REVISTĂ NAŢIONALĂ de cultură, politică şi ştiinţă ANUL XXI · NR. 8 (701) · AUGUST 2010

� �

� �

CK

NNICOLAEICOLAE BBREBANREBAN ■ ■ O O LUPTĂLUPTĂ CONTINUĂCONTINUĂ

NNICOLAEICOLAE BBALOTĂALOTĂ ■ ■ AABISULBISUL LUMINATLUMINAT

SSOLOMONOLOMON MMARCUSARCUS ■ ■ „F„FĂRĂĂRĂ NEBUNIENEBUNIE, , ADICĂADICĂ FĂRĂFĂRĂ

DEPĂŞIREADEPĂŞIREA CUMINŢENIEICUMINŢENIEI

CONFORMISTECONFORMISTE, , NUNU EXISTĂEXISTĂ

MAREAMAREA CREAŢIECREAŢIE””

AALEXLEX ŞŞTEFĂNESCUTEFĂNESCU ■ ■ PPETRUETRU PPOPESCUOPESCU, , REEDITATREEDITAT

VVASILEASILE GGORDUZORDUZ, , URIAŞULURIAŞUL

DDIANAIANA CCOZMAOZMA ■ ■ EEUGENIOUGENIOBBARBAARBA ŞIŞI OODINDIN TTEATRETEATRET: : UNUNEXEMPLUEXEMPLU VIUVIU ALAL SCHIMBĂRIISCHIMBĂRII

IIONON IIANOŞIANOŞI ■ ■ EVGHENIEVGHENI

EEVTUŞENKOVTUŞENKO – – SSĂĂ NUNU MORIMORIÎNAINTEÎNAINTE DEDE MOARTEMOARTE

CCORESPONDENŢEORESPONDENŢE DINDIN

GGRECIARECIA, P, PARISARIS , C, CANADAANADA

EVGHENI EVTUŞENKO

PETRU POPESCU

2

ANUL XXI Nr. 8 (701)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

SUMAR

ModeleNICOLAE BREBAN � O LUPTĂ CONTINUĂ/ 3Cartea viselor (10) de IRINA PETRAŞ/ 4Cărţi, cărţi, cărţiALEX ŞTEFĂNESCU � PETRU POPESCU, REEDITAT/ 5(CON)TEXTEMARIA-ANA TUPAN � RECURSUL LA METODĂ/ 6Cronica literarăŞTEFAN BORBÉLY � O FORMULĂ INTELECTUALĂ NEINTEGRATĂÎNCĂ: VOLUME ERUDITE SCRISE ÎN LIMBI STRĂINE (II). SPAŢIILE SACRE/ 7 Cronica literarăRĂZVAN VONCU � CARTEA FIULUI/ 8Foamea de a fiAURA CHRISTI � HULITUL IUDA CEL IUBIT ŞI CEALALTĂ REALITATE/ 9 LECTURIIRINA CIOBOTARU � SUB SEMNUL IDEII EUROPENE, ŞOCUL CRIZEI. UN VOLUM DE DIAGNOZĂ CULTURALĂ/ 10 Vieţi de cărţariMAGDA URSACHE � POLIGLOŢI ÎN LIMBA ROMÂNĂ (II)/ 11LecturiIULIAN BOLDEA � CRITICĂ ŞI ONTO-RETORICĂ/ 12Poemul luniiIOAN COCORA/ 13LecturiIRONIM MUNTEAN � ÎNTRE EROS ŞI THANATOS/ 13CărţiŞTEFANIA MINCU � LEVIATHANUL SENTIMENTAL/ 14Pe cont propriuLIVIU IOAN STOICIU � MEMORIALUL SCRIITORILOR ÎNCARCERAŢINU MAI POATE FI RIDICAT ÎN FAŢA CASEI MONTEORU/ 15ModeleNICOLAE BALOTĂ � ABISUL LUMINAT/ 16ModeleMARIAN VICTOR BUCIU � N. MANOLESCU DESPRE PROZA ROMÂNEASCĂ/ 17ModeleIRINA DINCĂ � BASARAB NICOLESCU ŞI MIRACOLUL PRIETENIEI/ 19Clubul Ideea EuropeanăEvenimentDIANA COZMA � EUGENIO BARBA ŞI ODINTEATRET: UN EXEMPLU VIU AL SCHIMBĂRII/ 19Clubul Ideea EuropeanăLUCIA DĂRĂMUŞ ÎN DIALOG CU SOLOMONMARCUS � „FĂRĂ NEBUNIE, ADICĂ FĂRĂ DEPĂŞIREA CUMINŢENIEI CONFORMISTE, NUEXISTĂ MAREA CREAŢIE”/ 21RespiroION IANOŞI � EVGHENI EVTUŞENKO – SĂ NU MORI ÎNAINTE DEMOARTE/ 23Bucureşti în trei mii de semneDIANA MEŢIU � MITOLOGIE UMANIZATĂ ÎN TURCOAZ/ 25Antologiile ConteANNE WALDMANTraducere şi prezentare de RODICA GRIGORE/ 26Antologiile conteALFONSO ARMADATraducere din limba spaniolă de DIANA COFŞINSKI / 27TraduceriAMARTYA SEN � INDIANUL ARGUMENTATIVTraducere de MIHAELA GLIGOR/ 28Cronica plasticăROXANA PĂSCULESCU � VASILE GORDUZ, URIAŞUL/ 29ModeleNICOLETA DABIJA � PIERDEREA ŞI NOSTALGIA ORIGINILOR/ 30PolemiceJEANA MORĂRESCU � DEVORATOAREA LUCIDITATE (II) / 31FilmDANA DUMA � REALISMUL, ÎNAINTE DE TOATE/ 32CĂLIN CĂLIMAN � TEATRU ŞI FILM STUDENŢESC LA „STUDFESTHYPERION IX”/ 33PlasticăLUIZA BARCAN � MAESTRU ŞI UCENIC/ 34Carte străinăRODICA GRIGORE � MINUNAT, EXTRAORDINAR. ŞI TOTUŞI.../ 35Corespondenţă din GreciaLUIZA BARCAN � VOLOS, PILION, METEORA, TRIKALA / 36Corespondenţă din ParisADRIANA TEODORESCU � PARISUL, AŞA CUM ÎL VĂD EUBIBLIOTECA NAŢIONALĂ A FRANŢEI. TOATE OGLINZILE SPARTE/ 37Corespondenţă din CanadaIRINA BOCA � EXIL LA PĂTRAT/ 39

AURA CHRISTI

(redactor-şef)

ANDREI POTLOG

CARMEN DUMITRESCU

MIHAELA DAVID

Corespondenţi din străinătate:MONICA SĂVULESCU-VOUDOURI (GRECIA)EMIL RAŢIU (ITALIA)EUGENIA DUMITRIU (SPANIA)PHILIPPE PALINI (FRANŢA)MIRCEA GHEORGHE (CANADA)

Rubrici:ŞTEFAN BORBÉLY, IRINA PETRAŞ, NICOLAE BALOTĂ, FLORIN OPRESCU, IULIAN BOLDEA, RĂZVAN VONCU, DOINA RUŞTI, MARIAN VICTOR BUCIU, PAUL ARETZU, MICHAEL SHAFIR, MIHAI RĂDULESCU, CĂLIN CĂLIMAN, DANA DUMA, IONEL NECULA

Vignetele rubricilor – LAURA POANTĂ

Viziune grafică – MIRCIA DUMITRESCU

Apare sub egida UNIUNII SCRIITORILOR

Editor: Asociaţia CONTEMPORANUL

ISSN 1220-9864Revista este înregistrată la Oficiul de Statpentru Invenţii şi Mărci (OSIM)

Adresa: Asociaţia CONTEMPORANUL

O. P. 22, C. P. 113Sector 1, Bucureşti Cod 014780Tel./Fax: 021. 212 56 92 Tel.: 021. 310 66 18

Revista este membră a AsociaţieiPublicaţiilor Literare şi Editurilor din România (APLER)www.apler.roRevista este membră a Aso ciaţiei Revistelorşi Publicaţiilor din Europa(ARPE)E-mail: contemporanul@yahoo.comwww.ideeaeuropeana.ro

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

are 40 de pagini

Partener: SC ERC PRESS SRL Tipar: SC Es Print s.r.l. &

Asociaţia EUROBUSINESS

Unica responsabilitate a revisteiCONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

este de a publica opiniile, fie acestea cât de diverse, ale colaborato-rilor ei. Responsabilitatea pentru conţi nutulfiecărui text, conform Art. 205-206 CodPenal, revine exclusiv autorilor

Ilustrăm acest număr cu reproduceri dupălucrările lui Vasile Gorduz

APELPENTRU SALVAREA CULTURII

ROMÂNE VIIsemnat de 900 de

personalităţi din România, Israel,SUA, Franţa, Germania, Irlanda,

Republica Moldova etc.Pentru informaţii la zi –

accesaţiwww.ideeaeuropeana.ro

(click revista contemporanul)La împlinirea a 18 ani de existenţă, editura clujeanăCASA CĂRŢII DE ŞTIINŢĂrelansează concursul de manuscrise, într-o formulă nouă,COLECŢIA DE PROZĂ.În primul rând, concursul nu mai este unul exclusiv dedebut, se adresează tinerilor prozatori (limita de vârstă: 40 de ani) din toată ţara.Manuscrisele vor fi evaluate de un juriu format din criticiliterari, membri ai Uniunii Scriitorilor din România. Pe coperta 4 va fi reprodus un text escortă semnat de unuldintre criticii membri ai juriului.

Data limită de predare a manuscrisului: 20 August 2010.Rezultatele vor fi anunţate până la data de 20 septembrie.Termenul de apariţie a cărţilor 15 noiembrie.

Manuscrisele vor fi trimise la editura@casacartii.rosau la adresa editurii

Casa Cărţii de Ştiinţă400129 Cluj-NapocaB-dul Eroilor nr. 6-8

Manuscrisele vor fi trimise cu font Times New Roman 12 pt/single, în format A4, fără alte detalii de punere înpagină ori setări de format.Volumele câştigătoare vor fi editate gratuit şi promovateprin mijloacele la îndemână editurii: librării, site, târguri decarte, lansări de carte, presă literară, televiziune etc.Copyright-ul va rămâne al editurii pe o perioadă de 5 ani.Toate cărţile apărute prin Concursul de proză vor constituiColecţia de proză şi vor fi numerotate.

CONCURSConcursul de proză

Ce ar fi voit domnii noştri aşezaţi pemalurile Senei, majoritatea sterili,aranjaţi oarecum comod în posturisubalterne pe lângă unele instituţii de

cercetare sau de „informaţie”? Să nu debutăm? Săscriem fără să… publicăm? Să aşteptăm… ce?!Lumea era bine, solid, cinic stabilizată după al doi-lea război, adulţii noştri din acea vreme, cei care nufugiseră sau cei care nu erau închişi, erau abătuţi şiteribil de dezorientaţi, de dezamăgiţi, evident, fiindprost pregătiţi pentru enormitatea care se petreceasub ochii lor. Dar cum poţi fi pregătit pentru cevace… nu există? Ceva ce n-a existat în istorie decâtpoate doar în vremurile unei medievalităţi târzii,însă şi atunci, cu infinit mai slabe forţe şi capacitatede control, de viclenie şi persuasiune administrativă,de fler propagandistic.

Să aşteptăm… ce? O jumătate de secol, o răs-turnare foarte puţin probabilă, răsturnare care n-afost văzută de marile minţi ale Occidentului nici cucâţiva ani înainte ca ea să se producă?! Şi cum poateun tânăr talentat, viu, extrem de viu, care crede căare dreptul şi datoria să se exprime, să aştepte? Celegătură au puternicele impulsuri ale geniului, alemarelui talent cu politica naţională, mondială, cucerturile dintre cancelarii, cu sfaturile cuminţi saunu, chiar şi cu „adevărul” sau „dreptatea”?

Gravid de propriul său adevăr, de fapt, de pro-pria sa fiinţă, în esenţa şi unicitatea ei, el trebuie să-şi „expulzeze” crezul, ideile, viziunea sa asupralumii şi oamenilor. Istoriei, naturii, morţii sau gelo-ziei, destinului sau zeilor. Sfatul de a nu publica subcomunişti ni s-a dat de către sterili, de către cei careau putut dormi, mânca, visa şi preumbla liniştiţifără a simţi viermele chinuitor al îndoielii, al dato-riei aceleia intime, de a fi. Altfel decât în formele con-venţionale, biologice sau mărunt sociale.

Matei Călinescu a acceptat condiţiile date pecare le întâmpină orice tânăr inteligent, talentat,înfometat de cultură, idei şi, nu în ultimul rând,curios să ştie dacă acea particularitate sau bănuitaunicitate a fiinţei sale intime răspunde într-un fel,rezonează cu cei „din afară”. Aproape indiferent cinear fi „ei” şi în ce epocă istorică s-ar afla, deoarece untânăr care vrea să se afirme, să „debuteze” într-oformă sau alta a unei discipline de bază, întâmpină,cu o aproximaţie mai mică sau mai mare, cam ace-leaşi piedici – din partea autorităţilor imediate,părinţi, educatori, rude, şi din partea autorităţilormai „înalte”, suspicioase faţă de ce e nou, şi mai multsau mai puţin conservatoare. De aici şi mulţimearăzvrătirilor, a revoluţiilor reuşite sau nu!

În această privinţă, Matei, dintre noi, a fostexemplar: a arătat voinţa şi posibilitatea de a fi, obli-gat de marea sa valenţă şi nostalgie interioară cultu-rală, dar şi prudenţa necesară, absolut necesară, înacea epocă tulbure, confuză chiar şi în mintea celorce ţineau pâinea şi cuţitul; stalinismul dogmatic şi

dur, barbar, anti-european, anti-naţional, care, nu seştie exact din ce pricini – poate după moartea luiStalin! – începea să cedeze. Sau… era doar o iluzieaceastă „cedare”, dovadă represiunile sălbatice dinUngaria, după ‘56, arestările enorme în România luiDej din ‘58 (mi s-a spus de către un cadru superior departid că ar fi fost cam 40.000 de oameni arestaţiîntr-o singură noapte!)? Şi apoi, mai ales – da, maiales! – ceea ce ne zăpăcea pe toţi, mai ales pe adulţiişi bătrânii „înţelepţi” ai acelei vremi, era poziţiamereu schimbătoare, dar rămânând vagă şi depărta-tă, a acelor mari puteri care ne-au fost aliate altăda-tă, modelele noastre în drept, idei, cultură, credinţă.

Matei a acceptat „chemarea de sirenă” a luiPaul Georgescu, activistul inteligent, comunistul„real”, dar şi atacatorul furibund al marilor valoriromâneşti, ai întemeietorilor în cultura clasică şimodernă, şi a ocupat postul de redactor-critic, zonacea mai expusă „ideologicului” a Gazetei…, organ alScriitorilor comunişti şi al partidului, apoi Matei afost ridicat la funcţia de şef de secţie. Din aceastăpoziţie el a îndrăznit să facă o selecţie de valori prin-tre cei, numeroşi, universitari, critici şi profesori,unii de excepţie, îngrijitori de ediţii, modelând maimult sau mai puţin profilul temutei reviste în sensulpropriei sale credinţe. Apoi, semnând alături de Paulşi de alţii, puţini şi toţi extrem de „verificaţi tova-răşi” critici şi profesori, cronica literară, a dat prime-le mari semnale ale revizuiriilor, cum li s-a spus maitârziu. A publicat cronici pozitive despre scriitoriocultaţi, minimalizaţi sau chiar „blestemaţi” de cer-berii stalinismului, cum era Blaga, atacat cu o viru-lenţă fără seamăn de unul dintre cei mai inteligenţicritici dogmatici – Ov. S. Crohmălniceanu, de exem-plu. Sau cronici splendide despre Bacovia, consideratpână atunci un mare poet minor, pregătind astfelcalea pentru reala descoperire a unuia dintre cei maimari, mai moderni poeţi!

Să nu se creadă, cum zic unii imbecili – debună sau rea credinţă! – că acestea, pentru că auapărut într-o foaie a partidului, erau cu voie de lapoliţie. Într-un sistem autoritar, chiar şi unul poli-ţist, mai ales în Ţara Românească unde nu organiza-rea de tip germanic sau onestitatea franceză necaracterizează, existau şi au existat totdeaunafisuri, falii, lupte contrarii care puteau fi speculatede cineva, suficient de hotărât, de curajos, dar caretrebuia să se afle în interiorul sistemului pentru aputea acţiona în sensul propriilor sale convingeri şicredinţe. Da, Matei are dreptate în memoriile sale, ela fost dintotdeauna un duşman fără pardon alcomunsimului şi, cât l-au ţinut puterile, cât timp nuavea încotro – adică nu eexista pentru el şi alţii dincategoria sa de intelectuali, o cale de fugă, de exila-re! – a acţionat, într-adevăr, cu ajutorul „armelor”lor, al „aparatului” lor, deoarece nu exista altul,potrivit convingerilor sale intime şi ferme. Şi a dat,atunci, mai ales la începutul anilor şaizeci, nu puţi-ne „lovituri” nu numai clişeelor propagandei comu-niste, ci şi celor ale unei mic-burghezii intelectuale,conservatoare în sensul rău, reacţionare cu adevă-rat, fataliste sau penibil versatile.

Opera sa de „cârtiţă” a adevărului cultural, deîmpotrivire, de afirmare a valorilor şi a oamenilor,încă huiduiţi, eu n-am făcut decât s-o continui, credeu, la sfârşitul anilor şaizeci, când am acceptat săintru în partid, odată cu Nichita, să devin, după unan doar, membru supleant al comitetului central şisă accept conducerea aceleiaşi foi, care se chema dejaRomânia literară, unde, în primul sfert de oră, înfaţa biroului Uniunii, am propus numirea în postulde prim-adjunct pe poetul anti-materialist, predi-când schizofrenia ideatică şi existenţială, ucenic deun uriaş talent al lui Ion Barbu, Rainer Maria Rilke,ei înşişi interzişi în epoca în care tânărul NichitaStănescu, poetul de care vorbim, îşi făcea, îşi îndrăz-nea debutul!

Ce înseamnă expresia cu voie de la poliţie!,intens folosită, gândită aproape totdeauna de „maeş-trii opoziţiei pariziene”, Eugen Ionescu şi MonicaLovinescu? O expresie pe care, din păcate, târât deun fel de fin oportunism salonard, l-a folosit şi fostulmeu prieten; voi reveni la aceasta! Şi-a uitat şi el fos-tele lupte, riscuri – după cronica pozitivă la Blaga s-au pus în mişcare resorturi ca să fie dat afară de laGazetă…! – e posibil să fi uitat Matei Călinescupoate cea mai formidabilă parte a existenţei sale lite-

rare? S-o nege, azi, la impactul, dubios după părereamea, la presiunea unor cercuri care vor, printr-o tac-tică a oportunismului mai mult sau mai puţinviclean – ce rimează şi cu stupizenia occidentală,nord-americană, a unor cercuri universitare înguste,botezată polliticaly corectness – să răstoarne, odatăcu surparea unui imperiu răsăritean (care a infectatde altfel o bună parte a intelighenţiei occidentale,mărindu-ne, nouă, aici, în Est, confuzia şi nesiguran-ţa!) şi ceea ce s-a creat veritabil în Est, în aceastăjumătate de secol, după al doilea război, în materiede artă şi literatură?!

El, Matei, a fost printre cei care au participatactiv, lucid, priceput la formarea marelui său prie-ten, Nichita Stănescu, în toţi cei cinci ani de faculta-te cât au fost colegi, la filologia bucureşteană, şidupă aceea, când a scris cronici despre el şi aţâţa spi-ritele pentru a-l considera un înnoitor al poezieiromâneşti, o voce lirică înaltă şi unică! (Acelaşilucru, parţial, la începuturi, l-a făcut Matei şi pentruromancierul care sunt, scriind articole şi organizând,de exemplu, la prestigioasa revistă Viaţa româneas-că, condusă de marele critic Şerban Cioculescu, omasă rotundă pentru lansarea primului meu roman,Francisca!) Părea, atunci, în acei ani, că este con-ştient de faptul că l-a format şi l-a lansat, împreunăcu Paul Georgescu, apoi secondat de cei mai buni,mai oneşti critici şi comentatori literari, pe Nichita,o revelaţie a geniului autohton, o speranţă de primordin nu numai pentru literatură! Să nu se uite, apa-riţia, afirmarea încă o dată a unor mari nume, hui-duite şi interzise în stalinsim, cum erau, începând cuEminescu, Blaga, Voiculescu, I. Barbu, apoi Maio-rescu sau Lovinescu şi atâţia alţii, însemna nunumai revenirea la normalitate, atât cât era posibilîntr-un sistem duşmănos şi autocrat, dar şi aprinde-rea, din nou, a speranţei naţionale! Deşi unii colegiai mei, spirite fine din câmpul larg al literelor şi idei-lor, occidentalişti convinşi sau cosmopoliţi fini aucumva, într-un fel, oroare de cuvântul „naţional” şiderivatele sale – uzate, batjocorite, e drept, de comu-nişti, dar şi de legionari, cu mult înaintea lor! – eunu ezit să-l întrebuinţez, mă refer la acest cuvânt –„naţional”. Şi nu ezit, nu numai ca orice ardelean cecurge din marea şcoală a ardelenilor care au luptatvreo trei secole şi au „vizitat” puşcăriile unui altimperiu, cu care compatisa afund şi Eminescu, înfervoarea lor, să anunţ originea noastră latină, drep-tul la teritoriul naţional, la Unirea tuturor celor carevorbesc aceeaşi limbă, în dreptate şi demnitate! Nuezit ca autor conştient de strânsa legătură dintrecultură şi mişcarea naţională. Să nu se uite şi, încăo dată, pentru noi, ardelenii şi „maramureşenii”,bihorenii şi bănăţenii, libertatea socială era legatăde cea naţională şi de dobândirea unei demnităţiumane, care era conferită doar etniilor acceptate! Or,nimeni, decât un răuvoitor sau un snob macerat deimpulsuri secrete, misterioase, sterile, nu poate negastrânsa complicitate şi interdependenţă între mişca-rea culturală, tânără e drept, dar năvalnică, vitală,extrem de energică, şi cea de unire şi de libertatenaţională, de eliberare definitivă de sub unguri sauaustrieci, ruşi sau turci. Cum spuneam, inerţiilemici nu sunt decât răsfrângeri ale celor mari, alecelor din istorie şi din viaţa neamurilor, şi dacă unorganism individual sau comunitar a luptat, cu jert-fe şi eforturi greu imaginabile, pentru o cauză, unscop, el va continua acest efort, această luptă chiar şidupă ce cauza a câştigat şi scopul a fost atins. Dar…în cazul marilor scopuri sau cauze, există oare unsfârşit al efortului continuu şi extrem? Să amintimîncă o dată de sfârşitul lui Faust II, ultima viziuneplenară în modernitate sau pre-modernitate, asupraomului social şi a destinului său, în care se spuneexplicit, ca un memento indestructibil, că „libertateaeste aceea care trebuie re-dobândită în fiecare zi”?! Oluptă continuă e singura care poate garanta visatalibertate, o poate face reală! �

fragment

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

AUGUST 2010

3

© A

UR

AC

HR

IST

I

Nicolae BrebanO luptă continuă

Matei Călinescu a acceptat condiţiile date pecare le întâmpină orice tânăr inteligent, talentat,înfometat de cultură, idei şi, nu în ultimul rând,

curios să ştie dacă acea particularitate saubănuita unicitate a fiinţei sale intime răspunde

într-un fel, rezonează cu cei „din afară”.

