Scurt istoric al evoluției picturii de portret – I –Lasă un răspuns

În articolul acesta vom urmări evoluţia picturii de portret de-a lungul timpului: de la chipul abstract din

iconografia bizantină, la chipul realismului, la cel schimonosit al expresionismului. Portretele sunt

supuse unor convenţii ce diferă de la o epocă la alta, de la un loc la altul. După gradul de exigenţă

faţă de ideea de particular, asociată noţiunii de portret, putem evidenția numeroase exemple, încă

din cele mai vechi timpuri sau îi putem nega existenţa până la apariţia genului realist.

Portretul ca gen în artă (respectiv în pictură) s-a impus relativ târziu. În arta rupestră spre exemplu,

nu se putea vorbi încă despre ideea de portret. Însă pimele reprezentări antropomorfe, spre exemplu

în cele din picturile rupestre din sudul Franţei şi Spaniei sau chiar în Nordul Africii se găsesc, în mod

cu totul excepţional figuri umane – bărbaţi şi femei– stilizate şi schematizate la maximum.

Pictura rupestra

În cultura mesopotamiană, reprezentarea figurii umane va răspunde unei nevoi practice, de a da

expresie unui spirit pozitiv şi activ, va reprezenta doar ceea ce este vizibil, într-un mod realist

utilizând o tehnica bine însușită. Artistul asirian cu precădere a căutat să redea un subiect axat pe

elogiul adus puterii regale, a vitejiei şi a iscusinţei regelui în ale vânătorii sau războiului. Figura

umană rămâne fără viaţă interioară: imobilă, impasibilă, inchisă, monotonă.

Portret asyrian

Arta Egiptului Antic este una ermetică, închisă oricăror sugestii venite dinafară. Vom întâlni în pictura

de portret aceleași principii ca la basorelief : îmbinarea viziunii frontale a corpului omenesc cu

viziunea din profil; calmul, seninătatea și solemnitatea expresiilor. Scopul artistic al întregii arte

egiptene este de a fi împotriva personalizării, iar în ceea ce priveşte scopul exterior al portretelor

egiptene, provenind din morminte, se bazează pe reprezentările vieţii de după moarte.

Portrete egiptene

Portretele minoice (cretane) erau executate într-un stil atât de viu degajând o atmosfera rococco,

încât ne duc cu gândul la vremurile moderne.

Portrete cretane

În Arta Greciei Antice avem puţine repere portretistice, însă grecii au fost primii din toate vremurile

care și-au reprezentat conștient omul ideal. Ei au fost cei care au făcut posibilă structura de gândire

numită, azi, umanism.

Detaliu portrete vas grecesc

Un loc aparte in istoria picturii de portret îl ocupă expresivele picturi de la Fayoum pe panouri de

lemn executate în tehnica encausticii, cuprinse între secolul I și secolul al IV-lea. Cu ochi mari și

dureros de expresivi  privesc calmi, de peste secole, efigii ale unor ființe încă tinere. Deși

asemănătoare, ele au, totuşi, caracteristici ce le individualizează, în funcţie de viziunea fiecărui

maestru anonim care şi-a folosit talentul, nivelul artistic, spiritul critic, sensibilitatea si cunoştinţele

dobândite în diverse tehnici picturale.

Portrete Fayoum

Portretistică romană este, de asemenea, unică în comparaţie cu cea a altor culturi antice, ca urmare

a supravieţuirii în timp, a unei însemnate cantităţii de lucrări, precum şi a unei complexe şi continue

evoluţii stilistice de redare a caracterului uman. Majoritatea portretelor romane reprezentau

individualitatea subiectului într-un mod cinstit, dar tenace, de la adânciturile craniului până la fălcile

lăsate, iar imitația cărnii și a oaselor era remarcabilă. Unele portrete chiar aveau o privire

sfredelitoare, adecvată trăsăturilor uzate de experiență ale interiorului și exteriorului fiecărui individ

reprezentat. Portretistica s-a manifestat mai evident în sculptură decât în pictură.

