CUPRINS

CAPITOLUL 1. STRATEGIILE DE POLITICĂ MONETARĂ ÎN

CONTEXTUL CRIZEI ACTUALE / 3

1.1. STRATEGIA DE ŢINTIRE A INFLAŢIEI / 4

CAPITOLUL 2. ROLUL POLITICII MONETARE ÎN ANUMITE CRIZE

FINANCIARE ŞI ECONOMICE ACTUALE / 7

2.1. CARACTERISTICI ALE CRIZEI DIN S.U.A. ŞI EUROPA / 7

2.2. CARACTERISTICI ALE CRIZEI DIN ROMÂNIA / 8

2.3. ROLUL POLITICII MONETARE ÎN CONTEXTUL CRIZEI DIN SUA / 11

2.4. ROLUL POLITICII MONETARE ÎN CONTEXTUL CRIZEI DIN JAPONIA / 12

2.5. ROLUL POLITICII MONETARE ÎN CONTEXTUL CRIZEI DIN FRANŢA / 13

BIBLIOGRAFIE

CONCLUZII

1

CAPITOLUL 1. STRATEGIILE DE POLITICA MONETARĂ ÎN

CONTEXTUL CRIZEI ACTUALE

Politica monetară reprezintă unul din instrumentele politicii economice, prin intermediul

căreia se acţionează asupra cererii şi ofertei de monedă din economie. Importanţa politicii

monetare rezultă din obiectivul fundamental al acesteia, respectiv stabilitatea preţurilor, la care

se adaugă limitarea inflaţiei şi menţinerea valorii interne şi externe a monedei. Responsabilitatea

îndeplinirii acestor obiective revine băncii centrale, care deţine monopolul în formularea şi

transpunerea în practică a obiectivelor politicii monetare.

Stabilitatea preţurilor constituie obiectivul fundamental al politicii monetare dar, în

acelaşi timp, reprezintă un obiectiv central al politicii economice, alături de: creşterea economică

durabilă, ocuparea deplină a forţei de muncă, sustenabilitatea balanţei de plăţi. Pentru atingerea

acestor obiective, la nivelul fiecărei ţări, sunt identificate instrumentele care să conducă la cele

mai bune rezultate, dintre care cele mai însemnate sunt: politica fiscală, politica veniturilor,

politica monetară, politica valutară şi politica comercială.

Dintre strategiile standard, numai ţintirea cursului de schimb şi ţintirea inflaţiei sunt

utilizate în prezent de noile state membre UE din Europa Centrală şi de Est. Ţintirea agregatelor

monetare a pierdut susţinerea pe care o avea în aceste ţări, situaţie întâlnită în trecut şi în

majoritatea ţărilor dezvoltate, în urma dezintegrării relaţiei anterior stabile dintre agregatele

monetare şi inflaţie; această evoluţie este legată în special de remonetizarea accelerată, care s-a

manifestat după ce inflaţia a coborât la niveluri moderate, sectorul bancar a fost privatizat, iar

fluxurile de capital liberalizate.

Economiile de dimensiuni mai reduse tind să prefere ancorele de curs de schimb,

respectiv regimuri de tip „consiliu monetar” în Bulgaria, Estonia şi Lituania sau ‘’hard peg’’ în

Letonia. Celelalte ţări au optat pentru aranjamente de curs de schimb mai flexibile, de la regimuri

de curs de schimb cu flotare liberă în Polonia şi regimuri cu flotare controlată în Republica Cehă

şi în România până la o bandă de fluctuaţie a cursului de schimb de tip ERM II în Ungaria,

asociindu-le cu adoptarea strategiei de ţintire a inflaţiei.

În cadrul regimurilor de tip „consiliu monetar” politica monetară este setată pe „pilot

automat”, în timp ce băncile centrale care practică regimuri de ţintire a inflaţiei utilizează în mod

2

activ instrumentele de politică monetară disponibile şi trebuie să adopte cu regularitate decizii

complexe în vederea minimizării funcţiilor lor de pierdere.

1.1. STRATEGIA DE ŢINTIRE A INFLAŢIEI

Această strategie a fost implementată în anul 2005, după ce a fost luată în

considerare pentru prima dată în anul 2001, atunci când aceasta a fost menţionată

în Programul Economic de Preaderare ca opţiune majoră a băncii centrale.

