N.A.T.O.

- Rolul NATO în combaterea terorismului -

Echipa:

- Dragomir Nicoleta

- Dinu Denisa Maria

- Ene Irina Elena

Seria B, Grupa 151

Scurtă prezentare a N.A.T.O.

" În martie 1948, cinci state din Europa occidentală: Belgia, Franta, Luxemburg,

Olanda si Marea Britanie au semnat Tratatul de la Bruxelles, prin care au decis să-şi

constituie un sistem comun de apărare şi să-şi întărească relaţiile, astfel încât să poată

rezista unor primejdii de natură ideologică, politică si militară, care ar fi putut fi

operaţionalizate sub forma unor ameninţări directe la adresa securităţii lor.

    În perioada imediat următoare au urmat negocieri cu S.U.A. si Canada cu scopul

de a crea o alianţă unică a Atlanticului de Nord, fondată pe garanţii de securitate si

angajamente mutuale între Europa si America de Nord. Alte state europene, Danemarca,

Islanda, Italia, Norvegia şi Portugalia au fost invitate de puterile semnatare ale Tratatului

de la Bruxelles să participe la acest proces. Negocierile s-au finalizat in aprilie 1949, prin

semnarea tratatului de la Washington, care instituia un regim de securitate comun, bazat

pe un parteneriat între cele 12 ţări. Grecia si Turcia au aderat la tratat în anul 1952,

Republica Federală Germania în 1955, Spania în 1982, iar Republica Cehă, Polonia şi

Ungaria în 1999.

    Alianţa Atlanticului de Nord a fost întemeiată pe baza unui tratat la care statele au

aderat în mod liber, după dezbatere publică si ratificare de către parlamentele naţionale.

Căderea zidului Berlinului, în noiembrie 1989, reunificarea Germaniei în

octombrie 1990, dezintegrarea Uniunii Sovietice în decembrie 1991 si schimbările

spectaculoase survenite în Europa Centrală şi de Est au marcat sfârşitul Războiului Rece,

ce a modificat situaţia politică din Europa şi a schimbat fundamental imperativele de

securitate ale membrilor Alianţei. .

    Termenul de terorism vine din limba latină, de la cuvintele terror-terroris, şi are

conotaţie militară. Terorismul era folosit de legiunile romane pentru a impune legea

lor, înspăimântând populaţia şi obligând-o astfel la supunere. Hitler avea şi el o atitudine

extrem de favorabilă faţă de terorism. Unul din principiile după care se ghida şi

pe care-l enunţă în „Mein Kampf“ era acela potrivit căruia „singurul mijloc de a câştiga

cu uşurinţă împotriva raţiunii îl reprezintă teroarea şi forţa“. " ¹

¹ http://www.capriro.tripod.com

Terorismul se prezintă ca un fenomen social extrem de complex, constând din

manifestarea spectaculoasă a violenţei, cu scopul de a atrage atenţia, a înspăimânta,

a chinui şi a impune un anumit tip de comportament, uneori, pur şi simplu pentru a

teroriza, printr-o gamă foarte diversificată de acţiuni-limită, în care omul este deopotrivă

armă şi victimă, călău şi condamnat. Există mai multe forme de manifestare a

terorismului, şi anume: terorismul ca reacţie a celui slab împotriva celui puternic, ca

instrument de presiune politică (terorismul politic), informaţional, terorismul mediatic,

ciberterorismul, terorismul economic, financiar, tehnologic, cultural, patologic (ca

anormalitate), răzbunător, religios, infracţional (din spectrul crimei organizate), etnic, de

stat, etc. ²

Extinderea rolului NATO în combaterea terorismului

Terorismul internaţional reprezintă pentru comunitatea euroatlantică o ameninţare

complexă şi persistentă, care necesită un răspuns comprehensiv şi multidimensional la

nivel strategic, solicitând astfel o contribuţie semnificativă din partea NATO. Dezbaterea

iniţială asupra rolului şi misiunilor corespunzătoare ale NATO a scos în evidenţă două

abordări diferite ale terorismului: abordarea terorismului ca “război” şi abordarea

terorismului ca “management al riscurilor”. Abordarea de tip război, susţinută în special

de Statele Unite, implică o mobilizare masivă de resurse într-un efort unitar, cu

acceptarea unor limitări ale libertăţilor individuale şi sacrificii. Mulţi europeni apreciază

