Omilia Către tineri a Sfântului Vasile cel Mare,

relevanţa şi actualitatea acestei scrieri pentru tinerii vremurilor noastre

Anul 2009 a fost dedicat de Sfântul Sinod al BOR comemorării şi pomenirii părinţilor

capadocieni, prilej pentru a ne apleca şi a redescoperi, măcar în parte, acest tezaur de mare

preţ pentru spiritualitatea ortodoxă, reprezentat de operele lor. Dintre părinţii capadocieni, trei

s-au remarcat în mod deosebit, atât prin viaţă duhovnicească, cât şi prin lucrările lor teologice

de mare profunzime, Sfântul Vasile al Cezareei, mare preot, mare liturghisitor, mare pedagog,

mare prieten, mare organizator, ceea ce încă din contemporaneitate îi aduce supranumele de

„ cel Mare ”, Sfântul Grigorie de Nazianz, numit şi „ Teologul ” pentru cugetarea sa teologică

rafinată şi profundă, creatorul propriu-zis al poeziei creştine „ în amploarea şi măreţia ei

clasică ”, şi în fine, Sfântul Grigorie de Nyssa, „ cel mai mare cugetător mistic creştin al

secolului al IV-lea ”, cel pe care sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol în proclamă

„ stâlp al Ortodoxiei ”1.

A spune că unul dintre aceştia este mai mare decât celălalt este un act de curaj,

deoarece preocupările lor teologice au fost extrem de complexe şi pe alocuri complementare,

contribuţia lor teologică pentru spiritualitatea secolului al IV-lea şi pentru teologia de mai

târziu şi până astăzi, fiind remarcabilă şi cumva normativă, ceea ce face extrem de dificilă o

ierarhizare a lor indiferent de criterii. Însă, poate, dintre aceştia amintiţi mai sus,

personalitatea care s-a dedicat întru totul Bisericii a fost Sfântul Vasile cel Mare, despre care

Grigorie de Nyssa spunea că este „ tatăl şi învăţătorul său ”2, iar Sfântul Grigrie de Nazianz îl

numea „ un fel de lege a virtuţii ”3.

Este singurul dintre cei trei Părinţi capadocieni care s-a bucurat de cinstea de a fi

numit „ cel Mare ”, şi aceasta datorită darurilor cu care a fost înzestrat: mare personalitate

eclesiastică, organizator desăvârşit, exponent şi excelent apologet al învăţăturii ortodoxe,

teologul Sfântului Duh, părinte al monahismului răsăritean, reformator al liturghiei.

S-a născut la anul 330, în Cezareea Capadociei, într-o familie evlavioasă, renumită

pentru nobleţea, bogăţia spirituală şi credinţa ei cu totul deosebită. Mama sa se numea Emilia,

iar tatăl său era retorul Vasile, profesor de retorică la Neocezareea în Pont, fiu al Sf. Macrina

cea Bătrână şi se presupune, că a fost elev al Sf. Grigorie Taumaturgul, întrucât mama sa îi 1. Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, 1999, pp. 123, 114; 2. Ibidem, p. 114; 3. Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântul 43, la J.P.Migne, PG., vol. 36, col. 493-608; A se vedea şi Idem, Apologia sau cuvântarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de preoţie şi Elogiul Sfântului Vasile, traducerea Pr. Prof. N. Donos, Huşi, 1931, pp. 118-204;

1

fusese ucenică acestuia din urmă. Că familia sa era de o efervescenţă creştină cu totul

remarcabilă o arată şi faptul că aceasta a dat creştinismului şase sfinţi: Vasile cel Mare,

Grigorie de Nyssa, Petru de Sevasta, Macrina cea Bătrână, Emilia şi Macrina cea Tânără.

Primii trei au ajuns episcopi, iar Macrina cea Tânără, sora sfântului Vasile şi un alt frate al

său, Naucratios au fost monahi.

Sfântul Vasile cel Mare îşi începe educaţia în familie sub îndrumarea tatălui său, apoi

studiază la şcolile din Cezareea Capadociei, unde îl cunoaşte pe Sfântul Grigorie de Nazianz,

apoi la Constantinopol şi Atena (după unii Sfântul Vasile ar fi studiat şi la Antiohia cu vestitul

retor Libanius4), având ca profesori, pe renumiţii în epocă, Proheresiu şi Himeriu (primul era

păgân, al doilea creştin). La Atena, Sfântul Vasile zăboveşte cel puţin cinci ani, până prin

356-357, alături de el studiind şi prietenul său capadocian Grigorie de Nazianz, împreună cu

care leagă a foarte strânsă prietenie, viaţa lor studenţească şi prietenia care i-a legat, devenind

model pentru teologii din totdeauna. Despre perioada petrecerii lor la Atena, mai târziu,

Sfântul Grigorie de Nazianz avea să spună că nu cunoşteau decât două drumuri „ unul care

ducea la casele noastre sfinte (biserica), celălalt care ducea – către profesorii de ştiinţă

profană (şcoala) ”5.

