SERVICII ȘI UTILITĂȚI PUBLICE

Iorga George Vlad

Master EMS, Anul 2

1.Serviciul Român de InformațiiServiciul Român de Informații (prescurtat SRI) a luat ființă pe 26 martie 1990 și este unul dintre serviciile

secrete române, alături de SIE. Este o autoritate care se ocupă cu culegerea și valorificarea informațiilor exclusiv pe teritoriul României. Directorul actual al serviciului este ambasadorul George Cristian Maior, fost senator PSD, numit

la conducerea instituției la data de 6 octombrie 2006, la propunerea președintelui Traian Băsescu.[1] Unitatea de

învățământ a SRI este Academia Națională de Informații.Istoric

În anul 1865, Marele Stat Major a creat, după modelul francez, „Secția a II-a”, unitate care se ocupa cu culegerea și

analizarea informațiilor cu caracter militar. La data de 19 aprilie 1892 s-a înființat „Biroul Siguranței Generale”, o unitate în

cadrul Ministerului de Interne. În martie 1908, aceasta a devenit „Direcția Poliției și Siguranței Generale”, însă nu era singura

instituție a statului care se ocupa cu culegerea informațiilor, activități asemănătoare având și Prefectura Poliției Capitalei și

Inspectoratul General al Jandarmeriei.

În martie 1917, Mihail Moruzov a creat „Biroul de Siguranță al Deltei Dunării”, prima structură informativă civilă dar

care avea personal provenit din „Siguranța Generală” și care lucra exclusiv pentru Marele Cartier General. Această structură a

fost desființată în vara anului 1920.

La data de 1 mai 1925, Mihail Moruzov a fost angajat în cadrul Secției a II-a a Marelui Stat Major, la Biroul de căutare a

informațiilor. Acesta a reușit, după eforturi intense, să convingă conducerea Marelui Stat Major să accepte înființarea unui

Serviciu Secret, care să lucreze numai cu cetățeni civili, „pentru culegerea verificarea și completarea informațiilor care

interesează armata”[2].

Prima schemă de organizare a Serviciului Secret (care cuprindea o „Secție de Informații Externe”, o „Secție de

Contrainformații”, un „Birou Juridic” și un „Birou Tehnic”) a fost realizată în anul 1934. Moruzov a continuat încercările de a

scoate Serviciul Secret din structura armatei și să-l plaseze sub autoritatea Palatului Regal. Acestă acțiune s-a concretizat de facto

în anul 1938.

La data de 1 ianuarie 1937 a intrat în vigoare „Codul de Justiție Militară” prin care se majorau pedepsele pentru spionaj,

ajungându-se până la aplicarea pedepsei cu moartea pentru crimele de înaltă trădare[3] iar la 12 noiembrie 1940 a fost emis

decretul nr. 3818, cu privire la organizarea Serviciului Special de Informații, instituție care funcționa pe lângă „Președinția

Consiliului de Miniștri”[4].

La 15 septembrie 1944, prin decretul nr. 1695, Serviciul Special de Informații și-a schimbat numele în Serviciul de

Informații și a fost trecut în subordinea Ministerului de Război. Prin decizia ministerială nr. 79 din 27 aprilie 1945, Serviciul de

Informații a fost trecut în subordinea Președinției Consiliului de Miniștri și a fost redenumit Serviciul Special de Informații.

Perioada comunistă

La data de 30 august 1948, prin decretul nr. 221, a fost înființată „Direcția Generală a Securității Poporului” (D.G.S.P.),

direcție din cadrulMinisterului Afacerilor Interne. Aceasta era formată din 10 direcții centrale și 12 direcții regionale iar până în

anul 1958, organizarea noii instituții a fost realizată cu ajutorul unor consilieri sovietici[2]. LA 30 martie 1951, D.G.S.P. a devenit

„Direcția Generală a Securității Statului” (D.G.S.S.) care cuprindea și o „Direcție de Informații Externe” iar la 20

septembrie 1952 D.G.S.S. se desprinde din Ministerul de Interne și se transformă în „Ministerul Securității Statului”. Acesta

acțiune a fost anulată în septembrie 1953 când, noul minister revine în cadrul Ministerului de Interne. În perioada 1960 - 1965,

personalul Securității este epurat, fiind îndepărtați mulți din ofițerii impuși de administrația din Moscova iar la 22 iulie 1967a

fost înființat „Departamentul Securității Statului” (D.S.S.), condus de un „Consiliu al Securității Statului” (C.S.S.). C.S.S. avea la

conducere un președinte cu rang de ministru. La 4 aprilie 1968, „Consiliul Securității Statului” s-a desprins din Ministerul de

Interne, funcționând ca un organ central. Prin Decretul nr. 130 din data de 9 aprilie 1972, „Consiliul Securității Statului” a

reintrat în cadrul ministerului și a fost reorganizat în șase direcții principale: informații interne, contrainformații economice,

contraspionaj, contrainformații militare, securitate și gardă și cercetări penale.

După Revoluția română din 1989, la data de 30 decembrie 1989, printr-o hotărâre a Frontului Salvării Naționale,

organele de securitate au fost dizolvate.

Serviciul Român de InformațiiLa data de 26 martie 1990, prin decretul nr. 181, a fost înființată instituția de stat Serviciul Român de Informații,

specializată în domeniul culegerii de informații privind siguranța națională iar la 29 iulie 1991 a fost emisă Legea nr. 51 care

stabilea noile amenințări la adresa siguranței naționale a României[5] și sunt stabilite organele de stat care au atribuții în acest

domeniu: Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, precum și structuri din

cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne și Ministerului Justiției. Activitatea acestora este coordonată de

către Consiliul Suprem de Apărare a Țării.

La 7 februarie 2001, Radu Timofte a devenit directorul instituției iar în noiembrie 2001, Consiliul Suprem de Apărare a Țării a aprobat un nou Regulament de funcționare a Serviciului Român de Informații. Directorul actual al serviciului este

ambasadorul George Cristian Maior.

Conducerea institutiei

Serviciul Român de Informații este condus de către un Consiliu Director. Consiliul este un organ deliberativ, compus din

directorul SRI, prim-adjunctul directorului, adjuncții directorului și șefii unor unități centrale și teritoriale. Directorul are rang

de ministru și este numit de Parlament, la propunerea președintelui României. Acesta conduce întreaga activitate a serviciului și

îl reprezintă în relațiile cu celelalte instituții importante ale statului (Parlament, Președinție și Guvern). De asemenea, acesta

organizează și asigură aplicarea legilor și a hotărârilor Consiliului superior de apărare a țării în cadrul serviciului și emite,

potrivit legilor în vigoare, ordine și instrucțiuni.

Directorul are un prim-adjunct și 3 adjuncți care au rang de secretari de stat și care sunt numiți de Președintele

României, la propunerea directorului.

Conducerea actuală

Director - George Cristian Maior, numit la data de 6 octombrie 2006, prin Hotărârea nr. 32 a Parlamentului

României[6]. Anterior, a fost senator din partea Pardidului Social Democrat și președinte al Comisiei de Apărare, Ordine Publică și Siguranță Națională.

