SECURITATEA EUROPEANĂ ÎNTRE NATO ŞI UE

Ultimele evoluţii din domeniul relaţiilor transatlantice şi al raporturilor dintre principalele organizaţii responsabile pentru securitatea europeană NATO şi Uniunea Europeană - semnaleaza o perioada de mari transformari şi renegocieri ale principalelor aranjamente de securitate pentru spaţiul euroatlantic. Transformarea politică şi lărgirea NATO, după 1989, reflectă adaptarea sa la noul peisaj geopolitic din Europa. Alianţa şi-a modificat funcţia principală, dinspre o organizaţie de apărare către una de securitate şi, in timp ce şi-a păstrat misiunile esenţiale, şi-a adăugat altele noi - cea mai importantă fiind reprezentată de asigurarea stabilitătii şi securităţii, atât în fosta arie de responsabilitate, cât şi în afara acesteia.

De aceea, Summitul NATO de la Praga a girat crearea unei noi Forţe de Răspuns (FRN), capabile de desfăşurare globală într-un timp foarte scurt.

Pe de altă parte, construirea unei politici de apărare europene comune a reprezentat o preocupare majoră a UE, înca de la sfârşitul Războiului Rece. Obiectivul central urmat de europeni a fost crearea şi operaţionalizarea Forţei Europene de Reacţie Rapidă (FERR), cu scopul de a acţiona independent de NATO şi de a juca un rol major în securitatea europeană şi chiar în arena internaţională.

După ce, la sfarşitul anului 2002, cele doua organizaţii au finalizat un important proces de negociere, prin realizarea aşa-numitelor acorduri "Berlin", de fundamentare a cooperării" intervenţia din lrak a generat cea mai serioasă criză în relaţiile transatlantice de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, impulsionând dezvoltarea şi consolidarea dimensiunii militare şi de securitate europene.

RELATIILE TRANSATLANTICE IN DOMENIUL SECURITĂTII ŞI APĂRĂRII - SCURT ISTORIC ŞI STADIUL ACTUAL

Articularea unei politici de integrare europeană în domeniul apărării îşi are rădăcinile în istoria celei de-a doua părţi a sec. XX. După încheierea războiului, din cauza slăbiciunii statelor europene şi a uriaşei ameninţări sovietice, rolul principal în securitatea europeană a revenit SUA şi NATO. Ca urmare a semnării Tratatelor de la Roma, construcţia europeană s-a concentrat preponderant pe aspectele economice, iar timp de peste patru decenii de integrare europeană, subiecte ca apărarea şisecuntatea europeană nu şi-au găsit nici un loc în tratatele europene. Intr-un astfel de context, Zbigniew Brzezinski a numit Europa "un protectorat militar de facto al SUA ".1

Ieşite epuizate din al doilea război mondial, statele europene au realizat repede că şi -au pierdut statutul de mari puteri globale, fiind incapabile să asigure forţa militară necesară menţinerii imperiilor coloniale în Asia, Africa şi Orientul Mijlociu şi, mai mult, având nevoie de masiva prezenţă militară americană pe vechiul continent pentru asigurarea propriei securităţi.

In pofida acestui trend principal, ideea apărării şi securităţii comune nu a dispărut din preocupările liderilor politici şi societăţilor civile europene, fiind permanent prezentă, mai mult sau mai puţin manifest, ca o provocare la adresa supremaţiei americane în aigurarea securităţii batrânului continent. "Eforturile timpurii de a crea o organizaţie militară europeană (de la începutul deceniului cinci al secolului trecut - n.a.) au introdus doua teme conexe, care au fost permanent prezente în dezbaterile şi evoluţiile ulterioare: pe de-o parte, dorinţa statelor europene de a avansa pe calea integrării politicilor lor, inclusiv în domeniul militar şi recunoaşterea indispensabilităţii angajamentului strategic american, a puterii militare americane şi a Alianţei conduse de americani (NATO) pentru securitatea europeană, pe de alta parte,,2. Aceste teme inseparabile au fost mai mult sau mai putin compatibile în evoluţia postbelică, iar, în anumite perioade, ca şi în prezent, au constituit sursa unor importante tensiuni între cele două părţi ale comunităţii nord-atlantice.