De la Atena, tânărul Vasile revine în Cezareea, unde se dedică pentru puţină vreme

retoricii, însă părăseşte cariera de profesor pentru a îmbrăţişa viaţa monahală. Mai întâi

primeşte botezul creştin, iar mai apoi porneşte într-un pelerinaj, care îl duce în marile centre

de trăire ascetică din Egipt, Palestina, Siria şi Mesopotamia, pentru a cunoaşte experienţa

eremiţilor din aceste locuri, fapt care provoacă în sufletul căutător al tânărului Vasile, o

definitivă „convertire”, nu o „ convertire de la păgânism la creştinism, ci de la creştinismul

tuturor, acela mai superficial, la acela autentic, pe care capadocienii l-au numit <adevărata

filosofie>, adică viaţa de eremit ”6.

În urma acestei experienţe, revine la Cezareea, cu dorinţa de a se dedica vieţii

monahale. În acest sens, întemeiază o mânăstire după criteriul vieţii de obşte, în Pont, pe

malul râului Iris, nu departe de localitatea Annesi, alături de care cheamă şi pe prietenul său

Grigorie de Nazianz7, şi acesta iubitor al ascetismului. În jurul său se adună o mulţime de

ucenici, punându-se astfel temeliile unei comunităţi cenobitice. Aici, împreună cu Grigorie,

4. Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol.II/1, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 100; 5. Sf. Grigorie de Nazianz, Apologia sau cuvântarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de preoţie şi Elogiul Sfântului Vasile, traducerea Pr. Prof. N. Donos, Huşi, 1931, pp. 137-140; 6. Claudio Moreschini, Enrico Norelli, op.cit., p. 101; 7. A se vedea Sf. Vasile cel Mare, Epistola 14, în Scrieri, Partea a treia, col. Părinţi şi Scriitori bisericeşti, vol. 12, Ed. Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe (IBMBOR), Bucureşti, 1988, pp. 146-148;

2

redactează Filocalia, o colecţie de texte din scrierile lui Origen, „ destinată să demonstreze

armonia şi foloasele pe care le poate dobândi creştinul, studiind atent şi cu discernământ

filosofiile păgâne ”8 (idee pe care Sfântul Vasile o va dezvolta mai târziu în omilia Către

tineri, care va face obiectul studiului de faţă), şi tot aici, îmbinând munca cu rugăciunea,

Sfântul Vasile alcătuieşte Regulile monahale9 (Regulile mari si mici), care vor avea un mare

impact asupra organizării şi dezvoltării monahismului cenobitic în Biserica Răsăriteană, pe

baza lor organizându-se viaţa monahală în Răsăritul ortodox până astăzi.

Eusebiu de Cezareea, cunoscând calităţile deosebite ale lui Vasile, îl hirotoneşte preot

în anul 364, urmând a se ocupa de lucrarea pastorală în eparhie. Vasile se dedică trup şi suflet

noilor sale îndatoriri, fiind un bun sfătuitor, remarcabil exeget al Sfintelor Scripturi, stâlp al

credinţei şi sprijinitor al Bisericii.

În anul 370, după moartea episcopului Eusebiu, Sfântul Vasile este ales episcop al

Cezareei, desfăşurând în această calitate o intensă activitate dogmatică, pastorală şi socială. A

încercat să curme schismele şi ereziile din întregul Răsărit creştin, prin cuvântări, prin tratate

polemice, prin legături practice cu toţi, căutând pe unii, trimiţând pe alţii, apelând, avertizând,

cenzurând, apărând Biserica şi pe credincioşi. A avut confruntări cu schismaticii şi ereticii

vremii, fiind obligat să aibă diferite dispute chiar cu împăratul Valens şi înalţii lui demnitari.