Prim-adjunct - Generalul maior cu două stele Florian Coldea, numit prim-adjunct al Directorului SRI la data

de 27 iulie 2005, prin Decretul semnat de Președintele României[7].

Adjunct - Generalul de brigadă cu o stea Ion Grosu, numit la data de 7 martie 2008

Adjunct - Generalul maior cu două stele Dumitru Cocoru, numit la data de 26 ianuarie 2009.

Adjunct - Generalul maior cu două stele George-Viorel Voinescu, numit la data de 27 iulie 2005.

Atributiile serviciului

Serviciul Român de Informații culege, verifică și valorifică informațiile necesare cunoașterii, prevenirii și contracarării

acțiunilor care sunt de natură să lezeze siguranța națională aRomâniei, și desfășoară activități vizând apărarea secretului de stat și prevenirea scurgerii de informații care nu pot fi făcute publice din punct de vedere legal. De asemenea, la cererea Consiliul

suprem de apărare a țării, serviciul asigură protecția antiteroristă a demnitarilor români și străini, sau altor persoane, atunci când

acestea sunt vizate de amenințări cu acte de terorism și desfășoară activități pentru descoperirea și contracararea acțiunilor de

confecționare, deținere sau folosire ilegală de mijloace de interceptare a comunicațiilor.

Serviciul Român de Informații este o instituție fără competențe în desfășurarea activităților de urmărire penală, acesta

neavând posibilitatea reținerii sau arestării preventive, unitățile sale nedispunând de spații proprii de arest.

Informațiile din domeniul siguranței naționale pot fi comunicate, potrivit legii nr. 51/1991, următoarelor instituții[5]:

Președintelui României, Președintelui Senatului, Președintelui Camerei Deputaților și Comisiilor permanente

pentru apărare, ordine publică și siguranță națională ale celor două camere ale Parlamentului României;

Primului Ministru, miniștrilor și șefilor de departamente din ministere (când informațiile au legătură cu

domeniile de activitate pe care aceștia le coordonează);

Prefecților, primarului general al capitalei, precum și conducătorilor consiliilor județene, respectiv al

municipiului București (pentru probleme care sunt de competența acestora);

Organelor de urmărire penală, când informațiile privesc săvârșirea unei infracțiuni;

2.Serviciul de Finanțe publice

Nevoile și interesele publice se realizează de către stat, în principal (și uneori exclusiv) prin bani. Într-adevăr,

cheltuielile pe care le are de efectuat statul nu se pot efectua decât în bani. Fără bani nu există nici finanțe publice.

Această caracteristică explică și preocuparea pentru etimologia cuvântului finanțe. După câte se pare, noțiunea de

finanțe provine de la cuvintele latinești fiare sau finis, care se traduc prin a termina, a încheia un diferend, o acțiune judiciară în

legatură cu plata unei sume de bani. De la aceste cuvinte s-a format financia sau financia pecuniaria, adică plata în bani. Se crede

că din aceste cuvinte latinești s-a născut noțiuneafinance folosită în Franța în secolele XV-XVI, care avea mai multe înțelesuri și

anume: sume de bani, resurse bănești, venit al statului, iar les finances echivala cu gospodaria publică, patrimoniul statului.

Finanțele publice reprezintă forma băneasca a relațiilor economice, în procesul repartiției produsului social și venitului

național în cadrul îndeplinirii funcțiilor statului. Conținutul social, economic și în special juridic al relațiilor financiare, funcțiile și importanța lor sunt câteva din problemele fundamentale ale științei dreptului financiar.

Notiunea clasica de finante publice

Această concepție este legată de liberalismul politic, fiind specifică perioadei de dezvoltare economico-socială de la

sfârșitul secolului al XIX-lea. Conform acestei concepții, statul liberal este preocupat mai puțin de activitățile private, limitându-și intervenția la funcțiile sale tradiționale, și anume: apărarea națională, diplomație, ordine publică și justiție.

Au existat două motive pentru care statul nu a intervenit în activitatea agenților economici. În primul rând, activitatea

economică se afla încă sub influența muncii manuale, industria era predominant manufacturieră, schimbul de mărfuri fiind

restrâns ca valoare. În al doilea rând, intervenția statului în activitatea economică necesita resurse financiare, neputându-se limita

această intervenție numai la planificări, dispoziții date agenților economici, etc.

Viața economică se desfășura în conformitate cu principiul laisser faire, laisser passer. Cheltuielile publice trebuiau

reduse la minim. Concepțiaguvernului ieftin își găsește suportul în teza potrivit căreia progresul social-economic reclama

utilizarea venitului național pentru dezvoltarea industriei și comerțului, în loc să fie irosit pentru activități neproductive. Rolul

finanțelor publice constă în asigurarea resurselor necesare funcționării instituțiilor publice.

În perioada de după primul razboi mondial, locul statului neintervenționist a fost luat de statul intervenționist. Finanțele

publice devin un mijloc de intervenție în activitatea social-economică, de exercitare a unei influențe pozitive pentru organizarea

întregii activități.Maurice Duverger, referindu-se la statul modern din secolul nostru, scrie că acesta nu se mărginește la sarcinile militare și tradiționale. El intervine în viața socială pentru a stimula producția în perioada de criză, pentru a împiedica creșterea

prețurilor și a menține puterea de cumpărare a monedei în perioada inflației, pentru a asigura o cât mai bună utilizare a

bogățiilor țării și repartizare a venitului național.

Pierre Lalumiere subliniază creșterea rolului intervenționist al statului în economie după criza mondială din anii 1929-

1933. Pentru îndeplinirea acestui rol au fost folosite pe o scară tot mai largă cheltuielile publice, impozitele și alte instrumente

financiare. Finanțele publice sunt definite ca știința care studiază activitatea statului, în calitatea sa de utilizator al unor tehnici

speciale, așa-numite financiare: cheltuieli, taxe, impozite, împrumuturi, bugete, procedee monetare etc.

Potrivit unei alte opinii, în secolul XX și mai ales după marea criză din anii 1929-1933, locul statului jandarm a fost luat

de statul- providență. Intervenția statului este determinată în ultimă instanță de menținerea echilibrului economic, de

rentabilizarea unor întreprinderi sau ramuri economice considerate strategice, de rezolvarea contradicțiilor interne ale societății: inflație, șomaj, etc., și conduce cum era firesc la apariția unor întreprinderi publice și societăți comerciale cu capital mixt, la

acordarea de subvenții unor întreprinderi private, etc.

Finațele publice și private - asemănări și deosebiri

Noțiunile de finanțe publice și private sunt adecvate situației din țările cu economie de piață, în care cea mai mare

parte a mijloacelor de producție se află în proprietate privată, fapt care face posibilă realizarea unei delimitări nete între sectorul

public și cel privat.

Finanțele publice sunt asociate întotdeauna cu statul, unitățile administrativ-teritoriale, cheltuielile, împrumuturile și

datoria acestora.