Principalele motive care au stat la baza acestei opţiuni au fost următoarele:

necesitatea realizării unei dezinflaţii sustenabile, inclusiv din perspectiva

convergenţei cu UE;

relaţia instabilă dintre agregatele monetare şi inflaţie;

faptul că un regim de curs de schimb ancorat la o altă valută este extreme de

riscant în condiţiile unui trend de apreciere determinat de procesul de

convergenţă şi ale unei deschideri progresive a contului de capital.

Strategia de politică monetară a BNR – ţintirea inflaţiei – este în strânsă conexiune cu

criza financiară actuală şi cu problemele cu care ţara noastră se confruntă.

Opţiunea pentru adoptarea ţintirii inflaţiei ca strategie de politică monetară a fost

justificată de necesitatea realizării unei dezinflaţii sustenabile. Implementarea strategiei de ţintire

a inflaţiei nu a fost uşoară nici înainte de apariţia crizei financiare şi dominanţa fiscală, intrările

masive de capital, poziţia de debitor net a BNR faţă de sistemul bancar şi mecanismul de

transmitere a politicii monetare s-au combinat, astfel că, între 2005 şi 2007, au existat perioade în

care anticipaţiile inflaţioniste şi aprecieri accentuate ale monedei au coexistat. Aceasta a ridicat o

dilemă serioasă pentru banca centrală. Creşteri ale ratei dobânzii, necesare pentru a aduce

anticipaţiile în linie cu ţinta de inflaţie, atrăgeau şi mai multe capitaluri străine, apreciind

nesustenabil leul.

Odată cu declanşarea crizei financiare în iulie 2007, o parte dintre aceste condiţii a

dispărut. Astăzi BNR tinde să fie creditor net al sistemului bancar, iar intrările de capital străin s-

au atenuat în mod semnificativ. Dar aceasta nu simplifică implementarea politicii monetare.

Dimpotrivă, criza financiară a sporit volatilitatea pe pieţele monetară şi valutară şi tinde să

amplifice încetinirea activităţii economice. Pe de o parte, reducerea finanţărilor externe şi

existenţa dezechilibrelor externe mari au declanşat deprecierea leului, care alimentează inflaţia şi

3

face necesară o rată a dobânzii relativ înaltă. Mai mult, cei cu datorii în euro şi alte valute, şi

astfel sistemul financiar, sunt vulnerabili la o depreciere semnificativă a leului. Pe de altă parte,

rate mai înalte ale dobânzii ar tinde să frâneze creşterea economică şi, mai mult, ar crea costuri

pentru cei ce au datorii, riscând să destabilizeze sectorul financiar. În aceste condiţii apare

problema delicată a compromisului dintre obiectivele politicii monetare: asigurarea stabilităţii

preţurilor şi asigurarea stabilităţii financiare. Eficienţa politicii monetare în atingerea acestui

obiectiv este însă limitată dacă nu există stabilitate financiară. Unul dintre principiile

macroeconomice de bază afirmă că fricţiunile pe plan financiar influenţează în mod substanţial

ciclul de afaceri. Astăzi, pe plan mondial, acest lucru este foarte evident. Băncile centrale ale

lumii încearcă să menţină stabilitatea financiară şi să evite recesiunea şi depresiunea economică.

Experienţa României arată că stabilitatea financiară prezintă o importanţă deosebită

pentru stabilitatea preţurilor. Pe bună dreptate, România a fost criticată pentru întârzieri în

dezinflaţie. Acestea s-au datorat reformelor structurale insuficiente. Ţara noastră a realizat o rată

medie de dezinflaţie de 5,8 puncte procentuale pe an în perioada 2000-2007, în paralel cu

menţinerea stabilităţii sistemului financiar. Dar dacă BNR ar fi suplinit acest deficit de reforme

prin creşteri mai abrupte ale ratelor dobânzii situaţia financiară a firmelor şi a gospodăriilor s-ar

fi deteriorat. Şi astfel s-ar fi deteriorate stabilitatea financiară a sectorului bancar. În final, însăşi

ritmul dezinflaţiei ar fi fost, probabil, mai mic decât cel realizat. Lecţia care trebuie învăţată este

aceea că, pe termen lung, incapacitatea menţinerii stabilităţii financiare nu poate să conducă

decât la o reinflamare a inflaţiei.