Este remarcabil episodul în care Sfântul Vasile cel Mare are o confruntare cu guvernatorul

Modestus, care, arian fiind, îl îndeamnă în repetate rânduri să fie de acord cu această

învăţătură, ameninţându-l cu diferite pedepse, confiscarea averilor, surghiunul, tortura şi chiar

moartea. La auzul acestora, Sfântul Vasile spune că toate acestea nu îl pot atinge, întrucât

averea a împărţit-o săracilor, apoi oriunde va fi trimis este tot pământul lui Dumnezeu, iar

chinurile şi moartea nu sunt altceva decât o binefacere, pentru că, zice Sfântul Vasile, „ mă

vor duce mai curând la Dumnezeu, prin Care trăiesc şi Căruia Îi slujesc ”. Iar dialogul dintre

cei doi continuă astfel: „ Prefectul încremenit de mirare, a zis: - Până acum mie încă nu mi-a

vorbit nimeni aşa cu atâta îndrăzneală. Vasile i-a răspuns: - Poate, pentru că n-ai dat peste

un episcop … De altfel, prefecte, noi suntem blânzi şi mult mai smeriţi decât alţi oameni,

după cum ne şi porunceşte legea noastră … dar atunci când este atacat sau defăimat

Dumnezeu, atunci dispreţuim totul, nu ne gândim decât la jignirea adusă Lui şi chiar focul,

chiar sabia, chiar fiarele sălbatice şi chiar unghiile de fier, cu care ni se sfâşie trupul, mai

degrabă ne fac plăcere, decât să ne îngrozească. Încât, ocărăşte-ne, ameninţă-ne, fă, în

sfârşit, tot ce-ţi place, folosindu-te de puterea cu care eşti înzestrat – poată să ajungă aceasta 8. Anthony Meredith, Capadocienii, Ed. Sofia, Bucureşti, 2008, p. 53; 9. Sfântul Vasile cel Mare, Dreptarul (Regulamentul) Sfântului Vasile ce Mare, cuprinzând teoria şi practica monahismului de obşte, în vol. Rânduielile vieţii monahale, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, pp. 166-408;

3

până la urechile împăratului – fii sigur, însă, că nu ne vei putea birui şi nici n-ai să ne poţi

convinge să adoptăm rătăcirea, chiar de ne-ai ameninţa şi cu alte pedepse mai grele ”10.

Încă de tânăr a fost înduioşat de suferinţa cel din jurul său, împărţind săracilor, în

două rânduri, averea moştenită de la părinţi, ca preot în 368, organizează admirabil asistenţa

socială în Cezareea în timpul unei foamete, ajutând astfel pe cei nevoiaşi, iar ca episcop

dezvoltă acţiunile sale filantropice, creând un complex de asistenta socială lângă Cezareea,

supranumit Vasiliada, care cuprindea biserică, spitale, leprozerii, azile pentru bătrâni, case

pentru străini, case pentru orfani, şcoli tehnice pentru învăţarea unor meserii11 etc., complex

pe care Sf. Grigorie îl aşează mai presus de cele şapte minuni ale lumii, în materie de

credinţă12.

În planul controverselor teologice, Sfântul Vasile cel Mare s-a confruntat cu aripa

extremistă a arienilor, conduşi de către Eunomiu, cât şi cu pnevmatomahii, care negau

dumnezeirea Duhului Sfânt. După cum era de aşteptat, activitatea deosebită pe care marele

Vasile a desfăşurat-o, nu a fost pretutindeni apreciată obiectiv. În unele cercuri a fost

suspectat de apolinarism13, şi că ar fi accentuat mai mult unitatea Persoanei lui Hristos, decât

separarea celor două firi. Cu toate acestea, el şi-a dus misiunea la bun sfârşit, adormind întru

Domnul la l ianuarie 379, fără a vedea rezultatele strădaniilor sale concretizate în convocarea

şi ţinerea sinodului ecumenic de la Constantinopol din 381, prin care se pune capăt ereziei

ariene şi pnevmatomahe.

Opera sa scrisă este vastă, ocupând patru volume în ediţia Migne (39-42). Lucrările

sale sunt dense, pline de o rară bogăţie de idei şi probleme, normative am putea spune, în

materie de dogmatică, morală, monahism, activitate socială şi cult.

Dintre lucrările dogmatice prima şi cea mai veche este Contra lui Eunomiu14,

reprezentantul grupării extremiste a arienilor, scrisă în trei cărţi între anii 363-365. A doua

scriere dogmatică este îndreptată împotriva unei alte erezii, a pnevmatomahilor, şi este

intitulată Despre Sfântul Duh15. Acest tratat pnevmatologic argumentează în esenţă

consubstanţialitatea Fiului şi a Sfântului Duh cu Tatăl, în virtutea căreia Persoanelor Sfintei

Treimi li se cuvine aceeaşi cinstire.

