Capitolul 1

Obiectul şi problematica sociologiei

1. De la conştiinţa comună la cunoaşterea ştiinţifică a socioumanului

1.1. Virtuţile cunoaşterii comune

Este un fapt de ordinul evidenţei că pentru marea majoritate a oamenilor cele mai multe întrebări şi răspunsuri sunt în legătură cu realitatea socioumană. Lucru firesc, întrucât probleme de acest fel sunt cele care intersectează direct şi acut traiectoria de viaţă a fiecărui om. Subiecte precum dragostea sau prietenia, înţelegerea în familie, creşterea şi educarea copiilor, alegerea şi practicarea profesiei, succesul în viaţă, comportamentele deviante, situaţia persoanelor de vârsta a III-a, politica partidelor, problemele legate de războaie şi altele sunt frecvent discutate în toate mediile sociale şi segmentele populaţionale. Oamenii trăiesc, muncesc şi se realizează în şi prin contextul şi problematica vieţii sociale. Indivizii umani posedă deci, mai mult sau mai puţin cristalizată, o concepţie cu privire la diversele aspecte şi fenomene ale socioumanului, au explicaţii şi formulează predicţii în legătură cu ele.

Să ne gândim de pildă că avem două loturi de părinţi: unul cu copii cu performanţe şcolare ridicate iar celălalt cu performanţe şcolare scăzute.

Printr-un mic sondaj, ori printr-o discuţie individuală sau de grup pe tema acestei diferenţe, vom constatat cum membrii celor două loturi numesc factori de succes sau insucces, fac referiri – cu predilecţie prin raţionamente de tipul „dacă... atunci” - la evoluţia copiilor şi propun soluţii. Părerile pot fi, desigur, mai mult sau mai puţin consensuale (în interiorul loturilor şi interloturi) iar, în anumite cazuri, cauzele invocate pot fi doar motive justificative. În situaţia de faţă, ce comportă raportări cu mare încărcătură afectivă, ne putem aştepta, aşa cum anumite studii experimentale au şi demonstrat (Harvey, Smith, 1977) ca părinţii să invoce cu mai mare pondere factori exogeni familiei şi personalităţii copilului atunci când e vorba de insuccese şi să aducă în faţă meritele personale ale copilului şi familiei pentru succese. În general însă vom obţine răspunsuri realiste, pentru că aceste răspunsuri se referă la un domeniu apropiat, accesibil şi deci cunoscut celor interesaţi.

Prin experienţa de zi cu zi ajungem ca, până la un punct, fiecare dintre noi să fie un expert în problemele ridicate de spaţiul de muncă şi de viaţă nemijlocit. Funcţionează ceea ce se numeşte cunoaşterea la nivelul conştiinţei comune, al bunului simţ, adică sistemul de reprezentări, cunoştinţe, explicaţii şi interpretări obţinute în mod spontan, fără o cercetare sistematică şi după metode ştiinţifice, ci pe baza activităţii şi contextelor obişnuite (muncă, familie, organizaţii politice şi obşteşti, cercuri de prieteni etc.) Imaginile şi interpretările noastre despre fenomenele şi instituţiile sociale la nivelul mentalităţii cotidiene sunt rezultanta unor mecanisme psiho-sociologice şi socio-culturale foarte complexe. Pe termen lung, are loc o permanentă confruntare şi ajustare a reprezentărilor şi schemelor explicative în funcţie de datele realului. Numeroase cercetări de sociologie şi psihologie au dovedit cât de rafinate sunt strategiile cognitive ale individului obişnuit: îmbinând observaţia proprie cu observaţii ale semenilor săi obţinute

prin „interviuri” şi discuţii informale, el generalizează, formulează ipoteze, atribuie cauze, operează cu metode statistice inferenţiale destul de sofisticate, omoloage calculatoarelor (Kelly, 1976). Faţă de cele ştiinţifice, aceste strategii sunt spontane neelaborate, incomplete, dar ele au multe puncte comune cu primele. În câmpul lor de competenţă psihosocială indivizii obişnuiţi se comportă astfel – după o expresie deja consacrată în psihologia socială şi sociologie - ca „mici oameni de ştiinţă”.

Cunoaşterea comună în perimetrul socioumanului nu trebuie, aşadar, subapreciată. Ea este suportul cognitiv fundamental pentru comportamentul majorităţii indivizilor. Istoria şi practica curentă ne arată cum oamenii organizează şi conduc instituţii şi activităţi, întemeiază familii, provoacă războaie şi rezolvă conflicte etc. Fără a fi studiat tratate de sociologie sau psihologie.

Totodată, cunoaşterea comună nu trebuie tratată ca ceva omogen sau chiar amorf şi difuz, ci puternic diferenţiată, pe un continuum ce porneşte de la constatări simple, clişee şi prejudecăţi, până la observaţii şi raţionamente de mare profunzime, explicaţii şi interpretări subtile. În funcţie de inteligenţă, nivel de cultură, de multitudinea şi varietatea experienţelor socioculturale, indivizii nespecializaţi propriuzis în cunoaşterea socio-umanului au grade diferite de aprehensiune a lui. Cazuri elocvente în acest sens sunt scriitori, dar nu numai: un inginer cu o bogată experienţă şi o largă deschidere culturală poate fi, de pildă, un adevărat analist-expert al grupurilor muncitoreşti din secţia sau întreprinderea în care lucrează.

Diferenţa dintre nivelul cunoaşterii comune şi cel al cunoaşterii ştiinţifice ăn elaborarea de „teorii” este mai degrabă de limbaj. În psihosociologia afinităţilor, spre exemplu, s-au formulat două „teorii” cu privire la mecanismele legării de prietenii (dragoste): a) atracţie prin asemănări; b) atracţie prin complementaritate. Bunul simţ a condensat aceste explicaţii prin expresii de genul: a)”cine se aseamănă se adună”; b)”contrariile se atrag”.

Considerăm prin urmare necesară sublinierea adevărului că în domeniul socioumanului distanţa dintre cunoaşterea comună şi cea ştiinţifică este mult mai mică decât în alte zone ale cunoaşterii (în special a naturii). A porni de la această realistă premisă înseamnă câştiguri însemnate atât din punct de vedere teoretico-metodologic cât şi al eficienţei sociale şi credibilităţii disciplinelor socioumane.

1.2. Limitele şi erorile bunului simţ; necesitatea demersului ştiinţificRecunoaşterea virtuţilor ce le are cunoaşterea pe baza bunului simţ şi a afaptului

că pe linia ideilor generale a teoriilor ea nu se situează mult sub valoarea celei ştiinţifice, trebuie completată cu evidenţierea neajunsurilor, riscurilor şi erorilor pe care acest tip de cunoaştere le comportă:

1) În descrierea, explicarea şi interpretarea structurilor şi fenomenelor sociale, la nivelul conştiinţei comune intervine în măsură considerabilă subiectivitatea, interesele, aspiraţiile şi valorile unei persoane sau ale unui grup social, ceea ce poate deforma percepţia corectă a realităţii. Pentru anumite date ale realului social imaginile elaborate pot fi adecvate, dar în lipsa unui control prin metode ştiinţifice nu ştim când sunt de acest gen şi când sunt false percepţii. Diferenţa dintre percepţiile unuia şi aceluiaşi fenomen de la individ la individ şi/sau de la grup la grup este posibil de dovedit experimental Dacă vom