1

1

Insa, perioada sfârşitului anilor '70 şi începutul anilor '80, a reprezentat, pentru Comunitatea Europeană, demararea discuţiilor referitoare la necesitatea unei politici externe şi de securitate europene comune. Urmare a Tratatului de la Maastricht (1991-92), UE începea să privească politica externă şi de apărare nu doar ca pe o simpla aspiraţie de viitor, ci ca pe un complement necesar la integrarea economică şi politică.

In acest context, există două importante iniţiative şi dezvoltări Initiativa Europeană de Securitate şi Apărare (ESDI), în cadrul NATO, vazută ca o oportunitate pentru ţările europene să-şi asume responsabilităţi sporite pentru securitatea şi apărarea lor comună în interiorul Alianţei, şi Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) cu elemental sau principal, Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA), care constituie al doilea pilon al sistemului instituţional al Uniunii Europene, ca demersuri independente de NATO. Esenţa eforturilor europenilor vizează constituirea unei forţe europene de reacţie rapida (headline gaal), astfel încât Uniunea să devină un actor complet pe scena internaţională, având mijloacele de a acţiona în prevenirea conflictelor şi managementul de criză pe continentul european, dar şi în afara lui. UE doreşte să fie un actor autonom, susţinut de forţe militare credibile şi de capacitatea de a lua decizii independente, inclusiv faţă de NATO şi SUA.

Aceste forţe trebuie sa fie capabile să indeplinească ansamblul misiunilor de tip Petersberg, respectiv: misiuni umanitare şi de evacuare, misiuni de menţinere a păcii şi misiuni ale forţelor combatante pentru gestionarea crizelor, inclusiv de restabilire a păcii. Incepând cu reuniunea Consiliului European de la Helsinki, din decembrie 1999, s-a abordat şi problema capacităţilor instituţionale ale Uniunii, pentru facilitarea procesului decizional, ajungându-se la un acord în ceea ce priveşte înfiinţarea unor organisme politice şi militare interimare, precum Comitetul Politic şi de Securitate (COPS), Comitetul Militar (MC) sau Statul Major (SM) al Uniunii Europene. Politica Europeană de Securitate şi Apărare Comună mai presupune, printre altele, gestionarea non-militară a crizelor (în domenii precum: activităţile de poliţie, ajutorul umanitar, repunere a în funcţiune a structurilor administrative şi juridice, activităţi de căutare-salvare, supravegherea alegerilor, respectarea drepturilor omului etc.).

Dincolo de programele şi paşii realizaţi de statele europene în direcţia integrării militare, aşa cum ultimele evoluţii internaţionale au demonstrat, Europa continuă să fie în continuare un actor cu o semnificaţie militară redusă în arena internaţională. Previziunile făcute la inceputul anilor '90, secolul XX, de diferiţi geostrategi, potrivit cărora "Noua Europă", rezultată în urma adoptării Tratatului de la Maastricht, va deveni urmatoarea superputere globală, nu numai din perspectiva economică şi politică, ci şi militară, nu s-au realizat, cel puţin până în prezent. Mulţi europeni au sperat atunci că vor fi capabili, prin propriile forţe, să gestioneze stările de insecuritate de pe bătrânul continent, cum au fost conflictele din Balcani, şi că vor redobândi statutul de superputere globală, refăcând astfel multipolaritatea şi stemului mondial, distrusă de încheierea Războiului Rece. Astfel de evaluari au fost făcute inclusiv de unii analişti americani ca Samuel P. Huntington, care aprecia că procesul de integrare a Uniunii Europene ar constitui "singura mişcare importantă din cadrul reacţiei la nivel global" împotriva hegemoniei americane, care ar putea conduce la un secol XXI multipolar.3

Există serioase dificultăţi şi slăbiciuni, care au afectat atât realizarea forţei europene de reacţie rapidă, cât şi obiectivul general european de a deveni un actor important în domeniile apărării şi securităţii, printre care merita să fie menţionate: Chestiunea planificarii operaţionale nu este încă total rezolvată, deşi în ultimul timp s-au

făcut paşi importanţi în această direcţie4. Lipsa unei politici externe comune reprezintă un serios dezavantaj pentru integrarea în

domeniul securităţii şi apărării. Există în cadrul UE o divizare politică şi strategică între statele cu orientare "atlantistă", mereu privind către Atlantic (NATO) şi minimaliste în interpretarea integrării militare europene şi ţările cu o puternică orientare europeană, cu Franţa în centrul grupului, maximaliste în direcţia dezvoltării autonome a capacităţilor militare europene.