10 Sf. Grigorie de Nazianz, Apologia sau cuvântarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de preoţie şi Elogiul Sfântului Vasile, traducerea Pr. Prof. N. Donos, Huşi, 1931, pp. 165-168;11. Claudio Moreschini, Enrico Norelli, op.cit., pp. 117-118;12. Sf. Grigorie de Nazianz, Apologia sau cuvântarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de preoţie şi Elogiul Sfântului Vasile, traducerea Pr. Prof. N. Donos, Huşi, 1931, p. 183;13. A se vedea Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 131, 224, 254, 265, în Scrieri, Partea a treia, col. Părinţi şi Scriitori bisericeşti, vol. 12, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988, pp. 315-316, 464-466, 522-523, 546-550; 14. A se vedea Idem, Contra lui Eunomiu, la J.P.Migne, PG., vol. 29, col. 497-669; 15. Idem, Despre Sfântul Duh, în Scrieri, Partea a treia, col. Părinţi şi Scriitori bisericeşti, vol. 12, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988, pp. 15-92;

4

Între lucrările ascetice amintim Regulile mari şi Regulile mici scrise între anii 358-362

care au stat la baza organizării vieţii monahale până în vremea noastră şi bineînţeles,

Filocalia, alcătuită în colaborare cu Sf. Grigorie de Nazianz.

Dintre omilii şi cuvântări se remarcă Omiliile la Hexaemeron16, care explică crearea

lumii şi toate fenomenele legate de actul creaţiei, la alcătuirea acestei lucrări Sfântul Vasile

cel Mare întrebuinţând ştiinţa antichităţii şi a vremii sale din domeniul naturii şi al filosofiei,

şi de asemenea, Omiliile la Psalmi17, precum şi alte omilii, cuvântări şi 365 de epistole,

acestea din urmă cu un conţinut divers, dogmatic, misionar, monahal sau ocazional, făcând să

se întrevadă stilul ales al autorului şi fineţea spiritului18.

Dintre omiliile Sfântului Vasile cel Mare, am ales să facem câteva precizări asupra

omiliei a XXII-a numită Către tineri, pe care o considerăm extrem de actuală şi reprezentativă

pentru tineri, indiferent de epocă.

Această lucrare, prin subtitlul pe care îl are, evidenţiază încă de la început intenţia,

motivaţia, pe care a avut-o în vedere autorul ei „ cum pot întrebuinţa (tinerii n.n.)cu folos

literatura scriitorilor elini ”19. Este o lucrare vestită în epocă, depăşind prin conţinut

dimensiunile unei simple omilii, apropiindu-se astfel de exigenţele unui mic tratat.

Specialiştii susţin că această scriere este adresată unor nepoţi ai Sfântului Vasile20,

însă, ţinând seama de tipul şi modalitatea în care era organizată educaţia din acel timp, ar fi

putut foarte bine să fie adresată oricărui tânăr, care intenţiona să se instruiască potrivit

exigenţelor vremii, aşa cum de altfel, o arată şi titlul pe care lucrarea îl are. Pe destinatari,

Sfântul Vasile intenţiona să-i sfătuiască cu privire la modul cel mai potrivit de a se raporta la

învăţătura din şcolile vremii, pe care autorul o cunoştea foarte bine din experienţa personală,

şi care evident era preponderent de sorginte păgână.

Lucrarea este structurată pe opt capitole, diferite ca întindere, ceea ce o face să se

apropie prin structură, mai degrabă, de un tratat decât de o omilie, după cum am subliniat mai

sus. Capitolul de debut arată că destinatarii omiliei sunt înrudiţi prin legături de sânge cu cel

ce le vorbeşte, „ prin înrudirea de sânge sunt pentru voi îndată după cei ce v-au născut ”21,

după care autorul trece la o captare a atenţiei auditoriului, pentru ca acesta să fie cu luare

16. Idem, Omilii la Hexaemeron, în Scrieri, Partea întâi, col. Părinţi şi Scriitori bisericeşti, vol. 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, pp. 69-180; 17. Idem, Omilii la Psalmi, în Scrieri, Partea întâi, col. Părinţi şi Scriitori bisericeşti, vol. 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, pp. 181-345; 18. Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, op.cit., p. 113; 19. Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a XXII-a Către tineri, în Scrieri, Partea întâi, col. Părinţi şi Scriitori bisericeşti, vol. 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 566;20. Claudio Moreschini, Enrico Norelli, op.cit., p. 115; 21. Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a XXII-a Către tineri, în Scrieri, Partea întâi, col. Părinţi şi Scriitori bisericeşti, vol. 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 566;

5

aminte la cele ce intenţionează să le spună, folosindu-se de o maximă din Lucrări şi zile a lui

Hesiod: „ Cel mai bun este omul care, prin el însuşi, ştie ce să facă ;

Bun este şi acela care urmează celor spuse de alţii;

Dar cel care nu-i în stare nici de una, nici de alta, în toate-i nefolositor ”22.