înregistra, de exemplu, părerile privitoare la cauzele tensiunilor în familie, aceste păreri pot diferi semnificativ la soţi (bărbaţi) faţă de soţii (femei). 2) Chiar dacă reprezentările şi percepţiile obţinute la nivelul simţului comun ar fi corecte şi pertinente, ele sunt întotdeauna particulare, rezultat al unui context specific. Or, o eroare frecventă a simţului comun constă în tendinţa de a generaliza şi a absolutiza constatările pe marginea unei situaţii specifice la fenomenul ca atare; transformăm, fără să ne dăm seama, caracteristicile unui fragment (sau fragmente) ale realităţii sociale imediate în caracteristici universale. La o discuţie, bunăoară, despre constituirea şi consolidarea familiilor, cineva poate pretinde că ştie esenţialul despre acest subiect pe baza propriei sale experienţe, a prietenilor şi cunoscuţilor apropiaţi, omiţând sau neglijând faptul că aceste experienţe sunt limitate. Cunoaşterea ştiinţifică în domeniul socio-umanului înseamnă cercetări sistematice, în care e cuprinsă (de multe ori prin intermediul unui eşantion) întreaga populaţie la care ea se referă. 3) Bunul simţ poate cădea relativ repede în pericolul de a înregistra doar legăturile aparente dintre dimensiuni şi factori, printre altele şi datorită registrului restrâns de cazuri cu care operează. Abordarea ştiinţifică a unui fenomen prin luarea în considerare a unui complex de factori (variabile) pune în lumină legături mai de profunzime nesesizabile cu „ochiul liber”. Astfel, studii de sociologie, psihologie şi psihiatrie au stabilit că ceea ce oamenii numesc obişnuit „căsătorii din dragoste dezinteresată” se efectuează în fapt, preponderent, pe baza unor criterii sociale definite şi trăsături de personalitate mai puţin transparente conştiinţei cotidiene. 4) Constatărilor simţului comun le lipseşte precizia, exactitatea; oricât de juste şi de pătrunzătoare, ele sunt formulate în termeni vagi, întrucât nu se bazează pe numărare şi măsurare. De exemplu: afirmaţia „buna educaţie a copiilor depinde foarte mult de colaborarea şcolii cu familia” este în principiu adevărată, dar este vagă şi puţin operantă. Ar fi de ştiut în ce condiţii are loc această conlucrare, ce factori mai intervin, ce alte caracteristici îi diferenţiază pe cei „bine educaţi” de ceilalţi, ce relaţii cauzale există. Numai printr-o investigaţie concretă, desfăşurată după anumite reguli metodologice aceste lucruri se clarifică. (N-ar fi surprinzător să constatăm printr-o asemenea cercetare că adevărul propoziţiei de mai sus rivalizează cu al următoarei: „colaborarea şcolii cu familia are loc cu deosebire în cazul copiilor bine educaţi”.)5) O sursă importantă a cunoaşterii comune sunt clişeele şi stereotipiile sociale. Acestea reprezintă judecăţi – îndeosebi apreciative – care circulă cu o mare frecvenţă într-un anumit context socio-cultural şi care sunt însuşite şi practicate de către subiecţii umani ca atare, „gata confecţionate” fără a fi trecut prin filtrul experienţei şi gândirii proprii (Radu, 1974). De remarcat că – contrar părerii larg împărtăşite, elaborate şi selectate de grupurile sociale şi etnice pe intervale mari de timp, ele pot fi descrieri şi evaluări corecte. Cercetări sistematice concrete arată acest lucru. (Cambell, 1976) (Să ne gândim şi la adevărurile sedimentate în multe proverbe şi zicători) Prin tenta lor generalizatoare, prin pretenţia de judecăţi universale, clişeele şi stereotipiile

sociale au , totuşi, de obicei, o valoare mică de adevăr şi au chiar – în varianta lor de prejudecăţi - proprietăţi disfuncţionale în relaţiile intergrupale şi interpersonale. Propoziţia „tinerii de astăzi sunt nepoliticoşi” utilizată destul de des de cei mai în vârstă conţine, de exemplu, o serie de neadevăruri, uşor de identificat; nu e vorba de toţi tinerii, probabil nici de majoritatea, nu e vorba numai de „astăzi”; depinde apoi ce înseamnă „nepoliticos”. Pe aceeaşi linie, dar mult mai puţin nevinovate, se pot invoca aprecieri nejustificate logic şi istoric în imaginile reciproce inter-etnice şi inter-sexe. O serie întreagă de alte erori mai particulare ale bunului simţ pot fi evidenţiate (Mihu, 1992), cum ar fi aceea a recursului la expresia „excepţia întăreşte regula”. Atunci când observaţiile obţinute în cercetare infirmă ideile noastre suntem tentaţi – şi de cele mai multe ori o facem – să ne apărăm propriile concluzii, invocând expresia menţionată. Numai că excepţia pune în discuţie regula existentă şi nicidecum nu o confirmă. Multe alte tiprui de false raţionamente se pot identifica la nivelul conştiinţei comune, frecvent fiind şi cel de a lega necondiţionat adevărul unor afirmaţii de autoritatea şi prestigiul sursei emitente, sau pur şi simplu de a fi foarte creduli în judecare informaţiilor, acceptându-le necritic.

Abordarea ştiinţifică a realităţii sociale având în mentalitatea cotidiană o sursă esenţială de informaţi şi inspirându-se masiv şi în ceea ce priveşte ipotezele şi teoriile urmăreşte deci depăşirea nivelului simţului comun prin asumarea câtorva principale deziderate: dobândirea de date cât mai exacte despre multitudinea dimensiunilor şi a dinamicii şi funcţiilor grupurilor şi fenomenelor sociale, surprinderea complexităţii, tendinţa spre o abordate globală, inclusiv prin comparaţii temporale şi spaţio-culturale; ipotezele, teoriile elaborate să poată fi verificate (confirmate sau nu), să aibă prin urmare o putere predictivă şi, în consecinţă, să poată fi utilizate ca bază pentru intervenţiile practice. Datorită mai multor cauze, printre care şi varietăţii, fluidităţii şi inextricabilităţii socialului şi umanului sociologia şi alte discipline socio-umane n-au atins încă rigoarea descriptivă, explicativă şi predictivă a ştiinţelor naturii şi nu au nici valenţele aplicative ale acestora. Prin tipul de demers investigaţional pe care îl practică (specificare şi operaţionalizarea conceptelor şi ipotezelor, culegerea de date concrete, prelucrări statistice etc.) ele au însă tot mai mult un caracter de ştiinţificitate.

2. Obiectul şi temele majore ale sociologiei2.1. Referentul ontic: realitatea socială - „obiectivul” şi „interpretativ-

construitul” Am operat până acum cu o definire implicită a sociologiei. Să încercăm o

circumscriere explicită şi mai precisă a obiectului şi temelor ei de studiu. În The Social Science Encyclopaedia (1989), Eduard Shils consideră că „sociologia este în prezent un corp nesistematic de cunoştinţe dobândit prin studiul societăţii ca întreg şi a părţilor sale” (p. 799). În această lapidară caracterizare se indică obiectul sociologiei (ansamblul societal şi părţile sale), marcându-se faptul că nu s-au acumulat încă cunoştinţe sistematice, unitare, coerente.

Într-o foarte densă şi analitică lucrare – Introducere în sociologie (1992), Achim Mihu oferă următoarea definiţie: „Sociologia este în mod esenţial studiul explicativ şi comprehensiv al realităţii sociale în totalitatea ei, adică a unei realităţi sui generis, precum şi a unor părţi, fenomene şi procese ale acestei realităţi în legăturile lor multiple,

variate şi complexe cu întregul” (p. 11). Aici evidenţierea caracterului de nesistematicitate dispare, menţionându-se, în schimb, distincţia dintre explicativ şi comprehensiv. Se subliniază – prin „sui generis” – că e vorba de o realitate specifică.