Finanțele private sunt asociate întotdeauna cu activitățile financiare ale întreprinderilor economice, ale băncilor și

societăților de asigurări private, în legatură cu resursele și necesitățile acestora, împrumuturile primite sau acordate, creanțele de

încasat și obligațiile de plată, asigurările și reasigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă.

Finanțele publice se aseamănă cu cele private cel puțin sub două aspecte:

Și unele și altele operează cu categorii financiare de bază: monedă, credit, bani.

Și unele și altele se confruntă cu probleme de echilibru financiar, de resurse financiare în ultimă instanță.

Între finanțele publice și cele clasice există o serie de deosebiri după cum urmează:

Resursele necesare statului pentru realizarea funcțiilor și sarcinilor acestuia se procură pe calea impozitelor și

taxelor, prin măsuri de constrângere în principal, în timp ce resursele întreprinderilor private și ale persoanelor fizice se procură

de pe piață, pe baze contractuale.

Statul poate lua orice masură în legatură cu moneda națională, în timp ce întreprinderile private nu pot decât să

o folosească.

Finanțele publice sunt folosite în principal în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societății, în timp ce

finanțele private sunt folosite în slujba realizării de profit de către întreprinzătorii particulari.

Gestiunea finanțelor publice este supusă dreptului public, iar gestiunea financiară a întreprinderilor private

urmează regulile dreptului civil și comercial.

Trăsăturile finanțelor publice

Sunt relații cu caracter economic, întrucât ele apar în procesul formării, repartizării și utilizării produsului

social.

Apar în formă bănească, deoarece în cadrul producției de mărfuri și al acțiunii legii valorii, produsul de

producție, reproducție și de circulație a mărfurilor, repartiția produsului social, relațiile de schimb, retribuirea muncii, precum și

relațiile dintre agenții economici sau dintre aceștia și persoanele fizice, se exprimă prin intermediul banilor, în cadrul unor relații bănești. Noțiunea de finanțe publice sau relații financiare nu poate fi confundată cu cea de bani sau relații bănești. Banii

reprezintă o marfă, iar finanțele sunt relații de constituire, repartizare și utilizare a mijloacelor bănești.

Sunt relații fără echivalent, adică nu presupun în mod necesar o contraprestație directă din partea subiectului

beneficiar al mijloacelor bănești.

Mijloacele bănești repartizate și utilizate de subiectele beneficiare nu se rambursează.

De la fondurile bugetare se efectuează plăți cu titlu nerambursabil către unele regii autonome sau către instituțiile

publice din sfera nematerială care prestează servicii pentru populație. Același caracter de nerambursabilitate îl poartă și

transferurile efectuate către populație sub formă de pensii, burse, alocații de stat și alte ajutoare pentru copii.

Transferul de valoare la și de la fondurile ce se constituie în economie se poate realiza parțial, în condiții de

rambursabilitate. Un asemenea caracter poartă sumele de bani vărsate de persoanele fizice și juridice în contul împrumuturilor

contractate de stat pe piața internă; garanțiile depuse de administratorii și cenzorii societăților comerciale, ca și de persoanele ce

gestionează bani și alte valori publice.

Funcțiile finanțelor publice

Finanțele publice sunt necesare, în mod subiectiv și obiectiv, deoarece contribuie la realizarea sarcinilor și funcțiilor

statului, care nu ar putea fi înfăptuite fără pârghiile financiare. Mijloacele prin care finanțele publice, ca relații financiare își

îndeplinesc acest rol, sunt funcțiile acestora:

funcția de repartiție funcția de control

Funcția de repartiție se manifestă în procesul repartiției produsului social (produsului intern brut) și cuprinde două faze:

constituirea fondurilor (resurselor) bănesti;

redistribuirea (utilizarea) acestora.

În prima fază are loc formarea fondurilor publice de resurse bănești, acțiune la care participă societăți comerciale, regii

autonome, instituții publice, alte persoane juridice și persoanele fizice, indiferent dacă sunt rezidente sau nerezidente.

Fondurile publice de resurse se constituie în mai multe forme concrete cum sunt:

impozite

taxe

contribuții petru asigurări sociale

amenzi

majorări și penalizări de întârziere

vărsăminte din profitul regiilor autonome

vărsăminte din veniturile instituțiilor publice

redevențe și chirii din concesiune și închirieri de terenuri și alte bunuri proprietate de stat

venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat și a bunurilor fără stăpân

rambursări ale împrumuturilor de stat acordate

dobânzi aferente și ajutoare primite

Resursele din care se constituie fondurile publice provin din toate ramurile economice și din toate sectoarele sociale:

public, privat, cooperatist, mixt. În proporție covârșitoare, resursele bănești ale finanțelor publice sunt mobilizate cu titlu

definitiv și fără contraprestație.

A doua fază a funcției de repartiție o reprezintă distribuirea fondurilor publice pe beneficiari – persoane juridice și

fizice. Distribuirea este dată în competența autorităților publice și se face în raport cu resursele financiare disponibile și cererea

de resurse financiare.

Distribuirea fondurilor publice înseamnă stabilirea cheltuielilor publice pe destinații: învățământ, sănătate, cultură,

asigurări sociale și protecție socială, gospodărire comunală și locuințe, apărare națională, ordine publică, administrație publică,

acțiuni economice, datorie publică.

În cadrul fiecărei destinații, resursele se defalcă pe beneficiari, obiective și acțiuni. Distribuirea sau redistribuirea

produsului intern brut (produsul social) are loc în două modalități: în cadrul aceluiași tip de proprietate, când are loc un transfer de resurse bănești între stat și unitățile sale în

ambele sensuri

cu schimbarea titlului de proprietate când transferul are loc între stat pe de o parte și agenții economici cu

capital privat sau mixt și populație pe de alta parte, și invers.

Redistribuirea se poate realizea și pe plan extern, prin contractarea de împrumuturi externe, acordarea de împrumuturi

externe, achitarea cotizațiilor și contribuțiilor către organisme internaționale de către stat sau alte instituții publice, primirea sau

acordarea de ajutoare externe de către stat, etc.

Funcția de control a finanțelor publice se justifică deoarece fondurile publice aparțin întregii societăți. Sfera de

manifestare a funcției de control este mai larga decât cea a funcției de repartiție, deoarece vizează, pe lângă constituirea și

repartizarea fondurilor financiare publice, și modul de utilizare a resurselor.

Funcția de control a finanțelor publice nu se limitează la modul de constiturire a fondurilor publice și la repartizarea

acestora pe beneficiari, ci urmărește și legalitatea, necesitatea, oportunitatea și eficiența cu care instituțiile publice și agenții economici cu capital de stat utilizează în concret resursele bănești de care dispun.

În consecință, controlul se efectuează nu numai activităților specifice funcției de repartiție, ci el se exercită și asupra

producției realizate în sectorul de stat, a schimbului și consumului ce are loc în acest sector.

