1

Revistă Parohială, Anul III, nr. 34, Luna APRILIE 2016

Din cuprins:

Primele tipografii din

Principatele Române;

Pagini de Catehism

Omilii ale Sfinților Părinți;

Sfinți în Aprilie;

Evenimente Parohiale;

Învățături duhovnicești;

Jurnal de gospodină;

Proverbe și zicători;

Despre Noua Zeelandă;

Colțul copilăriei;

Sfatul medicului;

Meditații.

Programul liturgic pe Luna Aprilie 2016

2 Aprilie 2016: Sâmbătă; ora 10:00 AM Pomenirea morților;

3 Aprilie 2016: Duminica a 3-a din Post (a Sfintei Cruci); ora

09:30 AM Utrenia; ora 10:30 AM Sfânta Liturghie;

17 Aprilie 2016: Duminica a 5-a din Post (a Sfintei Cuvioase

Maria Egipteanca; ora 09:30 AM Utrenia; ora 10:30 AM Sfânta

Liturghie; ora 1:00 PM Școală duminicală;

23 Aprilie 2016: Sâmbătă; Sfântul Mare Mucenic Gheorghe; ora

09:30 AM Utrenia; ora 10:00 AM Sfânta Liturghie;

24 Aprilie 2016: Duminica a 6-a din Post – Intrarea Domnului în

Ierusalim (Floriile); ora 09:30 AM Utrenia; ora 10:30 AM Sfânta

Liturghie; Dezlegare la peşte;

27 Aprilie 2016: Sfânta și Marea Miercuri; ora 06:30 PM Denie;

28 Aprilie 2016: Sfânta și Marea Joi; ora 09:30 AM Ceasurile;

ora 10:00 AM Sfânta Liturghie; ora 11:30 Pomenirea morților;

ora 06:30 PM Denia celor 12 Evanghelii;

29 Aprilie 2016: Sfânta și Marea Vineri; ora 02:00 PM Vecernia

scoaterii Sfântului Epitaf; ora 06:30 PM Denia Prohodului

Domnului.

„Şi peste toate acestea, fiul meu, să fii cu luare aminte: scrisul de cărţi este fără sfârşit,

iar învăţătura multă este oboseală pentru trup.” (Ecclesiast 12. 12)

Când auzim vorbindu-se despre învățătură, ne ducem cu gândul la vremea când eram atât de

însetați de cunoaștere, încât sorbeam predaniile învățătorilor noștri și cărțile erau cele mai

prețioase bijuterii pe care le puteam avea. Știam că în spatele învățătorilor noștri se aflau alți

învățători, la rândul lor cu alți învățători în spate și tot așa. Iar în spatele cărților se află

întotdeauna un scriitor, un om care a trudit să aștearnă pe hârtie învățătura dobândită în timp,

pentru a fi o lumină și pentru alte generații de cititori.

2

Acei oameni dedicați scrisului și însetați nu numai de cunoașterea adevărului, dar și de

răspândirea razelor de lumină în jurul lor, au în mintea lor (după măsura puterii de înțelegere a

fiecăruia), cuvântul Mântuitorului: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei

văzând faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri!” Nu poate ști nimeni

cu exactitate când s-a inventat scrisul. Dar până la apariția scrisului, învățăturile primite de

oameni de la Dumnezeu se transmiteau prin viu grai, din generație în generație. Așa se face că se

transmit permanent până în vremurile noastre învățături vechi de sute și mii de ani. Nu se poate

socoti ca o reminiscență a vremurilor de demult, dar în zilele noastre se vede (este adevărat că nu

este la toată lumea la fel) că unii pot învăța foarte ușor și foarte multe lucruri, doar auzind pe

cineva predându-le sau povestindu-le. Dacă la abilitatea acestora mai adăugăm și carisma

învățătorului, putem lesne înțelege cam la ce nivel ar trebui să fie învățăceii și învățătorii.

Deși Mântuitorul nu a scris vreo carte, El a predat învățătura Sa desăvârșită Sfinților

Apostoli prin viu grai. Iar când zic „viu”, mă gândesc la însușirea de cuvânt „lucrător”, așa cum

zice Sfântul Apostol Pavel. Sfinții Apostoli erau oameni simpli, dar cu inimile curate. Iar în

inimile lor curate, Cuvântul viu și lucrător al Mântuitorului a prins rădăcini și a rodit însutit în cei

care au primit învățătura lor. Însă trebuie să ținem seama că nu toți Sfinții Apostoli au scris cărți

sau epistole. Iar cei care au scris, au scris, sub inspitația Duhului Sfânt, doar o parte din

învățăturile primite de la Mântuitorul, pentru ca noi să credem. Iar dacă s-ar fi scris tot ce a făcut

și a învățat Mântuitorul, nu ar fi încăput în lumea întreagă cărțile ce s-ar fi scris.

Învățătura Sfinților Apostoli s-a tâlcuit mai departe de către Sfinții Părinți, care au scris, la

rândul lor, sub inspirația aceluiași Duh Sfânt, având inima încălzită de credința lucrătoare prin

iubire, înrădăcinată acolo. Învățăturile transmise prin viu grai, atât de Sfinții Apostoli, cât și de

Sfinții Părinți, alcătuiesc Sfânta Tradiție a Bisericii noastre. Iar Sfânta Tradiție este punerea în

practică a învățăturilor dumnezeiești, conform puterii de înțelegere a fiecăruia.

În zilele noastre însă, vedem la îndemâna oricui un volum foarte mare de informații. Dar nu

toate aceste informații sunt folositoare mântuirii sufletului. Cum noi suntem ființe inteligente,

trebuie să trecem toate aceste informații prin filtrul rațiunii și al credinței și să reținem numai

ceea ce ne este cu adevărat folositor. Trebuie să mai conștientizăm și faptul că responsabilitatea

noastră este direct proporțională cu volumul de cunoștințe pe care îl dobândim. Din ce știm mai

multe, din ce responsabilitatea noastră este mai mare, pentru că la vremea Judecății nu ne vom

putea dezvinovăți că nu am știut. Se spune destul de clar că „sluga care nu știe voia stăpânului

său și o calcă este bătută mai puțin decât sluga care știe voia stăpânului său și o calcă”.

Scrisul de cărți va continua cât va fi lumea și învățătura multă va fi întotdeauna oboseală

pentru trup. Dar dacă vom face totul cu plăcere și cu dorința de a aplica și a transmite mai departe

învățăturile primite, studiul ni se va părea mult mai ușor! Să ne ostenim fiecare după puterea sa,

să scriem, să citim, să învățăm, pentru a fi, în ciuda nesfârșirii scrisului și a oboselii trupului, o

lumină pentru ceilalți! Doar dăruind lumină, ne putem împărtăși de Lumina veșnică a lumii:

Hristos!

Preot Nicolae Floroiu

3

PRIMELE TIPOGRAFII DIN PRINCIPAtELE ROMÂNE (II)

După lichidarea tipografiei de la

Târgoviște, un ieromonah Lavrentie împreună

cu un ucenic Iovan sau Ioan continuau să

tipărească carte slavonă la Mănăstirea

Plumbuita. Tipografia de la Plumbuita

funcționa, se pare, de prin 1573, deși nu știm

dacă a imprimat ceva până la 1582, când cei

doi tipografi de mai sus aveau să tipărească un

Tetraevanghel și o Psaltire.

Între timp, însă, carte tipărită apărea și în

Transilvania. Filip Moldoveanul a imprimat la

1544, la Sibiu, un Catehism românesc, pierdut azi, dar cunoscut din descrieri mai vechi. A doua

carte tipărită de el tot la Sibiu a fost un Tetraevanghel slavon (1546). Sibiul devenise locul primei

tipografii particulare din Principatele Române. O a doua astfel de tipografie avea să funcționeze

la Brașov, iar prima carte - un Octoih - se imprima aici de către Coresi, la 1556-1557. Tipăriturile

coresiene sunt peste 25 la număr, în slavonă și română deopotrivă, pe o perioadă de un sfert de

secol, adăugându-li-se și acelea ale ucenicilor săi (fiul său, Șerban, Marian Diacul, Oprea Diacul,

Lorinț, Tudor, Mănăilă, preotul Mihai din Șchei), dintre care menționăm una dintre cele mai

cunoscute: Palia de la Orăștie (1582). Tipăriturile din Șcheii Brașovului reprezintă o etapă

extrem de însemnată în evoluția tiparului pe pământ românesc. Din păcate, situația nu a durat,

căci presiunea calvină, dar și cea catolică, au pus stavilă elanului de a tipări carte românească de

cult în Transilvania.

Tiparul va căpăta din nou pondere în Țara Românească și imediat în Moldova, din al

patrulea deceniu al secolului XVII. Activitatea tipografică s-a reluat în Muntenia după mai bine

de cincizeci de ani de întrerupere (1582, la Plumbuita), prin grija domnului Matei Basarab (1632-

1654) și a Mitropolitului Teofil (1636-1648).

Acum va începe să se tipărească pentru prima oară, în Ungrovlahia, carte în limba română.

Tipografiile au funcționat la Câmpulung, Govora și Târgoviște, iar în jumătatea următoare de

secol apar și la București. Prima tipografie deschisă a fost cea de la Câmpulung, la 1635 apărând

un Evhologhion slavon, iar în 1642 se tipărea prima carte în română, Învățătură preste toate

zilele. Cu totul, la Câmpulung s-au tipărit trei cărți.

La 1637, începeau să se imprime cărți și la Govora. De aici a ieșit cunoscuta Pravilă mică, la

1641 (în românește), iar un an mai târziu se tipărea, tot în limba țării, o Evanghelie cu învățătură.