Asupra particularităţii socialului şi a problemei explicaţie/comprehensiune vom reveni. Să notăm în cotinuare că:

a) Realitatea socială este studiată şi de alte ştiinţe (istoria, economia, demografia, politologia, etc.)şi se ridică deci întrebarea care este specificul sociologiei? Un posibil răspuns (Zamfir, 1993) ar fi că, pe de o parte, sociologia este ştiinţa caracteristicilor generale ale comportamentelor sociale, ale relaţiilor sociale, ale colectivităţilor umane, ale organizării şi funcţionării instituţiilor, conţinuturile variate ale acestora fiind studiate de discipline particulare (ştiinţele economice, juridice, politice, etc.); în acest înţeles, sociologia ar reprezenta o ştiinţă a formelor sociale – şi nu a realităţii ca atare – o metodologie generală de investigare a comportamentelor societale. Pe de altă parte, specificul ar rezulta din aceea că sociologia se ocupă de felul în care diversele subsisteme ale socialului (economic, politic, juridic, etc.) interacţionează între ele, şi cu sistemul societal global. În acest sens, sociologie înseamnă şi studiul determinaţiilor, structurilor, funcţiilor şi consecinţelor socialeale multiplelor subsisteme, şi de aici o serie de sociologii de ramură: economică, politică, a ştiinţei, loisirului ş.a. Sociologia explorează aşadar deopotrivă nivelul microsocial (actorii sociali, grupurile mici), cel de nivel mediu (grupuri mijlocii, organizaţii şi instituţii particulare), ca şi nivelul macrosocial (clase şi straturi sociale, economia, politica, societatea în ansamblul ei).

b) Abordarea ştiinţifică a societăţii ca întreg – atât în stabilirea unor forme, modele generale de comportamente şi activităţi, cu precădere în dezvăluirea interrelaţiilor dintre subsisteme şi sistemul global – se situează undeva între aspiraţie şi rezultate efective. Ea este mai mult o tentaţie şi declaraţie decât realizare fermă. Se poate chiar evidenţia un paradox globalitate-exactitate (Iluţ, 1985), anume că, cu cât ne apropiem de o abordare globală (holistică) a socialului, cu atât scade precizia şi cantitativul, şi creşte speculativul şi vagul, şi cu cât suntem mai exacţi, cu atât mai mult fragmentarul (de multe ori asociat cu nesemnificativul) este prezent.

c) Pentru sociologie, realitatea socială este constituită din structuri, forţe şi condiţii obiective – existente în afara conştiinţei şi voinţei individului – dar şi din realitatea subiectivă. Iar aceasta din urmă înseamnă, în principal, următoarele: actorii sociali acţionează în virtutea unei motivaţii, care nu se reduce la nevoile bazale (hrană, somn, îmbrăcăminte, sex, confort), ci cuprinde şi trebuinţe superioare, cum ar fi realizarea plenară a personalităţii, ataşamentul faţă de valori (solidaritate, dreptate, adevăr, etc.). Pe lângă motivaţia propriu-zisă, a trebuinţelor şi scopurilor, subiectivitatea presupune că oamenii nu se raportează direct la lume şi semenii lor, ci prin intermediul simbolurilor, a codurilor, de mai mică sau mare generalitate, de la limba unei culturi până la simboluri şi coduri (nu de puţine ori secrete) specifice unor grupuri şi organizaţii. Indivizii interpretează continuu micro- şi macromediul social în care trăiesc, comportamentele altora şi cele proprii. Interpretările, la rândul lor, nu sunt elemente pasive ale subiectivităţii, ele traducându-se în acte de conduită. În măsură considerabilă, modul în care acţionăm depinde de felul în care percepem şi interpretăm. Altfel spus, agenţii umani, în calitate de indivizi, grupuri, popoare şi culturi construiesc mereu prin interacţiune atât realitatea subiectivă, cât şi pe cea obiectivă. Iată de ce am spus că obiectul sociologiei îl constituie realitatea socială ca „obiectiv” şi ca „interpretat-

construit”. Un exemplu concret ar fi situaţia şi comportamentul categoriei de persoane de vârsta a III-a: exisă nişte determinanţi obiectivi, de care cu greu se poate face abstracţie, cum sunt: vârsta biologică, veniturile, statutul de pensionar. Dar condiţia şi activităţile desfăşurate de ei depind şi de cum îi privesc şi interpretează alţii şi cum se percep şi evaluează ei înşişi.

d) Foarte importantă este în sociologie distincţia dintre formal şi informal. Primul termen desemnează instituţiile, structurile, organizaţiile, grupările recunoscute oficial, cu prescrierea precisă a obiectivelor, regulilor, sarcinilor, privilegiilor şi obligaţiilor. În societăţile ce cunosc scrisul, acestea sunt de regulă consemnate în legi, regulamente şi alte documente oficiale. Informal se referă la ceea ce se petrece dincolo de cadrele stabilite prin legi şi reglementări, la organizare şi structurare a relaţiilor interpersonale, bazate de cele mai multe ori pe atracţii şi respingeri de ordin psihosocial (afective, axiologice, de prestigiu ş.a.). De pildă, într-o întreprindere există o schemă dată de posturi şi atribuţii (organigrama) – aspectul formal - , există însă şi relaţii informale, fără reglementări, funcţionează o structură socioefectivă. Tot aşa după cum în multe colective umane se poate vedea limpede diferenţa dintre liderul formal (numit sau ales) şi cel informal (care întruneşte simpatiile celor mai mulţi). Sociologia se ocupă atât de formal, cât mai ales de informal, de distanţa dintre cele două paliere şi de relaţia dintre ele.

2.2. Conexiuni şi interfeţe cu alte ştiinţe; sociologie şi antropologie culturalăCu deosebire prin ramurile sale, sociologia este în înalt grad conexată cu alte

ştiinţe ce abordează felurite domenii şi activităţi umane: prin cea juridică, cu ştiinţele juridice, prin cea politică, cu politologia ş.a.m.d. dar e legată nu numai mediat, ci şi nemijlocit, în calitate de sociologie generală. Un exemplu elocvent este transferul viziunii şi conceptelor privind comportamentul raţional al actorului social, în termeni de costuri şi beneficii, din economie în sociologie (Becker, 1994; Coleman, 1990). Aşa încât, în raportul sociologie-ştiinţe economice, de pildă, avem o dată o relaţie între ele prin intermediul sociologiei economice – care este, în esenţă, studiul condiţiilor şi consecinţelor istorice şi sociale ale funcţionării legilor economice – şi în al doilea rând, o relaţie directă. Grafic, raportul ar putea fi reprezentat astfel:

Fig. 1 Model de interferenţe disciplinare: sociologie, ştiinţeeconomice, sociologie economică

Deşi nu există o simetrie între cantitatea şi calitatea informaţiei schimbată între diferite ştiinţe ce vizează omul şi societatea, schimbul este totuşi reciproc. Şi în cazul de faţă, nu numai sociologia absoarbe cunoştinţe din perimetrul ştiinţelor economice, ci şi

1 ŞTIINŢE ECONOMICE

3 SOCIOLOGIA GENERALĂ2 SOCIOLOGIA

ECONOMICĂ

invers. Managementul economic este ilustrativ în acest sens. Între disciplinele socioumane sunt uşor detectabile mai mult decât strânse conexiuni, fiind prezente largi intersecţii şi suprapuneri.

Fecunde sunt intersecţiile dintre istorie şi sociologie. În măsura în care istoria a trecut de la marcarea evenimentelor (cu deosebire politice) la o istorie socială, a vieţii umane în multitudinea manifestărilor ei, cu accent pe aspectul dinamicii cotidianului, dacă studiile istorice nu vor să rămână la nivelul narativ-evenimenţial, ele trebuie să facă apel la achiziţii din domeniul sociologiei (şi psihologiei sociale), sum sunt cele legate de statusuri şi roluri, socializare, teoria schimbului social, a cooperării şi conflictului. Pe de altă parte, sociologia nu poate ajunge la elaborarea unor tipologii, a unor teorii privind structura, funcţiile şi tendinţele dezvoltării instituţiilor şi fenomenelor sociale fără comparaţii în timp, deci fără aportul istoriei.

Este superfluu de a evidenţia intersecţiile dintre sociologie şi psihologie socială, deoarece în calitatea ei de microsociologie, prima se suprapune aproape în totalitate cu psihologia socială. Statusurile şi rolurile, conflictul şi cooperarea, tensiunile şi strategiile de rezolvare a lor, socializarea şi educaţia, ceea ce am numit realitatea socială subiectivă constituie obiect de explorare deopotrivă pentru psihologia socială, cât şi pentru sociologie.

