MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII

UNIVERSITATEA “VALAHIA” DIN TÂRGOVIŞTE

ELITELE ŞI ARHITECTURA REZIDENŢIALĂ

ÎN ŢĂRILE ROMÂNE (SEC. XIX-XX)

REZUMAT

Coordonator ştiinţific:

prof. univ. dr. Ioan OPRIŞ

Doctorand:

Narcis Dorin ION

1

INTRODUCERE

Lucrarea Elitele şi arhitectura rezidenţială în Ţările Române (sec. XIX-XX) îşi propune

să prezinte un subiect mai puţin abordat până acum în istoriografia română: cel al fostelor

reşedinţe boiereşti din România, clădiri care au început să apară în spaţiul nostru încă din

secolul al XVI-lea şi care au cunoscut perioada de maximă înflorire în cel de-al XIX-lea veac.

În special din a doua jumătate a veacului XIX, elita politică şi aristocratică românească

a încercat – şi a şi reuşit – o racordare la modelele de civilizaţie europeană, aceasta fiind o

perioadă fastă în care reprezentanţii marilor familii boiereşti şi-au construit pe proprietăţile lor

de la ţară palate şi conace ce imitau, în general, stilurile arhitectonice la modă în Occidentul

acelor vremuri. S-au ridicat astfel sute de conace boiereşti, cele din Moldova imitând stilul

neoclasic, foarte des întâlnit în Rusia ţarilor, în timp ce clădirile din Muntenia s-au inspirat de

la modelele occidentale, majoritatea comanditarilor făcându-şi studiile în Apus, unde au putut

admira marile reşedinţe nobiliare şi fastul vieţii desfăşurate în ele. Franţa a fost modelul cel

mai des imitat, mulţi arhitecţi francezi realizând numeroase clădiri care au transformat

Bucureştiul în epocă – pe bună dreptate – “Micul Paris”, iar domeniile de la ţară s-au îmbogăţit

şi ele cu clădiri realizate în stil eclectic francez, după proiectele aceloraşi arhitecţi occidentali.

Un cunoscător în materie, el însuşi mare aristocrat, Constantin Argetoianu, nota în Memoriile

sale că “evoluţia şi modernizarea protipendadei bucureştene se săvârşise deja şi oamenii cu

dare de mână îşi organizaseră traiul şi casele după normele şi moda Parisului”.

Până în 1948 viaţa s-a desfăşurat normal în aceste reşedinţe, în ambientul saloanelor

sau al bibliotecilor. Era o perioadă ce amintea de “La Belle Epoque”, epocă în care membrii

aristocraţiei române duceau o existenţă ce pendula între tumultul cotidian al “Micului Paris” şi

liniştea “vieţii la ţară”, pe care tot mai mulţi boieri o preferau celei din Bucureşti. Toate aceste

conace şi palate au adăpostit preţioase colecţii de artă, tablouri, antichităţi, numismatică,

argintărie, mobilier stil, cărţi, tapiserii, obiecte de cult, acte de moşie, documente şi albume de

familie, din care o parte infimă a putut fi salată după instaurarea regimului comunist. S-au

distrus în acei ani bunuri de patrimoniu de o valoare inestimabilă, s-au făcut comisii de licitaţii

locale, cărţile au fost arse în chiar parcurile acestor clădiri, mobilierul a fost împărţit între

2

reprezentanţii autorităţilor şi localnicii fideli noului regim, obiecte de mare valoare au fost

risipite aiurea, iar în conace au fost organizate sedii de CAP-uri, IAS-uri, spitale, cămine sau

şcoli, în situaţiile cele mai fericite.

După calvarul acestor clădiri (şi numărul lor se ridica la peste 1300 în toată ţara) a

urmat drama unei întregi clase sociale, aristocraţia română, ai cărei membri au fost remarcabili

oameni politici, militari, demnitari, oameni de cultură cu o contribuţie esenţială la făurirea

statului român modern. O întreagă elită a avut de suferit doar în virtutea faptului că aparţinea

unei categorii sociale incompatibile cu noul regim politic, ce se declara reprezentantul

oamenilor muncii şi al ţărănimii, pe care îi vor folosi în lupta de clasă împotriva “burghezo-

moşierimii”.

Lucrarea de faţă îşi propune o abordare cu totul specială a istoriei conacelor româneşti,

utilitatea ei fiind dată de faptul că – dacă înainte de 1948 au existat unele preocupări în acest

sens, e drept focalizate mai mult asupra familiilor boiereşti decât asupra reşedinţelor acestora –

după 1948 un asemenea subiect nu a mai putut fi atins nici măcar tangenţial, pentru multă

vreme. Abia în anii 1970 au apărut în unele lucrări de istorie a arhitecturii menţiuni sporadice

despre aceste clădiri, fără însă a se insista asupra lor sau a proprietarilor lor. Nici după 1990

acest subiect nu şi-a găsit o tratare corespunzătoare, lucrările de istorie a arhitecturii sau cele de

genealogie fiind axate strict pe domeniul lor de specialitate.

Or, istoria conacelor şi palatelor româneşti nu poate fi tratată decât în strictă

interdependenţă cu istoria familiilor aristocratice care le-au construit. Numai înţelegând clar

originea, poziţia şi rolul social al acestor familii ne putem explica resorturile care i-au

determinat să ridice asemenea construcţii şi să-şi creeze fiecare un univers propriu în cadrul

vieţii senioriale din provincie. Aceste clădiri nu aveau numai o funcţie utilitară – ca reşedinţă

de ţară şi loc de administrarea a moşiilor – , ci şi rolul de a marca poziţia socială a familiilor

aristocrate, fastul deosebit al unor asemenea edificii stând mărturie asupra bogăţiei, puterii şi

nivelului de civilizaţie al boierimii române. Bogaţi, culţi şi rafinaţi, şcoliţi la cele mai

prestigioase universităţi din Apus, aristocraţii români de la cumpăna secolelor XIX şi XX vor

juca un important rol politic, vor fi adevăraţi mecena ai culturii, unii vor deveni mari

colecţionari de artă (Dinu Mihail, Barbu Slătineanu, Anastase Simu, George Manu), alţii

pasionaţi bibliofili (Brătienii, George Sturdza, Roznovanii, Istrate Micescu, Aristide Caradja

ori Teodor Văcărescu).

3

Tocmai de aceea, lucrarea de faţă vine pe un teren liber urmărind prezentarea şi

descrierea clădirilor reprezentative din punct de vedere arhitectonic şi istoric, expunerea unui

istoric al familiilor care au stăpânit domeniile respective, creionarea – în limita surselor

documentare disponibile – a modului de viaţă al aristocraţiei române, a atmosferei ce domnea

în înalta societate, încercând – în spiritul istoriei mentalităţilor – o reînviere a epocii respective,

prin apelul la bogata literatură memorialistică apărută după 1990, la documentele de arhivă

(Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Arhiva Comisiunii Monumentelor Istorice), la incursiuni

genealogice, la relatările descendenţilor familiilor boiereşti române pe care am avut onoarea să-

i cunosc, la documentele de familie pe care domniile lor mi le-au pus la dispoziţie cu

generozitate.

Lucrarea prezintă – în primul capitol, dedicat unor Arhitecturi rezidenţiale

reprezentative, urbane şi rurale, în spaţiul românesc (sec. XIX-XX) – istoria următoarelor

familii aristocratice şi a reşedinţelor lor urbane sau rurale: Ghica (Bucureşti, Căciulaţi, Deleni),

Callimachi (Stânceşti), Ştirbey (Bucureşti, Buftea, Braşov, Dărmăneşti), Rosetti-Roznovanu

(Stânca), Brătianu (Florica), Văcărescu (Măneşti). Lucrarea tratează evoluţia arhitectonică a

unor reşedinţe reprezentative din punct de vedere arhitectonic, istoric şi cultural, reconstituirea

atmosferei de epocă realizându-se prin incursiuni în istoria mentalităţilor şi a imaginarului, în

genealogia familiilor boiereşti române sau în istoria colecţiilor adăpostite de aceste clădiri.

Capitolul al II-lea al acestei lucrări este închinat Arhitecţilor, artiştilor şi decoratorilor

din Ţările Române şi România în secolele XIX-XX şi analizează cele mai reprezentative

monumente de arhitectură create de arhitecţii străini şi români care au lucrat în spaţiul

românesc timp de un veac şi jumătate. Arhitecţi, pictori, decoratori, artişti, ingineri – români

sau străini – şi-au pus amprenta asupra castelelor, palatelor, conacelor şi caselor realizate

pentru elita aristocratică şi politică românească începând cu primele decenii ale secolului al

XIX-lea. S-a construit mult în această perioadă, s-a clădit durabil la cererea unor comanditari

bogaţi care-şi făcuseră studiile în Occident, conturându-se o identitate arhitectonică în spaţiul

românesc. Opera arhitecţilor străini (francezi, germani, austrieci, italieni) care au creat

remarcabile monumente – civile sau religioase, comandate de stat sau de aristocraţi – în cursul

secolului al XIX-lea a fost continuată, în primele decenii ale veacului XX, de reprezentaţii de

frunte ai şcolii române de arhitectură (Ion Mincu, Ion D. Berindei, Grigore Cerchez, Petre

4

Antonescu, Nicolae Ghika-Budeşti ş.a.), care au creat şi un stil propriu specific arhitecturii

româneşti.

Capitolul al III-lea al lucrării încearcă – pe baza documentelor inedite din Arhiva

Comisiunii Monumentelor Istorice – să reconstituie Destinul unor monumente istorice cu

funcţie rezidenţială din România (1945-1955). Documentele analizate recompun destinul

acestor monumente istorice în primul deceniu al puterii comuniste, perioadă de mari frământări

sociale şi politice, în care reprezentanţii „puterii populare” şi-au îndreptat tirul luptei de clasă

asupra aristocraţiei române şi – implicit – asupra proprietăţilor rurale sau urbane ale acestora.

A început astfel perioada cea mai nefastă din istoria multiseculară a acestor edificii, marcată de

exproprieri, confiscări, distrugerea patrimoniului mobil şi a colecţiilor de artă adăpostite în

aceste clădiri sau chiar demolarea multora dintre ele. S-au pierdut astfel inestimabile colecţii de

artă, strânse cu pasiune de generaţii întregin s-au incendiat şi risipit biblioteci extrem de

valoroase, mutilându-se astfel o parte din identitatea noastră culturală. Încercările disperate ale

proprietarilor de a-şi salva casele şi colecţiile nu au dat, decât în foarte puţine cazuri, rezultate.

Comisiunea Monumentelor Istorice a clasat multe dintre aceste clădiri ca monument istoric, în

speranţa că astfel vor fi ferite de distrugerile şi jafurile patronate de noile autorităţi comuniste.

Eforturile lor au fost în mare parte ignorate de reprezentanţii puterii comuniste, multe dintre

aceste clădiri de patrimoniu fiind distruse, devastate sau demolate după un program bine

stabilit. S-a adăugat la aceasta indiferenţa localnicilor – care şi-au însuşit multe dintre lucrurile

existente în aceste case – şi destinaţiile total inadecvate hărăzite unor clădiri cu funcţie

rezidenţială (sedii de C.A.P., I.A.S., S.M.T., spitale, sanatorii, cămine, primării sau şcoli).

Ultimul capitol, al IV-lea, al lucrării de faţă îl constituie Repertoriul selectiv al celor

mai reprezentative monumente istorice cu funcţie rezidenţială din România. Sunt repertoriate

aici peste două sute de castele, palate şi conace din România, din spaţiul urban sau rural,

fiecare fişă de monument prezentând istoria construirii clădirii respective, stilul arhitectonic

căreia îi aparţine, numele arhitecţilor şi decoratorilor care au lucrat în spaţiul românesc (în

cazurile cunoscute sau descoperite de noi în arhive şi din informaţiile oferite de descendenţii

aristocraţiei române), datele privind proprietarii şi biografiile acestora (reconstituite adesea

chiar din inscriăţiile pietrelor funerare din capelele sau cimitirele acestor clădiri), detalii

privind parcurile şi încercările de arhitectură peisageră specifice acestor reşedinţe sau

informaţii despre colecţiile de patrimoniu adăpostite în aceste clădiri.

5

CAPITOLUL I

ARHITECTURI REZIDENŢIALE REPREZENTATIVE, URBANE ŞI RURALE, ÎN

SPAŢIUL ROMÂNESC (SECOLELE XIX-XX)

PALATUL GHICA - MAVROCORDAT DIN CĂCIULAŢI

Urmând exemplul constructiv al fratelui său, Alexandru Ghica va ridica la Căciulaţi –

în anii 1830-1834 – aceleaşi componente definitorii ale unui ansamblu rezidenţial domnesc,

menit a fi nu numai locuinţă ci şi decor al unui mod de viaţă din care nu a lipsit fastul: palat,

biserică, seră, atenanse, toate frumos organizate în parcul vast de pe malul Pociovaliştei.

Palatul domnesc din Căciulaţi este construit pe trei niveluri – demisol, parter şi etaj

parţial – într-un sobru stil romantic de factură neoclasică, eleganţa clădirii fiind dată de

simplitatea decoraţiilor şi armonia proporţiilor. La finele secolului al XIX-lea, edificiul a

suferit câteva transformări arhitecturale: frontonul dreptunghiular al corpului central etajat este

modificat într-o formă triunghiulară, după cum se poate observa dintr-o acuarelă de epocă,

realizată în anul 1857 de către baronul Vecsera. Pe faţada de nord a palatului – orientată spre

parcul englezesc – accesul din şi în parc se realizează prin intermediul unor monumentale scări

de piatră cu balustrade din feronerie artistic lucrate în anul 1902. Ca elemente de decor ale

faţadei se remarcă coloanele adosate ce încadrează cele trei ferestre ale corpului principal al

clădirii, capitelurile fiind neoclasice la nivelul parterului şi baroce la nivelul etajului.

Planul interior al palatului este simplu, accesul în cele unsprezece camere realizându-se

printr-un coridor la care se ajunge din holul mare. La etaj se accede prin două scări ce dau în

holul care ne conduce spre salonul terminat în semiciclu, cu acces la un balcon ce oferă o

minunată imagine a parcului, lacului şi pădurii Paşcani. La parter încăperea centrală este

salonul de recepţii, lung de 14 m şi lat de 8m, acesta fiind încadrat de fosta sufragerie (iniţial

6

sală de biliard) şi de biroul domnitorului, păstrat intact până în 1945. Din acelaşi hol de la

parter pornea o scară realizată în 1900 pentru a comunica cu sufrageria mare de la demisolul

palatului – „o încăpere mare cât cele două camere de deasupra din aripa dreaptă, vara de o

răcoare delicioasă şi umplută cu plante ca o seră”, după cum îşi amintea Emanoil Hagi-Mosco.

A doua componentă a ansamblului rezidenţial de la Paşcani-Căciulaţi este biserica din

incinta parcului, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, construită în anul 1832 de către

domnitor, după un plan simplu, dreptunghiular. A fost restaurată în anul 1891 şi, patru decenii

mai târziu, în 1931, repictată de G. Ioanid. Şi în cazul bisericii, constatăm o diferenţă majoră de

stil arhitectonic faţă de capela-paraclis zidită în 1833 de fratele lui Alexandru Ghica,

domnitorul Grigore Ghica, pe moşia de la Colentina-Tei.

Palatul şi paraclisul domnesc erau înconjurate, în vastul parc peisager (15 ha), de mai

multe construcţii, cu destinaţiile cele mai variate, definite astfel conform unui plan de situaţie

realizat în 1946: două bazine, o casă de musafiri, o şcoală, o seră de flori, două clădiri pentru

rezervorul şi pompa de apă, patru grajduri, o clădire destinată bucătăriei de vară, sediu

administrativ, o clădire denumită “Vila roşie”, o magazie de grâu, un porumbar, o remiză, două

gheţării şi un grajd pentru păsări. Un alt element important care completa parcul era lacul

„închis între două dealuri mai ridicate: de-o parte grădina, de alta pădurea; cu insuliţe de

papură care se mutau din loc în loc după cum sufla vântul şi, la anumită perioadă a anului,

brăzdat de nuferi, pe ale căror frunze verzi broaştele îşi voalizau onomatopeele”.

Parcul palatului creează, prin aleile sale străjute de arbori seculari, minunate perspective

înspre palat, lac sau pădure. Farmecul său constă şi în elementele decorative cu care a fost

înzestrat: bazine şi fântâni arteziene, statui ( între care Fortuna cu cornul abundenţei), gloriete,

izvoare, stânci şi cascade artificiale. Fântânile şi bazinele parcului erau alimentate de la un

castel de apă printr-un sistem hidrotehnic şi o reţea de conducte.

Primul proprietar al palatului, domnitorul Alexandru Ghica, a iubit foarte mult reşedinţa

din Paşcani-Căciulaţi, pe care a mobilat-o cu mult gust, preponderent în stil Empire, în care –

după cum consemna Emanoil Hagi-Mosco – “console de marmură pe picioare aurite ofereau

cofeturile timpului; oglinzi mari pe ambele ziduri laterale profilau eleganţa siluetelor, canapele

de-a lungul zidurilor şi fotolii aşezate între ferestrele din fundul sălii pofteau musafirii. În

colţurile de lângă uşă, două sobe mari albe din porţelan Meissen cilindrice dădeau căldura

necesară în timpul iernii. În tavan, două mari policandre, în formă de roată, aurite, lăsau să

7

cadă din numeroasele lor braţe calda lumină a lumânărilor, atât de prielnică obrajilor

femeieşti”.

După plecarea din ţară a domnitorului, palatul de la Căciulaţi rămâne în administrarea

fratelui său mai mare, banul Mihai Ghica. Prin testament, Alexandru Ghica a lăsat moştenire

domeniul Paşcani-Căciulaţi sorei sale Pulcheria (Profira) Ghica, căsătorită cu generalul Nicolae

Mavros şi – din 1830 – cu colonelul Vladimir Moret de Blaremberg.

Ramura română a familiei van Blaramberghe se trage din Jean Moret de Blaremberg

(1772-1831). Unul din cei şapte fii ai săi este colonelul Valdimir Moret de Blaremberg (1811-

1846), care a venit în Ţara Românească în 1828, fiind încadrat în armata română cu gradul de

colonel. A ocupat şi funcţii civile: director al Serviciului de Inginerie (realizând un important

plan al Bucureştiului), vornic al închisorilor şi logofăt al Credinţei. Din căsătoria sa cu

Pulcheria Ghica (m. 1879) au rezultat trei copii: Nicolae Moret de Blaremberg (1837-1896),

Constantin Moret de Blaremberg (1838-1886) şi Alexandru Moret de Blaremberg. Domeniul

de la Căciulaţi a rămas moştenire celor trei fii, dar soţia colonelului Constantin Moret de

Blaremberg, Maria Băleanu (1840-1924), va răscumpăra şi părţile de moşie ale cumnaţilor,

rămânând unică proprietară.

Din cei cinci copii ai colonelului Constantin Moret de Blaremberg şi ai Mariei Băleanu

[Irina, Maria, Vladimir (m. 1882), Nicolae (1868-1872) şi Elena (1869-1872)], doar cele două

fiice, Maria (1865-1954) şi Irina (1864-1955), vor locui mult timp la Căciulaţi, împreună cu

soţii lor, Nicolae Filipescu, marele om politic conservator, şi diplomatul Edgar Mavrocordat,

fiecare familie având câte un apartament de două camere în palat. După moartea Mariei

Blaremberg, în 1924, domeniul de la Căciulaţi a rămas în proprietatea fiicei sale Irina (1864-

1955), căsătorită – la 1 septembrie 1885 – cu diplomatul Edgar Mavrocordat (5 ianuarie 1857-

19 aprilie 1934), care s-au îngrijit pe mai departe de restaurarea şi conservarea palatului

domnesc (realizarea unor subzidiri pentru consolidare), păstrând cu sfinţenie toate relicvele

trecutului şi obiectele de patrimoniu pe care acesta le adăpostea (şi completând mobilierul

Empire cu piese cumpărate din Transilvania). Această pasiune pentru frumos şi grija de a

păstra moştenirea istorică a domnitorului Alexandru Ghica au fost raţiunile pentru care Irina

Mavrocordat a luptat din răsputeri – în anii 1945-1948 – pentru păstrarea intactă a acestui

adevărat tezaur istoric de la Căciulaţi. Fără succes însă, timpurile cumplite ce au urmat

instaurării regimului comunist aducând cu sine devastarea, devalizarea şi distrugerea parţială a

8

componentelor ansamblului rezidenţial de la Paşcani-Căciulaţi. Aceste semnale de alarmă au

grăbit procedura de elaborare a decretului regal de clasare. În mai puţin de trei luni, palatul şi

parcul de la Căciulaţi au fost clasate monument istoric prin Decretul Regal nr. 2023 din 26

iunie 1945, semnat de Regele Mihai I al României şi contrasemnat de Mihai Ralea, ministrul

Artelor. Din 1949 palatul de la Căciulaţi va deveni sediu al Securităţii locale – până în anul

1951 – după revoluţia din 1989 aici fiind descoperite nu mai puţin de 316 schelete ale celor

ucişi de torţionarii comunişti. Ulterior, în palat va fi amenajat un cămin de odinhă al Academiei

Române, destinaţie pe care o are şi astăzi.

PALATUL CANTACUZINO - GHICA DIN DELENI

Dintre toate reşedinţele boiereşti ale Moldovei, palatul familiilor Cantacuzino şi Ghica

din comuna Deleni (judeţul Iaşi) este nu numai cea mai veche dar şi una dintre cele mai

frumoase. Ansamblul curţii boiereşti din Deleni este situat într-un vast parc, împrejmuit cu

ziduri puternice, în mijlocul căruia se află palatul şi biserica ridicate de familia Cantacuzino în

secolul al XVII-lea.

Primul monument construit la Deleni este biserica cu hramul „Adormirea Maicii

Domnului”, clădită din piatră şi cărămidă în anul 1669. Ctitorul ei este vistiernicul Toderaşco

Cantacuzino, iar urmaşul său Iordache Cantacuzino a înzestrat-o “cu toate podoabele”, în 1722,

după cum scrie şi în pisania bisericii. Decoraţia bisericii este simplă, deasupra uşii de la intrare

existând o floare săpată în piatră. Tâmpla bisericii este sculptată în lemn, iar icoanele au fost

pictate în septembrie-octombrie 1747 de zugravul Ioasaf de la Mănăstirea Vatopedi (Muntele

Athos), pe cheltuiala hatmanului Iordache Cantacuzino.

Componenta majoră a curţii boiereşti din Deleni este, însă, palatul, ale cărui origini se

pierd în negura vremurilor. „Legenda acestei Curţi – scria Theodor Ghica-Deleni, ultimul

proprietar al ei – este foarte veche. (...) Clădirea poate fi cea mai veche în Moldova, putând fi

de la primul proprietar, marele latifundiar al timpului Ioan Sunată Jurgii Jumate, precum arată

ispisocul lui Alexandru Vodă cel Mare, din anul 6938 (1430), iulie 7”.

O primă construcţie la Deleni, din care – la începutul secolului XX – se mai păstrau

pivniţele şi atenansele, este legată de numele domniţei Ruxandra, fiica domnitorului Vasile

9

Lupu. Nu departe de casă, domniţa Ruxandra a ridicat o cruce “în amintirea că pe acel loc a

luptat ea şi cu ai casei cu Krupenski de la Feredeni – sat alăturat – care a voit s-o fure”.

