Singuratatea

Singurătatea este un cuvânt simplu în spatele căruia se ascunde o noţiune cât se poate de vastă. Ea poate implica într-un anumit grad şi alte concepte care îi pot extinde sau particulariza sensul, cum ar fi cel de neînţelegere, cel de unicitate sau de cel de izolare. Totul se adaptează, se pliază pe profilul şi personalitatea fiecărei fiinţe înzestrată cu un anumit nivel de conştiinţă.

Singurătatea e un defect al realităţii în care trăim, sau, dacă ar fi să privesc lucrurile dintr-o perspectivă pur umană, este un atribut întâlnit chiar la baza cărămizilor biologice care ne alcătuiesc - este înscris în genele noastre. Desigur, în funcţie de mediul în care trăim şi de specificul stimulilor care ne asaltează pe parcursul minunatei (sau mai puţin minunatei) experienţe numite viaţă, acest defect poate fi mai mult sau mai puţin vizibil în cadrul sinelui.

Poate că uneori nu ne simţim singuri din simplul motiv că nu putem percepe acest concept. Poate că uneori nu ne simţim singuri, pentru ca avem o familie iubitoare care ne împlinesţe toate dorinţele şi ne asigură fericirea. Poate că uneori nu ne simţim singuri, pentru ca avem prieteni buni care ne înţeleg şi în compania cărora putem trăi clipe fericite.

Dar dacă toate acestea nu ar exista? Sau mai mult, dacă toate acestea ar exista doar pentru o perioadă scurtă din viaţa noastră, urmând cursul normal de degradare al tuturor lucrurilor şi fiind în cele din urmă pierdute pentru totdeauna... doar nişte amintiri dintr-un trecut îndepărtat? Cât de evident ar fi atunci acel defect care ne pândeşte de după fiecare colţ al existenţei, respirând alături de noi, curgându-ne prin vene?

Singurătatea e o metastare mult prea pretenţioasă, pentru că cere în acelaşi timp (pentru a fi alungată) întelegere, regăsire şi prezenţă fizică. Pentru că se întinde pe multe planuri care rareori pot fi asigurate simultan. Putem spune că, într-o anumită măsură, suntem singuri (cel puţin) pe tot parcursul existenţei noastre.

Singurătatea e acolo când ne simţim atât de rău încât am da orice pentru un sentiment de alinare, e acolo şi când trăim cele mai intime clipe de plăcere. E acolo când suntem înconjuraţi de oameni şi este acolo şi când ne concentrăm pe orice alt lucru pentru a îi diminua efectele. Aşteaptă, urmăreşte... ca o parte din noi ce răsare din fiecare ungher al realităţii. Singurătatea e în departare, dar şi în apropiere. Te aşteaptă şi în braţele cuiva, chiar şi în cele mai calde circumstanţe - ea nu discriminează între împăraţi sau cerşetori. E în ochii care îţi spun ”te iubesc” fără să relizeze ceea ce eşti şi e uneori şi în superficialitatea cu care te tratează cei care au puterea de a te afecta.

Dar e un lux? E mai puţin singur omul care îşi ignoră starea şi acţionează independent de

ea? În mod cert nu este, dar cel puţin el nu îi resimte efectele, aşa cum nimeni nu poate resimţi efectele unui lucru pe care îl ignoră în totalitate. Şi deci e mai bine să te prefaci că nu eşti singur, să îţi imprimi prin autosugestie faptul că întotdeauna ai ceva sau pe cineva alături de tine, că orice s-ar întâmpla niciodată nu vei fi pe cont propriu? 

Poate că nu este nevoie să foloseşti acea autosugestie, pentru că dintr-un anumit punct de vedere toţi suntem parte a unui întreg interconectat, toţi ne întregim, aşa cum piesele unui puzzle se unesc pentru a forma o imagine completă. Şi totuşi e această imagine completă ceea ce căutăm... sau din perspectiva unei singure piese a puzzle-ului toată împlinirea singurătăţii o constiutie acea piesă adiacentă care care ne completează prefect conturul? E o întrebare la care fiecare trebuie să găsească un răspuns, fie el de doar de formă sau unul plin de sinceritate şi adevăr.

Ca orice defect, sigurătatea ne aminteşte în primul rând de cauza principală a oricărei consecinţe pe care o imprimă: fragilitatea umană. Da, chiar şi cel mai puternic şi intangibil om pe care vi-l puteţi imagina este înfrânt în cele din urmă de timp, de sentimente, de dorinţe, de instincte - de propria sa natură. E un lucru pe care mulţi nu îl realizează decât atunci când apar adevăratele probleme în structura realităţii lor, atunci când sentimentul vag de imortalitate şi omnipotenţă dispare subit.

Imaginaţi-vă o trestie care împotriveşte de una singură unui vânt ce nu ar putea fi domolit nici măcar de un munte. Acea trestie sunteţi voi, care, ca orice om, trebuie să ţineţi piept unor lucruri infint de puternice, care deseori nu depind de voi, care se nasc din lucruri mult mai mareţe, dincolo de orice control uman... şi care uneori distrug sistematic sau instantaneu tot ce aveţi mai drag pe lume.

Sunt sigur că voi fi acuzat de pesimism, dar nu pot decât să accentuez natura obiectivă a observaţiilor şi menţiunilor mele. Am tratat un subiect care în mod implicit presupunea o anumită perspetivă sumbră şi căruia chiar nu îi pot găsi, trăgând o linie de total, vreo consecinţă favorabilă, nici dacă m-aş afla în cea mai optimistă stare posibilă.

Partea luminoasă a lucrurilor rezidă totuşi în speranţa unei ameliorări. Sper că într-o bună zi toată lumea să găsească acel ceva, acea circumstanţă care va le va ameliora singurătatea atât de mult încât prezenţa ei să nu mai fie simţită, sau cel puţin să nu le afecteze structura afectivă. Dar chiar şi acolo, în acel loc, nu uitaţi de realitatea situaţiei: toţi suntem singuri, chiar şi în cele mai ridicate forme ale uniunii de orice natură... suntem singuri pentru că ne-am născut singuri, separaţi. Suntem siguri pentru că tot ceea ce suntem rămâne un prizonier etern al propriei fiinţe. 

Şi ce fericire iluzorie nu e mai dulce decât cea în care ajungi să nu te mai simţi singur deşi rămâi la fel de singur în continuare? Cine nu ar vrea să trăiască sub acea cortină ocrotitoare în fiecare clipă a existenţei sale? Chiar şi eu aştept acea experienţă reală de regăsire şi prezenţă, cu tot cu vălul ei de iluzii; mi-o doresc şi o caut... nimic nu ar fi mai ironic decât şansa de putea a lăsa singurătatea de una singură, nu?