Ideal ar fi ca cercetările sociale întreprinse să fie de natură multi(pluri)disciplinare, interdisciplinare sau chiar transdisciplinare, adică de tip integrativ, pornind de la constatarea că grupurile sociale şi acţiunile lor sunt multicauzal determinate şi că efectele comportamentelor se regăsesc pe multiple planuri. (Ordinea „multi-”, „inter-”, „trans-” nu este întâmplătoare. Ea arată gradul de integrare a conceptelor şi punctelor de vedere din diferite discipline ştiinţifice, prefixul „trans” indicând nevoia de a survola graniţele – în parte artificiale – ale acestor discipline. Sunt autori care, dorind să sublinieze mai cu tărie necesitatea de a depăşi închiderile şi orgoliile diverselor ştiinţe, vorbesc de cercetări „antidisciplinare”.) Cu deosebire atunci când se urmăreşte şi intervenţia practic-aplicativă, importanţa investigaţiilor de tip integrativ multi-, inter-, sau transdisciplinar este evidentă, întrucât eficienţa intervenţiilor este dependentă de luarea în considerare a tuturor factorilor ce determină o situaţie oarecare.

Există însă o serie de dificultăţi în a le face operaţionale. Una dintre ele este de ordin teoretic, şi anume faptul că specialiştii ce participă la o astfel de cercetare comunică ideatic destul de greu între ei, datorită conceptelor şi terminologiei specifice. E adevărat că de foarte multe ori diferenţele terminologice sunt mai mult de cuvinte decât de conţinut ideatic propriu-zis, dar aceasta nu schimbă prea mult datele problemei. Experţii dintr-un anumit domeniu ţin la terminologia lor specifică fiindcă aceasta este un argument al capitalului lor cultural şi deci al importanţei activităţii ce o desfăşoară. Sunt, apoi, dificultăţi de ordin practic-organizaţional al echipei de studiu (cine conduce, ce rol are fiecare specialist în derularea cercetărilor, cum se decupează aspectele ce revin fiecărui participant, cum se întocmeşte raportul de cercetare). Să observăm, de asemenea, că investigaţiile de tip integrativ, care presupun, de regulă, o echipăde cercetare, sunt foarte costisitoare. O depăşire a acestor impasuri ar fi ca unul şi acelaşi individ să practice o viziune şi o intervenţie de tip transdisciplinar, integrativ. Să fie adică expert pe probleme: stratificare şi mobilitate, familie, relaţii interetnice, delincvenţă, etc. Acest lucru se şi întâmplă în mişcarea ştiinţifică contemporană. Dificultatea în acest caz este că

expertul în cauză trebuie să posede cunoştinţe profunde din multe domenii, care, în mod tradiţional, s-au acumulat în discipline particulare, existând deci riscul de a fi superficial.

Sociologia şi antropologia culturală. Un statut aparte au, în sensul integralităţii, sociologia şi antropologia culturală, care încearcă sp construiască o imagine cât mai completă despre grupuri şi comunităţi, vizând atât aspectele formale, cât şi cele informale, atât microcosmosul, cât şi rolul lor în macrocosmosul social. Tocmai prin năzuinţă spre globalitate, sociologia şi antropologia culturală se suprapun până aproape la identificare în abordarea multor aspecte ale socialului. Şi dacă în urmă cu câteva decenii, dincolo de dezideratul comun (al viziunii globale), existau două pronunţate deosebiri între demersurile sociologiei şi cele ale antropologiei culturale, evoluţia mai recentă a lor indică diminuarea şi sub aceste unghiuri de vedere a diferenţelor. Este vorba, pe de o parte, de faptul că dacă în trecut sociologia a utilizat în cercetările concrete aproape în exclusivitate metode cantitativ-statistice (studii extensive pe bază de chestionar sau eşantion), iar antropologia, metode calitativ-intensive (observaţia externă, sau cea coparticipativă), astăzi sociologia practică din ce în ce mai mult şi metode calitative (în speţă prin etnometodologie), în vreme ce antropologii resimt cu acuitate nevoia extensivului şi cuantificării. Pe de altă parte, dacă prin tradiţie antropologia culturală se ocupă de societăţile simple, omogene (triburi, populaţii rurale), iar sociologia cu pecădere de cele complexe, puternic stratificate – specialişti americani în domeniu spun că deosebirea dintre sociologia americană şi antropologie este că prima „ne studiază pe noi, iar cealaltă pe alţii”, în ultimele decenii studiile antropologice cuprind şi societăţile complexe, industrial-urbane.

Analiza unor tratate de sociologie şi antropologie culturală relevă că diferenţele majore semnalate s-au redus într-adevăr, dar că ele subzistă totuşi, mai ales cea de ordin metodologic.

3. Postulate şi principii teoretico-metodologiceÎntrucât ideile fundamentale teoretice şi metodologice ale sociologiei vor fi

desfăşurate, chiar dacă nu într-o formă total explicită, pe parcursul prezentei lucrări, în subcapitolul de faţă vom reda foarte condensat doar câteva postulate esenţiale şi probleme de acest fel.

3.1. Mediul social: constrângeri şi oportunităţiCă mediul în care oamenii trăiesc determină în considerabilă măsură felul în care

ei simt, gândesc şi acţionează este – după cum observă şi E. Shils (1989) – postulatul cu cea mai mare consensualitate în comunitatea sociologilor. Chiar în societăţile simple, tribale, acolo unde incidenţa factorilor naturali era (şi este) mult mai puternică şi directă decât în societăţile complex-industrializate, personalitatea şi comportamentul indivizilor sunt calchiate de formele sociale, hotărâtoare fiind relaţiile de rudenie. În societăţile accentuat diferenţiate, clasa socială din care fac parte, profesia, etnia, mediul rezidenţial marchează manifestările, şansele şi traiectoriile de viaţă ale inşilor umani. Factorii bio-genetici contează şi ei, bineînţeles, iar cât se datorează mediului social şi cât înnăscutului este o permanentă întrebare pentru disciplinele socioumane.

Trebuie remarcat că postulatul de mai sus are ca subpostulate mai importante următoarele: Mediul social înseamnă deopotrivă palierul structural-social propriu-zis (instituţii, poziţii de clasă şi profesionale, etc.), dar şi palierul spiritual-simbolic (valori,

norme, cunoştinţe, etc.). Structurile sociale obiective, ca şi cele spiritual-simbolice, îngrădesc libertatea indivizilor, inclusiv prin opinia publică, şi pot fi resimţite drept constrângeri. Însă prin socializare, cu precădere condiţionările şi conţinuturile de ordinn spiritual.simbolic sunt induse şi interiorizate astfel încât ele devin deziderate, idei de urmat, grade de libertate şi nicidecum forţe constrictive. Mediul social în care oamenii trăiesc şi îşi desfăşoară activităţile nu este ceva omogen şi amorf, ci cu ordine şi organizare, ceea ce presupune conducători şi elite, adică putere. Relaţiile elite-mase şi de putere sunt universale în domeniul socialului.

Postulatul că mediul social determină prin diferite formule profilele de personalitate, acţiunile, până la urmă viaţa indivizilor, nu trebuie reificat. Nici în cele mai rigide societăţi şi fragmente istorice oamenii nu au fost şi nu sunt doar receptoare plasmatice cărora li se poate da orice înfăţişare. Cu atât mai mult în societăţile moderne, pluraliste, unde cerinţele sunt mai flexibile şi unde, până la un punct, indivizii pot alege mediile care le convin. Să nu uităm însă că orice mediu are exigenţele lui şi că în ciuda mobilităţii sociale, pentru marea majoritate a oamenilor posibilităţile de mişcare dinr-un context sociocultural în altul semnificativ diferit sunt cvasinule. Oricum, e de reţinut că o anume configuraţie socială înseamnă pentru individ nu numai constrângeri, ci şi oportunităţi de realizare, înăuntrul sau în afara ei.