însă că nu este potrivit să se vorbească despre un război. Nu poţi “învinge” terorismul

decât dacă acţionezi asupra rădăcinilor acestuia, ceea ce nu poate fi realizat prin folosirea

mijloacelor militare, după cum consideră europenii. Din acest punct de vedere, terorismul

nu este un război care trebuie câştigat, ci un risc periculos, de neevitat, care trebuie

gestionat. ³

² După Voinescu,G.V.,”Impactul terorismului asupra economiei mondiale”, Editura

Economica, Bucuresti, 2011

³ http://www.mae.ro

Cele două abordări nu se exclud reciproc, dar au priorităţi şi strategii diferite şi

necesită aranjamente diferite în vederea desfăşurării acţiunilor colective. Oricum,

elemente ale ambelor strategii fac necesară depunerea unor eforturi reale de combatere a

terorismului. 

" Dezbaterile asupra rolului NATO în lupta împotriva terorismului au fost şi mai

mult complicate de divergenţele privind Irak-ul şi presupusele legături ale regimului lui

Saddam Hussein cu teroriştii reţelei al-Qaida. În plus, divergenţele transatlantice în

privinţa modului în care trebuie tratat terorismul reflectă de asemenea faptul că multe ţări

europene au trăit experienţe diverse în confruntarea cu acest fenomen şi deţin comunităţi

musulmane largi şi uneori prea puţin asimilate, diferite legături istorice cu Orientul

Mijlociu şi Africa de Nord, manifestări variate ale sentimentelor anti-americane şi viziuni

diferite asupra conflictului israeliano-palestinian.

De aceea, nu trebuie să fim surprinşi că a fost dificil să se ajungă la un consens în

cadrul NATO referitor la modul în care terorismul poate fi abordat cel mai bine.

În pofida acestor divergenţe, Alianţa a căzut de acord asupra naturii grave a ameninţării

reprezentate de terorismul internaţional şi a decis să răspundă acestei provocări, oferind

perspectiva obţinerii în final a succesului. Dar realizarea chiar şi a unui succes modest va

obliga deliberările Alianţei să depăşească stadiul dezbaterilor iniţiale în care se află şi în

prezent. "4

"Nimeni nu poate spune că NATO nu ştie ce înseamnă ameninţarea terorismului

Ce poate oferi NATO? - În primul rând, principalul punct forte al NATO în lupta

împotriva terorismului este Articolul 5, care prevede că un atac armat asupra unuia sau

mai multora dintre aliaţi va fi considerat un atac asupra tuturor acestora. Imediat după

atacurile din 11 septembrie 2001 împotriva Statelor Unite, Consiliul Nord Atlantic a

concluzionat că acest angajament „rămâne la fel de valabil şi esenţial astăzi, într-o lume

expusă la terorismul internaţional”. Consiliul a decis că, dacă se dovedea că atacurile

teroriste împotriva Statelor Unite fuseseră conduse din afară, acestea cădeau sub

incidenţa Articolului 5.

4 www.nato.int/docu/review/2004

În al doilea rând, NATO oferă un forum permanent pentru consultări politice, atât

între aliaţi, cât şi cu partenerii aliaţilor şi alte organizaţii internaţionale. Consultările

prezintă un front unit împotriva terorismului, prin împărtăşirea informaţiilor, inclusiv a

celor secrete, şi colaborare, atunci când este cazul.

În al treilea rând, NATO poate organiza o gamă completă de operaţii militare

multinaţionale, inclusiv pentru lupta împotriva terorismului, datorită structurii militare

integrate, capacităţii de planificare operaţională şi posibilităţii de a beneficia de un

spectru larg de resurse şi capabilităţi militare nord-americane şi europene pe care le

posedă. Alianţa avansează permanent pe baza experienţei şi a învăţămintelor desprinse în

urma operaţiilor sale continue legate, direct sau indirect, de lupta împotriva terorismului,

care includ Operaţia Active Endeavour din Marea Mediterană, operaţia din Afganistan şi

misiunea de instruire din Irak.

În al patrulea rând, NATO poate să-şi adapteze continuu capabilităţile sale

militare la noile ameninţări şi riscuri. Câteva exemple sunt oferite de crearea Forţei de

Răspuns a NATO şi de modernizarea structurii de comandă. Alianţa furnizează de

asemenea capabilităţi specifice prin intermediul dezvoltării tehnologiilor avansate şi al

mecanismelor sale de planificare a apărării. De exemplu, un proiect “Ştiinţă pentru Pace”

include analiza modului de detectare a unor cantităţi mici de antrax şi alte tipuri de

materiale radioactive, care pot fi folosite pentru „bombele murdare”.

