul rând, se cuvine a fi mentionata si o oarecare însemnatate pe care trebuiau sa o fi avut la extinderea popularitatii sale, chiar frumusetea si simplitatea numelui sau: – Avram Iancu – limpede si sonor, obisnuit între români; îmbinare fericita a doua prenume, de o rezonanta aproape cristalina. Nemaivorbind de versurile populare, cu audienta de marseilleza care venea sa actioneze ca stimul de.situatie.la.sugestie:„Astazi.cu.bucurie,românilor.cântatiPe Iancu în câmpie cu toti sa-l urmati”.

Dezbatând în fond o problema de continut psiho-istoric, nu putem sa încheiem fara acea consideratie de bun simt privind rolul personalitatii în istorie, si care ne convinge ca omul într-adevar mare, asa cum a fost si Avram Iancu, priveste mai departe decât ceilalti si vrea cu mai multa putere decât ceilalti. Acest om de exceptie intuieste si scoate la iveala noile necesitati sociale create de evolutia anterioara a raporturilor sociale, si fara îndoiala, abolirea iobagiei era o astfel de necesitate, ca de altfel si perfecta egalitate a românului cu maghiarul în noul concept democratic european.

În ceea ce priveste mai multa sa putere de a vrea, am aratat cum a explodat într-o avalansa sustinuta de concentrare si organizare a românilor în slujba idealului de eliberare sociala si nationala.

Avram Iancu este cu adevarat o mare personalitate istorica: un erou national, care a actionat constient si liber înspre realizarea comandamentelor istorice.

AVRAM IANCU ŞI TIMPUL SĂU

PROF. ÎNV. PRIMAR CUCU ROZALIALICEUL DE INFORMATICĂN PETROŞANI - STRUCTURĂ ŞC. GEN. CARMEN SYLVA

PETROŞANI

Vorbind de luptele românilor, dar mai ales cele ale motilor din Muntii Apuseni, pentru libertate si recunoastere ca natiune, care au avut loc în anul 1848 si o parte din 1849 este nevoie de a mentiona date, deoarece totul s-a petrecut într-un timp foarte scurt din punct de vedere istoric. Iar aparitia eroului acestei lupte, Avram Iancu, a fost ca trecerea unei comete pe cer, ca un fapt de scurta durata, dar violent. El este acela care a însemnat toate aceste evenimente ca un fir rosu, ca unul caruia soarta i-a daruit nu numai inteligenta dar si puterea necesara unei asemenea întreprinderi. Nicolae Balcescu a scris despre Transilvania: ” Pe culmea cea mai înalta a muntilor Carpati se întinde o tara mândra si binecuvânta între toate tarile semanate de Domnul pe pamânt, aceasta este tara Ardealului ”

Populatia acestei tari binecuvântate este amestecata, majoritatea români, descendenti din vechea populatie dacica, în decursul veacurilor romanizata, atât ca limba cât si ca obiceiuri. Dar în decursul secolelor s-au asezat pe aceste meleaguri si alte popoare, aduse de cei ce stapâneau aceste teritorii, fie pentru a le coloniza, fie a încerca de a deznationaliza poporul autohton, puternic pregnat de origina sa latina. Înca de la începutul secolului XVIII, Austriecii au început cu exploatarea intesiva a minelor din Muntii Apuseni, ceea ce a dus la cea mai crunta exploatare a motilor din aceste regiuni, provocând la diferite intervale de timp rascoale taranesti, ca aceea a lui Horia, Closca si Crisan, reprimate toate cu cea mai mare brutalitate si cruzime. Pentru a preîntâmpina deznationalizarea lor, motii au organizat în decursul timpului, cu mijloacele proprii ce le stateau la dispozitie, înfiintarea de scoli elementare, unde se învata în limba stramoseasca, cea româna, datorita carora au avut ocazia multi din ei, cu toate ca erau iobagi, sa se cultive.

La începutul secolului trecut traia în comuna Vidra de sus familia iobagului Iancu, tatal Alexandru om mai înstarit, cu toate ca trebuia sa-si dea obolul apasator stapânului de care depindea, la domnul pamântesc, coroana împarateasca, iar mama Maria Vila zisa Maria Mica, o femeie scunda care si-a crescut copiii în spiritul româneasc stramosesc. Ei aveau doi fii, pe Alisandru si pe Iancu, nascut în anul 1824, în ce zi si luna nu se stie. Fratii au fost unii din aceia care au învatat cititul si scrisul în scolile românesti platite si sustinute de moti, fiind sârguinciosi si dornici de învatatura cu toate ca erau legati de pamânturile pe care traiau. Citirea si scrierea au învatat-o în limba lor materna dela învatatorul Mihail Gombos, mot si iobag si el, dar român dornic de a transmite mai departe românismul. Din Vidra trece Avram la scoala primara din Câmpeni unde era ca învatator Moise Ioanette si el mot înveterat si român convins. Scoala gimnaziala o urmeaza la Slatna, dupa care terminând cu succes si sârguinta aceste cursuri, îl întâlnim între anii 1844 – 45 la Cluj unde studiaza dreptul. Pentru a se tine, ajuta la învatatura pe studentii români mai slabi pregatiti ca el. Dupa terminarea studiului lucreaza un scurt timp la Sibiu la Tezauriaratul tarii, iar în anul 1846 pleaca la Târgul Mures cu prietenul sau Iacob Bologa unde este angajat cancelarist, el fiind unul din cei 34 români din totalul de 200 cancelaristi, care sub îndemnul lui se unesc si se întâlneasc periodic pentru a discuta modalitatea de a realiza pentru românii din Transilvania o viata libera, mai buna, când la unul când la altul, ca pâna la urma locuinta lui Avram Iancu sa devina sediul conspiratiei lor. Dar cu toate ca statea la Târgul Mures, continua sa tina legatura strânsa cu Tara Motilor, calatorind din loc în loc, vorbimd cu taranii din satele Muntlor Apuseni. Astfel vin vesti din ce în ce mai multe de mici razmerite, din care cea mai importanta a fost cea condusa în anii 1846 – 47 de Ecaterina Varga. Când în anul 1947 se întruneste la Cluj dieta Transilvaniei, circula printre români zvonul : ” Nu cu argumente filozofice si umanitare veti convinge pe acesti