În 1644, se relua tiparul la Târgoviște, tot la Mănăstirea Dealu. Se pare că aici s-a lucrat cu

materialul tipografic transportat de la Govora, ușor-ușor impunându-se limba română, deși nu

definitiv. Pentru că încă era puternic curentul slavon, cartea de cult avea să conțină doar

îndrumările tipiconale în românește, textul liturgic în sine rămânând să se imprime mai departe în

slavonește, până la Antim Ivireanul, când și textul liturgic se va impune în limba țării. Tipăriturile

4

din această fază au beneficiat de supravegherea

Mitropolitului Ștefan (1648-1653; 1655-1668). Una

dintre cele mai însemnate lucrări de la Târgoviște a

fost Pravila cea Mare (1652). Odată cu aceasta,

tiparul a încetat la Tărgoviște, având să fie continuat

la București, în tiparnița înființată de Mitropolitul

Varlaam al Ungrovlahiei (1672-1678) spre sfârșitul

păstoriei sale. A reușit să tipărească aici doar o carte,

iar apoi locul i-a fost luat de Teodosie (1678-1708),

sub care activitatea tipografică va căpăta amploare, nu doar prin numărul și calitatea cărților, ci și

prin numărul în creștere al tipografiilor. Aveau să apară tipografii la Buzău și Snagov, iar cea de

la București continua să funcționeze, aceasta înscriindu-se ca o etapă distinctă în istoria tiparului

în românește. Dacă sub Mitropolitul Ștefan se tipărise carte de cult cu tipic în românește, iar

textul liturgic în slavonă, sub Mitropolitul Teodosie se mai face un pas înainte, apărând textele

scripturistice în limba națională. Ne referim la editarea textului Evangheliei din 1682 și la cel al

Apostolului din 1683, care pentru prima oară conțineau pericopele în ordinea citirii lor la slujbe

(începând cu Duminica Învierii). Dar lucrarea cea mai însemnată, în acest sens, a fost Biblia lui

Șerban Cantacuzino de la 1688, imprimată și ea tot la București, unde se mutase și Mitropolia,

odată cu Capitala, de la 1658.

În ultimul deceniu al secolului XVII, începea să se imprime carte românească și la Buzău,

odată cu mutarea aici a Episcopului Mitrofan (1691-1702), din scaunul Hușilor (1682-1686). La

Buzău apărea pentru prima oară, la 1691, în românește, Mărturisirea de credință a Mitropolitului

român al Kievului, Petru Movilă, după ce se publicase în nenumărate ediții în latină sau greacă

prin Occident. Iar la 1698, se tipăreau pentru prima oară cele 12 Mineie, cu „tipicul, paremiile și

sinaxarul pe românește” (restul era tot în slavonă). Responsabil cu apariția lor fusese tot

Mitrofan.

În 1694, activitatea tipografică s-a întrerupt periodic la București, fiind mutată la Snagov.

Aici marele și Sfântul Mitropolit Antim, pe atunci simplu monah, tipărea cam 15 cărți. La 1701,

tiparul a încetat pentru totdeauna la Snagov, fiind reluat la București.

5

PAGINI DE CATEHISM

DESPRE SFÂNTA SCRIPTURĂ

Unde se găseşte Descoperirea dumnezeiască cea mai presus de fire?

Descoperirea dumnezeiască cea mai presus de

fire se găseşte în Sfânta Scriptură şi în Sfânta

Tradiţie.

Ce este Sfânta Scriptură?

Sfânta Scriptură sau Biblia este colecţia

cărţilor numite ale Vechiului şi ale Noului

Testament, scrise sub insuflarea Duhului Sfânt,

într-un răstimp de aproape 1500 de ani, adică de la

Moise (cca. 1400 înainte de Hr.) până la autorul

Apocalipsei (cca. 100 după Hr.). Aceste cărţi sunt

comoara cea mai preţioasă de lumină și mântuire

pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor. Biserica le

păstrează ca pe un odor de mare preț şi le foloseşte ca pe un izvor de apă vie din care soarbe

învăţătura cea dumnezeiască.

De ce Sfânta Scriptură se mai numeşte şi Biblie?

Cuvântul „Biblie” este de obârşie grecească şi înseamnă „cărţi” sau „carte”. „Cărţile” sau

„cartea” Sfintei Scripturi şi-au păstrat de-a lungul veacurilor numele grecesc de Biblie, atât

pentru că Sfânta Scriptură a fost scrisă o bună parte în limba greacă, cât şi pentru că, la început,

în primele veacuri ale creştinismului, învăţătura cuprinsă în ea a fost propovăduită mai ales în

graiul grecesc, aşa cum arată documentele timpului, îndeosebi Sfânta Tradiţie. Acest cuvânt,

Biblie, care e cel mai întrebuinţat, atât de creştini cât şi de necreştini, înfăţişează deci Sfânta

Scriptură ca pe o carte în sine, singura care de-a lungul istoriei şi-a păstrat acest nume fără alt

adaos şi pe care noi credincioşii o socotim cartea mai presus de toate celelalte cărţi, cartea

cărţilor, cartea pe care, dacă n-o putem numi cea mai mare ca întindere, o putem numi cea mai

preţioasă, pentru cuprinsul şi roadele ei în sufletele noastre.

Prin ce se deosebeşte Sfânta Scriptură de celelalte cărţi?

1) Sfânta Scriptura se poate citi cu cel mai mare folos de oricine: învăţat sau neînvăţat, din

orice parte a lumii. Ea cuprinde învăţături mântuitoare şi folositoare, căci ne vorbeşte despre

Dumnezeu şi despre mântuirea noastră în comuniune cu Dumnezeu prin Hristos, cu ajutorul

harului Duhului Sfânt. «Iar scopul şi rostul Sfintei Scripturi este, spune Sfântul Atanasie cel

Mare, acea vestire îndoită despre Mântuitorul: că El a fost pururea Dumnezeu şi Fiu, fiind

Cuvântul şi strălucirea şi înţelepciunea Tatălui; şi că pe urmă, luând trup pentru noi din

Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, S-a făcut om. Iar această îndoită vestire se poate

afla, urmărind-o în toată Scriptura de Dumnezeu insuflată» cum Însuşi Domnul a spus:

„Cercetaţi Scripturile, că ele sunt cele ce mărturisesc despre Mine” (Ioan 5. 39). Ea ne învaţă

apoi cum să trăim după voia lui Dumnezeu, adică bine, în înţelesul cel mai deplin al acestui

cuvânt. Sfânta Scriptură spune numai adevărul, căci Duhul Sfânt n-a înşelat pe slujitorii Săi,

proorocii. Oamenii nu puteau cunoaşte prin firea şi prin mintea lor lucruri aşa de mari şi de

dumnezeieşti, ci numai printr-un dar coborât de sus asupra oamenilor sfinţi.

2) Sfânta Scriptură are o unitate desăvârşită. Acelaşi suflu dumnezeiesc se simte la citirea

tuturor cărţilor ei, deşi acestea sunt deosebite între ele din punct de vedere al conţinutului şi al

6

formei de exprimare. Fiind dată prin Sfântul Duh, Sfânta Scriptură cuprinde adevărul. Nimic

nedrept sau prefăcut nu se află într-însa. Sfânta Scriptură nu se contrazice, cum se contrazic

învăţătorii şi scrierile păgâne. Dacă scrierile Proorocilor sunt de acord cu Evangheliile, este

pentru că toţi au vorbit însuflaţi de un singur Duh, al lui Dumnezeu.

3) Sfânta Scriptură are o putere covârşitoare, prin care a prefăcut şi preface nenumărate

suflete păcătoase în sfinţi. Sfântul Apostol Pavel zice despre deosebita putere a Sfintei Scripturi:

„Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi

pătrunde până la despărţitura sufletului şi a duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi este

judecător cugetelor şi gândurilor inimii” (Evrei 4. 12). Fericitul Ieronim, mare traducător şi

tâlcuitor al Sfintei Scripturi, se pronunţă astfel: «Te rog spune-mi ce e mai sfânt ca acest cuvânt

(al lui Dumnezeu)? Ce e mai plăcut ca această plăcere? Ce mâncări, ce feluri de miere sunt mai

dulci decât cunoaşterea înţelepciunii lui Dumnezeu, decât pătrunderea în locurile Sale ascunse,

decât privirea la ideea Ziditorului şi la cuvintele Stăpânului tău..., decât că aceste cuvinte ale

Stăpânului, pline de înţelepciune duhovnicească, să înveţe pe oameni! Aibă ceilalţi averile lor,

beie din cupe împodobite cu pietre preţioase, strălucească în stofe de mătase..., fie neputincioşi

în a-şi răpune bogăţiile prin felurite plăceri! Desfătarea noastră să stea în a medita la legea

Domnului ziua şi noaptea, a bate la uşa care ni-i deschisă, a primi pâinile Sfintei Treimi şi a

merge pe valurile vieţii, având pe Domnul călăuză».

Sfânta Scriptură ne poate călăuzi, ea singură, pe calea mântuirii?

Sfânta Scriptură nu ne poate călăuzi, ea singură, pe calea mântuirii, atât pentru că ea n-a fost

dată omenirii de la început, cât şi pentru că, atunci când a fost dată, ea n-a fost singura autoritate

în această privinţă, ci a avut înaintea ei şi apoi odată cu ea Sfânta Tradiţie, în vatra mereu caldă a

obştii religioase, sau a Bisericii. Cu mult înainte de a începe Moise să scrie primele cărţi ale

Vechiului Testament, a existat o evlavie a obştii religioase, chiar mai veche decât aceea a

Patriarhilor. Cărţile Noului Testament încep să apară după mai bine de zece ani de la întemeierea

Bisericii. Ele apar în sânul acesteia. Şi Biserica alege cărţile insuflate încă din veacul I după

Hristos. Biserica este autoritatea hotărâtoare în această privinţă, precum şi în tâlcuirea textului

biblic. Ea „este stâlpul şi temelia adevărului” (1 Timotei 3. 15), ea ţine «canonul neclintit al

adevărului». În ea lucrează Duhul Sfânt pentru păstrarea neîntinată a adevărului mântuitor.

«Unde este Biserica, zice Sfântul Irineu, acolo este şi Duhul lui Dumnezeu şi unde este Duhul lui

Dumnezeu, acolo este Biserica şi tot harul, iar Duhul este adevărul». Iată de ce Sfânta Scriptură

nu poate, ea singură, să ne călăuzească pe calea mântuirii, ci numai în Biserică, împreună cu

Sfânta Tradiţie.

Ce înţelegem prin „canonul” cărţilor Sfintei Scripturi?

Prin „canonul” cărţilor Sfintei Scripturi, înţelegem totalitatea cărţilor sfinte insuflate de

Dumnezeu, mai precis lista acestor cărţi. Cuvântul „Canon” n-a avut acest înțeles de la început.

El e împrumutat din limba ebraică, prin mijlocirea celei greceşti, şi însemna, printre altele,

„dreptar” sau „regulă”. Cu aceste două înţelesuri îl găsim întrebuinţat şi în Noul Testament.

Sfântul Apostol Pavel, după ce dă anumite sfaturi duhovniceşti galatenilor, adaugă: „Si câţi vor

umbla după dreptarul acesta, pace și milă asupra lor şi asupra Israelului lui Dumnezeu”

(Galateni 6. 16). Se numesc, apoi, „canoane”, cu înțeles de „rânduială”, hotărârile privitoare la

disciplina bisericească şi anumite părţi care intră în rânduiala slujbelor bisericeşti. Cărţile Sfintei

Scripturi cuprinzând „canonul” adică regula de credinţă şi de viaţă au fost numite „canoane” cu

acest înţeles, dar şi cu înţelesul de totalitate sau de listă a scrierilor care conţin aceste rânduieli.