În capitolul următor, Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă pe tineri, ca atunci când

cercetează scrierile bărbaţilor celebrii, să nu încredinţeze acestora „ cârma minţii ”, ci să

primească din învăţătura acelora, doar cele ce le sunt de folos. Şi pentru ca cei tineri să poată

deosebi învăţăturile bune, de cele ce trebuie lăsate la o parte, le mărturiseşte faptul că toate

cele ce par a fi de dorit în viaţa noastră „ slava strămoşilor, puterea trupului, frumuseţea,

măreţia şi chiar demnitatea de împărat ” nu sunt vrednice de dorit, deoarece scopul vieţii

noastre pământeşti, nu este această viaţă în sine, ci trebuie să ne pregătim o alta şi pentru o

altă viaţă, pe care Sfântul Vasile o defineşte pe înţelesul celor care îl ascultă astfel: „ … dacă

cineva ar aduna cu mintea şi ar strânge la un loc toată fericirea de când există oameni, ar

găsi că nu poate fi egalată nici cu cea mai mică parte din bunătăţile acelei vieţi, ci, mai mult,

toate bunătăţile din această lume sunt mai prejos ca valoare decât cel mai mic dintre bunurile

celeilalte lumi ”23.

Prin comparaţia lămuritoare de mai sus, se subliniază faptul că această viaţă este de

dorit de către fiecare, însă pentru dobândirea ei, autorul avertizează, că trebuie să purtăm

„ cea mai mare luptă din toate luptele ”, şi ca o formă de pregătire pentru aceasta, se cuvine

să vorbim cu poeţii, cu scriitorii, cu oratorii şi cu toţi oamenii, la care să căutăm învăţătura cea

folositoare pentru suflet. Prin urmare, Sfântul Vasile cel Mare sugerează că iniţierea în

literatura profană, trebuie să preceadă ascultarea învăţăturilor celor sfinte şi de taină, demers

considerat a fi un anume fel de noviciat al cunoaşterii, o formă de pregătire pentru adevărata

cunoaştere. De aceea el arată că „ după ce ne-am obişnuit să privim soarele în apă, putem să

ne îndreptăm privirile şi spre lumina lui ”, iar mai apoi exemplifică această cugetare,

folosindu-se de o comparaţie extrem de sugestivă: „ după cum însuşirea unui pom este de a

face un fruct bun şi frumos, dar şi frunzele, care se mişcă pe ramuri, dau pomului oarecare

podoabă, tot aşa şi cu sufletul: fructul lui este mai cu seamă adevărul; dar nu-i lipsit de

frumuseţe dacă-i împodobit cu înţelepciunea profană, aşa cum frunzele oferă fructului înveliş

şi înfăţişare frumoasă ”24.

22. Ibidem; 23. Ibidem, p. 567; 24. Ibidem, p. 568;

6

După ce stabileşte că învăţătura profană nu este nefolositoare pentru suflet, Sfântul

Vasile purcede la a stabili metoda pe care să o urmeze cei tineri, pentru a se folosi de

învăţăturile oamenilor înţelepţi, identificaţi după cum am văzut cu poeţii, scriitorii şi oratorii.

În ceea ce-i priveşte pe poeţi, el recomandă ca tinerii să nu acorde atenţie tuturor

cuvintelor acestora, să nu se lase atraşi de plăcerea cuvintelor, ci mai degrabă să caute faptele

sau cuvintele cele bune şi să-i imite pe aceştia, ferindu-se a primi cuvintele şi exemplul

oamenilor răi, ştiut fiind faptul că „ obişnuinţa cu cuvintele rele este o cale spre fapte ”25.

Acelaşi sfat dă şi atunci când se referă la oratori şi scriitori, îndemnându-i pe tineri să nu imite

arta de a spune minciuni a oratorilor (care probabil, de dragul oratoriei, nu întotdeauna

foloseau această artă în slujba adevărului), şi să caute doar acele scrieri în care se laudă

virtutea şi se înfierează viciul şi fapta cea rea, opţiunea pentru virtute şi fapta cea bună fiind

cea potrivită. Pentru a arăta că această recomandare nu este una personală, a autorului, şi

pentru a evidenţia faptul că un astfel de sfat se regăseşte şi în înţelepciunea profană, Sfântul

Vasile se foloseşte de cuvintele poetului grec Hesiod, care afirmă că virtutea trebuie căutată

de tineri chiar dacă drumul spre virtute este anevoios şi plin de sudoare, iar calea către viciu

este mai la îndemână.