În România controlul financiar se exercită de puterea legislativă și cea judecătorească, direct sau prin organe de

specialitate, cum sunt: Curtea de Conturi, Ministerul Finanțelor, bănci și alte instituții financiare; organe specializate ale

ministerelor, unităților administrativ-teritoriale și unităților economice, 

3.Serviciul de Comerț electronic

Comerțul electronic este activitatea de cumpărare sau vânzare prin intermediul transmiterii de date la distanță, activitate

specifică politicii expansive a marketingului companiilor comerciale. Prin intermediul Internetului se dezvoltă o relație de servicii și

schimb de mărfuri între ofertant și viitorul cumpărător. În anii 1990 compania IBM, printr-o campanie publicitară corespunzătoare, a

făcut popular și termenul echivalent Electronic Business. Un termen înrudit este E-Trade, care se referă la tranzacțiile bursiere

electronice.

Utilizarea tuturor mijloacelor electronice pentru participarea la o activitate de comerț electronic poartă denumirea de tranzacție

electronică.

Strâns legate de comerțul electronic pot fi și alte activități electronice, de exemplu servirea cumpărătorilor, livrarea mărfii

(dacă e vorba de medii electronice), colaborarea cu partenerii de afaceri sau și conducerea unei organizații prin mijloace electronice.

În tranzacțiile comerciale clasice se disting următoarele etape:

1. informarea comercială referitoare la tranzacție și anume cercetarea de marketing;

2. încheierea contractului comercial general;

3. comandarea/vânzarea produsului sau a serviciului;

4. plata.

În cadrul comerțului electronic pot fi tranzacționate bunuri și servicii digitale (sunt excluse fazele logistice), iar locul în care

sunt tranzacționate aceste bunuri digitale poartă denumirea de piață electronică (în limba engleză e-marketspace) – contextul virtual în

care cumpărătorii și vânzătorii se găsesc unii pe alții și tranzacționează afaceri electronice.

Categoriile comerțului electronic

Comerțul electronic permite participarea atât a persoanelor fizice și juridice, cât și a statului sau a instituțiilor acestuia. În

funcție de relațiile dintre acești participanți au luat naștere mai multe categorii de comerț electronic.

- B2B (business-to-business)

Este un model de comerț electronic în care toți participanții sunt companii sau alte organizații. În România domeniul B2B este

o afacere foarte promițătoare, datorită penetrării Internetului în firme la nivel înalt. Studii recente arată căîn România există mai mult de

1,1 milioane de utilizatori care intră pe Internet de la locul lor de muncă (inclusiv școli și universități), și peste 42.000 de domenii de

nivel înalt sunt înregistrate.

- B2C (business-to-consumer)

Model de comerț electronic în care companiile vând la cumpăratori individuali – persoane fizice.

În România, piața electronică B2C se află încă într-un stadiu de formare. Consumatorii încă experimentează online, dar sunt

încă multe obstacole ce trebuie să fie învinse înainte de a se schimba comportamentul clienților; aceste probleme sunt legate de crearea

securității tranzacțiilor, asigurarea protecției clienților, mărirea vitezei de transfer în rețea sau chiar asigurarea accesului la Internet..

- C2B (consumer-to-business)

Acest model de comerț electronic se referă la persoanele fizice (consumatori) care utilizează Internetul pentru a-și vinde

produsele sau serviciile firmelor și pentru a căuta vânzători care să liciteze pentru produsele sau serviciile de care au nevoie.

- C2C (consumer-to-consumer)

Acest model se referă la consumatorii care vând direct la alți consumatori. Un exemplu din acest domeniu care are un succes

enorm în întreaga lume este sistemul eBay.

- E-government

Această formă de comerț electronic este întâlnită în următoarele forme: B2G (business to government), G2B (government to

business), G2C (government to consumer). Aici prin "government" se înțelege administrația statului respectiv.

B2G (business-to-government)

Guvernele utilizează canale de comerț electronic pentru creșterea eficienței operațiunilor și îmbunătățirea serviciilor oferite

cetățenilor-clienți. O arie de interes pentru guverne în domeniul afacerilor este intensificarea utilizării Interentului și a rețelelor VAN,

pentru diseminarea informației, a oportunităților, cotațiilor primite de la vânzători/furnizori de bunuri și servicii.

Între anii 1980-1990 câteva guverne inovatoare au început să utilizeze B2G, folosind sistemul dial-up în transmiterea "bulletin

board services" (BBS), care asigură accesul online la cererile curente de informații, oportunități, consultanță. Acestă abordare a implicat

din partea beneficiarului serviciilor BBS adaptarea la aceeași tehnologie software pentru a putea utiliza informația.

Departamentul (ministerul) de Apărare al Statelor Unite, pentru a atinge o audiență națională și internațională largă, și-a

proiectat rețeaua VAN proprie. Această soluție a cerut ca furnizorii să se aboneze la serviciile rețelelor de provideri Internet și să

utilizeze capacitățile de comunicare cum ar fi software-ul necesar transmisiilor EDI.

Implicarea administrațiilor statale în comerțul electronic are un efect catalitic pe plan local, în mediul de afaceri dintr-o

anumită țară. Guvernele, chiar și în cele mai mari economii de piață, constituie cumpărătorii cei mai mari de bunuri și servicii de la

sectorul privat. Construirea unei mase critice de cumpărători online, în vederea sprijinirii apariției unei comunități de afaceri prin

comerțul electronic, solicită o implicare activă din partea guvernelor, nu numai din punct de vedere legislativ, ci și ca participant la

comerțul electronic, ca o sursă ideală de training și asistență tehnică pentru noile firme de e-commerce.

Beneficiile comerțului electronic

Având ca suport rețeaua Internet și eventual și utilizarea unor pachete de programe software specifice, comerțul electronic a

avut și are avantaje și beneficii pentru firme, consumatori individuali și societate.

Pentru companii

1. Extinderea pe piețele internaționale prin asigurarea de servicii și performanță;

2. Asigurarea unei deschideri totale în privința relațiilor cu clienții: aceștia pot căpăta o imagine aproape completă

asupra tuturor angajaților, ofertanților și partenerilor lor.

3. Scăderea costului de creare, procesare, distribuire, păstrare și regăsire a informației, până acum bazată pe hârtie, prin

crearea unui sit web atractiv cu funcția unui magazin virtual. Siturile web personalizate, sugestiile pentru cumpărare și ofertele speciale

personalizate pot într-o oarecare măsură substitui interacțiunile de tip față în față, de tip tradițional;

4. Creează posibilitatea modelării produselor și serviciilor după nevoile cumpărătorilor și simplificarea procedurilor;

5. Costuri de comunicație mai mici.

6. Seriozitate și siguranță. Serverele paralele, redundanța hardware-ului, tehnologia fail-safe, încriptarea informației și firewall-urile pot îndeplini această cerință;

7. Creșterea competitivității și raționalizarea proceselor de afaceri, prin restructurări interne și prin tehnologii ale

informației.