În fine, aliaţii şi partenerii conlucrează în privinţa modului de gestionare a

situaţiilor generate de atacurile teroriste cu arme de distrugere în masă. Aceştia îşi

concentrează de asemenea atenţia asupra protecţiei populaţiei civile, infrastructurii şi

forţelor NATO dislocate în teren împotriva efectelor atacurilor teroriste, care pot

întrebuinţa inclusiv agenţi chimici, biologici şi radioactivi." 5

Ce ar aduce în plus o nouă strategie la lupta NATO împotriva terorismului?

"Conceptul Strategic al NATO promovat în 1999 include terorismul în spectrul de

riscuri cu caracter general la adresa Alianţei, alături de sabotaj, crimă organizată sau

întreruperea fluxului resurselor critice.

5 www.nato.int/docu/review/2008

În Concepţiile Strategice din 1991 şi 1999, Alianţa a desemnat terorismul drept unul

dintre riscurile care afectează securitatea membrilor săi. Apoi, în 2002, aliaţii au andorsat

o Concepţie Militară pentru Apărarea Împotriva Terorismului, care stabileşte patru

categorii de posibile activităţi militare pentru NATO:

• anti-terorism sau măsuri defensive;

• gestionarea consecinţelor;

• contra-terorism ofensiv;

• cooperarea militară cu forţe civile.

Potrivit Concepţiei, Alianţa trebuie să fie pregătită să-şi disloce forţele

pentru a descuraja, dezorganiza, preveni şi împiedica atacurile teroriste, oriunde ar putea

fi necesar, fără limite geografice. Aceasta prevede de asemenea că forţele NATO trebuie

să fie pregătite să asigure, la cerere, asistenţă autorităţilor naţionale în efortul acestora de

a gestiona consecinţele atacurilor teroriste.

Concepţia Militară a NATO a fost elaborată în lumina atacurilor din 11

septembrie. Totuşi, ameninţarea a evoluat considerabil de atunci din punct de vedere al

tacticilor, mijloacelor şi organizării reţelelor teroriste, care s-au modificat. Deşi NATO a

continuat să menţină „lupta împotriva terorismului” printre priorităţile sale şi a continuat

să-şi adapteze gradual mijloacele şi capabilităţile, aliaţii nu au actualizat Concepţia

Militară şi nici nu au considerat necesar să andorseze la nivel politic o „Strategie NATO

pentru lupta împotriva terorismului” bazată pe evoluţiile anterioare.

Procesul de adaptare continuă a NATO, pentru abordarea ameninţărilor

reprezentate de terorism şi eliminarea în cele din urmă a acestora, va putea fi consolidat şi

mai mult printr-o viziune pe termen lung clară în privinţa a ceea ce vom combate şi a

strategiei pe care vom încerca de fapt să o urmăm.

Strategia NATO pentru combaterea terorismului ar trebui să definească în mod

clar natura actualei ameninţări teroriste cu care se confruntă Alianţa şi membrii săi. Ar

trebui realizat un consens politic la cel mai înalt nivel în privinţa tipului de ameninţări

teroriste cu care este cel mai probabil să se confrunte ţările membre NATO în următorii

10-15 ani. " 6

6 Conform http://www.nato.int/docu

Intervenţia NATO în Kosovo 7

Terorismul de tip etnic şi separatist îşi află, în parte, rădăcinile în marile

bulversări suportate de Europa secolului al XX-lea: sfârşitul marilor imperii, revoluţia

rusă, două războaie mondiale, construcţia europeană, finele marxismului. În decursul

ultimilor 50 de ani, în Europa de Vest, conflictul irlandez (IRA), separatismul basc

(ETA), chestiunea corsicană (FLNC) şi Tirolul de sud sunt câteva exemple. Mai recent,

căderea zidului Berlinului şi reactivarea chestiunii minorităţilor în numeroase ţări

din estul european (Bosnia, Kosovo, Transilvania, Armenia) sunt susceptibile de a

favoriza acest tip de terorism.