Domni, ci cu lancea lui Horea “. La cererea iobagilor, nu numai cei români, de a li se îmbunatati soarta, refuza aristrocratia feudala conservatoare proiectul prezentat de delegatiile oprimatilor. Refuzul provoaca în toate paturile de jos vii nemultumiri. Astfel se voteaza legea, contrar cerintelor celor multi, prin care feudalii sa capete partea cea mai mare a pamântului iobagesc ” ab antique “. Avram Iancu care a luat parte la dezbateri îsi da seama cu ceilalti compatrioti ai sai ca anularea servitutilor nobiliare nu poate fi facuta pasnic. Deasemenea întelege ca este bine sa se uneasca si cu fortelor patriotice ungare care luptau mai mult împotriva dominatiei austriece, întelegând prin aceasta sa duca lupta comuna în ceea ce privesc problemele sociale ale taranimii, eliberarea lor din iobagie. Dar chiar si fortele progresiste maghiare erau de parere ca ” stergerea iobagiei si emaniciparea natiunii valache sunt premature si daunatoare pentru tara “. La aceste argumente el replica ca ” dreptul istoric are sa se spulbere înaintea dreptului omului, ca românii cer deci stergerea sclaviei si egalizarea perfecta, sau moartea ” si lasa de înteles ca aceasta pentru toti, indiferent de nationalitate si religie, atragând atentia ca fiecare om are dreptul de a trai liber, fara a depinde de cineva, spre deosebire de maghiari cari cer aceste drepturi numai pentru ei, neglijând cu totul doleantele românesti..

La începutul anului 1848 pleaca printre motii sai, iar la 1 aprilie ia parte la Blaj la consfatuirea revolutionarilor români din Cluj, Târgu Mures si Muntii Apuseni. În afara de Avram Iancu sunt prezenti si alti conducatori ai luptei de libertate a românilor din Transilvania, ca Ioan Buteanu, Florian Micas, Al. Papiu-Ilarian, Timotei Cipariu si bucovineanul Aron Pumnul care si el lupta pentru drepturile românilor asupriti de ocupantii austrieci din Bucovina. La aceasta adunare se hotareste ca sa se tina la 30 aprilie 48 o adunare nationala a tuturor românilor din Transilvania si se recomanda contacte mai vii cu masele celor asupriti. Proclamatia este redactata de Aron Pumnul si difuzata de elevii si studentii care tocmai plecau la casele lor în vacanta de Paste. Avram Iancu pleaca înapoi la Târgu Mures unde afla ca se planuieste uciderea lui. Se retrage din nou la ai sai în Muntii Apuseni. Aici se întâlneste cu 500 de moti la Câmpeni, împreuna cu Ioan Buteanu, Simion Balint, Teodor Teoc, Nicolae Coches. La 3 aprilie se tine o adunare si la Abrud unde iau parte si iobagi maghiari. Iancu revine la Blaj aducând românilor de aici cele hotarâte, iar în zilele urmatoare cutreera satele de pe râul Mare si râul Mic. Aceste activitati ale sale îl fac din ce în ce mai cunoscut în toata regiunile Motilor din Muntii Apuseni, dar mai ales la autoritatile maghiare si austriece. Astfel Bámffy Miklós, comitele comitatului Alba raporteaza la 11 aprilie 1848 cerând guvernatorului Transilvaniei, episcopului unit Ioan Lemeni precum si lui Andrei Saguna ortodox, ca Avram Iancu sa fie rechemat la Târgu Mures unde fiind cancelarist sa primeasca o treaba oficiala. El pleaca cu o parte din aghiotantii lui la Târgu Mures unde la cererea guvernatorului Teleky îl atentioneaza presedintele curtii de apel sa se abtina de a lua parte la întrunirile motilor. De fata la aceasta întâlnire cu autoritatile au fost si Simion Balint si Ioan Buteanu. Cu aceasta ocazie sunt învinuiti ca fiind principalii instigatori si conducatori ale maselor de români care îsi cer drepturile lor firesti de oameni liberi. La începutul lui aprilie tabla regeasca din Târgu Mures constata ca Avram Iancu si-a luat examenul de avocat si deci nu mai sta sub jurisdictia judecatoriei regale. Se da deci ordin de arestare, dar el afla si se retrage în munti unde nu este de gasit, ca la 15 aprilie sa revina la Blaj iar la 18 aprilie îl întâlnim la Sibiu împreuna cu Ioan Buteanu, Florian Micas, Aron Pumnul, Grindeanu si altii, cu care organizeaza marea adunare convocata pentru 30 aürilie. Guvernatorul Teleky interzice tinerea adunarii cu mase de moti, cerând ca numai clericii sa poata lua parte. În urma acestei decizii guvernamentale hotareste consistoriul Fulda de la Sibiu ca adunarea sa fie amânata, dar Avram Iancu împreuna cu Papiu Ilarian hotaresc la o adunare a tineretului sa se faca în continuare propaganda pentru adunare. În urma acestei hotarâri a românilor se declara la 24 aprilie de catre autoritati starea de asediu, facându-se în acelas timp executii masive a taranilor care s-au revoltat, nevrând sa mai tina seama de starea lor de iobagi. Pâna si partidul liberal maghiar face cauza comuna cu oficialitatile, împotriva românilor. Se desfasoara astfel un val de teroare mai ales împotriva motilor. Micas împreuna cu un grup de studenti si preoti sunt arestati. Avram Iancu împreuna cu Ioan Buteanu se retrage în munti. Unitati de secui patrund în satele românesti arestând si executând tarani.