Existenţa, în cadrul Europei, a doua organizaţii regionale - NATO şi PESA - cu mai mult sau mai puţin acelaşi tip de capabilităţi. Această conduce inevitabil la competiţie, în special când statele europene însele nu pot să cadă de acord între ele ce organizaţie să sprijine şi pentru ce sarcini. Şi este clar că, pentru moment, majoritatea statelor europene înclina în favoarea

2

NATO. Mai mult, s-ar putea spune că proiectul curent al NATO în privinţa Forţei de Răspuns este nu doar o cale de a oferi organizaţiei nişte misiuni noi, ci şi un mod de a concura cu UE.

UE rămâne în urma NATO în construirea propriilor capacităţi militare (în special în ceea ce priveşte planificarea, transportul strategic şi informaţiile). Datorită resurselor reduse investite în Apărare, de majoritatea statelor europene, a rezultat un decalaj ("capabilities gap") între capacităţile militare americane şi europene, pe care secretarul general NATO l-a exprimat sugestiv afirmând ca europenii sunt pe cale să devină "pigmei" în materie de mijloace militare în comparaţie cu americanii şi perpetuarea dependenţei Europei faţă de America, inclusiv în eforturile de edificare a politicilor comune de securitate şi Apărare.

UN NOU PARTENERIAT TRANSATLANTIC - NECESITATE ŞI FUNDAMENTE DE REALIZARE

Aşa cum subliniază Zbignikev Brzezinski5, în analiza pe care o face în 1997 asupra imperativelor geostrategice ale supremaţiei americane actuale, retorică oficială a leadershipului politic şi a experţilor americani faţă de subiectul Europa a fost în sprijinul procesului integrării europene. Incă din timpul administraţiei Kennedy, s-a vorbit despre un "parteneriat pe bază de egalitate" între cele două maluri ale Atlanticului. Declaraţiile şi documentele oficiale de natură geostrategică ale americanilor au proclamat cu consecvenţa sprijinul acestora pentru cauza unei Europe unite, suficient de puternică pentru a impărţi cu America responsabilităţile şi povara conducerii lumii şi a asigurării securităţii europene şi globale.

In realitate însă, politica americană faţă de integrarea continentului european a fost mult mai puţin limpede şi consecventă, existnd o tendinţă de descurajare a intenţiilor europene de integrare a politicilor de Apărare şi securitate, factori de decizie şi analişti din Statele Unite fiind destul de suspicioşi in privinţa deplasării centrului de greutate, de pe o relaţie de hegemonie pe una de egalitate brută, în care SUA şi UE au o influenţă şi forţe comparabile în toate domeniile, inclusiv in cel militar.

Incă inainte că actuala criza in relatiile transatlantice, generata de interventia militara in lrak, sa-şi dezvolte consecintele, analistii au semnalat neceşitatea discutarii şi reasezarii parteneriatului SUA - Europa pe baze noi. Astfel, in vara anului 2000, Charles Kupchan 6

recunostea ca "organismul transatlantic de securitate trebuie sa devina mai echilibrat, daca se doreste mentinerea integritatii sale." Ingrijorarile legate de procesul decizional şi de coeziunea Alianţei se refera la poşibila transformare a Europei, in viitor, intr-un competitor sau rival al SUA, o eventuala slabire a Alianţei, progresul demersurilor europene in directia integrarii militare şi izolationismul SUA.