4

ANUL XXI Nr. 8 (701)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Visul, ochi leneş

John Locke, scriind despre memorie, imagina-ţie, nebunie, vis, vede memoria ca înfăţişare a cevace a fost înainte în gândurile noastre, în vreme ceimaginaţia e descrierea a ceva fără referinţă.Lucrurile sunt, însă, mai complicate. Ca şi picturadupă natură, memoria pierde câte ceva din trăit şimodifică imperceptibil perspectiva de îndată ce seîmbracă în cuvinte. Tot aşa, imaginaţia (visul se aflăîn aceeaşi zonă cuprinzătoare şi aparent „liberă”) areîntotdeauna referinţă, oricât de neclară, de vagă, degreu de identificat. Nici o imagine nu răsare înimaginar fără să trimită, oricât de contorsionat, dedeformat, la ceva care a trecut cândva prin gând saupe lângă gând, fără să se oprească anume. Conexi-

unile între mulţimea de ceva-uri care ne mobileazămintea sunt cele care aduc noutatea şi, sigur, impre-sia de „fără referinţă”. La trecerea în poveste, uneori

se pierd nuanţe din ceeace ai visat ori ai trăit,alteori se câştigă.Nebunia ia în serios ceeace mintea imaginează, e oneregulă a imaginaţiei, otulburare. Memoria, visul şi imaginaţia îmipar mai degrabă împletite şi tratând cu liber-tate asemănătoare referinţele, chiar dacă nule conştientizează ori nu le indică anume.Nimic nu se iveşte din nimic, şi cea mai năs-truşnică imaginaţie, cel mai aberant dintrevise pleacă de la ceva ori se întoarce din drumpentru a reinterpreta ceva scăpat temporardin vedere. Suspendarea e o iluzie.

Există o anume „boală a ochiului leneş”(ambliopie) despre care medicii spun că ar fifoarte frecventă printre pictori. Lăsând la oparte detaliile strict medicale, metaforizând,aşadar, înţeleg că pictorii văd petele de culoa-re alcătuitoare de volume şi le reproduc igno-rând a treia dimensiune; chiar această „defi-cienţă” (un fel de privire mijită, eliberată debalast) face posibil accesul la desenul dincovor, cel pe care îl vor putea citi şi recunoaş-te mai apoi şi cei cu ochi harnic. Şi scriitoruleste cel care adaugă răgaz limbajului coti-dian, adică o adăstare/lene în spaţiul cuvântu-lui. Ne înţelegem, credea Paul Valéry, „graţievitezei trecerii noastre prin cuvinte”. Starea„obişnuită” a omului presupune ignorareaprelungirilor latente ale oricărui obiect devorbe şi lăsarea grăbită în voia pattern-urilormoştenite ale propriei limbi. Poetul/scriitorul adastăprin intermediul ralenti-ului metaforal în detrimen-tul „înţelegerii” grăbite, superficiale, codificate şi con-venţionale dintre oameni, pledând pentru o înţelege-re în care „a spune că plouă” să echivaleze cu o afir-maţie de extremă gravitate existenţială. Starea poe-tică/ficţională, aşadar, cere depăşirea sensului ime-diat al cuvântului şi scufundarea în zvonul său depotenţialităţi primare. Din „lenea” scriitorului senaşte veghea în faţa limbii şi capacitatea de a repro-duce voci nenumărate. Autorul posedă, în mod natu-ral, o facultate a personajului în două dimensiuni,spre deosebire de restul muritorilor care nu se potelibera de vederea ne-leneşă, în trei dimensiuni, unaîncheiată, cu etichete deja lipite pe lucrurile dinpreajmă. Subminând „tendinţa prozaică a cititoru-lui”, cum o numea Valry, se ajunge la cunoaştereasubstanţială (în sensul pe care Camil Petrescu i-lconferă) ca dibuire indefinită, ca punere în contact apolului lucid cunoscător cu realitatea exterioară lui,aceasta din urmă de o pasivitate indiferentă. În fun-dalul „imaginilor” de la suprafaţă, în numele căroraau loc comunicarea şi înţelegerea dintre oamenii vor-bitori ai aceleiaşi limbi, colcăie o latenţă impresio-

nantă accesibilă ochiului leneş al scriitorului. Ochicare se deschide înăuntru şi lucrează liber şi în cazulvisului. Omul în stare de veghe e mereu grăbit, nuadastă, hărnicia lui e obligatorie dacă vrea să supra-vieţuiască. Visătorul, însă, chiar dacă se opreşte pen-tru a reîncărca baterii stoarse peste zi, are, dormindşi visând, şi o porţie de lene la îndemână. Oprit dingoana de peste zi, visătorul nocturn are timp săexploreze alene şi alte feţe ale vieţii sale.

Imaginaţia ca „mişcare întemeiată pe o senza-ţie actuală”, proces prin care o impresie a simţurilore reţinută în minte, e temelia memoriei. Iluziile şivisurile sunt datorate, deopotrivă, unei excitări aorganului de simţ ca şi cum fenomenul sensibil ar fiprezent. Memoria e permanentă posedare a imaginiisenzuale ca şi copie care reprezintă obiectul pe care-l înfăţişează. Amintirea, aducerea în minte aresturilor de memorie depind de legile care guver-nează obişnuita asociaţie de idei. Visul, aş adăuga,se deosebeşte doar prin aceea că pare ne-voit, necon-trolat şi necontrolabil. Spun „pare” fiindcă şi aminti-rea poate fi stârnită din senin, de o referinţă pe carenu o avem în vedere şi care ne ia prin surprindere.Madlena proustiană despre asta vorbeşte. Nu muştidin mica prăjitură pentru a trezi amintiri, ci, de obi-cei, când muşti, ele, amintirile, se trezesc singure şite invadează. „Voitul” are limite nenumărate. Toategesturile noastre pot părea noi şi declanşate printr-ovoinţă autonomă şi orgolioasă, dar ele depind de, pescurt, enciclopedia personală, de zestrea pe care tottrecutul a aşezat-o în mintea noastră. Semnelememorative alcătuiesc „merindea” noastră personali-zată – vezi madlena. În curgerea timpului şi înminte, părţile disjuncte sunt privite împreună,împăcate. Sorin Alexandrescu vorbeşte despre spa-ţiul striat din picturile cu păduri şi luminişuri (hei-deggeriene) ale lui Grigorescu, în care privirea serupe alunecând printre trunchiuri, dar se regăseşteîn spaţiul deschis/luminos al poienii. Căci, aş adău-ga, deschisul poienii e o absenţă „grea” – fără copaci,în suspendarea reperelor, aşadar, ai o clipă senti-mentul (iluzoriu) al păcii, al răgazului. Ca în vis.Eşti ne-situat, deci liber, dar numai întoarcerea prin-tre trunchiuri care rup privirea te poate ajuta săchiar fii din nou cu adevărat liber, adică determinatşi reperabil. �

Plănuită de mult, ca o urgenţă introdusă în ritmurile scrisului meu de amănuntul căvisez enorm, Cartea viselor porneşte de la două, pentru mine, adevăruri. Mai întâi,ceea ce vezi, simţi, înţelegi, pe scurt, trăieşti în vis/prin intermediul viselor este o expe-rienţă de consistenţă şi însemnătate egale cu ale experienţei diurne, în stare de veghe.Şi visele intră în definirea de sine, şi ele lasă urme, şi ele te construiesc. Pe de altăparte, povestea-vieţii-în-stare-de-veghe şi povestea-viselor-nopţii (voi face această dis-tincţie între zi şi noapte fiindcă nu dorm niciodată în timpul zilei, iar Cartea e a vise-lor mele) sunt ambele interpretări subiective şi larg condiţionate de contexte, sunt fic-ţiuni la distanţă egală de Adevărul absolut, niciodată nouă la îndemână. Le desparte,poate, o singură diferenţă: faptele şi ficţiunea vieţii tale diurne au sau pot avea mar-tori, cele ale viselor tale, nu. De aici şi circumspecţia – firească, de altfel – cu care suntpriviţi povestitorii de vise. Nimeni nu poate proba „adevărul” şi acurateţea relatărilortale de dincolo. Nici măcar aparatura sofisticată a psihiatrilor şi neurologilor de azicare măsoară, orbeşte, pe dibuite, impulsuri şi crispări ale trupului/creierului carevisează. Dar e de precizat imediat că nici lectura vieţii diurne, nici a celei nocturne nusunt ultime şi definitive, în cazul amândurora încap oricând remanieri, re-lecturi,funcţie de date noi, de o ştiinţă/înţelegere mai adâncă a detaliilor. Şi amândouă suntacte ale creierului tău. Cel puţin deocamdată, însă, visul e o experienţă strict indivi-duală, o aventură singuratecă – nu te poate însoţi nimeni, nici un om în carne, oase şigând! – şi, de cele mai multe ori, neclară şi stranie chiar şi pentru visătorul însuşi. Darasta nu înseamnă nicidecum că visul nu e parte din tine, din enciclopedia ta persona-lă, cu voia ori fără voia ta. Nu ştiu cum apar visele, spunea Jung, dar, „dacă meditezidestul asupra lor, totdeauna iese ceva din ele…”

© L

AU

RA

PO

AN

TĂ

Irina PetraşCartea viselor (11)

CAMIL PETRESCU

SORIN ALEXANDRESCU

■ F. M. Dostoievski la Polirom

DemoniiEdiţie cartonatăTraducere din limba rusă de Nicolae Gane

„Cartea pe care ar trebui s-o citească oricine pentru a înţelege natura şi semnificaţia leninismului rămâne roma-nul Demonii al lui Dostoievski.” (Vladimir Tismăneanu)„Dostoievski ne este indispensabil: satira lui, asemenea celei a lui Jonathan Swift, denunţă egoismul, cruzimea,ipocriziile noastre şi, mai presus de orice, această infirmitate care este conştiinţa de sine. Acest Shakespeareal romancierilor îşi înzestrează personajele cu o intensitate a trăirii pe care doar operele Marelui Will au atins-o şi, în plus, le face să poarte povara ruşinii, un lucru pe care Shakespeare nu a fost capabil să-l realize-ze.” (Harold Bloom)Feodor Mihailovici Dostoievski (1821-1881) — unul dintre cei mai importanţi scriitori ai lumii, a cărui operă esteo strălucită replică literară şi filosofică la criza socială şi spirituală a vremii sale, zugrăvind ciocniri polifonice întrepersonaje originale şi paradoxale, aflate într-o permanentă şi pasionată căutare a armoniei sociale şi umane,marcate de un profund psihologism şi tragism. Pătrunzând în sufletul „ultimului dintre oameni“, recunoscând

valoarea absolută a trăirilor acestuia, scriitorul i s-a alăturat împotriva tuturor, i-a purtat tragedia prin toate romanele sale, a ridicat-o la ran-gul de suferinţă universală, şi-a împins personajul la revoltă împotriva propriei fiinţe, împotriva ultimului său adapost: Hristos. În plan bio-grafic, momentul crucial al vieţii lui Dostoievski l-a reprezentat anul 1849, când a fost arestat şi condamnat la moarte pentru participareala întrunirile unui cerc de tineri fourierişti (condus de Mihail Petraşevski), în cadrul cărora se purtau discuţii subversive. Împreună cu cei-lalţi deţinuţi, este transportat în piaţa unde aveau loc execuţiile şi trecut prin toată procedura de anunţare a condamnării la moarte prinîmpuşcare. Doar în ultimul moment s-a anunţat că ţarul le-a comutat pedeapsa în muncă silnică şi deportare. După patru ani de ocnă,urmaţi de alţi cinci ani de serviciu militar obligatoriu ca simplu soldat, revine la Petersburg şi îşi reia activitatea literară.Până în momentul arestului fusese plasat de critică în umbra lui Gogol. Nuvelele şi microromanele Oameni sărmani (1846), Nopţi albe(1848), Netoska Nezvanova (1849) descriu suferinţele omului „mic” ca tragedie socială. Romanul Amintiri din casa morţilor (1861-1862)este o carte de cotitură, care prezintă destinul tragic şi demnitatea omului aflat în detenţie. Seria capodoperelor începe cu romanul Crimăşi pedeapsă, publicat în 1866, urmat de Idiotul (1868-1869), Demonii (1871-1872), Adolescentul (1875) şi Fraţii Karamazov (1879-1880).Cărţile lui Dostoievski sunt traduse şi comentate în toata lumea, după ele s-au realizat numeroase spectacole de teatru şi filme celebre.

Mă întreb ce poate însemna pentru untânăr de azi, care nu mai are obliga-ţia să facă stagiul militar, romanulDulce ca mierea e glonţul patriei de

Petru Popescu, apărut în 1971. Cum ar putea el săse recunoască într-un personaj care face experienţestrăine lui? De ce ar aprecia erupţia de viaţă trăitădin paginile cărţii nemaiavând drept termen de com-paraţie mortificarea din timpul comunismului?

Recitind romanul, pe care, inspirată ca de obi-cei, îl repune în circulaţie Editura Curtea Veche,constat că trecerea timpului nu l-a atins (aşa cum nul-a atins pe autorul însuşi, care, ori de câte ori revi-ne în România, pare un actor de la Hollywood, în ple-nitudinea maturităţii, şi nu un scenarist de laHollywood, obosit de multele nopţi nedormite, cumeste în realitate). Indiferent dacă ai făcut sau nuarmata, dacă ai trăit sau nu în comunism, textul tecaptivează prin exuberanţa lui tinerească, printr-unmod nou, inedit de a vedea lumea. Romanul estescris la persoana întâi, din perspectiva unui absol-vent al facultăţii de istorie care face armata la oşcoală de ofiţeri în rezervă. În personajul fără numese proiectează Petru Popescu însuşi, dovada consti-tuind-o tocmai frumuseţea literară a relatării, impo-sibil de atribuit unui nescriitor.

Descrise cu vervă artistică, până şi situaţiilecele mai banale, pe care în viaţa de fiecare zi nici nule mai înregistrăm, îşi dezvăluie – spectaculos – poe-zia sau umorul. Prozatorul reglează televizorul exis-tenţei în felul său dintotdeauna: dă totul la maxi-mum. Sunt date la maximum şi culoarea, şi contras-tul, şi luminozitatea, şi sonorul.

Tonul romanului este dat de acest entuziasm.Există în cuprinsul lui, este adevărat, şi un exces devolubilitate. Spre deosebire de Prins, Dulce ca mie-rea e glonţul patriei nu are o idee ordonatoare. Mulţibărbaţi simt nevoia să povestească pe larg ce li s-aîntâmplat în armată, deşi acolo – din punct de vede-re narativ – nu li s-a întâmplat nimic. Îi animă fap-tul în sine că au prilejul să vorbească despre eiînşişi. Aceasta este şi starea de spirit a personajului-narator din Dulce ca mierea e glonţul patriei (de carePetru Popescu nu se distanţează, probabil datorităîmprejurării că şi-a scris romanul la scurtă vremedupă ce el însuşi a „făcut armata”). Un amestec deentuziasm naiv şi narcisism îl determină să istori-sească, plin de vervă, tot ce a trăit şi văzut ca mili-tar, fără să se mai întrebe dacă cititorii îl urmăresccu atenţie în fiecare moment.

Epica propriu-zisă a romanului este sumară.Personajul principal, un tânăr bucureştean solitar(ai cărui părinţi l-au părăsit încă din perioada ado-lescenţei, lăsându-l singur într-o casă cu pereţii plinide fotografii de familie) se îndrăgosteşte în timpulstagiului militar de o femeie matură, din iniţiativaacesteia. Femeia, pe nume Laguna, îl invită – iaruneori, ursuză, doar îl acceptă – în garsoniera ei dinBucureşti, în scurtul răgaz al unor permisii obţinutede tânăr. Despărţindu-se cu un sentiment de vinovă-ţie de prietenii săi din armată, Gigi, Ion şi Sandu(portretizaţi fugitiv), care folosesc permisiile pentrua se lansa în aventuri trăsnite, în stilul „frumoşilornebuni ai marilor oraşe”, protagonistul cărţii seîndreaptă ca spre un loc de osândă, dar şi de plăceriperverse spre garsoniera Lagunei. Acolo este, succe-siv, umilit şi adorat, respins cu brutalitate şi iniţiatîn voluptăţi inaccesibile altora. Până la urmăLaguna îl abandonează ca pe un obiect folosit, consi-derând că la vârsta lui „iubirea, oricum, nu doare”, şise întoarce la un bărbat cu mai multă experienţă.

Pe acest modest trunchi epic se sprijină vastaarborescenţă a patru sute de pagini de roman, dincare nu lipsesc descrieri ale tuturor momentelor pre-gătirii militare: gimnastica de înviorare, exerciţiilede trageri, marşurile, ieşirea la raport, luarea meseila cantină, serviciul de gardă, inspectarea dormito-rului de către superiori, venirea rudelor în vizită lacazarmă etc. Iar aici apare surpriza; nu trebuieneapărat să fi experimentat pe cont propriu un pro-gram cazon ca să intri în atmosferă. Şi aceasta pen-tru că în esenţa lui romanul, departe de a fi prozaic-descriptiv, este entuziast-tineresc. Poate fi conside-

rat chiar un poem în proză despre condiţia de tânăr,de oriunde şi de oricând.

Personajul-narator, alter-ego al autorului, înre-gistrează cu voioşie tot ce trăieşte şi tot ce se întâm-plă în jur, ca şi cum viaţa ar fi un continuu spectacolcaptivant. Depunerea jurământului militar constitu-ie, de exemplu, pentru el o pitorească paradă de„fiziologii”, descrise succint, nu un moment solemn,generator – la alţi autori – de discursuri pe temadevotamentului faţă de patrie:

„Câte unul, am depus jurământul, în curteastrânsă şi geometrică. Martie fără soare. Fanfara nezguduia, muzicanţii adineauri cuminţi şi domesticifăceau să vibreze tencuiala pe pereţi. Formula jură-mântului de douăzeci şi patru de ori. ElevulBăbeanu Matei, mic, cu ochii verzi în pământiulfeţei, din Craiova. Elevul Steinbrecher Kurt, cusprâncenele şi genele albe, din Sighişoara. ElevulToth Carol, cu un neg mare şi transparent chiarîntre sprâncene, din Satu-Mare. Elevul IepureAdrian, negru, cu buze roşii de parcă mereu ar fi fostproaspăt sărutat, părul catran, ochii cu albul galben,

ţigan din Bucureşti. Elevul Nagy Arpad, din Arad, cuprivirea albastră, cu picioarele atât de arcuite încâtniciodată nu putea lua «drepţi» ca lumea. Elevul IvoMunteanu, sârb din Jimbolia, gras, chel, arătând latoţi fotografia fetiţelor lui gemene. Elevul LandRichard, şvab din Lugoj, cârn, cu talent la vioară, cumâinile prea fragile pentru lopata reglementară.Elevul Ion Marai, cel mai bătrân dintre toţi, ştren-gar din Bucureşti, trei facultăţi, fusese exmatriculatdin două, o terminase cu chiu, cu vai pe ultima, eraacum profesor de română şi franceză la un liceu, ele-vii îl adorau, elevele leşinau când le scotea la tablă:frumos, cu carură perfectă de înotător pe care sedepunea de trei ani grăsimea întreruperii antrena-mentului, cu ochii mari, căprui, ieşiţi cu lăcomie dincap, să se aşeze cu poftă pe toate ispitele vieţii.Elevul Gigi Pleşea, mijlociu de stat, cu musculaturăherculeană, cu părul tare ca de fox sârmos şi o pădu-re de păr la fel de tare pe pieptul mereu descheiat, cuprofil italo-dacic, o, românii tari de virtute care auîntemeiat colonii vânoase în Brazilia sau cine ştieunde, plecaţi din Bariera Vergului, din Vitan, dinCiurel sau din alte oboare ale capitalei. După eiveneam eu. M-am scufundat în privirea maiorului caîntr-un nor coborât. Am pronunţat jurământul. Mi-astrâns mâna a douăzeci şi patra oară (eram ultimul),m-a felicitat.”

Numai la Petru Dumitriu mai sesizăm acesttalent de portretist expeditiv, cu precizarea că auto-rul Cronicii de familie este invariabil sarcastic încaracterizările sale, în timp ce Petru Popescu jubi-lează trecând în revistă galeria de personaje.