Construirea palatului din Deleni este legată de numele hatmanului Iordache

Cantacuzino-Deleanu, fost mare vornic de Ţara de Sus în timpul domniei lui Constantin

Mavrocordat, demnitate pe care şi-a menţinut-o şi în timpul domniei lui Grigore II Ghica, de

data aceasta administrând treburile Ţării de Jos. Reşedinţa sa de la Deleni îl va găzdui pe

Grigore II Ghica (1690-1752), domnitorul Moldovei cu prilejul primei logodne a fiului său cel

mare, beizadea Scarlat Ghica, în 1730, cu Safta, fiica minoră a lui Iordache Cantacuzino-

Deleanu. Iordache Cantacuzino şi-a pierdut demnitatea de mare vornic al Ţării de Jos, fiind

înlocuit cu Constantin Ruset. Nu va mai deţine alte funcţii în timpul domniei lui Grigore II

Ghica, cu toate că „de Sf. Paşti a căpătat iertare şi a venit de s-a închinat domnitorului, prin

mijlocirea noului mitropolit al Moldovlahiei, chir Nichifor”.

În aceste condiţii domnitorul a rupt şi logodna fiului său cu fiica lui Iordache

Cantacuzino. Trecerea timpului a dus însă la reconcilierea între voievod şi slujitorul său. În

1738, când Iaşul era bântuit de ciumă, domnitorul Grigore Ghica – consemnează Neculce în

Letopiseţul său - „de la Orhei n-au venit în Ieş, că mure tari de ciumă, ce au trecutu la sat la

Deleni, în ţinutul Hârlăului, la vornicul Iordachie Cantacuzino-Deleanul, de-au şădzut pân-în

dzi întăi a lui dechemvrie”. Relaţia astfel consolidată a fost menţinută şi de fiul domnitorului,

Matei Ghica, care a petrecut în anul 1754 – împreună cu doamna sa, Ruxandra Mavrocordat,

şi beizadelele – mai mult timp la reşedinţa cantacuzină din Deleni. „După reînnoirea domniei

pe trei ani – se consemnează în Cronica Ghiculeştilor – Matei vodă s-a gândit să meargă la

Deleni ca să se plimbe şi să se odihnească, după atâta oboseală şi griji”.

În afară de logodna cu un principe Ghica, în familia Cantacuzino-Deleanu a mai avut

loc – două generaţii mai târziu – o astfel de alianţă, prin care curtea boierească de la Deleni

intra definitiv în posesia Ghiculeştilor. Nepoata vornicului Iordache Cantacuzino, Maria

Cantacuzino (m. după 1819) – fiică a lui Gheorghe (Iordache) Cantacuzino – se va căsători cu

marele logofăt Constantin Ghica (1758-1818), nepotul de fiică lui Grigore III Ghica (1724-

1777), domnitor al Ţării Româneşti (1768 - 1769) şi al Moldovei (1764 - 1767, 1775 - 1777).

Părinţii lui Constantin Ghica erau Ecaterina Ghica, fiica voievodului martir decapitat de turci la

1/12 octombrie 1777, şi Dimitrie Sulgearoglu, dar – pentru a se perpetua descendenţa

domnitorului şi pe linie feminină – copilul a fost adoptat de bunic, păstrând numele de Ghica.

10

Constantin Ghica, principe al Imperiului Rus şi mare logofăt al Moldovei, era

proprietarul marelui domeniu de la Comăneşti (judeţul Bacău) şi – prin această căsătorie – va

moşteni şi curtea Deleni. Toate aceste moşii au fost lăsate moştenire celor trei fii ai soţilor

Ghica: Dimitrie (Dumitrache) Ghica-Comăneşti, Alexandru (Alecu) Ghica, mare logofăt al

Moldovei, şi Gheorghe (Iordache) Ghica-Deleni. Moşia Deleni a revenit fiului cel mic,

Iordache, „cu casele şi toată pajijia casei de acolo, cu veniturile pietrelor de moară, cu

heleşteele şi poienele de acolo, cum şi prisaca cu stupi şi cu tot codrul şi cu toate celelalte

acareturi şi vite, cum şi viile de la Cotnari şi dughenele şi cârciumile toate şi cu tot locul din

Târgul Hârlăului şi moşiile Oneşti, Paşcani şi Ozoneşti, cu toate acareturile de acolo”.

Gheorghe Ghica-Deleni a avut doi fii, Teodor (m. 1866) şi Gheorghe. Acesta din urmă

– împreună cu soţia sa Pulcheria Balş – a construit în 1842 biserica din Maxut. Cel care a

moştenit întregul domeniu de la Deleni a fost Teodor, căsătorit cu prinţesa Fenareta Ştirbey

(1821-1895), fiica domnitorului Barbu Ştirbey. Din acest mariaj au rezultat trei copii:

Constantin Ghica-Deleni, Eliza şi Grigore Ghica-Deleni.

La moartea sa, Teodor Ghica-Deleni lăsa moştenire celor doi fii ai săi imensul domeniu

funciar de la Deleni, în suprafaţă de 18.646 ha. Deşi tradiţia de familie făcea ca primul său fiu,

Constantin Ghica-Deleni, să moştenească domeniul de la Deleni, palatul va reveni fratelui său

mai mic, Grigore, întrucât Constantin primise de la unchiul său Gheorghe Ghica, decedat fără

moştenitori, conacul de la Maxut, pe care îl va transforma radical la finele veacului al XIX-lea.

Partea cuprinzând satele Deleni şi Slobozia, cu o suprafaţă de 11.725 ha, a devenit proprietatea

lui Grigore Ghica-Deleni, în timp ce Constantin Ghica-Deleni a moştenit satele Maxut şi

Pârcovaci.

Revenind la ctitorul palatului din Deleni, vechile cronici şi letopiseţe moldoveneşti îl

pomenesc pe vornicul Iordache Cantacuzino ca fiind cel care a clădit palatul în jurul anului

1730. După alte surse, primul conac din Deleni ar fi fost construit înainte de 1664, înconjurat

de incinta ce se mai păstrează şi azi, vornicul amplificând o clădire deja existentă. În tradiţia

păstrată de membrii familiei Ghica şi consemnată de ultimul descendent, Theodor Ghica-

Deleni, „castelul Deleni, zis Curtea Mare, a fost clădit de către marele logofăt Costache Ghica

şi logofeteasa Măriuţa, născută Cantacuzino”. Tradiţia aceasta este confirmată şi de

inscripţionarea anului 1802 într-un cartuş deasupra blazonului porţii masive de la intrarea în

parc, dată la care – din ordinul marelui logofăt Constatnin Ghica-Deleni – s-au definitivat

11

probabil lucrările la palat şi la zidul de incintă, azi prăbuşit în parte. Cert este că palatul din

Deleni a căpătat forma actuală – ca decoraţie interioară şi exterioară, a faţadelor – în urma unei

complete restaurări executată între anii 1888-1889. Grigore Ghica-Deleni este cel care îşi va

pune amprenta atât asupra restaurării palatului din Deleni, cât şi a modului de viaţă desfăşurat

aici. De fapt, aceasta este perioada de glorie a palatului, după moartea sa vechea ctitorie

cantacuzină întrând într-un declin lent, accentuat în timpul şi, mai ales, imediat după

terminarea celui de-al doilea război mondial.

Figura centrală în jurul căreia s-a organizat viaţa patriarhală de la Deleni a fost, timp de

şapte decenii, Grigore Ghica-Deleni (1847-1938), rămas în amintirea contemporanilor prin

distincţia lui de mare senior. S-a căsătorit cu o fată frumoasă din sat, Maria Pandele, care i-a

dăruit nu mai puţin de zece copii: Henrietta, căsătorită Ventura; Maria; Olga, căsătorită cu A.

Bellu; Teodor, căsătorit cu Georgette Stroici; Elisabeta, căsătorită cu Traian Stârcea;

Alexandru, căsătorit cu M. Maican; Jeanne căsătorită cu Sebastian Moruzi; Emil; Ion şi

Constantin.

În timpul primului război mondial, membrii familiei regale – aflaţi în refugiu la Iaşi –

au fost oaspeţii bineveniţi ai palatului Ghica din Deleni şi ai conacului Polizu-Micşuneşti din

Maxut. După terminarea războiului, prin reforma agrară din 1921 domeniul funciar de la

Deleni a fost diminuat drastic, din cele 11.725 ha Grigore Ghica-Deleni rămânând proprietar a

doar 336 ha teren arabil, al unei fabrici de spirt (care în 1900 producea cca 40.000 litri) şi al

unei mori. Cu toate acestea, bătrânul aristocrat a continuat să ducă mai departe o viaţă de mare

senior, până în 1938, când – la vârsta de 91 de ani – a părăsit această lume. Grigore Ghica-

Deleni a fost înmormântat în monumentalul cavou din Cimitirul Eternitatea de la Iaşi. Operă a

sculptorului Salvador Scutari, cavoul Ghica-Deleni – realizat în 1913 – este nu numai unul

dintre cele mai mari din cimitir, dar şi cel mai reuşit sub raport estetic. În anii regimului

comunist, pentru că ocupa o poziţie centrală în cadrul Cimitirului Eternitatea, mormintele au

fost profanate şi cavoul a fost dezafectat, pentru a ceda locul unui mausoleu dedicat ilegaliştilor

comunişti din Iaşi.

Izbucnirea războiului al doilea mondial a zădărnicit planurile familiei Ghica de a vinde

palatul. După spargerea frontului la Iaşi, în martie 1944, şi invazia Armatei Roşii în Moldova,

în palatul din Deleni au fost încartiruite – pentru doi ani – trupe sovietice. Atunci a început

devastarea palatului şi devalizarea lui de toate bogăţiile interioare. După ce aceştia au părăsit

12

palatul, au lăsat în urma lor o clădire goală, fără uşi şi ferestre, fără piesele de mobilier ale

familiei Ghica, iar celelalte construcţii anexe au fost pur şi simplu demolate. După ce a găzduit

un timp Căminul cultural din Deleni (din 1949), palatul Ghica va deveni sediu al unui

Preventoriu TBC, destinaţie pe care o are şi azi.

PALATUL ŞTIRBEY DIN BUFTEA

Primul Ştirbey care se stabileşte la Buftea este marele vornic Barbu C. Ştirbey, care

face un schimb de moşii – în 13 martie 1845 – cu Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, în a

cărei stăpânire se afla domeniul de la Buftea. Cum Barbu C. Ştirbey nu a avut copii, el îl va

înfia pe nepotul soţiei sale, Barbu Bibescu, căruia îi va lăsa moştenire întreaga sa avere. Noul

proprietar al moşiei Buftea, Barbu Bibescu şi-a început studiile la Bucureşti, le-a continuat apoi

la Paris, în 1817, unde a studiat Dreptul şi Ştiinţele de stat. Revenit în ţară, Barbu Ştirbey

ocupă diverse funcţii în administraţie, de la director al Vistieriei, sub Alexandru Ghica-Vodă,

la secretar de stat (1830), ministru al Învăţământului (1834), al Dreptăţii (1837) sau de Interne

(1844), ultima demnitate fiind exercitată sub domnia fratelui său Gheorghe Bibescu (1842-

1848). După revoluţia din 1848-1849, în urma căreia fratele său a abdicat, Barbu Ştirbey

devine domn al Ţării Româneşti pentru o perioadă de şase ani (1849 - 1853 şi 1854 - 1856).

El, „Prinţul”, este cel care va construi, în 1835, Palatul Ştirbey din Bucureşti

(situat pe Calea Victoriei nr. 7), după planurile arhitectului francez Michel Sanjouand, care va

realiza o clădire în stil neoclasic ce va deveni reşedinţă domnească între anii 1849-1856. În

anul 1881, fiul domnitorului, principele Alexandru B. Stirbey, va găsi de cuviinţă să modifice

palatul – după proiectul arhitectului austriac J. Hartmann – prin ridicarea, deasupra corpului

central decroşat, a celui de-al doilea etaj (a cărui faţadă este decorată cu patru cariatide) şi, pe

latura de nord-est, a unui turn cu două niveluri, care a stricat echilibrul arhitectonic al întregii

clădiri.

Tot Barbu Ştirbey va fi ridicat, probabil, la Buftea şi un conac în care să-şi petreacă,

împreună cu familia, clipele de regăsire a liniştii, departe de treburile politice şi agitaţia

Capitalei. Şi tot aici, în parcul de la Buftea, „Prinţul” îşi va găsi şi odihna veşnică, fiind adus în

ţară de la Nisa, unde moartea l-a surprins pe 12 aprilie 1869.

13

Dintre cei nouă copii ai săi, al doilea fiu – principele Alexandru B. Ştirbey – va moşteni

şi va transforma radical domeniul de la Buftea, pe care îl va recrea în întregime, prin

construirea unui palat şi a unei capele, precum şi amenajarea unui vast parc, admirat de toţi cei

care l-au vizitat în epocă. Alexandru Ştirbey a fost ministru al Lucrărilor Publice (23 martie-12

noiembrie 1888), de Interne (12 noiembrie 1888-29 noiembrie 1889) şi de Finanţe (29

noiembrie 1889-18 decembrie 1891). După revenirea în ţară, Aexandru Ştirbey se va căsători

cu frumoasa Maria Ghica-Comăneşti (1951-1885), care îi va dărui, în scurta ei viaţă, nu mai

puţin de opt copii: Eliza, Elena, Barbu, Zoe, Maria, Adina, George şi Ioana. Alexandru şi

Maria Ştirbey vor face din Buftea căminul fericirii lor. Resursele materiale erau acum

suficiente pentru ridicarea aici a unei reşedinţe demne de rangul princiar al proprietarului.

Palatul din Buftea a fost construit în anul 1864, după cum putem citi pe o sculptură în

piatră de pe faţada de vest a clădirii, având gravat deasupra blazonul familiei Ştirbey. Nu se

cunoaşte nici anul începerii construcţiei, nici numele arhitectului care a proiectat-o. De

dimensiuni ce au părut mari în epocă (25 x 21,5 m), palatul lui Alexandru Ştirbey din Buftea

este construit pe patru niveluri (subsol, parter şi două etaje), decoraţia lui exterioară având o

inspiraţie neogotică, la modă în acel timp, care dă întregii clădiri o aură romantică. Dacă

exteriorul nu impresionează decât prin masivitate şi prin bowindo-urile de la etajul întâi,

realizate din piatră sculptată, ca şi ancadramentele în stil neogotic ale uşilor de la parter, în

schimb interiorul palatului surprinde vizitatorul prin bogata decoraţie în lemn sculptat,

elementul cel mai spectaculos fiind scara interioară, realizată din stejar sculptat şi

inscripţionată cu blazonul familiei şi monograma lui Alexandru Ştirbey. Plafoanele din lemn

pictat sau sculptat, şemineul cu blazon, lambriurile, ancadramentele uşilor interioare, realizate

în manieră neogotică şi decorate cu blazoane – toate aceste elemente de decoraţie interioară au

contribuit la crearea unui ambient deosebit în care s-a desfăşurat o viaţă al cărei fast îl putem

reconstitui doar graţie amintirilor celor ce au trecut pragul reşedinţei familiei Ştirbey din

Buftea.

La palatul din Buftea familia Ştirbey locuia, de regulă, de la Paşti până în luna

noiembrie, iarna fiind petrecută în reşedinţa din Bucureşti. În cursul anului, familia îşi vizita

rudele iar Alexandru Ştirbey mergea la numeroasele sale moşii, pentru a verifica personal

modul de administrare şi exploatare. Cu toate acestea, nimic nu se putea compara cu vizitele de

la Dărmăneşti, moşia de zestre a Mariei Ştirbey, „locul pe care l-am iubit cel mai mult pe lume

14

şi unde am fost cu adevărat fericiţi. (...) Aveam pădurea, vacanţele şi mai ales libertatea de a

alerga peste tot, de a pune mâna pe toate, în afară de fructe şi flori”.

Această copilărie fericită petrecută la Buftea a fost marcată tragic de moartea Mariei

Ştirbey, în 1885, la numai treizeci şi patru de ani, după naşterea celui de-al optulea copil, Ioana

Ştirbey (care – ciudat destin! – avea să moară şi ea, la douăzeci şi nouă de ani, tot în urma unei

naşteri), zece ani mai târziu decesul lui Alexandru Ştirbey întristând definitiv tinereţea acestor

opt copii, a căror vârstă era cuprinsă între zece şi douăzeci şi cinci de ani. Marcat profund de

pierderea soţiei, Alexandru Ştirbey va începe construirea în parcul de la Buftea a unei capele

monumentale în stil bizantin, terminată în 1890. Proiectul mausoleului familiei Ştirbey a fost

realizat de arhitectul elveţian Louis Blanc, iar picturile interioare poartă semnătura lui

Gheorghe Tattarescu. La 2 martie 1895 Alexandru Ştirbey a încetat din viaţă, lăsând în urmă

opt copii, dintre care doar prima fiică, Eliza, reuşise să-şi întemeieze o familie, prin căsătoria

cu celebrul om politic conservator Alexandru Marghiloman, în 1890. La nici douăzeci şi trei de

ani împliniţi, fiul cel mare al lui Alexandru Ştirbey, prinţul Barbu Al. Ştirbey devenea

moştenitorul domeniului de la Buftea şi tutorele fraţilor săi mai mici.

Sub administrarea prinţului Barbu Ştirbey palatul de la Buftea revine la viaţă, găzduind

unele recepţii şi baluri despre care s-a vorbit mult în epocă. Noul proprietar şi-a iubit cu

pasiune domeniul, poate şi pentru faptul că aici se născuse, la 4 noiembrie 1872, şi îşi petrecuse

anii fericiţi ai copilăriei. Barbu Ştirbey va crea la Buftea una din marile ferme model ale ţării,

înfiinţând pepiniere de viţă americană, o lăptărie, o moară sistematică şi construind, în 1902, o

fabrică de vată şi pansamente. Este primul mare proprietar funciar care a introdus în Vechiul

Regat, pentru prima dată, cultura bumbacului şi a orezului.

În 1909, familia Ştirbey a organizat la palatul Buftea o recepţie în cinstea vizitei pe care

prinţul moştenitor al Germaniei, Friedrich Wilhelm o făcuse familiei regale române. După un

program destul de încărcat al vizitei princiare – ce a cuprins recepţii la reşedinţele regale din

Bucureşti şi Sinaia, partide de vânătoare, excursie la Buşteni – s-a optat şi pentru o mare

serbare câmpenească la palatul lui Barbu Ştirbey din Buftea, în ziua de 10 aprilie 1909

reunindu-se aici întreaga clasă politică românească.

Din luna ianuarie 1917 domeniul familiei Ştirbey de la Buftea a fost rechiziţionat de

germani, palatul devenind sediu al Comandamentului militar german, în care va locui însuşi

mareşalul August von Mackensen, comandantul armatelor germane. Cum membrii guvernului

15

Brătianu se refugiaseră la Iaşi şi – în urma înfrângerilor de pe front – cedase locul, la 29

ianuarie 1918, unui cabinet condus de generalul Alexandru Averescu, acesta a fost nevoit să

încheie o pace separată cu Puterile Centrale, în martie 1918. Delegaţii care au negociat

termenii acestui armistiţiu au fost întâmpinaţi de mareşalul Mackensen pe treptele palatului din

Buftea, unde au dus îndelungi tratative cu contele Otokar Czernin, ministrul Austro-Ungariei la

Bucureşti, şi cu Richard Kühlman, ambasadorul german.

În data de 23 februarie 1931 – datorită conflictului mai vechi cu principele moştenitor

Carol, instalat din 8 iunie 1930 pe Tronul României – regele Carol al II-lea îl va obliga pe

prinţul Barbu Ştirbey să se exileze în Elveţia, împreună cu familia sa. După abdicarea regelui

Carol al II-lea, în 6 septembrie 1940, prinţul Barbu Ştirbey va reveni, din exilul autoimpus la

Berna, în ţara natală de unde, în primăvara anului 1944, opoziţia îl va trimite ca emisar la Cairo

pentru a negocia un armistiţiu cu Aliaţii occidentali. În virtutea acestui fapt, Barbu Ştirbey va

face parte din delegaţia română care va semna, la 12 septembrie 1944, armistiţiul de la

Moscova. Doi ani mai târziu, la 24 martie 1946, prinţul Barbu Ştirbey a părăsit această lume.

Va fi înmormântat, la 26 martie 1946, în capela familiei din parcul palatului de la Buftea.

Domeniul de la Buftea a rămas în administrarea lui Şerban Flondor, unul dintre cei patru gineri

ai săi. Nadèje şi Şerban Flondor vor rămâne în palat până în martie 1949, când a fost

naţionalizat, tot în urma unei pretinse reforme agrare. Cele cinci componente ale ansamblului

rezidenţial din Buftea (palatul, casa de administraţie, locuinţa administratorului, locuinţa

personalului şi grajdul), au trecut în posesia statului, după care au fost devastate până în anul

1952, furându-se tablourile, piesele de mobilier, oglinzile şi toate obiectele de valoare.

Abia în anii 1958-1959 palatul din Buftea a fost restaurat (după planurile arhitecţilor

Robert Voll şi Agripa Popescu), remobilat şi trecut din propritatea Studiourilor de

Cinematografie în cea a guvernului, care va amenaja aici o casă de protocol pentru înalţii

demnitari de stat.

CONACUL CALLIMACHI DIN STÂNCEŞTI

Moşia de la Stânceşti, situată în apropierea Botoşanilor, a fost cumpărată de

Toader Calmăşul în 1729 de la Dumitrache Stroici. La finele veacului al XVIII-lea,

16

proprietarul de atunci al moşiei Stânceşti, Iancovachi Callimachi, începe zidirea primului conac

de pe domeniu. Pentru meşteri, va apela la sprijinul socrului său, marele logofăt Constantin

Catargiu. Ioan (Iancovachi) Callimachi (1750-1788) – văr primar cu domnitorul Moldovei,

Alexandru Callimachi – nu a mai apucat să termine construirea conacului din Stânceşti. Alecu

Callimachi, fiul lui Iancovachi şi al Ruxandrei Catargi, va fi cel care va da o formă finală

reşedinţei familiale din Stânceşti. Educaţia pe care o va primi ajutându-l să facă faţă cu succes

funcţiilor politice şi administrative pe care le-a îndeplinit: în 1803 era căminar, apoi vornic de

Botoşani (1809), agă (1813), postelnic (1816-1817) şi vornic al Ţării de Sus (1820, 1827,

1834). În 1801, el s-a căsătorit cu Ileana, fiica vornicului Gavril Conachi, cu care a avut doi

copii: Xenofon (1801-1820) şi Ruxandra (1808-1 mai 1892). După moartea prematură a soţiei,

vornicul Alecu Callimachi se va recăsători, în 1834, cu Maria Cuza, care-i va mai dărui doi

copii: Teodor şi Smaranda. Alecu Callimachi va înceta din viaţă la vârsta de numai 56 de ani,

în august 1837, la moşia sa din Stânceşti.