Portrete romane

Arta bizantină a impus, canoanele ei specifice, influenţată în evoluţia ei de arta greco-romană, de

cea orientală cât şi cea egipteană prin rigoarea specifică a acesteia. Trăsăturile specifice picturii

bizantine sunt: abandonarea iluziei spaţiale, absenţa volumului şi a greutăţii corpurilor, nepăsarea

faţă de exactitatea anatomică, repetarea intenţionată a gesturilor, perspectiva „morală” conferind

persoanjelor o înălţime în funcţie de importanţa lor, predominarea frontalităţii, un soi de detaşare

hieratică a figurilor, şirurile lungi de personaje şi folosirea tonurilor plate. Ne aflăm în prezenţa unei

arte care ţinteşte mai ales să-i instruiască pe credincioşi.

Portrete bizantine

În Renaştere a avut loc o transformare profundă în sistemul de reprezentare picturală a spațiului,

determinând de apariția unui nou tip de relație între om și univers având astfel loc o desacralizare a

spațiului metafizic medieval și apropierea laică de spațiul fizic real. Studiind portretistica Renașterii

observăm predilecția artiștilor, la început, pentru reprezentarea portretului–bust, urmând portretul cu

mâini, reprezentate elocvent, după care vom avea portretul până la genunchi și în sfârșit figura

întreagă. La început personajul portretizat pare desprins de loc și mediu, însă ulterior ea devine o

ființă familiară, autonomă, prin elaborarea fundalului cu peisaj sau interior. Cu cât modelul

portretizat apare mai ferm integrat în starea, profesia sau categoria sa socială, cu atât este mai

puternică impresia generală lăsată de portret. Pentru început pictorii au preferat fizionomia

masculină, însă, ulterior, au abordat-o și pe cea feminină, rămânând, la final, abordarea chipului

copiilor, de cele mai multe ori reprezentați în cadrul portretelor de familie.

Portrete renascentiste

Pictura Barocă, a încercat să pătrundă tot mai mult cu explorarea în făptura interioară a omului, a

adus în prim-plan contrastele de lumină și umbră, coloritul combinat din reflexe, așternerea

pigmenților în formă de pete juxtapuse estompează orice contur. Astfel pictura trebuie privită de la

distanță pentru ca petele de culoare să se contopească în ochi, sugerând o imagine mai fluidă, mai

vioaie, în comparație cu fermitatea cristalină a limbajului din perioada Renașterii. Portretistica

barocă, se caracterizează, în primul rând prin verosimilitudine.

Portrete baroce

După 1800, însă, neoclasicismul îl are ca figură marcantă în domeniul portretisticii de departe, pe

Jacques Louis David(1748-1825). Portretul îl conduce pe David spre natura sa profundă, spre

observația și exprimarea energică a realității.

Marat asasinat – Jaques Louis David

Tot în această perioadă se naște și portretului psihologic, dovadă fiind opera marelui portretist al

picturii spaniole : Francisco José de Goya y Lucientes (1746-1828). Portretele lui se manifestă

deschizând toate posibilităţile pe care le presupun nuanţele psihologiei individuale. Se poate

remarca faptul că personajele lui sunt precum niște manechine perfect substituibile cu altele. Figurile

lui sunt asemeni unor măști.

Goya portrete

Perioada romantică în pictură, îl are în prim-plan pe Eugene Delacroix (1798-1863) care este un

romantic înflăcărat în tinerețe. El evoluează spre un clasicism senin, fără a nega nimic esențial; îl

interesează viața sufletului și a spiritului.

Portret de femeie- Eugène Delacroix

Pictorii romantici se exprimau nu numai prin melancolie, dar și prin, violență și pasiune, nu în

acțiune, ci în actul de a picta. Portretul romantic are în el ceva încremenit, reflectând acea parte a

„feței” societății aflată în opoziție cu arta. Ea creează, astfel, o lume de reprezentări imaginare, dar

prin excelență literare.