Dulce ca mierea e glonţul patriei poate fi consi-derat şi un roman de dragoste, întrucât fascinaţia şifuria pe care i le provoacă Laguna personajului prin-cipal au valoarea unui „eveniment epic” şi rămânpentru multă vreme, după încheierea lecturii, înmintea noastră. Este vorba de o dragoste imposibilă,de genul celor evocate în atâtea romane româneşti,de la Adela lui Garabet Ibrăileanu la Sexagenara şitânărul de Nora Iuga. Prăpastia care îi separă pe ceidoi îndrăgostiţi este diferenţa de vârstă. Spre deose-bire de adoratorul ei, Laguna este matură şi compli-cată. „Enigma” ei este alta decât enigma Otiliei dinromanul cu acelaşi titlu al lui G. Călinescu. Ea nuconstă într-o candoare ininteligibilă, ci într-o femini-tate asumată şi într-un rafinament al voluptăţii ero-tice care îl fac pe tânăr să se simtă ca un elev la unexamen.

Ilustrativ în această privinţă este episodul vizi-tei neanunţate a tânărului la iubita lui acasă.Decupat din roman, el ar putea constitui o prozăscurtă antologică:

„Am sunat îndelung. N-a răspuns nimeni.Stăteam pe palier, în faţa uşii. Cu vizeta în

frunte, uşa se uita la mine ca un ciclop.”Bănuind că Laguna este acasă şi nu vrea să-l

primească, tânărul insistă, timid-îndârjit, iar când,în sfârşit, renunţă, asistă, în faţa blocului, la venireaacasă a Lagunei, împreună cu alt bărbat:

„Veni un automobil alb, şi din el se dădură jos,fiecare pe câte-o uşă, Laguna şi un bărbat pe carenu-l cunoşteam. O expresie definitivă închidea chi-pul Lagunei, n-am avut timp nici măcar să tresar,bărbatul care se dăduse jos de la volan ocolea acummaşina ca să o ajungă din urmă, şi avea şi el un aerla fel de determinat.”

Bărbatul, de aproximativ cincizeci de ani, con-stituie coşmarul oricărui tânăr îndrăgostit, pentrucă poate oferi unei femei siguranţă şi protecţie, adicăexact ceea ce el nu-i poate oferi. Totuşi, tânărul nos-tru, răscolit de gelozie, îl priveşte şi cu admiraţie,din generozitate sau, poate, pentru că visează săajungă asemenea lui:

„Nu m-ar fi mirat să fi jucat rugby la tinereţe.Avea talia uşor îngroşată, altfel însă un cap superb,puternic şi mare, leonin, cu pungi sub ochi, dar pânăşi pungile erau impunătoare. Gen Rex Harrison, înacelaşi stil binevoitor-absent, numai că purta părulgri tuns foarte scurt şi înfipt ca o perie în frunteaînaltă. Gura mare îi cădea puţin spre bărbia solidă.Un adevărat bărbat făcut între cele două războaie.”

Necunoscutul, înţelegând situaţia, se retrage,Dar Laguna încă rămâne un timp „a lui” şi îl respin-ge nemiloasă pe tânăr:

„– Ce-i cu tine aici?Deschideam gura. Nu ştiu ce i-aş fi spus. Cred

că ceva lipsit de sens. Poate o bâlbâială penibilă. Nueram pregătit. Deschideam gura fiindcă mi se păreamai penibil să nu-i răspund nimic. Am scăpat, mi-aluat-o înainte:

– De ce te-ai îmbrăcat aşa?Cum mă îmbrăcasem?– Îţi stă oribil aşa. Hai sus.Mă invita numai pentru că e jenant să vorbim

în stradă. Am simţit din ton.”Acest dureros joc al dragostei nu are legătură

cu „epoca”, s-a jucat şi se va juca întotdeauna, înnenumărate variante. Tocmai de aceea romanul luiPetru Popescu prezintă interes şi azi. În fiecare pagi-nă a lui pulsează viaţa. �

ALEX. ŞTEFĂNESCUBucureşti OP 22, CP 22alex2108145@yahoo.com

5

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

AUGUST 2010

Alex ŞtefănescuPetru Popescu, reeditat

� Cărţi, cărţi, cărţi Indiferent dacă ai făcut sau nuarmata, dacă ai trăit sau nu în

comunism, textul te captivează prinexuberanţa lui tinerească, printr-unmod nou, inedit de a vedea lumea.

Romanul este scris la persoana întâi,din perspectiva unui absolvent al

facultăţii de istorie care face armatala o şcoală de ofiţeri în rezervă. În

personajul fără nume se proiecteazăPetru Popescu însuşi, dovada

constituind-o tocmai frumuseţealiterară a relatării, imposibil de

atribuit unui nescriitor.

PETRU POPESCU LA VÂRSTACÂND ÎŞI SCRIA ROMANUL.FOTO: ION CUCU

6

ANUL XXI Nr. 8 (701)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Mă las încă o dată convinsă de impor-tanţa continuităţii dintre exerciţiulcritic şi cel didactic, în vreme ceîncerc să ajut o tânără prietenă, care

concurează pentru un post de titular în învăţământ.Chiar şi în manualele destinate instrucţiei filologicepreuniversitare, pedagogii britanici se arată exigenţiîn privinţa actualizării metodei şi vocabularului teo-retic. Standardizate sunt, în învăţământul româ-nesc, judecând după chestionarele anilor anteriori,programa, modelele şi etapele predării, tipurile deactivităţi, cu alte cuvinte, portofoliul procedural alunui instructor, mai curând decât pedagog, devenit,cu o expresie a lui Thomas Carlyle, „mecanic în gân-dire şi acţiune”. Cum se predă, se măsoară cu impla-cabile şi invariabile şabloane. Dacă, întrebarea este„ce”, răspunsul e, ca în glosa eminesciană: „toate-svechi si nouă toate”.

Spre deosebire de cosmoidul operei, discursulteoretic este marcat istoric, de condiţiile cunoaşterii.Cultura şi intuiţia îi îngăduiau lui G. Călinescu, deexemplu, să relaţioneze textul literar şi paradigmelecunoaşterii din primele decenii ale secolului trecut.Ion nu mai este un roman realist, în spirit pozitivist,ci o desfăşurare epică de situaţii şi tipuri umane spe-cifice Transilvaniei rurale, desprinse, ca şi cele dinBaltagul lui Sadoveanu, dintr-un spaţiu muzeal, maicurând decât din realitatea vie. Ghiceşti „tratarea”feliei de viaţă prin stilizare, concentrare şi accentua-re a elementului tipic, încercarea de înţelegere siste-matică şi teoretică a codurilor sociale din epoca încare s-a născut antropologia ca ştiinţă. Personajeleînseşi, precum Vitoria Lipan, evoluează de la ritua-luri executate aproape inconştient şi practice magicecătre interpretare raţională şi deducţie logică. Camîn aceeaşi vreme în care Rebreanu şi Sadoveanu îşiscriau cărţile, Dimitrie Gusti înfiinţa MuzeulSatului… Valorizarea este însă specifică esteticiimoderniste, ctitorite, printre alţii, de Flaubert şi deOscar Wilde, care considerau că nu există cărţimorale şi imorale, ci doar bine sau prost scrise.Călinescu îi reproşează lui Rebreanu lipsa conştiin-ţei artistice, „fraza lipsită de culoare”, „dedicareaciudată, de gust îndoielnic, ‘celor mulţi şi umili’”. Şimai aspru ar fi fost, probabil, cu Joyce, autorul colec-ţiei de proză scurtă, Oamenii din Dublin, care,„mulţi şi umili” fiind, sunt reprezentaţi printr-unlimbaj în mod deliberat sărăcit, atât lexical cât şisintactic.

Pentru criticul contextualist al ultimelor dece-nii, care resuscită întreaga magmă culturală dincare s-au născut, fie tipurile de discurs, fie opereleindividuale, romanul are înscrise în zestrea geneticăorientarea cărtre individul comun, situaţiile banaleşi limbajul lipsit de podoabe. S-a născut prin opoziţiela estetismul şi idealismul romanţului medieval,Nicolae Breban identificând, chiar, în Don Quijote,prototipul noului gen, născut în zorii epocii moderne.Folosirea unui limbaj accesibil recent formatei clasede mijloc, a neguţătorilor şi meseriaşilor, era reco-mandată, în Anglia, chiar de pragmatica AcademieRegală – o poetică asimilată de Defoe şi ridiculizatăde conservatorul Swift în Călătoriile lui Gulliver.

Cu reproşuri similare s-a confruntat şi NicolaeBreban, al cărui roman de debut, Francisca, a apărutîn perioada de afirmare a poeticii postmoderne,având ca suport epistemologic teoria complexităţii şiceea ce Stephen T. DeBerry numeşte „psihologiecuantică” (Quantum Psychology: Steps to aPostmodern Ecology of Being). Menirea criticuluieste să „disocieze”, printre altele, întrebările şi căilelegitime ale demersului său de aspecte irelevante –în sensul lipsei de importanţă pentru sfera de preo-cupări a contemporanilor. Voinţa de expresie, înepoca de-diferenţierii esteticului de celelalte tipuride discurs, aşa cum caracterizează Vattimo esteticapostmodernă, nu mai include autonomia formei, nor-mativă, de exemplu, în estetica lui Kant. De fapt,viaţa şi arta sau reprezentarea, văzute, deSchopenhauer, ca fiind într-o opoziţie ireductibilă, îşiamestecă apele şi chiar se condiţionează sau gene-rează reciproc. Central devine acum un concept căru-ia Nicolae Breban îi atribuie un sens programatic:construcţia. Nu este vorba de tehnici textuale, ci deconstrucţia universului fictiv în funcţie de energiilesemantice ale întregului câmp discursiv contempo-ran. Textul brebanian este invaziv, rhizomatic, pen-tru a folosi un termen consacrat, deleuzian, consti-

tuindu-se, după mărturisirea autorului însuşi, dincontaminări cu viul social, dar şi cu construcţiile ete-rogene ale diverselor discipline ce dau substanţăcunoaşterii unei anume faze de civilizaţie. Spaţiuleste un labirint borgesian, de fapt, o zonă a interfe-renţelor universului psihic şi social, lingvistic şi real;timpul nu mai este recuperat, ca la Proust, ordonatprin memorie şi actul narativ, ci unul teleologic, aldeschiderii către lumi posibile, cu personaje mutan-te, evoluând contradictoriu. Spaţiul, umanitatea, caşi însăşi unitatea minimală a lumii ficţionale, careeste fraza, cunosc la Breban, acea stare caracteriza-tă de fizicienii vremii noastre ca perpetuu emergen-tă, non-lineară, imposibil de prevăzut, deoarece esterezultanta interacţiunilor multiple dintre nivelelesistemului: istorie, comunitate, mediu, politică, eco-nomie şi cultură. Francisca nu reuşeşte să se detaşe-ze, prin conştiinţă de sine, de mediul social, precumMarcel, care ajunge să privească aristocraţia cu unochi critic. La rândul său, Chilian, „omul nou”, care,din element marginal, ajunge să se situeze, ca unatractor, în centrul noului câmp de forţe al socialu-lui, realizează că magnetismul său este ineficace încazul elementelor nomade, nedisciplinate, asemănă-toare prolilor rămaşi în afara armurii de metal a dic-taturii din O mie nouă sute optezci şi patru deOrwell. Cuantică este şi societatea acestor romane,cu distribuţie inegală de informaţie ordonatoare, cuzone subversive, de decoerenţă, cu momente deautoorganizare pe traiectoria unui destin ce cunoaş-te, alături de determinismul politicii totalitariste,aleatoriul comunităţilor care şi-au pierdut liantulaxiologic asigurat de cultură şi continuitate în isto-rie.

Se poate spune că, datat în anul 1956-57, roma-nul Bunavestire delimitează trei repere istoric-onto-logice. Răbufnirea evenimentelor din Ungaria fuse-seră ultima contrarevoluţie. La trei ani de la moar-tea lui Stalin, prima fază a epocii revoluţionare, teri-bilă prin amploarea represiunii, teroare şi victimiza-re putea fi considerată încheiată. Distructivă, nudoar fizic ci şi spiritual, ea îl face posibil, în vidullăsat în urmă, pe Grobei, emblema celei de a douafaze a istoriei comuniste: comice, derizorii, groteşti.Moartea lui Grobei marchează unica formă deredempţiune pe care a văzut-o autorul în societateadin care s-a exilat în momentul revenirii la dogma-tism: scrisul cărţii despre Grobei, viaţa de apoi,inocentă şi inteligibilă, a textului. Dacă a refuzatpartitura de disident în Occident, a făcut-o, probabil,cu decenţa Cordeliei care refuză să spună ce doreştetatăl ei să audă – cunoscuse destul oportunism înlumea din care venea şi, asemeni lui Hamlet, refuzasă danseze cum i se cânta; sau, pentru că, după cumconstata scriitorul britanic Malcolm Bradbury, lacăderea Cortinei de Fier, nu existase loc în Europadestul de strâmt pentru a nu face loc falsului politic,relaxării intelectuale şi latitudiniarismului ideolo-gic. Grobei seamănă destul de bine cu grotesculFrederick Clegg, din Colecţionarul lui Fowles, iarclarobscurul etic, claustrofobia textuală şi nomadis-mul politic (refuzul oricărei înregimentări sau ade-ziuni) îi aduc la un numitor comun pe Juan sin

Tierra, al lui Goytisolo, şi pe Don Juan-ul cu multi-ple măşti imaginat de Breban. Ca şi alţi scriitoriromâni, dublaţi de redutabili eseişti şi teoreticieni –D.R. Popescu, Marin Sorescu, Cezar Baltag sauNichita Stănescu – Nicolae Breban respiră aerultimpului şi-i conferă „formă şi substanţă”, cumspune Hamlet.

Ca fals amfitrion al unei umanităţi gregare,autorul nu poate fi decât impostorul, zeul seducătorşi fertil, care se sustrage lumii pentru a se obiectivaprin creaţie. Ca narator, însă, autorul însuşi migrea-ză sub o multitudine de măşti, masca fiind, ca laWilde, un mijloc de multiplicare a personalităţii.

Problema adecvării metodologice deschide unrecent şi remarcabil studiu monografic despre operalui Nicolae Breban: Voinţa şi puterea de creaţie, deMarian Victor Baciu. Constituindu-şi propriul dis-curs prin dialog cu demersuri anterioare, criticulluminează indirect un risc major al osificării grilei delectură. Stereotipul, în teorie, poate fi uneori împru-mutat din jargonul sau protocoalele curente. Unexemplu este cronica lui I. Negoiţescu la apariţiaromanului Francisca, în care se reproşează omnis-cienţa naratorului. După cum, cu subtilitate,demonstrează, M.V. Buciu, omniscienţa nu mai esteposibilă într-un roman în care nici personajele numai ştiu cine sunt, deoarece şi-au pierdut identitateacu sine a eului cartezian, stabil şi unitar. Universulnarativ linear, local, fix şi raţional, inspirat de fizicanewtoniană, a devenit non-linear, dinamic, meta-morfic şi iraţional. Studiul lui Marian Victor Buciueste mai curând un studiu de caz universitar decât omonografie. Îl interesează poetica autorului, scrieri-le programatice, genealogia operelor, urmărindu-lerădăcinile înfipte, după cum subliniază în câtevarânduri, nu în experienţa nemijlocită, ci în sedimen-te de cultură. În acelaşi timp, criticul îl caracterizea-ză ca pe un vitalist, un scriitor al socialului şi al viu-lui. Poate ar trebui specificat că vitalismul nu trebu-ie înţeles, aici, în sens aristotelian, al energiei – ener-geia – care conduce orice lucru către forma imprima-tă acestuia de mintea demiurgului, ci în acela de pro-liferare exuberantă a materiei biologice ce caracteri-zează fazele culturale de tranziţie, mai înainte ca onouă sistemă să „teritorializeze”, cum ar spuneDeleuze, fluxul eterogen al vieţii, silindu-i „pulsaţii-le” (inspiratul termen al lui M.V.B.) să se transformeîn senzori purtători de informaţie capabilă să reducărealul la hartă. Universul brebanian, însă, este unulcuantic, cu „buzunare de cunoaştere” inserate într-omare de necunoscute, invitând lecturi „deschise,generoase şi nicidecum narcisiac reductive.”Păcătuind arareori el însuşi prin recurs la conceptede genul „actanţi” sau „informanţi”, ce par extrasedin scrinul lui Greimas, Marian Victor Buciu reuşeş-te o demonstraţie convingătoare a caracterului maicurând anomic al universului romanesc creat deNicolae Breban, imposibil de introdus în cămaşa deforţă a modelului structuralist. Dimpotrivă, „roman-cierul N. Breban ajunge problematizant în tot cescrie (...)” şi, cu toate că, spre deosebire de nihiliştiişi demolatorii avangardişti, păstrează „categoriile debază ale romanului, tema, construcţia şi personajul”,pledează, după cum declară romancierul însuşi(Riscul în cultură), „nu doar împotriva linearităţii,dar pentru întoarcerea perspectivei, prin rupturatipologică, dar şi de gândire, ceea ce înseamnă maimult şi totodată altceva decât exigenţa banală aimprevizibilităţii.”.

„Linia de fugă” este o expresie folosită şi deNichita Stănescu în convorbirile cu Aurelian TituDumitrescu, pentru a ilustra ideea sa de inovaţie înartă, dar şi de filosoful Deleuze în legătură cu meca-nismul general al schimbării de epistemă sau dematrice cognitiv-retorică în istoria culturii. Undeva,Nicolae Breban remarcă uimitoarea capacitate ascriitorilor român de a reface decalaje şi a se sincro-niza cu mişcarea de idei. Mai adecvat ar fi, poate, săspunem de creaţie echi-exponenţială, la aceeaşiputere, prin antrenarea, nu doar a formelor şi con-venţiilor de reprezentare, ci a înseşi matricei genera-tive care implică întotdeauna şi un mod specific de agândi universul şi destinul omului rătăcit în el. �

(CON)TEXTE

Maria-Ana TupanRecursul la metodă

Pentru criticul contextualist alultimelor decenii, care resuscită

întreaga magmă culturală din care s-au născut, fie tipurile de discurs, fie

operele individuale, romanul areînscrise în zestrea genetică orientarea

cărtre individul comun, situaţiilebanale şi limbajul lipsit de podoabe.

Am avut şansa de a scrie şi cu alte pri-lejuri despre formula existenţialăunică, inconfundabilă a gălăţeanuluiSilviu Lupaşcu. Punctul ei de porni-

re îl constituie transdisciplinaritatea: licenţiat ini-ţial în studii de drept, Lupaşcu a continuat la Iaşicu un prim doctorat în istoria culturii, sub condu-cerea Profesorului Alexandru Zub, pentru a-l face,mai târziu, şi pe al doilea, în istoria comparată areligiilor, la Paris, ca o confirmare a preocupărilorsale pentru spiritualismul umanist comparat şisincretic, în care rolul principal îl deţin blocurilesapienţiale din Orientul Apropiat, cu un accentspecial acordat interferenţelor dintre iudaism,creştinism şi islam, Silviu Lupaşcu fiind, pemoment, cel mai bun specialist român în arta com-parată a acestor religii.

În timp ce alţi erudiţi insistă pe disjungereaacestor blocuri culturale, analizând separatimagini şi simboluri care derivă dintr-un spaţiuantropologic comun, Lupaşcu merge în sensinvers, căutând similitudini, spaţii de comunicareşi, eventual, translaţii de simboluri, idealul săureprezentând, de fapt, reiterarea foarte suplă,deloc marcată de dogmatism, a unui ideal intelec-tual de sfârşit de secol XIX, potrivit căruia univer-salismul ritului premerge, ca structură, particula-rizărilor de ordin mitic sau sapienţial, formulesacrale citite disparat până atunci fiind din nouapropiate pentru a se identifica bazine comporta-mentale comune, gesturi sincretice sau scenariisacrale cu o coregrafie comunicantă, cea maicunoscută dintre ele fiind aceea a ritului arhaic deiniţiere, extrapolată apoi într-o direcţie antropolo-gică, narativă sau sapienţială.

De-a lungul timpului, cărţi parţiale, publica-te de Silviu Lupaşcu, indicau fărâmiţat un traseuexegetic care îşi găseşte acum confirmarea sinteti-că în impresionantul volum L’imaginaire religieuxau carrefour des espaces sacrés (Imaginarul reli-gios la confluenţa spaţiilor sacre, HonoréChampion, Paris, 2007, 568 de pagini în formatmare!), materializare editorială a unui doctoratilustru. Impresionant e să urmăreşti modul în carevolumele anterioare publicate de către autor îşistrâng logic apele în albia sintetică oferită de cătredoctoratul parizian, semn că ne aflăm în prezenţaunei gândiri personale consecvente, sistemice,pentru care exigenţa vocaţiei spirituale şi a împli-nirii prin cultură e superioară cerinţelor imediateimpuse de stabilitate instituţională sau de carieră.

Mult timp, de pildă, Silviu Lupaşcu a fost unintelectual free lancer, beneficiar al unor burse decercetare prestigioase (Oxford, NEC, Paris). Apoi,din necesităţi empirice de subzistenţă, el s-a stabi-lit ca profesor la universitatea gălăţeană (oraşulsău natal), însă traseul spiritual al cărţilor sale acontinuat să indice nostalgia pentru forma supe-rioară a itineranţei spirituale, a mersului dinoază-n oază sau de la un Maestru la altul, evocatecu subtilitate în Sfinţii ascunşi, călăuzitori demăgari, volum din 1998, apărut la Editura – foar-te activă pe atunci – Fides. Lupaşcu debutase cuun roman sapienţial (Stylit, 1993), evocând, meta-foric, imaginea asceţilor exilaţi pe un stâlp, publi-case ulterior un prim volum erudit, Sacrificiu şiteocraţie (1997), pentru a declanşa, odată cuPelerinajul senzual (2001), seria volumelor dedica-te iubirii cu sens mistic, înălţător, multe exemplefiind luate din Sufism, interesul tematic conti-nuând cu volumul despre Sărutul divin al morţii,publicat la Dacia în Cluj (2001).