Cuvântul „canon” are acest înţeles atât la vechii iudei, cât şi la primii creştini. Există un canon al

cărţilor Vechiului Testament şi un canon al cărţilor Noului Testament.

7

Cu ce condiţii au fost primite cărţile Sfintei Scripturi în canonul biblic?

Cu condiţia: 1) ca învăţătura cuprinsă în ele să fie descoperită de Dumnezeu prin insuflare; și

2) ca învățătura descoperită în ele să fie garantată de Biserică. Biserica garanta învăţătura aceasta

pe baza vechimii şi apostolicităţii, după regula lui Tertulian, că acel lucru e mai adevărat, care e

mai vechi şi acel lucru e mai vechi, care e de la început, şi acel lucru e de la început, care vine de

la Apostoli, iar de la Apostoli vine ceea ce a fost sfânt în Bisericile Apostolice.

Care sunt cărţile Vechiului Testament?

Cărţile care intră în canonul Vechiului Testament sunt:

1. Facerea

2. Ieşirea

3. Leviticul

4. Numerii

5. Deuteronomul (a doua lege)

6. Cartea lui Iosua Navi

7. Cartea Judecătorilor

8. Cartea Rut

9. Cartea întâi a Regilor (sau întâi a

lui Samuil)

10. Cartea a doua a Regilor (sau a

doua a lui Samuil)

11. Cartea a treia a Regilor (sau

întâi a Regilor)

12. Cartea a patra a Regilor (sau a

doua a Regilor)

13. Cartea întâi Paralipomena (a

Cronicilor)

14. Cartea a doua Paralipomena (a

Cronicilor)

15. Cartea întâi a lui Ezdra

16. Cartea lui Neemia (e doua

Ezdra)

17. Cartea Esterei

18. Cartea lui Iov

19. Psalmii

20. Pildele lui Soloman

21. Ecclesiastul

22. Cântarea Cântărilor

23. Isaia

24. Ieremia

25. Plângerile lui Ieremia

26. Iezechiel

27. Daniel

28. Osea

29. Amos

30. Miheia

31. Ioil

32. Avdie

33. Iona

34. Naum

35. Avacum

36. Sofonie

37. Agheu

38. Zaharia

39. Maleahi

În afară de cărţile canonice mai sunt şi alte cărţi în Sfânta Scriptură a Vechiului

Testament?

În afară de cele 39 de cărţi canonice, Sfânta Scriptură a Vechiului Testament mai cuprinde şi alte

cărţi: cărţile anaghinoscomena (bune de citit), netrecute deci în rândul cărţilor canonice, dar pe care

Biserica, socotindu-le folositoare şi ziditoare de suflet, le-a recomandat spre citire catehumenilor,

adică celor care se pregăteau să primească credinţa creştină. De aceea ele au fost păstrate în Sfânta

Scriptură, după cărţile canonice. Ele sunt pline de înţelepciune duhovnicească şi de aceea Biserica le

foloseşte pe unele din ele chiar la sfintele slujbe. Acestea sunt: 1. Cartea lui Tobit

2. Cartea Iuditei

3. Cartea lui Baruh

9. Epistola lui Ieremia

5. Cântarea celor trei tineri

6. Cartea a treia a lui Ezdra

7. Cartea înţelepciunii lui Solomon

8. Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul

lui Sirah (Ecclesiasticul)

9. Istoria Susanei

10. Istoria omorârii balaurului şi a

sfărâmării lui Bel

11. Cartea întâi a Macabeilor

12. Cartea a doua a Macabeilor

13. Cartea a treia a Macabeilor

14. Rugăciunea Regelui Manase

8

Dintre toate acestea, sunt suplimentare sau adaosuri la cărţile canonice: Cântarea celor trei

tineri (din cartea lui Daniel); Rugăciunea Regelui Manase (la sfârşitul cărţii a doua Paralipomena

sau Cronici); Psalmul 151 (necanonic, la Cartea Psalmii); Istoria Susanei şi Istoria idolului Bel şi

a balaurului (suplimente sau adaosuri necanonice la cartea Daniel). Iar la cartea Esterei: Visul lui

Mardoheu; Decretul lui Artaxerxes şi Rugăciunea lui Mardoheu şi a Esterei.

OMILII ALE SFINȚILOR PĂRINȚI

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi

Despre vânzarea săvârşită de Iuda

Timpul de faţă ne aduce aminte a vorbi de grozava crimă a celui ce a vândut pe Hristos

Domnul; în ziua de astăzi Iisus fu predat de ucenicul Său în mâinile

iudeilor, însă voi, care auziţi aceasta, nu vă tânguiţi pentru Iisus cel

vândut, ci mai vârtos tânguiţi şi jeliţi pe Iuda, vânzătorul Său. Căci

Iisus, prin aceea că a fost vândut, a mântuit lumea, pe când Iuda, prin

vânzarea sa, şi-a aruncat sufletul în pierzanie. Iisus cel vândut şade

acum de-a dreapta Tatălui, în veci; iară Iuda vânzătorul îşi are locul

în iad şi suferă pedeapsă veşnică şi nesfârşită. Aşadar, el trebuie

tânguit, precum Însuşi Hristos, când s-a uitat la Iuda, l-a tânguit şi 1-a

plâns. „Căutând la el, s-a tulburat cu duhul şi a zis: Unul dintre voi

Mă va vinde” (Ioan 13. 21). Pentru ce însă s-a tulburat El?

Mai întâi spre a arăta cât de mare este iubirea de oameni a Sa,

câtă îndurare, câtă bunătate a Domnului! Cel vândut plânge pentru

vânzător! El îl plânge încă şi pentru ca să-i dea prilej de a se lăsa de vânzarea sa. Fiindcă însă

sufletul aceluia nu mai primea sămânţa mântuirii, fiind nesimţitor la îndemnare şi deşteptare, de

aceea, întunecându-se de patimă, s-a aruncat în prăpastie, îndelung-răbdarea şi sfătuirea

Domnului Său nu i-au ajutat lui nimic. Şi de aceea mai mult plângea Iisus, căci vedea că Iuda,

după o învăţătură aşa de mult repetată şi după îndesite sfătuiri, totuşi s-a aruncat în bezna

pierzării.

Pentru acesta Domnul simţea compătimire şi plângea; şi prin aceasta ne-a învăţat mai cu

seamă pe aceia să-i plângem, care fac rele, iar nu pe acei ce suferă relele. Aşa, cel ce suferă

nefiind vinovat, acela mai vârtos este de fericit. Pentru aceea a zis Hristos: „Fericiţi cei prigoniţi

pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor” (Matei 5. 10). Aşadar, vedeţi ce folos aduce

suferinţa relelor. Dar priviţi şi la pedeapsa celor ce fac rele. După ce Pavel a vorbit despre

făcătorii de rele, zice: „Sfârşitul lor va fi după faptele lor” (2 Corinteni 11. 15); şi în alt loc:

„Mânia lui Dumnezeu a sosit, în sfârşit, asupra lor” (2 Tesaloniceni 2. 16). Aşadar, vezi că

făcătorii de rele moştenesc mânia lui Dumnezeu.

9

Însă eu, iubiţilor, nu vă spun aceasta în zadar, ci pentru ca pe viitor să nu vă mai mâniaţi pe

cei ce vă fac rău, ci mai vârtos să-i jeliţi şi să-i plângeţi; căci tocmai aceia ce vă fac vouă rău pe

nedrept, sunt cei mai nenorociţi. De aceea noi, după porunca Domnului, să ne rugăm pentru

dânşii şi să cerem de sus ajutorul cel dumnezeiesc. Chiar pentru noi înşine trebuie să iertăm pe

cei ce ne jignesc, căci prin aceasta noi primim mai mult decât dăm, când lăsăm să se pornească

mânia aproapelui asupra noastră. Tu întrebi: în ce chip primesc eu mai mult decât dau? Ascultă

cu luare aminte: când tu ierţi vrăjmaşului greșelile pe care le-a făcut el împotriva ta, ţi se vor ierta

şi ţie păcatele pe care le-ai săvârşit împotriva lui Dumnezeu.

Acestea din urmă sunt multe şi abia de iertat, iar cele dintâi sunt chiar uşor de iertat.

Păcatele tale împotriva lui Dumnezeu sunt cei zece mii de talanţi din Evanghelie; iar păcatele

aproapelui împotriva ta sunt numai cei o sută de dinari. Dacă tu iei aproapelui tău cei o sută de

dinari, se vor ierta şi ţie cei zece mii de talanţi.

Dar să ne întoarcem iarăşi la cuvântarea noastră despre crima Iudei şi să vedem cum

Domnul nostru a fost vândut, însă, ca să cunoaştem bine turbarea vânzătorului, nemulţumirea

ucenicului şi nespusa bunătate a Domnului, să ascultăm povestirea Evanghelistului însuşi.

„Atunci, zice el, unul din cei doisprezece, care se numea Iuda Iscarioteanul, mergând la Arhierei,

a zis lor: Ce-mi veţi da mie, şi eu îl voi da pe El vouă?” (Matei 26. 14-15). Aceste cuvinte se pare

că sunt foarte lămurite şi că nu cuprind nimic altceva decât ceea ce se arată la întâia privire, însă,

dacă se cercetează cu dinadinsul toate zicerile, atunci ele dau multă materie de gândire şi arată o

bogăţie de cugetări adânci.

Mai întâi trebuie să socotim timpul. Evanghelistul nu zice simplu: „El s-a dus la Arhierei”, ci

adaugă: „Atunci s-a dus” etc. Pentru ce Evanghelistul înseamnă mai amănunţit timpul? Aceasta

nu este în zadar. Mai înainte, adică, venise la Iisus o femeie cu un vas de alabastru şi vărsase

unsoarea cea preţioasă pe capul Lui. Ea a arătat multă credinţă, multă stimă, multă supunere şi

dăruire. Ea s-a lăsat cu totul de viaţa ei cea de mai înainte și s-a făcut mai bună şi mai morală.

Deci tocmai când păcătoasa s-a îndreptat, atunci ucenicul a vândut pe Învăţătorul său. Atunci

când păcătoasa a vărsat asupra Domnului vasul cu mir şi a şters picioarele Lui cu părul său, a

arătat lui Hristos mare respect, prin mărturisirea sa stârpind toate păcatele sale; atunci ucenicul,

care a văzut toate acestea, s-a dus spre a săvârşi vânzarea sa cea ruşinoasă. Aceea s-a ridicat din

bezna păcatului la cer; iar acesta, măcar că văzuse mii de minuni şi de semne şi măcar că primise

nenumărate învăţături, totuşi a căzut în bezna iadului.