Prin adoptarea ţintirii inflaţiei s-a optat să se facă cât mai mult loc pieţei în stabilirea

cursului de schimb. Totuşi, au fost situaţii când fluctuaţiile leului au fost cu mult în afara

limitelor justificate de fundamentele cursului de schimb. Aşa a fost cazul de mai multe ori în

intervalul 2004-2007, când au existat intrări masive de capital şi leul s-a apreciat foarte mult. Aşa

s-a întâmplat, în anumite perioade, şi după declanşarea crizei financiare internaţionale actuale,

inclusiv în 2009. Acestea au fost motivele pentru care s-a adoptat o flotare controlată a cursului

de schimb, ceea ce nu înseamnă că se intervine în piaţa valutară în mod discreţionar.

Politica BNR privind intervenţiile pe piaţa valutară a fost ghidată de filozofia conform

căreia o volatilitate înaltă a cursului de schimb este dăunătoare atât pentru obiectivul privind

inflaţia, cât şi pentru sănătatea financiară a sectorului real şi a celui financiar. Cu această

4

filozofie, BNR a promovat un curs de schimb flotant, care i-a permis atât să utilizeze valenţele

pieţei libere şi să descurajeze comportamentele speculative, cât şi să evite aprecierile excesive.

Criza financiară actuală a introdus o inversare abruptă a trendului de apreciere a leului, cu

importante episoade de volatilitate. Aşa cum, în trecut, intrările de valută au supraapreciat leul cu

mult peste nivelul indicat de factorii fundamentali ai cursului de schimb, astăzi reducerea

finanţării externe şi incertitudinea tind să determine deprecieri ale leului nejustificate de factorii

fundamentali ai cursului de schimb.

Rezervele cumpărate pe piaţa valutară în momentele de supraapreciere servesc astăzi

pentru intervenţii pentru calmarea deprecierii leului.

Banca centrală trebuie să asigure, menţinându-şi strategia de ţintire a inflaţiei, apropierea

treptată a ratei inflaţiei de nivelurile compatibile cu îndeplinirea criteriului de la Maastricht

privind stabilitatea preţurilor. Odată ce inflaţia redusă a fost consolidată, se vor crea condiţii

favorabile pentru îndeplinirea sustenabilă a criteriilor de convergenţă nominală privind rata

dobânzii pe termen lung şi stabilitatea cursului de schimb. Totodată, implementarea unei politici

fiscale prudente va susţine sustenabilitatea finanţelor publice. În aceste condiţii, există

posibilitatea ca România să intre în zona euro la orizontul anului 2014.

5

CAPITOLUL 2. ROLUL POLITICII MONETARE ÎN ANUMITE

CRIZE FINANCIARE ŞI ECONOMICE ACTUALE

2.1. CARACTERISTICI ALE CRIZEI DIN S.U.A. ŞI EUROPA

Criza financiară şi economică actuală pare să fie fără precedent în ultima jumătate de

secol. Recesiunea economică se extinde în SUA, Europa şi Japonia şi se conturează a fi mult mai

dureroasă decât căderea economică din 1981-1982. O masivă scădere a încrederii atât la nivelul

sectorului de afaceri, cât şi la nivelul consumatorilor, ambele răspunzând prin restrângerea

cheltuielilor, este în plină derulare.

Guvernul Statelor Unite şi unele guverne din Europa, încercând să refacă stabilitatea, au

naţionalizat părţiale sectoarelor lor financiare într-o măsură care contrazice înseşi bazele

capitalismului modern. Întreaga lume pare astăzi că îşi schimbă cursul, îndreptându-se către o

perioadă în care rolul statului va fi mai mare, iar cel al sectorului privat va fi mai mic. Aceasta va

fi probabil cea mai dramatică consecinţă a crizei actuale.

Cauza profundă a crizei financiare a fost lichiditatea abundentă creată de principalele

bănci centrale ale lumii şi de dorinţa ţărilor exportatoare de petrol şi gaze de a limita aprecierea

monedei. De asemenea, a existat o suprasaturare cu economisiri, generată de integrarea

crescândă în economia globală a unor ţări (China, Asia de Sud-Est în general), cu rate mari de

acumulare, dar şi de redistribuirea globală a avuţiei şi a veniturilor către exportatorii de bunuri

tari (ţiţei, gaze naturale etc.).