Cu toata aceasta teroare care s-a abatut asupra tarii are loc totusi la Blaj în Dumineca Tomei marea adunare, fara autorizatie. Aici se strâng în jur de 5000 tarani, din care 3000 moti, câteva sute de iobagi si cancelaristi din Târgu Mures, precum si iobagi Sasi din Sona (Cetatea de Balta). Avram Iancu reuseste prin puterea sa de convingere sa evite violente, totusi adunarea este înconjurata de trupele guvernamentale. Faima acestei adunari a ajuns pâna în Principate, astfel vin la Sibiu Aron Florian, August Treboniu Laurian, Petre Suciu, Ion Axente Sever precum moldovenii Vasile Alexandri, Costache Negri, Lascar Rosetti, Gheorghe Sion, Ion Ionescu de la Brad, Alecu Russo, Curius, colonelul Alexandru Ioan Cuza, viitorul Domn al Principatelor Unite si multi alti. Avram Iancu apare împreuna cu Ioan Buteanu cu cei 2000 de moti ai sai în aplauzele multimii. În felul acesta devine reprezentantul tuturor rasculatilor din Transilvania. De pe terasa Catedralei se adreseaza multimii, asistat de Ioan Buteanu si Papiu Ilarian. Lozinca lor era ” Noi suntem Poporul “. La îndemnul sau repetat adunarea se desfasoara pasnic. Faima adunarii ajunge pâna la Viena unde ziarele relateaza despre ea. Dar, în tara nu se întinde linistea, în comuna Vidra refuza taranii sa-si îndeplineasca îndatoririle fata de camera regala, ” acum suntem oameni liberi ” spun ei si miscarea intelectuala româneasca se înfrateste cu taranimea iobagita.

Dupa succesul adunarii se pregateste o adunare generala pentru 15 mai la Blaj, se intensifica propaganda pentru românism, preotii din sate explica oamenilor ca Transilvania este o parte a celor doua Voevodate Moldova si Valahia, dar maghiarii hotaresc la 8 aprilie 1848 ca dieta se se va tine la 29 mai ca sa ceara unirea Transilvaniei cu Ungaria, care însasi lupta pentru despartirea de Austria. Aceasta duce la rascoale în toata regiunea, oamenii ocupa pamânturile, distrug semanaturile grofilor, dar rascoala este înabusita sângeros de armata. În acest context are loc adunarea de la Blaj de la 3/15 mai 1848. Avram Iancu apare cu carturarii din Muntii Apuseni însotit de zece mii de moti înarmati. Aici la Blaj, spre deosebire de adunarea din Dumineca Tomei, participa reprezentanti din toate clasele sociale, burghezia progresista, intelectualitatea, preoti, tarani înstariti, iobagi români, maghiari si sasi. Adunarea are ca scop: – Problema taraneasca, – problema nationala si – problema independentei nationale a Transilvaniei. Se respinge cu desavârsire unirea cu Ungaria. Se alege un comitet national din care face parte si Avram Iancu, care sa plece la Viena la împarat si una la Cluj la Dieta tarii. Cu toate apelurile conducatorilor revoltelor continua în toata tara miscarile. Toti iobagii, români, sasi si maghiari refuza sa achite prestatii, pamânturile mosierilor fiind în mare parte ocupate. Între timp voteaza dieta din Ungaria desfiintarea iobagiei, dar numai pe teritoriul ei, Transilvania facând parte din Imperiul Austriac. Românii se gasesc în aceste timpuri între doua fronturi, pe deoparte maghiarii care nu au nici un interes de a le da libertatea, dar care si ei la rândul lor lupta pentru independenta lor fata de imperiul Austriac. Austriecii întelegând ca acuma românii le-ar fi mai apropiati cauta sa se tina deoparte de neîntelegirile dintre maghiari si români, fiind totusi atenti la evenimentele ce se desfasoara, fiind dupa împrejurari când pentru, când contra aspiratiilor românesti, pozitie ambigua si fatarnica.

În asteptarea evenimentelor dupa adunarea de la Blaj, Avram Iancu se întâlneste des cu apropiatii sai în casa lui Nicolae Corghes din Câmpeni, cu Teodor Teoc primar, Ioan Patitia preot precum cu satenii mai ridicati, Petre Ionette, Ioan Sulutiu functionar la Domeniu. Ei sunt de parere ca daca Dieta nu va vota desfiintarea iobagiei, ca la Buda-Pesta, atunci trebuie obtinut aceasta prin forta. Totusi la cererea autoritatilor se tine Iancu cu motii sai linistit, dar directorul guvernamental Nemegyei cere arestarea lui si a lui Simion Balint, ceea ce însa nu era decât formal deoarece el se tinu ascuns în muntii Apuseni. Pleaca totusi la Sibiu unde afla ca Dieta a hotarât la 29 mai unirea cu Ungaria, fara a se tine seama de cele hotarâte la Blaj. Chiar si poetul maghiar Sandor Petöfi se ridica împotriva acestei hotarâri, argumentând ca în Dieta se afla din 300 reprezentanti numai 3 români si 24 de sasi. Gheorghe Barutiu spune ca unirea cu Ungaria va ramâne în istorie ca o fapta a silei, a terorismului si a tiraniei. Dupa aceste evenimente desfiinteaza guvernatorul Teleky Comitetul National Român, care de acum functioneaza ilegal la Sibiu. Iar când baronul Bamffy pune armata sa traga în tarani la Mihalt se umple paharul. Iancu nu se mai tine de promisiunile lui de a se tine linistit, fiind hotarât sa înceapa lupta armata, dar Simion Barnutiu si Baritiu îl sfatuiesc sa mai astepte, dar el nu tine seama de sfat, aflând ca împotriva sa s-a emis un nou mandat de arestare, cât si împotriva lui Samuil Porutiu, Ioan Buteanu si Papiu Ilarian. Paraseste deci la 5 iunie