8. Construirea unui lanț valoric electronic, în care se pune accentul pe un număr limitat de competențe-cheie -- opusul

unui magazin "cu o singură oprire". (Magazinele electronice pot fi atât speciale cât și generale, dacă sunt programate corect.)

Pentru consumatori

1. Posibilitatea consumatorilor să cumpere sau să facă tranzacții la orice oră din zi, în tot timpul anului, din aproape

orice locație;

2. Acordă consumatorilor mai multe posibilități de alegere a produselor și prețurilor;

3. Consumatorilor li se dă siguranță asupra valorii. Vânzătorii pot realiza acest lucru oferind un produs sau o linie de

produse care atrage potențialii clienți prin prețuri competitive, la fel ca și în comerțul ne-electronic;

4. Permite o livrare rapidă a produselor și/sau serviciilor (în anumite cazuri);

5. Consumatorii pot să primească informații relevante în decursul câtorva secunde, și nu zile sau săptămâni;

6. Asigurarea motivației consumatorilor de a cumpăra și, la nevoie, de a și returna. Vânzările promoționale pot implica

cupoane, oferte speciale sau reduceri. Linkurile de pe alte situri web și programele afiliate de reclame pot fi de asemenea de ajutor;

7. Face posibilă participarea în licitații virtuale;

8. Îndemnarea consumatorilor la consum. Comercianții din Internet pot asigura acest tip de ajutor printr-o amplă

informare comparativă și prin facilități bune de căutare;

9. Permite consumatorilor să interacționeze cu alți cumpărători în comunități electronice și să compare experiențele;

10. Lăsând clienții să se ajute singuri. Asigurând funcționarea unui sit de autoservire, ușor de folosit fără asistență, poate

fi de ajutor în acest sens;

11. Facilitează competiția, ceea ce rezultă în scăderea prețurilor.

12. Familiarizează consumatorii cu tehnologia și îi ține pe aceștia în pas cu ultimele noutăți.Pentru societate

1. Crearea unui "simț comun" al comunității comerciale, de exemplu prin chaturi, foruri ce solicită implicarea

clientului, scheme de loialitate și programe de afinitate;

2. Dă posibilitatea mai multor persoane să lucreze / să cumpere de acasă, ceea ce micșorează traficul rutier și poluarea

aerului;

3. Permite ca anumite mărfuri să fie vândute la prețuri mai scăzute, cu avanateje pentru cei cu venituri mai mici;

4. Crește eficiența și/sau îmbunătățesc calitatea;

5. Pune la dispoziție o organizare suficient de atentă și agilă pentru a răspunde rapid la orice schimbări din mediul

economic, social și fizic.

5. Serviciile bancare

. TIPURI DE SERVICII

Bancile furnizeaza clientilor trei tipuri principale de servicii. Acestea sunt:

1. Deschiderea de conturi bancare (de diferite tipuri); 2. Facilitati de imprumut (de credit);

3. Servicii privind transferul fondurilor.

1. Deschiderea de conturi bancare (de diferite tipuri)O banca atrage bani de la clientii sai, prin conturi bancare, platindu-le, in schimb, dobanda pentru depozitele

constituite. Plata acestor dobanzi este o cheltuiala pentru banca.

Atat pentru persoanele fizice, cat si pentru cele juridice, bancile deschid, in evidenta lor, urmatoarele tipuri de conturi:

- conturi curente (la vedere ), in lei si/sau in valuta, conturi in care titularii pot face operatiuni de incasari si plati curente;

- conturi de depozit (la termen), in lei si/sau in valuta, conturi in care depunerile se fac pentru un anumit termen, perioada in care titularii nu pot efectua nici depuneri in cont, nici plati din aceste conturi.

In functie de anumite activitati specifice, pentru clientii persoane juridice, bancile mai deschid si alte tipuri de conturi, cum sunt:

- conturi blocate, in care sunt depuse sume in lei si/sau in valuta, reprezentand capitalul social necesar constituirii unei societati comerciale. Dupa ce clientul prezinta la banca dovada inregistrarii societatii la Registrul Comertului, contul este deblocat, iar sumele sunt virate in contul curent al societatii;

- conturi blocate cu destinatie speciala, sunt conturi in care disponibilitatile titularului sunt temporar blocate, in raport de o anumita operatiune, ca masura de protectie pentru banca si pentru buna desfasurare a unor obligatii de plata catre strainatate (acreditive, garantii etc.). Ele se pot constitui, dupa caz, in lei si/sau in valuta;

- conturi pentru credite, destinate sa evidentieze creditele (in lei si/sau in valuta ) acordate de banca clientilor si din care urmeaza ca acestia sa dispuna plati;

- conturi cu suma dobandita prin participare la licitatiile valutare, evidentiaza sume in lei sau valuta rezultate din operatiunile de vanzare/cumparare de valuta sau lei pe piata interbancara, ordonate de client si efectuate de banca in contul acestuia.

2. Facilitati de imprumut (de credit) Bancile imprumuta clientilor lor sume de bani pentru finantarea afacerilor acestora. Unele banci ofera

imprumuturi atat persoanelor fizice cat si persoanelor juridice. Clientul trebuie sa plateasca un tarif pentru analizarea de catre banca a oportunitatii acordarii creditului si o dobanda pentru creditul primit. Aceste tarife si dobanzi reprezinta un venit pentru banca.

3. Servicii privind transferul fondurilorBancile furnizeaza si servicii privind platile prin transferul fondurilor (atat electronic cat si prin instrumente

de plata), in numele si la cererea clientilor lor. Banca percepe un comision pentru acest serviciu, comision a carui marime variaza in functie de valoarea sumei si tehnica de transfer a banilor.

Acest comision aduce un venit bancii. Majoritatea persoanelor juridice folosesc o parte, sau chiar toate aceste servicii, la un moment dat, la fel

cum unele persoane fizice pot apela la ele, din cand in cand.II. 2. ALTE SERVICII OFERITE DE BANCI

In afara de tipurile de conturi mentionate mai sus, persoanele juridice ( si, intr-o proportie mai mica sii persoanele fizice) pot avea si alte solicitari decat cele privind operatiunile de baza ale bancilor. Bancile ofera multe servicii care aduc venituri din comisioanele, spezele si tarifele percepute pentru efectuarea lor. In prezent, bancile romanesti fac eforturi pentru diversificarea ofertei de produse bancare.

1. VALUTA.In cazul calatoriilor in strainatate, sunt necesare si mici cantitati din moneda tarii respective, pentru cheltuieli

imediate, desi, este mai sigur pentru turisti sa foloseasca cecuri de calatorie sau instrumente de plata asemanatoare, in loc sa poarte asupra lor valuta in numerar. Bancile pot asigura clientilor posibilitatea de a procura majoritatea valutelor tarilor lumii.

Bancile vand moneda straina (valuta) la cursuri de schimb competitive si percep un comision, pentru serviciut prestat. Principalii concurenti ai bancilor, in acest domeniu, sunt casele de schimb valutar si agentiile de turism, in special din zonele de destinatie ale calatoriilor de vacanta. Aceste doua tipuri de organizatii trebuie sa-si procure, la randul lor, monedele destinate schimbului valutar (de obicei acestea cumparand valuta de la banci).