În SUA şi în unele state din Europa, guvernele şi băncile centrale au răspuns prin:

îmbunătăţirea lichidităţii;

acordarea de garanţii guvernamentale pentru împrumuturi;

recapitalizarea instituţiilor financiare; garantarea celor mai noi emisiuni de către bănci

asigurate; prevenirea colapsului dezordonat al întreprinderilor mari interconectate;

cumpărarea de acţiuni în bănci; reduceri coordonate ale ratelor dobânzii.

6

Deşi astfel de măsuri au fost puse în aplicare, după 17 luni de la declanşarea

turbulenţelor, piaţa a rămas netransparentă, ceea ce a amplificat criza financiară şi a facilitat

trecerea ei în sectorul real al economiei, mai întâi în SUA, apoi şi în alte ţări dezvoltate.

În SUA instituţiile financiare pot fi împărţite în două categorii: bănci tradiţionale ce se

supun reglementărilor şi oferă asigurare pentru depozitele atrase (plafon 100.000 $) şi instituţii

financiare supranumite "shadow banks” ce furnizează lichiditate adiţională în economii, nu se

supun aceloraşi reguli stricte, nu oferă asigurare pentru banii atraşi şi care îşi constituie capitalul

pentru investiţii prin operaţiuni de vânzări reversibile (reverse repo, banca oferă ca şi colateral

instrumente financiare pentru a obţine capital) şi împrumuturi garantate prin alte active

financiare.

Fenomenul este următorul: în perioade de creştere a aversiunii faţă de risc, de criză,

‘’shadow banks’’ se confruntă cu o scădere a lichidiăţii cauzate de retragerea investitorilor, fapt

ce în cazul lichidităţilor atrase de băncile tradiţionale nu se întamplă (sunt garantate într-un

anumit plafon de FED).

În perioada de boom a creditării, precursoare crizei actuale, aceste instituţii au beneficiat

de ratinguri foarte bune din partea agenţiilor Moody’s, Standard and Poor’s si Fitch şi în ciuda

creşterii gradului de îndatorare, a transparenţei reduse, acestea s-au bucurat de finanţări la rate de

dobândă scăzute, reuşind să genereze rezultate foarte bune şi să crească în dimensiune. Această

creştere a lichidităţii ‘’hadow banks’’ a continuat până în primăvara anului 2007, moment în care

au început problemele pe piaţa imobiliară americană, iar aceste instituţii financiare au început a

întâmpina în cascadă probleme de retragere a lichidităţilor din partea investitorilor. Astfel, pe

masura ce aversiunea faţă de risc a crescut, investitorii au început să vândă instrumentele

financiare emise de shadow banks şi au refuzat să le mai finanţeze activitatea.

2.2. CARACTERISTICI ALE CRIZEI DIN ROMÂNIA

Efectele crizei financiare internaţionale s-au extins şi asupra economiei României. Totuşi,

din punct de vedere al impactului direct, sistemul bancar a fost puţin afectat întrucât nu a fost

expus la active toxice, precum şi datorită măsurilor prudenţiale şi administrative adoptate de-a

lungul timpului de către Banca Naţională a României.

7

Indirect însă, criza financiară internaţională şi mai ales consecinţa ei evidentă –

recesiunea din ţările dezvoltate – se extinde asupra economiei româneşti pe mai multe canale.

Pe canalul comercial, încetineşte creşterea exporturilor sau chiar le reduce. Pe canalul

financiar, limitează accesul la finanţare externă, şi astfel restrânge volumul creditării, şi

generează dificultăţi în serviciul datoriei externe private. Pe canalul cursului de schimb,

reducerea finanţărilor externe s-a reflectat în deprecierea monedei naţionale. Pe canalul

încrederii, a avut loc o retragere a investitorilor din ţările est-europene. Aceasta a avut drept efect

manifestarea pe piaţa monetar-valutară a unor momente de panică şi atacuri speculative, precum

cel din luna octombrie din România, care a făcut necesară intervenţia BNR. În sfârşit, pe canalul

efectelor de avuţie şi bilanţ, are loc deteriorarea activului net al populaţiei şi al companiilor, ca

urmare a ponderii ridicate a creditelor în valută (corelate cu deprecierea leului) şi a scăderii

preţurilor activelor mobiliare şi imobiliare de la valori speculative, nesustenabile (de tip

“bubble”).