În astfel de mare nenorocire aruncă pe om uşurătatea minţii lui şi voinţa cea răzvrătită. De

aceea zice Pavel: „Cel ce crede că stă neclintit, să ia aminte, ca să nu cadă” (1 Corinteni 10. 12)

Dar ar putea cineva să zică: dacă Hristos a putut să atragă la Sine pe păcătoasă, pentru ce n-a

putut El să atragă la Sine şi pe ucenic? Negreşit, El putea să-l atragă la Sine, dar n-a voit să-l

silească, ci a voit să-i lase voia lui cea liberă şi să nu-l târască la Sine cu de-a sila. De aceea zice

Evanghelistul: „Iuda s-a dus”, adică el n-a fost chemat, n-a fost silit de cineva, nici sfătuit, ci de

bună voie a întreprins acest pas, s-a grăbit de bună voie la fapta cea de ruşine, de nimic altceva

împins la vânzarea Domnului său, fără numai de răzvrătirea lui cea lăuntrică.

Evanghelistul spune mai departe: „Unul dintre cei doisprezece s-a dus” etc. şi în aceste

cuvinte zace o pâră nu mică. Adică de spun că unul dintre cei aleşi, care în toate zilele umblau cu

10

Domnul şi se învredniciseră de o mare încredere, unul dintre aceştia L-a vândut. Aici tu vezi

totodată o dovadă de bunătate şi de îngrijire îndelung răbdătoare a Domnului, care până în seara

cea de pe urmă a suferit şi a îndemnat la îndreptare pe vânzătorul şi tâlharul.

Ai văzut cum păcătoasa a dobândit harul, iară apostolul s-a dus în pierdere. De aceea, uită-te

la păcătoasă şi nu te îndoi de iertate, dar uită-te şi la prăpăstuirea apostolului şi nu fii neîngrijitor

şi nu te bizui; amândouă sunt pierzătoare! Inima noastră este foarte plecată spre păcat şi voinţa

noastră este foarte schimbătoare; de aceea, noi trebuie să ne asigurăm şi să ne întărim din toate

părţile. „Unul dintre cei doisprezece s-a dus”. Vezi din ce societate stimabilă el a pierit şi ce mare

nenorocire este uşurătatea minţii?

Evanghelistul zice mai departe că cel ce s-a dus se chema Iuda Iscarioteanul. Aşa îl

înseamnă el mai întâi, spre a-l deosebi de un alt Iuda, cu porecla Tadeu, frate Sfântului Iacov cel

tânăr. Dar pentru ce îl numeşte el, după locul naşterii sale, „Iuda, cel zis Iscarioteanul” şi pentru

ce nu zice „Iuda vânzătorul”? El face aceasta pentru ca să ne îndemne a ne ţine limba curată de

vorbe de ocară şi de aceea se stăpâneşte a-l numi „vânzătorul”. Să ne învăţăm, deci, a nu vorbi

rău despre nici unul dintre vrăjmaşii noştri.

Dacă Evanghelistul chiar împotriva vânzătorului Domnului nu întrebuinţează nici un cuvânt

aspru, cum am putea noi să aflăm iertare când hulim pe cei de aproape ai noştri? Ba încă noi

batjocorim nu numai pe vrăjmaşii noştri, ci şi pe cei ce sunt către noi cu bune plecări. Vă conjur,

să nu mai fie una ca aceasta! Ascultaţi numai ce zice Apostolul Pavel: „Nici un cuvânt putred să

nu iasă din gura voastră”. (Efeseni 4. 29).

Iuda a zis către Arhierei: „Ce-mi veţi da mie, şi eu îl voi da pe El vouă?”. Ce glas nelegiuit,

ce crimă nebună! Noi, iubiţilor, tremurăm numai gândind la aceasta. Cum a putut o gură

omenească să vorbească astfel, o limbă omenească să se mişte spre asemenea graiuri? Cum s-a

putut ca buzele să nu înţepenească şi înţelegerea să nu se clintească? Spune, Iudo, pentru ce ai

vândut tu pe Domnul tău? Aceasta a făcut-o iubirea de argint, această rădăcină a tuturor

răutăţilor, această patimă care întunecă sufletele noastre; ea face să se uite chiar legile firii, răpind

judecata cea sănătoasă şi stârpind toată amintirea de prietenie, de mulţumire ş.a.; când o dată

iubirea de argint orbeşte ochii duhului nostru, atunci noi umblăm cu totul în întuneric. Ca să te

convingi desăvârşit despre aceasta, socoteşte numai cât de multe lucruri în sufletul lui Iuda

iubirea de argint le-a dat uitării.

Îndată ce ea a intrat în acest suflet, s-a uitat toată petrecerea cu Domnul, toată acea sfântă

legătură şi societate, însăşi învăţătura cea admirabilă a lui Hristos, toate acestea au fost uitate.

Pentru aceea, cu drept zice Pavel: „Rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de argint.” (1 Timotei

6. 10). „Ce-mi veţi da mie, a zis Iuda, ca eu să vi-L dau pe El vouă?”.

Iudo, tu trădai pe Cel ce prin cuvântul Său ţine împreună toată lumea, vinzi pe Cel nesfârşit,

pe Făcătorul cerului şi al pământului, încă şi al nostru Făcător? Dar spre a arăta cum că El de

bunăvoie S-a lăsat a Se vinde, ascultă ce a făcut Hristos. Tocmai în timpul trădării, când ei au

ieşit asupra Lui cu săbii şi cu ciomege, cu făclii şi cu felinare, El a zis către dânşii: „Pe cine

căutaţi?”. Ei nu cunoşteau pe Cel ce voiau să-L prindă. Aşadar, împotriva voinţei Lui cu atât mai

puţin ar fi putut fi El trădat, căci ei nici nu-L cunoşteau, cu toate făcliile şi felinarele lor. Însă ei,

îndată ce au auzit glasul lui Hristos, s-au retras înspăimântaţi şi au căzut la pământ. Ei n-au putut

11

suferi nici glasul Lui şi, prin căderea lor, şi-au arătat slăbiciunea; dar Domnul Însuşi s-a predat pe

Sine lor, zicând: „Eu sunt”.

După ce Iuda a vândut pe Domnul şi a săvârşit crima sa cea turbată, a aruncat cei treizeci de

arginţi şi a zis: „Greşit-am, că am vândut sânge nevinovat” (Matei 27. 4). Mai înainte el zisese:

„Ce-mi veţi da mie, şi eu Îl voi da pe El vouă?”; iară acum, după ce a săvârşit păcatul, l-a

cunoscut. De aici noi vedem că, dacă suntem uşuratici de minte şi neîngrijitori, nici o îndemnare

şi sfătuire nu ne poate folosi la ceva; iar dacă suntem râvnitori şi priveghetori, putem iarăşi a ne

ridica chiar din căderea în păcat. Priveşte numai: când Domnul îl sfătuia şi voia a-l opri de la

pravăţul lui cel rău, el nu auzea şi nu ţinea seamă de sfătuire. Acum însă, după faptă, când nimeni

nu-l sfătuia, acum s-a deşteptat conştiinţa lui şi, fără ca cineva să-l îndemne a aruncat cei treizeci

de arginţi la picioarele Arhiereilor.

Să socotim acum şi deosebirea între Iuda şi ceilalţi ucenici. Toate acestea ni le povesteşte

Evanghelistul cu de-amănuntul. El ne spune că, atunci când se făcea trădarea, când Iuda vindea

pe Domnul, când el încheia negoţul cel ruşinos şi căuta prilej de a-L trăda, pe atunci s-au apropiat

ceilalţi ucenici de Domnul şi L-au întrebat: „Unde voieşti să gătim paștile?” (Matei 26. 17). Vezi

pe unul, vezi şi pe celălalt! Acesta umbla după trădare, iar acela voia să slujească Domnului. El

încheia negustorie şi voia să ia bani pentru sângele Răscumpărătorului; iar ei se ocupau cu slujba

Domnului.

Şi el şi ei văzuseră aceleaşi minuni şi primiseră aceeaşi învăţătură; de unde, deci, această

mare deosebire? Ea vine de la voinţă. Voinţa este pricina binelui şi a răului. Ucenicii întrebau:

„Unde voieşti să gătim paștile”. Care paști? Paștile iudaic, care avea obârşia sa din Egipt, însă

pentru ce ţine Hristos acest paști? Precum El în toate împlinise Legea, aşa voia să o păzească şi în

punctul acesta. De aceea a zis El şi lui Ioan Botezătorul: „Se cade nouă a împlini toată dreptatea”

(Matei 3. 15).

Aşadar, ucenicii voiau a găti nu paștile nostru, ci cel iudaic, însă paștile nostru, cel nou, îl

gătea Însuşi Hristos, ba El Însuşi s-a făcut Mielul pascal, prin sfânta Sa patimă. Dar pentru ce se

duce la patimă? Pentru a ne mântui de blestemul Legii. De aceea a strigat Pavel: „Dumnezeu a

trimis pe Fiul Său Cel născut din femeie, care s-a supus Legii, ca pe cei de sub lege să-i

răscumpere” (Galateni 4. 4-5). Deci, ca să nu poată nimeni a zice că El a ridicat Legea, pentru că

n-a putut să o păzească pentru greutatea şi povara ei, de aceea El a împlinit-o în toate punctele,

iar apoi a desfiinţat-o. Şi pentru aceasta a ţinut El şi paștile. Iară pștile iudaic era o preînchipuire a

celui creştinesc. Ca să vezi aceasta, uită-te numai la asemănarea lor. Acolo este un miel şi aici

este un Miel. Acolo se jertfea un dobitoc, aici Însuşi Stăpânul vieţii. Acolo este umbră, aici

Adevărul. Soarele mântuirii a răsărit şi umbra a dispărut, Jertfa mielului pascal al iudeilor era

numai o preînchipuire a viitorului Miel pascal, Care a pătimit pe cruce.

Pe când ucenicii mâncau şi beau, a luat Iisus pâinea cu sfintele şi neîntinatele Sale mâini, a

săvârşit rugăciunea cea de mulţumire, a frânt-o şi a zis către ucenici: „Luaţi şi mâncaţi; acesta

este trupul Meu, care pentru voi se frânge, spre iertarea păcatelor”. Şi după aceea a luat paharul,

l-a dat şi a zis: „Acesta este sângele Meu, care pentru voi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei

26. 26-28). Şi Iuda era de faţă pe când Domnul zicea toate acestea. Aşadar, o, Iudo, acesta este

12

sângele pe care tu l-ai vândut pentru treizeci de arginţi! Acesta este sângele pe care tu nu demult

aşa de ruşinos l-ai târguit cu fariseii cei necucernici!