2. CECURILE DE CALATORIECecurile de calatorie sunt cele mai cunoscute servicii bancare oferite persoanelor care calatoresc. Cecurile pot

fi folosite ca atare, pentru plata bunurilor si servicilor, in toate tarile lumi sau pot fi schimbate, oricand, in numerar.

Un cec de calatorie cuprinde promisiunea unei banci (sau a unei organizatii cu o reputatie similara) de a plati o suma de bani oricarei persoane ce poseda fila de cec de la persoana in numele careia a fost emis cecul. Cecurile de calatorie se pot procura de la orice banca. Pana de curand, majoritatea bancilor emiteau propriile cecuri de calatorie. In prezent cele mai multe banci au incheiat acorduri de a emite cecurile uneia dintre cele mai mari companii internationale de cecuri de calatorii.

3. PLATI PRIVIND DERULAREA CHELTUIELILOR GUVERNAMENTALE

Bancile efectueaza plati si in numele guvernului, in special cele privind finantarea unor proiecte de investitii de stat. Spre exemplu, statul poate finanta, constructia unei noi scoli sau a unui spital. Companiile de constructii vor primi banii aferenti lucrarilor efectuate si finantate din fondurile statului, prin intermediul bancilor.

4. INCASAREA TAXELOR SI AMENZILOR Persoanele care trebuie sa plateasca taxe sau amenzi pot folosi sistemul bancar, pentru plata sumelor

datorate diferitelor institutii sau chiar statului.

5. CONSEMNAREA DE DEPOZITELa banci se pot constitui sume in depozit, cu un rol de garantie, care sunt pastrate pe perioada solutionarii

unor diferende judiciare sau a altor cauze.

6. SERVICII DE EXECUTOR TESTAMENTAR

Unele banci ofera clientilor acest tip de serviciu specializat, legat de mostenirile si proprietatile clientilor decedati. Bancile trateaza rezolvarea acestor probleme cu autoritatilr administrative, in numele si la cererea urmasilor sau a beneficiarilor respectivei proprietati. Pentru aceste servicii, banca percepe un comision, in functie de valoarea proprietatii.

7. CASETE PENTRU PASTRAREA VALORILOR

Clientii unei banci pot folosi seifurile acesteia pentru pastrarea unor valori. Serviciul se numeste casete pentru pastrarea valorilor, bancile percepand in schimb un comision.

In baza acestui serviciu, clientii isi pot lasa spre pastrare articole de valoare, cutii inchise, testamente sau alte documente importante. Banca emite o chitanta pentru bunurile lasate in pastrare, asumandu-si, astfel, raspunderea asupra acestora.

8. SEIFURILE

Acest tip de serviciu, la fel ca si casetele de valori, implica folosirea unor spatii special amenajate care apartin bancii. Clientului i se pune la dispozitie un seif, accesul la seif fiind sub un dublu control, banca pastrand o cheie si clientul cealalta. Accesul la seif poate avea loc oricand in timpul orelor de program ale bancii, timp in care clientul poate retrage sau depune orice obiecte sau documente.

9. BANCA LA DOMICILIU

Aceasta sintagma este un termen nou, utilizat in practica bancara contemporana si se refera la posibilitatea bancilor de a oferi clientilor serviciul bancar la domiciliu sau prin telefon. Folsind metode electronice, clientii au acces la conturile lor fara sa-si paraseasca domiciliul. Mai exista alte cateva servici pe care bancile occidentale le pot oferi clientilor lor.

10. DEPUNERILE PENTRU O NOAPTE

Aceasta facilitate este oferita acelor clienti care doresc sa depoziteze fonduri, in timpul cand banca este inchisa. Cei care apeleaza cel mai des la acest serviciu sunt gestionarii si casierii magazinelor, care doresc sa-si depoziteze,pentru siguranta, incasarile zilnice la banca. In general, sunt doua metode de administrare a depozitului.

Banca poate sa deschida depozitul in absenta clientului ( dupa verificarea sumelor aduse) si apoi sa crediteze contul clientului. In a doua varianta, clientul aduna banii destinati depozitarii peste noapte urmand sa-i verse cu regularitate sau la anumite perioade de timp. Pentru astfel de operatiuni, bancile au spatii special amenajate si, binenteles, percep un comision.

11. EUROCECURILE O carte de credit Eurocec permite clientului sa schimbe cecul in numerar, la bancile afiliate la sistemul

Eurocec, din orice tara din Europa. Avantajul utilizarii eurocecurilor, comparativ cu folosirea cecurilor de calatorie

este dat de faptul ca, in limita unei anumite sume (de exemplu 200 $), clientul nu trbuie sa achite in prealabil contravaloarea acestora. Valoarea cecurilor este debitata in contul clientului, in momentul transmiterii lor la banca emitenta. Cartile de credit Eurocec sunt folosite cu sisteme de identificare speciale.

5.Jandarmeria RomânăJandarmeria Română (Inspectoratul General al Jandarmeriei Române - IGJR) este structura militară cu

atribuții în menținerea și restabilirea ordinii și liniștii publice, transportul și paza valorilor, bunurilor și materialelor

periculoase, cât și paza și apărarea obiectivelor de importanță deosebită. Jandarmeria Română este subordonată

Ministerului Internelor și Reformei Administrative.

Istorie

nspectoratul General al Jandarmeriei - Serviciul Informare și Relații Publice a publicat la 26 martie 2010 buletinul

informativ nr. 52 cu privire la „Manifestările organizate de Jandarmeria Română cu prilejul sărbătoririi a 160 de la înființare (...),

precum și a 20 de ani de la reînființare”[2]

Jandarmeria Română se consideră a fi fost întemeiată în Moldova la 3 aprilie 1850 printr-un ofis domnesc al

domnitorului moldovean Grigore Alexandru Ghica, pe baza hotărârii Divanului obștesc privind „Legiuirea pentru reformarea

Corpului slujitorilor în jandarmi”. Acest document a dat un prim statut juridic Jandarmeriei și i s-au stabilit principiile de

organizare și funcționare. El prevedea că Regimentul de jandarmi din Moldova se împarte în două subdiviziuni, fiecare având

zona de responsabilitate formată din câte șase ținuturi (județe), la fiecare ținut fiind repartizată câte o companie de jandarmi, la

care se adăuga câte o companie la Isprăvnicia Iașului și la Poliția Capitalei (Iași), în total, 14 companii de jandarmi ce totalizau

un efectiv de 1433 jandarmi călări și pedeștri. Documentul stabilea Jandarmeriei următoarele misiuni:

1. - privegherea siguranței publice;

2. - ținerea unei bune orânduieli și ducerea la îndeplinire a legilor.