În România, răspunsul la efectele adverse ale crizei nu poate fi similar celui formulat de

unele state europene sau celui din SUA. Există câteva diferenţe între economia românească şi

aceste economii, care nu permit copierea pur şi simplu a pachetelor de măsuri dezvoltate acolo.

În esenţă, este vorba despre faptul că economia românească are un deficit de cont curent mare,

care indică dependenţa acesteia de finanţarea externă. Avem de ales între reducerea ordonată a

acestui deficit sau în reducerea lui de către piaţă în condiţiile actuale de tensiune şi neîncredere,

cu consecinţe dramatice pentru cursul de schimb şi pentru creşterea economică.

Bugetul pe 2009, constituie un prim pas lăudabil, în special datorită alocării unor fonduri

relative ridicate pentru investiţii care au potenţialul de a crea “spilover effects” asupra celorlalte

sectoare din economie. Pe măsura transpunerii sale în practică, se va crea posibilitatea relaxării

treptate a politicii monetare. Astfel, o combinaţie suboptimală existentă în ultimii ani (politici

bugetare şi salariale laxe, respectiv o politică monetară foarte “strânsă”) va putea fi înlocuită cu o

combinaţie optimală în care toate politicile (bugetară, salarială şi monetară) să aibă un grad

similar de restrictivitate şi să îndrepte activitatea economică spre muncă şi productivitate. În plus

faţă de aceasta, guvernul mai poate contribui la ameliorarea percepţiei investitorilor străini prin

măsuri precum îmbunătăţirea capacităţii de absorbţie a fondurilor europene şi înlocuirea astfel,

într-o anumită măsură, a finanţării externe private cu finanţare externă publică sau prin crearea

8

de noi locuri de muncă în domenii insuficient valorificate (infrastructură, turism, agroalimentar),

care să preia, treptat, rolul de motor al creşterii economice.

În general, încheierea unor acorduri de finanţare cu organisme internaţionale, începând cu

Comisia Europeană şi Banca Europeană de Investiţii, care să compenseze diminuarea sensibilă a

intrărilor de capital privat este binevenită. Un pericol pentru aplicarea acestei strategii coerente

de ajustare ordonată a dezechilibrului extern îl constituie prognozele din ce în ce mai pesimiste

elaborate de diferite instituţii privind creşterea economică din România în anul 2009 şi care merg

până la a anticipa o creştere negativă. Pericolul constă în aceea că factorul politic, dând crezare

acestor prognoze, ar putea să trateze problema emoţional, adoptând măsuri de relaxare fiscală şi

salarială, care nu ar face decât să agraveze criza.

În ceea ce o priveşte, Banca Naţională a României rămâne consecventă în proiecţia sa de

creştere economică pentru anul 2009, având următoarele argumente:

ponderea mai redusă a exporturilor în PIB comparativ cu alte state Central şi Est-

Europene, care au prognozată totuşi o creştere pozitivă în 2009;

gradul mai scăzut de intermediere financiară (credit neguvernamental ca proporţie în

PIB), care implică, o contracţie mai mică a economiei datorate canalului financiar;

faptul că România are o balanţă energetică aproape echilibrată, nefiind nici în situaţia

ţărilor mari importatoare de energie (majoritatea ţărilor din Europa Centrală şi de Est),

nici în situaţia ţărilor mari exportatoare de energie din estul continentului, care suferă ca

urmare a reducerii preţului petrolului;

flexibilitatea cursului de schimb, care permite ca o parte din şocurile exogene să se

disipeze asupra variabilelor nominale (curs de schimb), decât să afecteze economia reală;

volumul mare de fonduri structurale (inclusiv cele aferente anilor fiscali 2007 şi 2008)

care pot fi atrase de România, conform regulii t+2.

