Rolul informaţiei în intelligence

În momentul în care discutăm despre intelligence, discutăm de fapt

despre informaţie.1 Şi nu despre orice fel de informaţie, ci una care te pune

în avantaj şi te face mai puternic. Aşa cum afirma şi analistul american

Alvin Toffler, informaţia e putere, iar în realitate este vorba despre puterea

de a lua decizii. Acesta este de fapt şi scopul intelligence-ului: de a gasi

informaţii care să te facă mai puternic. Înseamnă cunoaşterea anticipată, care

duce la victorie – iar victoria cea mai plăcută şi mai puţin costisitoare nu este

cea care se obţine câştigând războiul, ci aceea la care se ajunge fără război.2

Asistăm la un ritm de inovaţie care nu încetează să se accelereze, iar

competiţia se înăspreşte. Trăim într-un mediu în mişcare, fiind din ce în ce

mai greu să anticipăm viitorul şi aproape imposibil să-i interpretăm

consecinţele directe şi indirecte. Trăim într-o epocă în care informaţia devine

din ce în ce mai abundentă şi din ce în ce mai necesară. Ea a devenit motorul

şi materia primă a societăţii noastre. Producerea informaţiei este un nou

serviciu, aceasta devenind un produs ca oricare altul.3

Deţinerea informaţiei este sursă a hegemoniei. De exemplu, SUA

controlează mai mult de 80% din fluxul de informaţii. Cu toate acestea,

guvernele întâmpină dificultăţi în controlarea circuitului de informaţii şi a

informaţiei în sine. În societatea noastră, care este concomitent supra şi

subinformată, faptul de a deţine informaţii de primă importanţă conferă un

avantaj de netăgăduit.

Precum se ştie, orice acţiune a omului, orice manifestare a gândurilor

şi voinţei sale se bazează pe informaţiile deja obţinute, se desfăşoară prin 1 Se înţelege prin informaţie produsul finit sau, mai exact spus, rezultatul final al procesului de prelucrare a unei date, care include analizarea, evaluarea şi interpretarea sa.2 Vezi pe larg Sun Tzu, Arta Războiului, Bucureşti, 2000.3 Vezi pe larg Gerard Desmaretz, Totul despre spionaj, Polirom 2002.

intermediul lor într-un flux continuu şi este dependentă de informaţiile pe

care aceasta estimează că le va putea procura. Cel care este informat poate

decide, revedea sau hotărî, iar acţiunile sale sunt cu atât mai valabile şi

eficiente cu cât este mai bine informat, calitativ şi cantitativ. Este la fel de

adevărat că o asemenea cerinţă se realizeză doar în contextul în care

concurenţii şi adversarii sunt împiedicaţi de a fi informaţi sau de a-i face să

fie chiar dezinformaţi.

Informaţiile sunt deci, un indicativ variabil şi o măsură de putere.

Fără colectarea şi înţelegerea informaţiilor, nimeni nu poate lua decizii utile

şi nu poate coordona activităţile ulterioare de culegere de informaţii. Din

această perspectivă vor trebui făcute distincţii între date, informaţii şi ştiri.

Datele sunt materia primă a activităţilor de intelligence. Ele sunt

compuse din cifre, cuvinte, simboluri şi se referă la faptele şi evenimentele

cu relevanţă directă în şi pentru actul decizional. Prin ele însele, datelenu

sunt foarte utile operatorilor de informaţii. De fapt, o problemă serioasă

pentru un operator este să reuşească să înţeleagă avalanşa de date care

ameninţă să-ş copleşească în decursul activităţilor de culegere de informaţii

prin intermediul surselor umane de informaţii.

Ca să poată fi înţelese şi folosite, datele necesită o oarecare

interpretare. Informaţiile sunt deci date care au fost analizate sau interpretate

într-un anumit mod, pentru a fi comunicate destinatarului lor – operatorul de

informaţii. Pe scurt, informaţiile sunt date care au fost prelucrate deja de

sursa umană de informaţii, fiind făcute utile.

În viaţa de toate zilele, omul este cuprins într-o avalanşă de ştiri, pe

care cei mai mulţi le numesc informaţii. Transformarea unei ştiri în

informaţie ţine de domeniul inteligenţei sau al intelectului unor oameni

capabili să parcurgă acest proces cognitiv.

Ştirea reprezintă o veste, o noutate, cunoaştere, cunoştiinţă, fiind

confundată de multe ori cu informaţia. În realitate ea reprezintă o sursă de

informaţii. Aceasta are valoare pur orientativă şi numai după evaluarea ei

(controale, verificări, supliment de date, confirmări) va putea fi considerată o

informaţie, a cărei valabilitate este direct proporţională cu veridicitatea sa.