Cărţile ulterioare (Cartea de cristal, 2002 şiCercul apropierii, cercul îndepărtării, 2004) mar-

chează o pregnantă reorientare a interesului cătrespaţializarea coregrafiei sapienţiale, pe care docto-ratul parizian o confirmă în mod strălucit. Înainte,însă, de a trece în revistă câteva dintre ideile pro-funde ale volumului, să precizăm un aspect cu carerândurile noastre de acum au început, de fapt:prin tot ceea ce întreprinde, Silviu Lupaşcu reali-zează un program existenţial de o superioară con-secvenţă personală şi ideatică, cărţile sale repre-zentând decantarea unor aspiraţii spirituale spe-ciale. Discret şi aproape ascetic în manifestărilepublice, nu-l vom regăsi în polemici sau discordiisupralicitate mediatic, deşi autorul este, cu acte înregulă, membru al celebrului debate club dinOxford. Scrie, iniţiat, pentru iniţiaţi, ceea ce nuînseamnă câtuşi de puţin un prejudiciu, deşi, sin-ceri să fim, continuăm să fim de părerea că SilviuLupaşcu se bucură de o atenţie critică inferioarăprogramului cultural exemplar pe care îl propune.Impresionantă, în tot ce face, este vocaţia neana-horetică, seculară a împlinirii de sine: laic fiind,autorul demonstrează, cu o forţă sintetică supe-rioară, deosebită, capacitatea de a apropia blocurisapienţiale diferite şi divinităţi aparent ireductibi-le, din dorinţa de a realiza un mixaj universalistdiafan, prin care conceptele şi simbolurile se între-pătrund, la un palier spiritual infinit mai plauzibildecât acela propus de către spiritualiştii din des-cendenţa lui Rudolf Steiner sau din aceea a arhe-tipologiei jungiene, cu care autorul nostru nu arenimic de-a face. În centrul mixajului se aflăOrientul Apropiat, cu legătura indestructibilă din-tre cosmologie şi spiritualism, bazată pe o foartenuanţată cunoaştere a antropologiei sapienţiale aregiunii. În spiritul acesteia, Silviu Lupaşcu este,ideal vorbind, un „călăuzitor de măgari”, aflat încăutarea iubirii şi a simplităţii sacre realizate prinascensiune cotidiană. Cărţile sale nu sunt uşor deparcurs, dar cei care o fac se aleg nu numai cu omulţime de idei incitante, ci şi cu exemplul uneiformule existenţiale unice, pe care puţini, în ţaraasta şi aiurea, au puterea să o realizeze.

Teză de doctorat fiind, L’imaginaire religieuxau carrefour des espaces sacrés este, în mod obiec-tiv, mai tranzitivă decât multe dintre textele depână acum ale autorului, metodologia volumuluifiind, la rândul ei, extraordinar de suplă, dacă oraportăm la subiect, fiindcă derivă din ceva deautorul defineşte ca fiind „hibridizările culturale”ale aventurii sacrale: adică, transformarea textu-lui (de regulă biblic) în coregrafii sapienţiale,hibridizarea datorându-se – se precizează chiar laînceputul volumului – transferurilor culturale ine-vitabile pe care le îngăduie cuceririle militare.

Altfel spus, spre deosebire de orientarea de ansam-blu a altor cercetări dominate de o direcţie metodo-logică inversă (reducţionismul sursologic),Lupaşcu este interesat, în teza sa de doctorat, demodul în care se diseminează simbolurile şi formu-lele sacre, dobândind consistenţa spaţiilor emble-matice din domeniul naraţiunilor religioase.„Pulverizarea Bibliei” în texte iradiante devine,aşadar, preocuparea fundamentală a autorului,pregătit să demonstreze, prin exemple analogicepreluate din iudaism, creştinism, islamism, misti-ca Sufi sau gnoză, că articularea specifică a fiecă-rui bloc sapienţial aparte se bazează pe fenomenulde spaţializare a sacrului, prin care se înţelege, înmod evident, nu numai articularea unor simbolurişi mituri coerente, ci şi modul în care blocurilesapienţiale respective interacţionează cu istoria.

În acest sens e citat Geza Vermeş, cu teza res-crierii textelor biblice (rewritten Bible), ceea ce neduce, în mod inevitabil, la aventura infinită a apo-crifelor, exemplele pe care Silviu Lupaşcu le ia dinvastul registru textual al apocrifelor apocalipticefiind revelator. În sens cultural, avem de-a face, înfiecare dintre cazuri, cu degradeuri, ceea ce indicăpunctul de contact dintre eternitate şi mundan,perisabil; în mod inevitabil, Lupaşcu se opreşte lacazul îngerilor căzuţi (inclusiv al faimosului Iblîsdaimonic islamic), la simbolizarea actantuluisapienţial („călăuzitorul de măgari” fiind unul din-tre aceştia) sau la eschatologie, pentru a încheiaprima secţiune a volumului cu o subtilă analiză aimaginarului acvatic şi a feminităţii.

Secţiunile mediane ale tezei sunt integraldedicate thanaticului, în prelungirea volumuluidedicat Sărutului divin, deja menţionat, autorulfiind interesat cu precădere de imaginea spiritua-lă a morţii ascendente, a morţii prin intermediulcăreia omul intră în contact şi este recunoscut decătre Dumnezeu (o subtemă recurentă fiind marti-rajul christic). Începând cu secţiunea a doua înce-pe, de altfel, aventura transcenderii de sine dincarte, teza fiind redactată în mod premeditat ase-menea unei iniţieri de tip spiritual. Se insistă, ast-fel, pe „grădinile desfătărilor”, ca spaţii privilegia-te ale contactului dintre uman şi divin, pe exigen-ţa cunoaşterii numelor divine şi a „feţelor” divini-tăţii (unele dintre ele: metaforizate, camuflate, sauascunse în caligrame, ca în Islam) şi pe topografiaascensională a Cerului, culminând cu „al nouăleacer”, în care sălăşluieşte divinul sau rosa mystica.Dincolo de detalii, foarte bine identificate şidecriptate, dincolo de firescul ştiinţific al plurilin-gvismului (textele sunt citite în original...), ceea ceimpresionează pe ansamblu în volum este concepe-rea sa ca pe un traseu iniţiatic ideal, complet, ceeace indică faptul că, în completarea realizării exi-genţelor specifice ale unei lucrări de doctorat,Silviu Lupaşcu confirmă şi aici programul deschisal preocupărilor sale spirituale dintotdeauna,aceea de a face dintr-o carte sau dintr-un text unscenariu iniţiatic complet, ghid exemplar pentrucei care vor să-l admire şi să-l urmeze. �

Ştefan BorbélyO formulă intelectuală neintegrată încă: Volume erudite scrise în limbi străine (II) SPAŢIILE SACRE

7

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

AUGUST 2010

© C

ON

ST

AN

TIN

AB

UL

EU

■ noutăţi editorialeCorneliu ZeanaNu trădaţi, vă rog!Editura Ideea Europeană, 2010

Cartea pe care o ţineţi în mână estepericuloasă. Incomodă, scorţoasă,incendiară fiind, în mod cert, va deran-ja unele personaje, nelipsite de impor-tanţă, din arena politicii româneşti,care confundă adeseori politica cu dile-tantismul, trădând interesele susţinutecu atâta patos în campaniile electorale.În mod sigur, Nu trădaţi, vă rog! vaalarma edilii capitalei ce se întrec în adistruge „micul Paris” de pe vremuri.Această carte, aşadar, va deranja nupuţină lume prin scenele din viaţa

social-politică post-decembristă, cu atât mai mult, cu cât umorulşfichiuitor nu-i este străin nici pe departe autorului. Nici detaşa-rea…

8

ANUL XXI Nr. 8 (701)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Romanul Un om din Est de Ioan Groşana suscitat deja discuţii în critica noas-tră de întâmpinare, pe tema limitelorgenului romanesc. Îndrăznesc să sper

că tot atâtea va genera şi recenta apariţie semnatăde Gina Sebastian Alcalay, Rapsodie în alb-negru cuLeonard Bernstein*. Şi aceasta, deoarece, subintitu-lată Roman memorialistic, cartea acoperă mai multegenuri, de la memorii la roman şi de la epistolă lajurnal. Unii comentatori au catalogat-o drept memo-rialistică, în timp ce alţii au preferat s-o încadreze lacapitolul ficţiune. Autoarea însăşi, în câteva luări decuvânt, şi-a menţinut opţiunea de a o numi romanmemorialistic: un gen de frontieră, aşadar, în caresubstanţa amintirilor personale este „prelucrată” cumijloacele ficţiunii.

Înclin să cred că ne aflăm, fără voia noastră şichiar fără voia autoarei, într-o capcană. CăciRapsodie în alb-negru cu Leonard Bernstein are, lalectură, o evidentă unitate. Mijloacele narative evo-cate anterior se îmbină natural, fără fisuri, într-undiscurs mereu egal cu el însuşi, semn, probabil, alliniştii interioare şi al limpezimii viziunii GineiSebastian Alcalay. „Temperatura” spirituală ridicatăface ca trecerile dintr-un registru în altul să incitecititorul mai mult decât clasica naraţiune memoria-listică.

Prefer, aşadar, să vorbesc despre roman. CăciGina Sebastian Alcalay, în această carte, nu a trans-cris neutru o experienţă personală, ci a transformattema individuală într-una universală, cu ajutorultehnicilor ficţiunii romaneşti. În fapt, ne aflăm înfaţa unei cărţi unice în literatura română, care facepandant cu o carte celebră în cea universală. Estevorba despre Cartea mamei, a lui Albert Cohen,roman al desprinderii târzii a fiului de mamă şi adobândirii identităţii filiale, prin opoziţie – afectuoa-să, se-nţelege – cu cea maternă. În cartea scriitoareinoastre, avem de-a face cu acelaşi proces, dar privitdin cealaltă parte a „baricadei”: desprinderea – la felde încărcată de iubire – a unei mame de fiul ei şi con-turarea a două entităţi care, fără să fie adverse, aucăpătat identitate proprie. Rapsodie în alb-negru cuLeonard Bernstein este Cartea fiului, prin urmare.

„Povestea” din spatele discursului nu este unade fiecare zi, totuşi. Căci este istoria unui tânăr pia-nist şi compozitor ultradotat, a cărui mamă facetoate sacrificiile posibile pentru ca el să îşi împli-nească traseul de excepţie. Spusă aşa, odiseea tână-rului Eugen Alcalay sună ca un clişeu. Adăugându-iînsă detaliile, ea capătă tensiune, pe alocuri chiardramatism. Eugen Alcalay este evreu, în Româniaceuaşistă a anilor ’80, şi provine dintr-o familie bur-gheză grav marcată de instaurarea comunismului.Părinţii săi nu au relaţii şi nici mijloace materiale

suficiente pentru a-l plasa pe orbita succesului.Temându-se – în urma unor întâmplări descrise şi încarte – că Eugen ar putea fi demotivat de nedrepta-tea generalizată, ce făcea ca meritele să nu-i fie recu-noscute decât parţial şi cu mare greutate, mamaîncearcă o ieşire din cercul vicios al „eticii şi echită-ţii socialiste” şi trimite câteva lucrări ale lui Eugencelebrului Leonard Bernstein. Acesta este extaziat,dar le dă întâlnire la... Tel Aviv. Vă imaginaţi zbuciu-mul unei mame care, în România ceauşistă, trebuiesă facă rost de paşapoarte şi de viză: dacă ar fi spuscă îşi duce băiatul la Leonard Bernstein, ipocriziaoficială ar fi refuzat-o imediat, sub pretextul de aîmpiedica o valoare românească – altminteri, nere-cunoscută – să iasă din ţară... Cu mari eforturi, reu-şeşte să ajungă la întâlnirea de la Tel Aviv, iarEugen, la numai 13 ani, intră pe o altă orbită. Unanefastă pentru multă vreme, căci nici în Israel nugăseşte, paradoxal, o atmosferă propice studiului. Vapleca mai departe, în SUA, în timp ce familia va emi-gra din România în Israel. Eugen va intra, în celedin urmă, la cele mai înalte şcoli muzicale america-ne, pe care le va absolvi ca bursier emerit, în ciudaretragerii sprijinului financiar şi logistic de cătreurmaşii maestrului său Leonard Bernstein (decedatîn 1990). Astăzi, este un apreciat profesor de pian laUniversitatea din Plateville, Wisconsin, şi totodatăun interpret a cărui reputaţie creşte încet, dar sigur.

Există, în carte, mai multe perspective asupraacestei poveşti. Unele, ţesute cu măiestrie de autoa-re, altele doar sugerate. Însăşi perspectiva mameiasupra fiului se schimbă, pe măsură ce naraţiunease apropie de final. La început, ea pare excesiv degrijulie, devorată (orbită?) de dragoste maternă şiobsedată de imperativul împlinirii talentului deexcepţie al lui Eugen. Lovită de nedreptate încă dincopilărie – când familia are de suferit în urmainstaurării comunismului –, a devenit neîncrezătoa-re, neliniştită, dar capabilă de orice sacrificiu.Aparent fragilă, mama este în stare să îndure oricât,aşa cum (cu surpriză) va constata, în timp, că poateşi Eugen, pe care îl presupunea labil. Umoarea nara-toarei începe să se modifice mai ales după dispariţialui Bernstein, care se soldează şi cu încetarea inex-plicabilă a sprijinului pentru Eugen, din partea fun-daţiei conduse acum de urmaşi care au alte planuri.Treptat, mama va înţelege că Eugen are propria per-sonalitate artistică şi umană. El nu va deveni „al doi-lea Bernstein”, ci Eugene Alcalay, profesor doctor depian în sistemul universitar american şi interpretcare, dacă încă nu a intrat în circuitul comercial, sebucură, printre cunoscători, de o unanimă apreciere.Cel pe care îl crezuse, atâţia ani, un geniu rupt delumea concretă, menit unei existenţe fulgurante – încare mama să-şi păstreze locul de înger păzitor –,

s-a dovedit un muziciantemeinic, apt să se des-curce singur şi săpătrundă, prin meriteleproprii, în exigenta lumea muzicii nord-america-ne. Nici măcar evreita-tea sa nu a scăpat deconsecinţele acesteiadaptări dure: fără să orenege, Eugen s-a căsă-torit cu o englezoaicăprotestantă, cam intole-rantă, şi mai ales destulde puţin încântată deIsrael. Astfel încâtmama a trebuit să seobişnuiască şi cu ideeacă îşi va vedea extrem derar fiul, chiar şi după cecauzele care provocaserălungile despărţiri dinanii ’80-’90 (comunismulromânesc, condiţia lorambiguă de emigranţi)au dispărut în uitare.

Astfel, pe lângă perspectiva mamei, îşi facelocul puţin câte puţin şi perspectiva lui Eugen, suge-rată de scrisorile acestuia şi de referinţele despre el,culese de la cei apropiaţi din America şi de la colegiide profesie. Eugen a văzut cu totul altfel decât mamaîntreaga experienţă de formare şi maturizare. ÎnIsrael, bătând fără ţintă şi fără perspectivă străziledin Tel Aviv (în căutarea unui pian pe care să poatăstudia), el înţelege că nimic nu se face uşor în viaţă,şi cu atât mai puţin o carieră în marea muzică.Eugen ia lucrurile aşa cum sunt, este un lupătător şiun om echilibrat – moştenindu-şi, la acest capitol,tatăl, traducătorul Alexandru Alcalay –, pe care„pragurile” vieţii nu-l descurajează şi nu-l demoti-vează, cum credea mama sa. Rămas fără sprijinulfundaţiei lui Leonard Bernstein, tânărul se dovedeş-te capabil să-şi adjudece cele mai mari burse ameri-cane, să termine un doctorat exclusivist la JuilliardSchool şi să ocupe o catedră universitară, înfrun-tând, în tot acest timp, rigorile vieţii de emigrantromân în SUA. Cetăţenia americană o va obţine de-abia în 2001, păstrând-o însă şi pe cea română, deşieste plecat din ţară de la 13 ani.

Scrisorile de la marele Bernstein şi de la cola-boratorii acestuia constituie „liantul” dintre celedouă perspective, căci ele justifică atât uriaşa neli-nişte a mamei, cât şi siguranţa de sine a fiului. Elevorbesc de un maestru fascinat de calităţile ucenicu-lui şi de un ucenic care îşi caută, cu multă stăpânirede sine, drumul propriu. Căci victoria lui Eugen – pecare mama o înţelege de-abia la sfârşitul cărţii – con-stă în aceea de a fi devenit Eugene Alcalay, nu oclonă de Leonard Bernstein: în muzică, dar şi înviaţă, originalul – chiar mai puţin fastuos – esteîntotdeauna de preferat copiei...

Există în carte şi trasee doar sugerate, dar demare frumuseţe. Cel al tatălui Alexandru, de pildă,sau iubirea de senectute a autoarei pentru R., cucare şi Eugen va avea o bună relaţie. Această iubirede senectute, de fapt, este semnul unei târzii matu-rizări a mamei, care, crezându-şi fiul un mare copil,descoperă că a fost ea însăşi acest mare copil, poatechiar mai mult decât fiul. Acceptând că Eugen s-adesprins de ea pentru totdeauna, căpătând o identi-tate umană şi artistică distinctă, autoarea-naratoareînţelege în sfârşit că ea însăşi s-a desprins de mamacare fusese. În locul fostei relaţii mamă-fiu, se insta-lează acum literatura. Mult timp amânată, refuzată,în numele carierei fiului, literatura îşi ia revanşa,depunând mărturie despre o dublă experienţă for-mativă: a fiului şi a mamei, deopotrivă.

O carte uimitoare, originală, admirabil scrisă �.

* Gina Sebastian Alcalay – Rapsodie în alb-negru cuLeonard Bernstein, Editura Ideea Europeană,Bucureşti, 2010.

© A

UR

AC

HR

IST

I

Răzvan VoncuCartea fiului

Unul dintre cele mai detestate persona-je din lume este, după cum se ştie,sărmanul Iuda cel blestemat, hulit,acuzat de mărunte hoţii de Apostolul

Ioan, descris ca atare drept un hoţ mărunt de cătreun Bulgakov, de pildă; Iuda cel invocat ori de câte orise trădează, se înşală, Iuda cel beştelit, hulit, stig-matizat, opus oprobriului public şi considerat dreptsimbol al nimicniciei umane, al trădării şi pierzaniei,deşi şi datorită lui Iuda a fost posibilă transformarealui Iisus în simbol al creştinismului. Nu în zadar,urmând logica moralei, simple şi nu rareori simplis-te, în pictură, Iuda este reprezentat, în majoritateacazurilor, în culori dacă nu întunecate, neplăcute,lipsite de strălucire, oricum, nu foarte departe deregistrele enumerate în fuga gândului. Unul dintrepuţinii pictori, care îl înfăţişază pe tragicul personajbiblic în culori ceva mai deschise este Fra Angelico,călugărul acela melancolic al culorilor, sacerdotuldevotat misiei sale, care a lăsat moştenire lumiireprezentări ale Buneivestiri, ale Sfântului Antoniuşi Sfântul Petru, precum şi ale altor eroi descinşi dinvechile scripturi sfinte, culorile sale, dispuse atent,migălos, în picturile murale de exemplu, putând figreu confundate cu ale altor maeştri ai artelor plas-tice.

Odată cu descoperirea Evangheliei după Iuda,un nou potop de imprecaţii şi blesteme, negări şioprobrii nenuanţate s-a pogorât peste creştetul aces-tui Apostol care este Iuda, încât trecând peste gradulde veridicitate al Evangheliei relativ de curând găsi-te, făcând abstracţie de o sumedenie de discuţii, tra-tate iscate pe marginea celui din urmă subiect, veri-dicitatea adică, ne întrebăm, încă şi încă o dată, însiajul învăţămintelor iisusiace, circumscrise legiiiubirii: nu merită, oare, acest tragic personaj al căruidestin este uimitor, dacă nu de-a dreptul bulversant,nu merită, aşadar, puţină compasiune, un pic maimultă înţelegere, dacă nu chiar ofranda iubirii noas-tre creştine? Aceasta e, în realitate, întrebarea des-prinsă, ici şi colo, printre rândurile – pătrunse de oînceată dorinţă de a pricepe ce s-a petrecut cu Iuda –minimonografiei Cartea lui Iuda (Ideea Europeană,2008), semnată de Nicolas Grimaldi: o pledoarienepătimaşă pro Iuda, o tentativă de a surprinde înesenţe tragismul aşa-zisului trădător biblic. În acestsens, cercetătorul face o trecere în revistă avizată aunei părţi covârşitoare a literaturii de specialitate,dar şi a beletristicii având în epicentrul atenţiei şi-alacţiunii pe cel chemat, pe cel blestemat să-l ajute peIisus să îndeplinească voinţa Domnului Dumnezeu.Cartea lui Grimaldi – tradusă splendid de JaninaIanoşi – în consecinţă, va abunda de citate, majorita-tea spicuită din Sfânta Scriptură, fără să sufoce însălectorul, dimpotrivă, încercând, într-un limbaj sim-plu, cristalin, extrem de viu, umed nu rareori, săefectueze incursiuni nu numai în istoria religiei pro-priu-zise, ci şi în psihicul labirintic al celui taxat penedrept drept trădător al lui Iisus, drept „damnatuniversal” şi mai puţin, susţine Nicolas Grimaldi,drept ceea ce a fost de facto Iuda, un instrument alvoinţei divine: „Iisus nu fusese, nici mai mult, nicimai puţin decât Ana, nici mai mult, nici mai puţindecât Caiafa, nici mai mult, nici mai puţin decât aceldirectoriu al preoţilor şi al Bătrânilor, care decretasearestarea galileanului, nici mai mult, nici mai puţindecât acea mulţime care cerea cu atâta vehemenţămoartea lui Iisus şi eliberarea lui Baraba, decât uninstrument al planului lui Dumnezeu. Trebuia caceea ce fusese prevăzut să se împlinească. Şi seîmplinea. Ce altceva făcea el, în acel plan, decâtfăcea Iisus”.