Şi pentru ca îndemnul său să fie bine înţeles de către cei cărora le vorbea, Sfântul

Vasile cel Mare găseşte de cuviinţă să le ofere un exemplu la îndemână, exemplu de altfel,

devenit celebru peste timp, acela al albinelor: „ Trebuie, deci, şi voi să citiţi scrierile autorilor

profani, aşa cum fac albinele; acelea nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile, nici nu

încearcă să aducă tot ce găsesc în florile pe care se aşează, ci iau cât le trebuie pentru lucrul

lor, iar restul îl lasă cu plăcere. Noi, dacă suntem înţelepţi, să luăm din cărţi cât ni se

potriveşte nouă şi cât se înrudeşte cu adevărul, iar restul să-l lăsăm … să culegem atât cât

este de folos şi să ne ferim de ce este vătămător ”26.

În accepţiunea Sfântului Vasile, căutarea învăţăturii şi a înţelepciunii în general, se

aseamănă cu lucrarea unui zidar, o astfel de aplecare spre învăţătură însemnând de fapt o

lucrare de zidire sufletească, o zidire a personalităţii umane, iar dacă zidarul este preocupat ca

zidirea lui să nu fie strâmbă, la fel şi cel ce caută înţelepciunea, trebuie să se îngrijească să

caute acea înţelepciune folositoare sufletului şi care duce spre virtute, autorul propunând

călăuzirea în acest demers după un proverb doric, „ potrivind piatra după fir ”, în ceea ce ne

priveşte, piatra fiind învăţătura cea dreaptă, înţelepciunea, iar firul, dreptarul, fiind adevărul.

25. Ibidem, p. 569; 26. Ibidem, pp. 569-570;

7

Aşadar, Sfântul Vasile îndeamnă pe tineri să caute la scriitori şi filosofi numai acele

scrieri care îi sfătuiesc spre bine. Că scrierile profane sunt demne de a fi căutate şi cercetate ca

fiind folositoare, o arată Sfântul Vasile folosindu-se de câteva exemple. Astfel, el face referire

la Homer, care îl arată pe Ulise gol, scăpat din naufragiu, ceea ce poetul a socotit ca nefiind

ruşinos, deoarece eroul era împodobit „ cu virtute în loc de îmbrăcăminte ”, Sfântul Vasile

dorind prin aceasta să evidenţieze adevărul potrivit căruia „ singurul lucru bun care nu se

pierde este virtutea; rămâne atât celui în viaţă, cât şi celui căruia i s-a sfârşit viaţa ”, lucru pe

care l-a recomandat şi Solon filosoful şi de asemenea poetul Teognis care spuneau că nu

trebuie schimbată „ virtutea pe bogăţie, pentru că virtutea nu pleacă niciodată, pe când

averile le are când unul, când altul dintre oameni ”27.

Şi pentru a sublinia odată în plus faptul că alegerea virtuţii şi a binelui a preocupat şi

pe gânditorii profani, marele ierarh capadocian aduce în discuţie exemplul oferit de sofistul

Prodicos din Chios, care ne spune că Hercule pe când era tânăr şi se gândea ce cale să aleagă,

cea grea a virtuţii sau cea uşoară, a viciului, s-au apropiat de el două femei: una dintre ele

împodobită şi înconjurată de lux şi tot felul de plăceri căuta să îl atragă pe Hercule, iar

cealaltă femeie, istovită şi slabă, nu i-a făgăduit „ ceva uşor sau plăcut, ci nenumărate sudori,

osteneli şi primejdii pe toată întinderea uscatului şi mării; iar ca răsplată a tuturor acestor

osteneli … i-a făgăduit îndumnezeirea. Hercule, în cele din urmă, i-a urmat acesteia ”28.

Evident că acest exemplu al lui Hercule, îl propune Sfântul Vasile, pentru a fi urmat de către

tineri.