48 Sibiul si pleaca la Bucium-Cerbu. Motii se agita în munti fiind amenintati de ambele parti, maghiari si imperiali, cu împuscarea. La Abrud burghezia maghiara se constituie în garzi nationale, provocând neliniste în sânul taranilor. La îndemnul lui Avram Iancu încep motii sa se înarmeze, totusi Iancu mai face o încercare adresându-se la 7 iunie burgheziei maghiare din Abrud, aratând ca doreste o rezolvare pasnica. Totodata scrie lui Nemegyei în care arata ca motii nu au nici un interes sa distruga padurile, ci vor numai sa le tina ocupate în mod pasnic pâna la rezolvarea situatiei, dar acesta ca raspuns trimite trupe secuiesti din Aiud la Abrud si Câmpeni. Situatia se înrautateste, cu toate intentiile pasnice ale lui Avram Iancu, care începe la 9 iunie organizarea motilor. La 17 iunie apar multe cete neînarmate la Câmpeni iar la 19 iunie vin granicerii secui dinspre Albac. Iancu da alarma în munti ordonând concentrarea tuturor motilor înarmati sa se concentreze pe valea Ariesului Mare si Ariesului Mic, dar se dovedeste ca granicerii au fost în ultimul moment retrasi. Totusi comisia oficiala de ancheta a guvernatorului cere la 21 si 24 iunie sa se trimita la fata locului în munti 200 soldati împaratesti, 300 secui precum si tunuri, iar cominisia de ancheta înstituita de guvernator, condusa de Kozma cere la 24 iunie ca multi români razvratiti sa fie citati. Cei care se duc sunt maltratati si batuti. Avram Iancu refuza sa se prezinte si se retrage cu doi din aghitantii sai, Nicolae Corches si Gavril Badarau la Vidra parinteasca. Fiind si aicea cautat de autoritati se retrage pentru sase saptamâni în codrii Zarandului. De aici trimite motilor manifeste prin care îi îndeamna sa se tina linistiti cât va lipsi. În august se desfiinteaza comisia de ancheta deorece trupele ce îi stateau la dispozitie trebuiau trimise în luptele împotriva sârbilor. În acest timp instruieste Avram Iancu 800 de tineri moti în ale luptei si trimite pe Petru Dobra la Pesta sa ceara lui Kossuth ca padurile din Muntii Apuseni sa fie date taranilor, dar acesta se întoarce fara rezultate.

În acest timp de sedere a lui Avram Iancu în Codrii Zarandului sunt arestati la Sibiu membrii Comitetului National Român, însa multimea îi elibereaza cu forta ducându-i la Orlat. Iar în septembrie apare, fara stirea lui Avram Iancu, tânarul Axente Sever cu 500 de tineri moti la Blaj unde se aduna din nou mii de oameni si la 16 septembrie se organizeaza eliberarea lui Simion Balint si Teodor Toc, care dealtfel au fost eliberati mai înainte, ramânând totusi sub urmarire. La 21 septembrie apare si Avram Iancu cu peste 600 de moti pe Câmpia Libertatii, în aplauzele multimii, cu care ocazie rosteste urmatoarele cuvinte : ” Pretentiile noastre sunt sfinte, pre cât se sfânta este dreptatea, iar noi suntem gata de a le apara cu orice pret “. Evenimentele se precipita, oamenii nemai având rabdare sa astepte ca sa li se dea libertatea de care au dreptul, ca la 25 septembrie sa soseasca la Orlat Simion Barnutiu, Al.Papiu Ilarian, August Treboniu Laurian si altii, Acuma începe marea adunare de protest care tine trei zile care nu mai era pasnica, oamenii fiind înarmati, se formeaza garzi înarmate pentru paza fruntasilor. Adunarea hotareste intesificarea luptei antifeudale, nu se mai face apel ca oamenii sa se tina linistiti. Se hotareste crearea unei Garzi Nationale Românesti înarmata si se respinge cu vehementa unirea cu Ungaria. Guvernul de la Pesta nu mai este recunoscut, cerându-se directa dependenta fata de împaratul de la Viena, aderarea la constitutia austriaca de la 25 aprilie 1848. Dieta Transilvaniei sa fie compusa si de români în proportie etnica. Procesul verbal este semnat de Papiu Laurian, Simion Barnutiu, Balasescu, Avram Iancu, de tânarul Axebte Sever, Ioan Brad, Ioan Piposiu si Vasile Tamas. Comitetul National este format din Barnutiu, Balasescu, Laurian, Papiu Ilarian, Ioan Brad, Florian Micas si Avram Iancu ca prefect general, însarcinat cu conducerea militara. La 30 septembrie Iancu paraseste Blajul în fruntea motilor, îndreptându-se spre munti, iar la 30 septembrie preda o delegatie româna generalului austriac Puchner petitia Adunarii Generale de la Blaj, cu scopul de a fi trimisa împaratului la Viena în speranta ca acesta va aproba cele cerute, având în vedere ca se cere alinierea spre Austria. În acelas timp se organizeaza lupta, fiecare sat trebuind sa dea 100 de oameni, apti de lupta, constituiti în decurii. Zece sate constituie un tribunat cu o mie de oameni, cu un tribun în frunte, iar zece tribunate a câte zece sate formau o prefectura. Se formeaza astfel 15 prefecturi. Dar în mare parte lipseau armele de foc. În afara de acestea organizeaza Avram Iancu legiunea numita ” Auraria Gemina “, un fel de unitate de elita. Se hotareste ca lupta sa fie organizata în genul celei întrebuintate de Horea. Toata aceasta oaste avea un nucleu permanent, ceilalti trebuind sa astepte sa fie chemati. Având în vedere ca lupta sa se dea în munti, oastea era pedestra. Ca tunuri erau circa 15 din lemn de frasin si câteva din fonta. Se proclama o a treia adunare la Blaj cu care ocazie cetele se formeaza într-o legiune organizata. Avram Iancu este numit general al prefecturii a doua ” Auraria