Rămânând cantonaţi benefic în cercul aceleiaşidemonstraţii – Iuda a fost un instrument cu o misiu-ne exactă, prestabilită, situată înafara voinţei lui,deci, libertatea lui a fost apriori înzidită în realiza-rea dorinţei divine – Grimaldi iniţial reduce toatedatele problemei în cauză, la „compatibilitatea enig-matică a preordodnării divine şi libertatea omului”.De vreme ce, în planul Său, Divinitatea le-a rezervatun anume rol atât lui Iisus, Fiului Său, cât şi apos-tolilor, dar nu mai puţin lui Iuda – unul dintre ceidoisprezece apostoli, ba mai mult, singurul trezorieral „tribului iisusiac”, desculpat, cu argumente bineaşezate în context, pe bună dreptate, de către cerce-tătorul nostru de acuzaţia de furtişag, neglijenţă,lăcomie etc. – şi fiecare dintre apostoli şi-a dusmisiunea până la capăt, unii dintre ei având misii

extrem de dificile, ca Petru, de pildă, care şi el a tră-dat, nu-i aşa?, sau ca Iuda, atunci… putem noi, oare,să aruncăm pe umerii lui Iuda vina că a trădat? El aîndeplinit literă cu literă voinţa Domnului, trădând.Prin urmare, libertatea de opţiune i-a fost din start,la modul dramatic, limitată, drastic limitată. Iuda n-a fost pus în situaţia de a alege: să-l vândă pe trei-zeci de arginţi pe Iisus sau nu. Pentru prima dată,Iuda ascultă prorocirile privind trădarea pe careurma să o realizeze el însuşi, din gura lui Iisus, întimpul Cinei de Taină, fără să înţeleagă despre ceanume este vorba; de aici, din neînţelegere privirile-isunt pierdute, ele nu reflectă, în acele clipite, atâtlaşitatea, cât incapacitatea-i melancolică de a preve-dea că nimeni altcineva decât el, chiar el, Iuda, încare Iisus a avut o atât de mare încredere, încât adat pe mâna lui banii Apostolilor, cărora, între altelefie spus, le-a interzis să aibă bani asupra lor, el,Iuda, Îl va trăda pe Învăţător şi va comite acestsacrilegiu, pentru asta e porunca Tatălui din Ceruripe care Iuda trebuie s-o ducă la îndeplinire.

21 martie. După ce o iarnă întreagă am trăitascultând muzica de cameră a lui Beethoven (învreme ce scriu, mai ales; apropo, recitind Casa dinîntuneric, m-am surprins, câteodată, „auzind” anu-mite fragmente de concerte sau sonate beethovenie-ne, aşa cum unele piese muzicale ale maestruluiacesta de neîntrecut îmi aduc aminte de unele sceneromaneşti care îmi aparţin), acum, sub semnul pri-măverii, ascult Brahms, unul dintre cei mai mariucenici ai lui Beethov.

Sunt invitată pentru o conferinţă şi un recitalla Liceul internaţional de informatică din Bucureşti.Greşesc drumul şi fac o plimbare de vreo patruzecide minute. Mă bucur că am ieşit mai devreme. Liceule în curtea unei alte instituţii de învăţământ. Suntaşteptată. Intru într-un miniamfiteatru. Două profe-soare. Circa patruzeci de elevi din clasele superioare(a zecea?, a unsprezecea?). Vorbesc despre literaturamea. Despre poezie. Despre Ideea Europeană,Contemporanul şi EuroPress Group. Apoi, despreDelphi. Citesc poemul meu, Omphalos, iar pe urmăcâteva poeme scurte. Mi se adresează întrebări,unele incitante, provocatoare. Răspund. Îi fac pe uniidintre elevi de câteva ori să râdă. La sfârşit, recitpoemul blagian, Greieruşa, iubit de membrii tribuluiConte. E o atmosferă caldă, uşor complice.Profesoara Roxana Maxim îmi spune după încheie-rea întrunirii că a tremurat puţin: e una dintre celemai dificile clase, iar câţiva elevi sunt turbulenţi. A,da? N-am observat. Am tremurat şi eu, experienţa şibuna cunoaştere a firii mele însă mă fac să mă stă-pânesc. Sentimentul că am câştigat noi prieteni ailiteraturii, ai Cărţii, mă face să mă bucur şi să pro-mit că voi încerca să revin aici, dacă, se înţelege, voimai fi invitată.

Am ieşit afară. Era un soare violent, de primă-vară. Mirosea a zambile pretutindeni şi a poemnenăscut încă.

Să exişti în intimitatea atroce a focului lăun-tric, ceas de ceas, clipa de clipă aproape: faţă în faţă

cu Dumnezeu. Cum, Domine, atunci, să nu-ţi ardăochii, să nu fii pândit de pericolul cecităţii?!

Totul se plăteşte. Totul se plăteşte, repeţi; şi-ţidă ghes un soi de fericire disperată, senină şi otrăvi-tă în egală măsură. Peste care se lasă întrebarea,fireşte, retorică: de ce ai fost ales tu, şi nu altcineva?

A te simţi ales să duci la capăt o misiune; atrata ipostaza de ales ca o datorie, o ipostază care îţisolicită un uriaş orgoliu, responsabilitate, servitute,prilej de înzidire în Vocaţia ta.

29 martie 2008. Afară un cer imperial, înalt,senin, subţire. Totul în jur se configurează ca o pro-misiune a unui destin atipic, unic, major, şi, totoda-tă, ca o obligaţie de a fi la nivelul acestei promisiuni.Nimic mai grav – aşa văd eu lucrurile uneori – decâtsă-ţi trădezi vocaţia, să tragi pe sfoară Parcele, săînşeli speranţa zecilor de generaţii care au investitîn tine har, speranţă, dorinţa disperată de a fi expri-mate, de a fi prin tine…

Totul e atât de simplu. Dar ce grea, Domine,poate fi simplitatea!

Acum circa o lună am terminat Casa din întu-neric. L-am recitit, nu rareori, surprinsă de faptul căe curat, am făcut puţine, extrem de puţine interven-ţii, corecturi, redactări etc. Şi odată pus la punctromanul, am început altul – amintindu-mi subiectulcare a crescut fulgurant, a irumpt în mintea mea, învreme ce scriam la Casa din întuneric – Cercul săl-batic. Da. Sintagma există în romanul precedent.Cercul sălbatic, da, există în mine; deja mă bântuiepersonajele lui, în sufletul meu se desfăşoară specta-cole, bătălii pentru noul roman. Eu numai trebuie săaştept ca totul să ajungă pe o culme, paharul să fieplin. Abia atunci mă voi aşeza temeinic la masa descris, mai exact, în faţa laptopului meu, un Siemens,cu care, iată, am o relaţie aproape senzuală. Dorinţateribilă de a scrie stă înfiptă în mine tot timpul, creş-te, se învolbură, tensiunea se acumulează. Să aştept.Timpul să treacă. Lucrurile să se aşeze astfel, încâtsă nu mai pot să nu scriu. Atunci va veni ceasul.

Cum să nu iubeşti, să nu guşti fără să te saturi,liniştea iscată din muzica lui Beethov? Ce răsfăţ, celux… să fii atât de aproape de el, de miezul fiinţeitale! Să fii tu însuţi ceas de ceas, clipă de clipă: o pre-figurare a unui destin în sensul vehiculat de mariiromantici.

Altădată te taxai pentru fiecare stângăcie,gafă, eroare, pentru felul acela sufocant (uneori) de afi aşa cum eşti: împiedicat, o belea cât casa, o pacos-te la casa omului, distrat, pierdut etc. Or, uitându-tecu atenţie la ceea ce eşti, contemplându-te, câteoda-tă – fie sau mai ales din miezul ranchiunei – nu aicum să nu remarci că totul e împlinire, totul e bine-cuvântare. Totul se întoarce în favoarea ta şi te sileş-te să fii, să rămâi la fel: ferecat în esenţe.

Să stai nemişcat la poalele zilei, mare copilpierdut, bucuros că, nu se ştie din ce motive, maturi-tatea întârzie să vină; să stai gură-cască la splendoa-rea de zi ce se stinge sub ochii tăi, atent, cu sufletulîncordat la tot ce mişcă, respiră, nu pentru că ar fivorba de tine, Doamne fereşte. Bucuros, mereu bucu-ros şi ferecat într-un soi de ciudat de întoarsă însineşi luare aminte, să te uiţi, nemaimirându-te depropria mirare, la cerul imens şi la arborii enormi, laiarba deasă şi la freziile ce-au explodat în cetate, lalalelele şi oamenii văzuţi brusc din alt unghi… Săconstaţi excedat că, între timp, voinţa ta a deviat.Exişti într-un soi de ciudată realitate deviată. Să nuîncetezi să te minunezi în faţa spectacolului viu,răvăşitor de viu al existenţei, în albia strălucită, dis-perată a căreia eşti, mai eşti îngăduit.

Cui să-i mulţumeşti pentru toate acestedaruri?

Să vezi totul ca pentru prima şi pentru ultimadată; obişnuindu-te, să nu te obişnuieşti cu spaţiultău invadat de intimitatea fiinţei tale locuite de foa-mea stranie, oh, atât de stranie, de a fi, a fi tu însuţi,mulţumindu-le arborilor, soarelui, cerului, ierbii şifreziilor, câinilor şi felinei încolăcite în imediata tavecinătate: complici intimi, prieteni, tot atâtea prile-juri de a te reaşeza în matca esenţelor.

Ce uriaşă, Domine, este viaţa, viaţa la poalelecăreia stau şi privesc şi văd şi ascult şi aud şi descriuşi nu mă mai satur. Şi nu mă mai satur. Ca şi când,mistuită de sete, aş bea dintr-o fântână, aş bea, aşbea apa răcoroasă şi bună şi rece, fără să mă maisatur… Din contră, pe măsură ce sorb din licoareadivină, mi se face din ce în ce mai sete.

Îţi mulţumesc, Doamne.

Nu. Nici azi, nici mâine, pentru nimic în lume,nu voi ieşi… în cealaltă realitate. �

9

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

AUGUST 2010

© N

ICO

LA

EB

RE

BA

N

Foamea de a fi

Aura ChristiHulitul Iuda cel iubit şicealaltă realitate

10

ANUL XXI Nr. 8 (701)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

„Noi înşine trebuie să începem să credem că suntem o valoare excepţională în contextul

cultural European de azi.”Nicolae Breban

Crezând în valoarea şi în pertinenţaincontestabilă a Ideii Europene, AuraChristi adună, într-un viu şi încărcatvolum, „laolaltă”, dezbateri, mese

rotunde, conferinţe, lecturi publice, simpozioane,schimburi de idei care au avut loc sub patronatulrevistei Contemporanul. Ideea Europeană şi alFundaţiei Culturale Ideea Europeană. Este vorbadespre conferinţe precum „Modele Europene.Friedrich Nietzsche”, „Marx şi Nietzsche. Vinovaţifără vină?”, „Modele europene. Ion Ianoşi”, „EugenNegrici. Iluziile literaturii române” sau foarte recen-ta „Nicolae Breban. Trădarea criticii”, la care auîmpărtăşit idei, pe teritoriul deplinei libertăţi a spi-ritului şi a solidarităţii intelectuale, Nicolae Breban,Eugen Simion, Gabriel Dimisianu, Ion Ianoşi,Mircea Martin, Aura Christi, GheorgheCeauşu, Adrian-Paul Iliescu, VeronicaIliescu, Andrei Ionescu, Adrian Mihalache,Bogdan Ghiu, Dumitru Chioaru, AndreiTerian. În volumul îngrijit de Aura Christi,Sub semnul Ideii Europene, sunt incluseîntruniri şi simpozioane dedicate unoroameni de cultură vii, precum NicolaeBreban, Leon Volovici, Nicolae Balotă şi IonIanoşi. Nu sunt uitate polemicile generate deprobleme „actuale” ca cea a promovării lite-raturii române în străinătate sau ca cea aculturii în România şi Basarabia. Sub sem-nul Ideii Europene include şi numeroaseîntâlniri cu cititori şi participanţi la produce-rea şi la receptarea culturii, desfăşurate înRomânia, Basarabia, Israel şi Grecia.

Uriaşul merit al unui asemenea volumeste că permanentizează idei şi credinţeexprimate de oameni de cultură ale căroratribute comune sunt vitalitatea şi forţa cucare perseverează în a impune literele româ-neşti şi cultura română ca valori ce depăşescgraniţele vreunui pretins minorat cultural.Contestând voci care au argumentat şi argu-mentează incapacitatea spiritului românescde a produce valoare universală, „frumoşiinebuni” de la Ideea Europeană exprimă, cu oluciditate dureroasă pe alocuri, idei şi princi-pii prin care se racordează la nume şi laopere fundamentale pe plan european. Estevorba despre vârfuri ale spiritului germansau ale celui rusesc, despre Thomas Mann,Friedrich Nietzsche, Feodor MihailoviciDostoievski, Lev Tolstoi; prin asimilarea spi-ritului încarnat în opera acestor coloşi, cul-tura română dobândeşte ceea ce GabrielDimisianu, inspirat, denumeşte „europocen-trism”. Nu sunt numeroase, însă, personali-tăţile din cultura română care să îşi fi conso-lidat drept crez permanent afilierea la valo-rile şi la ideile marii culturi europene.Programe culturale generate de intelectuali

români, afectate mai mult sau mai puţin de contex-tul istoric specific estului european, nu au reuşit pro-pulsarea literelor româneşti în vecinătatea acelorNume pomenite anterior. Este o motivaţie în pluspentru a preţui în mod just perseverenţa „ideologic㔺i culturală, iluministă, a lui Adrian Marino, înaintede 1990, sau consecvenţa pro-europeană a luiNicolae Breban şi a revistei Contemporanul. IdeeaEuropeană, după 1990.

Sub semnul Ideii Europene este o carte a dialo-gului viu, a comeseniei intelectuale, a împărtăşiriide idee şi de spirit sub marele clopot al europenismu-lui. Este o carte a cărei opulenţă ideatică sfideazăorice intenţie de a subsuma cultura vreunui contextpolitico-economic. Este o carte vie, care dă forţă şiindependenţă spiritului culturii române şi idealuluisău european.

Şocul crizei. Un volum de diagnoză culturală

În ediţiile din octombrie şi noiembrie 2009 alerevistei Contemporanul erau propuse spre amară,

dar vitală discuţie criza socio-economică şi efectelenefaste ale acesteia asupra culturii române vii, asu-pra scriitorilor contemporani, asupra editurilor şipublicaţiilor de cultură, asupra posibilităţii de a tra-duce şi de a susţine literatura română în străinăta-te. Au răspuns întrebărilor formulate de AuraChristi, între alţii, Constantin Abăluţă, LiviuAntonesei, Iulian Boldea, Leo Butnaru, LuciaDărămuş, Gellu Dorian, Horia Gârbea, NormanManea, Ovidiu Pecican, Michael Shafir, Liviu IoanStoiciu, Cornel Ungureanu, Lucian Vasiliu şi RăzvanVoncu. Au dat forţă şi percutanţă complexului mesajcultural Nicolae Breban şi Aura Christi. Rezultatul afost o anchetă Contemporanul de o incontestabilăgreutate, în care s-au investit – militant – spirit,inteligenţă, luciditate. S-a marcat, de fapt, un altmoment în care scriitorul, criticul literar, omul decultură în genere s-au văzut forţaţi de veac să coboa-re în istorie, să iasă din turnul lor de fildeş pentru aface o diagnoză şi o prognoză lucidă privind soartarevistelor culturale şi a editurilor într-o perioadă deepuizantă criză. S-a militat, în fond, pentru drepta-te, „dar nu pentru o dreptate socială – cum subliniaNicolae Breban – ci una literară, în primul rând! Ceaa demnităţii şi a realei libertăţi a scriitoruluiromân”.

Este limpede acum, în plin 2010, că impactuldezechilibrului economic asupra culturii române viicapătă nuanţe sumbre. Radiografia făcută, prinancheta Contemporanul, extrem de vie, pe deplinasumată, îşi acutizează „actualitatea”. Este justă,deci, publicarea volumului Şocul crizei. Acest volumreprezintă, până la urmă, concretizarea unuimoment care se va dovedi a fi de maximă importan-ţă pentru cultura română a secolului XXI. Vorbimaici despre declaraţia de libertate intelectuală şi spi-rituală a omului de cultură faţă de ingerinţele econo-mice şi politice, despre un manifest lucid şi pe deplinjustificat moral pentru susţinerea culturii vii.Descoperim, în Şocul crizei, o atenţionare fermă asu-

pra faptului că identitatea naţională este con-figurată prin cultură, în primul rând.„Literatura română este rău, foarte rău trata-tă la ea acasă, este necunoscută acasă, necu-noscută în lume – scrie Aura Christi, în incon-testabilă cunoştinţă de cauză –; am învăţat căstatului român nu-i pasă de valorile culturii,inclusiv de cele ale literaturii vii, ba mai gravdecât atât: statul român îi creează culturii,literaturii române toate condiţiile pentru caceea ce numim noi, grupul Conte, da, cultura/literatura vie, încet-încet, să dispară.”

Liviu Antonesei foloseşte, pentru adefini situaţia în care se vede pusă culturaromână, o formulă sugestivă, „darwinism cul-tural”. Primitivismul politicii bugetare cu pri-vire la cultură conduce la anomalii cu graveconsecinţe pe termen mediu şi lung. „Îndobito-cirea la vedere a cetăţeanului ar trebui să spe-rie de moarte toate forurile culturale şi educa-tive din acest stat”, scrie Constantin Abăluţă.Poate una dintre cele mai limpezi analizefăcute statutului revistei culturale, în acestvolum, îi aparţine lui Răzvan Voncu. „Revistaliterară – afirmă el, răspicat – este o instituţieindispensabilă unei literaturi moderne.Indispensabilă – traduc pentru analfabeţiicare guvernează, în ultimii ani, destinul cul-turii – adică fără de care nu se poate. Nu sepoate fără reviste literare, deoarece în absen-ţa lor nu se poate exercita spiritul critic. Nu sepoate fără reviste literare, deoarece ele sunt oşcoală pentru tânărul poet, prozator sau dra-maturg, şcoală în absenţa căreia devenireaacestora n-ar fi posibilă. Nu se poate fărăreviste literare, deoarece ele găzduiesc, orga-nizează şi provoacă singurele autentice dezba-teri de idei cu privire la identitatea noastrăculturală, într-o Europă care îmi place să credcă aşteaptă cu interes manifestările creatoareale acestei identităţi, încă puţin cunoscute înafara graniţelor ţării. Nu se poate fără revisteliterare, în sfârşit, pentru că ele întreţin spiri-tul prospectiv al unei literaturi şi culturi, găz-

duind azi ideile şi valorile care ne vor structuramâine.”

Interogaţii despre misiunea unei reviste cultu-rale precum Contemporanul. Ideea Europeană, într-un context socio-politic şi economic ca cel actual,capătă nuanţe retorice. Întreaga cultură română vieîşi cere cuvenita preţuire. Voci importante din inte-riorul acesteia îşi exprimă viziunea în acest volum,într-un moment crucial. Pentru catalogarea istoricăa acestui moment, într-un viitor greu de previzionat,Şocul crizei aduce dovada limpede a rezistenţei şi alucidităţii culturii române vii, o cultură în careContemporanul cultivă statornic, aşa cum subliniaRăzvan Voncu, „credinţa fanatică în posibilitateacreaţiei majore în România de azi”. �

© D

OR

UH

AL

IP Irina CiobotaruSub semnul ideii europene

� Bun de tipar

■ F. M. Dostoievski la Polirom

Jurnal de scriitorEdiţie cartonatăTraducere de Adriana Nicoară, Marina Vraciu, Leonte Ivanov şi Emil Iordache Studiu introductiv de Sorina BălănescuEdiţia a III-a

„Jurnal de scriitor nu este numai jurnal intim ori autobiografic, operă memorialistică ori roman autobiografic. Nue nici antijurnal sau pseudojurnal. Este, pur si simplu, jurnalism de o factură care topeşte distincţiile dintre per-soana întâi a diaristului, care se vorbeşte pe sine pentru sine, persoana autorului de jurnal al plămădirii unorromane, jurnalul reţinând crâmpeie de experienţă creatoare, şi persoana a treia a naratorului, căreia i se dato-rează povestea în formă elaborată deja, naraţiunea definitivă. Trebuie să fii Dostoievski pentru ca să împaci,dialogic, specii altminteri incompatibile, punându-le sub autoritatea capricioasă a mono-jurnalului despre sine şidespre alţii, dar mai cu seamă despre sine ca instanţă morală, nesigură de adevărul ei.” (Sorina Bălănescu)

„În fiece număr de gazetă întâlniţi relatări despre întâmplari dintre cele mai ciudate. Pentru scriitorii noştri aceste întâmplări sunt fantasti-ce, iar Domniile Lor nici nu le vor lua în seamă, în timp ce ele sunt realitatea însăşi, fiindcă sunt întâmplări aievea. Cine să le observe, săle desluşească şi să le înregistreze? Întâmplările se consumă clipă de clipă, zi de zi, şi nu constituie excepţii. Toată realitatea trece pe subnasul nostru.” (F.M. Dostoievski)

I tij (cum scrie în Sămile editate de medie-vistul Ioan Caproşu, adică la fel), IoanAdam e îndrăgostit de vorbă înţeleaptă, decuvînt rar ca hrană sufletească. Limba

standard, sal sapientiae, se compară cu mîncareastandard, de fast-food, după reţetă unică: înghiţităpe repede, pe nemestecate. Povestea vorbelor(Editura Paralela 45, Colecţia Universitaria, 2007) epentru sufletul celor care au la suflet româna, pro-bînd spusa lui Mihai Eminescu că „acasă la dînsalimba românească este o bună gospodină şi aremulte de toate”. Vorbei expresive Ioan Adam vreasă-i cunoască în amănunt CV-ul, să-i descopere secre-tul (subtitlul, o istorie secretă a limbii române, neaduce în minte titlul pereche, Istoria secretă a litera-turii române de Cornel Ungureanu, ambele apăruteîntr-un an editorial benefic, cum se vede treaba).