Autorul omiliei afirmă, totodată, că mulţi scriitori, prin cuvinte frumoase au lăudat

virtutea, iar cuvintele lor sunt vrednice de crezut şi de urmat, în măsura în care cuvintele au

suport în faptele şi viaţa lor, tocmai pentru ca cel ce le ascultă, să primească astfel îndemn

pentru a transpune şi el cuvintele despre virtute în fapte, ştiut fiind faptul că „ Acela-i înţelept

la care înţelepciunea este întărită de fapte, care nu se mărgineşte la cuvinte ”. De aceea, „ a

lăuda în public în chip strălucit virtutea, a ţine lungi discursuri despre ea, iar în intimitate a

prefera plăcerea în locul castităţii şi lăcomia în locul dreptăţii, înseamnă a te asemăna celor

ce joacă dramele pe scenă ”. Unii ca aceştia, manifestându-se astfel, cu ipocrizie şi fără ca

faptele lor să se identifice cu cuvintele lor, „ se întâmplă chiar de nu sunt nici liberi ”29

avertizează părintele capadocian. Aşadar, Sfântul Vasile precizează că cel aflat într-o astfel de

27. A se vedea Plutarh, Viaţa lui Solon, cap, III, apud Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Partea întâi, col. Părinţi şi Scriitori bisericeşti, vol. 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 571; 28. Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a XXII-a Către tineri, în Scrieri, Partea întâi, col. Părinţi şi Scriitori bisericeşti, vol. 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 572; 29. Ibidem, p. 572;

8

situaţie este în dezacord cu sine, atunci când nu există corespondent între cuvânt şi faptă, de

aceea cuvintele lui Platon „ să pari drept fără să fii ”30 reprezintă culmea nedreptăţii.

Sfântul Vasile cel Mare caută să arate pe parcursul omiliei despre care facem vorbire,

că în cărţile profane pot fi întâlnite pilde pline de înţelepciune, folositoare pentru tineri, pilde

cărora Sfântul Vasile le identifică suport în Sfânta Scriptură, procedeu interesant de altfel,

prin care înţelepciunea profană capătă credibilitate. O astfel de pildă este aceea în care Socrate

este lovit peste obraz de cineva plin de furie, astfel încât i s-a umflat toată faţa, şi singura lui

răzbunare a fost aceea de a scrie pe fruntea sa numele celui care a făcut această faptă. Unei

astfel de atitudini, pe care de altfel, Sfântul Vasile o consideră demnă de urmat, îi găseşte

corespondent în Scriptură în îndemnul Mântuitorului Hristos „ Nu vă împotriviţi celui rău; iar

cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt ” (Matei 5, 39), iar exemplului

oferit de Alexandru cel Mare, care a refuzat să le vadă măcar, pe fetele regelui Darius al

Persiei, devenite roabe după înfrângerea suferită de tatăl lor, pentru a nu fi robit de frumuseţea

lor, îi găseşte suport în Scriptură în cuvintele: „ Oricine se uită la femeie, poftindu-o, a şi

săvârşit adulter cu ea în inima lui ” (Matei 5, 28). Ba mai mult, Sfântul Vasile cel Mare, prin

comparaţie, caută să sublinieze faptul că dacă atleţii depun multe eforturi şi fac multe

antrenamente în vederea întrecerilor, pentru a primi o coroană de măslin şi a fi anunţaţi de

crainic drept învingători, cu atât mai mult „ … noi, cărora ne stau înainte premiile vieţii

veşnice, atât de minunate în număr şi în măreţie, încât cu cuvântul nu pot fi rostite, le vom

putea lua oare fără să ne obosim, dormind fără griji şi ducând o viaţă fără socoteală? ” 31.

Plecând de la adevărul că omul are constituţie dihotomică, trup şi suflet, Sfântul Vasile

propune ca metodă proprie de dobândire a înţelepciunii şi a virtuţii în general, vieţuirea

cumpătată, cu preocupare mai mult de cele ale sufletului, decât de cele ale trupului. Astfel,

părintele capadocian recomandă ca trupului să-i slujim numai în cele necesare, cele de

trebuinţă, iar sufletului să-i dăm ce-i mai bun, adică înţelepciune, filosofie, pentru ca astfel să

nu cadă în cursa patimilor trupului, iar trupul să devină în felul acesta, stăpân peste patimi,

principiul care poate fi urmat în acest sens fiind acesta: „ să nu purtăm grijă de trup mai mult

decât e bine pentru suflet ”. Aşadar, Sfântul Vasile cel Mare, atunci când vorbeşte despre trup

şi grija pe care se cuvine să o avem pentru acesta, are în vedere necesitatea, trebuinţa, iar când

vorbeşte despre suflet şi datoriile faţă de el, are în vedere dobândirea virtuţii, considerată,

asemenea lui Diogene, „ suveranul bine ”, grija faţă de trup fiind subordonată grijii faţă de