3.2. Actorul social şi acţiunea: individualismul metodologicDacă în analiza fenomenelor şi proceselor sociale, a comportamentelor grupale şi

individuale pornim de la caracteristici ale socialului ca întreg sau de la alte instituţii, fenomene şi procese sociale majore, avem de-a face cu holism metodologic. Dimpotrivă, dacă unitatea de analiză este acţiunea actorului social, atunci principiul se numeşte individualism metodologic (IM). Postulatul tare al IM este că socialul, în diversele niveluri, poate fi înţeles prin luarea în considerare a motivaţiilor, scopurilor – şi corespunzător a comportamentelor derivate de aici – ale actorilor sociali; socialul rezultă din adiţionarea, agregarea sau interdependenţa acţiunilor actorilor.

Anumite precizări se impun în legătură cu IM:- Actorul social este reprezentat de persoane, dar şi de entităţi grupale, cu condiţia

ca ele, în desfăşurarea acţiunii, în cooperare, competiţie sau conflict, să se prezinte ca o unitate cu scopuri şi strategii identice. Astfel, în multe cazuri familia se poate lua ca unitate în analiză, sau chiar un partid politic. Totuşi, elementul fundamental al IM este –aşa cum îi arată şi numele – individul, fiindcă la acest nivel ne întâlnim, cel puţin pe o anume secvenţă de timp, cu interese, scopuri, preferinţe bine determinate, univoce. Cu cât unitatea (actorul) cuprinde mai mulţi indivizi, cu atât interesele, scopurile, preferinţele au şansa de a fi divergente.

- „Individualism” din sintagma IM nu trebuie confundat cu sensul lui moral sau sociopolitic (Boudon, 1992); în accepţiunea morală înseamnă a face din individ valoarea morală supremă; în cea sociopolitică, o societate este individualistică atunci când autonomia individului este dominanta acelei societăţi. IM spune doar, pur şi simplu, că pentru a descrie şi explica socialul e necesar a pleca de la cauze şi acţiuni individuale.

- IM nu-şi reprezintă actorul social într-un vacuum, ci într-un spaţiu social populat de alţi actori, cu care se intră de regulă în cooperare, competiţie şi, uneori, în conflict. Viziunea IM nu este una atomistă, a juxtapunerii individuale, ci interacţionistă. De

asemenea, actorul uman poartă în el, în mentalitatea şi acţiunile sale, socialul şi pe „alţii”, fiindcă a fost socializat.

- Referitor la cauzele, propensiunile acţiunilor umane, sociologii, fără a intra în detaliile teoriei motivaţiei – obiect al psihologiei – consideră că există câteva clase mari de raţiuni suficiente care explică conduitele actorilor sociali: raţionalitatea utilitaristă – adecvarea mijloacelor la atingerea unui scop pragmatic; raţionalitatea axiologică – urmărirea realizării unor valori umane; acţiunile se conformează tradiţiei; acţiunile se bazează pe afectivitate, pe ataşamente aproape necondiţionate faţă de obiecte, persoane, idei. Fără a intra aici în discutarea definirii semantice şi a diverselor tipuri de raţionalitate (vezi Boudon, 1992), vom menţiona numai că majoritatea acţiunilor umane se găsesc la intersecţia diverselor genuri de motive (de raţiuni, ca şi de iraţional), dar că probabil ponderea majoră în explicaţia sociologică o are comportamentul raţional al individului în sensul adecvării mijloacelor la scopul, interesul sau preferinţa lui.

Pe această din urmă linie, transferând idei şi concepte din analiza microeconomică, s-a dezvoltat în ultimele decenii abordarea costuri-beneficii, care spune că în descrierea, explicarea şi predicţia acţiunilor umane trebuie să luăm în considerare costurile şi beneficiile pe care acţiunea în cauză le angajează, şi că aşa fac în mare măsură şi actorii implicaţi. Într-o versiune mai tare se afirmă că actorii nu numai că iau în calcul raportul costuri-beneficii şi capitalul pe care îl deţin, dar sunt capabili, de regulă, să aleagă varianta optimă în realizarea unui scop. Este ceea ce se numeşte teoria alegerii raţionale (vezi Coleman, 1990, Iluţ, 1990). Desigur, capitalul, costurile, beneficiile nu sunt doar monetare şi material-economice, ci şi informaţionale, psihologice, sociale.

3.3. Conexiunea micro-macrosocialModalitatea în care structurile şi formele organizaţionale societale se leagă cu

acţiunile actorului, cum se face tranziţia de la macro la micro şi invers, constituie problema princeps a sociologiei. Ea a primit până acum fie răspunsuri speculative, de genul „relaţiei dialectice”, a „feed-back-ului pozitiv”, fie un tratament pe cazuri particulare. Actualmente problema s-a acutizat teoretic, încercându-se răspunsuri mai operante. Ele se înscriu pe linia combinării principiilor comportamentului individual optim cu luarea de decizii în colectiv, a emergenţei şi funcţionării actorului corporat şi autorităţii, aşa cum se întâmplă la J. Coleman (1990). Ca idee generală a legăturii macro-micro să oferim un exemplu după autorul mai sus citat.

Celebra teză a lui Max Weber privind apariţia capitalismului ar putea fi formulată la nivelul macroanalizei în felul următor: Doctrina religioasă a acelor societăţi (ţări) care au devenit protestante (în particular calviniste) în timpul Reformei conţine valori care au determinat (sau cel puţin facilitat) dezvoltarea organizării capitaliste. Dificultăţile validării respectivei afirmaţii sunt deosebite: ţările (şi comunităţile) ce pot fi comparate sunt puţine la număr, iar cele în care capitalismul s-a dezvoltat rapid diferă de celelalte şi prin alte elemente decât religia; chiar dacă s-ar constata o asociere puternic pozitivă între protestantism şi capitalism, comparaţia statistică e interpretabilă în multe feluri. Şi mai departe, chiar dacă ajungem la concluzia unei relaţii cauzale dinspre etica protestantă înspre capitalism, rămâne întrebarea cum s-a relizat aceasta. Analiza weberiană ne îndreptăţeşte să desfacem propoziţia de nivel macro în trei propoziţii: una ce face trecerea

de la macro la micro (1), una la nivel micro (2) şi cea de-a treia, ce conduce din nou la macro (3). Ele s-ar exprima astfel:

1) Doctrina religioasă protestantă induce anumite valori aderenţilor ei.2) Indivizii ce deţin aceste valori adoptă concepţii şi orientări specifice faţă de

comportamentul economic (antitradiţionalismul, datoria faţă de chemarea proprie).3) Respectivele orientări ale comportamentului economic individual conduc la

organizarea capitalistă a societăţii.Grafic situaţia se reprezintă astfel:

NIVEL DOCTRINA CAPITALISMMACRO RELIGIOASĂ

PROTESTANTĂ

TRECERE 1 3

NIVEL VALORICOMPORTAMENT

MICRO 2 ECONOMIC

Fig. 2. Model de legătură macro-micro: efectele religiei asupraorganizării economice(după Coleman, 1990)Putem admite şi o influenţă directă a eticii protestante asupra apariţiei şi

încurajării capitalismului, situându-ne astfel la nivelul macro, determinaţiile mai pregnante sunt însă prin intermediul actorilor sociali (nivel micro). De remarcat că dacă transpunerea doctrinei în valori personale (propoziţia 1) înseamnă în principal procesul socializării, explicat de sociologie şim psihologia socială, şi dacă despre felul în care valorile şi atitudinile, la nivelul indivizilor, se traduc în acte comportamentale efective (propoziţia 2), există de asemenea rezultate marcante în cele două discipline, dificultăţi epistemice mai serioase survin pentru propoziţia 3.

Într-adevăr, pentru a răspunde la întrebarea cum se face tranziţia de la comportamentele individuale la social nu e suficient să spui că prin combinarea acestora, ci trebuie dezvăluit modul concret în care poziţiile (statusurile) într-o organizaţie iau naştere, care este motivaţia indivizilor de a ocupa şi onora aceste poziţii- în cazul nostru analiza reclamă investigaţia relaţiilor dintre antreprenori, dintre muncitori, şi mai ales dintre primii şi cei din urmă. Coleman (1990) crede că Max Weber nu este bine acoperita la acest punct. Dificultăţile sporesc şi datorită faptului că în interacţiunea actorilor apar aproape întotdeauna efecte neintenţionate şi uneori chiar contrare intenţiei actorilor aflaţi într-o combinaţie, într-un joc, efecte numite „perverse” (Boudon, 1990; Rotariu, 1993).