Gemina “, iar în primavara anului 1849 este numit comandant suprem al întregii oaste din Muntii Apuseni care numara circa 25.000 de oameni. Majoritatea prefectilor erau moti, Nicolae Coches, Ioan Coches, Mihai Andreica, Clemente Aiudeanu. Printre ei erau si refugiati din Valachia ca Ioan Balaceanu, Constantin Racovita, Gheorghe Adrian viitorul ministru de razboi a României unite si pictorul Brabu Iscovescu. Toti erau foarte tineri, Avram Iancu avea la acea data 24 de ani. Guvernul de la Pesta se arata vadit potrivnic aspiratiilor românesti, iar la rândul lor maghiarii se razvratesc împotriva împaratului de la Viena, cerând despartirea de Austria. Maghiarii îi considera însa pe români ca razvratiti iar românii pe unguri ca insurgenti, si unii si altii luptând pentru aceeasi cauza, libertatea, cu toate ca erau potrivnici. Ca rezultat Ungurii îsi cer deocamdata independenta pe când românii lupta împotriva asupririi, indiferent din ce parte vine, din care cauza gaseste Avram Iancu de cuviinta sa se alieze cu Austriecii, cu armata imperiala, cu care ocazie spune “Austriecii asigura nationalitate, pe când Ungurii doresc o singura natiune maghiara, o singura patrie maghiara, doresc ca partea româna din Transilvania sa fie desnationalizata prin teroare si asuprire “. El lasa totusi o poarta deschisa de întelegere cu guvernul revolutionar Maghiar, dar acestia reactioneaza brutal, unii aristrocrati maghiari în frunte cu Apor György devasteaza sate românesti pe malul Muresului. La Iernut sunt spânzurati 26 de români ca rebeli, iar la Târgul Mures este asasinat Vasile Pop. Kossuth da o proclamatie catre ” poporul valah ” sa depuna armele. Ca raspuns românii dezarmeaza garzile nationale maghiare ale aristrocratilor, ca urmare a ordinului generalului austriac Puchner. Era totusi vadit ca Austriecii au cautat sa se alieze mai degraba cu maghiarii decât cu neamul românilor care au stapânit aceste regiuni din timpuri milenare.

Ca urmare a celor petrecute hotareste Comitetul National Român de la Sibiu sa riposteze cu armele. Luptele încep în zonele Abrud, Baia de Aries, Câmpeni, Zlatna, Aiud, Alba Iulia si în alte regiuni. Fortele române acupa pasnic, dupa tratative, Abrudul si Rosia Montana, garzile maghiare fiind dezarmate. La orele lui Avram Iancu nu se ucid nevinovati si nici maghiarii nu sunt pedepsiti. El considera sa procedeze în mod civilizat, deoarece violenta nu poate atrage decât tot violenta. Ungurii distrug prin incendiere orasul Zlatna, Avram Iancu ocupa orasul organizând protectia locuitorilor si al functionarilor maghiari, cerându-le supunere. Deasemenea sunt dezarmate toate garzile din munti, este ocupat Aiudul si Cricau. Dupa aceste victorii jura ostasii credinta natiunii române, ca vor lupta pentru libertate si nu vor asupri pe nimeni, nici pe dusmani. Scopul victoriei finale fiind solutionarea problemei agrare si desfiintarea iobagiei. În noembrie soseste Avram Iancu cu 4000 osteni împreuna cu Ioan Buteanu la Teius unde se întâlnesc cu prefectii Solomon si Dionisie Pop Martian cari au venit cu alte mii de români. Armatele unite pornesc ofensiva împotriva Aiudului, Turdei, Clujului. Aiudul se preda fara lupte. Apoi se porneste catre Turda. Trupele maghiare în retragere distrug multe sate în calea lor, ucigând locuitorii lor. La 20 noembrie capituleaza si Turda fara lupte. Aceste succese ale armatei românesti îl fac pe generalul austriac Urban sa elibereze Clujul. Iancu este învitat cu suita sa la Cluj la generalul Wardener, pentru a însoti corpul de armata imperiala sub comanda colonelului Losenau, la Huedin si Ciucea. Aici se vede dubla tactica a austriecilor. Pe deoparte se aliaza cu Iancu cu ai sai iar pe de alta parte au contacte cu maghiarii, tactica ce nu va reusi sa le aduca nici un avantaj. În decembrie 48 pleacaa Aveam Iancu la Sibiu unde se întâlneste cu generalul Puchner, caruia îi cere arme si munitii., iar la sfârsitul lui decembrie se întruneste Comitetul National Român la Sibiu, în contra vointei lui Puchner. Se protesteaza înoit împotriva alipirii Transilvaniei la Ungaria si impotriva formarii de comitete care sa discute cu latifundiarii, asa cum ar fi vrut Puchner. În timpul lucrarilor de anunta ca generalul maghiar Bem ocupa cu trupele lui Clujul. Generalii austrieci cer lui Andrei Saguna si Comitetului National ca sa ceara ajutorul Tarului Rusiei, dar aceasta este refuzat. Însa Avram Iancu propune lui Puchner ca acesta sa intervina pe lânga trupele tariste ca acestia sa înarmeze o suta de mii de români, care sa lupte pentru pastrarea Transilvaniei sub coroana austriaca. Puchner însa prefera, din motive politice, armata tarista, dându-si seama ca în viitor armata românilor ar putea fi un pericol mult mai mare pentru austrieci, decât armata maghiara. Generalul maghiar Bem nimiceste armata austriaca si Puchner se refugiaza cu restul oamenilor în Tara Româneasca iar Comitetul National Român este obligat sa ia drumul exilului, dar unii fruntasi revolutionari în frunte cu Avram Iancu, Ioan Buteanu, Axente Sever, Simion Balint, Nicolae Vladut, Vasile Moldovean, aduna legiunile pentru a organiza apararea ultimelor puncte ce au mai ramas, Muntii Apuseni. Aici