30. Platon, Republica, cartea a II-a, apud Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Partea întâi, col. Părinţi şi Scriitori bisericeşti, vol. 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 573; 31. Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a XXII-a Către tineri, în Scrieri, Partea întâi, col. Părinţi şi Scriitori bisericeşti, vol. 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 577;

9

suflet, de trup îngrijindu-ne „ atât cât este necesar ca să poată sluji înţelepciunii ”. În

conformitate cu convingerile sale ascetice, Sfântul Vasile cel Mare recomandă ca omul să îşi

înfrâneze trupul, ferindu-l de plăceri şi de tentaţii de tot felul, preocuparea permanentă a cuiva

ca trupul să fie cât mai bine, dovedind faptul că acela nu a ajuns la convingerea că omul nu

este ceea ce se vede. De aceea este de preferat ca omul să se preocupe spre a dobândi aleasă

înţelepciune, cu ajutorul căreia să ajungă „ să se cunoască pe sine însuşi ”.

Mergând pe acelaşi raţionament, Sfântul Vasile cel Mare spune că a te lăsa subjugat de

trup spre a-i sluji, este o adevărată nebunie, ceea ce stabileşte în ce constă îngrijirea trupului

fiind trebuinţa, iar trebuinţa „ este hotărâtă de necesităţile firii şi nu de plăceri ”. În acest

context, autorul omiliei spune că preocuparea omului pentru plăcerile trupeşti şi pentru a

deveni bogat este nefirească, iar dacă se întâmplă să fii bogat, se cuvine să fi preocupat nu de

stăpânirea bogăţiei, ci mai degrabă de a şti cum să o foloseşti, ştiut fiind faptul că adevărata

bogăţie şi podoabă este virtutea omenească.

În consecinţă, se cuvine ca „ omul înţelept să fugă cât mai mult de dorinţa de a trăi

pentru glorie şi de a face pe placul mulţimii: ci trebuie să-şi facă raţiunea conducătoare

vieţii ”. De aceea, Sfântul Vasile cel Mare, în final, îndeamnă pe tineri să fie înţelepţi şi să

strângă cu grijă folosul din fiecare lucru, asemenea marilor fluvii care adaugă multe la cele ce

au, din toate părţile, ţinând seama de cuvintele lui Hesiod care spunea „ Adună puţin câte

puţin ”, dar şi cele ale altul înţelept care îndemna „ Adună merinde pentru bătrâneţe ”,

merinda cea bună fiind virtutea, care trebuie adunată pentru viaţa veşnică32.

Comparând cele spuse de Sfântul Vasile cel Mare în omilia Către tineri, cu cele ce ţin

de realitatea vremurilor noastre, avem posibilitatea de a descoperi, făcând o reflecţie sinceră şi

obiectivă asupra provocărilor lumii contemporane, că această lucrare a marelui ierarh este de

o evidentă actualitate, chiar dacă de la scrierea ei au trecut mai bine de 1600 de ani. Astfel,

îndemnurile, sfaturile şi exemplele lămuritoare ale autorului, surprind prin obiectivitatea şi

perenitatea lor, acestea fiind la fel de folositoare tinerilor din vremea noastră, ca şi tinerilor

contemporani părintelui capadocian. Prin comparaţie, putem constata că provocările cu care

se confruntă omul de azi, nu s-au schimbat prea mult faţă de cele de demult, ci doar, poate, au

îmbrăcat o altă haină, mai atrăgătoare, mai tentantă, dar mult mai perfidă, ceea ce ne duce cu

gândul la reflecţia poetului care mărturisea că „ toate-s vechi şi nouă-s toate ”.

De aceea, credem că tinerii de azi pot găsi în această lucrare a Sfântului Vasile cel

Mare principii, lucruri, fapte, care pot fi folositoare celor care caută adevărul, înţelepciunea şi

virtutea şi care doresc să afle în ce măsură este de preferat preocuparea pentru cunoaştere şi

32. Ibidem, p. 582;

10

nu o alta, comodă şi relativă, pe care o oferă modernitatea. Omilia de faţă oferă răspunsul la

această aparentă dilemă, cunoaşterea în general şi cunoaşterea lui Dumnezeu în special, este

strâns legată de viaţa cea mai bună şi fericirea cea veşnică. Să luăm aminte, aşadar, şi să

folosim timpul „ că e ruşinos să pierdem prezentul, iar mai târziu să rechemăm trecutul, când

căinţa nu ne mai foloseşte ”.

11