Obiectivele NATO în Conflictul din Kosovo au fost concepute la întâlnirea

Consiliului Nord Atlantic, desfăşurată la sediile NATO din 2 aprilie 1999. Acestea

prevedeau:

Oprirea tuturor activităţilor militare şi încetarea imediată a violenţelor şi

represiunilor;

Retragerea armatei, poliţiei şi forţelor paramilitare din Kosovo;

Staţionarea unei prezenţe militare internaţionale în Kosovo;

Întoarcerea sigură şi necondiţionată tuturor refugiaţilor şi a persoanelor

strămutate;

Stabilirea unui acord politic pentru Kosovo, conform Acordului Rambouillet în

conformitate cu legea internaţională şi Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Posibile scenarii de evoluţie ale conflictului din Kosovo 8

În istoria acestui conflict au fost implicaţi numeroşi actori, atât la nivel de sistem

internaţional, cât şi la nivel subsistemic - statal. La nivel de sistem este de notat

interacţiunea ce a existat între organizaţiile internaţionale atât europene cât şi mondiale.

În conflict s-a implicat Organizaţia Naţiunilor Unite cu trei rezoluţii ale Consiliului de

Securitate criticate de Guvernul de la Belgrad ca fiind amestec in afacerile interne.

7,8 Conform http://www.wikipedia.org

NATO şi-a pus la dispoziţie tehnica militară în scopul impunerii rezoluţiilor Consiliului

de Securitate, caz care aduce foarte bine aminte de intervenţia americano-britanică din

Irak (Vulpea Deşertului), sau de operaţiunea "Furtuna în Deşert".

Uniunea Europeană s-a manifestat prin impunerea de sancţiuni Iugoslaviei,

politică însă oprită la un anumit punct. Importantă este, de asemenea intervenţia

Organizaţiei pentru Securitate si Cooperare în Europa, care a participat cu un număr mare

de observatori aparţinând ţărilor membre. Chiar si Consiliul Europei şi-a declarat de

curând interesul de a se implica în rezolvarea problemei, mai ales având in vedere

problematica gravă a încălcărilor drepturilor omului.

La nivel de actori internaţionali statali, demne de amintit sunt acţiunile Statelor

Unite si ale Rusiei. De asemenea, o importantă implicare în conflict o are Albania, al

cărei legislativ a recunoscut Kosovo drept stat independent.

Scurtă cronologie 9- In 1989, Slobodan Miloşevic anulează autonomia provinciei

Kosovo, act care, odată aprobat de adunarea legislativă a Kosovo, dă naştere la violente

în rândul populaţiei majoritare. În iulie 1990, albanezii din Kosovo declară independenţa

provinciei, independenţă care este recunoscută anul următor de Albania. 1991 este anul

când începe războiul în Iugoslavia, iar în 1992 Republica auto-proclamată Kosovo alege

preşedinte pe Ibrahim Rugova.

În februarie 1998 conflictul devine evident. După numeroase ciocniri între poliţie

şi separatişti, soldate cu morţi şi răniţi în ambele tabere, unităţi ale armatei sârbe atacă

satul Prekaz, considerat ca fiind un adăpost al Armatei de Eliberare a Kosovo. În martie

1998 apare prima rezoluţie a Consiliului de Securitate care impune Iugoslaviei un

embargo asupra armelor ca o consecinţă directă faţă de evenimentele din Kosovo. Tot în

‘98 se hotărăşte şi implicarea forţelor NATO în restabilirea păcii, iar în urma unui acord

de încetare a focului părţile admit ca 2000 de observatori OSCE să fie trimişi în zona

pentru a supraveghea aplicarea acestuia.

9 Conform http://www.wikipedia.org

Implicarea NATO în conflictul din Kosovo ¹º - Planul de a folosi forţele NATO

drept instrument de pacificare a beligeranţilor a apărut drept viabil la jumătatea anului

1998. În iunie 1998 preşedintele Statelor Unite s-a angajat să apere Kosovo şi să implice

chiar forţele armate americane dacă ar fi cazul. La scurt timp, Marea Britanie s-a aliat

SUA în a condamna guvernul de la Belgrad, ambele iniţiind o propunere de rezoluţie a

Consiliului de Securitate. Uniunea Europeană s-a declarat nemulţumită de evoluţia

conflictului, Robin Cook (Ministru de Externe al Marii Britanii care deţinea la acea dată

conducerea Comunităţii) afirmând că nu va permite naşterea unei Africi de Sud la porţile

Uniunii Europene. În scurt timp, statele membre ale NATO au adoptat poziţii similare.