Un alt set de argumente privind menţinerea creşterii economice în teritoriu pozitiv

porneşte de la analiza componentelor PIB (consumul, investiţiile şi exportul net):

în ceea ce priveşte consumul, nu trebuie neglijat stimulentul fiscal injectat în economie

în ultimele luni ale anului 2008, echivalent cu aproximativ 3 procente din PIB şi care îşi

va produce efectele în economie în lunile următoare;

9

tot în privinţa consumului, reducerea la un sfert a preţului petrolului faţă de vara anului

2008 este echivalentă cu un masiv stimulent pentru consum. A nu se uita că preţurile

combustibililor (benzina şi motorina) sunt cu 15 la sută mai mici în prezent decât acum

opt-nouă luni, în pofida deprecierii semnificative a leului faţă de dolar, care a avut loc

între timp;

în ceea ce priveşte investiţiile, o bună parte din investiţiile private care nu se vor mai

face în 2009 vor fi înlocuite cu investiţii publice, dacă structura bugetului aprobat va fi

confirmată în practică;

cu privire la exportul net, există toate şansele ca el să aibă o contribuţie negativă în

scădere la creşterea PIB: chiar dacă exporturile totale vor scădea, importurile totale vor

scădea şi mai mult în acest an.

2.3. ROLUL POLITICII MONETARE ÎN CONTEXTUL CRIZEI DIN SUA

Întrucât perioada anilor 1988 – 1998 a fost marcată de crize sau dificultăţi bancare în

numeroase ţări, este interesant de a analiza în ce măsură politicile monetare au contribuit la

ameliorarea sau accelerarea acestor crize.

Astfel, SUA au înregistrat o gravă criză a caselor de economii în anii 1980, iar la

începutul anilor 1990 o criză de dimensiuni a băncilor comerciale, soldate cu numeroase

falimente.

Criza caselor de economii a fost declanşată prin punerea în aplicare a unei politici

monetare restrictive, de luptă contra inflaţiei, ceea ce a condus la situarea ratelor de dobândă pe

termen scurt la niveluri foarte ridicate. Au rezultat, astfel, pierderi considerabile; costul

resurselor a crescut mai repede comparativ cu randamentul utilizărilor pe termen lung şi cu ratele

fixe de dobândă. Casele de economii au lichidat atunci activele lor, al căror preţ s-a diminuat

considerabil. Astfel, 10% din numărul caselor de economii au înregistrat falimente între 1979 şi

1992. Acesta a fost primul pas al crizei. Politica monetară n-a fost orientată către reglementarea

sistemului bancar, astfel ca s-a manifestat, în continuare, criza bancară, care a înregistrat

paroxismul între 1988 şi 1990. Până în 1993 un număr de peste 1500 de bănci au falimentat, ca

urmare a creşterii considerabile a riscurilor bancare. Pentru a pune capăt unei asemenea situaţii

bazate pe rate de dobândă scăzute, ceea ce a permis lupta împotriva crizei, băncile au restabilit

10

marjele de dobândă, ceea ce a evidenţiat faptul că dispunând de o anumită poziţie pe piaţă au

găsit repede drumul spre însănătoşire.

În Europa de Nord o violentă criză bancară s-a manifestat între anii 1988 şi 1993, cazul

Suediei fiind reprezentativ.

Factorii ce au contribuit la acest fenomen au fost:

dereglementările din anul 1985;

creaţia monetară bazată pe credite;

politica fiscală care a încurajat îndatorarea.

Astfel, a rezultat o puternică şi speculativă creştere a preţului activelor, ceea ce a antrenat

o concurenţă acentuată între grupurile financiare, concretizată în scăderea marjei de dobândă şi o

puternică majorare a riscurilor de credit. Criza a izbucnit în anul 1989, cu efecte asupra preţului

imobilelor; criza imobiliară s-a manifestat puternic în anii 1991 şi a provocat falimente în

ansamblul economiei şi repercusiuni puternice asupra băncilor. Totalul pierderilor cumulate între

’89 şi ’92 a înregistrat 8% din PIB. În septembrie 1992, guvernul suedez a decis un plan de

salvare a sistemului financiar însoţit de o “injecţie” masivă a banilor publici şi o modificare a

politicii monetare, care a permis băncilor modificarea marjei de dobândă.

2.4. ROLUL POLITICII MONETARE ÎN CONTEXTUL CRIZEI DIN JAPONIA

Criza japoneză a început în 1991 când marile bănci s-au aflat în dificultate, situaţii care se

explică prin următorii factori:

operaţiuni speculative, traduse printr-o acumulare puternică de creanţe de slabă calitate în

bilanţurile bancare şi prin scăderea preţului activelor care s-a manifestat cu începere din

1989.