rezista cu îndârjire timp de opt luni. Avram Iancu este laudat chiar de catre baronul Kemény Farkas în memoriile sale de felul cum a condus operatiunile din munti. Iar în mijlocul lui ianuarie 1849 armata maghiarilor în jurul muntilor numara peste 20.000 de mii de oamsni cu tunuri si bine înarmati. Cordonul se întinde de la Ciucea, Huedin, Cluj, Turda, Aiud, Deva, Brad, Vascau, Oradea, oastea maghiara atacând în permanenta timp de peste 6 luni. La cartierul general a lui Avram Iancu apare Alexandru Golescu-Albu, fratele fostului locotenent Domnesc al Tarii Românesti, care tinea legatura dintre Avram Iancu si emigranti. Astfel devine Iancu un simpol de libertate si de abolirea situatiilor feudale în întreaga Europa. Emigrantii sunt de parere ca ar fi mai bine ca revolutia româna sa câstige mai degraba apusul liberal, ceea ce îi propune Golescu printr-o scrisoare, dar Iancu doreste sa se sprijine mai degraba pe austrieci, care erau mai aproape si aveau mai multe sanse de a trimite trupe decât alte natiuni care aveau greutatile lor interioare. Imediat dupa primirea scrisorii Iancu vine la Zlatna unde convoaca o conferinta a fruntasilor Transilvaniei, la care participa toti cei ce-i sunt apropiati si Alexandru Golescu-Albu, care în cele din urma resi sa-l convinga pe Avram Iancu ca nu este bine sa fie aliat cu austriecii. El se lasa convins si se considera independent si fata de împarat dispunând desfiintarea tutror legilor austriece si magghiare din întreaga regiune a Muntilor Apuseni. Puchner este socat de aceasta atitudine a fostului sau aliat si îi scrie ca el sta la Arad fara a întreprinde ceva. Acelas lucru zice Nicolae Balcescu la Paris mai târziu. Dar Avram nu statu cu mâinile încrucisate, ci se ocupa cu organizarea armatei sale, ceea ce a dus ca spre mijlocul anului 1849 trupele maghiare sa fie învinse, cu ajutorul trupelor tariste conduse de generalul Lüders. Acuma cauza maghiara este cu ajutorul Rusilor pierduta, în favoarea împaratului Austriei. Astfel se pronunta generalul Lüferd într-o convorbire cu Poujade, consulul Frantei : ” Fara Iancu, seful românilor Transilvaneni nu asi fi reusit “.

Dar, în afara ca românii au scapat de iobagie prea multe nu le-au foat date. Austriecii care acuma se simt tari pe pozitie, încep prin guvernatorul Wohlgemut urmarirea revolutionarilor români, arestarea lor si chiar Avram Iancu a fost sicanat, dar fata de renumele lui mare nu au îndraznit sa-l atinga personal. În mintea lui se reînoieste din nou dorinta de a se prezenta împaratului de la Viena pentru a cere adevarata dreptate pentru poporul român atât de chinuit de toti. Metropolitul Saguna cauta prin aptitudinile sale de diplomat sa ceara la Viena recunoasterea drepturilor tuturor românilor din Transilvania, acest neam care formeaza în aceasta regiune majoritatea, dar care este oprimat din toate partile, fiind în acelas timp si temut. Se cere unirea tuturor românilor într-o natiune independenta, ca parte intregitoare a monarhiei, administratie nationala româna, senat românesc, introducerea limbii române în administratie, reprezentare în Dieta proportional cu numarul populatiei românesti precum si oferirea împaratului titlului de Mare Duce al Românilor, dar împaratul raspunde evaziv, ca va face totul spre linistirea spiritelor în Transilvania, deci nu spre multumirea lor. Noua constitutie austriaca din 4 martie nu pomeneste nimica de cererile românilor. Atunci Saguna înainteaza o a doua petitie explicativa, protestându-se în acelas timp împotriva numirii teritoriului unde locuau Sasii ca Sachsenland, dând o statistica prin care se dovedeste majoritatea populatiei românesti în aceste regiuni. Ca raspuns la aceste multiple petitii se raspunde în cele din urma ca odata cu promulgarea noii constitutii problema minoritatilor este rezolvata, deci status quo. În cele din urma se hotareste ca însasi Avram Iancu sa fie trimis la Viena. Astfel el soseste la Viena la 20 februarie 1850 pentru a prezenta împaratului personal cerintele românilor. Este primit la 8 martie de împarat împreuna cu Laurian, Balint si Maior. Iancu îl saluta pe împarat pe latineste, ceea ce a facut o impresie buna. Împaratul îl lauda ca a reusit multe, ca s-a dat de partea imperialilor si atâta tot. Se mai duc si la alti influienti ai imperiului, dar si aici atâta tot. El mai pleca odata la Viena în august, apoi la Praga si la Baden, dar nici de data asta nu s-a obtinut nimica. Telul lui principal era acuma înfiintarea facultatii de drept în limba româna.