Conacul pe care vornicul Alecu l-a construit la Stânceşti căpătase, în spiritul timpului,

proporţii impozante. Stilul predominant al construcţiei va fi cel neogotic, corpul central al

clădirii având ca elemente decorative, la nivelul etajului, frumoase ancadramente la ferestre,

precum şi două statui ce încadrau fastuos marile ferestre ale salonului. În partea superioară a

corpului central se afla un fronton sculptat în piatră şi, pe toată lungimea faţadei, o cornişă

artistic dantelată. Tot vornicul Alecu Callimachi este cel care va definitiva şi construirea

capelei de pe domeniul din Stânceşti, în 1837, anul morţii sale. Zidirea capelei fusese începută

– ca şi conacul şi biserica din sat – la sfârşitul veacului al XVIII-lea de către Maria Callimachi,

soţia banului Dumitraşcu. În pronaosul capelei din Stânceşti sunt înmormântaţi următorii

membri ai familiei Callimachi: Dimitrie Callimachi (1705-1758) şi soţia sa Maria, născută

Sturdza; Ioan Callimachi (1750-1786) şi soţia sa Ruxandra, născută Catargi; Alexandru

Callimachi (1781-1837) împreună cu soţiile sale Elena, născută Conachi şi Maria, născută

Cuza. În cripta adosată capelei din Stânceşti se află următoarele mormite: Teodor Callimachi

(4 ianuarie 1836 - 7 aprilie 1894), soţia sa Zenaida Moruzi, principesă Callimachi (16 iulie

1840 - 25 ianuarie 1909) şi doi dintre copiii lor: principele Alexandru Callimachi (1866-1918)

şi Zenaida, contesă de Roma, născută Callimachi (2 aprilie 1870-1 noiembrie 1899).

Cel care îşi va pune definitiv amprenta asupra conacului din Stânceşti, dându-i viaţă şi

fast, va fi însă Teodor Callimachi, fiul vornicului Alecu, născut la 4 ianuarie 1836, chiar în

17

aceste locuri, pe moşia familiei. Ca şi părintele său, Teodor a rămas ofan de tată la o vârstă

fragedă (numai un an şi jumătate), în 1834 murind şi mama sa, Maria Cuza. Teodor va fi

crescut – împreună cu sora sa mai mică, Smaranda – de către Ruxandra Rosetti-Roznovanu

(1808 - 1 mai 1892), fiica din prima căsătorie a vornicului Alecu. Educaţia aleasă a lui Teodor

Callimachi, desăvârşită la Paris – la Liceul Saint Barbe şi la Facultatea de Drept – va contribui

la formarea viitorului susţinător al Unirii Principatelor şi a noului stat condus de Alexandru

Ioan Cuza, vărul său dinspre mamă. Cuza îl va numi pe Teodor Callimachi, în 1859, secretar al

agenţiei diplomatice de la Istanbul, unde va conlucra cu Costache Negri pentru obţinerea

recunoaşterii Unirii. După încheierea cu succes a misiunii sale diplomatice de la

Constantinopol, în iulie 1863 Teodor Callimachi este numit în postul de agent diplomatic al

Principatelor în Serbia, la Belgrad, funcţie pe care o va îndeplini până la abdicarea forţată a

prinţului Unirii, în februarie 1866. Abdicarea lui Cuza l-a silit pe Teodor Callimachi să se

reîntoarcă la Stânceşti şi la stilul de viaţă propriu boierimii autohtone.

Retrăgându-se la moşia din Stânceşti, Teodor Callimachi va zidi noi edificii pe

domeniu şi va renova conacul în stilul neogotic caracteristic arhitecturii romantice din acele

vremuri. În timpul administraţiei lui Teodor Callimachi, conacul din Stânceşti va începe să

adăpostească de acum colecţiile Callimachilor. Mare bibliofil, Teodor Callimachi a reuşit să

constituie la Stânceşti una dintre cele mai valoroase biblioteci din Moldova secolului al XIX-

lea. Majoritatea documentele de familie aflate în biblioteca de la Stânceşti au fost puse la

dispoziţia marilor istorici A.D. Xenopol şi Nicolae Iorga, care au realizat fiecare, întru cinstirea

ilustrei familii, solide monografii ale Callimachilor: Istoria şi genealogia Casei Callimachi

(1897) şi Documentele familiei Callimachi (1902).

Teodor Callimachi s-a căsătorit – la 9 mai 1865 – cu Zenaida Moruzi-Zvorişteanu (16

iulie 1840 - 25 ianuarie 1909), fiica Pulcheriei Rosetti-Răducanu şi a lui Alexandru Moruzi-

Zvorişteanu (1803-1873). Din acest mariaj fericit s-au născut cinci copii, trei fete (Ralu –

născută la 22 septembrie 1867; Zenaida – născută la Neapole în 2 aprilie 1870; Smaranda –

născută la Viena în 14 august 1871) şi doi băieţi (Alexandru – născut la moşia Zvoriştea în 12

iunie 1866 şi Ioan – născut la Geneva în 13 mai 1880). După moartea lui Teodor Callimachi, la

7 aprilie 1894 conacul din Stânceşti a rămas în proprietatea văduvei sale, Zenaida care se va

stinge din viaţă la 25 ianuarie 1909, fiind înmormântată după datină – alături de soţul şi fiica ei

Zenaida – în cripta capelei „Sfântul Teodor”.

18

De la această dată, istoria proprietarilor moşiei Stânceşti începe să devină din ce în ce

mai alertă. Şef al familiei devine Alexandru Callimachi, care se va căsători – la 1 iulie 1890 –

cu Maria Vernescu. În Bucureşti cei doi soţi vor construi o impunătoare vilă în stil elveţian,

care mai dăinuie şi azi pe strada Batiştei nr. 31. Căsnicia fericită a celor doi soţi – dăruită de

Dumnezeu cu doi copii: Teodora (născută la 13 aprilie 1895) şi Scarlat (născut la 20

septembrie 1896) – s-a desfăşurat după deviza gravată în caractere gotice pe inelul de nuntă al

lui Alexandru Callimachi: Hors cet anel n’ayez point d’amour (În afară de acest inel să n-ai

deloc altă iubire), inspirată după inelul regelui Ludovic cel Sfânt.

După dispariţia prematură a lui Alexandru Callimachi, în 1918, conacul din Stânceşti a

intrat în posesia fratelui său mai mic, Ioan (Jean) Callimachi (13 mai 1880 - 1 iulie 1940).

Fiica sa, Roxana Zenaida Callimachi (1918-1978), alintată în familie cu diminutivul Pussy, va

fi ultima proprietară a conacului din Stânceşti, până în 1944 aici continuând să vină şi copiii lui

Alexandru, Scarlat şi Teodora.

CONACUL BRĂTIANU DE LA FLORICA

Domeniul Florica – format din conac, fermă, capelă, cramă, gară şi chiar un...

observator astronomic, toate amplasate în mijlocul unui vast parc, înconjurat de potgoriile de la

Ştefăneşti – este opera primilor doi Brătieni, Ion şi Ionel, tată şi fiu, care – fiind pasionaţi

constructori – au transformat o cochetă casă de administraţie a moşiei într-o somptuasă

reşedinţă boierească, în care s-au luat importante decizii privind istoria noastră. Prima casă de

la Florica a fost construită de Ion C. Brătianu(1821-1891) în 1858, după ce s-a căsătorit cu

Caliopia (Pia) Pleşoianu (1841-1920), noua familie stabilindu-şi căminul la ţară. Dintr-o casă

cu patru camere şi o pivniţă pentru vin, bătrânul Brătianu a construit un conac cu etaj şi cu o

frumoasă terasă deschisă.

Cât timp a trăit „Vizirul” (cum era cunoscut în epocă Ion C. Brătianu), casa a menţinut

acest stil sobru impus de gusturile sale simple. Cu greu, spre sfârşitul vieţii, a fost convins de

fiul său Ionel, inginer împătimit de construcţii, de necesitatea renovării casei. Aşa cum arată

azi, îngerul ansamblu de la Florica este rodul pasiunii de a construi a lui Ionel Brătianu, care a

„răsturnat aproape tot ce ce rămăsese de la tată-său şi care dintr-o căsuţă lângă vie a făcut o

instalaţie confortabilă cu parc, fermă şi chiar cu...un observator astronomic”. Amenajările şi

19

construcţiile pe care Ionel Brătianu (1864-1927) le-a făcut la Florica au durat, cu intermitenţe,

din 1889 până în 1925. Întreg acest plan al lui Ionel Brătianu va sta la baza marii renovări şi

extinderi a conacului din anii 1905-1912, sub directa conducere a arhitectului Petre Antonescu.

În 1925, acoperindu-se terasa de la etajul întâi, de pe acoperiş s-a observat minunata

panoramă a Piteştilor, într-un splendid apus de soare. Acest moment a hotărât construirea

etajului al doilea, care nu era prevăzut în planul iniţial. Acesta, mai mult o mansardă, a fost

construit de inginerul Iliescu în 1925, şi cuprinde o terasă acoperită, camera războaielor de

ţesut, camera pentru cărţi, camera de studiu a lui Ionel Brătianu, camera de rechizite, scara şi

podul mare. Din cele aproape patruzeci de camere ale conacului, se remarcă prin bogata lor

decoraţia interioară (plafoane sculptate, lambriuri) bibliotecile de la parter şi etaj, care – deşi

astăzi sunt aproape goale – impresionează pe orice vizitator.

Biblioteca de la Florica a fost, fără îndoială – prin colecţiile sale de cărţi rare,

incunabule, reviste – una dintre cele mai importante din România, cu ea putând rivaliza doar

biblioteca lui George Sturdza din castelul de la Miclăuşeni sau cea a Roznovanilor din castelul

de la Stânca-Iaşi. Cât a trăit Ionel Brătianu „nimeni nu s-a atins de stocurile de la Florica”,

după 1927 din bibliotecă fiind mutate 5 000 de volume în Biblioteca Fundaţiei „Ion I.C.

Brătianu”. Ca mai toate bibliotecile din conacele boiereşti, după 1948 biblioteca de la Florica a

fost risipită şi distrusă, doar o parte infimă din cărţi fiind donată Academiei Române şi altor

biblioteci. Mii de volume au fost arse în parcul conacului, în 1949, timp de mai multe

săptămâni. Nici biblioteca Fundaţiei „Ion I.C. Brătianu” nu a avut o soartă mai bună. Deşi a

fost donată de către Eliza Brătianu, la 17 iunie 1946, Academiei Române „biblioteca a fost pur

şi simplu spulberată, zestrea ei de cărţi fiind înprăştiată prin alte biblioteci. S-a mers până acolo

încât lucrări în mai multe volume au ajuns în diferite biblioteci, împărţite frăţeşte pentru a nu fi

cineva neândreptăţit”.

A doua componentă de bază a ansamblului de la Florica o reprezintă ferma,

situată chiar la intrarea în parc, pe partea stângă. Monumentala clădire a fermei este opera

arhitectului Petre Antonescu din anii 1905-1912, fiind construită pe două nivele în stil

neoromânesc. Semănând izbitor cu marile noastre ansambluri monastice, ferma de la Florica

formează, prin cele patru laturi ale sale, o curte interioară, în mijlocul căreia se află o fântână

arteziană. Alături de fermă, Ionel Brătianu a mai construit la Florica şi alte dependinţe, cu

destinaţiile cele mai variate. „Unele adăpostesc florile iarna, altele maşinile pentru electricitate

20

sau pentru pompat apa, ateliere de tot felul, până şi un observator cu telescop, un telescop

nenorocit ce nu putea servi la nimic fiindcă, în frigurile construcţiei, Ionel îl aşezase deasupra

motorului pentru lumină şi vibraţiile maşinii pământeşti stânjeneau precizia observaţiilor

cereşti” – după cum remarca sarcastic Constantin Argetoianu.

Remarcabil este şi parcul conacului de la Florica, pe care bătrânul Brătianu îl numea

„grădinile Semiramisei”. La realizarea parcului o contribuţie majoră a avut şi Eliza Brătianu.

„Fără să schimbe nimic esenţial, fiindcă n-ar fi lăsat-o «dinastia» – relatează Argetoianu –

[Eliza Brătianu] s-a mulţumit cu cârpeala, a aşezat câţiva stei de piatră aici, a croit o terasă sau

a ridicat o boltă dincolo, a zugrăvit în roşu şi în alb, pe treptele succesive, partere miraculoase

de trandafiri, a deschis privelişti largi doborând câţiva arbori, a aruncat pe unde a putut pete de

lumină, semănând cu profunzime flori de munte, flori de câmp şi flori din glastre cărora toate

nu le cere decât un lucru: să fie veşnic înflorite”. În spatele parcului, în zăvoi, Ionel Brătianu a

construit un bazin cimentat, cu apă curgătoare, care cu aninii dinprejur forma un frumos parc.

La conacul de la Florica, viaţa familiei Brătianu s-a desfăşurat în mod patriarhal, după

regulile impuse de Ion C. Brătianu şi respectate cu stricteţe. Pentru educaţia copiilor a fost

angajată o guvernantă elveţiancă, Marie Bornand, care dădea lecţii de germană, franceză, pian,

desen şi religie. Momentele importante în viaţa copiilor lui Ion şi ai Piei Brătianu [Florica

(1862-1865), Sabina (1863-1944), Ionel (1864-1927), Dinu (1866-1950), Vintilă (1867-1930),

Maria (1868-1945), Tatiana (1870-1946) şi Pia (1872-1962)] erau Crăciunul (când „muţi de

admiraţie stam înmărmuriţi câteva secunde pentru a ne repezi apoi cu ţipete de bucurie şi a

alerga împrejurul pomului minunat, strălucitor, scânteietor, cu lumânările sclipitoare şi mirosul

de răşină caldă”) şi sărbătorile de familie (toate zilele de naştere şi cununia părinţilor), la care

participau toate rudele şi prietenii (între ei, remarcabili oameni politici de mai târziu). Florica a

fost, în acelaşi timp, şi conacul vizitat de cele mai importante figuri ale vieţii politice

româneşti, aici luându-se decizii importante privind istoria României moderne.

O altă componentă a ansamblului rezidenţial de la Florica este biserica în care sunt

înmormântaţi majoritatea membrilor familiei Brătianu. Situată pe un platou din dreapta

parcului, la marginea pădurii şi în apropierea fermei, capela Brătienilor – cu hramul „Naşterea

Sfântului Ioan Botezătorul” – a fost construită în anul 1898 după planurile arhitectului francez

Emile André Lecomte du Nouy. Biserica a fost sfinţită la 19 mai 1921, în vederea translării

sicriului lui Ion C. Brătianu în noua capelă, ceremonie ce a avut loc trei zile mai târziu.

21

A doua înmormântare solemnă ce a avut loc în capela de la Florica a fost cea a lui Ionel

Brătianu, răpus fulgerător de o infecţie a amigdalelor, la 24 noiembrie 1927. Corpul

neînsufleţit al ilustrului dispărut a fost depus într-un sarcofag identic cu cel al tatălui său,

construit pe cheltuiala fratelui său, Dinu Brătianu. Peste numai trei ani, la 22 decembrie 1930,

Vintilă Brătianu va fi şi el coborât în criptele de la Florica, alături de părinţii şi fraţii săi. Dinu

Brătianu şi Gheorghe I. Brătianu – fiul Mariei Moruzi şi al lui Ionel Brătianu –, decedaţi în

închisoarea comunistă de la Sighet (în 20 august 1950, respectiv 24 aprilie 1953), vor fi şi ei

depuşi, peste ani, în capela familiei.

Pasionat de arhitectura tradiţională, Ionel Brătianu adusese la Florica, în anul 1907,

bisericuţa lui Horea din Albac. Biserica avea dublu hram – „Naşterea Maicii Domnului” şi „Sf.

Mare Mucenic Pantelimon” – şi fusese clădită, conform pisaniei, „din evlavia şi cu obolul

crdincioşilor ţărani români din satul Albac, din Munţii Apuseni, în anul de la Cristos 1746”.

După 1949, bisericuţa lui Horea a fost lăsată în paragină, timp de cinci ani, până în 1954 când

Patriarhul Justinian şi episcopul Iosif al Argeşului au cercetat lăcaşul de cult şi au decis

mutarea acestuia la Olăneşti, unde a fost reclădită din temelie, resfinţindu-se la 6 octombrie

1958.

După exproprierea din martie 1949, ultimul proprietar al conacului de la Florica, Dinu

Brătianu, a fost arestat iar întregul domeniu rezidenţial al Brătienilor a trecut în proprietatea

statului, care – după ce a distrus tot ce amintea de Brătieni, de la cărţi şi obiecte de artă până la

mobilier, azi păstrându-se doar o masă din lemn masiv şi un scrin – a organizat în conac o casă

de oaspeţi iar în fermă o Staţiune de Cercetări Vitivinicole, în timp ce în capelă se mai oficiau

– ca şi astăzi – unele ceremonii religioase.

CASTELUL ROSETTI-ROZNOVANU DIN STÂNCA

Dintre toate reşedinţele boiereşti ale Moldovei, castelul Roznovanu de la Stânca a fost

nu numai cel mai vechi şi mai vast, dar şi cel mai fastuos, bogăţiile sale interioare (mobilier de

artă franţuzesc, tablouri, porţelanuri, argintărie, biblioteca fabuloasă) fiind admirate de întreaga

înaltă societate a Iaşilor. Castelul din Stânca a deţinut cea mai bogată colecţie de documente

22

vechi, legate atât de istoria familiei, cât şi a Moldovei, şi cea mai valoroasă bibliotecă din acea

vreme.

Istoria castelului de la Stânca, ca şi cea a palatului din Iaşi – în care funcţionează azi

Primăria capitalei Moldovei – sunt strâns legate de aceea a familiei Rosetti-Roznovanu, cea

care le-a ctitorit şi le-a stăpânit timp de aproape un secol şi jumătate. Ramura Roznovanu a

familiei Rosetti coboară din vistiernicul Iordache Ruset (m. 1718), care „a lăsat cea mai mare

avere teritorială ce s-a văzut vreodată în Moldova”. Întemeietorul ramurii Roznovanu este însă

nepotul său, Neculai Rosetti-Roznovanu (1715-1805), care, timp de aproape jumătate de secol,

a ocupat cele mai importante dregătorii din Moldova. A avut o foarte mare avere, reşedinţa sa

preferată fiind la Roznov (judeţul Neamţ), unde a ridicat, în 1759, prima biserică de aici,

refăcută între anii 1884-1892 de către colonelul George Rosetti-Roznovanu. Neculai Rosetti-

Roznovanu a avut moşii şi în Bucovina, pe care – după ocupaţia austriacă – le-a schimbat cu

moşii din Moldova ale boierilor care doreau să rămână în teritoriul ocupat.

În 1630 a fost ridicat primul conac de la Stânca, Castelul celebru fiind construit la

începutul secolului al XIX-lea de către marele vistiernic Iordache Rosetti-Roznovanu,

concomitent cu splendidul palat din Iaşi, ambele reşedinţe având o soartă comună la începutul

acelui veac: un incendiu le-a mistuit la şase ani distanţă una de cealaltă. În anul 1821, domeniul

rezidenţial de la Stânca a fost cuprins de flăcări, doar biserica şi castelul fiind salvate. Şapte ani

mai târziu, în castel s-a amenajat un spital pentru soldaţi. Casele din Iaşi au ars şi ele în 1827,

fiind refăcute de Iordache Roznovanu în 1832, după planurile arhitectului Johann Freywald.

Lângă castelul de la Stânca, în parc, vistiernicul Iordache Rosetti-Roznovanu a clădit, la

începutul secolului al XIX-lea, şi o biserică cu hramul „Sfântul Gheorghe”, care a fost

bombardată în timpul celui de-al doilea război mondial, ulterior localnicii refăcând-o din

cărămida castelului.

Om cult (cunoştea franceza, germana şi rusa) şi pasionat bibliofil, vistiernicul Iordache

Roznovanu a întemeiat la Stânca prima mare bibliotecă din Moldova. Biblioteca franceză şi

greco-latină au fost aduse în ţară de la Paris, în anul 1818. Un an mai târziu, a fost întocmit şi

un catalog al acestei vestite biblioteci. În arhiva familiei s-a păstrat o bogată corespondenţă

între Iordache Roznovanu, fiul său Nicolae şi librarul lor de la Paris, cărţile ajungând la Stânca

prin intermediul Casei Pop din Sibiu.

23

În anul 1931, pe când era prim-ministru, Nicolae Iorga – apreciind valoarea istorică a

castelului şi a colecţiilor pe care le deţinea – şi-a exprimat, printr-o scrisoare adresată Luciei

Greceanu, dorinţa de a cumpăra pentru stat bibliotecile şi castelul de la Stânca. Din lipsă de

fonduri – România era atunci în plină criză economică –, proiectul nu s-a putut realiza. Şase

ani mai târziu, în 1937, Casa Regală a dorit să achiziţioneze această bibliotecă pentru

moştenitorul Tronului, marele voievod de Alba Iulia, Mihai, „dar tranzacţia nu s-a putut

încheia deoarece dl. general Ernest Ballif a opinat că atunci Curtea nu avea suficienţi bani

lichizi”.

Pe lângă bibliotecă, castelul din Stânca a mai deţinut şi o impresionantă colecţie de

documente de familie, pe care Anton Rosetti-Roznovanu a oferit-o, în 1934, spre cumpărare

Ministerului Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor. În acest scop, directorul Arhivelor Statului din

Iaşi, istoricul Sever Zotta, a realizat la 10 februarie 1934 o cercetare amănunţită a arhivei

familiei Roznovanu, alcătuind un inventar riguros al tuturor documentelor. În plus, arhiva

castelului de la Stânca conţinea 182 de acte de interes politic şi cultural privitoare la activitatea

caimacamului Nicolae Vogoride şi la prinţul Emanuel N. Conaki-Vogoride, documente

provenind de la Lucia Greceanu (născută Vogoride), soţia lui Nunuţă Roznovanu. Din fericire,

arhiva istorică din castelul de la Stânca a fost salvată prin achiziţionarea ei de către Arhivele

Statului din Iaşi. Ceea ce nu a mai putut fi salvat din castelul de la Stânca, şi aceasta datorită

faptului că Anton Rosetti-Roznovanu nu a vrut să retragă colecţiile la Iaşi, au fost bogăţiile sale

interioare: cărţile, mobilierul, tablourile, porţelanurile, argintăria.

Vistiernicul Iordache Rosetti-Roznovanu a fost căsătorit cu Profira (Pulcheria) Balş, cu

care a avut doi copii: Neculai (1794 - 25 mai 1858) şi Alecu (30 noiembrie 1798 - 20 august

1853). A încetat din viaţă pe 16 februarie 1836 şi a fost înmormântat – împreună cu soţia sa –

la Mitropolia din Iaşi. Sub administrarea lui Nicolae Rosetti-Roznovanu, castelul de la Stânca a

cunoscut o nouă perioadă de glorie, fastuoasa reşedinţă boierească fiind „veşnic plină, în cursul

verii, de lumea cea mai aleasă din ţară şi care mai ospăta pe toţi străinii de distincţiune, stând în

ţară sau trecând numai printr-însa”. Acesta a îmbogăţit considerabil biblioteca şi colecţiile de

obiecte preţioase din castel şi a definitivat lucrările de la palatul familiei din Iaşi (decoraţia

interioară).

Primind o aleasă educaţie în Franţa şi Germania, Nicolae Rosetti-Roznovanu a ocupat

funcţii importante în administraţia de stat (mare spătar, agă şi vistiernic, din 1815 până în

24

1851), a candidat în 1856 la căimăcămie iar visul său a fost să ajungă domnitor al Moldovei. A

dus o viaţă foarte aventuroasă, fiind căsătorit de două ori, din prima căsătorie – în decembrie

1811, cu Catinca Ghica – având trei fiice (Ruxandra, Pulheria şi Maria). Din a doua căsătorie a

lui Nicolae Rosetti-Roznovanu, cu Maria (Marghioiţa) Ghica-Comăneşti (1806 - 6 decembrie

1887), Nicolae Roznovanu a avut trei copii: Maria şi doi gemeni: Smaranda-Ema şi Nicolae

(Nunuţă), devenit proprietarul castelului de la Stânca şi al palatului din Iaşi. Vistiernicul

Nicolae Rosetti-Roznovanu a murit la Viena, la 13 mai 1858, fiind înmormântat la 23 mai

1858, la Mitropolia din Iaşi, alături de părinţii săi. Soţia sa Marghioliţa i-a supravieţuit aproape

trei decenii, până la 6 decembrie 1887.