În timpul speculaţiilor bursiere, băncile au acumulat plus valoare asupra activelor, iar la

sfârşitul anilor ’80 profiturile bancare proveneau din plus valoarea asupra titlurilor şi din dobânzi

(1/3), în timp ce politica monetară restrictivă reducea puternic marjele ratei de dobândă.

Această politică monetară restrictivă a contribuit la căderea bursei cu 60% între 1989 şi

1992, şi la izbucnirea crahului bursier cu începere din 1992. Preţurile terenurilor au scăzut cu

50% în august 1992 şi cu mai mult de 60% în 1993. Autoritatea publică a pus în aplicare politici

11

macroconomice monetare şi fiscale favorabile restabilirii băncilor şi au favorizat operaţiunile de

restructurare a băncilor aflate în dificultate. După anii ’95 au fost angajate şi fondurile publice în

salvarea băncilor, în pofida opoziţiei populaţiei şi au fost lăsate să falimenteze câteva bănci, ceea

ce nu era specific tradiţiei japoneze.

Politica monetară îndeplineşte un rol important prin aceea că permite practicarea unor

rate de dobândă pe termen scurt apropiate de zero, în special pentru a ajuta băncile să-şi

restabilească rentabilitatea şi să se reducă sprijinul bugetar. O asemenea politică, dacă se

menţine, permite băncilor să “digere” progresiv creanţele lor în pierdere şi plus valoarea asupra

activelor imobiliare şi mobiliare. Dacă ratele de dobândă se majorează, antrenând o recădere a

preţului activelor, atunci băncile pot reintra în criză.

2.5. ROLUL POLITICII MONETARE ÎN CONTEXTUL CRIZEI DIN FRANŢA

În centrul crizei bancare franceze s-a aflat supracapacitatea sectorului bancar, precum şi

dificultatea băncilor de a gestiona riscul de credit. Deteriorarea calităţii creditelor este rezultatul

crizei imobiliare, la care se adaugă efectul recesiunii şi ratele de dobândă ridicate. Aici,

autorităţile au îndeplinit rolul de organisme de ultim resort de organizare şi salvare a instituţiilor

aflate în dificultate. Contrar altor ţări, redresarea băncilor nu s-a putut baza pe politica

macroeconomică. Politica monetară a rămas restrictivă iar ratele pe termen scurt nemodificate,

ceea ce a permis băncilor să-şi reconstituie marjele de dobândă şi să relanseze cererea de credite.

Rezultă că politica monetară a îndeplinit şi îndeplineşte un rol important în declanşarea şi

gestionarea crizelor bancare. Cu excepţia Franţei, după anul 1987, generalizarea politicelor

monetare conjuncturale pentru limitarea riscului sistemic, au favorizat creşterea speculativă a

preţurilor activelor bursiere şi imobiliare şi a stimulat îndatorarea agenţilor economici, ceea ce a

creat sursa unor dificultăţi bancare ulterioare. Mai târziu, aceste politici monetare au devenit

restrictive şi au contribuit la declanşarea crizelor. În final, ele s-au generalizat fiind pe larg

utilizate pentru a acompania măsurile bugetare de restructurare şi însănătoşire a băncilor.

Politica monetară intervine la două niveluri pentru ieşirea din criză:

a) la nivelul intervenţiilor pe care banca centrală la efectuează ca împrumutător de ultim rang;

b) la nivelul măsurilor macroeconomice.

12

Referitor la primul nivel se remarcă următoarele aspecte:

Apariţia unei crize bancare necesită o intervenţie de urgenţă a autorităţilor şi constă în

aporturi de lichiditate pe termen scurt, pentru a evita falimentul băncii, declanşarea unei panici

sau contagiunea altor bănci. Banca centrală îndeplineşte rolul său de ultim împrumutator, fie prin

deschiderea unei linii de credit, fie prin scontare sau organizarea refinanţării băncilor aflate în

dificultate. Făcând acestea, banca centrală evita ca băncile să înregistreze pierderi, ca urmare a

cererilor de retragere a depozitelor clienţilor şi permite reînnoirea creditelor ajunse la scadenţă şi

ai căror debitori au ajuns în imposibilitatea de rambursare.

La nivelul măsurilor macroeconomice trebuie evidenţiat caracterul lor mai discret decât

al măsurilor bugetare, fiind imposibil de evaluat transferul asupra sistemului bancar.

