7/17/2019 scan0017.pdf

http://slidepdf.com/reader/full/scan0017pdf-568faa58b2bf1 1/1

neprofesionişti - să scrie. Materialul obţnut este

rganizat într-un dosar de existente şi adnotat, ast-

:d că textul acestui roman-puzzle cuprinde două nive-

ari arhitecturale.

1 

Citiţ fragmentul de mai jos, extras din

eul Noua stru ctu ră şi o pe ra lu i Ma rc el P ro ust:

 Literatura epică de până la Proust nu se mai inte-

gra structurii culturii moderne, iar faţă de evoluţa rea-

izată de ştiinţă şi filosofie în ultimii patruzeci de ani,

_ eastă literatură epică rămăsese anacronică'. Se poate

 r eciza anume că arta literară, arta romanului indeo-

- bi rămăsese într-un stadiu caracterizat anterior, că

stiinta şi filosofia timpului nostru nu-şi aveau o litera-

mră epică într-adevăr corelativă.

Nu greşim, socot, dacă afirrnăm că şi azi ambiţa

zelei mai mari părţ dintre scriitori e să creeze «tipuri».

masa mare a publicului cititor caută în romane şi

piese de teatru, în primul rând «caractere». După

:um critica, intârziată şi ea la formulele raţonaliste, se

consideră depreciată dacă nu condamnă rară drept de

_ el pe autorul care nu reuşeşte să «contureze» un ca-

acter ... Această pretenţe de a «contura» un personaj,

.ie a construi un caracter definit, geometric în compor-

zare, apare de altfel în cele mai multe cronici literare de

i, rară să mai vorbim de naivele manuale didactice,

plătind cu laudă ori pedepsind cu reproş .. [...]

Care era până la Proust concepţa romancierilor,

::amdin orice şcoală s-ar fi declarat şi oricât de mari ar

:'fost, despre artist, despre om, despre artă? O constru-

e raţonalistă, deductivă, apodictică', tipizantă,

Romancierul e mai întâi un om omniprezent, omni-

ient. Casele par pentru el rară acoperişuri, distanţele

u există, depărtarea în vreme de asemeni nu. În timp

e pune să-ţ vorbească un personaj, el îţ spune în ace-

ş  alineat unde se găsesc şi celelalte personaje, ce fac,

e gândesc exact, ce năzuiesc, ce răspuns plănuiesc. Cât

e poate însă şti cu adevărat, cât se poate ghici măcar, aţ

:-ăzutşi d-voastră. Se confundă, cum v-am spus, o pro-

nere de realitate, dedusă, cu realitatea originară.

Ca să evit asemenea grave contradicţi, ca să evit arbi-

arul de a pretinde că ghicesc ce se întâmplă în cugetele

 

anacronic

 

nepotrivit în raport cu o anumită perioa-

de timp, cu ideile, cu obiceiurile actuale   <

2

apodictic   care exclude posibilitatea unei opoziţi ),-:.;'

>

Lectura p'rozei narative UI)

oamenilor, nu e decât o singură soluţe. Să nu descriu

decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează

simţurile mele, ceea ce gândesc eu ... Aceasta-i singura

realitate pe care o pot povesti ... Dar aceasta-i realitate a

conştiinţei mele, conţnutul meu psihologic ... Din

mine însumi, eu nu pot ieşi ... Orice aş face, eu nu pot

descrie decât propriile mele senzaţi, propriile mele

imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi.

Artistul nu poate povesti decât propria viziune despre

lume ... E ceea ce face Proust cu hotărâre şi luciditate.

Ceea ce dă o voluptate de preţ cititorilor lui este tocmai

această supremă onestitate de viziune, aplicaţa de a

spune ceea ce e originar în conştiinţa proprie. Din ca-

uza asta opera lui are o atmosferă de autenticitate ha-

lucinantă, nemaiîntâlnită la alt autor. [...]

Romanul meu va trebui să cuprindă lanţul aminti-

rilor mele involuntare ... De aici se iveşte o altă dificul-

tate. Lanţul amintirilor mele e spontan, nedirijat. .. El

nu urmăreşte un schelet de fapte, o temă ... aşa ca o

construcţe arhitecturală. În sfârşit, memoria mea nu

funcţonează, când funcţonează involuntar, după un

plan care să coincidă cu regulile învăţate la estetică, ale

perfectului roman clasic. Aceasta cunoştea o prezen-

tare a personajelor, o îmbogăţre treptată a lor, un în-

ceput de conflict, o gradaţe în acţune şi pe urmă

culminaţa şi un soi de peroraţe'. Nu e cu putinţă ca

memoria noastră involuntară să funcţoneze după un

asemenea plan, iar o carte cu astfel de schelet şi conţ-

nut, ticluit după jaloane şi reţetă, e artificială, falsă ...

Ce voi face atunci? ... În mod simplu, voi lăsa să se

desfăşoare fluxul amintirilor. Dar dacă tocmai când

povestesc o întâmplare, îmi aduc aminte, pornind de

la un cuvânt, de o altă întâmplare? Nu-i nimic, fac un

soi de paranteză şi povestesc toată întâmplarea inter-

calată. Dar dacă îmi strică fraza? N-are nicio impor-

tanţă. Dacă îmi lungeşte alineatuli Nu-i nimic, nici

dacă digresiunea  durează o pagină, două, 30 ori 150.

Asta se întâmplă de altfel chiar de câteva ori cu

A

la

r eche rche du temps p er du

Revista Fundaţiilor Regale

anul II, noiembrie, 1935)

a. Extrageţ, pe două coloane, trăsăturile romanului

tradiţonal şi pe cele ale romanului modern, în viziunea

lui Camil Petrescu. Ce tip de roman preferaţ să citiţ?

 

peroraţe   parte finală a unui discurs, concluzie

 :   ; 4 digresiune

 

abatere, îndepărtare de la subiect

 - .-. .

 

7