Noul proprietar al castelului de la Stânca, numit tot Nicolae Rosetti-Roznovanu, dar

cunoscut mai ales sub numele de Nunuţă, a fost o interesantă figură în epocă. Ca şi tatăl său,

Nunuţă a dorit să ajungă domnitor al Moldovei, după mişcarea separatistă de la Iaşi din aprilie

1866. În urma eşecului, se va mulţumi cu posturi mai modeste (consilier municipal, deputat,

ofiţer). Şi tot ca tatăl său, Nunuţă Roznovanu se va căsători de două ori: în 1867 cu Adela

Cantacuzino-Paşcanu (de care va divorţa, însă, în 1873), cu care a avut un fiu, George (1869-

1937), iar în 1875 cu Lucia Vogoride (fiica Cocuţei Conachi şi a caimacamului Nicolae

Vogoride), care i-a dăruit doi băieţi: Anton şi Emanuel. La 22 octombrie 1891, Nunuţă

Roznovanu şi-a încheiat existenţa pe acest pământ, la numai 49 de ani, părăsind prea devreme

reşedinţa de la Stânca, atât de dragă inimii lui încât – rupând cu tradiţia familială – va cere să

fie înmormântat în biserica clădită aici de bunicul său.

Până în 1938, când a murit, proprietară a castelului din Stânca a fost Lucia Grecianu,

care stăpânea aici o moşie de 929 ha şi 45 ari. Coproprietar era fiul ei cel mare, Anton Rosetti-

Roznovanu, acesta fiind şi ultimul stăpân al domeniului rezidenţial din Stânca [împreună cu

fiul său, Nicolae-Niky Roznovanu (1909-1997)]. Declinul castelului de la Stânca şi,

finalmente, distrugerea lui au început în timpul celui de-al doilea război mondial. Primele

devastări s-au produs la celebrele pivniţe ale castelului din Stânca. Ce a fost distrus în iunie

1941 în castelul Roznovanilor de la Stânca? Răspunsul la această întrebare ni-l dă tot Anton

Rosetti-Roznovanu în Memoriul său: „În castel se găseau mobile de artă, tablouri, porţelanuri

de Sèvres, cristaluri Baccarat şi argintării, toate cu o vechime de o sută şi mai bine de ani, din

care acum nu au mai rămas decât corpuri delicte, de care anchetatorii se vor putea servi pentru

a vă putea confirma exactitatea celor arătate de mine şi toate acestea, după cum v-am arătat mai

25

sus, distruse şi dispărute definitiv din pură răutate omenească. Porţelanurile, cristalurile şi

argintăriile se găseau într-o cameră blindată, denumită «Gherghir», şi aproape toate au fost

scoase, distruse şi înstrăinate prin ruperea gratiilor cele groase de la fereastră cu chalumoul,

deoarece uşa de fier nu au putut-o deschide, cu toate sforţările lor”.

Castelul de la Stânca împreună cu biserica familiei Roznovanu au fost bombardate în

timpul luptelor din 30 mai-12 iunie 1944, când trupele germane şi sovietice l-au ocupat pe

rând, distrugându-l în totalitate. Din întreg domeniul rezidenţial de odinioară, situat la cota 178

în mijlocul pădurii de pe dealul Stânca, nu au mai rămas până azi decât beciurile cramei.

Cărămida castelului a fost folosită de săteni pentru construirea unei noi biserici în sat, după

1945, în care au fost reînhumaţi Nunuţă Roznovanu şi fiul său Emanuel. În 1991, exact pe

locul unde erau castelul şi biserica Roznovanilor, la cota 178, s-a ridicat o cruce în memoria

ostaşilor căzuţi în luptele de aici.

CONACUL VĂCĂRESCU-CALLIMACHI

DIN MĂNEŞTI

Iniţial, moşia Măneşti a fost a familiei Mănescu, care a stăpânit-o din secolul al XVII-

lea, când a şi ridicat aici un conac. La mijlocul veacului al XIX-lea, conacul era în posesia lui

Dumitru Mănescu-Filitti şi a soţiei sale, Elena Arsachi. În 1863, fiica lor, Maria Mănescu-

Filitti (m.1922) s-a căsătorit cu Theodor C. Văcărescu (17 aprilie 1842 - 2/15 aprilie 1914),

general diplomat, istoric şi om politic.

În perioada cât a fost mareşal al Curţii domnitorul Carol I (1873-1881), Theodor

Văcărescu a supravegheat lucrările de construcţie a Castelului Peleş din Sinaia. Ridicarea

reşedinţei regale i-a servit generalului Văcărescu drept model de inspiraţie pentru reconstruirea

conacului din Măneşti. Lucrările au început în 1882 şi au durat zece ani, în 1892 făcându-se

inaugrarea oficială a noului conac. Planurile noii clădiri au fost realizate de arhitectul francez

Paul Gottereau. Cum în această perioadă generalul s-a aflat mai puţin în ţară şi mai mult în

posturile diplomatice de la Bruxelles, Roma şi Viena, cu supravegherea lucrărilor de pe

şantierul din Măneşti s-a ocupat fiul său, Radu Văcărescu.

26

Fiicei lui Radu Văcărescu, Ana Maria Văcărescu, conacul astfel reconstruit îi apărea

„ca o construcţie lungă, destul de îngustă, ciudată, cu saloane şi camere enorme, spaţii

deschise, numeroase scări, tainiţe nefolositoare, poduri îmbiind la hoinăreală şi pivniţe adânci.

Refăcut în a doua jumătate a timpurilor victoriene, din care s-a păstrat numai grosimea

originală a pereţilor, aproape de fortăreaţă, oprind astfel dogoarea zilelor de vară, căminul

copilăriei mele se impunea printr-o savoare aparte”. Tot în 1892 a fost construită şi biserica

din parcul conacului, pentru ridicarea ei Theodor Văcărescu apelând la serviciile arhitectului

francez Paul Gottereanu, care a realizat planurile după indicaţiile arhitectului Lecomte du

Nouy. Construcţia efectivă a bisericii a fost realizată între anii 1892-1896 de antrepriza

arhitectului R. Lieber din Ploieşti, iar pictura interioară a bisericii a fost realizată de Nicolae

Vermont.

De mari dimensiuni (55 x 21m), conacul din Măneşti a fost construit după un plan

simetric, pe trei nivele (subsol, parter şi etaj), având la extremităţi două vaste terase cu arcade

susţinute de coloane din lemn sculptat. Cele două terase încadrează turnul central al conacului,

care are în vârf un foişor, la care se accede printr-o scară secretă din lemn. Cu totul remarcabilă

a fost decoraţia interioară a conacului din Măneşti, cu greu recognoscibilă astăzi din ruinele

arse ale clădirii. Vitraliile au fost executate de R. Ziegler, pictorul care le-a realizat şi pe cele

ale Castelului Peleş din Sinaia, şi reprezentau fie pe Doamna Chiajna sau pe Doamna Necşuţa,

fie pe poeţii Văcăreşti, fie diferite compoziţii decorative geometrice şi blazoane nobiliare

româneşti. Toate acestea au fost distruse în urma incendiului din 1974. Plafoanele saloanelor

conacului erau realizate din lemn sculptat, cele de la parter fiind distruse azi aproape în

totalitate. Saloanele aveau pereţii tapetaţi su piele sau mătase, în unele încăperi existau fresce şi

stucaturi de mare rafinament, şeminee deosebite cu cahle ornamentale, candelabre, mobilier de

artă, sculpturi, tablouri preţioase, toate aceste valori de patrimoniu fiind mistuite în incendiul

din 1974.

Tot generalul Theodor Văcărescu, mare bibliofil, a fost cel care a adunat la conacul din

Măneşti una dintre cele mai valoroase biblioteci private din acea vreme, cuprinzând rarităţi

bibliofile ce au fost risipite şi distruse după 1949. În plus – consemna Ana Maria Văcărescu în

Memoriile sale – „aici se găsea un număr impresionant de epistole vechi, toate de mare calitate

şi calibru, foarte atent păstrate în tainicele sertare ale biroului bunicului meu, la care aveam

acces deoarece în el se mai adăposteau şi numeroase cărţi de care pretindeam că aş avea nevoie

27

pentru pregătirea mea şcolară. Documentele vechi şi scrisorile m-au atras întotdeauna. Poate

dintre toate micile comori ale casei părinteşti astăzi pierdute, pe ele le regret cel mai mult. Ele

recreau timpuri de mult apuse, le readuceau la viaţă, ca-ntr-o reflecţie de oglindă magică

sfidând trecerea anilor”.

Generalul Theodor Văcărescu şi soţia sa Maria Mănescu au avut trei fiice (Elena, Ana

şi Maria) şi un singur fiu, Radu Văcărescu (1868-1936), care a fost o interesantă figură în

epocă. Radu Văcărescu s-a căsătorit cu Maria Cazotti, fiica marelui proprietar funciar Procopie

Cazotti. Au avut o singură fiică, Ana Maria Văcărescu (născută la 2 septembrie 1892, la

Bucureşti), care a moştenit jumătate din întreaga avere a mamei sale şi a bunicului ei matern.

Cealaltă jumătate a averii a rămas lui Radu Văcărescu. După reforma agrară din 1921, moşia

Măneşti a fost limitată la 600 ha, intrate prin dotă în posesia lui Jean Callimachi.

Unul dintre cele mai importante evenimente mondene la care a participat Radu

Văcărescu a avut loc chiar în conacul din Măneşti, la 19 iunie 1911: căsătoria fiicei sale, Ana

Maria Văcărescu, cu prinţul Jean Callimachi de la Stânceşti (Botoşani). Ceremonia religioasă a

avut loc în biserica din parcul conacului de la Măneşti şi a fost oficiată de episcopul Nifon al

Dunării de Jos, răspunsurile fiind date de corul de la biserica Domniţa Bălaşa, sub conducerea

compozitorului Dumitru Georgescu-Kiriac. Ana Maria Văcărescu-Callimachi va intra în

posesia deplină a conacului din Măneşti abia în anul 1936, după decesul tatălui ei, Radu

Văcărescu (18 februarie 1936). Din căsătoria Anei Maria Văcărescu cu Jean Callimachi (1880-

1940) s-au născut doi copii: un băiat, Teodor Callimachi (1912-1935), şi o fată, Roxana

Zenaida (Pussy)Callimachi (1918-1978).

Începând cu anul 1939 Ana Maria Văcărescu-Callimachi a părăsit România, stabilindu-

se în Anglia, unde a lucrat la BBC (din 1941) şi a publicat, în 1949, o interesantă carte de

amintiri: Yesterday Was Mine. A încetat din viaţă la reşedinţa sa din Londra la 25 iulie 1970.

După 1944, Pussy Callimachi a vândut conacul din Măneşti regelui Mihai I al României, care –

fiind un pasionat vânător – venea des aici. Naţionalizat în 1949, odată cu celelalte reşedinţe ale

familiei regale române, conacul din Măneşti – repartizat iniţial Ministerului de Interne – a

intrat într-o perioadă nefastă a existenţei lui, obiectele şi bunurile familiilor Văcărescu şi

Callimachi fiind furate, risipite, distruse sau vândute (în acest scop organizându-se chiar o

licitaţie). Interioarele clădirii au fost devalizate şi degradate, la aceasta contribuind din plin şi

filmările care s-au realizat aici. În anul 1974 s-au efectuat unele lucrări de reparaţie la

28

acoperişul conacului, prilej cu care, din neglijenţa muncitorilor, a izbucnit un incendiu care,

neputând fi stins la timp, a distrus toate decoraţiile interioare şi exterioare ale clădirii.

CAPITOLUL II

ARHITECŢI, ARTIŞTI ŞI DECORATORI

ÎN ŢĂRILE ROMÂNE ŞI ROMÂNIA (SECOLELE XIX -XX)

După pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1774 Ţările Române înregistrează desfiinţarea

monopolului turcesc şi o intensificare a schimburilor comerciale cu Rusia şi cu ţările apusene,

cu consecinţe pozitive asupra mentalului colectiv al societăţii. Concomitent s-au întărit şi

legăturile politice şi culturale cu străinătatea – aproape inexistente până atunci –ce a oferit

elitelor politice româneşti, selectate în majoritate din rândul boierimii, modele noi de viaţă,

care nu se putea transpune decât nou ideal de confort material.

Începând cu prima jumătate a celui de-al XIX-lea veac, elitele politice şi aristocratice

din Ţările Române au încercat – şi, în mare măsură, au şi reuşit – o racordare la modelele de

civilizaţie europeană, aceasta fiind o perioadă fastă în care reprezentanţii marilor familii

boiereşti şi-au construit pe proprietăţile lor de la oraşe sau de la ţară palate şi conace care

imitau, în general, stilurile arhitectonice la modă în Occidentul acelor vremuri. La începutul

secolului al XIX-lea se impunea ca o necesitate pentru cele două provincii româneşti – Ţara

Românească şi Moldova – crearea unei infrastructuri şi modernizarea oraşelor, în special a

celor două capitale, prin realizarea unor lucrări cu caracter edilitar şi de sistematizare

urbanistică, dar şi prin construirea unor edificii publice sau private după modelele apusene.

Aceste lucrări sunt încredinţate cu precădere unor arhitecţi („arhitectoni” – cum se numeau în

epocă) sau ingineri străini, provenind mai ales din spaţiul german şi austriac.

Mult înainte de modernizarea Bucureştiului, la finele secolului al XVIII-lea Iaşiul

înregistra mai multe exemple notabile de arhitectură rezidenţială, acum construindu-se primele

palate amintite în memoriile călătorilor străini. Dintre arhitecţii străini care au lucrat la Iaşi, s-a

remarcat în prima jumătate a secolului al XIX-lea austriecii Johann şi Gustav Freywald.

Numele lui Johann Freywald este atestat documentar pentru prima dată într-un hrisov al

29

Divanului Moldovei, care preciza că „Ioan Freywald, arhitecton şi inginer, se află venit în

Moldova din stăpânirea Chesare Crăeştii Împărăţii de la anul 1802 şi urmează meşteşugul

arhitectoniei şi inginerlăcului de la 1803 şi i s-au făcut leafă de 150 lei pe lună”. De altfel,

acesta a mai lucrat şi pentru alţi mari boieri din Iaşi, la 13 mai 1814 1814 el fiind arhitectul

comisului Iancu Balş şi realizând un frumos arbore genealogic al ilustrei familii boiereşti. Cum

Johann Freywald lucrase un an la restaurarea mănăstirii Neamţ, Mitropolia Moldovei îl

angajează în 1833 să realizeze primele planuri ale Catedralei Mitropolitane din Iaşi, rămânând

arhitectul Mitropoliei până la 16 august 1837.

Johann Freywald desfăşurase o bogată activitate ca inginer şi arhitect şi în Bucureşti, el

fiind numit în 1815 în funcţia de arhitect al Capitalei, în care a rămas până în 1858. În 1820,

Freywald s-a angajat, împreună cu ginerele său Udritski, să restaureze în doi ani patru poduri

domneşti din Bucureşti – Podul Târgului de Afară (Calea Moşilor), Podul Mogoşoaei (Calea

Victoriei), Podul Calicilor (Calea Rahovei) şi Podul Şerban Vodă (Calea Şerban Vodă) – dar

lucrarea a fost abandonată din cauza revoluţiei lui Tudor Vladimirescu. Prima menţiune despre

activitatea lui Johann Freywald în Bucureşti o întâlnim în pitacul emis de domnitorul Ţării

Româneşti Ioan Gh. Caragea la 18 martie 1815.

În 1819 arhitectul Freywald este însărcinat de domnitorul Alexandru Suţu cu realizarea

planurilor pentru ridicarea unei noi Curţi Domneşti pe locul celei arse în noaptea de 21/22

decembrie 1812. În 1822 – după eşecul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu – vechiul palat

domnesc a fost renovat, ocazie cu care pictorul italian Giacometti decorează interioarele

clădirii cu fresce reprezentând zeii Olimpului. Renovarea palatului – realizată de arhitectul

Hartl, după părerea lui V.A. Urechia – a adus cu sine şi construirea celor două portaluri

monumentale deasupra cărora se găseau două grupuri statuare.

Cel de-al doilea arhitect Freywald care a lucrat exclusiv în Ţara Românească este

Julius Freywald, a cărui activitate a constat în restaurarea mai multor mănăstiri. Julius

Freywald a făcut parte din echipa de arhitecţi restauratori condusă de austriacul Johann

Schlatter, care au fost însărcinaţi de domnitorul Gheorghe Bibescu să restaureze mănăstirile

importante ale Olteniei: Bistriţa, Hurezi, Arnota, Tismana, Dealu, Cozia sau Curtea de Argeş.

Numele lui Julius Freywald este pomenit în inscripţia de la Mănăstirea Bistriţa din Vâlcea, ale

cărei chilii au fost construite între anii 1846 şi 1855, lucrarea fiind continuată şi în timpul

30

domnitorului Barbu Ştirbey, fratele lui Gheorghe Bibescu. Julius Freywald a mai lucrat la

restaurarea mănăstirilor Dealu din Târgovişte (1851) şi Arnota (1852-1856).

Printre importantele lucrări ale arhitectului Julius Freywald din Bucureşti se numără

construirea în 1855 a celei de-a treia clădiri a Spitalului Brâncovenesc, între străzile Bibescu

Vodă şi Uliţa Sfatului, şi mai multe case boiereşti în Bucureşti, azi dispărute în mare parte:

casa Brâncoveanu din Calea Şerban Vodă, casa cămăraşului Filip Lenş din Calea Victoriei

(ulterior transformată de arhitectul Ion Mincu), casa Villara, casa baronului Meitani din Calea

Victoriei şi casa Bălăceanu din Uliţa Franceză, casa agăi Alecu Conduratu (1847) şi casa lui

Dimitrie Boiarolu din mahalaua Gorgani (1858).

Cel de-al arhitect Freywald, cu o activitate intensă în Iaşiul primei jumătăţi a secolului

al XIX-lea, este Gustav Freywald, care a înzestrat capitala Moldovei cu două edificii

emblematice: Catedrala Mitropolitană (1833) şi Palatul Rosetti-Roznovanu (1832). Dintre

reşedinţele clădite la începutul secolului al XIX-lea de reprezentanţii marii boierimi a Iaşiului

s-a pastrat până în zilele noastre palatul ridicat de familia Rosetti-Roznovanu, care

găzduieşte azi Primăria oraşului. Cum vechile case ale familiei Rosetti-Roznovanu arseseră în

1827, vistiernicul Iordache Rosetti-Roznovanu i-a solicitat în 1830 arhitectului Gustav

Freywald realizarea planurilor unui nou palat, a cărui construcţie a fost terminată în 1832 şi a

stârnit invidia domnitorului Mihail Sturdza. Pristav al lucrării era Alecu Stere sau Steriade, de

obârşie grec, iar vătaf al Curţii era aga Vasile Bosie. Inaugurarea palatului a avut loc în ziua de

Sfântu Gheorghe a anului 1832, printr-un mare bal despre care a relatat presa vremii.

Ca elemente de decoraţie pentru vechiul palat Roznovanu remarcăm împodobirea

frontispiciului cu statuile zeiţei Diana şi a zeului Apollo ce încadrau blazonul familiei

Roznovanu, în timp ce grilajul gardului împrejmuitor era decorat cu statuile altor zeităţi:

Minerva, Hercule, Atlanta şi Marte. Porticul palatului avea coloane din stuc-marmură,

interioarele apartamentelor au fost pictate de Ludovic Stawski iar pictura paraclisului purta

semnătura lui Ion Balomir. Vândută Primăriei oraşului Iaşi la 9 ianuarie 1891, pentru suma de

300.000 lei, clădirea a fost achiziţionată de stat pentru a fi transformată în reşedinţă princiară.

În 1894, Ministerul Domeniilor l-a însărcinat pe arhitectul francez Paul Gottereau cu

reamenajarea interioarelor, pentru a obţine confortul dorit de suverani, dar şi cu modificarea

faţadei clădirii căreia trebuia să i se ridice încă un etaj mansardat. În cele din urmă, lucrările de

transformare şi modernizare a palatului au fost încredinţate arhitectului George Mandrea, care

31

s-a şi apucat de lucru la 29 mai 1895. Şantierul va primi vizita rgelui Carol I şi a arhitectului

Steriadi, în 22 octombrie 1897, suveranul declarându-se mulţumit şi felicitându-l pe Mandrea

pentru „măiestria cu care a executat lucrările de artă din sala coloanelor”.

Un alt inginer şi „arhitecton” care a lucrat în Iaşi în prima jumătate a celui de-al XIX-

lea veac a fost rusul Nicolai Singurov. Prima atestare documentară a activităţii lui Singurov la

Iaşi este contractul din 29 aprilie 1831 încheiat cu logofătul Dumitru Sturdza pentru repararea

caselor acestuia din Iaşi. Din motive probabil obiective, cei patru meşteri nu şi-au putut onora

lucrarea la termenul. Despărţindu-se de colegii săi, Nicolai Singurov – care în 1833 era căpitan

în armata rusă şi venise la Iaşi odată cu generalul Pavel Kisseleff – propune, în numele

corpului de ingineri ai domeniilor publice, un proiect de pavare a străzilor din Iaşi. Un an mai

târziu, în 1834, Singurov construieşte – după planurile lui Gheorghe Asachi - Obeliscul leilor.

Având această carte de vizită, Nicolae Singurov devine, în anul 1835, profesor de

inginerie la Academia Mihăileană şi apoi membru în Comitetul Academiei Mihăilene (1837) şi

primeşte din partea domnitorului Mihail Sturdza comanda de a realiza planurile Palatul

Domnesc din Iaşi, lucrare executată între anii 1841-1843. Pe acelaşi amplasament, domnitorul

Alexandru Moruzi (1792-1793, 1802-1806, 1806-1807) ordonase rezidirea vechii reşedinţe

domneşti, lucrare executată între anii 1803-1806 sub directa supraveghere a vistiernicului

Săndulache Sturdza şi a vornicului Iordache Drăghici. Palatul domnesc urma a fi inaugurat pe

30 august 1806, chiar de ziua onomastică a domnitorului, dar evenimentul nu a mai avut loc

deoarece cu o zi înainte izbucnise războiul ruso-turc şi Alexandru Moruzi a fost nevoit să

părăsească Iaşul. O imagine a acestei clădiri – distrusă de incendiul din 19 iulie 1827 – ni s-a

păstrat într-o pictură în email din 1814, operă a vienezului Schufrid, pe platoul unui serviciu de

cafea oferit de Alexandru Ipsilanti domnitorului Scarlat Callimachi (1806, 1812-1819).

Construcţie de mari proporţii realizată în stil neoclasic, palatul domnesc din Iaşi se

asemăna cu clădirea Academiei de Artă şi cu palatul Mihail din Petersburg, operă a

arhitectului Rossi. Rămasă în ruină timp de peste un deceniu, Curtea Domnească din Iaşi va fi

refăcută, la cererea domnitorului Mihail Sturdza, începând cu primăvara anului 1841, planurile

fiind încredinţate colonelului arhitect Nicolae Singurov. Lucrările au durat doi ani, până în

1843, palatul fiind refăcut aproape identic cu cel al lui Alexandru Moruzi şi găzduind sedii ale

instituţiilor administrative, judecătoreşti şi militare şi primind numele de Palatul Ocârmuirii. În

1880, un incendiu a distrus clădirea, trei ani mai târziu fiind refăcută, prilej cu care corpul

32

central decroşat al edificiului este supraînălţat prin mansardare. Palatul Administrativ a dăinuit

în această formă aproape patru decenii, între anii 1906-1925 fiind radical transformat după

planurile arhitectului Ion D. Berindei.