Autorul a ales să se situeze în contra curentu-lui strică-limbă, fie cu î din i, fie cu î din a (doar ne-am pricopsit cu două ortografii; conform normeihotărâte de Academia Română în 17 februarie ‘93,suntem şi sunteţi români, numai că sunt se scrie cu îdin a: sânt). E ştiut: postdecembrist, „ni s-au golănitochii, ni s-a birjărit limba”, nota Constantin Călin.După ‘90, ne-am dezinhibat, carevasăzică. Altfel for-mulat, am involuat spre o limbă de-formată, sărăci-tă, neîngrijită. Libertatea asta a noastră e foarteurîtă lingvistic. Exprimarea grosieră s-a generalizat,pe stradă, ca şi la TV. Atent la solemnităţile limbaju-lui, Ioan Adam ne spune că, şi cînd înjurau, bătrîniiînjurau cu fereală: „Du-te opt cu a brînzei nouă” eravorbă grea, de ruşine. Orizontul îngustat al limbiiromâne e şi al existenţei noastre cotidiene. Redu-cerea vocabularului (la mişto şi naşpa), clişeizareacolocvială („DC nu vb cu mine?”, se apelează pemess), preluarea anapoda a anglo-americanismelor,toate au dus la avaria gravă a limbii ce-o vorbim.Româna maternă horcăie de moarte sub anacolut,sună dezacordat, lipsită nesăbuit de diacritice: orto-grafiaţi „digital” căci.

„Canonizăm” miştocănia în şcoală. Baietzi dbaietzi shi fete d fete studiază sintagma lui OvidiuVerdeş, „gagica aia bună”. Visează să debuteze şi eiîn manual? Dar gramatica? S-o fi scos din programă?Aşa pare, după cum vorbesc înşişi miniştrii Învăţă-mîntului, de după Mihai Şora. De la „tov profa” s-aajuns la „baba de română”.

Simpaticul agent culturalizator Ioan T. Morarasocia carul cu boi cu biblioteca şi croitoreasa de luxcu cartea. A vorbi corect e chestie depăşită, de vremece agramatismele abundă şi la Citeşte şi dă maideparte. „Fiecare are publicul lor”, zicea un invitat,lăsat în boii lui Marius Chivu. Măcar emisiunile cul-turale ar trebui să-şi asume rolul de catedre de limbaromână. Fără agramaticalităţi (cum le zicea unmanelist), în astfel de emisiuni, ar fi o cerinţă prea

mare? Din toate canalele TV se revarsă gafe lingvis-tice, infracţiuni gramaticale. Un moderator apela„voxuri de pe stradă”; cineva sporovăia despre crimeşi pedepsuri; altcineva era sigur că-i corect pluralulditirambe; un reporter de inundaţii simţea un mirospestilenţios. Ca să nu mai pomenesc de Mircea Raducu aeropoartele lui. Se mai uzează de regular rouma-nian în mass media? De dimineaţă, radioul ne urea-ză O zi maximă! De ce oare? Pentru că la carantinaţili se dă un litru de zahăr. Agresiunea televizuală e-nfloare. Ştiresca turuită are concurenţă în ştiristamândruţă, prost pronunţată, că-ţi vine să le propuiexerciţiul de dicţie din Povestea vorbelor: „Bou breazbârlobreaz din bârlobrezenia bârlobrezăturilor”.

Tema pentru Acasă şi alte posturi TV,Iresponsabilitatea mass media privind exprimareacorectă, ar trebui s-o dea gramerienii noştri. În loc deasta, ei pun iarăşi la îndoială structura latină a lim-bii, ca pe vremea cînd ne-o „îmbogăţeam” cu colhoz,comsomol şi plenară (de la plenarnîi), româna fiindabuziv sovietizată, iar „latinomanii” blamaţi şi sanc-ţionaţi. Ni se bagă-n cap că vorbim un hibrid altoitmi(n)ciurinist cu elemente slave, cînd 3 cincimi dinlexic sunt de origine latină. Un director de institutde cercetare afirmă, în acord cu trendul politico-lin-gvistic, în numele noului conformism al globalizării,că româna n-are viitor. Asta, vorba lui Ion Creangă,nu miroasă a nas de om! Lingvistul EugenMunteanu ar cam trebui să ţină cont de faptul căfondul latin e cel care rezistă, nu împrumuturile –vai! – vremelnice. Dar cîţi „imbecili utili cauzei”, cumîi numea însuşi Lenin pe „amicii URSS, nu şi-aumîncat lefteria (creditul, reputaţia) contestînd latini-tatea şi permanenţa latino-romano-românofonă înspaţiul României actuale?

Într-o încercare exasperată de a stopa împuţi-narea limbii (ne plîngem că am avea „o limbă mică şinecunoscută”, dar vrem s-o facem şi mai mică, şi mainecunoscută). Ioan Adam narează cu farmecPovestea vorbelor. Ca o Şeherezadă-bărbat care nuştie cît îi va fi dat să istorisească, dar speră ca poves-tea (vorbelor) să n-aibă sfîrşit. Un cuvînt poate aveasoarta unui policier, a unui roman picaresc, a uneitelenovele, a unui „moment” caragialesc. Cine altci-neva mai ştie decît duo Jarnik-Bârseanu, Slavici(Mara) ori Ioan Adam de unde provine a bate băr-bunca (prin betacizare, de la Verbunca)? Verboncul(de la Werburg-recrutare) păcălea lumea să se înro-leze, ba mai şi trăgea păcălitului un „acont” pesteţurloaie: o bărbuncă.

Om fi săraci lipiţi şi-n cuvinte? Dimpotrivă,Ioan Adam contrazice ideea, în ipostaza de grămătic,dar şi de imagolog, de istoric al mentalităţilor, de sti-listician universitar, dar avînd cunoştinţe de numis-mat şi, nu în ultimul rînd, de etnolog. Rîdem de capo-doperele creaţiei orale – eh, folclor! – minimalizîndteoria lui Al. Graur, după care limba literară a apă-rut, prin aceste capodopere, înaintea celei scrise; IonCoja atrăgea atenţia asupra subtilei teorii, înÎndreptarea îndreptarului ortografic, ortoepic şi depunctuaţie, Junimea, 2003. Multele discipline suntfolosite ca detectoare precise. Numismatul ştie, depildă, că ort (germ. Ort) era un sfert de leu, cu carese plătea preotului slujba de înmormîntare.

Ca să afle fiul Teodosie şi să nu uite, NeagoeBasarab a însemnat cu grijă „că inima omului este casticla, decii dacă se sparge, cu ce o vei cîrpi?”. DacăIoan Adam ar fi înlocuit inima cu limba, ar fi avut altmotto bun pentru întreprinderea sa: cinstirea limbii-tezaur. Ca să ne povestească vorbe uitate, autorulrăscoleşte fără istov letopiseţe şi paremii, buchiseştecălindare şi almanahuri, idiomelare. Caută cu flerlingvistic în „traista cu vorbe” a lui Gh. Ghibănescu,în culegerea lui G. Dem Teodorescu, Poesii populareromâne, răsfoieşte Sărbătorile la români de SimeonFlorea Marian, proverbele adunate de Zanne, cimili-turile lui Artur Gorovei. Anton Pann, cel isteţ ca unproverb, pare a fi favoritul, dar şi Ion Creangă. De laSeptuaginta, ajunge la Révai nagy lexikona dinPeşta (1913-1935). Ion Coteanu (Stilistica funcţiona-lă a limbii române, 1973) ori Marius Sala (Aventurileunor cuvinte româneşti, 2005) îi furnizează multebiografii de cuvinte; trece de la Iorgu Iordan laIordan Datcu, de la Ion Neculce la Sorin Stati şiStelian Dumistrăcel, de la Caragiale la „Duilă”Zamfirescu şi de acolo la Sadoveanu, fără a-l neglijape Coşbuc, eruditul atent la „audzitele celor bătrîni”.

Ioan Adam nu conteneşte să probeze fantezianoastră lingvistică, bişugul (vorbă de cronicar pen-tru belşug) de expresii prin derivare, ca de pildă: de

la a umbla cu iordanul, la zi sfîntă, s-a ajuns la aspune iordane; a se iordăni înseamnă a se stropi cuagheazmă, dar şi a petrece fără măsură. Răsfoiţi,rogu-vă, cartea şi veţi fi surprinşi de corecturi la cecredeaţi a rosti în cunoştinţă de cauză şi nu era aşa:în zicala ai carte, ai parte, carte înseamnă zapis,document, act de proprietate. Ştiaţi că târţa pârţa şi-o nimică vine de la latinul tertia parte, et nec mica –a treia parte acordată lucrătorilor, nici o fărîmă maimult? Intenţia Dietei de a da ţăranilor iobagi a treiaparte din pămînt (tertia pars domenii) nefiind aplica-tă, românul a făcut haz de necaz. Iată de unde vineBakho, marcă înregistrată de Petru Cimpoeşu, pro-zatorul mereu inspirat, trăitor în Bacău. Şi-o fi găsitbacăul cu confraţii, dacă s-o fi gîndit la bakó, însem-nînd călău, gîde, gialat, casap; actualizat, torţionar?

Dar boclucurile de unde ni se trag?Răufăcătorul, ne istoriseşte filologul Ioan Adam,„mîhnit de împuţinarea limbii române” – aşa cumscria în dedicaţia cărţii dăruite – era dus spre loculde supliciu într-un bokluk (turc), un poloboc plin cudejecţii. Din cînd în cînd, ca să ia aminte privitorii,călăul rădea marginea hîrdăului cu iataganul, cahoţul să se scufunde-n mîzga oribilă. De unde şiexpresia a intra în bucluc, bocluc fiind mai aproapede realitatea zilelor noastre, cînd guvernanţii ne-aucam venit de hac; iată-ne rămaşi lefteri după ce nis-au făgăduit marea cu sarea şi cu flota. Căutaţi un

bouc emissaire? Oricum, Boc cu coasa va intra înparemiologie, sunt sigură. Ţineţi minte expresiaVodă da şi Hîncu ba? Ei bine, Boc va rămîne în zica-lă pe invers: Zeus da şi Bocu da.

Nu numai în vreo doauă trei rînduri, ci în foar-te multe, Ioan Adam aduce la zi expresii vechi: aumbla cu chichiţe sau a căuta chichiţe, pentru justi-ţiarii noştri. Guvernanţii cară apă cu ciurul oriîntorc tîrgul; după ce-au spus braşoave la alegeri, îşidau arama pe faţă ca talerul de argint falsificat (văamintiţi că Anghel Rugină voia reforma monetarăprin acoperirea leului în argint?). Ne vorbesc de-acălare, ca ministrul de Finanţe, Vlădescu, avîndu-nela cherem. Ce să faci decît să-ţi iei brazda (citiţilumea) în cap? Ce-i drept, sînt expresii revigorate deactualitatea social-politică. Se updatează a lua cuhapca, a da în tărbacă (vine de la tăbăci: a bătucipielea prin lovituri în lanţ), a se strînge funia la par;după ploaie, chepeneag este zicala avută în vedere şide bănăţeanul Dimitrie Ţichindeal, şi de AntonPann: „Omul îndărătnic/ Ce apucă se usucă/ Şi/Toate d-andaratele îi merg./ Adică:/ După ploaie, che-peneag/ Şi/ După moarte, cal de ginere”. Cu altecuvinte, cui prodest mantaua după ce trece ploaia? ŞiIoan Adam îi trimite pe dregători la Letopiseţul ŢăriiMoldovei, unde Miron Costin dă pilda lui Pătru Vodă(Şchiopul), cel care a preferat să lase domnia şi săplece la Veneţiea („unde-şi s-au săvîrşit şi viaţa sa”),decît să sporească dările ca „să sature pîntecele tur-cilor fără fundu”.

Din vorbă-n vorbă iese adevărul, conchide auto-rul, cu spusa lui Pann. Numai că, aşa cum ne învaţăetnografia, Vorbele-s femei, faptele-s bărbaţi. Emomentul ca grămăticii, scriitorii, teleaştii să impu-nă un statut ferm limbii române. Altfel, „multămoarte şi pieire” va înregistra „armia” cuvintelorromâneşti. �

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

AUGUST 2010

11

VViieeţţ ii ddee ccăărrţţaarrii

Magda UrsachePoligloţi în limba română (II)

12

ANUL XXI Nr. 7 (700)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Cartea de debut a lui Marian VictorBuciu, Celălalt Arghezi (1995, ed. adoua, 2008) valorizează un segment alcreaţiei argheziene ignorat sau descon-

siderat de multe ori: acela al prozei şi publicisticii.Metodologiile critice sunt cel mai adesea, adecvatesubiectului, criticul căutând să-l readucă pe Argheziîn actualitatea literară, într-un moment în care oanume reacţie contestatară postdecembristă contes-ta multe dintre meritele poetului de la Mărţişor.Autorul monografiei demonstrează, încă o dată, peurmele unor exegeţi iluştri, complexitatea şi profun-zimea viziunii poetice argheziene, într-un demerscritic pe cât de echilibrat, pe atât de just în multedintre aserţiunile ce îl compun. În Ionesco. Eseu des-pre onto-retorica literaturii (1996), Marian VictorBuciu îşi orientează discursul critic înspre resorturi-le şi dimensiunile limbajului, dar şi spre articulareaacestuia în raport cu problematica fiinţei. ÎnCuprins-ul său ce ţine şi loc de prefaţă, criticul neoferă o imagine contrasă a reliefului propriei cărţi.Raportul ambivalent dintre fiinţă şi limbaj, dintreact şi cuvânt, ori relaţia contradictorie ce se stabileş-te între fiziologie şi ontologie reprezintă un toposesenţial al gândirii teatrale şi al dramaturgiei iones-ciene. Caracterul repetitiv al comunicării, cu limitesintactico-simbolice împinse la absurd, cu reliefulcuvântului gonflat în mod arbitrar ori cu linii desemnificanţă ce glisează nepermis înspre o logică aarbitrariului, toate aceste recurenţe tematice suntprezente chiar în prima piesă a lui Ionesco,Englezeşte fără profesor, piesă cu un tempo dramaticascendent, ce denunţă tocmai opresiunea retoricului.

Marian Victor Buciu sesizează, astfel, dimen-siunile „(in)comunicării” din această piesă. Meditândasupra retoricii teatrale, dar, pe de altă parte, valo-rificând-o în modul cel mai direct în textele sale dra-matice, Eugène Ionesco propune o deconstrucţie aconvenţiilor clasice ale enunţării, într-un spaţiu alcomunicării în care non-sensul, logica absurdului şiclivajul între gând şi cuvânt reprezintă tocmai o ale-gorie a alienării prin intermediul limbajului.„Alterarea existentului” conduce, fără greş, la odegradare a enunţării. Marian Victor Buciu preci-zează, cu exactitate, acest transfer corelativ de sub-stanţă şi sens, de la obiect la semnul lingvistic ce-ldesemnează, referindu-se la Rinocerii. De altfel, ală-turi de mistificarea retorică, de iluzia enunţării,poate fi pusă în evidenţă şi tentativa autoruluiScaunelor de a demitiza limbajul, de a-i destructuraconformaţia, ilustrându-i, totodată, artificialitatea şilipsa de consistenţă ontologică. Marian Victor Buciupune în evidenţă, în al doilea capitol al cărţii(Ontoretorica în eseuri, jurnale şi în textele româ-neşti) şi oscilaţia neîntreruptă a lui Ionesco întrerefuz şi motivare a percepţiei literaturii interbelice.Acceptarea condiţiei sale de fiinţă captivă într-unorizont ontoretoric se conjugă cu consimţirea la orealitate de-mistificată a limbajului; aceea că limba-jul „nu răspunde aşteptărilor fiinţei”. Dramaturgulpreferă, atunci, să sfâşie limbajul, să-i dezintegrezestructurile, pentru a provoca „o epifanie a fiinţei”,pentru că răul ontologic se multiplică indefinit înoglinzile paralele ale răului retoric. Din aceastăîncercare de a reabilita enunţarea, prin destructura-re şi disoluţie a convenţiilor, derivă, poate, şi vocaţiamăştii, ce pare a fi dominantă în unele texte ale luiIonesco, vocaţie de care vorbeşte şi Marian VictorBuciu, precizând că „lui Ionesco nici o mască nu-irămâne străină, aşa cum nici o mască nu i se potri-veşte cu adevărat”.

Retorica, limbajul, cuvântul, verbiajul, logocra-ţia – iată variaţiunile uneia dintre temele esenţialeale scrisului ionescian, comunicarea, o mărturie acrizei ce se iscă între verb şi făptură. O criză pe careIonesco nu a izbutit niciodată să o exorcizeze.Suspendarea limbajului e o utopie dincolo de care seconturează starea de autenticitate pură, absolută afiinţei. Marian Victor Buciu surprinde cu suficientaplomb spaţiul ionescian al contradicţiilor şi parado-xurilor, al acelor antinomii ce, în mod cu totul neaş-teptat, conferă consistenţă estetică şi ontologică scri-

sului său. Negând literatura, Ionesco nu face decâtsă-i afirme cu şi mai multă vigoare calitatea de docu-ment al fiinţei. Demne de interes, aserţiunile luiMarian Victor Buciu privitoare la Nu relevă, în pri-mul rând proiecţia autoreflexivă a enunţurilor iones-ciene despre literatură în general şi despre literatu-ra română în special. Vorbind despre alţii, Ionesconu încetează să-şi scruteze propriul chip în oglinzileexerciţiului critic. Al treilea capitol al cărţii se referăla avatarurile „fiinţei retorice în spaţiu şi timp”.Marian Victor Buciu inventariază diferitele articu-lări ale spaţialităţii şi temporalităţii din piesele luiIonesco. Sunt identificate diferite categorii spaţiale:„spaţiul relativ (apropiat) şi infinit (îndepărtat)” înEnglezeşte fără profesor, „spaţiul care înghite”, spa-ţiul vorace în Viitorul e-n ouă, cele trei nivele spaţia-le „în expansiune” (spaţiul strict determinat – casa,spaţiul deschis – insula, spaţiul indeterminat – apa)din Scaunele sau spaţiul marcat de dialectica lumi-nă/ întuneric în Setea şi foamea. Temporalitatea stă,încă de la primele piese, sub semnul neomogenităţiişi al agresivităţii derulării clipelor, cu unele reflexethanatice. Alteori, timpul e reprezentat în chip sche-matic, iar pentru Jean din Setea şi foamea „degrada-rea materiei este «imaginea timpului»”.

Raportată la timpul acesta regresiv, schematicori thanatic, funcţionalitatea memoriei, ca tentativăanamnezică de a restaura relieful inconstant, fluc-tuant al trecutului, nu este decât iluzorie. Memoriasuferă, aşadar, un proces sigur, constant, ireversibilde alienare. Dialectica fiinţei şi nefiinţei presupune,în opera lui Ionesco, existenţa, omniprezenţa, maibine zis, a răului. Imaginea cea mai elocventă a rău-lui e de aflat în Rinocerii. De altfel, autorul cărţiicrede că „marea temă a teatrului lui Ionesco esterezistenţa în uman, dincolo de condiţia care îl face peom schimbător, precar, efemer”. Figura mistificato-rului pare, de asemenea, a avea o pondere însemna-tă în piesele lui Ionesco (Scaunele, Rinocerii,Pietonul văzduhului), alături de tema înstrăinăriifiinţei, de ea însăşi, dar şi de propriul limbaj ce-iarticulează conformaţia. Meritul cărţii lui MarianVictor Buciu este acela de a încerca să găsească ocale de acces prin „labirintul onto-retoric” ionescian,un labirint în care cuvintele înseşi îşi trădează,uneori, inautenticitatea, alienarea şi dispoziţia mis-tificatoare.