Pe de alta parte, date fiind ultimele evoluţii din relatiile americano-europene, in special diferentele tot mai evidente de perceptie asupra campaniei internatiQnale impotriva terorismului, sunt tot mai multe pozitiile care exprima neceşitatea de a recunoaste deschis perspectivele şi interesele care separa cele doua parti ale Alianţei Nord-Atlantice. Pentru Robert Kagan diferendele transatlantice actuale sunt generate de diferente adanci şi de durata in "cultura strategica", impartaşita de cele doua parti şi de perceptiile diferite ale puterii şi ale logicii şi fundamentelor echilibrului international. In timp ce europenii cred ca se indreapta spre o lume ordonata de legi, reglementari, negocieri şi cooperare internationala, in care mecanismele c1aşice de putere cad pe un plan secundar, americanii continua sa fie fixati in plina istorie, exercitandu-şi puterea intr-un şistem international anarhic, in care regulile sunt neviabile şi in care securitatea şi ordinea liberala continua sa fie rezultatul posedarii şi utilizarii puterii militare. Din aceasta cauza, strategul american este sceptic in privinta evolutiei relatiei transatlantice pe termen lung şi apreciaza ca "viitorul pare a apartine unei tenşiuni in crestere ( .... ), nefiind departe ziua in care americanii nu vor acorda mai multa atentie pronuntarii acronimului DE decat acorda in prezent ASEAN".7

Incercand o explicatie mai aprofundată a actualei crize, Daniel Nelson considera ca, dincolo de evenimentele recente şi unilateralismul politicii promovate de administratia Bush, avem de-a face cu modele diferite de intelegere a cel putin trei chestiuni fundamentale care ii separa pe europeni şi americani: actorii dominanti in domeniul securitatii şi relaţiilor internationale, modalitatile de actiune ale acestora şi motivatiile care stau la baza actiunii lor.

3

Este vorba de perceperea şi valorificarea foarte diferita a rolului statului şi a agentiilor acestuia, de viziunile diferite asupra modului in care statele, institutiile şi comunitatile actioneaza sau ar trebui sa actioneze in arena internationala şi de incapacitatea reciproca a americanilor şi europenilor de a intelege şi accepta motivatiile celorlalti in actiunile intemationale8. Dincolo de aceste elemente generale, interventia militara din Irak şi opozitia unor state europene fata de acest prim demers mai conşistent de materializare a noii Strategii americane de securitate au generat o criza fara precedent in raporturile transatlantice, recunoscuta ca atare de majoritatea expertilor şi politicienilor de pe ambele maluri ale Atlanticului9•

Un nou parteneriat - pe ce baze? Neceşitatea redefinirii parteneriatului dintre America şi Europa, in actualul context generat de interventia in Irak şi demersurile europenilor de edificare a dimenşiunii comune de Apărare este subiectul principal pe agenda specialistilor in securitate internationala. Cea mai importanta dintre solutiile conturate se bazeaza pe asa numita "diviziune a muncii" in chestiunile legate de securitate, atat la nivel general, intre SUA şi Europa, cat şi la nivel militar, prin separarea responsabilitatilor şi tipurilor de misiuni militare intre NATO (SUA) şi forta de reactie rapida a Uniunii Europene.

In viziunea lui Rob de Wijk, directorul Centrului Clingendael de Stu'aii Strategice din Olanda, noua abordare a cooperarii transatlantice in domeniul securitatii trebuie sa se fundamenteze pe ,,0 clara diviziune a muncii, prin care Statelor Unite sa le revina in principal responsabilitatea pentru operatiunile militare de lupta, in timp ce Europa trebuie sa acopere in primul rand, stabilizarea şi reconstructia post-conf1ict".lo Mai mult, noul parteneriat implica recunoasterea neceşitatii dezvoltarii de catre fiecare parte a capacitatilor specifice pentru a gestiona noile tipuri de riscuri şi amenintari la adresa securitatii, prin realizarea unui echilibru intre mijloacele "soft" şi "hard" de interventie.

Pentru reuşita acestei strategii este necesar ca cele doua parti complementare sa nu se rezume la a investi in propria directie, ci sa-şi dezvolte şi abordarile contemporane - Europa sa-şi edifice capacitatile militare propriu-zise de ducere a actiunilor de lupta, pentru a diminua decalajul care o separa de SUA, iar americanii sa recunoasca importanta reconstructiei şi stabilizarii post-conflict, prin realizarea propriilor capacitati in domeniu. Reuşita noului parteneriat depinde şi de modul in care fiecare va intelege sa-şi dezvolte abordarile şi capacitatile deficitare in prezent.