Ajuns domnitor al Moldovei în 1834, Mihail Vodă Sturdza (1834-1849) a găsit palatul

domnesc în ruină, fapt ce l-a determinat să îşi stabilească reşedinţa în propriile sale case din

Iaşi. Pentru transformarea caselor într-o reşedinţă demnă de un domnitor, Adunarea Obştească

a votat în iulie 1834 o despăgubire de 38.000 de galbeni cu care domnitorul să-şi poată mări

palatul propriu. Dispunând de fondurile necesare, Mihail Sturdza i-a putut încredinţa

arhitectului Singurov reconstruirea propriului său palat din Iaşi, lucrare realizată între anii

1834-1849.

Şi alţi membri ai aceleiaşi ilustre familii princiare Sturdza au ridicat impunătoare

reşedinţe aristocratice. Exemplul cel mai elocvent îl constituie chiar unul dintre fiii

domnitorului Mihai Sturdza, prinţul Grigore M. Sturdza (1821-1901). Extrem de bogat,

Grigore Sturdza a uimit societatea bucureşteană prin palatul gigantic pe care şi l-a clădit în

Piaţa Victoriei din Bucureşti. Planurile palatului Sturdza au fost alcătuite de arhitectul german

Julius Reinicke în anul 1897, iar clădirea a fost ridicată între anii 1898-1901. Edificiul nu se

integra nici unui stil arhitectonic anume, însuşi prinţul proprietar afirmând cu mândrie: „În casa

mea găseşti câte ceva din toate stilurile”. Din păcate, Beizadea Viţel nu s-a putut bucura de

palatul său decât puţin timp, murind în acelaşi an în care construcţia era finisată. Urmaşii săi au

vândut-o statului, care i-a dat o destinaţie adecvată: sediu al Ministerului Afacerilor Străine.

Din 1937, odată cu ridicarea propriului sediu al Ministerului – conceput de arhitectul Duiliu

Marcu – şi cu iniţierea unui proiect de sistematizare a Pieţii Victoriei, soarta palatului Sturdza a

fost pecetluită: s-a luat hotărârea de demolare a clădirii. A coabitat mai mulţi ani cu actualul

sediu al Guvernului, dar incendiul din 1942 care s-a abătut asupra lui va fi urmat de punerea în

practică a acestei decizii controversate. S-a distrus astfel o clădire care amintea peste timp de

fastul, bogăţia, gusturile şi moravurile marii boierimi de altădată.

Probabil că acelaşi arhitect german Julius Reinicke este autorul planurilor castelului

Sturdza din Miclăuşeni (judeţul Iaşi). Deşi este construit în plină epocă modernă – 1880-

1904 – castelul neogotic al lui George A. Sturdza (1841-1909) din Miclăuşeni are toate

elementele unei reşedinţe medievale apusene, de la turnuri şi terase, până la blazoanele,

emblemele, cartuşurile, mascheronii şi dragonii ce-i decorează faţadele. Un alt arhitect german,

33

I. Grisberg, i-a trimis castelanului de la Miclăuşeni planurile pentru construirea reşedinţei sale,

dar nu se ştie dacă acesta le-a pus în practică. Cert este că Julius Reinicke a realizat şi decoraţia

interioară a castelului: pereţii şi plafoanele erau pictaţi în ulei, cu motive geometrice şi florale,

pretutindeni întâlnind maxime latineşti (o pasiune a lui George Strudza) şi reprezentări de lei

heraldici, iar scările au fost realizate din marmură de Dalmaţia. Remarcabile au fost picturile

de pe teracota sobelor (unele păstrate până azi), uşile şi ferestrele sculptate cu diferite motive –

ca şi mobila – în lemn de trandafir.

Castelul Sturdza din Miclăuşeni este rezultatul transformării şi extinderii unui vechi

conac al familiei construit în 1755 de vornicul Ioan Sturdza (1710-1792), cel care zideşte – în

1781-1782 – biserica domeniului, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril. Extins şi

modernizat de urmaşii săi, conacul din Miclăuşeni primeşte o haină nouă prin gestul lui George

Sturdza de a ridica aici un castel în stil neogotic, construcţie insolită în peisajul arhitectural al

României de la sfârşitul celui de-al XIX-lea veac. În holul castelului, George Sturdza a montat

în 1888 o inscripţie în latină, înfăţişând pe scurt istoria zidirii castelului. Pasionat bibliofil,

George Sturdza a creat la Miclăuşeni una dintre cele mai valoroase biblioteci particulare din

ţară, de peste 60 000 de volume (incunabule, in folii, elzevier-uri, cronici, letopiseţe, rarisime

ediţii princeps), distruse în cea mai mare parte după 1945. Alte preţioase colecţii (de arme şi

armuri medievale complete, de bijuterii şi tablouri, rarităţi arhelorgice, numismatice şi

epigrafice, busturi din marmură de Carrara, tablouri de familie, argintărie, cristaluri, covoare şi

mobilier stil) au fost arse, distruse sau furate în primii ani ai regimului comunist.

O altă reşedinţă a familiei Sturdza care s-a păstrat până în zilele noastre este palatul de

la Ruginoasa (judeţul Iaşi). Construit în anul 1811 de marele vistiernic Sandu Sturdza – după

planurile arhitectului Johann Freywald, pe locul curţilor boiereşti ale familiei ridicate la

sfârşitul secolului al XVII-lea – palatul de la Ruginoasa va căpăta o alură neogotică în urma

transformărilor realizate de către logofătul Costache Sturdza, în anii 1847-1855, cu ajutorul

arhitectului german Johann Brandel. În anul 1862, palatul este cumpărat de domnitorul

Alexandru Ioan Cuza şi remobilat, un an mai târziu, pentru a deveni reşedinţă de vară a

familiei domnitoare. Distrus de bombardamentele din 1944, palatul de la Ruginoasa va fi

reconstruit între anii 1978-1982, după planurile arhitectului I. Costinescu.

În primele decenii ale secolului al XIX-lea, Ţara Românească înregistrează primele

palate construite boiereşti şi domneşti construite după planurile unor arhitecţi străini. Dintre

34

aceştia s-au remarcat austriecii Johann Veit şi Konrad Schwink care au înzestrat Bucureştiul cu

unul dintre cele mai frumoase edificii: palatul Suţu. Palatul a fost construit între anii 1833-

1835 de către postelnicul Costache Suţu (1799-1875). La cererea comanditarului, arhitecţii

Veit şi Schwink au realizat o construcţie în stil neogotic, specifică arhitecturii romantice a

epocii. Un alt meşter austriac, Escher (Eser), a realizat în 1836 un mare policandru de aramă

„întocmai ca cel de la biserica Sfântului Ioan Nou”, cu douăzeci şi patru de sfeşnice. Pentru

realizarea confortului dorit de familia Suţu, amenajările interioare au continuat în timp, în

1862-1863 fiul postelnicului, Grigore Suţu (1819-1892), comandându-i sculptorului Karl

Storck decorarea interioară a palatului, pictarea tavanelor şi realizarea monumentalei scări de

acces la etaj, în capul căreia trona bustul Irinei Suţu (născută Hagi-Mosco, 1830-1891).

În aceeaşi perioadă cu construirea palatului Suţu, în Bucureşti se ridica unul dintre

edificiile emblematice ale Căii Victoriei: palatul domnitorului Barbu Ştirbey. Edificiul a

fost construit de Barbu Ştirbey (1799-1869) între anii 1833-1835, după planurile arhitectului

francez Michel Sanjouand, care a realizat o clădire în stil neoclasic ce va deveni reşedinţă

domnească în perioada 1849-1856. Spre deosebire de Costache Suţu, Barbu Ştirbey a apelat la

serviciile unui arhitect franccez, primul care a lucrat în Bucureşti la mijlocul veacului al XIX-

lea şi a cărui operă ni s-a păstrat. Construit în stil neoclasic, palatul are un plan în formă de U

întors spre grădină iar faţada principală este dominată de corpul central puternic decroşat,

dezvoltat pe trei travee şi pe trei niveluri. În anul 1881 principele Alexandru B. Ştirbey (1837-

1895), fiul domnitorului, va găsi de cuviinţă să modifice palatul – după proiectul arhitectului

austriac Friedrich Hartman – prin ridicarea, deasupra corpului central decroşat, a unui al doilea

etaj (a cărui faţadă este decorată cu patru cariatide ce susţin antablamentul etajului) şi, pe latura

de nord-est, a unui turn cu două nivele, care a stricat echilibrul arhitectonic al întregii clădiri.

Aceeaşi perioadă de având arhitectonic înregistrează şi transformarea radicală a fostei

case boiereşti a lui Dinicu Golescu (1777-1830), construită în stil neoclasic „pentru

viitorime”, între anii 1812-1815, lângă Biserica Kretzulescu din Bucureşti. Pentru decorarea

casei sale, Dinicu Golescu a încheiat la 18 ianuarie 1820 un contract în valoare de 4 000 de

taleri cu sculptorul german Karl Schmutzer, prin care acesta se învoia să realizeze 46 de

basoreliefuri („bariileu”) deasupra ferestrelor de sus, 29 de figuri „rotunde” (altoreliefuri)

deasupra ferestrelor de jos, cinci figur „rotunde” la ferestrele de la balcon, toate urmând a fi

vopsite cu „văpsea făcută cu ulei”. Sculptorul se mai angaja prin contract să facă 24 de

35

capiteluri („căpiitaluri”) cu 16 vaze şi 50 de coţi de frize pentru decorarea interiorului celor 25

de camere ale clădirii.

În anul 1832, urmaşii boierului cărturar de la Goleşti au vândut casa statului, care a

instalat aici Sfatul Administrativ. Ulterior, între anii 1834-1837, la cererea domnitorului

Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842), inginerul Rudolf Artur Borroczyn şi arhitectul Xavier

Villacrosse realizează planurile pentru transformarea clădirii în reşedinţă domnească, aceasta

primind chiar numele de Curtea Domnească. Clădirea şi-a păstrat aceeaşi destinaţie şi în timpul

urmaşilor lui Ghica, Gheorghe Bibescu (1842-1848) şi Barbu Ştirbey (1849-1856), dar aceştia

au utilizat-o mai mult ca „palat de ţeremonie”, preferând să locuiască în propriile lor palate din

Capitală. Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) şi Carol I de Hohenzollern (1866-1914) vor folosi

şi ei această reşedinţă domnească. Domnitorul şi, apoi, regele Carol I al României a locuit în

această casă până în anul 1885, când a început construirea unui palat regal demn de rangul său.

Inginerul Rudolf Arthur Borroczyn este cel care a realizat, în 1863, proiectul de

reamenajare în stil neoclasic a casei Scarlat Kretzulescu de pe Bulevardul Dacia nr. 12. Casa

fusese construită în 1839 de către marele vornic Alexandru Villara şi oferită ca zestre fiicei sale

Elena, care s-a căsătorit în acelaşi an cu Scarlat Kretzulescu. Om de gust, şcolit în Occident,

Kretzulescu îi va comanda pictorului Gheorghe Tattarescu decorarea interioarelor casei, acesta

realizând – între anii 1852 şi 1855 – în hol patru panouri alegorice, reprezentând Muzica,

Ştiinţa sau grupul Urania şi Apollo.

Dintre artiştii care au lucrat în Muntenia începutului de secol XIX s-au păstrat până în

zilele noastre fragmente din opera pictorului italian Giacometti, care a decorat interioarele

palatului Ghica-Tei din Bucureşti. Numit astfel deoarece este situat pe malul lacului Tei din

cartierul Colentina, palatul construit de domnitorul Grigore IV Ghica (1822-1828) este cel mai

vechi din Capitală şi se păstrează şi astăzi în forma originară, constituindu-se într-un reuşit şi

pur exemplu de arhitectură neoclasică. Palatul Ghica-Tei este construit pe două niveluri (parter

şi etaj) iar faţadele sale se particularizează prin elementele decorative: leii sculptaţi ce

încadrează intrarea de la parter, cornişa cu altorelieful care reprezintă două tunuri şi două

drapele, pilaştrii corintici, frizele, terasa şi balcoanele. Remarcabile sunt timpanele de

deasuspra intrării, cu cele şase nimfe înaripate ce întind cununi de laur şi care sunt identice cu

figurile frizei de la cazarma Pavlovsk din Petrograd. În interior, palatul mai păstrează şi azi

decoraţia oroginară a câtorva saloane ale căror plafoane au fost pictate de italianul Giacometti

36

şi reprezintă scene mitologice, personaje alegorice şi motive vegetale. Salvate în anii 1930 la

iniţiativa lui Nicolae Iorga prin acoperirea lor cu un strat de humă de 2 cm grosime, frescele lui

Giacometti, ce împodobesc bolţile salonului de la etaj şi ale holului de la parter prezintă o

luxuriantă decoraţie de flori şi vrejuri, peisaj animat de prezenţa a numeroase păsări. Dată fiind

tehnica diferită de realizare a decoraţiei palatului (scena mitologică, medalioanele cu zeiţe şi

vedutele încadrate în chenare cu flori sunt pictate în ulei, după şablon, iar decoraţia vegetală

este realizată în frescă), se poate ca Giacometti să fi realizat doar frescele, celelalte picturi fiind

opera altui autor.

Acelaşi pictor italian Giacometti a decorat în 1822 şi interioarele palatului domnesc

din Bucureşti, situat pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei). Clădirea fusese construită de

banul Dumitrache Ghica (m. 1807) şi era locuită – din anul 1813 – de domnitorul Ioan

Gheorghe Caragea (1812-1818), după incendiul care a distrus Curtea Arsă. Cum casele Ghica

nu corespundeau întocmai unei reşedinţe domneşti, Caragea va cumpăra şi casele Slătineanu

(situate pe locul Restaurantului Capşa de azi), pe care le va uni printr-o galerie cu casa Ghica.

Nemulţumit de această situaţie, noul domnitor Alexandru Suţu (1818-1821) va cere în 1819

arhitectului Johann Freywald să realizeze planurile unui nou palat, dar revoluţia din 1821 a lui

Tudor Vladimirescu va duce la abandonarea proiectului. Şansa renovării palatului va veni chiar

din partea fiului lui Dumitrache Ghica, devenit primul domn pământean sub numele de Grigore

IV Ghica (1822-1828), care se va mulţumi doar cu o cosmetizare a fostei case părinteşti,

devenită acum reşedinţă domnească.

Un alt arhitect austriac care a lucrat mult în Ţara Românească a fost Johann Schlatter,

chemat de domnitorul Gheorghe Bibescu să restaureze mănăstirile din Oltenia şi Muntenia

(Bistriţa, Tismana, Dealu, Curtea de Argeş, Cozia, Arnota). Format la şcoala vieneză de

arhitectură, Schlatter a alterat cumva spiritul tradiţional al vechilor noastre lăcaşuri

mănăstireşti, introducând elemente specifice arhitecturii neogotice (creneluri, frontoane,

contraforturi, turnuri). La unele dintre aceste mănăstiri, domnitorul Gheorghe Bibescu a

construit câte o reşedinţă de vară, cum este cea de la Mănăstirea Bistriţa din judeţul Vâlcea,

realizată de arhitecţii Schlatter, Scarlat Beniş şi Julius Freywald începând cu anul 1845, când

domnitorul a hotărât demolarea vechiului lăcaş, aflat în ruină. Un an mai târziu, în septembrie

1846, s-au pus temeliile noului palat domnesc, ce înconjura pe trei laturi biserica mănăstirii,

lucrările durând aproape un deceniu, până în 1855, cu o întrerupere în anii 1850-1851.

37

Dorind să-şi construiască un palat monumental lângă Bucureşti, domnitorul Gheorghe

Bibescu i-a încredinţat arhitectului Schlatter sarcina de a-i clădi o reşedinţă domnească la

Băneasa, pe moşia primită ca zestre de la soţia sa Mariţica Văcărescu. Aici exista deja o casă a

Văcăreştilor, pe care domnitorul a restaurat-o în 1845, dar confortul ei nu l-a mulţumit.

Construcţia noului palat – de proporţii impunătoare, cu o arhitectură de factură romantică – a

început în anul 1847, dar izbucnirea revoluţiei din vara anului 1848 a dus la abdicare

domnitorului şi la abandonarea palatului ale cărui ziduri ruinate au dăinuit peste un secol în

apropierea bisericii Băneasa.

Odată cu domnia regelui Carol I, locul arhitecţilor austrieci, germani şi ruşi (prezenţi şi

activi în timpul domniilor lui Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbey în Muntenia sau Mihail

Sturdza în Moldova) este luat, în mod surprinzător de o serie de arhitecţi francezi sau elveţieni

– Paul Gottereau, Louis Blanc, Albert Ballu, Cassien Bernard, Ernest Doneaud, Théophile

Bradeau, Jules Berthét, Grégoire Marc – care au înzestrat capitala noastră cu edificii publice

sau private ce au schimbat înfăţişarea Bucureştiului transformându-l în „Micul Paris”. Au

apărut acum, în locul bătrânelor hanuri, hoteluri moderne şi confortabile (al căror nume merg

tot spre ideea „Micului Paris” – Hotel Lafayette, Hotel Luvru, Hotel Hugues), unele deschise

chiar de francezi, unde chelnerii vorbeau franţuzeşte şi serveau menu-uri franţuzeşti.

Cofetăriile, cafenelele, restaurantele îşi îmbiau clienţii cu produse ale patiseriei franţuzeşti ori

cu vinuri de soi din aceeaşi provenienţă. Limba de conversaţie în saloane şi în înalta societate,

ca şi în mediul politic şi diplomatic, este tot franceza. Era firesc, în aceste condiţii, când

întreaga elită politică şi intelectuală se origina din mediul cultural franccez, ca şi Bucureştiul să

se dezvolte sub influenţa Parisului, al cărui stil arhitectonic a încercat să-l imite.

Dintre aceşti arhitecţi francezi, cel mai prolific a fost Paul Gottereau, după planurile

căruia au fost construite sediul Fundaţiei Universitare „Regele Carol I”, actualmente Biblioteca

Centrală Universitară (realizată între 1891-1895, în anii 1911-1914 ridicându-se al doilea corp,

proiectat de arhitectul Roger Bolomey şi executat de firma lui Pietro Axerio) şi palatul Casei

de Economii şi Consemnaţiuni (construit între anii 1896-1900 de antrepriza arhitectului Ion N.

Socolescu, proiectul fiind datat 1895).

Pentru construirea Palatului Regal din Bucureşti regele Carol I a încredinţat

arhitectului francez Paul Gottereau alcătuirea proiectului. Suveranul a apelat la Gottereau

întrucât dintre arhitecţii străini care lucraseră în România acesta realizase până atunci mai

38

multe clădiri publice şi particulare în Capitală, prin care îşi dovedise plenar talentul: sediul

Societăţii Financiare a României din strada Doamnei (1873); casa Algiu de pe Podul

Mogoşoaei (Calea Victoriei de azi) – 1875; clădire pentru Banca României în strada Cosma nr.

8 – 1880; casa Grigore Cantacuzino din Calea Victoriei nr. 147 – 1881; casa Eliza Filipescu

din Calea Victoriei nr. 129-131, ale cărei planuri le-a semnat cu Albert Galleron – 1884.

Unit cu vechea casă Golescu printr-un salon circular în stil neorenascentist, palatul

regal (construit în anul 1885 pe trei niveluri: parter, etaj şi mansardă) avea faţada ritmată cu

coloane de cărămidă şi decorată cu basoreliefuri din ipsos, în timp ce la nivelul mansardei

elementul decorativ central era blazonul familiei regale. Decoraţia intrerioară din lemn de

stejar a palatului (sculpturi, lambriuri) purta semnătura lui Martin Stöhr (1819-1896), angajat

de prinţul Carol la Curtea Sa, care a realizat decorul sculptat în lemn şi mobilierul palatului

regal din Bucureşti, dar a lucrat mult şi la decorarea castelului Peleş din Sinaia. Pictorul Emil

Volkers (1831-1905) a fost invitat de Carol I să facă mai multe vizite în România şi a pictat

mai multe pânze reprezentându-l pe domnitorul Carol I (Intrarea prinţului Carol în ţară, Vizita

prin ţară a domnitorului Carol I, Vânătoare regală, Prinţul Carol I în fruntea unui regiment

de cavalerie, Prinţul Carol I în campania din Bulgaria) ori chiar pe unii dintre caii acestuia.

În urma incendiului din 1926 care a distrus vechiul palat regal din Bucureşti, lucrările

de construcţie a noului palat regal au fost începute de regele Ferdinand în decembrie 1926 şi

s-au terminat în septembrie 1940, derularea lor făcându-se în cinci etape distincte, fiecare

având specificul ei datorat arhitecţilor şi decoratorilor care au lucrat. În prima etapă a

reconstrucţiei, Regele Ferdinand I a cerut ca palatul să fie refăcut în acelaşi stil şi să se menţină

în mare parte fundaţiile existente, urmând a se lărgi clădirea numai înspre grădină, iar la

zidurile parterului să se schimbe numai golurile şi nivelul planşeului primului etaj. Arhitectul

Casei Regale, Karel Zdenko Liman, a prezentat suveranului un proiect cu faţade în stilul

neoreneşterii germane, iar secundul său, Ion Ernest, un anteproiect cu acoperişuri înalte în

stilul Adams agreat de regina Maria.

Din dorinţa regelui Ferdinand, a fost aprobat proiectul lui Liman, dar după decesul

suveranului (20 iulie 1927) generalul Nicolae Condeescu, noul mareşal al Palatului, a schimbat

– la cererea reginei Maria – componenţa Biroului de arhitectură ce dirija lucrările. În aceste

condiţii, arhitectul Liman s-a retras împreună cu secundul său, lucrările fiind încredinţate

arhitectului Nicolae Nenciulescu. Astfel, Nicolae Nenciulescu a realizat planurile corpului

39

central al palatului, ale celor două aripi (Kretzulescu şi Splendid, dinspre Ateneu), ale Corpului

de Gardă, toate aceste proiecte fiind prezentate la 20 iulie 1928, într-un salon al palatului

Cotroceni, reginei Maria, prinţesei Elena, membrilor Regenţei şi guvernului spre dezbatere şi

aprobare. După revenirea în ţară a principelui Carol şi proclamarea sa ca rege (8 iunie 1930),

acesta l-a însărcinat, la 15 martie 1932, pe arhitectul Arthur H. Lorentz, vechi prieten din

timpul exilului parizian al suveranului, să coordoneze lucrările palatului regal şi să le termine

în cel mai scurt timp.

Palatul se remarcă însă prin lucrările de decoraţie interioară, pictură şi sculptură,

realizate de artişti renumiţi: Jean Dupas, Arthur Verona, Henri Catargi, Iosif Iser, Nicolae

Tonitza, Theodor Pallady, Rudolf Schweitzer-Cumpăna, Francisc Şirato, Dumitru Ghiaţă,

Gheorghe Petraşcu, Dumitru Stoica, Cecilia Cuţescu-Storck, Cornel Medrea, Ion Jalea,

Constantin Baraschi, Dimitrie Ştiubey, Marius Bunescu, Ştefan Popescu şi alţii. După toate

aceste amenajări interioare, la 1 ianuarie 1936, orele 10 dimineaţa, s-a inaugurat noua Sală a

Tronului. Lucrările au continuat însă până la abdicarea regelui, în septembrie 1940, în această

ultimă etapă fiind construite dependinţele din Splaiul Independenţei (grajduri, ateliere, pivniţe,

locuinţe pentru personal şi şoproane pentru lemne) după planurile arhitectului Arthur Lorentz,

execuţia lucrării revenindu-i tot lui Emil Prager, sub supravegherea lui Nicolae Nenciulescu.