Aceste misiuni, Jandarmeria urma să le execute în „serviciu ordinar”, care se realizează zilnic, pe baza regulamentelor și

„în serviciu extraordinar” pe care îl execută la solicitarea autorităților, prin constituirea de subunități mobile. Documentul

menționat nu definea care sunt respectivele autorități care aveau dreptul să acționeze Jandarmeria „în serviciu extraordinar” dar

se subînțelegea că este vorba de domnitor și, eventual, de Divanul său.

În perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, Jandarmeria a fost supusă unui amplu proces de modernizare, ca de altfel

toate instituțiile statului național modern român. Astfel, odată cu transformarea Regimentului de jandarmi în „Legion de

jandarmi”, începe și procesul de înlocuire treptată a escadroanelor și companiilor de jandarmi, cu escadroane de dorobanți, pe

baza Ordonanței nr.896 din 20 iunie 1864. Apoi, prin Legea de organizare a puterii armate în România, din noiembrie 1864

Jandarmeria este organizată pe principii noi, scoasă de sub administrația Ministerului de Interne și subordonată direct

Ministerului de Război, ca element component al armatei permanente.

Jandarmeria română în timpul Războiului de independență 1877-1878 a asigurat poliția armatei, iar în situații deosebite

a fost angajată în acțiuni de luptă împreună cu unitățile militare și chiar independent. Efectivele Jandarmeriei se cifrau la 798

jandarmi (din care 6 ofițeri). Pentru faptele de arme din timpul războiului, numeroși jandarmi au fost decorați cu

medalia Apărătorii Independenței, medalia Crucea Trecerii Dunării și medalii rusești.

Necesitatea unei forțe specializate puternice a cărei misiune principală să o constituie paza și ordinea de stat, asigurarea

liniștii și libertății cetățeanului, precum și a modului de aplicare și respectare a legilor țării, au necesitat elaborarea unei legi de

organizare a Jandarmeriei în întreaga țară. O primă încercare are loc în 1885, când generalul Radu Mihail, prefectul

Poliției Bucureștiului a elaborat un proiect de lege pentru organizarea jandarmeriei în întreaga țară, lege care nu a fost adoptată.

Doi ani mai târziu, în 1887, cu prilejul expunerii de motive la legea comunală, I.C.Brătianu, sublinia că „Gendarmeria

comunală rurală va fi mai bună decât poliție rurală de până acum” , iar la art.82 din această lege adoptată la 7 mai 1887 se

prevedea organizarea Jandarmeriei Rurale, printr-o lege specială. Lipsa de fonduri a întârziat până în anul 1893 materializarea

unei astfel de legi. Meritul pentru deplina clarificare a rolului, locului și organizării Jandarmeriei rurale i-a revenit lui Lascăr

Catargiu, care a elaborat și prezentatParlamentului în ianuarie-februarie 1893, Legea pentru organizarea Jandarmeriei rurale, care

a fost promulgată prin Decretul Regal nr. 2919 din 30 august 1893. Această lege prevedea instituirea unui corp de pază și ordine

cu structură militarizată în toate localitățile rurale din țară, deoarece structurile anterioare nu făceau față situației complexe de pe

teren și nici nu corespundeau instituțiile unui stat modern european, din acea vreme. Demn de remarcat este faptul că legiuitorul

(Lascăr Catargiu în principal) a pus accentul pe menținerea și garantarea siguranței publice, cât și pe executarea legilor.

Tot la 1 septembrie 1893 a apărut și „Regulamentul de aplicare a Legii Jandarmeriei rurale”, care

prevedea: „Organizarea Jandarmeriei rurale, astfel cum este prescrisă de lege, face din această instituțiune un corp militar, pus la

dispozițiunea ministrului de interne, pentru a asigura ordinea și siguranța publică. Ea se mai află sub ordinele ministrului de

justiție, ale ministrului public în ce privește atribuțiunile de poliție, precum și sub acela al ministrului de război pentru tot ce se

raportă la disciplină, comandament și instrucție militară a trupei” (art.1).

Răscoala Țărănească din 1907 a pus într-o situație grea, atât instituțiile politice, cât și cele de menținere a ordinii

interne, și chiar militare. Necesitatea reorganizării Jandarmeriei la începutul secolului XX, față de misiunile sale preventive, a

impus întărirea organizatorică a Jandarmeriei și promulgarea unei serii de legi în anii 1908, 1911 și 1913. Legea Jandarmeriei din

24 martie 1908 prevede următoarele:

- Art.6: Corpul Jandarmeriei face parte integrantă din armată, dispozițiunile generale ale legilor și regulamentelor îi sunt

aplicate, în afara excepțiunilor de organizarea sa mixtă și de natura serviciului său.

- Art.7: Ofițerii Corpului Jandarmeriei se recrutează din ofițerii de orice armă din armata activă. Trecerea ofițerilor din

armata activă în Jandarmeriei se face prin Înalt Decret, în urma raportului Ministerului de Interne, luată pe recomandațiunea

Ministerului de Interne, luată pe recomandațiunea Ministerului de Război. Ea rămâne definitivă după un an de la numire, în care

timp ofițerul va putea fi retrecut în armata activă.

- Pe timpul manevrelor militare, Jandarmeria rurală asigură misiuni de poliție militară, efectuează rechizițiile necesare și funcționează ca poliție militară; pe toată durata acestor exerciții și manevre, unitățile de jandarmi sunt considerate părți ale

armatei active cu aceleași drepturi și obligații ca unitățile și subunitățile militare.

Cea dintâi participare a Jandarmeriei române la un război modern, datează din anii 1877-1878. Experiența acumulată cu

acest prilej va fi valorificată și îmbogățită în cel de-al doilea război balcanic, precum și în acțiunile militare desfășurate în

anii Războiului de Independență.

În cel de-Al Doilea Război Balcanic Jandarmeria Română a acționat ca o forță a Sistemului Național de Apărare,

îndeosebi alături de trupele ce operau pe câmpul de luptă.

După încheierea Tratatul de la București din 1913 și până la intrarea României în primul război mondial (15 august

1916) s-au produs unele modificări pe linie organizatorică și a atribuțiilor, care au vizat sporirea efectivelor, înființarea posturilor

de jandarmi speciale pentru fabricile din Capitală care produceau materiale pentru armată, înființarea de puncte speciale de pază și control la toate trecătorile din Carpați, de la Vatra Dornei până la Turnu Severin, crearea unui detașament pentru paza

regiunilor petrolifere.

La Primul război mondial a participat și Jandarmeria. Din Campania anului 1916, se pot menționa acțiunile desfășurate

de trupele de jandarmi în asigurarea poliției frontului unităților române pe timpul ofensivei pentru eliberarea Transilvaniei,

precum și organizarea administrativă a teritoriilor eliberate. Despre organizarea posturilor de jandarmi în localitățile eliberate

(Bicfalău, Bârsta, Satu-Lung, Târlugeni, Sfântu Gheorghe, Covasna și Miercurea Ciuc) raportează maiorul Anastasie Soiculescu,

comandantul Companiei de JandarmiPrahova la 17 august 1916 în telegrama adresată Inspectoratului General al

Jandarmeriei: „Astăzi, pentru prima oară și pentru totdeauna, Jandarmeria română a înlocuit pe pământul scump al Transilvaniei,

Jandarmeria Ungurească”.