Ea poate să fie necontrolată, vagă, dificil de controlat (numită generic zvon)

sau certă.

Ştirea certă (cunoscută) este cea care serveşte ca punct de plecare sau

ca element de bază în stabilirea unei stări de fapt despre anumite situaţii,

evenimente sau persoane. Însă ştirea care provine dintr-o anumită sursă,

chiar dacă se află pe o treaptă superioară de certitudine, trebuie evaluată.

Evaluarea ştirii şi a sursei emitente conduce la obţinerea informaţiei.

Obţinerea informaţiei este dependentă de decizia asupra utilizării

acesteia, care merge de la folosirea ei imediată, până la arhivarea acesteia în

vederea unei eventuale refolosiri. Aceasta se încadrează în aşa numitul

proces informativ, specific activităţii de intelligence, care este un proces

complex ce presupune eliminarea poermanentă a pericolului de a fi obiectul

unei dezinformări din partea unor factori care urmăresc împiedicarea

accesului la informaţie şi verificarea permanentă a tuturor elementelor de

certitudine.

O informaţie este mai utilă sau mai folositoare, dacă este culeasă sau

disponibilă la momentul în care este nevoie de ea. Orice element care în mod

generic este indicat prin termeni ca: ştire (zvon, ştire certă) sau informaţie

este compusă din cinci părţi care răspund, în mod logic, la cinci întrebări

fundamentale: cine?, ce?, când?, unde? şi de ce?.

În mod necesar, evaluarea unei ştiri sau a unui aspect cunoscut trebuie

să fie însoţită de evaluarea sursei care a furnizat-o. Procurarea şi evaluarea

ştirilor constituie activitatea de culegere de informaţii, care presupune

oameni specializaţi şi tehnici specializate. Ea depinde de factori diverşi:

posibilităţile umane şi tehnice ale lucrătorilor şi mijloacele disponibile,

limitele impuse de timpul disponibil între căutarea, obţinerea informaţiei şi

momentul în care trebuie luată decizia după procurarea acesteia.

Toţi cei angrenaţi într-o astfel de activitate îşi fixează aria de interese

căreia îi circumscriu informaţiile pe care le procură şi le utilizează în luarea

deciziilor pentru promovarea, impunerea sau apărarea acestora. În unele

cazuri, sfera de interese şi de activitate se stabileşte numai după apariţia unor

exigenţe informativ-operative şi primeşte contururi precise numai după

afluxul primelor informaţii. Însă, indiferent dacă un câmp de interese se

suprapune altora, fiecare din ele furnizează informaţii diferite, utlizate în

diferitele sectoare de activitate. De aceea oamenii, îndeosebi cei specializaţi,

culeg un număr cât mai mare de informaţii, chiar dacă acestea sunt destinate

arhivării şi folosirii lor în viitor. Aceştia nu pierd din vedere faptul că, scopul

iniţial al oricărei acţiuni de culegere de informaţii este participarea la

elaborarea procesului de decizie, în care, exigenţa de a fi informat este

capitală.

Intelligence nu înseamnă simpla cunoaştere de date sau de ansambluri

de date, nici formularea de ipoteze şi supoziţii bazate pe date4 oricum

cunoscute, ci mai degrabă cunoaşterea rezultată dintr-un riguros proces

analitic realizat pe baza datelor culese, adunate şi furnizate celui care are

4 Datele brute sunt fragmente de informaţii care tratate, decriptate, analizate şi integrate conferă posibilitatea construirii unei informaţii specifice intelligence-ului.

nevoie de ele, pentru a-i aproba opţiunile care răspund cel mai bine unui

anumit interes.5

Pe plan concret, intelligence este un complex de pregătiri şi activităţi

destinate descoperirii, într-un mediu adeseori ostil şi netransparent, a unor

date brute ce urmează să fie transformate într-un produs finit (informaţia), în

scopul cunoaşterii, luării unei decizii şi acţionării.

De regulă, informaţia este o armă utilizată de oameni în luptele pentru

putere, o condiţie esenţială a supravieţuirii într-un angrenaj social-politic,

într-o formă de organizare socio-umană şi un factor fundamental în

promovarea şi apărarea valorilor şi intereselor celor care o deţin şi o

utilizează în mod eficient. De aceea, oamenii încearcă să o obţină şi să o

utilizeze atât prin mijloace legitime (validate juridic) sau licite (permise de

morală), cât şi prin mijloace nelegitime sau ilicite, în ambele cazuri

informaţia fiind considerată ca vitală pentru supravieţuire.