E. M. Cioran – Despărţirea continuă aAutorului cel Rău. Eseu despre onto-retorica Textului

cioranian (1996, ed. a doua, 2005) este un studiuaplicat asupra biografiei spirituale şi a creaţiei ciora-niene. Este evidenţiat raportul dintre gânditorulromân şi marii filosofi care i-au marcat devenirea.Criticul pune accentul asupra calităţii de martor alepocii sale pe care şi-a asumat-o Cioran: „Cioran esteun martor stăruitor, pasionat, care frecventeazăomul, şi nu doar ca vizitator de ocazie. Nu-l scapă dinochi, oricât de copleşitor ar fi dezolantul personaj:umbra, dublul său. Şi n-are un gând, o imagine pre-concepută despre el. Se elibereaza chiar şi de proprii-le sale [pre]concepţii. Uită, pe cât posibil, totul, pen-tru a vedea şi, mai ales, păstra totul. Gândul, prinpagină, în frază, îi trece zburător, înfiorat. Variabil,ca natura. E însă o natură cu fixaţii, nu un spirit cuidei, iar fixaţiile îl intrigă, pentru că ele par a fi unsoi de legi ce impun dependenţa. Să luăm seama,fixaţiile acestea nu sunt impietrite, rămân tot varia-bile, dinamice, un vârtej neîntrerupt, mai apropiatde mângâiere sau, reversibil, de devastare”. Întretragedia lumii în care trăieşte filosoful şi kathasis-ulideaţiei sale profund nefericite, se stabileşte unraport de compensare („Îngrozit de ce vede, ştie, înţe-lege, trăieşte şi, de ce nu?, scrie, varsă nesfârşitelacrimi ale catharsisului, iar elanul său profund con-servator, retractil, pe vaste suprafeţe ale timpului,se supune, dintr-un instinct al obnubilării mituluiînnoirii”). Monografia Dieter Schlesak (2007) valori-zează creaţia poetului român de expresie germanădin perspectiva relaţiei dintre ideologie şi creaţialiterară propriu-zisă. Unele aserţiuni, aparent para-doxale nu fac decât să adâncească profilul estetic allui Schlesak („Schlesak îl combina pe Bakunin cuMarx şi era sedus de modelul politic iugoslav” etc.).Zece prozatori exemplari (2007) e o reprezentare cri-tică sintetică a prozei româneşti a secolului XX, cutot arbitrariul – asumat – al unei reducţii a număru-lui de reprezentanţi ai epicului românesc („Zece esteo cifră aleasă – cum s-a constatat, frecvent –, pentruimpactul elocvenţei ei. Iar calificativul «exemplari»trebuie luat ca un indicator al valorii de ansamblu”).Marian Victor Buciu este un critic care, fără să negli-jeze noile metodologii de investigare a textulului lite-rar, îşi asumă deopotrivă condiţia unui eseist carepreferă libertatea opţiunilor şi aserţiunilor restrân-gerilor de viziune şi de metodă specifice noii criticistructuraliste. �

Iulian BoldeaCritică şi onto-retorică

2011 ■ F.M. Dostoievski (1821-1881)F. M. Dostoievski la Polirom

IdiotulEdiţie cartonatăTraducere din limba rusă de Emil Iordache

„Ideea principală a romanului este înfăţişarea unui om întru totul sublim. Nimic nu-i mai greu pe lume, mai alesacum... Voi aminti că dintre chipurile sublime ale literaturii creştine cel mai apropiat de desăvârşire este al lui DonQuijote. Dar acesta este sublim numai pentru că, în acelaşi timp, este şi ridicol. Pickwick al lui Dickens (o ideeinfinit mai slabă decât Don Quijote, totuşi imensă) este şi el ridicol, tocmai prin asta fiind cuceritor... Jean Valjeaneste şi el o tentativă puternică, dar trezeşte simpatia datorită teribilei sale nefericiri şi prin faptul că societateaeste nedreaptă cu el. Pe când la mine nu există nimic, nimic asemănător...” (F.M. Dostoievski)

„Poate cea mai cunoscută sentinţă dostoievskiană din romanul Idiotul este formula unei utopii estetice:«Frumuseţea va mântui lumea». Este una dintre temele «serioase, erudite, sublime», alături de altele cât sepoate de «realiste», cum ar fi pedeapsa cu moartea sau situaţia economică a Rusiei, care îl obsedează pe eroul

principal. Nu se poate să faci parte din «lumea asta», din înalta societate rusă, dacă pui atâta suflet în propriile-ţi idei. Rişti să nu ai ade-renţă la ea, să fii luat drept un «idiot». Ceea ce cu prinţul Mîşkin se şi întâmplă.” (Emil Iordache)

Şi prin al treilea său roman – Pudra –Dora Pavel rămâne captivă a prozeianalitice, de sondare autoscopică a inte-riorităţii, a intimităţii, a umanului

incontrolabil, a filonului abisal şi vitalist (apropiatăde romanele lui Nicolae Breban cu care criticii i-ausemnalat filiaţii), a autenticităţii trăirii vieţii şi mor-ţii.

Ca şi în romanele Agata murind şi Captivul,Dora Pavel învestighează o realitate umană recentă,de actualitate seducătoare, propune o tematică majo-ră, surprinde raporturile dintre Eros şi Thanatosprin autoscopie retrospectivă, dând o carte captivan-tă prin viziunea asupra lumii, asupra omului, prinscriitură şi, nu în ultimul rând, prin originalitateapunerii în scenă. Epicul este dens, saturat de intero-gaţii răscolitoare ocazionate de situaţia stranie aprotagonistului care: „Dăduse de unul singur viaţăvieţii sale trecute prin moarte” (p. 155), Dora Pavelsurprinzând minuţios procesul reîntoarcerii în viaţăa eroului într-un roman lucrat cu fineţe şi rafina-ment în tehnica esteticii realiste, cu infiltraţiile ana-lismului psihologic feminist actual, cu economie şiconcentrare a resurselor stilistice, căutând cu fervoa-re autenticitatea interiorităţii. Prin biografia cusimilitudini din Ulise a lui James Joyce într-o Odiseea revenirii la viaţă, după moartea clinică a restaura-torului de artă Vlad Carasiniu romanciera surprindeînvierea şi efortul de instalare în ordinea lumii pecare o părăseşte, în condiţii pe care şi le aminteştedoar în final.

Tipologic este un roman picaresc în care tână-rul restaurator de artă străbate drumul spre centru(cum s-a exprimat Mircea Eliade într-un eseu memo-rabil) traversând situaţii arhetipale în noaptea şiziua ce au urmat trezirii sale din moartea clinică peparcursul cărora află că viaţa, ca şi moartea, poatesurveni oricând. Titlul face referire nu doar la pudrade pe faţa revenitului la viaţă Vlad Carasiniu, pecare „Gina îl mângâie în absenţa lui Boris, îi mângâ-ie mai întâi un obraz «eşti pudrat, ce drăguţ», (s.n.)apoi şi pe celălalt, «de ce te-ai pudrat», îi cuprindeambii obraji (obrajii lui de mort) cu palmele ei mici,cu miros de mort, şi-l priveşte drept în ochi de foarteaproape îi surâde, îi dezmiardă şi continuă să susu-re în liniştea localului...” (p.80) ori la atracţia lui faţăde Davida, care „parcă mă aspira pe mine cu totul învorbele ei, mă extrăgea din mediu şi mă lipea de pie-lea ei şi de torsul ei (miros de pudră scumpă) pres-chimbate acum în propria mea piele, în propriul meutors...” (p.75)

Este o parabolă: „L-a pocnit şi pe el acea lumi-nă şi l-a asurzit acea erupţie, şi l-a aruncat şi l-a aco-perit de pudră şi pe el, pudratul care, dacă ar firămas în coşciug, ar fi urmat să fie acoperit creşti-neşte de altă pulbere, de ţărâna veşnică, nu pestemult, astăzi, fie-i-tărâna-uşoară-Dumnezeu-să-l-odihnească, astăzi, ceva mai târziu către orele amie-zii şi fără să simtă” (p.231), a fardului şi măcinării, afalsităţii şi deşertăciunii, dincolo de care zoneleincontrolabile ale umanului sunt mereu animate.

Compoziţional romanul are 11 capitole (numărobsedant: 11 este camera în care se stinge misteriosEric Garabedeanu, tatăl Graţiei, se sinucide însăşiGraţia, la vârsta de 22 (de două ori 11), de ani, înfaţa tabloului lui Pallady: femeia în fotoliu, prin caresegmentează drumul revenirii în viaţă a lui VladCarasiniu. După secvenţa primă, a coborârii de pecatafalcul din capela cu uşa zăvorâtă, în plină noap-te, pe care o părăseşte înspăimântat mai mult depropria înviere, decât de strania situaţie de a fi sin-gurul viu între ceilalţi morţi, urmează călătoria,rătăcirea lui Ulise-Carasiniu pe strada BisericiiOrtodoxe şi întâlnirea cu Gina Doroga, fosta colegă,care-l ademeneşte într-un local într-un act eroticrecuperatoriu pentru frustrările acut resimţite înadolescenţă, când colegii o izolaseră, pe motiv că armirosi a mort, locuind lângă cimitir. Fiecare segmental drumului: la restaurant cu Gina (unde rememo-rează căsătoria lui cu Graţia şi cunoaşterea DavideiDespot iubită de T. Caba), la spital (evocă scenaînsângerată din gara Salzburg cu bătaia încrâncena-tă a emigranţilor sârbi); pe scara restaurantului(părăsit de Gina care-i promite revenirea), ascunsîntre pubele (de unde asistă la spectacolul straniudat de un convoi de două perechi ce trag un pat de

spital cu roţi în care şadeBoris Tissu, fostul coleg deliceu, acum într-o scenăshakespeareană – Lumeaca teatru – ca bufon reci-tând versuri din Bacovia:„Sunt câţva morţi în oraş,iubito!” într-un decor noc-turn cu nebuni şi înţelepţi,lucizi, cu toţii supuşi mor-ţii); în Parcul Central (spa-ţiu propice crimei, ca şiMuzeul unde are obsesiabrutalităţii – reaminteştescena crudă din GaraSalzburg), aici povesteştedetaliat relaţia lui cuGraţia, căsătoria, iubirilenăvalnice, ori tandre, cu

care posesiunile nu ajung la capăt: „era curios ce seîntâmplă cu toată acea participare frenetică a ei,care, în loc să crească şi mai mult spre final, se frân-gea subit chiar înainte” (p.136) şi apoi răcirea dintreei. În locuinţa lui Teodor Caba (de la etajul al treileaîntr-un imobil central, vi-a-vis de casa lui Paul Raus,protectorul său de la Muzeu) unde află dincolo deiubirea stinsă dintre Caba şi Davida, de relaţia luiamoroasă perversă cu Iulia Lipp (fiica ambasadoru-lui francez la Bucureşti), dar şi cea tandră cu Graţia(înainte de căsătoria lor) pe care o respinge ulteriorasumându-şi responsabilitatea suicidului tinereineveste a lui Carasiniu, lansat în reflecţii desprelegăturile sale cu Teodor Caba, Davida, Graţia darrememorând şi o scenă de deviaţie erotică a lui PaulRaus, protectorul său, pasionat colecţionar de artă,dar şi de ... tânărul grafician Laurenţiu Vona, pe careîl posedă la un coctail în Muzeu în prezenţa lui Vlad,care „asista siderat la o scenă reală de hârjoanăsexuală a doi bărbaţi, un preludiu al sorbirilor reci-proce, un lamento dureros al excitaţiilor lor crescân-de în faţa voyeurului care era el, al naivului lorvoyeur autoimprovizat pe care nu ei şi-l aleseseră decare acum se agăţau, părea că au atâta nevoie”(p.176)

În segmentul narativ final (capitolul 11) călăto-reşte cu tramvaiul, pe lângă cimitir, la sfârşitul nop-ţii, gândind că şansa învierii din moarte: „o dată-nviaţă” ai o asemenea şansă... dacă o ai, n-o vei maiavea a doua oară... cum n-o avusese Graţia...”(p.210), care din prima tentativă de suicid (8 septem-brie 2006) scăpase, dar peste o jumătate de an sesinucide (tot în camera 11 a Muzeului, ca şi tatălsău). La înmormântarea Graţiei privise procesiuneafunebră de pe o moviliţă observându-l pe Caba, careparticipase la ceremonial, iubitul Davidei, spre mira-rea lui Vlad: „ce căuta acolo Teodor Caba?” (p.217).

La Hotel Majestic se întâlneşte cu Davida, într-un ritual de iubire schimbat, fără atingere, nefiindlămurit dacă Davida Despot ştia de învierea lui dinmoartea clinică. Explozia subită duce la stingerea ei,fiind transportată la capelă, unde sicriul lui e ocu-pat. Rătăceşte prin cimitir, aţipeşte la mormântul

mamei şi se edifică acum asupra morţii sale clinice,din urmă cu trei zile la un meci de rugby, sufocat.Înviind, eşuase în moarte, Davida murind, eşuase îniubire şi romanul asociază, în final, motivului stinge-rii pe cel al funinginei, al cenuşii, al pudrei cugetă laesenţa fiinţei de după mască, la vârstele dragostei cutriumfuri şi umilinţe, cu ascensiuni şi căderi.Romanul are o structură circulară, odiseea întoarce-rii în lume a lui Vlad Carasiniu consumându-se întrecele două imagini ale cimitirului, în debutul şi fina-lul cărţii, în acest cerc existenţial, Dora Pavel proiec-tează un univers uman divers, dovedind o excepţio-nală capacitate de a crea oameni complecşi, rapor-tându-i la cele două mari teme: Eros şi Thanatos şiindividualizându-i nu numai printr-o remarcabilăartă a portretului, ci şi prin perspectiva narativă(relatarea la persoana a doua singular în cea maimare măsură), prin autoscopie analitică retrospecti-vă, ori principiul simetriei şi opoziţiei destinelor.

Eroii (bărbaţii) sunt profesionişti desăvârşiţi,mai ales tânărul restaurator de artă Vlad Carasiniu,respectă cu sfinţenie tiparul original, iar când nurezistă impulsului creator propriu îşi face amarnicereproşuri gândind să înlăture falsul când va revenila restaurare, promiţându-şi să lucreze numai înliniştea nopţii. Înviind eşuează în moarte iar în iubi-re pendulează între tipare feminine opuse: aparentingenua soţie tânăra Graţia care se dăruie frenetic,dar nu cunosc extazul erotic alimentând neliniştea,gelozia şi apropierea de matura Davida, şi regretândcă n-a iubit-o pe aceasta la tinereţea ei. Este bântuitde gândul pierderii potenţei prin moartea clinică,dar temerile îi sunt alungate de exerciţiul eroticrecuperatoriu al frustratei Gina Doroga, la întâlni-rea din debutul odiseii sale. Şi Teodor Caba eşueazăîn moarte fiind salvat din accidentul în concursulmoto, dar eşuează şi în iubirea cu Davida, care-lpărăseşte după ce-i supraveghează convalescenţa.Relaţiile lui cu Iulia Lipp (cu fantezii masochiste);ori cu Graţia (tandru şi cu un sentiment acut alincestului, datorită diferenţei de vârstă) sunt doarpaleative faţă de cea de lungă durată din tinereţeaavocatului.

Acestor două destine masculine li se adaugăsiluetele fugare, dar memorabile ale lui Paul Raus(cu deviaţiile lui homosexuale) ori pitorescul bufonBoris Tissu.

Eroinele, remarcabil şi divers portretizate,expresii ale misterului feminin extern: DavidaDespot în care „sălăşluia voinţa care mută lucruri şidestine, şi uneori poate le şi naşte”, „avea un modatât de dulce şi presant totodată de a tranşa lucruri-le, fără stridenţă...”, şi „o posesivitate feminină,blândă şi vagă, pe care nu o mai întâlniseră la nicioaltă femeie” (p.74), eşuează în iubire (şi cu primul şoţmai bătrân cu 17 ani decât ea, şi cu Teodor Caba) şimoare într-un accident stupid (explozia la care eramartor şi tânărul Vlad Carasiniu)... Graţia (numesemnificativ) „tânără (22 de ani) minionă, îmbrăcatăîntr-o geacă vişinie şi fustă verde cu bretele în croi«gogoşar», ciorapi groşi, vişinii, ghete verzi, înaceeaşi nuanţă cu fusta, fular de asemenea verde,răsucit ca un colac la baza craniului ei ras... Foarteactivă, jovială, o veritabilă interpretă...” (p.96) duceîn mormânt taina morţii tatălui, misterul propriudupă ce a pendulat în pasiunea pentru VladCarasiniu, afecţiunea ranită pentru Teodor Caba(care-i respinsese avansul erotic pe când cea cu soţulrăcise legăturile casnice) şi poate pentru misteriosulPaul Raus.

Gina Doroga, colega de liceu ocolită de toţi pen-tru că mirosea a mort, este prima persoană, pe care oîntâlneşte la începutul odiseii sale înlăturându-itemerile că şi-a pierdut potenţa şi îi devine confesoarecăreia îi istoriseşte iubirile lui pentru Graţia şiDavida. Iulia Lipp este nesăţioasă în fanteziile ei ero-tice, practica schimbul partenerilor ducând-o peGraţia în braţele lui Teodor Caba (pe care el o cunoaş-tea de când îi intermediase achiziţia unui tablou).

Dora Pavel excelează nu numai în portretisticăşi în crearea unei atmosfere epice simbolice, dar şi însondajul analitic al abisalului uman, în forţa des-criptivă prin care face din romanul „Pudră” o medi-taţie cuprinzătoare asupra condiţiei umane efemere,supusă trecerii şi un poem al vârstelor iubirii cu cli-pele sale de extaz şi agonie, cu triumfuri şi frustrări,care o plasează nu numai în descendenţa HortensieiPapadat-Bengescu ci şi a unor notabile reprezentan-te ale prozei europene contemporane. �

13

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

AUGUST 2010

Ironim MunteanÎntre Eros şi Thanatos

Poemul luniiIoan Cocora

* * * * *

Trezeşte-te îmi spun tot mai des A venit vremeaAltfel nici astăzi nu se va întâmpla nimic Voi maitrăi încă o zi ca oricare alta Începutul acesta demileniu tot ce mi-a adus e o vârstă infectă Boliinsomnii scârbă Scârbă până şi de spaţiul dintrecuvinte în care mai pot din când în când să evadezScârbă până şi de a mai scrie poemul Poemul încare eşti liber să spui orice fără să mai simţi plăce-rea de a-l scrie Poemul în care sunt liber să mă pişpe libertate Pe libertatea viermilor de a fi viermiPe libertatea canaliilor de a se bate în piept şi dea spune că sunt virtuoase oneste cinstite Rahat cupraz Canicula e insuportabilă Nu se aude nici unbâzâit de albină Nu e nici o aripă de fluture care săaducă o adiere Paşii mamei abia de mai atingpavajul curţii Lenţi târşâiţi E bine că trăieşte şi efericită O privesc îndelung pe ea şi pe dana şideodată mă înduioşează viaţa crizantemelor topitede arşiţă Mă gândesc că dacă m-ar vedea acum cuo găleată de apă în ochii lor s-ar putea să fiu chiardumnezeu Dar tu doamne cum poţi sta liniştit şinu te întrebi ce eşti în ochii lor când nu te înduri săte abaţi asupră-le cu o rafală de ploaie

14

ANUL XXI Nr. 8 (701)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Leviathanul sentimental are tandreţimaterne, iubirea aduce însă singurăta-te, fiecare stare se cuprinde în inversulei, durerea existenţială are o vindecare

specific chironiană în însăşi resemnarea gravă, îndurere, devenită propriu-i pharmakon. În ciudavarietăţii titlurilor: Enisala (Albatros, 1980), înciuda plasticităţii vizuale şi a toposurilor recognosci-bile (Comorovca, Brăila etc.), „tema” sa este, cumarată şi titlul antologiei, una singură: parcurgereaunui iter interior în aprofundarea existenţialului,care este, în sine, paradoxal: victoria este să fii„învins” de un sentiment, să te întorci la Brăilaîndrăgită, de pildă, „cu steagul rupt, dar sus”, să fii„arcaş săgetat de iubire”. Sugestiile sunt subtile,urbea brăileană este un port al morţii, care te „suge”fără milă, dar subzistă, tocmai prin cantitatea enor-mă de viaţă pe care moartea a izbutit s-o „treiere” înea şi s-o „stivuiască”. Poetul e cuprins frecvent de unsoi de fascinaţie admirativă faţă de negativul exis-tenţei, care, tocmai el, atestă cu o certitudine maxi-mă viaţa, fie şi în ipostaza ei de consumpţie. Iatăversuri în care cântecul morţii e un fel de expresie abiruinţei: „tu n-ai să ştii cum, cu săgeţi de fildeş/înfipte adânc în spate, alergam/ asemenea aceluitaur prins/ în delirantele coride, // pe care nu săgeţi-le-l rănesc,/ ci miile de voci incantatorii/ strigându-imoartea/ ca pe-un sfânt prohod”. Spaima morţii şipremoniţia sfâşietor-orfică a acesteia are în ea cevamăreţ: „eram atunci un călăreţ al spaimei/ ce carăşaua calului său mort/ printr-un pustiu de stânci ceînspăimântă”.

Spaima în faţa vieţii şi a elanului distrus închip intempestiv este chiar motorul viu al poezieiorfice prin care se exprimă frumosul dureros: nu gra-ţia, nu proporţia, nu armonia, nu podoaba. Aceastăspaimă este – printr-o intuiţie iarăşi justă a poetului– ea însăşi un „scut”. Mai simplu – paradoxul morţii,al Styxului, al tăcerii, este partea ce asigură viabili-tate viului. Frumuseţea nepreţuită a vieţii nu serecapătă decât prin pierdere (vezi Bocet) şi e întreză-rită doar ca vis, ca iluzie. La poeţii din generaţia luiMărăşanu, lumea nu a devenit, am zice, „poveste”,nu s-a „relativizat” total în ficţiune pură, dar nici nuse dă decât orfic, întrezărit. Nu s-a deziluzionattotal, în chip postmodernist; dimpotrivă, crede în ilu-zii, în ecou, părere, presimţire, deşi are întreaga con-ştiinţă a evanescenţei şi a himerei. E deocamdată ocontaminare reciprocă: realul se dă ca iluzoriu, iariluzia ca singura realitate credibilă şi sigură: „m-amtrezit muşcat de ape/ şi de duhul morţii nins.../ te-auzeam zbătând în mine,/ eu eram în tine prins/”.

Dragostea e dionisiacă, beată şi rănită. ÎnEnisala sunt unele din cele mai sugestive versuri.„Coşul de fum” e un fel de fantasmă reală ca şi, săspunem, „Vaporul de pe colină” al lui Ilie Constantin.Conştiinţa deziluziei nu desfiinţează iluzia, ci oîntronează chiar ca realitate aflată la limita amenin-ţării cu dispariţia: „stăpâne, doamne, nu sunt cal cuşa, / eu sunt doar o iluzie a ta// despre un cal târziu,un bidiviu; priveşte-mă sunt umbră, nu sunt viu/sunt plânsul unui clopot de cristal,/ o umbră credin-cioasă dintr-un cal/”. Un fel de impact dur al dezilu-zionării se produce în volumul Distanţa dintre mineşi un iepure (1983), unde, „vânător pe patru roţi”,urmărind un iepure fascinat de lumina farurilor,poetul se simte, „împuşcat” de privirea victimei ca deo „carabină cu lunetă”. Tristeţea dionisiacă ia tot mai

mult locul elanului. Moartea survenită în chip detemă invazivă în poezia secolului este cea carecurmă dorinţa de mit cultivată până acum de poeţiîn chip premeditat; e cea care taie elanul iluziei şi allogosului şi tot ea este cea care te obligă să repui laloc aceeaşi iluzie, devenită una personală, iscată dinnevoia presantă a sufletului.