Cât de mare este dragostea lui Hristos! Cât de mare este nerecunoştinţa Iudei! Domnul îl

hrănea şi sluga vindea pe Domnul. El îl vindea pentru trezeci de arginţi şi Domnul îşi vărsa

sângele Său; încă şi pentru vânzătorul Său l-a vărsat, numai dacă el ar fi voit să se folosească de

Dânsul. Si Iuda era încă de faţă la cină, pentru ca să nu aibă nici o dezvinovăţire, mai vârtos

pentru ca judecata să vină asupra lui. Numai cel ce are conştiinţa curată să se împărtăşească din

Cina cea Sfântă; nici un Iuda necredincios, nici un înrăutăţit, nici unul care are otravă în inima sa,

să nu cuteze a se apropia de masa cea sfântă; căci Apostolul Pavel zice: „Oricine va mânca pâinea

aceasta, sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi trupului şi sângelui

Domnului! (1 Corinteni 11. 27), de care grea vinovăţie să ne păzească harul lui Dumnezeu

totdeauna! Amin.

SFINȚI ÎN APRILIE

3 Aprilie 2016: Sfântul Cuvios Nichita Mărturisitorul

Cuviosul Nichita era din Bitinia și a trăit pe vremea luptei împotriva

Sfintelor Icoane. Născut din părinți dreptcredincioși, iar tatăl său părăsind

lumea după moartea soției sale, copilul a fost crescut, din frageda vârstă,

în lumea bisericii și a mănăstirilor, îndeletnicindu-se cu nevoințele

pustnicești și cu cercetarea Sfintelor Scripturi, în evlavie și viață curată.

Dornic de viața îmbunătățită și povătuțuit de un om al lui Dumnezeu,

Ștefan Sihastrul, tânărul Nichita a fost trimis la mănăstirea Midichiei, a

neadormiților, zidită pe muntele Olimp, de Patriarhul Tarasie al

Constantinopolului, unde era egumen bătrânul și înțeleptul stareț Nichifor,

care l-a primit pe el cu multă dragoste în mănăstirea sa. Și mult a sporit cu

pustniceștile nevoințe, în smerenie și în ascultare. Și, încă neîmplinind el

șapte ani în mănăstire, a fost silit de egumen să ia rânduiala preoției și l-a

sfințit pe el preot însuși Sfințitul Patriarh Tarasie. Îndată i s-a încredințat

lui toată rânduiala mănăstirii, ca ajutor al cuviosului Nichifor, slăbit de

bătrânețe. Și mult sporea numărul fraților ce veneau, între care și prietenul

său Atanasie, precum sporea și viața plăcută lui Dumnezeu, în mănăstire. Iar după moartea

Cuviosului Nichifor (+800), Nichita, rugat de frații din obște, a luat cârmuirea mănăstirii. Și așa,

cu plăcere viețuind, a ajuns la anii bătrâneților și a sosit la vremea mărturisirii și a pătimirii celei

vitejești, pe care a răbdat-o, pentru cinstea Sfintelor Icoane.

Lupta, în noul ei val, după moartea împărătesei Irina, a fost deschisă de împăratul Leon

Armeanul, în anul 813. Dreptcredincioșii erau prigoniți, clericii surghiuniți și însuși Patriarhul a

fost înlocuit cu un om al împăratului, trecut în câteva zile prin toate treptele ierarhiei, Teodosie cu

13

numele. Împreună cu alți egumeni, Cuviosul Nichita a fost închis în temniță și apoi trimis în

surghiun, mărturisind și suferind neclintit timp de șase ani, pentru credința pe care a mărturisit-o

la al șaptelea Sinod, de la Niceea, din anul 787. Slăbit de suferințe și de bătrânețe, la sfârșitul

prigoanei, în anul 820, fericitul Nichita nu s-a mai întors la mănăstirea sa, ci a rămas la liniște,

într-un schit la marginea orașului de unde, luând îndoite cununi, ale mărturisirii și ale nevoinței

pustnicesti, s-a mutat la Domnul la 3 aprilie 824.

10 Aprilie 2016: Sfinții Mucenici Terentie, Pompei, African, Maxim și Dima

Acești Sfinți Mucenici, africani de neam, au trăit în anii împărăției lui Decius și a lui

Fortunian dregătorul, în Africa stăpânită de romani. Îndată după înscăunarea sa, Decius a dat

poruncă în toată împărăția, că nu este îngăduit să fie creștini.

Orice cetățean, bănuit a fi creștin, trebuia să se lepede de

credința în Hristos, aducând pe față, jertfe idolilor. Cine se

împotrivea era pedepsit cu temnița, cu chinuri și cu moarte. Și

mulți au primit cu curaj cununa muceniciei, dar au fost și

mulți slabi în credință. Aceasta văzând-o, dreptcredincioșii

Terentie, Pompeius și toți cei împreună cu dânșii, patruzeci

fiind toți, s-au unit a sta împotrivă bărbătește, întărindu-și și

vitejia sufletului și a trupului, pentru mărturisirea lui Hristos,

aducându-și aminte de cuvântul Domnului, Care îndeamnă pe

ucenicii Săi spre mărturisire, zicând: "Nu vă temeți de cei ce

ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă" (Matei 10, 28).

Stând în fața dregătorului Fortunian, tinerii aceștia

propovăduiau puterea lui Hristos și neputința idolilor fără de

simțire, ce erau cinstiți de păgâni, iar dregătorul a poruncit să

fie aruncați în temniță. Și a trimis dregătorul să aducă pe soțiile fericiților Zenon, Alexandru și

Teodor și ele îi îndemnnau să se despartă de credința în Hristos și să se închine la idoli, ca să

rămână în viață. Iar ei, prin cuvintele lor, împotrivindu-se poruncii dregătorului, au fost bătuți cu

toiege cu ghimpi și cu vine de bou și atât i-au zdrobit, încât se rupea carnea de pe ei. Le-au

străpuns spinările cu țepușe de fier, înroșite în foc, turnând peste răni oțet amestecat cu sare. Și cu

cât chinurile erau mai cumplite, cu atât credința lor era și mai mare, rugându-se neîncetat lui

Hristos să îi întărească în credință. I-au dus apoi din nou în temniță, i-au legat cu lanțuri grele de

gât, de mâini și de picioare, i-au silit să se culce pe țepi de fier sub dânșii și i-au ținut mai multe

zile nemâncați și fără apă, dar ei toate le-au răbdat, rămânând tari în credință, primind îndulcirea

ajutorului de la Dumnezeu. Pierzând orice nădejde de a-i întoarce de la Hristos la idoli, dregătorul

a poruncit să li se taie capetele. Și așa, primind cununa biruinței, s-au mutat la Domnul.

17 Aprilie 2016: Sfântul Sfințit Mucenic Simeon, Episcopul Persiei

Pe când în Persia împărățea Saporie, se înmulțiseră creștinii în acea țară, având episcopi,

preoți și diaconi. Și s-au pornit spre mânie învățătorii păgânei credințe a perșilor, care se închinau

soarelui și, împreună cu ei s-au unit și evreii, spre pierzarea creștinilor și căutau să ridice pe

14

împărat asupra lor. Au defăimat la împărat mai întâi pe Sfântul

Simeon, episcopul cetăților Ctesifon și Salie, ca și cum acesta ar

fi vrăjmaș împărăției persane și prieten al împăratului grecesc

din Constantinopol, pe care îl înștiințează de toate câte se petrec

în Persia, iar mai apoi au fost învinuiți de trădare toți creștinii

din Persia. Drept aceea, Saporie a pus dajdie mare și grea asupra

creștinilor și a rânduit și dregători sălbatici, care să strângă în

grabă aceste dajdii. A început apoi împăratul a ucide preoți și

slujitori ai Bisericii, a jefui și chiar a dărâma bisericile

creștinilor, iar pe Sfântul Simeon, socotit ca vrăjmaș al

împărăției perșilor, a poruncit să-l aducă la el însoțit de preoții

Avdela și Anania. Întrebat de ce nu se închină soarelui, Sfântul

Simeon a mărturisit cu tărie că el se închină numai lui

Dumnezeu cel Atotputernic. A fost trimis episcopul la temniță,

dar pe drum, a zărit pe bătrânul Gotazat, care în tinerețe fusese învățător împăratului și fusese

creștin, iar acum pentru mărirea lumească și de frică, se închina soarelui, după credința perșilor.

Pe aceasta zărindu-l episcopul, s-a amărât în sufletul său și și-a întors fața de la el, nevrând să-l

vadă. Dar Gotazat s-a luminat la suflet și a plâns cu amar, văzând jalea și batjocura episcopului

său și-l ruga pe împărat pentru eliberarea din lanțuri a Sfântului episcop. Împăratul, văzând

întoarcerea la Hristos a lui Gotazat, nu numai că nu i-a împlinit cererea sa, ci măcar că ținea mult

la el, a poruncit de i s-a tăiat capul. Și a îndeplinit totodată și cea mai din urmă dorință a fostului

său dascăl, adică să se strige că numai pentru Hristos și-a dat capul la tăiere. Și a auzit de aceasta

Sfântul Simeon, în temniță fiind și a dat slavă lui Dumnezeu, bucurându-se. Iar în ziua de Sfânta

și marea Vineri a Patimilor Domnului, din acel an, au fost scoși din temniță cei o mie o sută

cincizeci de creștini, ce se aflau închiși pentru credința lor, împreună cu episcopul lor Simeon și

cu ceilalți preoti și după multe chinuri și batjocuri, pe care le-au îndurat de la păgânii prigonitori,

au primit cununa muceniciei, prin tăierea capului cu sabia. Amin!

24 Aprilie 2016: Sfântul Mucenic Sava Stratilatul

Sfântul Mucenic Sava Stratilat a trăit pe vremea lui Aurelian,

împăratul Romei (270-275) și avea dregătoria de stratilat, adică de

conducător de oaste, fiind got de neam; și era credincios și plăcut

rob al Împăratului Ceresc, Domnul nostru Iisus Hristos. Și cerceta

pe cei ce pătimeau în temnițe, pentru Hristos, slujindu-le, din

averile sale și întărindu-i la răbdare și îndemnându-i la nevoința

cea fără de frică. Și avea o viață atât de îmbunătățită încât pentru

curăția și înfrânarea sa a luat putere asupra diavolilor și gonea din

oameni duhurile cele necurate. Pârât fiind la împărat, că este

creștin și pus la încercare înaintea împăratului, a mărturisit cu

îndrăzneală pe Hristos. Dezlegând centironul cel ostășesc, l-a

15

aruncat și lepădând și dregătoria cea din oaste, s-a arătat gata spre toate chinurile cele pentru

Hristos. Drept aceea, l-au spânzurat și l-au bătut și cu făclii l-au ars, apoi l-au aruncat într-o

căldare cu smoală fiartă, dar cu puterea lui Hristos, a ieșit din căldare întreg și nevătămat.