Revenind la opera arhitectului Paul Gottereau, trebuie să precizăm că după terminarea

vechiului palat regal din Calea Victoriei, regele Carol I îl numeşte arhitect şef al Casei Regale

şi îi încredinţează şi construirea palatului Cotroceni din Bucureşti. Palatul Cotroceni nu are o

istorie prea veche, dar locul pe care a fost amplasat poartă şi astăzi amprenta celor peste trei

secole de existenţă. Epoca de glorie a palatului Cotroceni datează din 1866, odată cu urcarea pe

Tron a domnitorului Carol I, căruia Corpurile Legiuitoare îi oferă – la 10 iunie 1866 – vechile

case domneşti ca reşedinţă de vară, până în 1888 când Cotroceniul va deveni reşedinţa

permanentă a principilor moştenitori Ferdinand şi Maria. La 18 mai 1893 guvernul român a

hotărât demolarea vechilor case domneşti şia chioşcului lui Ipsilanti şi construirea în locul lor a

palatului princiar.

Construit între anii 1893-1895 după planurile arhitectului Paul Gottereau, palatul

Cotroceni va fi permanent amenajat şi modificat după 1900, la solicitarea prinţesei Maria,

pasionată decoratoare şi adeptă a stiului Art Nouveau. Arhitectul Gottereau. Arhitectul a

respectat dorinţa prinţesei Maria ca fiecare interior să aibă un stil aparte (eclectic, Art

40

Nouveau, neobaroc, neorenaştere), dar datorită intervenţiilor ulterioare azi se mai păstrează

puţine încăperi ce amintesc de stilul impus de Paul Gottereau. Sub influenţa prinţesei şi, mai

apoi, a reginei Maria, palatul Cotroceni a suferit – între anii 1900-1910 şi 1913-1915 – o serie

de transformări şi amenajări interioare. Prinţesa Maria a intervenit după propriul gust în

amenajarea Salonului de aur, a Salonului verde, a Dormitorului argintiu, a Salonului norvegian

şi a celui de pictură şi pirogravură (1905). Dormitorul reginei Maria a fost refăcut în stil

bizantin combinat cu elemente celtice de către sculptorul Dietz şi pictorul Fritz Elsner.

Pentru amenajările în stil neoromânesc, suverana va apela la serviciile unuia dintre

creatorii acestui stil, Grigore Cerchez (1850-1927), care – între anii 1915-1926 – a executat

ample lucrări de extindere şi remodelare a aripii nordice a palatului, dând o nouă înfăţişare

reşedinţei regale. Cu această ocazie se va realiza în interiorul palatului „spaţiul Cerchez” –

format din Sufrageria oficială (1915) şi Marele salon de recepţii (Salonul Alb), creat prin

combinarea şi transformarea Salonului de dans şi a sufrageriei vechi. Cu acelaşi prilej, faţada

nordică a fost îmbogăţită cu un ansamblu monumental, compus din două foişoare cu scară

exterioară şi terasă belvedere. Foişorul de la parter, cu scara şi toate detaliile lui, a fost copiat

după foişorul lui Dionisie de la Mănăstirea Hurez a lui Constantin Brâncoveanu, parcă în

amintirea lui Şerban Cantacuzino.

Tot Paul Gottereau a realizat planurile conacului Filipescu de la Copăceni (judeţul

Ilfov), proprietatea lui Gheorghe Emanuel Filipescu (1841-1913), fost mareşal al Palatului

Regal. Prin testament, Filipescu a donat conacul prinţesei Maria, care – devenită regină a

României – îl va transforma într-una din „casele sale de vis”.

Tot la arhitectul Paul Gottereau a apelat şi Alexandru Marghiloman pentru

construirea conacului său din Buzău, cunoscut sub numele de Vila Albatros. Situat în mijlocul

unui parc dendrologic, ansamblul conacului Marghiloman este compus din vila propriu zisă,

mai multe corpuri secundare şi grajduri pentru cai. Alexandru Marghiloman îşi va construi la

Buzău un adevărat domeniu rezidenţial, continuând ceea ce începuse tatăl său, Ion

Marghiloman. Construirea Vilei Albatros a început în anul 1884, inaugurarea oficială având

loc treisprezece ani mai târziu, în 1897. Din păcate, după 1948, Vila Albatros a fost

transformată de autorităţile comuniste în depozit C.A.P., fiind adusă în stare de ruină şi

abandonată în 1985.

41

Revenind la opera arhitectului Paul Gottereau, o altă lucrare purtând semnătura sa este

palatul principelui George Bibescu din Bucureşti, situat pe Cheiul Dâmboviţei – Splaiul

Justiţiei, reconstruit în anul 1900. Aici este vorba de o reşedinţă mai veche, construită de

spătarul Toma Cantacuzino şi trecută apoi în posesia familiei Brâncoveanu. Palatul a fost

moştenit de principele George Bibescu (1834-1902), dar era aproape inutilizabil (multe

elemente decorative – coloane sculptate, soclurile cu lei sculptaţi – fiind folosite la restaurarea

palatului de la Mogoşoaia) şi de aceea acesta i-a solicitat lui Gottereau nu numai o restaurare ci

şi o transformare radicală.

O capodoperă a arhitectului Paul Gottereau realizată în România este palatul Dinu

Mihail din Craiova, clădire care adăposteşte din anul 1954 sediul Muzeului de Artă. Eleganţa

desăvârşită a arhitecturii sale, bogăţia şi rafinamentul decoraţiei interioare, precum şi

frumuseţea colecţiilor de artă pe care le adăposteşte au făcut din somptuosul palat al familiei

Mihail un reper fundamental al istoriei oraşului. Palatul a fost construit de Constantin (Dinu)

N. Mihail (1837-1908), între anii 1900 şi 1907, sub directa supraveghere a arhitectului italian

Costantino Cichi. Inaugurat în 1909 de către cei doi fii ai lui Dinu Mihail, Nicolae şi Jean,

palatul a fost construit în stilul academismului francez, dominante fiind elementele barocului

târziu. Exteriorul clădirii se remarcă prin bogata ornamentaţie a faţadelor, ancadramentele

ferestrelor, lucrările de feronerie, cele patru coloane adosate etajului corpului central decroşat,

loggia centrală de pe faţada sudică a palatului.

Un alt arhitect francez care a lucrat în România a fost Albert Galleron, care a înzestrat

Bucureştiul cu două monumente emblematice – Ateneul Român, (construit între anii 1886-

1897 şi decorat în interior de pictorii Napoleon D' Este, Henry Kübler, Nicolas Schwalbach,

Fritz Elsner şi Costin Petrescu) şi Banca Naţională a României (realizată în colaborare cu

conaţionalul său Cassien Bernard, între anii 1883-1885, cu decoraţii interioare semnate de G.D.

Mirea, Nicolae Grigorescu şi Eugen Voinescu), dar a construit şi mai multe case boiereşti în

Bucureşti şi în provincie. Între acestea, în Capitală Galleron a desenat planurile următoarelor

reşedinţe: casa Eliza Filipescu din Calea Victoriei nr. 129-131 (proiect realizat împreună cu

Paul Gottereau în 1884), casele dr. Steiner din strada Brezoianu nr. 7 (1889), casa Costescu-

Comăneanu din strada Clemenţei nr. 12 (1889), casa Iacob Negruzzi din strada Romană nr. 25

(1889), casele Zoe Slătineanu din Calea Dorobanţilor nr. 96 (1890) şi din strada Corabia nr. 2

(1891) sau casa dr. N. N. Turnescu din strada Dionisie Lupu nr. 37 (construită între anii 1893-

42

1895). În provincie, Albert Galleron a realizat planurile casei lui Constantin Vălimărescu din

Craiova (construită pe Calea Unirii nr. 10, între 1892-1893) şi ale palatului lui Dimitrie

Ghica din Comăneşti (judeţul Bacău), construit în 1890, în mijlocul unuia dintre cele mai

mari parcuri din Moldova (mutilat şi mult diminuat în anii regimului comunist).

Opera arhitecţilor francezi care au lucrat în Bucureştiul sfârşitului de secol XIX a fost

continuată în mod strălucit de o serie de arhitecţi români, ce îşi făcuseră studiile la aceeaşi

Scoală de Arte Frumoase din Paris. Cel care a continuat în mod magistral opera arhitecţilor

francezi din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost Ion D. Berindei (1871-1928), fiu al

arhitectului Dumitru Berindei (1832-1884), primul arhitect român care absolvise cursurile

Şcolii de Arte Frumoase din Paris (1853-1859). Primele lucrări importante ale arhitectului Ion

Berindei au fost casa generalului Eraclie Arion (1838-1903) din Bucureşti, construită în anul

1897, în stil Ludovic al XV-lea, şi casa lui Grigore Olănescu (ridicată în 1901). Două reşedinţe

au fost construite de arhitectul Berindei în stil Ludovic al XVI-lea: casa lui Alexandru G.

Florescu (construită în anul 1902, care atrage atenţia prin graţioasa ornamentică a faţadelor) şi

casa industriaşului Basil G. Assan (construită în 1904, cu o elegantă terasă ce leagă faţada

secundară de parc). În 1914, avocatul şi omul politic Toma Stelian, împătimit colecţionar de

artă, îi comandă arhitectului Berindei construirea unei reşedinţe fastuoase pe Şoseaua Kisseleff

nr. 10, ce va deveni sediul unui celebru muzeu.

Un alt colecţionar de artă, Ion Kalinderu, administrator al Domeniilor Coroanei, îşi va

construi o galerie particulară de artă, în anii 1908-1909, după planurile aceluiaşi arhitect Ion

Berindei. Familia Costinescu îi va cere arhitectului Berindei construirea a două case: vila Emil

Costinescu, din strada Polonă nr. 6, clădită în 1913 de antrepriza inginerului Cesare Fantoli şi a

arhitectului F. Hoeflich şi casa dr. Ioan E. Costinescu din strada Sălciilor nr. 33, prima

construcţie în stil neoromânesc a lui Ion Berindei. Tot în stil neoromânesc este realizat şi

Leagănul Sfânta Ecaterina din Bucureşti (1900), lucrare finanţată de Ecaterina Cantacuzino

(născută Băleanu). Alte case construite de Ion Berindei au aparţinut amiralului Vasile Urseanu

(pe bulevardul Lascăr Catargiu nr. 21, construită în anii 1908-1909, cu dublu rol – casă de

locuit şi observator astronomic), lui Grigore Filipescu (din strada Nicolae Filipescu nr. 40,

construită în 1915), lui Ion Cămărăşescu (1920, situată pe bulevardul Lascăr Catargiu colţ cu

strada Orlando), actriţei Maria Filotti (din strada Vasile Pârvan nr. 12, ridicată în 1925)1.

1 Paul Constantin, Dicţionar universal al arhitecţilor, p. 41.

43

Clădirea definitorie pentru arhitectul Ion Berindei rămâne însă – alături de

impresionantul Palat Administrativ din Iaşi, ridicat între anii 1906-1925 în stil neogotic,–

palatul George Grigore Cantacuzino din Bucureşti. Pentru ridicarea reşedinţei sale,

Nababul a apelat la serviciile unor mari artişti: arhitectul Ion Berindei a realizat proiectul

clădirii, în stil Ludovic al XIV-lea, iar decoraţia interioară a fost opera pictorilor G. D. Mirea,

Nicolae Vermont, Costin Petrescu şi a sculptorului Carol Storck. Mobilierul palatului, în stil

Ludovic al XIV-lea şi Ludovic al XVI-lea, a fost realizat la Paris de către firmele Mercier şi

Krieger. Aceeaşi casă Krieger din Paris a furnizat şi materialele necesare decoraţiei interioare a

palatului: tapiserii, candelabre, lămpi, vitrouri. Palatul Cantacuzino – situat pe Calea Victoriei

nr. 141 şi care adăposteşte astăzi sediul Muzeului „George Enescu” – a fost construit între anii

1901-1903 şi inaugurat la 29 ianuarie 1906.

Decorarea interioarelor a continuat până în 1907, dată înscrisă pe trei dintre cele şase

medalioane pictate de Nicolae Vermont şi care reprezintă un „Cioban cu oile”, o „Ţărăncuţă cu

cofă”. În anul 1909, acelaşi pictor realizează pe peretele bibliotecii o scenă istorică de mari

dimensiuni reprezentând „Judecata lui Stroe Leurdeanu”. Plafonul sufrageriei palatului a fost

pictat de tânărul Costin Petrescu, în timp ce frescele de pe plafonul salonului mare şi al

salonului de muzică – intitulate „Primăvara” şi „Preludiu” – poartă semnătura lui G. D. Mirea.

Sculpturile decorative ale faţadei palatului sunt opera lui Emil Wilhelm Becker, care a realizat

blazonul familiei Cantacuzino, sprijinit de câte un putti, şi mai multe grupuri alegorice cu

mascheroni, statui, motive antropomorfe, zoomorfe, flori şi lujeri. Leii ce străjuiesc portalul de

acces în palat au fost montaţi în 1910 şi sunt copii la scară redusă ale leilor din grădinile

Tuileries de la Paris executaţi de sculptorul francez Antoine Louis Barye.

Cu ajutorul aceluiaşi arhitect Ion D. Berindei, George Grigore Cantacuzino va construi

pe moşia sa de la Floreşti (judeţul Prahova) o reşedinţă care impresionează şi astăzi, deşi este

ruinată de zeci de ani: palatul Micul Trianon. Primele construcţii de pe acest vast domeniu

(150 de hectare), înconjurat de ziduri puternice din piatră, au fost ridicate de vornicul Grigore

Cantacuzino (1800-1849), care a construit – în anii 1826-1830 – o biserică cu dublu hram

(Sfânta Treime şi Naşterea Maicii Domnului). Ulterior – „prin devotamentul şi toată cheltuiala

doamnei Luxiţa Gr. Cantacuzino” – biserica a fost „zidită din temelie şi înfrumuseţată precum

se vede”, piatra fundamentală fiind pusă la „26 martie 1887, în timpul domniei M. S. Regelui

Carol I şi a mitropolitului primat Iosif Georgian”. Luxiţa Kretzulescu a încredinţat pictarea

44

bisericii lui Gheorghe Tattarescu, care a realizat în frescă portretele ctitorilor (Grigore şi Luxiţa

Cantacuzino), precum şi pe cele ale urmaşilor lor: George Grigore Cantacuzino şi soţia sa

Ecaterina Băleanu. Grigore Cantacuzino a construit, între 1840-1842, primul conac de la

Floreşti, format din mai multe pavilioane ce închid între ele un mic parc care are în centru o

fântână arteziană, flancată de patru amfore turnate în bronz.

Lângă aceste clădiri, într-un parc separat, George Grigore Cantacuzino a început în

1911 – an în care terminase construcţia castelului Zamora de la Buşteni, proiectat de arhitectul

Grigore Cerchez – ridicarea impunătorului palat ce imita Micul Trianon de la Versailles.

Realizat în numai doi ani (1911-1913) de meşteri francezi după planurile arhitectului Ion D.

Berindei, în stil eclectic francez, dominând elementele neoroccoco şi neoclasice, palatul

Cantacuzino de la Floreşti este o capodoperă a arhitecturii eclectice din România. Micul

Trianon de la Floreşti avea încăperile grupate în jurul unui vast hol central (12 m x 12 m în

plan şi 8 m înălţime), cu rol de salon, din care se realiza accesul în loggia ce dădea spre parc.

O altă lucrare de arhitectură rezidenţială rurală realizată de arhitectul Ion Berindei a fost

conacul lui Paul Grecianu din Cioceni (jud. Prahova). Proprietate a istoricului şi

genealogului Ştefan Grecianu (1828-1908), moşia Cioceni era situată pe malul Cricovului. S-a

păstrat însă, până în zilele noastre, o altă lucrare a arhitectului Ion D. Berindei: conacul

bancherului N. N. Popp din Padea (jud. Dolj), construit în stil eclectic francez la începutul

secolului al XX-lea.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea

în România au activat o serie de arhitecţi şi meşteri italieni care au construit edificii

reprezentative pentru arhitectura rezidenţială urbană. Dintre aceştia, cel mai prolific a fost

arhitectul Mario Stoppa, care a lucrat mult pentru familia regală a României. La cererea reginei

Maria, Mario Stoppa a realizat planurile palatului regal din Mamaia. Mare iubitoare a mării,

regina Maria îşi va construi două reşedinţe de vară la Balcic şi la Mamaia. Cu o suprafaţă de

1200 mp, palatul regal din Mamaia este amplasat în mijlocul unui parc – care în epocă avea

34.968 mp – şi a fost construit între anii 1924-1926 de antrepriza arhitectului italian Carlo

Actis, sub directa conducere şi supraveghere a arhitectului Constantin D. Dobrescu. Schiţele

de anteproiect şi planurile palatului au fost realizate de arhitectul Mario Stoppa. Construcţia

poartă amprenta stilului meridional, căruia arhitectul i-a adăugat şi unele elemente specifice

arhitecturii neoromâneşti (foişorul şi loggia).

45

Cum în apropierea palatului regal din Mamaia, Barbu Ştirbey îşi construise o vilă,

realizată de aceeaşi antreprenori care lucraseră la palat, şi fusese mulţumit de rezultat,

castelanul de la Buftea îi va încredinţa tot arhitectului Mario Stoppa realizarea planurilor

pentru palatul său din oraşul Braşov. Construit în anii 1923-1925 după planurile arhitectului

Mario Stoppa, antreprenori fiind inginerul italian Cesare Fantolli şi arhitectul F. Höflich,

palatul Ştirbey din Braşov combină elementele specifice stilului neoromânesc (ferestrele

etajului al doilea sunt copiate după cele ale culei Greceanu din Măldăreşti – Vâlcea) cu cele

caracteristice vilelor mediteraneene (un insolit patio în curtea interioară).

Şi alţi aristocraţi români au apelat la arhitecţi italieni pentru construirea sau restaurarea

unor reşedinţe rurale sau urbane. Exemplul cel mai elocvent este cel al principesei Martha

Bibescu (1886-1973), care iniţiază în 1912 un amplu proces de restaurare a palatului de la

Mogoşoaia. Pentru restaurarea palatului şi redarea aspectului său arhitectonic de influenţă

veneţiană, Martha Bibescu nu putea folosi decât un arhitect veneţian şi acesta a fost Domenico

Rupolo. Lucrările de restaurare a palatului de la Mogoşoaia au început în septembrie 1912, cu

o echipă de meşteri italieni condusă de arhitectul veneţian Domenico Rupolo. Rupolo va

imprima faţadelor palatului un aspect veneţian, răzuind vechea tencuială şi tratându-le în

cărămidă aparentă. Lucrările au evoluat încet, atât datorită complexităţii lor cât mai ales

izbucnirii războiului. Inaugurarea palatului va avea loc în iunie 1927, dar Martha Bibescu va

continua, între anii 1930-1935, lucrările de amenajare a interioarelor sub conducerea

arhitectului G.M. Cantacuzino.

Şi în Moldova începutului de secol XX întâlnim conace boiereşti construite după

planurile unor arhitecţi români. De pildă, în satul Gheorghe Doja (com. Răcăciuni, jud. Bacău)

se mai păstrează conacul fraţilor Dimitrie şi Gheorghe Buzdugan. Clădire masivă din piatră

şi cărămidă, cu subsol, parter şi etaj parţial, conacul a fost construit în stil neoclasic între anii

1906 şi 1909, după planurile arhitectului N. Caranevici, care a realizat nu numai proiectul dar a

supravegheat şi lucrările de pe şantier. Tot el este autorul proiectului bisericii cu hramul

„Sfântul Dumitru”, clădită de familia Buzdugan în anul 1934. Devastat după 1948, conacul a

început să fie restaurat în urmă cu câţiva ani.

Alt arhitect care s-a remarcat, în special, prin restaurarea monumentelor istorice, dar şi

prin construirea unor edificii monumentale, a fost Nicolae Ghika-Budeşti (1869-1943), figură

de prim plan a şcolii arhitectonice româneşti şi unul dintre fondatorii istoriei arhitecturii din

46

România. Unul dintre cele mai importante palate din Moldova, cel al familiei Ghica din

Deleni (judeţul Iaşi) a fost restaurat între anii 1888-1889, la cererea lui Grigore Ghica-Deleni,

după planurile arhitectului Nicolae Ghika-Budeşti, fapt care reiese dintr-o rezoluţie a

arhitectului Horia Teodoru pe un document purtând dat 31 octombrie 1938. Un alt conac

istoric din Moldova – cel de la Paşcani al familiei Cantacuzino-Paşcanu, construit în 1640-

1650 de marele vistier Iordache Cantacuzino-Paşcanu – a fost restaurat în 1904 de proprietara

sa, prinţesa Maria Moruzi, prin grija aceluiaşi arhitect Nicolae Ghika-Budeşti.

Acelaşi arhitect Nicolae Ghika-Budeşti a realizat planurile după care a fost construit, în

1914, palatul prinţului George Ştirbey de la Dărmăneşti (jud. Bacău). Amplasat în mijlocul

unui parc imens, într-un încântător peisaj montan, palatul Ştirbey din Dărmăneşti a fost

construit pe patru niveluri (demisol, parter şi două etaje) în stil neoromânesc, având faţadele

tratate în cărămidă aparentă. Corpul central al clădirii, uşor decroşat, cuprinde saloanele de

recepţie şi holul de onoare, decorat cu un şemineu monumental şi cu panouri pictate. Vastele

terase de la parterul edificiului facilitează comunicarea cu parcul amenajat în stil peisager, cu

bazine şi fântâni arteziene. Din păcate, astăzi palatul lui George Ştirbey din Dărmăneşti, care a

adăpostit timp de decenii o tabără şcolară, este dezafectat şi aproape părăsit, aşteptând o soartă

mai bună.

Un reprezentant de seamă al arhitecturii eclecticce şi în stil neoromânesc a fost

inginerul şi arhitectul Grigore Cerchez (1850-1927). A construit mai multe case boiereşti în

Bucureşti: casa lui Ion Cerchez, de pe Bulevardul Lascăr Catargiu, construită în jurul anului

1900, casa lui Emil Lahovary din strada Orlando nr. 10 (cosntruită în stil neogotic francez,

între anii 1906-1910, de antrepriza inginerului F. Schmidts), casa lui Ilie I. Niculescu-

Dorobanţu de pe strada General Manu nr. 9 (construită între anii 1896-1911), casa lui Ioan

Manu de pe Bulevardul Aviatorilor (construită în stil neoclasic, la începutul secolului al XX-

lea, de către antrepriza inginerului Cesare Fantolli şi a arhitectului F. Hoeflich). La Constanţa,

pe o stâncă lângă malul mării, Grigore Cerchez a realizat planurile vilei lui Mihai Suţu,

construită în anul 1899 pe strada Mării nr.1. În aceeaşi perioadă în care a realizat transformările

în stil neoromânesc ale palatului Cotroceni, inspirate de principesa Maria, arhitectul Grigore

Cerchez a mai semnat planurile a două reşedinţe princiare: palatul Kisseleff al principelui

Carol şi castelul Zamora al lui G. Gr. Cantacuzino de la Buşteni.