În plus faţă de aceste coordonate, mai există si una psihologică: conflictul din Kosovo a

explodat foarte curând după relativa calmare a războiului din Bosnia, unde NATO a fost

deseori acuzată de implicare insuficientă. Relevantă este chiar afirmaţia lui Holbrooke –

"Kosovo nu este încă o a doua Bosnie".

Problema în faţa căreia se află NATO în această situaţie este aceea că pentru a

interveni armat în Kosovo va fi nevoită sa eludeze cadrul legislativ. Tratatul de la

Washington prevede acţiunea armată doar în limitele Cartei Naţiunilor Unite şi doar în

scopuri defensive. Articolul 5 al Tratatului prevede acţiunea în cazul în care teritoriul

uneia dintre ţările membre este ameninţat / atacat, în limitele articolului 51 al Cartei, iar

Articolul 6 (TW) descrie exact tipurile de ameninţare / atac la care Alianţa poate

răspunde în virtutea articolului 5 (TW).

Nici una dintre condiţiile prevăzute în Tratat nu au fost îndeplinite. În plus nu

există nici o rezoluţie a Consiliului de Securitate care să menţioneze în mod implicit sau

explicit posibilitatea utilizării forţei pentru a rezolva acest conflict. De altfel, ar fi aproape

imposibil să se obţină o rezoluţie în care NATO să fie mandatată să intervină armat în

Iugoslavia având în vedere condiţiile politice. În acest sens este uşor de amintit faptul că

China s-a abţinut în momentul adoptării Rezoluţiei 1160 a Consiliului de Securitate,

rezoluţie în care era menţionată doar impunerea unui embargo asupra armamentului

Belgradului. La fel, având în vedere poziţia Rusiei faţă de conflict este imposibil de

crezut că Rusia n-ar bloca o astfel de iniţiativă in Consiliul de Securitate.

¹º Conform http://www.wikipedia.org

La toate acestea se mai adaugă şi recentul "Concept Strategic" al Alianţei adoptat

la Roma în 1991, fondat pe o idee pacifistă, oglindind relaxarea dată de sfârşitul

Războiului Rece. Conceptul prevede un rol crescut pentru cooperare şi dialog, şi prevede

ca sarcini primordiale ale Alianţei "asigurarea […] bazelor indispensabile unui climat

stabil de securitate în Europa […] în care nici o ţară nu ar fi in măsură să recurgă la

intimidare împotriva unui stat european, oricare ar fi el".

Scenarii pentru intervenţia NATO ¹¹- Având în vedere limitările legislative sau

morale care au fost enumerate mai sus, s-a considerat că pentru intervenţia NATO în

Iugoslavia sunt posibile mai multe scenarii.

Unul dintre ele ar fi intervenţia directă a NATO, fără a aştepta "binecuvântarea"

Naţiunilor Unite. În acest caz, cea mai simplă cale pentru NATO de a-şi depăşi limitările

legislative ar fi aceea de a redefini "ameninţarea" faţă de modul cum a fost definită în

Tratatul de la Washington. Acest lucru ar putea fi posibil odată cu redefinirea

Conceptului Strategic al Alianţei, redefinire programată să aibă loc in cadrul Summitului

de la Washington. În acest sens este interesant de amintit declaraţia facută de D-na

Allbright la Bruxelles că "… instabilitatea care este periculoasă şi contagioasă este mai

bine sa fie oprită înainte de a atinge graniţele NATO". În pofida faptului că acest punct de

vedere în sprijinul extinderii zonei şi categoriilor de situaţii în care NATO poate interveni

la un nivel larg – global – punct de vedere care este puternic susţinut de Statele Unite este

puternic respins de restul aliaţilor şi prin urmare vor exista dificultăţi mari în adoptarea

sa.

NATO are la dispoziţie, în cazul acestui scenariu, argumentul că altă cale de a

interveni armat nu exista, Consiliul de Securitate fiind Blocat de Rusia – argument des

folosit în timpul Razboiului Rece.

Acest scenariu are două lipsuri: este necesară o perioadă mare de timp pentru a-l

pune în aplicare şi intervenţia NATO fără acceptul Rusiei este destul de periculoasă in

cadrul relaţiilor între Rusia si America. Dupa ce a renunţat la rolul său global în criza din

Irak, este destul de greu de crezut că Rusia va renunţa şi la rolul de putere regională,

foarte la îndemâna într-un conflict care se petrece la câţiva kilometri de graniţele sale.