Scăderea ratei de dobândă permite relansarea economică şi a activităţii de creditare,

ameliorează situaţia debitorilor şi evită falimentul acestora, limitează scăderea activelor

mobiliare şi imobiliare în bilanţul băncilor. De asemenea, permite băncilor să “digere” criza

chiar dacă întârzie restructurările care par inevitabile.

Pe plan intern, rolul politicii monetare se realizează prin reglarea cererii de monedă de

schimb şi de plată. Dar reglarea respectivă nu este un scop în sine. Printr-o asemenea măsură se

urmăresc stabilitatea preţurilor, deplina ocupare a forţei de muncă, expansiunea economică etc.

Pe plan extern, politica monetară şi mişcările externe de capitaluri sunt de natură dublă.

Pe de o parte politica monetară poate să caute încurajarea intrărilor sau ieşirilor de capitaluri

pentru reechilibrarea balanţei de plăţi. Pe de altă parte, ea încearcă să găsească modalităţi de a

suporta presiunile valutare din exterior atunci când mişcările de capital se derulează speculative.

Bineînteles, se recurge la această politică dacă autorităţile monetare naţionale nu au putere

notabilă de a evita astfel de presiuni.

13

CONCLUZII

În S.U.A., în ţările Europei de Nord şi în Japonia, politicile macroeconomice au jucat un

rol determinant în ieşirea din criză. În mare parte, ca urmare a unei politici monetare

conjuncturale, băncile solvabile au regăsit prosperitatea şi au reuşit să gestioneze crizele.

În celelalte ţări europene, autorităţile monetare au fost “paralizate” de necesitatea

realizării criteriilor de la Maastricht şi n-au acceptat modificări în politicile macroeconomice.

Deşi această criză generalizată a survenit mai întâi în Statele Unite, acestea nu au fost

singurele afectate de şocurile şi prăbuşirea încrederii consumatorului. Multe ţări, care sunt atât

pieţe dezvoltate, cât şi pieţe emergente, au înregistrat de curând creşteri nerealiste în pieţele

activelor. Preţurile imobiliare au crescut rapid datorită unor cauze la baza cărora nu au stat numai

principiile de bază ale ţărilor ca Irlanda, Regatul Unit, şi Australia conform FMI (2008), în timp

ce ţări cum ar fi China şi Rusia au înregistrat, înainte de criză, nivele ameţitoare pe pieţele lor de

acţiuni, generate de frenezia speculaţiilor.

Integrarea financiară şi holdingurile transnaţionale de fonduri mutuale, fonduri

speculative, sucursalele băncilor ţărilor dezvoltate, şi companiile de asigurări au perpetuat

perturbările şi a contribuit la propagarea colapsurilor preţurilor activelor în ţările din Uniunea

Europeană şi în alte ţări.

Pierderea locurilor de muncă, şi alte indicii sugerează că Statele Unite probabil au intrat

deja în recesiune, iar FMI şi Banca Mondială prognozează actualmente o creştere de doar 0,1

până la 0,2 la sută pentru acest an în SUA (Fondul Monetar Internaţional 2008; Previziunile

Băncii Mondiale). De asemenea, creşterea din Zona Euro şi din Japonia se va reduce drastic,

potrivit previziunilor FMI, creşterea PIB-ului va fi de doar 0,2 şi respectiv 0,5 la sută în acest an,

iar prognozele cele mai recente ale Băncii Mondiale sunt şi mai pesimiste. Previziunile mai

recente legate de sectorul privat sunt cel puţin sumbre, iar în anumite cazuri mult mai pesimiste.

În plus, criza va avea un efect negativ major asupra investiţiilor în pieţele emergente. Ne

aşteptăm ca toate sursele externe principale de fonduri de investiţii să scadă drastic în cursul

primului val de efecte. Investiţiile de portofoliu vor scădea, deoarece teama mai mare de riscuri

determină menţinea capitalului pe pieţele interne. Deşi, în mod istoric, investiţiile directe străine

au dovedit o elasticitate mai la şocuri, ne aşteptăm să scadă şi ele. În plus, ţările în curs de

14

dezvoltare care vor putea avea acces la capital vor plăti dobânzi mai mari, din cauza exodului

spre pieţe mai sigure şi a aversiunii mai mari pentru riscuri.

15