O ultima încercare a lui Avram Iancu a fost cea din 1852 cu ocazia venirii împaratului, care a vizitat si Muntii Apuseni, sa vada unde locuiesc cei care au luptat pentru cauza sa austriaca, dar Avram se tine departe de serbarile care au avut loc cu ocazia acestei vizite înalte, nimeni nu stie dece, doar istoria si el însusi stie. I s-a atras atentia sa nu ia parte având în vedere marea lui popularitate. Austriecilor le era teama sa nu înceapa cu noi tulburari, iar când acestea se produc, fara stirea lui Avram Iancu, el este arestat si azvârlit în aceeasi închisoare în care au stat Horia,

Closca si Crisan. Aici a fost tratat cu brutalitate. De aici fu adus la Sibiu si eliberat. Austriecilor le era teama ca idolul de libertate a românilor ar putea provoca noi nemultumiri la aflarea arestarii lui. La Sibiu i se ofera un post importatnt pe care el îl refuza. De aici este luat de tatal sau Alisandru, dus acasa în muntii în care s-a nascut, unde a mai trait douazeci de ani, linistit de orice trulburari, dar îmbatrânit si amarât ca poporul romând nu si-a capatat drepturile ce i se cuvin. Mintea i se întuneca pe masura ce trecea timpul, el nu mai era cometa aparuta pe cer care cere drepturi pentru un popor asuprit, propriul sau popor pentru care a luptat si suferit. Mai vine în anul 1860 la o întrunire la Alba Iulie unde este sarbatorit, dar mintea sa nu mai stralucea ca altadata. Avram Iancu se stinge la 10 septembrie 1872 la Baia de Cris, înmormântat în cimitirul din Zarand, acolo unde se afla gorunul lui Horea.. În anul 1850 îsi face testamentul, un scris scurt dar cuprinzator care oglindeste întreaga sa dorinta fata de poporul pentru care a luptat, poporul român, pe care nici o forta straina nu a resit pâna în zilele noastre sa-l îngenunche, si nu va reusi, niciodata în vecii vecilor.

VISUL MOŢILOR ŞI-AL LUI AVRAM IANCU

Prof. înv. primar Hiristea MariaŞcoala cu cls. I-IV Ghermăneşti, jud. Cluj

Înv. Roba Nelu-VasileŞcoala cu cls. I-VIII Măguri-Răcătău, jud. Cluj

În Transilvania, revoluţia de la 1848 a durat mai mult şi pe lângă caracterul ei social, a avut şi unul naţional. Tineretul progresist maghiar, în cadrul mişcărilor care izbucnesc în acest an, în cuprinsul împărăţiei austriece şi anume la Viena, în Italia şi în Boemia, se ridică sub conducerea lui Lajos Kossuth şi proclamă Ungaria independentă; totodată hotărăsc anexarea Transilvaniei la noul statut maghiar. Românii nu puteau admite, evident, acest lucru; pe de altă parte, voiau drepturi egale cu ale celorlalte naţionalităţi din Transilvania. De aceea, ei hotărăsc, la rândul lor, convocarea unei mari adunări în care să se discute toate problemele care-i priveau. Adunarea se ţine, într-adevăr, în zilele de 3/15 – 5/17 mai 1848, lângă Blaj, pe o câmpie întinsă care de atunci s-a numit Câmpia Libertăţii. Erau de faţă vreo 40 000 de oameni. Printre aceştia se aflau Simion Bărnuţiu, care a şi ţinut cuvântarea cea mai însemnată, puternic documentată, dar în limba cultă a vremii, pe care n-o prea înţelegeau ţăranii. Erau prezenţi şi tinerii Avram Iancu, de fel din Vidra de Sus şi Ion Buteanu, care grăiau acestora simplu şi întrebuinţând comparaţii înţelese de toţi. Avram Iancu venise cu muntenii lui, îmbrăcat în costum naţional, cu şerpar lat şi cu pistoale la brâu. Era un om voinic, înalt, cu părul negru. Imediat a fost remarcat de mulţime. Avea numai 24 de ani – de altfel mai toţi conducătorii revoluţiei au fost oameni tineri – şi studiase dreptul. Erau de faţă şi câţiva tineri din Principate, între care Alexandru Cuza şi Alecu Russo; acesta din urmă povestea cum vorbeau mulţimii Avram Iancu şi Ion Buteanu. Primul striga: „Uitaţi-vă pe câmp, românilor! Suntem mulţi ca cucuruzul brazilor, suntem mulţi şi tari că Dumnezeu e cu noi!”. Al doilea zicea: „Ungurii vreau Unio. Ştiţi ce vrea să zică Unio? Vrea să zică că până acum ei ne-au încălecat pe păr şi acum vrea să ne pue şaoa în spinare!”. În urma cuvântărilor ţinute, se votează o rezoluţie în patru puncte prin care „naţia română se declară şi se proclamă… de sine stătătoare şi… parte întregitoare a Transilvaniei, pe temeiul libertăţii egale” şi „depune jurământul de credinţă către împărat şi către patrie”. A doua zi se dezvoltă această rezoluţie, cerându-se reprezentare proporţională în toate ramurile de conducere şi în administraţia ţării, libertatea presei şi a întrunirilor, şcoli de tot felul şi o universitate etc. Se protestează apoi solemn împotriva unirii cu Ungaria, făcută fără consultarea românilor. Nu numai că toţi românii, ca şi saşii de altfel, erau împotriva acestei uniri, dar din mijlocul ţărănimii de pe Câmpia Libertăţii s-a strigat: „Noi vrem să ne unim cu ţara”, deci cu Ţara Românească sau Muntenia; o recunosc chiar rapoartele oficiale maghiare. Ceva mai târziu, la sfârşitul lui iunie, se strâng şi românii din Banat, sub conducerea lui Eftimie Murgu, care studiase de asemenea dreptul şi votează şi ei o rezoluţie în opt puncte, cerând egala îndreptăţire. Unora dintre revoluţionarii maghiari, având legături cu nobilii moşieri, nu le conveneau aceste mişcări şi îşi închipuiau că le pot opri prin teroare. Sunt împuşcaţi şi spânzuraţi zeci de ţărani români şi mai mulţi cărturari, ceea ce are ca urmare, evident, o înăsprire a relaţiilor dintre revoluţionarii români şi maghiari. Regimentele austriece din Transilvania sunt învinse de către revoluţionarii unguri şi aceştia ocupă o bună parte a ţării. Numai în Munţii Apuseni ei nu pot pătrunde, deoarece aici stau de pază moţii. Au loc mai multe lupte, la Abrud, în satul Fântânele şi în Ponorul, în care ungurii sunt bătuţi şi respinşi. Avram Iancu era sufletul rezistenţei. El avea comanda supremă asupra tuturor cetelor de moţi. Organizarea acestora voia să imite organizarea legiunilor romane, cu prefecţi, tribuni, centurioni. Doi dintre cei mai buni colaboratori ai lui Iancu,