47

Palatul Kisseleff din Bucureşti a fost iniţial casă particulară, ulterior fiind

transformată în reşedinţă princiară ce avea să fie locuită succesiv de patru dintre membrii

familiei regale române: Carol al II-lea, Elena, Mihai şi Elisabeta. La început, aici a fost casa

boierească a familiei Candiano-Popescu, vândută ulterior lui Constantin Iarca, de la care – în

1909 – o cumpără familia regală pentru a-i amenaja o reşedinţă prinţului Carol. Amplificată şi

transformată, noua construcţie va fi realizată în anul 1910, după planurile lui Grigore Cerchez,

care a remodelat faţada clădirii prin amenajarea unei vaste logii la etajul I al corpului central şi

a dezvoltat clădirea pe verticală prin construirea unui pitoresc foişor.

A doua reşedinţă în stil neoromânesc realizat după planurile arhitectului Grigore

Cerchez este castelul Zamora al lui George Grigore Cantacuzino, construit într-un peisaj

încântător la Buşteni. Construit între anii 1909-1911, conform inscripţiei de pe faţada din

curtea interioară, castelul Cantacuzino domină cu silueta sa masivă valea Zamorei, oferind din

loggia vastă a etajului o minunată perspectivă asupra Vârfului Caraiman. De proporţii vaste,

castelul Cantacuzino are o arhitectură în care predomină, la exterior, elementele specifice

vechilor palate brâncoveneşti (loggia şi foişorul turnului de la intrare), iar în interior vizitatorul

este uimit de plafoanele din lemn sculptat ale saloanelor, pardoselile din mozaic şi decoraţia

pictată a pereţilor (salonul mare al castelului înfăţişează, în registrul superior, tablouri în

mărime naturală ale înaintaşilor familiei Cantacuzino).

Contribuţii importante la dezvoltarea arhitecturii neoromâneşti în prima jumătate a

secolului al XX-lea a avut arhitectul Petre Antonescu (1873-1965), care a dominat şcoala

românească în epocă. Deşi într-o primă etapă a creaţie sale, Petre Antonescu a realizat clădiri

în stil eclectic de influenţă franceză (dintre care se remarcă palatul Elenei Kretzulescu din

Bucureşti sau sediul Academiei di Romania din Roma – 1931) sau de influenţă Art Nouveau

(Cazinoul şi Hotelul Palace din Sinaia, construite în anii 1913-1914), ulterior arhitectul va opta

pentru dezvoltarea stilului neoromânesc, reuşind să realizeze mai multe edificii definitorii

(Primăria Capitalei – 1906-1910; Primăria din Craiova – 1912-1913, sediul Băncii

Marmorosch-Blank – 1915-1923, palatele de justiţie din Botoşani şi Buzău – construite în anii

1909-1912, Arcul de Triumf din Bucureşti – 1935-1936, Catedrala din Galaţi, Gările fluviale

din Galaţi – 1912-1915 şi Giurgiu – 1935-1936).

Căpătând astfel un renume – bine consolidat prin monumentalele edificii publice pe

care le-a construit – arhitectul Petre Antonescu va realiza planurile mai multor case particulare

48

în Bucureşti, dintre care se remarcă cele realizate în stil neoromânesc: casa lui Dumitru Oprea

Soare şi casa marelui industriaş Nicolae Malaxa, de pe Aleea Alexandru nr. 38. Arhitectul

Petre Antonescu a construit şi reşedinţele de oraş şi de ţară ale familiei Brătianu, marele om

politic Ionel Brătianu (1864-1927), fiind adeptul stilului neoromânesc. Astfel, impunătoarea sa

reşedinţă de pe strada Biserica Amzei nr. 5-9 a fost construită în anul 1908 de antrepriza

inginerului Hugo Schmiedigen, cele două corpuri de clădiri formând o curte interioară.

Elementul remarcabil al casei este vastul pridvor cu coloane şi balustrade sculptate în piatră.

Fratele lui Ionel Brătianu, Vintilă Brătianu (1867-1930), va apela tot la serviciile arhitectului

Petre Antonescu pentru construirea – în anul 1920 – a casei sale din Bucureşti, situată pe strada

Aurel Vlaicu nr. 19. Arhitectul Petre Antonescu este şi autorul planurilor după care a fost

reconstruit conacul Brătianu de la Florica între anii 1912-1925.

O altă lucrare de arhitectură rezidenţială rurală a lui Petre Antonescu este conacul lui

Mihai Oromolu de la Păuşeşti-Măglaşi (jud. Vâlcea). Pisania acestui monument redă istoria

construirii clădirii: “Ziditu-sa această casă de dumnealui Mihai Oromolu şi soţia sa Margot în

anii răsboiului lumei, 1915-1916, fiind arhitect Petre Antonescu, iar constructor D. Nedelcu,

dar nu au stăpânit-o decât din 1919, din cauza prigonirei răsboiului”. Conacul aparţine ca

arhitectură stilului neoromânesc, arhitectul Petre Antonescu preluând unele elemente specifice

culelor olteneşti, probabil la dorinţa comanditarului care se născuse în Râmnicu Vâlcea. Pentru

Mihail Oromolu arhitectul Petre Antonescu a mai realizat planurile casei din Bucureşti,

construită între anii 1923 şi 1926.

Între arhitecţii care au realizat mai multe clădiri in stil neoromânesc a fost Statie

Ciortan (1876-1940). După modelul casei lui Grigore Petrescu din Bucureşti (strada Eminescu

colţ cu strada Toamnei), a cărei faţadă are ca motiv dominant un foişor masiv, Statie Ciortan a

realizat planurile conacului lui Ion Luca Niculescu din satul Preoţeşti (com. Baloteşti, jud.

Ilfov). Construit pe trei niveluri (demisol, parte şi mansardă), conacul Niculescu are faţada

dominată de cele două logii în stil neoromânesc şi de turnul scării principale terminat la al

treilea nivel cu un foişor închis. Conacul a fost cumpărat în anul 1926 de către inginerul Ion

Bujoiu (1894-1956), care a reamenajat clădirea, în holul central ceramistul german Rüffer a

construit un şemineu, foişorul a fost transformat iar loggia de la parter închisă cu geamuri.

O altă arhitectă care a realizat mai multe ansambluri rezidenţiale rurale în perioada

interbelică a fost Henrietta Delavrancea-Gibory (1894-1987), care a reuşit o interpretare

49

modernă şi funcţionalistă a arhitecturii neoromâneşti. Pentru pictorul Eustaţiu Stoenescu,

arhitecta a realizat în 1931 o casă în Bucureşti, situată pe bulevardul Lascăr Catargiu, iar în anii

1934-1938 a proiectat pentru acelaşi artist conacul şi anexele de la Drăghiceni (judeţul Olt). O

lucrare importantă a sa a fost palatul prinţului Nicolae al României, construit într-un sobru stil

romanico-spaniol pe malul lacului Snagov, între anii 1935-1937. Un conac de ţară a fost

proiectat de arhitectă la Măgura Odobeşti (jud. Vrancea), lucrarea fiind realizată în anii 1937-

1938 pentru Petre Logady şi soţia sa, Ecaterina Caragiale. Henrietta Delavrancea-Gibory a

mai construit o serie de locuinţe particulare la Balcic, în jurul palatului reginei Maria sau în

oraş, pentru o serie de artişti sau prieteni ai suveranei: casa “Vânturile, valurile” a generalului

Rasoviceanu (1932-1934), “Casa Lupoaicei” a lui N. Ionescu (1934-1935), vilele Elizei

Brătianu şi a lui Ion Pillat (1935), “Casa cu terase în mare” pentru pictorul Ştefan Popescu

(1937) sau chiar Primăria din Balcic (1936).

50

CAPITOLUL III

DESTINUL UNOR MONUMENTE ISTORICE CU FUNCŢIE REZIDENŢIALĂ DIN

ROMÂNIA (1945-1955)

După instaurarea primului guvern dominat de comunişti şi condus de dr. Petru Groza, la

6 martie 1945, era foarte clar pentru mulţi dintre reprezentanţii aristocraţiei române că viitorul

lor va sta sub semnul incertitudinii şi vor trebui să suporte consecinţele unor măsuri populiste

menite să aducă popularitate noilor guvernanţi. În aceste condiţii, o măsură de repartizare a

pământurilor către alte categorii sociale, cum a fost reforma agrară din anul 1945 – a cărei

necesitate istorică nu poate fi contestată – a fost pregătită printr-o violentă campanie de presă.

Ziarele dirijate de Partidul Comunist („Scânteia” şi „România Liberă”, în special) din anii

1944-1945 abundă de articole a căror vehemenţă nu îşi găseşte acum decât o explicaţie istorică:

opinia publică trebuia pregătită şi incitată împotriva reprezentanţilor „burghezo-moşierimii”,

care trebuiau închişi şi eliminaţi din viaţa publică, iar averile lor confiscate şi împărţite

întregului popor. Lucru care s-a şi întâmplat, o întreagă elită politică, militară, culturală şi

economică a României fiind exterminată în închisorile regimului comunist.

O altă măsură luată împotriva reprezentanţilor burghezo-moşierimii a fost diminuarea

bazei lor economice, prin reducerea suprafeţelor tuturor moşiilor (în urma reformei agrare din

23 martie 1945) şi apoi lichidarea tuturor averilor elitei aristocratice româneşti, prin

exproprierile din martie 1949, când mii de moşii şi conace au fost confiscate, iar proprietarii au

fost alungaţi din case, forţaţi să se mute în domiciliu obligatoriu sau aruncaţi în închisori, unde

şi-au sfârşit viaţa. Pentru a cunoaşte exact dimensiunile acestor proprietăţi funciare rurale ale

marii aristocraţii, în perioada 25-31 ianuarie 1948 noile autorităţi comuniste au organizat un

recensământ al populaţiei şi al proprietăţilor agricole, recensământ pe care propaganda oficială

51

l-a motivat prin necesitatea înfăptuirii unor „reforme” sociale în favoarea ţărănimii şi a clasei

muncitoare.

Primul exemplu notabil în domeniul exproprierilor a fost dat cu familia regală a

României, imediat după abdicarea forţată a regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947. La 27 mai

1948, prin Decretul nr. 38 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare

Române, „statul român este de drept reintegrat pe aceeaşi dată în deplină proprietate a tuturor

bunurilor ce constituiau Domeniul Coroanei şi a celor ce erau folosite sau administrate sub

denumirea de Casa Regală, împreună cu întreg inventarul viu şi mort”. Articolul 2 al

Decretului prevedea că „toate bunurile mobile şi imobile, care la data de 6 martie 1945 se aflau

în proprietatea fostului rege Mihai I ori a altor membri ai fostei familii regale, trec pe aceeaşi

dată în proprietatea statului român. Orice acte de dispoziţie sau de constituire de drepturi reale

asupra acestor bunuri, intervenite după data de 6 martie 1945, sunt nule de drept”.

După exproprierea bunurilor familiei regale a venit rândul proprietăţilor moşierimii

române, operaţiunea debutând printr-o acţiune de depistare a proprietarilor de terenuri agricole

de 50 ha şi mai mari existenţi în ţară. Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a cerut – la 24

iunie 1948 – serviciilor agricole judeţene să-i trimită până la 5 iulie 1948 tabele nominale cu

toţi proprietarii de terenuri agricole cu exploatări de 50 ha sau mai mari de pe raza judeţului

respectiv. Conform datelor centralizate, în noiembrie 1949, în România existau 7.703

proprietăţi particulare de 50 ha şi mai mari, cu un total de 1.013.461 ha, din care: 289.333 ha

arabile, 107.128 ha fâneţe, 71.509 ha păşuni, 5.964 ha vie, 8.886 ha livezi, 3.620 ha grădini,

468.622 ha păduri, 36.295 ha bălţi şi 22. 104 ha neproductiv.

Au fost, astfel, identificaţi toţi moşierii şi proprietarii din mediul rural sau urban

împotriva cărora s-au îndreptat măsurile punitive şi de expropriere a averilor pe tot cuprinsul

ţării. „Planul de acţiune privind lichidarea proprietăţii moşiereşti” a fost tema preferată a

discuţiilor din cadrul Secretariatului C.C. al P.M.R în două şedinţe succesive din februarie

1949. Pentru preluarea proprietăţilor funciare rurale de 50 ha şi a fermelor model care nu

fuseseră expropriate prin reforma agrară din 1945, a fost emis Decretul nr. 83 din 3 martie

1949, conform căruia treceau în proprietatea statului „exploatările agricole moşiereşti care au

făcut obiectul exproprierii potrivit legii nr. 187/1945 şi fermele model constituite prin efectul

aceleiaşi legi, cu întreg inventarul viu, mort şi clădiri, aparţinând sau afectate acestor

exploatări, indiferent de locul unde se află”.

52

Exproprierea efectivă a tuturor moşierilor din ţară a început în noaptea de 1 spre 2

martie 1949, după un scenariu bine pus la punct de către noile autorităţi comuniste. După

expropriere, bunurile inventariate din fostele reşedinţe boiereşti au fost repartizate conform

circularei din 4 mai 1949 a Ministerului Agriculturii: bunurile cu caracter agricol au fost

predate Gospodăriilor Agricole de Stat; diferite bunuri de patrimoniu, ca piese de mobilier,

instrumente muzicale, tablouri covoare, lucrări de artă decorativă care se aflau în conacele

sigilate sau la reşedinţa de judeţ trebuiau preluate de Comitetul Provizoriu al judeţului

respectiv şi repartizate unor instituţii locale (şcoli, primării, biblioteci) sau culturale (muzee),

cu înştiinţarea Ministerului Artelor, în timp ce aurul, argintăria, pietrele preţioase şi banii

expropriaţilor au fost predate Băncii de Stat a Republicii Populare Române. La Ministerul

Artelor s-a constituit un depozit de obiecte de patrimoniu (pictură, sculptură, artă decorativă),

cele mai valoroase lucrări de artă fiind predate Pinacotecii Naţionale a Muzeului de Artă al

R.P.R., deschis în 1950: 153 lucrări de pictură, 52 lucrări de sculptură. Şi pentru reşedinţele

familiei regale române s-a constituit o comisie de inventariere a bunurilor culturale şi operelor

de artă găsite în aceste palate, comisie prezidată de academicianul George Oprescu, dar cu

toate acestea multe dintre valorile de patrimoniu au fost distruse sau înstrăinate cu bună ştiinţă.

După realizarea inventarului bunurilor din fostele reşedinţe boiereşti, Secretariatul C.C.

al P.M.R. a discutat – în şedinţa din 18 octombrie 1949 – repartizarea conacelor expropriate

către diferite ministere şi instituţii. Astfel, Ministerului Agriculturii i-au fost repartizate circa

5.000 de conace şi clădiri, care au fost transformate în sedii ale Gospodăriilor Agricole de Stat

şi ale Gospodăriilor Agricole Colective. Restul de 1.317 conace care nu au fost afectate

Gospodăriilor Agricole au fost repartizate astfel: Comitetelor Provizorii (377 clădiri), cămine

culturale (132 conace), şcoli (86), grădiniţe şi creşe (50), maternităţi (20), dispensare umane şi

veterinare (90), case de odihnă (31), spitale şi sanatorii T.B.C. (33), sedii pentru instituţii şi

organizaţii de masă (320), diverse (178). În urma decretului nr. 83 din martie 1949 în România

au fost expropriate 6.675 moşii cu un total de 464.142, 29 ha teren, din care 251.065,42 ha

teren arabil, 114.752,17 ha pădure şi 98.324,7 ha păşuni, fâneţe, vii, livezi, orezării şi bălţi.

Cu toate aceste măsuri de expropriere silită, unii dintre reprezentanţii aristocraţiei

române – care aveau în proprietate clădiri cu valoare de monument istoric – au încercat o

iluzorie opoziţie faţă de aceste abuzuri ale regimului comunist. Argumentele lor de natură

istorică, sentimentală sau juridică nu au reuşit să convingă pe reprezentanţii noilor autorităţi că

53

măsura aberantă a exproprierii unor asemenea monumente istorice şi schimbarea violentă a

regimului de proprietate va duce, inevitabil, la devastarea şi distrugerea acestor reşedinţe şi a

bunurilor culturale de valoare inestimabilă pe care acestea le adăposteau. Eforturile unor

membri ai aristocraţiei române de a-şi salva reşedinţele din faţa distrugerilor dictate de

comunişti nu au avut, din păcate, rezultatul scontat. O parte dintre aceste documente ale

disperării s-au păstrat în Arhiva Comisiunii Monumentelor Istorice şi stau mărturie pentru

lupta dusă de proprietarii acestor reşedinţe cu autorităţile comuniste în anii 1945-1950. Fără

nici un rezultat, din păcate, devreme ce toate aceste castele, palate şi conace din România au

devenit sedii ale noilor Cooperative Agricole de Producţie, Intreprinderi Agricole de Stat,

Gospodării Agricole de Stat, spitale de toate categoriile (mai ales de neuropsihiatrie şi

handicapaţi, ori sanatorii TBC), sedii ale unor instituţii de stat (şcoli, primării, biblioteci,

muzee în cel mai fericit caz).

Primul caz de salvare a unui monument istoric pe care îl vom analiza este cel al

conacului Budiştenilor din satul Budeasa Mare (jud. Argeş). Istoria acestui monument

istoric este redată de pisania care se află în holul conacului: „Clădită de căp[itan] Pană ot

Budeasa, în timpul lui Mihai Vodă (1598). Restaurată de vel armaşu Şerban Budişteanu în

timpul domnii lui Vodă Mavrocordat (1768). Reparată de generalul Alexandru Budişteanu în

timpul domniei Regelui Carol I (1870). Restaurată de Dumitru A. Budişteanu (1922 şi 1927)”.

A doua componentă a ansamblului rezidenţial de la Budeasa este biserica cu hramul

„Adormirea Maicii Domnului”, construită – conform pisaniei – în anul 1769 de către fraţii

Şerban şi Nicolae Budişteanu, pe locul unei vechi biserici de lemn.

Pentru a evita distrugerea culei şi a parcului din Budeasa, proprietarul Alexandru D.

Budişteanu s-a adresat – la 17 octombrie 1948 – preşedintelui Comisiunii Monumentelor

Istorice din România pentru a obţine clasarea monumentelor pe care le deţinea în comuna

Budeasa. „Cula aceasta – scria Al. Budişteanu – fost clădită în anul 1589, adică în timpul

domniei lui Mihai Vodă Viteazul, de către căpitanul Pană Budişteanu. Ea a fost păstrată şi

îngrijită de urmaşii săi cu pietate, fiind reparată de vel armaşul Şerban, la 1778, şi restaurată de

generalul Al. Budişteanu în anul 1870. De asemeni, a fost reparată de tatăl meu, ing. D. A.

Budişteanu, în anul 1922. În clipa de faţă, casa prezintă anumite deteriorări şi va fi nevoie să

fac o nouă reparaţie pentru a o putea păstra în bună stare. Pentru a păstra mai departe, a îngriji

54

şi a feri această culă – care constituie o clădire de interes istoric – de orice stricăciune, vă rog,

Domnule Preşedinte, să binevoiţi a dispune declararea ei ca monument istoric”.

Analizând raportul redactat de arhitectul Ştefan Balş cu privire la monumentele istorice

din Budeasa, Comisiunea Monumentelor Istorice a decis – în şedinţa din 22 ianuarie 1949 –

clasarea ca monumente istorice a culei şi parcului Budişteanu din Budeasa. În urma acestei

hotărâri a Comisiunii Monumentelor Istorice, peste o lună – la 21 februarie 1949 – s-a emis

decretul prezidenţial nr. 207, publicat în Monitorul Oficial nr. 49 din 28 februarie 1949, în baza

căruia cula Budişteanu din Budeasa împreună cu biserica şi parcul înconjurător (în suprafaţă de

5 ha) au fost declarate şi clasate monumente istorice.

Primăria comunei Budeasa nu a vrut să ţină cont de această măsură care statua un alt

regim pentru conacul Budiştenilor, declarat monument istoric, şi i-a cerut lui Alexandru

Budişteanu să pună la dispoziţia autorităţilor casa „care urmează a fi folosită de organizaţiile

de masă din comuna Budeasa”. Cu toate aceste măsuri şi precauţii din partea Ministerului

Artelor şi Informaţiilor, autorităţile locale argeşene au rechiziţionat conacul din Budeasa în

ziua de 21 aprilie 1949. Ministerul Artelor şi Informaţiilor nu a dat proprietarului Alexandru

Budişteanu aprobarea de a-şi ridica obiectele de patrimoniu din casă şi a le asigura protecţia în

altă locaţie. În schimb, în chiar ziua de 22 aprilie 1949, Alexandru Budişteanu a fost obligat să

predea conacul împreună cu întregul inventar lui Ion Bănică, directorul Căminului cultural din

Budeasa. Funcţiunea total nefericită dată conacului a dus la degradarea monumentului şi a

parcului înconjurător.

O altă de reşedinţă cu valoare istorică a fost şi conacul lui Ion Ghica din Ghergani

(jud. Dâmboviţa), clădit la finele secolului al XVIII-lea de către marele ban Dimitrie (Tache)

Ghica, pe moşia cumpărată în 1785. Clădirea a fost reconstruită în anul 1859 de către fiul lui

Dimitrie Ghica, scriitorul şi omul politic Ion Ghica, care a adunat preţioase colecţii bibliofile şi

de artă, care au fost risipite în anii regimului comunist. În parcul conacului se află capela

familiei Ion Ghica, cu hramul “Sfântului Ioan Botezătorul”, construită în anul 1869, după

planurile arhitectului Dimitrie Berindei. În prima jumătate a anului 1948 autorităţile din

Ghergani au încercat să preia conacul lui Ion Ghica în scopul de a-l folosi ca sediu pentru unele

instituţii locale. În ziua de 11 iunie 1948, Prefectura judeţului Dâmboviţa a solicitat

administratorului moşiei Ghergani „dorinţa de a se purcede la rechiziţionarea unei părţi a casei

mele – şi anume trei camere – în vederea deschiderii unui spital local”.

55

Intuind pericolul exproprierii întregului domeniu rezidenţial din Ghergani, strănepotul

lui Ion Ghica – Dan Bossy-Ghica (născut în 1924), fiul Alexandrei Ghica şi al lui Robert Bossy

– s-a adresat, la 16 iunie 1948, direct ministrului Artelor, explicând motivele pentru care

considera abuzivă măsura rechiziţionării. Dan Bossy-Ghica a adus şi argumente de ordin

cultural-istoric pentru salvarea de la rechiziţionare a colecţiilor şi conacului lui Ion Ghica.

Rechiziţionarea conacului ar fi dus inerent – ceea ce s-a şi întâmplat, de fapt! – la distrugerea

valoroasei biblioteci a lui Ion Ghica, adăpostită în conac, bibliotecă ce conţinea rarităţi

bibliofile provenite din bibliotecile altor personalităţi istorice.

Singura soluţie pentru respingerea rechiziţionării propuse de Prefectura judeţului

Dâmboviţa era clasarea celor trei componente ale ansamblului rezidenţial din Ghergani –

conacul, parcul şi capela Ghica – ca monumente istorice, Dan Bossy-Ghica solicitând

ministrului Artelor emiterea unui decret în acest sens. După ce a studiat conacul, parcul şi

capela din Ghergani, Comisiunea Monumentelor Istorice s-a întrunit în şedinţă la 8 iulie 1948,

dar din păcate „nu a aprobat clasarea ca monument istoric a parcului şi casi I. Ghika din moşia

Ghergani, jud. Dâmboviţa”.