Tot mai multi europeni sunt constienti de importanta dezvoltarii capacitatilor militare proprii, prin investitii conşistente in modernizarea şistemelor militare şi continuarii politicii de integrare in domeniu. Prima strategie de securitate din istoria Uniunii Europene, elaborata de Javier Solana, evidentiaza importanta politicilor bazate pe capacitati militare credibile, pentru protejarea intereselor europene in lume şi pentru contracararea noilor riscuri la adresa securitatii, in primul rand a terorismului international. Daca, in prezent, mai putin de 10% din totalul de 1,7 milioane efective militare ale statelor europene pot fi desfasurate pentru ducerea actiunilor militare in afara granitelor, pe viitor, procentul va creste conşiderabil prin procesul de transformare şi modernizare militara pe care europenii incep sa-l realizeze.

La un nivel mai redus de analiza, chestiunea diviziunii muncii intre americani şi europeni se transpune direct in modul de relationare al celor doua structuri militare - Forta de Reactie Rapida a DE (FERR) şi Forta de Raspuns NATO.12 In maniera in care cele doua forţe au fost dezvoltate şi operationalizate pana in prezent, exista o distinctie clara intre obiectivele şi misiunile repartizate fiecareia in parte: in timp ce obiectivul stabilit la Helşinki tinde sa directioneze proiectul FERR pe "interventii in cazul conflictelor de intenşitate scazuta", specifice pentru misiunile tip Petersberg, FRN a fost creata şi pregatita sa lupte in "conflicte de inalta intenşitate".

Mai mult, asa cum Owen Pengelly sublinia ca realizarea misiunilor de tip Petersberg se presupune ca va implica FERR intr-o serie de operatiuni de mentinere a pacii, umanitare şi de managementul crizelor, asupra carora DE decide sa intervina, in şituatiile in care NATO hotareste sa nu se implice. Exemple practice pentru astfel de misiuni sunt reprezentate de operatiunea "Concordia" din Macedonia, prima operatiune militara din istoria DE, desfasurata in acest an pentru stabilizarea mediului de securitate din fosta republica iugoslava şi operatiunea "Artemis", prin care un contingent de 1400 de militari~ civili au fost desfasurati in provincial Bunia din Congo pentru imbunatatirea situatiei umanitare şi de securitate din zona respectIva.

4

Daca in teorie cooperarea ŞI complementaritatea dintre forţele de reactie rapida pare a fi realizata, in practica este putin mai complicat. Exista unii analisti care sugereaza ca intre cele doua forţe exista competitie şi, chiar mai mult, ca ele sunt incompatibile, din perspectiva politica şi de securitate. In acest sens, R. Kempin reclama faptul ca "ceea ce este in joc, prin operationalizarea Forţei de Raspuns NATO, este reprezentat de viitorul politic al Politicii Europene de Securitate şi Apărare. Cu alte cuvinte, contributia statelor europene la FRN ar putea provoca importante intarzieri şi chiar compromite realizarea obiectivelor .

Exista unele riscuri prin care FRN umbreste eforturile facute in edificarea FERR. Crearea şi operationalizarea FRN pot deturna unele state europene de la PESA şi, in final, sa conduca la impartirea şi repartizarea capacitatilor militare nationale limitate ale europenilor, in avantajul NATO. In plus, ar putea genera duplicarea eforturilor şi competitie intre cele doua structuri, daca aceasta cooperare nu este dezvoltata pe baza principiilor şi impartirii responsabilitatilor potrivit noului parteneriat.