Buteanu şi Dobra, sunt prinşi pe neaşteptate de către un detaşament maghiar, comandat de un ofiţer şovin şi executaţi. Rezistenţa însă nu slăbi şi până la urmă Munţii Apuseni au rămas o cetate neînvinsă. Au fost făcute şi repetate încercări de apropiere între români şi unguri, deoarece lupta dintre cele două naţiuni slujea în fond ţelurilor guvernului imperial habsburgic. Nicolae Bălcescu depune necurmate eforturi în această privinţă, odată în toamna anului 1848, a doua oară, în prima jumătate a anului următor. Abia la 14 iulie 1849, s-a semnat la Seghedin de către L. Kossuth, Cezar Bolliac şi Nicolae Bălcescu un proiect în 18 puncte, care cuprindea şi declaraţia de principiu recunoscând românilor drepturi naţionale minimale. Dar aceste recunoaşteri soseau prea târziu din partea guvernului prezidat de L. Kossuth. Evenimentele se precipitaseră. Împăratul de la Viena şi sfetnicii lui, văzând că nu pot răzbi singuri şi că vor fi înfrânţi, cheamă în ajutor armata ţaristă. Aceasta soseşte într-adevăr în Transilvania şi în satul Şiria, în apropiere de Arad, înfrânge pe revoluţionarii unguri ( 1/13 august 1849 ). Kossuth şi alţi conducători fug în Turcia; o seamă de generali sunt prinşi şi spânzuraţi. După înăbuşirea revoluţiei, Curtea de la Viena a păstrat şi faţă de români o atitudine echivocă, temporizând, răspunzând cu întârziere şi numai în parte cererilor românilor transilvăneni. Se înfiinţează o mitropolie a românilor uniţi, în 1853; cea a ortodocşilor ia fiinţă abia la sfârşitul anului 1863, iar înregistrarea sau „inarticularea”, cum se spunea atunci, adică recunoaşterea românilor ca naţiune a Transilvaniei, recunoaştere făcută prin constituţia dată de împăratul Franz Josef la 20 februarie/4 martie 1849, are loc abia în 1863, când se întruneşte la Sibiu dieta Transilvăneană. Mulţi dintre urmaşii celor căzuţi în lupte fură lăsaţi în voia soartei. Avram Iancu, dezamăgit, refuză orice răsplată pentru el; mai mult chiar, vine în conflict cu autorităţile împărăteşti care îl umilesc şi îl tratează în mod nevrednic ( a fost ţinut la Alba Iulia în aceeaşi închisoare în care fuseseră închişi Horia, Cloşca şi Crişan ). Deprimat şi bolnav, rătăceşte mulţi ani prin Munţii Apuseni, cântând doine din fluier. Mormântul lui se află la Ţebea, sub un gorun, numit Gorunul lui Horia. Alături e mormântul lui Buteanu. După aproape două secole, unele din visele moţilor de la 1848 s-au împlinit: unirea românilor într-o singură ţară, România; libertatea presei şi a întrunirilor; şcoli de tot felul; universităţi etc. Dar conflictul dintre români şi maghiari, nici în prezent „nu s-a stins”, deoarece ungurii doresc să aibă autonomie în Transilvania. Povestea cu regionalizarea nu e decât un episod dintr-un “război” de durată. Practic, ei vor, şi o spun foarte clar, Ţinutul Secuiesc: Covasna, Harghita, Mureş. Un ţinut autonom, în care să guverneze singuri, fără ingerinţe de la centru. Cu parlament, guvern şi toate celelalte instituţii. Cu drapel, stemă, imn etc, pe care le au şi le afişează deja, peste tot. Cu limbă oficială, maghiara. Cu reprezentanţe, deocamdată la forurile europene. Limba maghiară e, de fapt, limbă oficială în judeţele amintite. În Covasna, de pildă, cu excepţia zonelor compact româneşti – Întorsura Buzăului, Sita Buzăului, Valea Mare ş.a., în toate instituţiile se vorbeşte numai în ungureşte. Conferinţele de presă ( excepţie, partidele româneşti şi instituţiile de forţă – poliţie, jandarmerie, armată ) se ţin în maghiară. Chiar dacă va fi, până la urmă, o decizie politică, e greu de crezut că se va ajunge să fie pusă în practică.Întrebări, însă, ne putem pune: până unde poate merge autonomia locală? Are o logică autonomia pe criterii etnice? Putem accepta o enclavă maghiară în inima României? E cazul să ne temem de precedente gen Kosovo, Nagorno-Karabach, Osetia… în condiţiile în care suntem în UE şi în NATO?

Bibliografie:Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, Editura Albatros, Bucureşti, 1971