O minune ca aceasta văzând-o, cei șaptezeci de ostași au crezut în Hristos și cu mare glas L-

au și mărturisit. Îndată, după porunca tiranului, i-au tăiat pe toți, luând cununa mucenicească din

dreapta lui Hristos. Iar Sfântul, fiind aruncat în temniță, s-a învrednicit întăririi și vederii lui

Dumnezeu, pentru că rugându-se el la miezul nopții, i s-a arătat Hristos, luminându-l cu lumina

slavei Sale și poruncindu-i să nu se teamă, ci să îndrăznească. Și scoțându-l la a doua înfățișare și

în multe feluri ispitindu-l, uneori cu amăgiri, iar alteori cu îngroziri și cu chinuri cumplite, îl

sileau spre închinarea la idoli, iar el nesupunându-se, l-au aruncat într-un râu, sfârșindu-se prin

înnecare. Și așa a ajuns la malul cel neînviforat, în Împărăția lui Hristos. Dumnezeului nostru

slavă, în veci! Amin!

EVENIMENTE PAROHIALE

În zilele de Sâmbătă 19 și 26 Martie 2016, s-a săvârșit la Biserica noastră pomenirea celor

adormiți pentru toți enoriașii Parohiei noastre. În perioada în care noi ne pregătim duhovnicește

pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului facem rugăciune mai cu dinadinsul pentru cei

adormiți, întrucât dragostea, care nu cade niciodată, trece dincolo de despărțirea sufletului de trup

și rămâne în veșnicie.

Duminică, 27 Martie 2016, după

slujba Sfintei Liturghii, s-a săvârșit la

Biserica noastră Slujba Sfântului Maslu.

Bucuria a fost cu atât mai mare, cu cât

credincioșii prezenți s-au bucurat de vizita

familiei părintelui Ovidiu Motofelea,

preotul ortodox român din Hamilton, care a

slujit împreună cu părintele Nicolae. După

terminarea slujbei, părintele Nicolae a

mulțumit părintelui Ovidiu pentru vizită,

rugându-l în același timp să rostească un

cuvânt de învățătură. Părintele Ovidiu a

vorbit apoi despre însemnătatea postului și

despre necesitatea întăririi credinței prin practicarea virtuților. La final, toți cei prezenți au

participat la o agapă frățească, mulțumimd lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite.

16

ÎNVĂȚĂTURI DUHOVNICEȘTI

„Nu râvni la oamenii răi şi nu pofti să fii în

tovărăşia lor, căci inima lor pune la cale lucruri silnice

şi buzele lor grăiesc cele nelegiuite. Prin înţelepciune

se ridică o casă, prin bună chibzuială se întăreşte și

prin ştiinţă se umplu cămările ei de tot felul de avuţie

scumpă şi plăcută. Mai puternic este un înţelept decât

un voinic şi cel priceput decât unul plin de putere. Cu

oricâtă dibăcie te vei război, biruinţa se dobândeşte cu

mulţi sfătuitori. Peste măsură de înaltă este

înţelepciunea pentru omul nebun; când stă la poarta

(cetăţii) el nu deschide gura. Cel ce-şi pune în gând să

facă rău se cheamă un mare răufăcător. Gândul celui

nebun nu este decât păcat; batjocoritorul este urgia

oamenilor. Dacă te arăţi slab în ziua strâmtorării,

puterea ta nu este decât slăbiciune. Izbăveşte pe cei ce

sunt târâţi la moarte şi pe cei ce se duc clătinându-se la

junghiere scapă-i! Dacă vrei să spui: "Iată n-am ştiut

nimic!", oare Cel ce cântăreşte inimile nu pătrunde cu

privirea şi Cel ce veghează peste sufletul tău nu ştie şi

nu va răsplăti omului după faptele lui? Fiul meu, mănâncă miere, căci e bună şi un fagure de

miere este dulce gurii tale. Să ştii că înţelepciunea este la fel pentru sufletul tău; dacă o

dobândeşti, ai un viitor, iar nădejdea ta nu este pierdută. Nu pândi, nelegiuitule, casa celui drept şi

nu tulbura locaşul lui, căci dacă cel drept cade de şapte ori şi tot se scoală, cei fără de lege se

poticnesc în nenorocire. Nu te bucura când cade vrăjmaşul tău şi, când se poticneşte, să nu se

veselească inima ta, ca nu cumva să vadă Domnul şi să fie neplăcut în ochii Lui şi să nu întoarcă

mânia Sa de la el (spre tine). Nu te aprinde împotriva răufăcătorului şi nu-ţi întărâta râvna

împotriva celor fără de lege. Căci cel ce face rău nu propăşeşte, şi sfeşnicul celor nelegiuiţi se va

stinge. Fiul meu, teme-te de Domnul şi de rege şi cu cei ce se răzvrătesc nu lega prietenie, că fără

de veste va veni nenorocirea şi cine poate să cunoască sfârşitul lor năprasnic? Şi aceste

(proverbe) sunt ale înţelepţilor: Nu e bine ca la judecată să cauţi la faţa oamenilor. Pe cel ce zice

celui fără de lege: "Tu eşti drept!", popoarele îl blesteamă şi neamurile îl afurisesc; dar celor care

îl ceartă cum se cuvine le merge bine şi peste ei vine binecuvântarea şi fericirea. Buzele sărută pe

cei ce dau răspunsuri drepte. Rânduieşte-ţi lucrul tău afară şi adu-l la îndeplinire pe câmpul tău,

apoi îţi vei ridica o casă. Nu fi martor mincinos împotriva prietenului tău şi nu fi pricina (unei

hotărâri nedrepte), cu buzele tale. Nu spune: "Precum mi-a făcut aşa îi voi face şi eu lui; voi

răsplăti omului după faptele lui". Am trecut pe ogorul unui leneş şi pe la via unui om lipsit de

minte, și iată spinii creşteau în toate locurile, mărăcinii o acopereau cu totul, iar zidul de pietre se

prăbuşise. Atunci m-am uitat Şi m-am frământat în inima mea, am privit cu luare aminte şi am

tras o învăţătură: Încă puţin somn, încă puţină aţipeală, încă puţin să mai stau cu mâinile în sân ca

să dorm... Şi sărăcia va veni peste tine ca un călător şi lipsa ca un om înarmat. Şi acestea sunt pildele lui Solomon, pe care le-au adunat oamenii lui Iezechia, regele lui

Iuda. Slava lui Dumnezeu este să ascundă lucrurile, iar mărirea regilor e să le cerceteze cu de-

amănuntul. Precum înălţimea cerului şi adâncul pământului sunt lucruri nepătrunse, tot aşa şi

inima regilor. Curăţă argintul de zgură şi turnătorul va face din el un vas ales. Dă la o parte pe cel

17

fără de lege din faţa mai-marelui şi tronul lui se va întări prin dreptate. Nu te făli înaintea

cârmuitorului şi nu sta în locul hotărât pentru cei mari, căci mai degrabă să ţi se zică: "Suie aici!"

decât să te umilească în faţa stăpânului. Ceea ce au văzut ochii tăi, nu aduce grabnic spre dispută,

căci ce ai să faci după aceea când aproapele tău te va da de ruşine? Ceartă-te cu aproapele tău, dar

taina altuia să nu o dai pe faţă, ca nu cumva cel ce o aude să nu te defaime şi să nu dărâme

(pentru totdeauna) faima ta. Ca merele de aur pe poliţi de argint, aşa este cuvântul spus la locul

lui. Inel de aur şi podoabe de aur de mult preţ este povăţuitorul înţelept la urechea ascultătoare.

Precum este răcoarea zăpezii în vremea secerişului, aşa este solul credincios pentru cei ce-l trimit;

el bucură sufletul stăpânului său. Precum sunt norii şi vântul fără ploaie, aşa este omul care se

laudă cu darul pe care niciodată nu-l dă. Prin răbdare se poate îndupleca un om mânios şi o limbă

dulce înmoaie oase. Dacă ai găsit miere, mănâncă atât cât îţi trebuie, ca nu cumva să te saturi şi s-

o verşi. Pune rar piciorul în casa prietenului tău, ca nu cumva să se sature de tine şi să te urască.

Un ciocan, o sabie şi o săgeată ascuţită este omul care dă mărturie mincinoasă împotriva

aproapelui său. Dinte rău şi picior şovăitor este cel fără credinţă în vreme de nevoie. Ca atunci

când dezbraci haina de vreme friguroasă, sau torni oţet pe silitră, aşa este cântarea pentru o inimă

întristată. De flămânzeşte vrăjmaşul tău, dă-i să mănânce pâine şi dacă însetează, adapă-l eu apă,

că numai aşa îi îngrămădeşti cărbuni aprinşi pe capul lui şi Domnul îţi va răsplăti ţie. Vântul de la

miazănoapte aduce ploaie şi limba clevetitoare aduce o faţă mâhnită. Mai bine să sălăşluieşti într-

un colţ de acoperiş, decât să trăieşti cu o femeie certăreaţă într-o casă mare. Precum e apa rece

pentru un suflet însetat, aşa e vestea bună dintr-o ţară depărtată. Ca un izvor tulbure şi stricat, aşa

este dreptul care şovăie în faţa celui nelegiuit. Precum celui care mănâncă multă miere nu-i

merge bine, tot aşa şi celui care se lasă copleşit de cuvinte de laudă. Asemenea unei cetăţi cu o

spărtură şi fără zid, aşa este omul căruia îi lipseşte stăpânirea de sine. ” (Pilde 24. 1 – 34; 25. 1 –

28)

JURNAL DE GOSPODINĂ

Salată cu paste și tofu

Ingrediente:

- 250 g. paste fusilli proaspete;

- 300 g. tofu afumat în saramură;

- 2-3 linguri ulei de măsline.

Sosul pentru salata:

- 2-3 linguri ulei de măsline;

- 1 lingură de muștar;

- zeama de la o jumătate de lămâie;

- sare și piper după gust.

(Opțional):

- amestec de baby spanac și rucola;

- roșii cherry

18

Mod de preparare:

Scurgem tofu de saramură și ștergem bine cu un prosop absorbant, pentru a elimina excesul

de lichid.

Încingem 2 linguri de ulei într-o tigaie și prăjim pe toate părțile toful tăiat cubulețe.

Între timp punem și pastele la fiert în apă cu sare, conform indicațiilor de pe ambalaj. Când

sunt gata, se scurg de apă și se trec sub un jet de apă rece.