Încercări, cu rezultate pozitive pertinente, de a trata mai în profunzime şi cu un grad mai avansat de exactitate raportul micro-macro există totuşi. Ele vin din partea unor cercetări etnografice şi de antropologie culturală ce sugerează modele calitative ale compunerii socialului din acţiuni de ordin micro, dar s-au conturat şi modele cantitativiste, de factură cvasiaxiomatică, oferite de demografia socială prin studierea a ceea ce s-ar numi „înghesuială (mare concurenţă) la căsătorie” (marriage squeeze). Aceasta se întâmplă atunci când pe piaţa maritală, dinr-un motiv sau altul, este o mare

disproporţie numerică între bărbaţi şi femei, funcţionând, în acelaşi timp, legea monogamiei. E observat că dacă introducem şi regula că la căsătorie între parteneri există, în medie, o diferenţă de câţiva ani, atunci fenomenul apare şi în cazul în care există un boom de natalitate. Sociologii şi demografii americani au studiat situaţia de acest fel pe cohorta (babz boom) din 1946, cohortă din care la mijlocul anilor ’60 fetele nu-şi găseau parteneri maritali mai în vârstă ca ele cu doi-trei ani, întrucât numărul bărbaţilor născuţi în 1943-1944 era mult mai mic. S-au cercetat efectele acestei disproporţii, a presiunii femeilor dornice de căsătorie (sau oricum de dragostea unor bărbaţicu ceva mai în vârstă) asupra valorii pe piaţa maritală şi s-au elaborat modele ale tranziţiei micro-macro şi teoreme ale unor algoritme specifice de cuplare conjugală în noile date ale problemei.

O împrejurare aproape identică de la noi din ţară (în anii 1967-1968 s-au născut cu aproximativ 50 000 de copii mai mult decât înainte şi după) îşi aşteaptă şi ea abordarea investogaţională necesară.

3.4. Explicaţie versus comprehensiune: o falsă dilemăDupă cum insistat, sociologia vizează şi relitatea subiectivă, lumea interioară,

motivaţiile, simbolurile şi interpretările indivizilor şi colectivităţilor umane. Mulţi filosofi, sociologi, intelectuali de formulă speculativ-lirică consideră că universul uman de această natură nu poate fi examinat cu folos prin mijloacele ştiinţelor consacrate, ale naturii , prin descriere şi explicaţie obiectivă, ci prin „înţelegere” (Verstehen), prin ceea ce s-a instituit şi în româneşte ca fiind comprehensiune. Aceasta înseamnă descifrarea subiectivităţii prin intuiţie şi empatie, „punerea în pielea” celuilalt, plonjarea în adâncimea psihicului uman. Acţiunile individuale şi grupale, evenimente şi epoci istorice nu pot fi explicate în termeni de cauze şi efecte, de factori şi consecinţe obiective, ci numai prin accederea comprehensivă la resorturile interior-subiective şi la spiritul şi sensul unor entităţi istorice. În cadrul explicaţiei, cercetătorul evidenţiază legături statistice, influenţe şi determinări între fapte sociale, lucrează cu variabile independente şi dependente, în comprehensiune, cu intuiţii, cu capacitatea de a-l înţelege pe celălalt, cu experienţa trăirilor proprii. În mod obişnuit aşa sunt rezumate cele două viziuni metodologice, şi ele sunt – chiar dacă mai în detaliu expuse – contrapuse sau oricum prezentate ca alternative (Zamfir, 1993). Dar deja Max Weber vorbeşte despre posibilitatea de a le combina, utilizând expresia „explicaţie comprehensivă” sau „comprehensiune explicativă”.

Există, într-adevăr, argumente în favoarea tezei că explicaţia şi comprehensiunea nu numai că nu se situează în raport de opoziţie, dar sunt complementare şi, considerând demersul ştiinţific pe traseul său mai extins, de fapt ele sunt strâns legate. Comprimat exprimate aceste argumente se înfăţişează astfel:

- E necesară distincţia (Boudon, 1992) dintre comprehensiune în accepţiunea gânditorilor germani, reprezentanţi ai curentului „filosofia vieţii”, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în particular a lui W. Dilthey, şi cea weberiană. Prima se referă primordial la a regăsi şi retrăi sensul şi spiritul instituţiilor, epocilor şi evenimentelor istorice, în a le recupera atmosfera, în a le înţelege rostul şi semnificaţia în curgerea timpului istoric. În acest înţeles, Verstehen este mai vag, mai metafizic, mai plin de capcane interpretative. Accepţiunea weberiană spune doar că înţelegerea stărilor mentale ale actorilor acţiunilor sociale şi a sensului pe care ei îl acordă

acestor acţiuni nu trebuie neglijată. Aici nu e în discuţie, deci, sensul acordat şi interpretările faţă de epoci şi episoade istorice, ci înţelegerea comportamentelor actorilor individuali.

- În accepţiunea mai specific sociologică (de orientare weberiană), comprehensiunea apare ca un moment al explicaţiei, fiindcă a înţelege raţiunile actelor individuale nu este suficient nu este suficient pentru a explica socialul (vezi conexiunea macro-micro, 3.2).

- Experienţa noastră de viaţă, interacţiunea cu alţii, jucarea de roluri, motivaţiile şi strategiile unor acţiuni proprii, tot ce este subsumat comprehensiunii, pot servi ca punct de plecare în proiectarea unor cercetări „pozitiviste” (observaţie sistematică, plan experimental, chestionar). Acelaşi bagaj comprehensiv este aproape inevitabil prezent în faza de interpretare calitativă a unor date statistice.

- În ce priveşte intuiţia, atât de frecvent invocată în viziunea comprehensiunii, ea reprezintă probabil un plus semnificativ faţă de procesele de cunoaştere cunoscute (inducţie, deducţie, stocarea şi procesarea informaţiei, etc.), ce nu este încă explicat psiho-fiziologic. Dar să nu uităm că în ştiinţele cele mai tari („intuiţionismul” în matematică) se face apel la intuiţie. Din acest punct de vedere, comprehensiunea nu se opune nicicum modelului naturalist de ştiinţă. Apoi, atitudinile empatice sigur că există, dar ca orice aptitudini sunt raţional explicabile şi pot puse în evidenţă experimental (din nou prin mijloace foarte „pozitiviste”). Un exemplu este chestionarul prin procură (Radu, 1994), în care subiectul (A) răspunde la un chestionar aşa cum crede că ar răspunde unul pe care are pretenţia că îl cunoaşte (B). Prin comparaţia dintre răspunsurile lui A şi răspunsurile lui B ne dăm seama de capacităţile empatice ale lui A. Nu vrem să spunem că problematica empatiei, şi cu atât mai mult a Verstehen-ului, se reduce la această situaţie. Afirmăm doar că în actul de comprehensiune nu ne plasăm în afara raţionalului şi că ea însăşi poate fi dacă nu explicată cel puţin descrisă în termeni raţionali.

- Nemijlocit legat de cele arătate mai sus, trebuie subliniat faptul că subiectivitatea, interioritatea umană nu este domeniul „găurilor negre” din astrofizică, de unde ne vin semnale minime. Despre ea avem varii şi multiple semne sensibile (vorbe, gesturi, manifestări comportamentale). Inferenţa de la datele exterioare la cele interioare nu e simplă, dar aceste date există (şi unele, şi altele).