Din perspectiva americana, "miscarea UE catre auto-suficienta strategica este privita ca o amenintare la preponderenta SUA in Europa. Pentru a se aşigura ca PESA nu stirbeste NATO, Washingtonul a proclamat asa-numitii Trei D: PESA nu trebuie sa diminueze rolul NATO, nu trebuie sa dubleze capabilitatile NA TO şi nu trebuie sa discrimineze membrii NATO care nu apartin UE.,,15

In concluzie, se poate afirma ca modul in care este proiectat noul parteneriat transatlantic şi reasezarea relaţiilor dintre NATO (SUA) şi UE (PESA), cu forţele lor militare - Forta NATO de Raspuns şi Forta Europeană de Reactie Rapida - vor influenta securitatea europeană pe termen lung. Prima mişiune militara pentru FERR in Macedonia, deşi realizata cu anumite capacitati NATO, şi intentia europenilor de a prelua mişiunea NATO de mentinere a pacii din Bosnia Hertegovina demonstreaza ca Europa poate şi trebuie sa devina un actor strategic autonom important in arena internationala, sustinut de forţe militare credibile şi de capacitatea de a lua decizii independente de NATO şi SUA.

NOTE

1 Brzezinski, Zbigniew - "Living With a New Europe ", National Interest 60 (Summer 2000); 2 Robert E. Hunter - "The European Security and Defence Policy: NATO's Companion or Competitor" pe şite-ui RAND: 3.Samuel P. Huntington - "The Lonely Superpower", Forreign Affairs, March-Aprilie 1999; 4 La initiativa Frantei, Belgiei, Germaniei şi Luxemburgului, intrunite intr-un minisummit European in timpul interventiei din Irak, a inceput procesul de realizare a unui Cartier general european, autonom de NATO, prin care sa se conduca operatiunile militare desfasurate sub egida VE. In prezent acest lucl'\l se realizeaza fie prin apelul la capacitatile de planificare ale NATO, in cadrele definite de acordurile "Berlin +", fie prin resursele nationale puse la dispozitia VE de cele mai importante state member. 5 Zbigniew Brzezinski - "Marea tabla de sah - Suprematia americana geostrategice", Univers Bucuresti, p.6l - 65; 6 Charles A. Kupchan, "In Defense of European Defense: An American Perspective". in Survival, voI. 42, nr. 2, vara 2000, p. 16; 7 Robert Kagan - "Power and Weakness", in POLICY REVIEW, No 116 (iunie -iulie 2002) şi un rezumat al aceleiaşi analize publicat in Washiongton Post din 26 mai, cu titlul "The D.S. Europe Devide"; 8. Daniel N. Nelson "Transatlantic Transmutations", in The Washington Quarterly, autumn 2002 9 Vezi in acest sens Andrew Moravcşik - "Striking a New Transatlantic Re1ationship" in Foreign Affairs, July / August :::003; William Pfaff "NATO's Future: A history lesson for the allies", in International Herald Tribune, October 23,2003; Ronald D. Asmus - "Rebuilding the Atlantic Alliance", in Fore ign Affairs, September / October, 2003 sau Doug Bereuter & John Lis - "Broadening the Transatlantic Relationship" in The Washington Quarterly, winter, 2003 - 2004. 10 Rob de Wijk - "European Military Reform for a Global Partnership", in The Washington Quarterly, winter 2003 - 2004

5

11.Conceptul de "hard power" pune accentul pe forţe şi mijloace militare traditionale, combatante, in timp ce "soft power" vizeaza capacitatile "mai putin militare" de realizare a securitatii, cum sunt diplomatia, ajutorul economic, operatiunile de mentinere a pacii etc. 12 In scopul contracararii eficiente a noilor tipuri de riscuri şi amenintari la adresa securitatii europene şi internationale, la Praga, NATO a decis o transformare ambitioasa in directia realizarii de forţe flexibile, capabile de desfasurare oriunde este necesar, pentru gestionarea provocarilor la adresa securitatii sec. XXI, concretizata in realizarea Forţei de Raspuns NATO (VATO Response Force). Conceputa ca o forta militara de o inalta eficacitate, de pana la 20.000 de trupe, apta sa sa lupte in conflicte de mare intenşitate, FRN trebuie sa fie deplin operationala pana in anul 2006. 14 Ronja Kempin - "The New NATO Response Force: Challenges for and Reactions from Europe", Copenhagen Peace Research Institute webşite 15 Christopher Layne, "Death Knell for NATO? The Bush Administration Confronts the European Security and Defense Policy" in Policy Analyşis, no. 394, Apri12001

6