Preparăm și sosul pentru salată, amestecând bine toate ingredientele. În funcție de gust se

poate pune mai mult ulei sau zeamă de lămâie și se pot adăuga diverse ierburi aromate.

Amestecăm toate ingredientele într-un castron și salata delicioasă este gata!

Poftă bună!

Prăjitură de post cu zmeură

Ingrediente:

- 1 cană de zahăr;

- 1/2 cană de ulei;

- 1 cană cu apă minerală;

- 2 căni de făină;

- 1 zahăr vanilat;

- 1 praf de copt;

- 3 linguri de fulgi de nucă

de cocos;

- zmeură.

Mod de preparare:

Într-un castron amestecăm

făina cu zahărul, nuca de cocos,

zahărul vanilat, praful de copt și

un praf de sare. Cu lingura facem o gropiță în mijloc și acolo turnăm apa minerală și uleiul.

Amestecăm ușor cu lingura până la omogenizare. La sfârșit încorporăm zmeura amestecând ușor.

Dacă se folosește zmeură congelată și lăsată să se dezghețe, aluatul se va colora de la zeama

lasată. Dacă se va folosi direct congelată sau proaspată se poate ca aluatul să-și păstreze culoarea.

Desigur, gustul nu este influențat în nici un fel, doar culoarea prăjiturii.

Aluatul se toarnă în forme de brioșe sau în tava de chec, după preferința fiecăruia.

Jurnal realizat de doamna Preoteasă Mariana Floroiu

19

PROVERBE ȘI ZICĂTORI

„Aceași Mărie, cu altă pălărie.”

Sunt o mulțime de oameni care vor să

arate altfel de cât sunt de fapt. Oricât ar

încerca să-și ascundă defectele sau

pornirile pătimașe, mai devreme sau mai

târziu își vor arăta adevărata față. Chiar și

cu umbra altei pălării pe față, ochii le vor

sclipi când vor putea să profite de ceilalți.

„Acela care Îl iubește pe

Dumnezeu, îi iubește și pe oameni.”

Acest lucru nu are nevoie de prea multe

interpretări. Trebuie doar să deschidem

ochii cât mai larg când privim lumea. De departe se vor vedea iubitorii de Dumnezeu, pentru că

nu vor căuta să știrbească cinstea celorlalți nici măcar cât negru sub unghie.

„A da bir cu fugiții.” Birul este plătit de oameni cum se cade. Oamenii de rând și cinstiți îl

plătesc pentru că așa este omenește corect. Dar cei care au mai mult decât oamenii de rând, vor

căuta mereu metode de nu a-l mai plăti și vor fugi de plată, cu promisiunea că vor plăti ... când își

vor vedea ceafa.

„A da peste noroc.” Se întâmplă uneori ca omul să alerge încoace și încolo în căutarea

norocului. Numai că norocul e ca umbra: când fugim după el, fuge de noi; când fugim de el, vine

după noi. Asta nu înseamnă că trebuie să stăm cu mâinile în sân, așteptând să ne găsească el pe

noi. Să ne îndemnăm la hărnicie cu toată stăruința și vom da peste noroc în fiecare zi!

„A da perle la porci.” Ei bine, proverbul acesta seamănă foarte mult cu îndemnul

evanghelic de a nu arunca mărgăritarele noastre înaintea porcilor. Asta înseamnă că nu trebuie să

ne ostenim cu practicarea virtuților de dragul oamenilor. Să ne ostenim cu practicarea lor din

dragoste de Dumnezeu! Și asta pentru că nu toți oamenii înțeleg la fel ce înseamnă virtutea, iar

alții nu vor aprecia osteneala noastră.

„A despica firul în patru.” Înseamnă a căuta și cele mai mici detalii ale unui lucru sau ale

unei povești. Este bine să fim atenți la detalii, dar nu trebuie să exagerăm, pentru a nu pierde

imaginea de ansamblu. Iar ca să despicăm un fir de mătase în patru, vom pierde mult timp, ne

vom pierde răbdarea și pe deasupra vom strica și frumusețea firului.

20

DESPRE NOUA ZEELANDĂ (AOTEAROA)

Alte Insule ale Noii Zeelande – Insula Stewart

Insula Stewart sau Rakiura este a treia insulă ca

mărime din Noua Zeelandă. Aceasta se află la 30 de

km sud de Insula de Sud, din Strâmtoarea Foveaux.

Populaţia sa permanentă este puţin peste 400 de

persoane, dintre care majoritatea locuiesc în aşezarea

Oban. Insula a fost mereu slab populată şi nu a existat

niciodată o exploatare forestieră foarte mare, o mare

parte din fauna originală fiind intactă, inclusiv speciile

care au fost devastate pe insulele mai mari de la nord,

din cauza locuirii acestora de către om. Cu toate

acestea, deşi habitatele faunei sălbatice nu au fost

ameninţate de specii de invazie, acum există pe insulă

populaţii de pisici, şobolani şi oposumi. De asemenea,

există o populaţie mare de căprioare cu coadă albă,

care sunt vânate pentru carne şi distracţie, acestea

fiind introduse şi în zonele de coastă. Există, de

asemenea, o populaţie mică de cerbi limitată în zonele

interioare. Aproape toată insula este deţinută de statul

Noii Zeelande şi peste 80 la sută din insulă apaţine de Parcul Naţional Rakiura, cel mai nou parc

naţional din Noua Zeelandă. Multe dintre insulele mici din larg, inclusiv Snares, sunt, de

asemenea, protejate. Pescuitul a fost, încă din istorie, cel mai important element al economiei din

Insula Stewart-Rakiura, şi în timp ce a rămas o industrie importantă, turismul a devenit principala

sursă de venit pentru insulari. Există, de asemenea, unele activităţi de agricultură şi silvicultură.

Oban a sigilat, în principal drumuri principale, drumuri pietruite. O aşezare veche, Port Pegasus,

se lăuda odată cu mai multe magazine şi un oficiu poştal, şi a fost situat pe coasta de sud a

insulei. În prezent, este nelocuită, şi este accesibilă doar cu barca sau printr-o plimbare dificilă

prin insulă. Un alt loc al unei foste aşezări este la Port William, o plimbare de patru ore în jurul

coastei de nord din Oban, unde imigranţii din Insulele Shetland s-au stabilit la începutul anilor

1870. Acest lucru a avut succes, iar coloniştii au plecat în decurs de unu la doi ani, cei mai mulţi

pentru prelucrarea lemnului în altă parte pe insulă.

Insulele Bounty

Insulele Bounty sunt un grup de insule din Pacificul de Sud. Ele aparțin din punct de vedere

politic de Noua Zeelandă care se află situată la nord de ele. Este un arhipelag format din 22 de

insule nelocuite care se întind pe o suprafață cu un diametru de 5 km, cea mai mare dintre ele

având suprafața de 1,3 km². Insulele au fost descoperite în anul 1788 de William Bligh, care a

21

denumit insulele după numele corabiei lui, Bounty. Insulele sunt amplasate la 690 km de orașul

neo-zeelandez Christchurch. Temperatura medie anuală a regiunii este de 10° C și media anuală a

precipitațiilor este între 1000-1500 mm.

Fauna. Lumea animală de pe insule este formată din foci, care au fost aproape exterminate

pe la mijlocul secolului XIX. Păsările sunt reprezentate de cormorani și pescăruși ca și albatroși.

Insulele sunt împreună, cu Insulele Antipodului, singurele unde cuibăresc pinguinii.

COLȚUL COPILĂRIEI

Ziua Păcălelilor este tot mai aproape, iar mesele de zi cu zi îți oferă posibilitatea de a realiza

cele mai creative pozne pentru membrii familiei. Cum lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi,

nici mâncărurile de zi cu zi nu au întotdeauna gustul pe care cei dragi îl așteaptă de la ele, mai

ales de 1 Aprilie, când farsele sunt la tot pasul, chiar și în cratița cu mâncare.

Tartă cu pui și ... nu prea

Ingrediente:

- aluat de plăcintă;

- 2 linguri de apă;

- 1 plic de praf de budincă de

vanilie;

- 1 caramea galbenă și 2 portocalii;

- câteva jeleuri verzi;

- 1 banană;

- 1-2 felii de mere uscate;

- 120 g. de ciocolată albă.

Mod de preparare:

Așezați o foaie de aluat de plăcintă pe

fundul unei forme de tartă. Puneți forma la

cuptor vreo 10 minute, până când aluatul se întărește. Coaceți, într-o formă separată, o altă foaie

pe care o veți folosi pe post de capac al tartei. Zdrobiți banana și amestecați-o într-un bol cu apă,

budinca (deja preparată cu lapte, conform instrucțiunilor de pe pachet) și dulciurile. Adăugați

umplutura în prima foaie și puneți-i capacul, folosind a doua foaie coaptă, apoi invitați toată

lumea la masă!

Surpriza va fi de proporții când cei dragi se vor aștepta la o mâncărică delicioasă și vor

constata că au parte de fapt de ... un desert.

22

Ouă ochiuri false cu bacon prăjit din caramel și ciocolată

Ingrediente:

- 3 linguri de fulgi de ciocolată albă;

- 2 caise deshidratate;

- 1 caramea;

- 1 bomboană de ciocolată caramelizată.

Mod de preparate:

Topiți fulgii la cuptorul cu microunde, apoi turnați

ciocolata topită în două forme pentru ouă ochiuri și

lăsați compoziția să se răcească și să devină din nou

solidă. Poziționați în mijlocul fiecărui "ou" câte o caisă

uscată, pe post de gălbenuș.

Suprapuneți bucăți de caramel cu bucăți din bomboanele de ciocolată și apoi puneți-le câteva

secunde la cuptor. Este important doar să se înmoaie, nu să se topească complet, pentru a fi ușor

modelate. Întindeți-le apoi ca pe foi de plăcinte și adăugați-le lângă ouă. Chemați familia la masă

și așteptați reacția!

CÂND PĂCĂLEŞTI EŞTI PĂCĂLIT!

Azi e zi de păcăleală,

De glume şi zăpăceală.

Însă omul bun de-i păcălit,

Greu a doua oară-i amăgit.

Ai grijă omule pe cine crezi

Că nu-i adevărat chiar tot ce vezi,

Să nu mai păcălim omul curat,

Că toate ni se-ntorc multiplicat.

Tu poţi să te distrezi şi să glumeşti,

Să râzi de omul drag care-l iubeşti,

Apoi te păcăleşte un alt om mai rău,

Şi te întorci spăşit la cuibul tău.

Căci toate le păţim în viaţă,

Din păcăleli luăm povaţă,

Că nu tot ce-auzim e-adevărat,

Și nici tot ce-i frumos e şi curat...