- În fine, nici cele mai intransigente orientări obiectivist-explicative, care merg deci pe determinismul factual exterior, nu neagă prezenţa factorului subiectiv, interior. Diferenţa faţă de concepţia comprehensivistă constă în conţinutul şi importanţa explicativă ataşată lui. Pentru cea din urmă universul subiectiv e bogat colorat şi decisiv în înţelegerea socialului. În viziunile determinant obiective el este populat cu interese şi orientări pragmatice, care contează foarte mult ca propensiuni ale activităţilor umane, dar care sunt limitate şi constante, putând fi luate ca un ivariant în schema explicativă a socialului, şi până la urmă excluse. Marxismul, neobehaviorismul şi într-un anume fel paradigma costuri-beneficii sunt exemple de acest gen. Să remarcăm însă că dincolo de cadrul paradigmatic, multe ipoteze, teorii, modele şi cercetări empirice rămân la acest nivel al analizei. Când se studiază, de pildă, relaţia industrializare-urbanizare-navetism se au în vedere doar câteva minime postulate privind intenţiile oamenilor şi nu se face practic apel la subiectivtatea actorilor implicaţi. În modelele de dinamică populaţională şi a consecinţelor ei sociale este o situaţie asemănătoare. Cercetarea însă a unor fenomene mai particulare, a unor comunităţi bine circumscrise presupune abordarea palierului

subiectiv-simbolic. Aşa încât ponderea explicativ-cantitativului sau, complementar, cea a comprehensiv-calitativului depinde şi de tipul de investigaţie şi finalitatea ei teoretică şi practic-aplicativă.

3.5. Dezideratul neutralismului axiologicÎn studierea şi prezentarea realităţii sociale, este foarte probabil ca cercetătorul să-

şi proiecteze propria subiectivitate. Distorsiuni datorate subiectului cunoscător apar în orice arie de investigaţie, dar în fâşia ontologică a socioumanului ele sunt mai pronunţate şi mai greu de controlat. Cu atât mai mult atunci când se vizează realitatea subiectivă, pentru că interacţionează elemente de acelaşi gen, de acelaşi ordin de mărime: în studierea valorilor, intereselor, dorinţelor, ideologiilor altora se impregnează valorile, interesele, dorinţele şi ideologia cercetătorului în cauză. Subiectivitatea lui poate fi implicată în alegerea temei, a ipotezelor şi conceptelor, a populaţiei care se cercetează efectiv, a metodelor şi mai ales a interpretării rezultatelor. (Ne referim aici bineînţeles la distorsiunile involuntare, deşi nici falsurile ştiinţifice nu au lipsit.)

Ideal ar fi ca specialiştii în domeniul socioumanului să fie imparţiali în investigaţiile lor, să prezinte lucrurile aşa cum sunt, cu obiectivitate, să facaă abstracţie de propriile lor valori, să realizeze adică ceea ce de la Max Weber încoace se numeşte neutralism axiologic (în engleză, value free). Sarcină nu uşor de atins, dar aşa cum clasicul german îndemna, odată ce omul de ştiinţă s-a angajat în abordarea unei teme (selecţia în sine a problemei de cercetat, deşi automat preferenţială, nu afectează obiectivitatea rezultatelor), el trebuie să tindă înspre neutralism, să urmeze cu acribie rigorile metodei ştiinţifice. Mai recent se insistă că alături de autocontrol, prezentarea în detaliu de către cercetător a metodelor folosite, a parcursului demersului investigaţional, a unor date personale şi de context pentru a fi apreciate de alţi membri ai comunităţii ştiinţifice sunt binevenite. Şi deoarece la baza unui demers stau tacit, ca subînţelese, convingeri şi principii intelectuale (gnoseologice, morale, estetice, politice), de dorit ar fi efortul de a le face explicite, de a le aduce în conul de lumină al conştiinţei critice proprii şi a judecăţii celorlalţi.

Oricum, apare evident că ideologizarea discursului ştiinţific sub presiunea directă sau indirectă a partidelor, claselor, grupurilor sociale şi etnice este un pericol pentru sociologie. Tot aşa cum sterilă este şi ideea că „relativismului epistemologic”, anume că e iluoriu a tinde înspre obiectivitate, întrucât ceea ce discutăm şi analizăm noi nu sunt niciodată structuri şi fenomene sociale obiective, ci interpretări ale acestora. (La limită asemenea afirmaţii de autodemolează, conform raţionamentului – paradox semantic: Dacă totul este relativ, atunci şi propoziţia „Totul este relativ” este relativă, şi deci... Analog avem: Dacă totul este interpretare, atunci...) Probabil că atari excese n-au stat nici în intenţia întemeietorului turnurii interpretativiste (şi în apreciabilă măsură postmoderniste), antropologul american Clifford Geertz. În tot cazul, în des invocata lui carte The Interpretation of Cultures (1973) el notează că „nimic n-ar discredita mai mult o asemenea abordare (interpretativistă, n.m.) decât o combinare de intuiţionism şi alchimie, indiferent cât de elegant sunt exprimate intuiţiile sau cât de modernă este făcută să arate alchimia” (p. 30).

4. Universul multidimensional al sociologieiMai accentuat decât alte ştiinţe socioumane, sociologia ni se înfăţişează ca fiind

de o mare diversitate, ca un spaţiu aproape n-dimensional. În primul rând, ea cuprinde

mai multe orientări teoretice, mai relevante apărând cele ce vizează distincţiile micro/macro şi raţional-pragmatic/cultural-simbolic. Putem considera că la întâlnirea dintre cele două criterii s-au născut marile paradigme sociologice: teoria schimbului social, individualismul metodologic (costuri-beneficii, teoria alegerii raţionale) în combinaţia raţional-pragmatic cu micro, interacţionismul simbolic, etnometodologia, şcoala dramaturgică (vezi Mihu, 1992; Iluţ, 1993) la intersecţia dintre cultural-simbolic şi micro, structuro-funcţionalismul şi marxismul în conjuncţia raţional-pragmatic – macro, iar structuralismul cultural (cu teoriile despre rolul valorilor, normelor, simbolurilor, patternurilor culturale), la interferenţa dintre cultural simbolic şi macro. Fără îndoială că orientările menţionate nu epuizează larga paletă paradigmatică din sociologie, istoria sociologiei însemnând şi încercări de sinteză dintre micro şi macro, individual şi colectiv, pragmatic şi simbolic. De subliniat că în mişcarea de idei actuală din sociologie, preocuparea majoră este de a construi modele ce leagă cât mai bine macro cu micro, cultural-simbolicul cu interesele şi strategiile individuale, utilitariste, prin luarea în considerare a variabilelor obiective şi subiective, individuale şi ecologice, culturale şi de structură socială, economică, politică.

În al doilea rând, o coordonată esenţială a spaţiului sociologic este cea teoretic-empiric. La nivel teoretic se elaborează modele, sisteme, teorii, mai mult pe baze ipotetico-deductive, reflexive, pornind de la caracteristici abstracte ale socialului. Empiricul presupune culegerea de date (sistematice) concrete (calitative şi mai ales cantitative) cu privire la anume stări, evenimente, colectivităţi, probleme. Monografiile şi anchetele sociologice sunt tipice în acest sens. Între teoretic şi empiric nu este o disjuncţie, ci un continuum, multe modele sau teorii fiind clădite pe o solidă platformă de date empirice, tot aşa cum orice cercetare concretă presupune un minim de teorie, iar unele dintre ele sunt puternic saturate de teoretic. Totuşi, trecerea de la teoretic la empiric şi invers, validarea empirică a unor construcţii teoretice nu este deloc o sarcină facilă. Aceasta mai cu seamă din cauza notei de arbitraritate ce intervine în procesul operaţionalizării ipotezelor şi conceptelor. Exemplul pe care îl oferă J. Alexander (1988) este ilustrativ: Sociologul american P. Blau a lansat ideea – pe care o numeşte teorema dimensiunii (size theorem) – că o variabilă ecologică foarte simplă, mărimea grupului, determină relaţiile exterioare ale grupului. Printr-o investigaţie empirică, el a constatat într-adevăr că proporţia căsătoriilor în afara grupului este în legătură inversă cu dimensiunea lui. Prin operaţionalizare, relaţiile exterioare au fost reduse la numărul căsătoriilor în afară, dar în acest fel teorema nu a fost demonstrată, datele empirice nearticulându-se suficient cu teoria.