Informaţia este esenţială pentru individ, grupuri socio-umane, dar mai

ales pentru stat, ca formă de organizare şi conducere a societăţii. Statul, încă

de la apariţia sa, şi-a definit adversarii (atât pe plan extern, cât şi pe plan

intern), a încercat permanent să realizeze un compromis între lege şi dreptul

de a fi informat prin orice mijloace, chiar cu încălcarea unor drepturi ale

cetăţenilor săi. De aceea, şi-a creat organe specializate care, în mod secret,

au fost îndriduite să culeagă informaţii de care a avut nevoie pentru

promovarea şi apărarea valorilor şi intereselor sale. În acest sens, acestea au

adoptat o metodologie cel puţin egală cu cea a adversarului.

5 La acest punct este oportună clarificarea unor termeni. Se înţelege prin fapt orice întâmplare care s-a putut verifica şi a cărei cunoaştere este investită cu o valoare bine determinată în sfera intelligence. Se înţelege prin eveniment o întâmplare importantă, publică sau privată, în cazul căreia este posibilă atribuirea unei valori informative, cu scopul de a fi cercetat şi clarificat. Se înţelege prin dată cunoaşterea unui fapt sau a unei întâmplări semnificative referitoare la subiecte de interes în spaţiul intelligence.

În general, statele au considerat că este de neconceput să renunţe la o

informaţie necesară numai pentru că nu este posibil să o procure în mod

legitim. De aceea, informaţiile au fost procurate în difeite moduri, chiar

violând legea, faţă de care au pus mai presus interesele statului, considerate

ca exigenţe superioare atât dreptului, cât şi moralei. Această percepţie a fost

impusă de lipsa de morală a adversarului, care a recurs la orice mijloace

pentru a-şi realiza obiectivele propuse.

În acelaşi fel, premizele intelligence-ului privat au rămas aceleaşi, în

joc fiind o miză mult mai prgmatică: beneficiul direct obţinut de pe o

anumită piaţă, considerată de interes. În acestă sferă însă ilicitul nu este

acoperit de raţiuni de stat. Obţinerea de informaţii pe căi ilicite în sfera

intelligence-ului privat devine o chestiune penală. În schimb, statul a

considerat atât activitatea licită, cît şi cea ilicită de culegere de informaţii,

absolut necesară pentru propria protecţie, deci un act de legitimă apărare.

Conceptul de informaţie este însoţit, în mod uzual, de acela de

secretizare sau, cel puţin de confidenţialitate. Raţiunea este uşor de intuit: cu

cît cunoaşterea şi difuzarea unei informaţii este mai restrânsă, cu atât

posibilităţile de utilizare a ei sunt mai mari. Odată ce informaţia a devenit

publică, aceasta pierde o mare parte din valoarea ei intrinsecă. O informaţie

este cu atât mai importantă şi utilizabilă, cu cât adversarul încearcă să

împiedice obţinerea ei sau ignoră că a fost obţinută. De aceea, informaţiile

care ţin de sfere de interes vital pentru stat sunt protejate sever, nu numai din

punct de vedere material, dar şi prin controlarea modului cum este

manipulată şi prin verificarea persoanelor îndreptăţite să o cunoască.

Intelligence-ul este, prin scop şi natură, o activitate pe cât de delicată,

pe atât de complexă. Dacă se doreşte obţinerea de rezultate optime, este

absolut necesar ca desfăşurarea sa, dar şi organizarea şi modul de acţiune al

celor care participă la acest proces, să fie reglementate de anumite principii

fundamentale :

1. Gestionarea resurselor , care trebuie să fie centralizată, astfel

încât să fie evitate dublările de activitate. Asigurara unei

colaborări reciproce între actorii principali ai spaţiului

intelligence va garanta un plus de eficienţă şi economie.

2. Oportunitatea culegerii prelucrării şi transmiterii de informaţii

este un mecanism obligatoriu, ce conferă un plus de

competenţă. Datele sau informaţiile cele mai exacte sunt inutile

dacă ajung la destinaţie prea târziu. În mod similar,

mecanismele folosite pentru indicarea şi solicitarea

informaţiilor de la resursele competente să le furnizeze trebuie

să fie în măsură să reflecte în mod automat orice variaţie a

cerinţelor.