¹¹ Conform http://www.wikipedia.org

Solutia părea să fie adoptarea unei Rezoluţii a Consiliului de Securitate care să

mandateze NATO să intervină armat. Cazul ar fi similar cu cel petrecut in Irak in

operaţiunea "Furtuna în Deşert" – coordonatele sunt însă altele:

Argumente contra Argumente pro

Rusia Strânse legături cu Belgradul

Ar însemna să renunţe şi mai mult la rolul

său global – aproape inacceptabil

Condiţii economice proaste

China Nerespectarea drepturilor omului ->

Kosovo este considerată afacere internă,

China preferând neamestecul în afacerile

interne.

Nu îşi doreşte un rol în zonă

Un asemenea scenariu, deşi ar fi cel mai moral şi mai legal posibil, este greu de

imaginat. Chiar şi în acest caz, legalitatea sa ar fi încă un subiect de discuţie – fiind

vorba de un mandat ONU, lucru neprevăzut în Cartă, dar folosit deja în practică

împotriva Irakului.

Ultimul scenariu, care pare să aibă cele mai multe atuuri este cel de utilizare a

ameninţării credibile cu forţa, deci o păstrare a tacticii existente la acest moment.

Succesul planului Hoolbrooke – Hill care implica această strategie a fost dovedit de

retragerea forţelor sârbeşti în octombrie 1998. Planul este unul idealist având în vedere

condiţiile impuse: Armata de Eliberare trebuie să renunţe la ambiţiile de independenţă,

iar sârbii trebuie să acorde autonomie lărgită provinciei – lucruri la care nici una dintre

părţi nu doreşte să adere.

Trebuie recunoscut că la momentul actual argumentul folosirii forţei este unul

puternic, forţele NATO primind Ordinul de Activare – al patrulea pas dintr-o procedură

în care pasul opt este Ordinul de Aplicare a Planului [de luptă] Stabilit.

Campania NATO de bombardare ¹²

Campania de bombardare NATO a durat de la 24 martie la 11 iunie 1999, care

implică până la 1000 de aeronave care operează în principal de la bazele din Italia şi de

aeronave de transport staţionate în Adriatica. Rachetele de croazieră Tomahawk au fost,

de asemenea utilizate pe scară largă, trase de la aeronave, nave si submarine. Toţi

membrii NATO au fost implicaţi într-o oarecare măsură, chiar şi Grecia, în ciuda

opoziţiei sale publice, la război. Pe parcursul a zece săptămâni de conflict, aeronavele

NATO au zburat în peste 38.000 misiuni de luptă. Pentru forţele germane aeriene

(Luftwaffe) a fost prima dată când au participat la un conflict de la sfârşitul celui de-al

doilea război mondial. Campania a fost iniţial concepută pentru a distruge defensiva

aeriană iugoslavă şi obiectivele militare de înaltă valoare. La început aceasta nu a decurs

tocmai conform planificărilor, vremea rea conducând la multe retrageri. Operaţiunile

militare NATO s-au schimbat din ce în ce mai mult la atacarea pe teren a unităţilor

iugoslave, lovind obiective mici precum tancurile şi piese de artilerie. Această activitate

a fost, totuşi, foarte limitată de politică, pentru că fiecare ţintă necesita aprobarea celor

nouăsprezece state membre. Muntenegru a fost bombardat de mai multe ori, dar în cele

din urmă NATO a încetat datorită poziţiei importante a liderului anti-Miloşevici,

Đukanović.

Armatele secrete ale NATO ¹³

În afară de marea armată oficială internaţională, NATO mai are şi alte “armate

secrete”, care acţionează în diverse ţări, cu acordul tacit al guvernelor respective. Unul

dintre scopurile acestor mici armate “de culise” este provocarea de atentate teroriste, în

primul rând, pentru a menţine o atmosferă de tensiune şi de teamă, iar apoi pentru a arăta

cu degetul înspre alţi “vinovaţi”. Astfel, profesorul elveţian Daniele Ganser susţine in

cartea sa intitulată “Armatele secrete ale NATO” că, la puţin timp de la terminarea celui

de-al doilea Razboi Mondial, şi în special în perioada Războiului Rece, au fost înfiinţate

mai multe structuri secrete ale NATO, echipate, finantaţe si antrenate de CIA şi de

serviciul secret britanic MI6.