În al treilea rând, o axă importantă a sociologiei este fundamental şi aplicativ. Am văzut cum încă de la început sociologia s-a constituit nu numai ca un răspuns la deziderate şi exigenţe intelectuale, ci şi ca o speranţă pentru rezolvarea unor probleme practice. Caracterul de aplicabilitate s-a diversificat şi aprofundat mereu, astăzi toate sferele esenţiale ale socialului (economică, politică, juridică, de asistenţă socială şi medicală, etc.) beneficiind şi de intervenţia sociologiei. Ea este chemată să diagnosticheze anumite situaţii, evenimente, stări, dar şi să facă predicţii şi prognoze, şi după tipul de raţionament „dacă... atunci...” să contribuie la prevenirea unor evoluţii nedorite; să stabilească etiologia unor fenomene sociale şi individuale indezirabile şi să ofere remedii. Tocmai de aceea, în prezent se vorbeşte tot mai mult, în loc de, sau pe lângă, inginerie socială, de sociologie clinică, în sensul de sociologie aplicată. Măsura în

care acumulările sociologiei ca disciplină ştiinţifică (fundamentală) sunt angajate în intervenţiile practice depinde de felul şi scopul cercetării: radiografierea de opinii privind un potenţial produs comercial implică doar o metodologie adecvată; predicţia unor stări sociale viitoare, a unor consecinţe pe termen mediu şi lung- în multe cazuri şi pe termen scurt – presupune teorii, modele şi date mai complexe preexistente. Pe de altă parte, datorită faptului că de obicei în abordarea, optimizarea şi soluţionarea unor evoluţii şi probleme sociale, în evaluarea unor programe se porneşte de la un bagaj insuficient de cunoştinţe, intervenţia practică sociologică înseamnă mai mult decât simpla „aplicaţie” de achiziţii cognitive. Ea reprezintă şi un proces de producere de noi cunoştinţe (Zamfir, 1993), care vor îmbogăţi, rafina sau chiar restructura teorii şi metode existente.

În al patrulea rând, sociologia este, în acelaşi timp, naţională şi internaţională. Internaţională se prezintă deoarece tinde, după modelul ştiinţelor tari (matematică, fizică, chimie, biologie), la un corp de teorii şi metode universale, pe care să se întemeieze cercetările empirice. Ceva din acest ideal este atins, membrii comunităţii sociologice mondiale recunoscând aceiaşi clasici ai disciplinei lor, existând consens ridicat privitor la figurile proeminente actuale, împărtăşind o anumită terminologie comună şi cu deosebire aceleaşi principii metodologice şi tehnici de cercetare, cum este ancheta pe bază de eşantion şi observaţia coparticipativă. Dar în înalt grad sociologia este naţională, puternic diferenţiată cultural. Bineînţeles că şi situaţia ştiinţelor tari, exacte, diferă de la ţară la ţară, de la cultură la cultură. (Ştiinţe sau ramuri ale acestora apar inegal dezvoltate în diverse state sau continente.) În cazul sociologiei însă conţinutul şi orientarea ei sunt semnificativ altele pe arii naţional-culturale specifice. Acest lucru se întâmplă şi deoarece configuraţiile şi tendinţele socio-politice nu au aceiaşi parametri. N. Smelser (1988) arată, de pildă, că acum câteva decenii spiritul dominant al sociologiei economice în SUA era cel al sociologiei industrial-manageriale (motivaţia şi satisfacţia personalului, organizarea microsocială eficientă etc.), pe când în deceniile din urmă accentul s-a mutat pe studierea carierelor profesionale, a aranjamentelor contractuale, a structurii pieţei muncii. În schimb, în multe ţări subiectele predilecte continuă să fie primele. Apoi, nu întâmplător în zonele ce au ieşit din regimurile totalitare, problematica etnică, dar şi a sărăciei constituie teme majore şi acute în investigaţiile sociologice.

„Naţional” în câmpul sociologiei desemnează atât faptul că se studiază realităţi specifice, cât şi acela că există şcoli de gândire cu particularităţi ferm conturate. Un elocvent exemplu este pe această linie Şcoala monografică de la Bucureşti (fondator şi principal reprezentant fiind Dimitrie Gusti). Pornind cu un cadru teoretico-metodologic bine articulat, el a întreprins numeroase cercetări empirice cu scopul de a aduna cunoştinţe temeinice despre realitatea socială românească, care să se constituie în ştiinţa naţiunii, în sociologie adică, şi pe a cărei bază să aibă loc o suită de reforme prin care România să ajungă un stat modern.

În fine, aşa cum este implicit în cele expuse până acum, sociologia se situează înte unitate şi diversitate: unitate prin tendinţa de unificare a limbajului teoretico-metodologic, diversitate nu numai tematică, a ponderii descriptivului, a cantitativului şi calitativului, ci şi a numeroase teorii şi puncte de vedere concurenţiale. La întrebarea dacă o atare stare a sociologiei este normală răspunsul este da, dar în două direcţii: unii analişti ai spaţiului sociologic spun că e normală întrucât sociologia este încă în stadiul preparadigmatic, în curs de dezvoltare în comparaţie cu ştiinţele tari, mature, alţii susţin

că diversitatea teoretică, poziţia ei firească este multiparadigmatică, dată fiind varietatea şi dinamica sociale (vezi Boudon, 1990, 1992).

BIBLIOGRAFIE

1) Alexander, J., 1988, The New Theoretical Movement, în Handbook of Sociology (ed. N. Smelser), Newbury Park, Sage Publications2) Andreski, S., 1972, The Social Science as Sorcery, New York, St. Martin’s Press3) Becker, G., 1994, Comportamentul uman: o abordare economică, Bucureşti, Humanitas4) Boudon, R., 1990, Texte sociologice alese, Bucureşti, Humanitas5) Boudon, R., 1992, Action, în Traité de sociologie (ed. R. Boudon), Paris, PUF6) Cambell, T., 1976, Stereotypes and Perceptions of Group Differences, în Current Perspectives in Social Psychology (ed. P. Holander şi G. Hunt), New York, University Press7) Coleman, J., 1990, Foundations of Social Theory, Cambridge, Harvard University Press8) Geertz, C., 1973, The Interpretation of Cultures, New York, Basic Books9) Harvey, J., W. Smith, 1977, Social Psychology. An Attributional Approach, Saint Louis, The C.V. Mosky Company10) Iluţ, P., 1990, Teoria alegerii raţionale şi problema normelor, în Studia, Seria Sociologie, 1. 11) Iluţ, P., 1993, Etnometodologia, în Dicţionar de sociologie (coord. C. Zamfir şi L. Vlăsceanu), Bucureşti, Babel12) Iluţ, P., 1985, Tentaţia globalităţii exacte, în Cunoaştere şi acţiune (coord. A. Marga), Cluj-Napoca, Dacia13) Kelly, H., 1976, Processes of Cauzal Attribution, în Current Perspectives in Social Psychology (ed. P. Holander şi G. Hunt), New York, University Press14) Mihu, A., 1992, Introducere în sociologie, Cluj-Napoca, Dacia15) Radu, I., 1974, Psihologie şcolară, Bucureşti, Editura Ştiinţifică16) Radu, I., 1994, Imaginea de sine şi percepţia socială, în Psihologie socială, Cluj-Napoca, EXE17) Rotariu, T., 1993, Efecte de agregare, în Dicţionar de sociologie (coord. C. Zamfir şi L. Vlăsceanu), Bucureşti, Babel18) Shils, E., 1989, Sociology, în The Social Science Encyclopedia (ed. A. Kuper, J. Kuper), London & New York, Routledge19) Smelser, N., 1988, Introduction, în Handbook of Sociology (ed. N. Smelser), Newbury Park, Sage Publications20) Zamfir, C., 1993, Sociologie, în Dicţionar de sociologie (coord. C. Zamfir şi L. Vlăsceanu), Bucureşti, Babel