3. Resursele disponibile trebuie să fie utilizate sistematic, în

funcţie de capacităţile şi condiţiile respective. La fel de

importantă este şi verificarea constantă a productivităţii lor, fie

în termeni calitativi, fie de eficienţa costurilor.

4. Obiectivitatea denotă echidistanţă. Este absolut necesar să fie

evitate tentaţiile adaptive ale unor informaţii după un tipar de

idei preconcepute.

5. Informaţia trebuie să parvină prompt la beneficiari. Acesta este

de fapt şi rostul ei. Toate datele, după o analiză competentă şi o

evaluare specializată trebuie făcute accesibile pentru cei care

au nevoie de ele. Informaţiile nu servesc la nimic dacă nu sunt

difuzate.

6. Reactivitatea nu trebuie confundată cu ofensivitatea. Resursele

de informaţii trebuie capacitate pentru orice situaţie, iar în

cazuri neaşteptate reacţia acestora să fie promptă pentru a putea

face faţă în orice moment cerinţelor structurilor de putere, cele

care de fapt comandă informaţia.

7. Toate sursele de informaţii trebuie protejate în mod

corespunzător, în acest moment fiind vorba de etică, morală,

respect şi deontologie profesională.

8. Informaţiile trebuie să constituie un obiect de reexaminare şi,

acolo unde este necesar, de revizuire, ţinând cont de toate

datele nou obţinute, care vor trebui confruntate cu cele deja

disponibile. O informaţie depăşită este inutilă, sau, şi mai rău,

derutantă.

Transmiterea şi colectarea informaţiilor nu trebuie să fie un scop în

sine, ci trebuie să contribuie la creşterea cunoştinţelor şi să adauge valoare

strategică actului decizional. Deciziile de calitate slabă apar din informaţiile

de calitate slabă. Acest lucru nu înseamnă că din informaţiile insuficiente

rezultă întotdeauna decizii proaste. Deşi uneori aşa se întâmplă, în practică

majoritatea deciziilor se iau oricum având la bază informaţii parţiale, fapt ce

nu trebuie însă să justifice lipsa preocupării operatorilor de informaţiilor de

a-şi instrui sursele în a accesa informaţii de calitate.

Datele şi informaţiile pot fi clasificate în mai multe feluri. La început

este însă bine să se facă distincţia între ceea ce este obiectiv şi ceea ce

înseamnă subiectiv.

Datele obiective sunt date concrete, faptice, clare, bine definite, spre

deosebire de cele subiective care sunt speculative, imprecise sau se bazează

pe impesii. Deşi nu este o regulă, datele obiective vor furniza informaţii

obiective, iar operatorul are întotdeauna nevoie de astfel de informaţii. Nu

trebuie să se uite că şi datele subiective pot fi extrem de valoroase, chiar

dacă sunt exprimate în termeni mai puţin riguroşi, avertizând astfel cu

privire la credibilitatea sursei, penetrabilitatea sau chiar loialitatea acesteia.

Informaţii obiective vs. informaţii subiective sunt doar extremele unei

scări continue – există foarte puţine informaţii care sunt total obiective sau

total subiective. Din acest punct de vedere, ne-am hazarda să putem afirma

că unele informaţii sunt mai bune decât celelalte. Dar putem spune că toate

informaţiile sunt folositoare, apreciind gradul de utilitate al acestora în

funcţie de o serie de criterii:

relevanţa – multe informaţii sunt vizibil irelevante şi trebuie eliminate

rapid, înainte de a obstrucţiona ceea ce este relevant. Alte informaţii

pot fi interesante, dar s-ar putea să nu fie relevante, acestea putând fi

explorate înainte de a se renunţa la ele. În general este important să

facem o dstincţie clară între ce este relevant şi ceea ce este doar

interesant. Pentru unele informaţii, relevanţa este o chestiune de

apreciere. Problemele apar mai ales în momentul în care majoritatea

informaţiilor furnizate de o sursă umană sunt irelevante, dar printre

ele se află doar câteva realmente importante. Pentru a obţine ceea ce

are nevoie, operatorul de informaţii este nevoit să cearnă un volum

mare de informaţii. De asemenea, uneori acesta este obligat să

analizeze întreg produsul informativ pentru a extrage informaţiile pe

care ştie că ar fi trebuit să le primească de la sursa sa;

claritatea – informaţiile trebuie să fie clare, mai ales pentru cei care le

utilizează. Dacă nu sunt înţelese cum trebuie, s-ar putea să fie folosite

incorect. Lipsa clarităţii informaţiilor este una dintre cele mai uzuale

cauze de blocaj decizional. Un operator care nu a înţeles despre ce

este vorba în propoziţie, în mod sigur va transmite procesatorului de

informaţii (departamentelor de analiză şi sinteză) baliverne

inutilizabile;

acurateţea şi precizia – atât informaţiile obiective, cât şi cele

subiective pot avea grade diferite de acurateţe, mergând în extremis,

de la devărat la fals, dar plasându-se în orice poziţie intermediară.