¹² Conform Paşcu, I.M., ”Bătălia pentru NATO”, Editura Tritonic, Bucureşti, 2007

¹³ Conform http://www.wordpress.com/armatele-secrete-ale-nato

Iniţial, aceste structuri au avut rolul de a combate forţele armate ale Uniunii

Sovietice în caz de război. Mai târziu, însă, activitatea lor s-a diversificat, astfel că au

ajuns să organizeze atentate teroriste chiar pe teritoriul ţărilor aliate din Europa de Vest,

beneficiind de tăcerea complice a autorităţilor.

Scopul principal al acestor atacuri a fost acuzarea organizaţiilor de stânga din

statele respective. Istoricul elveţian mai este de părere că pretinsele războaie împotriva

terorismului pornesc, de fapt, de la dorinţa de a controla cele mai importante rezerve de

petrol şi gaz. În această sfidare reciprocă geostrategică, Uniunea Europeană va pierde in

faţa Statelor Unite, tocmai pentru ca acestea controlează (neoficial) structurile NATO,

inclusiv pe cele secrete.

 NATO - prezent şi viitor - Actualul context internaţional 14

Alături de partenerii săi, NATO doreşte în continuare să promoveze şi să apere

valorile fundamentale comune precum: democraţia, libertatea individuală, supremaţia

legii, economia de piaţă, rezolvarea pe cale paşnică a disputelor, deschidere şi

transparenţă, dar şi cooperarea la nivel internaţional în vederea abordării cu succes a

provocarilor noului mileniu.

*) Transformarea - Pe măsură ce tipurile de ameninţări evoluează şi se modifică, NATO

trebuie, la rândul său, să treacă printr-un proces de schimbare. Această transformare

reprezintă o provocare şi o cerinţă constantă pentru Alianţă, căreia va trebui să îi facă faţă

permanent.

*) Sistem colectiv de apărare - Sistemul colectiv de apărare este şi va rămâne principalul

obiectiv al NATO. Totodată, este cunoscut faptul că pentru menţinerea securităţii statelor

membre este esenţial ca NATO să acţioneze şi în afara graniţelor sale, pentru a răspunde

ameninţărilor acolo unde acestea apar, contribuiind astfel la crearea unui mediu

internaţional mai sigur de care beneficiază şi statele membre.

*) Abordarea noilor tipuri de ameninţări ale prezentului şi viitorului - Cu toate că

operaţiunile reprezintă cea mai vizibilă parte a activităţii NATO în prezent, Alianţa Nord-

Atlantică este preocupată şi de contracararea noilor tipuri de ameninţări, precum:

proliferarea armelor de distrugere în masă, terorismul, securitatea energetică sau atacurile

cibernetice. Aceste tipuri de ameninţări sunt complexe şi au atât o dimensiune civilă, cât

şi una militară. De aceea, NATO nu doreşte să deţină un monopol în ceea ce priveşte

contracararea acestora, ci  îşi aduce o contribuţie proprie de substanbţă  la răspunsul

comun în faţa acestor ameninţări.

 

În viitorul apropiat, terorismul va rămâne principala preocupare, în domeniul

securităţii, respectiv a comunităţii trans-atlantice. O strategie realistă care va face faţă

ameninţărilor teroriste evolutive şi care va asigura alocarea unor resurse limitate şi

definirea sferelor de acţiune, reprezintă o temă de actualitate.

Aşa cum ne reaminteşte Winston Churchill, „indiferent cât de frumoasă este

strategia, trebuie să analizăm din când în când rezultatele”. Definirea strategiei pentru

combaterea terorismului va reprezenta primul pas. Angajamentul ferm din partea tuturor

statelor membre NATO în privinţa implementării acesteia va fi însă decisiv în realizarea

rezultatului dorit: succesul Alianţei în lupta împotriva terorismului.

14 Conform http://www.mae.ro

Bibliografie:

Voinescu,G.V.,”Impactul terorismului asupra economiei mondiale”, Editura

Economică, Bucureşti, 2011

Paşcu, I.M., ”Bătălia pentru NATO”, Editura Tritonic, Bucureşti, 2007

www.clr.ro

www.nato.int/docu/review/2004/issue3/romanian/analysis.html

www.nato.int/docu/review/2008/04/AP_CTRT/RO/index.htm

www.wordpress.com/armatele-secrete-ale-nato

www.wikipedia.org

www.mae.ro

www.capriro.tripod.com/intaff/extpol01.htm