Dar dragi prieteni, astăzi ne distrăm.

Ne păcălim, zâmbim şi ne-amuzăm,

Căci ce-ar mai fi frumos în astă viaţă,

Fără un zâmbet şi-o sărbătoare-n casă?

Pagină realizată de doamna Preoteasă Mariana Floroiu

23

SFATUL MEDICULUI

Plantele Medicinale

Cicoarea. Reprezintă o plantă medicinală considerată un

excelent remediu natural datorită proprietății sale de: laxativ,

diuretic, cicatrizant, dezinfectant, astringent; favorizează digestia,

purifică sângele, elimină toxinele, stimulează funcțiile ficatului,

redă pofta de mâncare, având și o acțiune antitiroidiană și

hipoglicemiantă.

La prepararea produselor naturale se folosește atât planta, cât și

rădăcinile. În medicina populară, cicoarea se întrebuința la tratarea:

- rănilor (comprese cu frunze proaspete de cicoare),

- durerilor de cap, durerilor abdominale (ceai de cicoare),

- problemelor ochilor (decoct de cicoare).

Astăzi cicoarea în amestec cu alte plante poate fi folosită pentru vindecarea acneei. Astfel,

ceaiul de ciocoare, rădăcina de brusture și trei-frați-pătați băut zilnic, poate vindeca această

problemă. Cicoarea este un remediu natural și în tratamentul:

- constipației, anemiei, oboselii, durerilor de cap,

- asteniei, stărilor depresive, furunculozei, calculilor biliari și renali,

- infecțiilor urinare, diskineziei biliare, hepatitei cronice, reumatismului cronic.

Coada calului (popular: codie). Este o plantă medicinală considerată un remediu natural

excelent în tratarea afecțiunilor renale și ale vezicii. Coada calului conține vitamina C, săruri

minerale și este un bun: expectorant, remineralizant, neutralizant gastric.

Calitățile terapeutice ale plantei coada calului permit tratarea și

vindecarea:

- durerilor reumatice, durerilor artritice, gutei, bolilor de piele,

- afecțiunilor căilor urinare, pierderii memoriei,

demineralizării, hemoragiilor,

- tratării afecțiunilor degenerative ale articulațiilor,

- cistitei, insuficienței cardiace.

Ceaiul de coada calului este recomandat în tratarea artrozei,

oboselii, reumatismului, decalcifierii, stării de nervozitate, celulitei,

diabetului, retențiiilor de apă. Pulberea de coada calului ajută în tratarea hemoroizilor,

demineralizării, oboselii psihice, ulcerului stomacal. Hemoroizii mai pot fi tratați prin aplicarea

de comprese din planta coada calului, zdrobită bine. Băile de șezut cu planta coada calului

reprezintă un remediu natural pentru tratarea reumatismului, stărilor de nervozitate, afecțiunilor

rinichilor.

24

Cimbrul. Este cunoscut ca plantă medicinală și ca mirodenie.

Cimbrul de-a lungul timpului a căpătat mai multe denumiri populare

între care cele mai cunoscute sunt: iarba cucului, cimbru adevărat,

lămâioară, lămâiță, cimbrișor. Cele mai cunoscute efecte ale acestei

plante sunt:

- eficient în combaterea oboselii, stărilor de angoasă,

- alungă deprimarea, bronșitele, guturaiul, tusea,

- este un bun remediu în cazul astmului nevrotic.

Pentru a combate efectele negative ale stresului, care ne

înconjoară din ce în ce mai des, se recomandă a se bea dimineața o

cană de ceai de cimbru, înlocuind în acest fel cafeaua. Ceaiul de cimbru astfel administrat va

aduce o stare de bine, și poftă de muncă. Ceaiul de cimbru mai este utilizat pentru tratarea:

- colitei, crampelor stomacale,

- cistitei, menstruației, enterocolitei, balonărilor,

- cârceilor, afecțiunile căilor respiratorii.

Când pacientul intră într-o stare de profundă depresie și tristețe, se recomandă pentru a-i

îmbunătăți starea de spirit și a-i elimina tristețea, băi generale cu cimbru. De altfel, aceste băi cu

cimbru sunt utilizate și în cazul copiilor nervoși și agitați, cu tulburări de somn.

Tratamente naturale cu cimbru:

Pentru tratarea oboselii fizice și psihice, a celulitei, menstrelor dureroase, răcelii, se

recomandă a se administra pulbere (în capsule) din frunze de cimbru. În tratamentul gripei, răcelii

și febrei, tinctura de cimbru are un efect vindecător. Aceasta se prepară din florile de cimbru

culese proaspăt și introduse într-o sticlă peste care se toarnă rachiu de secară sau de fructe de 38-

40° și se lasă să stea la soare două săptămâni. Tinctura de cimbru poate fi folosită și pentru

fricțiuni în scopul fortificării membrelor la copiii subdezvoltați.

Uleiul de cimbru se folosește prin masaje și fricțiuni în tratarea sclerozei în plăci, atrofiei

musculare, apoplexiei, paraliziei, reumatismului și entorselor. Acest ulei se prepară din flori de

cimbru, mărunțite și uscate, puse într-o sticlă peste care se toarnă ulei de măsline presat la rece.

Procesul de macerare durează 14 zile. Infecțiile urinare pot fi tratate cu succes cu acest ulei de

cimbru. Cimbrul este de asemenea folosit în alimentație, folosit pentru a condimenta fripturile,

supele, etc.

Coada racului. Reprezintă o plantă medicinală apreciată pentru

remediile naturale pe care le oferă datorită proprietăților terapeutice.

Coada racului a fost în principal utilizată în tratarea: bolilor de stomac, a

diareei severe, fiind un excelent calmant.

Coada racului constituie un remediu natural excelent în vindecarea:

- tulburărilor menstruale (inclusiv menstruații abundente),

- artritei, colicilor stomacale, hemoragiilor, scurgerilor vaginale,

- leucoreei (un alt ceai indicat în acest caz este ceaiul din florile

de mușețel în amestec cu cel de coada racului),

25

- afecțiunilor cavității bucale,

- ajută la revenirea pacientului după o perioadă de convalescență,

- tratează de asemenea diareea și anemia.

Ceaiul preparat din coada racului consumat zilnic două căni, colicile stomacale și tulburările

menstruale vor fi tratate și vindecate (de asemenea și starea de nervozitate și indispoziție din

timpul menstruației va fi combătută). Cei care suferă de tulburări de climacteriu, vor trata aceaste

afecțiuni dacă consumă în fiecare zi, dimineața și seara, o cană de ceai preparat cu ajutorul

plantelor: coada racului, flori de arnică, coada șoricelului, rostopască.

Coada șoricelului. Este o plantă medicinală apreciată ca remediu

natural pentru nenumărate afecțiuni încă din cele mai vechi timpuri.

Florile și frunzele plantei sunt utilizate în medicina naturistă la

prepararea celor mai eficiente remedii naturale pentru tratarea bolilor

de stomac, intestin, vezică, etc.

În medicina populară coada șoricelului reprezenta un remediu

natural în tratarea rănilor, tăieturilor (comprese cu seva stoarsă din

plantă); durerile de măsea puteau fi remediate cu ajutorul frunzelor de

coada șoricelului pisate și usturoi (sub formă de legături); tusea se vindeca dacă pacientul bea

zilnic ceai din vârfurile florale de coada șoricelului.

Proprietățile terapeutice ale acestei plante se datorează uleiului volatil conținut, oferindu-i

calități de:

- expectorant, calmant gastric, intestinal, al mucoasei anorectale,

- antiinflamator, dezinfectant, antispasmodic al căilor biliare,

- decongestiv hemoroidal, regenerator de țesuturi.

Coada șoricelului este recomandată ca remediu natural în tratarea și vindecarea:

- bolilor aparatului urinar, constipației, durerilor menstruale, osteoporozei,

- gastritei, gingivitei, hemoroizilor, lipsei menstruației,

- durerilor renale, chisturilor ovariene,

- mâncărimilor vaginale, inflamațiilor ovarelor,

- cancerului genital, oboselii, anorexiei,enterocolitei,

- viermilor intestinali, stărilor de nervozitate.

Tratamente naturale cu coada șoricelului:

Ceaiul preparat din florile și frunzele de coada șoricelului constituie un remediu natural în:

vindecarea durerilor menstruale, menopauzei, constipației, nervozității, cistitei, leucoreei,

eliminarea viermilor intestinali, tratarea afecțiunilor cavității bucale, calmarea tenurilor iritate,

înlătură starea de tensiune readucând calmul. Alifia de coada șoricelului este foarte eficientă în

vindecarea rănilor și a varicei. Băile de șezut tratează în principal bolile specifice femeilor:

mâncărimi vaginale, afecțiuni ale organelor genitale.

26

MEDITAȚII

În zilele noastre suntem înconjurați de foarte multă informație, având acces aproape

nelimitat la literatură și la media, cu ajutorul internetului. Dar în spatele fiecărei opere literare sau

material jurnalistic, se află un autor. Atunci când citim ceva bun și folositor, arătăm prețuire

pentru cel ce a scris. Să nu uităm însă și de responsabilitatea noastră, care va fi cu atât mai mare,

cu cât vom ști mai multe.

Făurarul de cuvinte

de preot Nicolae Floroiu

Prin mulțimea de oameni

Ce-i vedem trecători,

Se ascunde, asemenea nouă,

Un tăcut, dar demn călător.

Dar nu îl vedem totdeauna,

Așa cum ne place și-am vrea;

Căci doar prin cuvinte tăcute

El spune întregii lumi câte ceva.

Iar în cuvintele sale negrăite

El spune taine ascunse;

Fie în versuri, fie în proză,

Vedem povești nepătrunse.

Câteodată ne cântă duios,

Vreo doină de jale sau dor;

Altădată vorbește cu patos

Despre omul în timp trecător...

Uneori arde cu vorbe de foc

Patimile ce pe om înjosesc;

Dar iarăși ridică spre boltă

Virtuțile multe ce îl slăvesc.

Cântă în versuri natura,

Slăvindu-L pe Dumnezeu

Ce revarsă dragostea-n lume

De veacuri, mereu și mereu!

Ne spune istoria lumii,

Vorbind de popoare și națiuni,

De țări și imperii trecute,

Cu ai lor conducători și stăpâni.

Ne vorbește mereu pe tăcute

Și ne-mparte cu drag din știința sa.

Însă noi nu ascultăm ce ne spune,

Nu avem timp și nici nu am vrea...

Dar el își împlinește menirea,

Zi de zi, punând suflet și minte,

În tot ceea ce scrie în lume,

Ca Meșter făurar de cuvinte.