Evoluția ulterioară a evenimentelor a fost nefavorabilă pentru armata română care, sub presiunea inamicului, a trebuit să

se retragă prin lupte grele, cedând o parte din teritoriul național, până când frontul a fost stabilit în sudul Moldovei.

În timpul retragerii, jandarmii au participat la acțiunile de luptă și, totodată, au asigurat poliția frontului, a

comunicațiilor, au asigurat măsurile de ordine necesare deplasării coloanelor militare și, pe timpul evacuării administrației, a

unor obiective economice și a populației care s-a refugiat în Moldova.

La începutul anului 1917, odată cu operațiunea de reorganizare a armatei, se reorganizează și serviciul Jandarmeriei de

pe lângă armata de operații. La comandamentele corpurilor de armată, precum și la brigăzile mixte s-a constituit câte un

detașament de jandarmi, sub comanda unui ofițer de infanterie și cu un efectiv mai redus de jandarmi. La 16 aprilie

Detașamentul de Jandarmi Prahova a primit denumirea de "Detașament mobil de poliție al Marelui Cartier General". De

asemenea, unele subunități de jandarmi sunt repartizate serviciilor de pază la lucrările de artă și fortificații, iar altele date ca

întăriri în principalele orașe din Moldova.

În vara anului 1917 trupele de jandarmi au participat, alături de armata română, în marile bătălii desfășurate.

La 1 iulie 1918 armata se demobilizează, iar jandarmii organizează punctele de trecere pentru demobilizați, posturi,

patrule și detașamente pentru supravegherea ca demobilizarea să se desfășoare în liniște.

Prin decretarea în octombrie 1918 a celei de-a doua mobilizări a armatei române, Jandarmeria a contribuit la

desfășurarea acesteia, concomitent cu organizarea noilor servicii pretorale și a măsurilor pentru menținerea ordinii și liniștii în țară. Armata română reia lupta pentru eliberarea întregului teritoriu național, iar Jandarmeria începe să instaurezeordinea și

liniștea, creând companii de poliție în județele eliberate.

Înfăptuirea României Mari a inaugurat în viața societății noastre și a statului un amplu proces de remodelare a

structurilor existente înainte de primul război mondial, inclusiv a celor destinate menținerii și apărării ordinii interne.

La 23 martie 1929 Parlamentul a pus bazele unei legi moderne și complete de organizare a Jandarmeriei rurale. În

același an se promulgă Statutul Jandarmeriei Rurale de către regele (minor) Mihai I. Acest statut garanta: stabilitate, înaintare,

retribuții și alte indemnizații, gradații, pensii, condiții de căsătorie, recompense.

O altă măsură relevantă este Regulamentul Legii și Statutului Jandarmeriei Rurale.

Democratizarea Jandarmeriei Române

Transformarea societății românești, inaugurată prin Revoluția din Decembrie 1989 și reașezarea instituțiilor de stat pe

temelii democratice de drept au favorizat în mod decisiv atât remodelarea instituției Jandarmeriei, cât și elaborarea unei concepții noi cu privire la locul și rolul forțelor de ordine internă, la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI.

Guvernul Consiliului Frontului Salvării Naționale ( CFSN) a conclus că un corp de vigilență și pază cu numele de

„Trupele de Securitate” este compromis, deci a revenit la vechiul nume, „Comandamentul Trupelor de Jandarmi”, prin Hotărârea

de Guvern nr.0749 din 5 iulie 1990: „cu privire la creșterea capacității de acțiune și îmbunătățirea structurii organizatorice a

Ministerului de Interne, Comandamentul trupelor de Pază și Ordine s-a transformat în Comandamentul Trupelor de Jandarmi”,

hotărâre legiferată prin Legea nr.40 din 18 decembrie 1990, privind structura și atribuțiile trupelor de jandarmi, instruite pentru a

veghea la executarea legilor dar - ca urmare a unei mentalități remanente din comunism a liderilor din 1990 - Jandarmeria

urma să supravegheze și să informeze organele superioare asupra stării de fapt în situații în care se amenință siguranța și ordinea

publică în caz de tulburări interne pentru intervenția în scopul restabilirii ei.

Conform presei (Cotidianul.ro: „Șefii Jandarmeriei Române sunt foști ofițeri de Securitate!” publicat în ediția din 24

ianuarie, ș.a.), mulți ani după Revoluția din 1989 ofițeri formați în cadrul „Trupelor de Securitate” au ajuns la comanda

Jandarmeriei[22].

Un pas decisiv în direcția democratizării acestei instituții a fost Legea nr.116 din 18 iunie 1998 privind organizarea și

funcționarea Jandarmeriei Române, lege care a facilitat ulterior acceptarea României în familia statelor democratice din U.E. și

acceptarea Jandarmeriei Române ca membru cu drepturi depline în Asociațiile Polițiilor și Jandarmeriilor Europene și

Mediteraneene cu statut militar.

„Legea 550/2004 privind organizarea și functionarea Jandarmeriei Romane”[23] definitivează democratizarea

Jandarmeriei, ca o instituție de stat care activează exclusiv în cadrul și în numele legii, pentru ocrotirea populației. Capitolul I -

„Dispoziții generale” stipulează clar și fără echivoc:

„ Art. 1. - (1) Jandarmeria Romană este instituția specializată a statului, cu statut militar, componentă a Ministerului Administrației și

Internelor, care exercită, in condițiile legii, atribuțiile ce ii revin cu privire la apărarea ordinii și liniștii publice, a drepturilor și libertăților

fundamentale ale cetățenilor, a proprietății publice și private, la prevenirea și descoperirea infracțiunilor și a altor incălcări ale legilor in

vigoare, precum și la protecția instituțiilor fundamentale ale statului și combaterea actelor de terorism. (...) Art. 2. -Jandarmeria Romană iși

desfășoară activitatea in interesul cetățenilor, al comunității și in sprijinul instituțiilor statului, exclusiv pe baza și in executarea legii.

Art. 3. - (1) Jandarmeria Romană cooperează, in indeplinirea atribuțiilor ce îi revin potrivit legii, cu celelalte componente ale

Ministerului Administrației și Internelor, cu structuri ale sistemului de apărare și securitate națională și colaborează cu organizații, instituții și

autorități ale administrației publice centrale și locale, organizații neguvernamentale, cu alte persoane juridice, precum și cu persoane fizice...”

—Legea Jandarmeriei Române [24]

Dovezi ale recunoașterii Jandarmeriei Române ca o instituție democrată și apărătoare a democrației și a legilor în

vigoare, a profesionalismului jandarmilor, instruiți și educați să fie furnizori, garanți și apărători de liniște, ordine și dreptate au

fost misiunile îndeplinite peste hotare, sub egida O.N.U. (în spațiul ex-Iugoslav).