Imformaţiile trebuie să ie suficient de precise pentru scopul în care

sunt utilizate, dar nu are nici un sens pentru a fi prea precise (în acest

caz existând pericolul suprainformării. Vezi infra. dezinformarea). Nu

există precizie absolută. Un nivel mare de precizie va creşte însă

întotdeauna costul obţinerii informaţiilor, fără a creşte însă, în mod

necesar, şi utilitatea lor;

cantitatea – uneori este clar că, pentru a se lua o decizie, este nevoie

de mai multe informaţii. De multe ori însă operatorul de informaţii nu

poate avea acces la toate informaţiile pe care şi le doreşte, colectarea

acestora fiind uneori mult prea costisitoare. Ceea ce este cu adevărat

important este ca procesatorului de informaţii să-i poată fi furnizate

suficiente informaţii pentru ca acesta să ofere o perspectivă sufiecient

de completă asupra situaţiei;

credibilitatea – operatorul poate avea mai multă încredere în

informaţia pe care o primeşte, dacă sursa furnizoare s-a dovedit

credibilă. Regula încrucişării surselor rămâne însă o condiţie de la

care nu se poate abdica în nici o circumstanţă, oricât de credibilă vi se

pare sau chiar este o sursă umană de informaţii;

concizia – volumul informaţiilor pe care un operator le poate absorbi

şi înţelege este limitat. Chiar dacă informaţiile sunt rezonabil de

relevante, volumul lor poate deveni prea mare pentru a le putea folosi

în tipul disponibil (vezi infra. suprainformarea). Astfel, dialogul cu

sursa umană de informaţii trebuie să fie punctual, informaţiile

relevante fiind uşor de identificat pentru a fi înţelese rapid şi cu

uşurinţă;

oportunitatea – o caracteristică importantă a informaţiilor utile este să

fie disponibile în momentul în care sunt necesare. Sursa care

furnizează informaţii clare, cuprinzătoare şi relevante, dar la un

termen care vine după luare unei decizii, îşi pierde sensul, devenind

perisată. Utilizarea ei este redusă doar în furnizarea unor indicatori de

analiză. Întârzierea în colectare, prelucrare, interpretare şi transmitere

poate transforma o informaţie vitală într-un lucru complet inutil.

Informaţiile trebuie să fie obţinute cu regularitatea cu care care se iau

deciziile;

comunicarea către structura potrivită prin canalul corect – dacă o

informaţie nu ajunge la structura care are nevoie de ea, înseamnă că se

irosesc banii şi eforturile producerii ei. De multe ori apar probleme

pentru că informaţiile, deşi ajung la structurile care da fapt au

solicitat-o, acestea aprvin de fapt unor eşaloane neabilitate să le

folosească. În alegerea canalului de comunicare trebuie luată în

considerare natura şi scopul informaţiilor, viteza de transmitere

necesară (uneori se apelează şi la transmiterea în timp real a

informaţiilor) şi, nu în ultimul rând, cerinţele utilizatorului. Alegerea

celui mai adecavt cnal de comunicare reclamă din partea eiţătorului o

apreciere juducioasă;

mai puţin costisitoare decât valoarea oferită – informaţiile nu au

valoare numai prin ele însele. Valoarea lor provine din modul în care

sunt folosite. Mulţi consideră că este bine să avem cât mai multe

informaţii, mai ales dacă sunt actualizate şi corecte. S-ar putea să aibă

dreptate, dar ... atâta timp cât informaţiile nu duc la decizii mai bune,

valoarea lor este redusă sau chiar nulă. Orice acţiune de colectare,

înregistrare, păstrare, prelucrare, transmitere şi prezentare a

informaţiilor consumă din resursele unei structuri de intelligence,

unde fiecare etapă în parte presupune costuri. Informaţiile devin

valoaroase doar în momentul în care sunt comunicate şi înţelese de cel

care le-a solicitat, prin deciziile pe care adoptă.6

6 Vezi pe larg şi la Mireille Rădoi, Decizia politică şi serviciile de informaţii, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003.