Dacă astăzi conacul din Ghergani se mai păstrează încă, deşi grav deteriorat de trecerea

timpului şi nepăsarea celor care l-au administrat în anii regimului comunist, nu acelaşi lucru se

poate spune despre reşedinţa de ţară a unui alt fost prim-ministru al României, Barbu Catargiu

din Maia (comuna Brazii, judeţul Ialomiţa), construit în 1820 de către marele vornic Ştefan

Catargiu, prin transformarea unui mai vechi conac al familiei Filipescu, lăsat moştenire la 3

iunie 1792 de Pană Filipescu fiului său, marele logofăt Nicolae Filipescu. În timpul războiului

Crimeei (1853-1854) la Maia venea des marele romancier rus Lev Tolstoi, tânăr ofiţer în

armata ţarului. După decesul lui Ştefan Catargiu, proprietar al conacului a fost Barbu Catargiu

(26 octombrie 1807 - 8 iunie 1862). Acesta a solicitat, în 1850, arhitectului peisager Karl

Friedrich Mayer amenajarea parcului conacului din Maia. După decesul soţiei lui Barbu

Catargiu, conacul din Maia a fost donat de familie pentru înfiinţarea – conform testamentului

fostului prim-ministru al României – a unui Institut de fete al cărui mod de funcţionare a fost

stabilit printr-o lege specială din 8 ianuarie 1900.

Deşi Institutul de fete se afla sub jurisdicţia Ministerului Justiţiei şi era recunoscut ca

persoană juridică, în luna martie 1946 autorităţile locale din Maia au rechiziţionat conacul şi au

evacuat aşezământul şcolar adăpostit aici. În aceste condiţii, pentru a evita distrugerea

56

conacului din Maia, Barbu Catargiu – descendentul fondatorului conacului şi epitropul

Institutului de Fete care funcţiona la Maia – a solicitat Comisiunii Monumentelor Istorice

clasarea ca monumente istorice a conacului, capelei şi parcului din Maia, prezentând un dosar

care conţinea planul detaliat şi documentele întregii proprietăţi. În faţa acestor argumente şi

documente, Comisiunea Monumentelor Istorice, a aprobat – în şedinţa din 27 martie 1946 –

clasarea ca monument istoric a „reşedinţei răposatului Barbu Catargiu, lăsată prin testament

pentru a funcţiona în cuprinsul ei Institutul de fete «Barbu Catargiu», compusă din locuinţe,

capela cu cavoul familiei, grădina, lacul şi parcul înconjurător în suprafaţă de 20 ha”.

Propunerea Comisiunii Monumentelor Istorice a fost aprobată de ministrul Artelor, Mihai

Ralea, care a iniţiat decretul regal nr. 1467 din 30 aprilie 1946 privind clasarea ca monument

istoric a conacului Catargiu din Maia. Cu toate acestea, noile autorităţi au desfiinţat în 1949

Institutul de Fete, fapt ce a dus la ruinarea definitivă a reşedinţei lui Barbu Catargiu.

Aproximativ acelaşi scenariu s-a aplicat şi în cazul unei alte reşedinţe boiereşti din

apropierea Bucureştiului: conacul Ghica-Cantacuzino din Ciocăneşti (jud. Dâmboviţa).

Conacul din Ciocăneşti – datând din veacul al XVII-lea – a fost reconstruit în primele decenii

ale secolului al XIX-lea de către aga Constantin Creţulescu (1796-1871). Ulterior, prin

căsătoria uneia dintre fiicele sale, Eliza (m. 1899), cu Vladimir M. Ghica (1832-1915),

conacul este transformat de acesta, care construieşte şi atenansele. Neavând urmaşi, Vladimir

Ghica o adoptă pe nepoata soţiei sale, Alexandrina Palladi (1881 - 1944, căsătorită cu Grigore

Gh. Cantacuzino), căreia îi va lăsa moştenire domeniul de la Ciocăneşti. Ultimii proprietari ai

conacului din Ciocăneşti au fost fiul Alexandrinei Cantacuzino, Gheorghe Gr. Cantacuzino

(1900-1977), şi nepoata sa, Elena Cantacuzino.

La 6 aprilie 1948, Elena şi Gheorghe Cantacuzino aucerut clasarea ca monument istoric

a întregului ansamblu dată fiind valoarea istorică şi artistică a conacului şi parcului din

Ciocăneşti. Analizând toate aceste argumente, Comisiunea Monumentelor Istorice a hotărât –

în şedinţa din 15 aprilie 1948 – clasarea ca monument istoric a conacului şi parcului (în

suprafaţă de 20 ha) Cantacuzino din Ciocăneşti. Conacul din Ciocăneşti a fost clasat ca

monument istoric prin decretul nr. 1005 din 28 mai 1948 al Înaltului Prezidiu al R.P.R.,

publicat în Monitorul Oficial nr. 132 din 5 iunie 1948 la cererea Ministerului Artelor. Toate

aceste precauţii şi măsuri nu au ajutat cu nimic conacul din Ciocăneşti, care a fost demolat

după 1950.

57

O altă reşedinţă a familiei Cantacuzino, conacul Mavros-Cantacuzino din Călineşti,

a fost construită în stil neoclasic, între anii 1821-1825, de către Nicolae Mavros (1786 - 1869).

Intrarea în conac este marcată de patru coloane ce susţin un antablament neoclasic. În anul

1845, prin căsătoria fiicei lui Mavros, Maria (1828 - 1902), cu Ioan Cantacuzino-Măgureanu

(1823 - 1882), conacul din Călineşti a trecut în proprietatea Cantacuzinilor. În parcul ce

înconjoară conacul se află mormintelor foştilor proprietari ai moşiei: Nicolae Mavros, Maria şi

Ioan Cantacuzino, Maria (1848-1892) şi Mihail C. Soutzo (1841-1933). De teamă că

exproprierile impuse prin reforma agrară din anul 1945 ar putea duce la devastarea conacului

din Călineşti şi risipirea colecţiilor de aici, dr. Alexandru I. Cantacuzino s-a adresat Comisiunii

Monumentelor Istorice, la 20 aprilie 1945, solicitând în numele fratelui său, ing. Ion I.

Cantacuzino, „să se claseze ca monument istoric conacul din Călineşti, jud. Prahova, conac

care este astăzi proprietatea fratelui meu”. Comisiunea Monumentelor Istorice a aprobat – în

şedinţa din 27 aprilie 1945 – clasarea ca monumente istorice a parcului şi conacului

Cantacuzino din Călineşti, fapt consfinţit prin decretul regal nr. 1798 din 4 iunie 1945. Chiar

dacă a fost clasat ca monument istoric, primăria comunei Călineşti nu a respectat acest regim

expropriind parcul conacului Cantacuzino. Din 1949 în conac s-a instalat o unitate militară de

grăniceri pentru instruit câini. Din 1956 până în 1964 conacul din Călineşti a fost luat în

administraţie de Trustul Cărbunelui Muntenia al Combinatului Minier Ploieşti, după care

clădirea a adăpostit – până azi – un Cămin spital pentru persoane cu handicap neuropsihic.

Un destin trist a avut şi conacul familiei Văcărescu din Văcăreşti (jud. Dâmboviţa),

care – deşi în 1948 a fost donat Academiei Române de către Zoe Caribol, ultima proprietară – a

fost demolat până la ultima cărămidă în primii ani ai „puterii populare”. Conacul de la

Văcăreşti a fost construit în anul 1868 de către Ioan Enăchiţă I. Văcărescu (1839 - 1914), în

mijlocul unui vast parc. Grav afectat de cutremurul din noiembrie 1940, noul conac al

Văcăreştilor va fi refăcut aidoma in anul 1942, de către Zoe M. Caribol (1866 - 1950), fiica lui

Ioan Enăchiţă I. Vărărescu.

Intuind pericolul ca parcul şi conacul Văcăreştilor să fie expropriate la solicitarea

noilor autorităţi, în luna aprilie 1946 Zoe Caribol a cerut ministrului Cultelor şi Artelor clasarea

ca monument istoric a parcului din Văcăreşti. În baza raportului cu nr. 384/1947 al ministrului

Artelor, Ion Pas, a procesului verbal nr. 5 din 14 iunie 1946 al Comisiunii Monumentelor

Istorice şi a dispoziţiilor art. 3 din legea pentru conservarea şi restaurarea monumentelor

58

istorice din 19 iulie 1919, regele Mihai I al României a semnat decretul regal nr. 41 din 14

ianuarie 1947 prin care „conacul şi parcul moşiei Văcăreşti, proprietatea d-nei Zoe colonel

Caribol, se clasează monument istoric”. Acest lucru nu i-a împiedicat pe comunişti să

exproprieze în martie 1949 conacul şi parcul Văcăreştilor şi să-l transforme în păşune publică,

destinaţie pe care o are şi astăzi. În faţa neputinţei Academiei de a-şi apăra proprietatea,

autorităţile locale şi localnicii din Văcăreşti au demolat conacul şi capela Văcăreştilor, iar

parcul l-au defrişat.

Dramatică a fost şi situaţia castelelor, palatelor, conacelor şi curiilor nobiliare

maghiare din Transilvania, multe dintre ele remarcabile monumente de arhitectură, care au

adăpostit inestimabile colecţii de patrimoniu. În multe din cazuri, ca urmare a reformei agrare

din 1945 moşiile şi reşedinţele grofilor unguri au început să fie devastate de populaţie în anii

1945-1948. Uniunea Populară Maghiară aprecia că „dărâmarea castelelor istorice reprezintă o

mare daună, din două puncte de vedere: în primul rând, prin dărâmarea lor populaţia ţărănească

se privează de o mulţime de localuri corespunzătoare pentru scopuri culturale, anume pentru

instalarea şcolilor agricole, universităţi muncitoreşti etc., sau pentru scopuri de asistenţă

publică, castelurile (sic) în curs de distrugere fiind bune şi pentru instalarea spitalurilor,

sanatoriilor etc.

Exemplele în acest sens erau următoarele: castelul Kornis din Mănăstirea (Cluj) – „în

curs de dărâmare, fiind cel mai frumos castel în stilul Renaşterii din Ardeal” –, castelul Bànffy

din Bonţida (Cluj) sau castelul Bethlen din Samsond-Şincai (Mureş). Liderul Uniunii Populare

Maghiare solicita ministrului Artelor „a lua toate măsurile necesare pentru protecţia acestor

monumente de artă, sesizând şi ministerele care dispun de organele locale corespunzătoare, în

primul rând Ministerul Agriculturii şi Domeniilor şi Ministerul Afacerilor Interne şi ascultând

în aceste chestiuni şi cuvântul Uniunii Populare Maghiare, dispunând în acest scop cooptarea

unui membru desemnat de Uniunea Populară Maghiară în Comisia pentru protecţia

monumentelor de artă, care funcţionează în cadrul Ministerului de sub conducerea Domniei

Voastre”. Sesizarea Uniunii Populare Maghiare a fost supusă dezbaterii Comisiunii

Monumentelor Istorice, în şedinţa din 29 martie 1947.

În cele din urmă, Uniunea Populară Maghiară a transmis, în 9 septembrie 1948,

Comisiunii Monumentelor Istorice un dosar conţinând 14 monumente istorice, documentaţia

fiind însoţită de date istorice şi fotografii. În urma examinării dosarului, Subcomisia Tehnică a

59

Comisiunii Monumentelor Istorice a propus plenului clasarea următoarelor monumente

istorice: castelele din Brâncoveneşti, Bonţida, Mănăstirea, Ozd şi Vinţu de Jos şi bisericile din

comunele Benic, Cricău, Petrinzel, Sântămărie Orlea, Uioara şi Cetatea de Baltă. Pentru

castelele din Samsond, Bahnea şi Ardud Subcomisia a fost de părere să se solicite şi avizul

profesorului Virgil Vătăşianu.

Unul dintre cele mai importante monumente cu funcţie rezidenţială din Transilvania a

fost castelul Bánffy din Bonţida, a cărui situaţie s-a deteriorat în anii celui de-al doilea război

mondial, când „trupele germane în retragere au jefuit şi au incendiat castelul în toamna anului

1944. Acoperişul clăririi principale şi tavanul etajului întâi s-au deteriorat. Unul dintre cele mai

frumoase şi mai mari castele din Transilvania într-un timp foarte apropiat va fi nimicit cu

desăvârşire dacă lucrările de reparaţie cele mai necesare nu vor fi făcute de urgenţă. În prezent

funcţionează în el o şcoală de agronomie, care însă – din păcate – continuă opera de nimicire”.

Starea de degradare a continuat şi în anii 1947-1948 – când castelul Bánffy era folosit de

Camera de Agricultură –, deşi Ministerul Artelor şi Informaţiilor clasare castelul ca monument

istoric şi informase, la 2 ianuarie 1949, Regionala Cluj a Centralei Staţiunilor de Maşini

Agricole şi Tractoare că reşedinţa din comuna Bonţida, „proprietatea grofului Bánffy Nicolae,

în care în prezent este instalată S.M.T. Bonţida, este declarat monument istoric”.

Un alt castel important al Transilvaniei, cel din Brâncoveneşti (Mureş) – proprietatea

contelui Kémény Ioan – „a avut de suferit în actualul război mondial, fiind lovit de proiectilele

de tun. Zidurile şi părţile sculptate au fost deteriorate”. Dintre toate aceste castele, situaţia cea

mai dramatică s-a înregistrat la reşedinţa familiei Kornis din Mănăstirea (Cluj). Devastat şi

ruinat după 1945, din ansamblul rezidenţial de la Mănăstirea se mai păstrează doar astăzi

palatul şi fragmente din ruinele castelului renascentist. Aceeaşi situaţie se întâlnea şi la

Beclean (Bistriţa), unde existau trei castele ale familiei nobiliare Bethlen, care – consemna

Virgil Roman – „nu sunt deloc îngrijite, deşi unul este proprietatea fermei statului, al doilea la

Şcoalei de textile, care după mine nu are nici un rost”. Al treilea castel din Beclean fusese lăsat

în completă părăsire, deşi „medicul şef al judeţului a intervenit ca să fie trecut Ministerului

Sănătăţii şi să facă din el un dispensar pentru plasa Beclean, a cărui lipsă se simte aşa de mult”.

Cu toate intervenţiile, nu s-a ajus la nici un rezultat, „iar acest castel se dărâmă pe zi ce trece,

acum nu mai are nici uşi nici geamuri, îl bate ploaia, aşa că într-o zi are să nu mai poată fi

întrebuinţat la nimic”.

60

Castelul din Vinţu de Jos (Alba) – aflat în proprietatea Bisericii Romano-Catolice –

„în prezent este aproape o ruină”. Castelul Bethlen din Ozd (judeţul Mureş) era „o clădire

foarte caracteristică, cu bastioane în colţuri, din secolul al XVII-lea”. Începând cu primii ani

postbelici, castelul „s-a deteriorat foarte mult după acest răsboiu. Este de temut că îşi va pierde

cu desăvârşire forma lui originală”.

Aceeaşi situaţie de nepăsare se înregistra şi la castelul Kàrolyi din Ardud (Satu

Mare), construit la începutul secolului al XVIII-lea. Ca şi în alte situaţii, localnicii demolau

zidurile cetăţii şi furau cărămida. Tocmai de aceea, prefectul judeţului Satu Mare, dr. Mihai

Şuţa, opina că „pentru a se putea salva materialul existent – cărămida – suntem de părere să se

autorizeze demolarea, iar cărămida obţinută să fie utilizată pentru construcţii publice de stat din

sediul plăşii Ardud”. Nici castelul familiei Bethlen din Bahnea (Alba) nu a scăpat de

distrugerile postbelice. Castelul – aflat în proprietatea lui Bethlen Adam – a fost repartizat

şcolii primare din sat. Din păcate „în urma împrejurărilor de după răsboiu, [castelul] se

prăpădeşte tot mai rapid. Acoperişul este defectuos şi tavanurile sunt străbătute de ploaie”. Şi

alte reşedinţe nobiliare din judeţul Mureş avuseseră de suferit de pe urma războiului şi a

localnicilor: „castelul Teleki din Glodeni, tot în stil baroc, destul de valoros, a avut mai multe

colecţii, muzeu, toate distruse de trecerea războiului; castelul Zichy din Voivodeni, castel cu

arcade frumoase, nu poate fi nici el locuibil; castelul Toldalaghi din Bolintineni, clădit spre

finele secolului XVIII, la fel de distrus. Aceste castele merită să fie restaurate şi păstrate ca

monumente de arhitectură”. Doar castelul familiei Teleki din Dumbrăvioara era „în stare de

întrebuinţare”, adăpostind şcoala primară şi căminul cultural din localitate.

Castelul din Ozd (Mureş), proprietatea Ilonei Teleki, fusese deteriorat în mare parte în

timpul războiului, iar în 1948 era „administrat de A.F.S.M., dar în parte îl foloseşte comuna,

care face şi reparaţii”. În cazul castelului principelui Mihail Apafy din Dumbrăveni (Sibiu)

se mai păstrau din clădire doar „un turn, câteva ruini şi galerii, cari se întind la zeci de km”,

cărămida fostului castel fiind folosită la ridicarea unor clădiri noi. În comuna Coltău

(Maramureş) exista „un castel de construcţie civilă, mai vechi de 100 de ani, cu şase camere la

parter şi şase camere la etaj, fost al contelul Teleki”. În 1948 erau folosite doar două camere

pentru A.F.S.M., castelul având nevoie de reparaţii care se ridicau la suma de 1.000.000 lei. În

comuna Şomcuta Mare se păstra cetatea „primită prin donaţie de la Comunitatea Chioarului

şi Comunitatea Şomcuta Mare, cu scopul de a întreţine în ea o şcoală sau instituţie culturală”.

61

În urma războiului, o aripă a cetăţii din Şomcuta Mare fusese grav avariată, necesitând a fi

reconstruită, întreg edificiul fiind „lipsit de geamuri, giurgiuvele, uşi”.

Un alt castel care a avut de suferit în urma războiului era cel al contelui Degenfeld

Sándor din comuna Ardusat (Maramureş), edificiul fiind „într-o stare foarte rea, distrus în

urma trecerii frontului, lipsind complect uşile, ferestrele, la fel şi o parte din acoperiş, în urma

cărui fapt se macină din cauza intemperiilor, pereţii fiind din cărămidă”. Tot în plasa Ardusat,

în comuna Pribileşti exista reşedinţa contelui Teleki Pál, fost prim-ministru al Ungariei,

castelul fiind „acoperit cu şindrilă şi care, pe unele locuri, este distrusă, astfel că plouă prin

tavane”. Al doilea război mondial a avut efecte devastatorare şi asupra marelui castel Lonyay

din comuna Medieşu Aurit (Satu Mare). Prinţul Lonyay Elemér donase castelul, la 30

octombrie 1935, reginei Maria a României. După 23 august 1944, în urma retragerii trupelor

germane castelul din Medieşu Aurit a fost incendiat, astfel că în 1950 – când Ministerul Artelor

a ordonat conservarea castelului – autorităţile locale au luat măsuri pentru paza edificiului aflat

în continuă stare de degradare. Cu toate acestea „procesul de dărâmare nu poate fi stăvilit,

deoarece clădirea este stricată de aşa natură încât nu se mai pot lua măsuri pentru conservarea

ei. Uşi şi ferestre nu sunt deloc în corpul acestei clădiri, acestea fiind distruse de mult înainte”.

Cu toate eforturile lăudabile ale Comisiunii Monumentelor Istorice de a clasa

reşedinţele aristocratice din România ca monumente istorice, pentru a le salva de la distrugerea

dictată de regimul comunist, majoritatea castelelor, palatelor şi conacelor din România anilor

1945-1955 au avut aceeaşi soartă, valul distrugerilor ordonate de comunişti atingând toate

clădirile cu funcţie rezidenţială din zona rurală.

62

CONCLUZII Din analiza arhitecturii rezidenţiale create de elitele aristocratice, politice şi culturale

ale României în secolele XIX-XX se desprinde, în primul rând, ideea europenităţii noastre.

Toate clădirile analizate în această lucrare stau mărturie deplină pentru bunul gust, educaţia

aleasă, stilul şi rafinamentul aristocraţiei româneşti de la cumpăna celor două veacuri.

În urma unui proces de modernizare a societăţii româneşti din cele două Principate (mai

rapidă în Moldova, unde modelul a venit din Rusia vecină), în prima jumătate a secolului al

XIX-lea încep să apară primele exemple notabile de arhitectură rezidenţială, opere ale unor

arhitecţi străini. În a doua jumătate a veacului, avântul constructiv al aristocraţiei române a

crescut, numărul reşedinţelor rurale şi urbane fiind din ce în ce mai mare. S-a construit mult,

s-a clădit cu gust şi durabil, s-a conturat astfel o nouă fizionomie pentru marile oraşe ale ţării,

întreaga Românie fiind într-un amplu proces de refacere.

Acesta se circumscrie cronologic perioadei de domnie a domnitorului şi, din 1881, a

regelui Carol I (1866-1914), în care s-a creat practic România modernă, racordată la modelele

de civilizaţie europeană. Însuşi primul suveran al României este cel care a dat exemple

remarcabile în domeniul arhitecturii rezidenţiale din spaţiul românesc: castelele Peleş şi Pelişor

din Sinaia, palatul regal din Bucureşti, palatul Cotroceni au devenit, astfel, simboluri ale

regalităţii şi europenităţii noastre. Exemplul suveranului întemeietor de dinastie a fost urmat de

întreaga elită aristocratică şi politică a ţării, reşedinţele private începând să apară întâi la oraşe,

apoi la domeniile rezidenţiale din spaţiul rural.

Un lucru care trebuie reamintit totdeauna priveşte bunurile de patrimoniu şi colecţiile

inestimabile (obiecte de artă decorativă, tablouri, biblioteci faimoase) pe care le-au deţinut

aceste castele, palate şi conace româneşti. Toate mărturiseau un gust ales al proprietarilor şi

comanditarilor, toate creau şi recreau o atmosferă ce personaliza fiecare reşedinţă, dar din

păcate toate au fost distruse după naţionalizarea din 1949 cu o furie şi dezlănţuire demne de o

cauză mai bună. Tocmai de aceea, lucrarea de faţă încearcă să recupereze nu numai o pagină

din istoria noastră culturală şi politică, dar şi o întreagă lume, dispărută în temniţele comuniste

în anii regimului trecut. O lume care a creat România modernă, o elită politică pentru care

valorile supreme erau binele ţării, o elită culturală care a conturat – prin opera sa – o nouă

63

identitate românească, o lume ai cărei puţini reprezentanţi supravieţuitori am avut bucuria

infinită de a-i cunoaşte şi de a le recupera memoria afectivă a copilăriei şi tinereţii petrecute în

conacele de ţară din anii „Belle Epoque-ului”.

Această reconstituire este nu numai necesară – pentru recuperarea unei istorii

aristocratice hulită timp de o jumătate de veac – dar şi plină de învăţăminte pentru viitorul

european al unei Românii care, încă, pare a-şi mai căuta modelele şi identitatea pierdută în anii

regimului comunist. A redescoperi istoria acestor arhitecturi rezidenţiale din spaţiul românesc

echivalează cu recuperarea unei imagini a profundei Românii de altădată. O Românie în care a

fi aristocrat însemna, înainte de toate, o stare de spirit ce guverna o întreagă elită socială. A

restaura aceste conace şi palate ruinate de trecerea timpului, indiferenţa oamenilor şi

distrugerea programată în anii regimului comunist înseamnă a ne respecta nu numai trecutul,

dar şi viitorul. A transforma aceste clădiri cu un trecut glorios într-o reţea de hoteluri private ar

fi cea mai bună soluţie pentru prezervarea lor şi transmiterea acestui tezaur arhitectonic

generaţiilor viitoare.

64