Îşi face loc spaima, cu fantasme noi, careaproape nu pot fi ucise: „este pasărea spaimei care searată/ când lynxul de fum/ dornic să mă sufoce/ măîmbrăţişează cu labele pline de bale”. Uciderea ei e şimai nimicitoare şi mai frivolă decât cultivarea ei:„cineva trage cu puşca şi de sus cade o ploaie de acidsulfuric”. Ultima iluzie cu adevărat benefică ar fi„iarba” („iarba verde de acasă”). Metropola cu „maşi-nării” şi „hetaire”, „omul-caracatiţă” cu o mie demâini pe manete sunt realităţi antrenate în vârtejulpropriei lor sinucideri. Lirismul poetului se exprimă,de data aceasta, prin glasuri mai mici de vietăţi fărăapărare: pitulicea, mierla. Fluviul ar putea fi o zonăde salvare, dar e acum un diluviu de oase, de genera-ţii macerate; e un leviathan care ucide fără să mairestituie viaţa.

Se întrevede lumea apocaliptică în MondoCane, în care singurele plasticităţi frumoase sunt un„flamingo murind” sau suflete fragile care suferă.Poetul încearcă sentimentul vinei în numele umani-tăţii: „flamingo-i mort şi, iată,/ în moartea lui mă-ntrup!/ sunt prins, cred, în vizorul unei adânci lune-te”. Cei care mai cultivă mitul cavalerului eroic sunt„nebuni”: „drept Lancelot se dă nebunul”. Vânătorule vânat de propriile-i culpe (vezi Vânătoare de cor-morani, un poem izbutit). Apar exploratorii, fugarii,salvatorii disperaţi ai naturii care înfruntă oceanele(Cousteau). Viaţa zboară din făpturi, lăsând în urmăun siaj de reproşuri dramatice. „Boala peştelui”,povestită de „pescarul de fum”, capătă accente prebi-blice. Migraţia morunului aminteşte cumva deAnghila lui Montale. Cu cât moartea planează maiprimejdios asupra lumii contemporane, cu atât poe-mul devine mai amplu şi mai retoric. Din vers liberse sare direct în versul cântat, baladesc – semn aldescumpănirii sufleteşti şi al descentării discursului.Ciuma poluării este o altă ipostază a Leviathanuluilumii moderne, tehnologice. Un adevărat diluviu alsloiurilor ce se rup cu tunet, trecând peste zăgazuri,avem în Podul de gheaţă. Realul devine grandios,ameninţător în sine, fără metaforă, numai în iposta-zele sale negative. Păsările se înfruptă din „plavii”de peşte mort. Spectacolul e macabru ca înHitchcock. Nicolae Grigore Mărăşanu are simţulviziunii apocaliptice a fluviului tutelar muribund.Peştii sufocaţi sunt jeliţi şi tămâiaţi laolaltă cuoamenii. Poetul este acum un ecologist, înspăimân-tat la propriu de sinuciderea în masă şi de sterilita-tea inexplicabilă a speţelor pe cale de dispariţie.

Volumul Capriciu pentru cele patru vânturi(Eminescu, 1986) propune o lume inversă: „şarpele emâncat de broscuţa/ zurlie,/ vulpea de miel”. Seinstalează absurdul: „viaţa ridicolă şi uşor frivolă”.Parabolele tind să devină hermetice şi gratuite.Fluviul e un „cărăuş” împovărat, un martir, un„învăţător”. Învăţătura de viaţă se deduce absurddin învăţătura de moarte. Păsărarul arcaş îşi facebilanţul vieţii şi constată că singurul câştig al aven-turii a fost cântecul. Ura faţă de fluviul muribunddevine singura formă de ataşament, iar recuperareafiinţelor dragi se face exclusiv prin amintirea dispa-

riţiei lor: „prin forţa umbrelor/ întrevăd fiinţa ce-oiubeam// Oricât aş încerca să o ating,/ o altă mână,/mai lungă, o smulge de lângă mine;// şi astfel învăţsă trăiesc,/ să dau sens amăgirii”.

Volumul Îngeri şi banjouri (Eminescu, 1998)aduce un teritoriu de pitoresc. Aici, Mărăşanu recur-ge la proba îndemânărilor de cuvinte, cu „centauri”beţi, cu „carnaval” şi „bairam”. E dus acum de vers,nu el duce poezia. În pomenitul volum sunt cântecede chef şi de „năduf” – e o desfrânare în pofidă, aşazicând, de vindecare a pesimismului. Răsfăţuri şisenzualităţi au ceva din dezlănţuirea orgiastic-păgâ-nă şi dezabuzare deja postmodernă, cu conştiinţadevoratoare a timpului şi cu dorinţa de a cânta un felde prohod în cramă, un chef de bacante multietnice,având noima rezistenţei şi a nesupunerii.

Volumul Marţea canonului (Eminescu, 2001)aduce din nou ideea de penitenţă. O frumoasă defini-ţie sintetică a glasului straniu al poeziei avem înGârliţa noima 1: „Gârliţa noima/ strigă de-o viaţă/seara prin ceaţă/ din bolţi spre cuibare”. CiclulMitosemne cuprinde poemele cele mai reuşite. Poetulcunoaşte acum faţete orfice noi: „beatitudinea lacri-mei”, fericirea în durere. Viaţa se revelează a fi unperiplu fără sfârşit, cu o noimă opacă, cu aventuri deargonauţi beţi şi fără speranţă, iar subiectul prins înele abia se poate îndura pe sine. Am încercat sădemonstrăm că înşiruirea volumelor cunoaşte, fărăca poetul să urmărească aceasta în chip premeditat,o epocă, o succesiune cu o ţintă greu de ghicit de laînceput. Periplul leviathanic nu are sensul salvării,deşi dă o raită prin apocalipsa veselă a Brăilei, cidoar al unui purgatoriu. De altfel, poeţii secolului alXX-lea au aprofundat mai ales Infernul şi, cei maisobri, Purgatoriul. Întors către Principii, Mărăşanunu capotează uşor în seducţii postmoderniste: maidegrabă cultivă o amărăciune grea a „vânării devânt”, adânc răscolit de „crucificarea principiilor” şide „singurătatea cuvintelor”. Crede în reînviereaartei, în inocenţă, şi caută cu tot dinadinsul stărirecuperatorii care să fie poezie. Cuvintele cântatesunt „cuvinte leviathane” şi îşi permite acum şi expe-rimente pure de limbaj (Poem în B). Miza e dispera-tă: „pentru un timp/ ai putea zăgăzui moartea”. E unpoet sincron, oricum, cu lecţii de poetică aflate în cir-culaţie.

Volumul Sufletul cântă despre sine (Decebal,2002) face să revină motivele mai vechi: cherhanaua,privighetoarea trubadurilor, şi conchide, totuşi, că„frumuseţea mistuie/ mai grabnic decât moartea”. Seînchină o Odă discretă ierburilor de leac modeste:salvie, anghinare, muşeţel. Scrisul, cu toată precari-tatea sa, este, „singurul semn ce rămâne din naufra-giu”.

Mărăşanu e un poet sobru şi discret care nu sefereşte, până la urmă, nici de seducţiile barochiste,nici de limbajul preţios, hermetic, nici de artizanatularghezian. Oricum ar fi, e unul dintre cei care-şi tra-versează avatarul poetic fără ocolişuri şi fără să semulţumească cu puţin, parcurgând un drum întregşi constant, plin de voluptăţi şi amărăciuni vitale.Mitosemnele sale sunt semne hieratice, pornite dinrealul profan, dar cu noimă poetică în sine: nu trimitdincolo, adică nu se încadrează în sistemul simbolicdat de-a gata, ci se propun ca semne vii şi concrete.

Mărăşanu nu e un poet reflexiv, nici unimagist, ci un ataşat, un participativ: elanul interior,un sentiment puternic învălmăşit, amestecând bucu-ria şi fascinaţia cu spaima şi cu chinul erodant estecel care mişcă peisajele, născocind făpturi delirante,van goghiene: „Ci vine un timp/ când liniştea cu col-ţii/ ne înspăimântă asemenea/ cirezilor de bivoli îndelir” (Sălaşul umbrei) sau „nimic nu te poate smul-ge/ din dragostea chinului de apă,/ doar teama glon-telui de aur/ dacă te-ar alunga în sus,/ să dispari –un fanion de ceaţă.../” (Stârcul argintiu).

Antologia sa, urmărită cu atenţie, pas cu pas,are o facultate ce ni se pare demnă de subliniat: plas-ticităţile dinamice ale Leviathanului devin, în celedin urmă, părţi şi momente (mai bine spus mitosem-ne enigmatice) ale unei ample opere muzicale. �

Nicolae Grigore Mărăşanu, Leviathanul(Antologie), Editura Grai şi suflet, Cultura

Naţională, 2004.

Ştefania MincuLeviathanul sentimental

■ noutăţi editorialeEugenio BarbaPământ de cenuşă şi diamantTraducere de Diana CozmaEditura Ideea Europeană, 2010

Pământ de cenuşă şi diamant sau povestea unor tineri fără de nume care şi-au croit propriul drum, au revoluţio-nat teatrul şi-au ajuns celebri. O poveste de iubire dintre Maestru şi Discipolul său. Protagonişti: Jerzy Grotowskişi Eugenio Barba, doi mari maeştri ai teatrului de secol XX. Ce ne spun ei? Zdrobeşte sub tălpile tale goale evi-dentul. Nu te supune normei. Căutarea nu-şi află capăt în spectacol. Acţiunea: are loc în regatul lui Ubu, într-oPolonie sumbră, mişunând de agenţi ai poliţiei secrete, informatori, un ţinut guvernat de politică culturală. Timpul:1961-1964, rememoraţi cu farmec şi umor de Eugenio Barba, sunt anii de ucenicie, petrecuţi alături de JerzyGrotowski la Teatr-Laboratorium din Opole. Ritmul: dinamic, antrenant, leagă precum firul de aţă ce cârpeşte gău-rile memoriei, crâmpeie de viaţă. Lovitură de teatru: pentru prima oară sunt publicate 26 de scrisori ale lui JerzyGrotowski către Eugenio Barba care dezvăluie relaţia lor de prietenie şi colaborare de o viaţă.Şi-n acelaşi timp este povestea celor care nu renunţă în ruptul capului la visele lor. Se abat din drum pentru a-şidescoperi propriul drum. Îşi recunosc maeştrii pentru a deveni într-o bună zi ei înşişi maeştri. Îşi spun: cenuşă ştiu

că sunt. Dar diamant? Aici, subtil, poate fi regăsit un avertisment adresat şlefuitorilor de diamante: aveţi grijă ce şlefuiţi, s-ar putea să şle-fuiţi un pumn de cenuşă.O autobiografie exemplară, aproape neobişnuită, alcătuită din lucruri ce par mărunte, ce nu se supun normelor narative, prăvălindu-se asu-pra cititorului, năucindu-l. O poveste ce demască totul şi, în fond, nimic, lămurindu-ne pentru a mia oară că nici măcar în teatru masca nuare altă utilitate decât aceea de a fi smulsă de pe faţă. Care rămâne să fie chichirezul? Simplu. Totul e să mai ai faţă după ce masca estedată jos.

Am încercat în primele două texte alemele publicate la această rubrică săatrag atenţia asupra limitei principii-lor morale şi asupra ilegalităţilor comi-

se în cazul Adrian Marino. Asupra faptului că eu nupot să-l acuz până la capăt de turnătorie pe cel carea făcut puşcărie politică, şi după eliberare a turnatdin obligaţie – am insistat pe cazul Adrian Marino,semnificativ. Conform noii legi a deconspirării, îninstanţă e condamnat numai cel ce a produs prejudi-cii celui turnat. Las la o parte faptul că documenteleapărute în presă din dosarul (dosarele) lui AdrianMarino de la Securitate sunt ilegal scoase de laCNSAS, că nu există nici o decizie a CNSAS căAdrian Marino a colaborat cu Securitatea, şi cu atâtmai puţin nu există o sentinţă în acest sens a vreu-nei instanţe. S-au încălcat, astfel, şi principii morale(să aduci acuzaţii isterice, gen Mirela Corlăţan, zia-ristă acoperită, cuiva, după ce frunzăreşti un dosarde la Securitate) şi ilegalităţi (odată ce aceste docu-mente nu pot fi scoase în presă decât după ce se dă odecizie a CNSAS şi a instanţei asupra vinovăţiei deturnător a celui incriminat, pentru a nu-i aduce pre-judicii publice, ce nu mai pot fi spălate în şapte ape,dacă nu se confirmă). Complexitatea fenomenuluideconspirării atinge culmi de nebănuit. AdrianMarino e unul dintre sutele de scriitori încarceraţipolitic! Adică a scriitorilor care s-au opus regimuluicomunist, au făcut puşcărie politică şi, după elibera-re, unii au turnat (sau poate toţi, cei mai mulţi auintrat în mormânt cu acest secret al lor), fiindcă aufost obligaţi de sistemul comunist. Există o listă ascriitorilor încarceraţi întocmită de Ion Lazu (el e celce a instalat plăcile memoriale pentru scriitoriiromâni, remarcabilă iniţiativă!), e vorba de 403 (darlista poate continua, trebuie identificaţi toţi). Văvine să credeţi? 403! Deschid o paranteză. Până nudemult, site-ul USR publica Lista Memorialului laadresa http://www.uniuneascriitorilor.ro/Lista_Memorial.html (azi ea e anulată). La refacerea site-ului USR a apărut la Arhivă „USR îşi propune sărealizeze un monument Memorial al ScriitorilorÎncarceraţi”, text terminat cu titlul „ListaMemorial”, care nu e activat, regretabil (Lista a fostaruncată la coş?)... Îmi imaginez că sunt binevoitoricare nu-şi vor scoate pălăria în faţa atâtor scriitoricare au fost încarceraţi, fiindcă s-au opus regimuluicomunist, ci vor spune imediat – cum, atât de mulţiscriitori turnători? Îmi este imposibil să mai aducargumente morale în favoarea celor care au făcutpuşcărie politică, în numele respectării unor idei,opţiuni, principii! E dezastruos pentru memoriacolectivă românească, azi, după 20 de ani, că fostulpuşcăriaş politic e judecat numai prin prisma turnă-toriei de după eliberare, şi nu e arătat drept opozant,

rezistent, disident anticomunist! Lucrurile sunt alnaibii de delicate. Cine ne permite nouă să-i judecămpe foştii puşcăriaşi politic, scriitori sau nu (dar sigur„duşmani ai comunismului”, odată ce au fost con-damnaţi)? Habar nu avem de infernul prin care autrecut. Câţi dintre noi ar fi rezistat? Faptul că dupăeliberare au dat declaraţii la Securitate e egal cuzero în faţa suferinţelor îndurate (nu-i mai pun lasocoteală pe cei care au murit în puşcăriile politice),o tot repet. Aţi citit vreodată mărturiile foştilor con-

damnaţi politici, încarceraţi, care efectiv te îngro-zesc? Mereu m-am întrebat: ce fel de popor suntem,dacă am produs atâţia torţionari comunişti în puşcă-riile politice şi apoi, după Revoluţie, am produs atâtanesimţire, să nu avem compasiune pentru cei daţi cucapul de pereţi de destin, care după ce au fost elibe-raţi, au dat declaraţii din obligaţie la Securitate.Avem dreptul să-l judecăm pe un puşcăriaş politic?N-ar strica să avem mai mult respect faţă de încar-ceraţii politici ai comunismului? În condiţiile în caretorţionarii (toţi, cu pielea schimbată) ne dau şi azilecţii de morală, tare îngrijoraţi că victimele au…turnat?

Să revin asupra Memorialului scriitorilorîncarceraţi sub regimul comunist. Fiindcă trăim înlumea Internetului, vă invit să citiţi o pledoarie debun simţ a celui ce a iniţiat acest Memorial, însuşitde Uniunea Scriitorilor, semnată de Ion Lazu, peadresa http://www.liviuioanstoiciu.ro/wp-content/uploads/2010/Scriitori-incarcerati.1.doc..doc.Recitiţi, totodată, lista Memorialului cărturarilorîncarceraţi, întocmită de acelaşi Ion Lazu pe adresahttp://www.liviuioanstoiciu.ro/wp-content/uploads/2010/5/lista-Memorialul-Carturarilor-incarcerati.doc. N-am să mai comentez nimic pe seama aspectu-lui moral al turnătoriei de după eliberarea din puş-căria politică, e dureros că după 20 de ani de postco-munism nu simţim decât nevoia desfiinţării scriito-rilor care au fost victime ale comunismului, şi nulăsăm ochii în jos. Citez câteva rânduri din Ion Lazu:«Cu privire la „Lista lui Lazu” au existat, nu voi trecesub tăcere, şi alte cârteli: Păi am înţeles că ăsta a tur-nat... Vai, e adevărat, trebuie să fi fost şi dintr-ace-ştia, nu chiar puţini, după cum au decurs lucrurile înmalaxorul carceral… Au fost supuşi la chinuri sălba-tice, la schingiuiri, carceră, înfometare, bătăi latălpi, unghii smulse, dinţi scoşi, degete strivite, coas-te zdrobite, la câte alte bestialităţi pe care numaimintea diavolului uman le poate născoci, iar nicioda-

tă animalele de pradă. Aceste schingiuri nu se termi-nau decât cu leşinul, cu moartea... sau cu capitula-rea. Însă fiind vorba chiar despre limitele umane, nune vom pronunţa noi, care nu am trecut prin aseme-nea încercări. Nu vom arunca piatra. Îi pot judecadoar cei care au rezistat tuturor presiunilor. Însăaceia nu o vor face, vă asigur. Pentru simplul motivcă iertarea este privilegiul celor puternici». Alt aspectvreau să discut azi aici, pe seama Memorialuluiscriitorilor încarceraţi. De doi ani USR a încercat săadune bani (e vorba de miliarde de lei vechi), s-avotat în două rânduri pentru ridicarea acestuiMemorial la Consiliul de conducere al USR(Memorial care onorează istoria breslei scriitoriceşti;înţelegându-se că toţi cei încarceraţi au fost opozanţiai regimului comunist, nu contează că au fost simpa-tizanţi legionari sau turnători după eliberare) – darel a rămas la nivel de proiect, nu s-au găsit bani, deşipromisiunile au curs, poate o vină o poartă şi criza„mondială” economico-financiară, declanşată „cuîncetinitorul” şi în România, în ultimii doi ani. Înorice caz, veniturile USR au scăzut dramatic în acestan şi proiectul Memorialului a rămas în aer. E demo-bilizant că la ce se întâmplă azi (asupra acestuiaspect voiam să mă aplec îndeosebi, acum), la absen-ţa banilor la USR, s-a adăugat pierderea sediuluiUSR (de la Casa Monteoru). Memorialul trebuia ridi-cat în faţa Casei Monteoru (cu care USR se confun-dă, e pe sigla ei), în grădina şi scuarul din faţă.Imaginaţi-vă ce lovitură, o dată cu pierderea CaseiMonteoru (şi a terenului de sub ea), sediu al USR,Memorialul nu va mai putea fi ridicat aici!Memorialul Scriitorilor Încarceraţi (nu numaisub regimul comunist) e în pericol să nu mai fie ridi-cat deloc, nicăieri? E un vechi blestem românesc de anu duce la capăt nici măcar ridicarea de Memo-riale… �

15

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

AUGUST 2010

Pe cont propriu

Liviu StoiciuMemorialul Scriitorilor Încarceraţinu mai poate fi ridicat în faţa Casei Monteoru

LIVIU IOAN STOICIU ACORDÂND AUTOGRAFE

LIVIU IOAN STOICIU

16

ANUL XXI Nr. 8 (701)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Şi măcar dacă ar fi fost cărţi dragi, lacare ţineam, cărora să le fi fost îndato-rat pentru că m-ar fi nutrit, precum atâ-tea tomuri preţioase din biblioteca mea.

Erau, dimpotrivă, cărţi blestemate cu care mă răz-boisem în anii adolescenţei mele, volume pe margini-le cărora îmi înscrisesem execrarea, îndârjirea juve-nilă împotriva celor ce otrăviseră atmosfera Europeiînainte de a-şi ruina ţara şi continentul, textele otră-vitoare ale unor Hitler, Rosenberg, Goebbels, Krieckşi alţii. Pe lângă scrierile acoliţilor francezi ai nazis-mului, mai înmormântasem în stupul părăsit opulPentru legionari, scrierea febricitantului apologet alterorii verzi, Corneliu Zelea Codreanu. Asupra aces-tor cărţi se aplecase cercetător, după ce ridicasecapacul de lemn învelit în hârtie gudronată, pe aces-tea le scosese, în după amiaza aceea aurie de octom-brie, agentul cu ochi de mort.

„Buuun…”, constatase el satisfăcut, de parcăar fi tras afară din apă o plasă plină de peşti, viiaceia, apoi ordonase sergentului să ia cărţile şi să leducă la maşină. Am mai urcat cu el în casă, să-mi iauo haină. Mama şi Bunica ne urmăriseră din marchi-za de sus, le simţeam privindu-ne îngrozite cum neîndreptăm spre filegorie, cum ridică individul capa-cul stupului, cum ia cărţile, cum urcăm din nou trep-tele. Le vedeam, pe Mama chinuindu-se să expliceceva, să spună că eu nu ştiam de acele cărţi, că eleerau de nu se ştie când acolo, pe bătrâna mea Matatatremurând toată, ea atât de bravă, de calmă, înîmprejurările cele mai grele, biete femei care înfrun-taseră atâtea, deodată pierite, năucite, livide, cusângele tot scurs din ele, neştiind ce să mai facă, sămă scape, repezindu-se să-mi aducă o haină, un pal-ton, ceva de mâncare, implorând agentul impasibil,surd, orb. Şi tremurând. Tremurul acela al vocilor, almâinilor, al întregii lor făpturi, mă urmărea acolo,ghemuit în bezna celulei (şi continuă să mă urmă-rească peste ani). Surorile mele apăruseră în ultimaclipă, ne încrucişasem când mă îndreptam întovără-şit de agent spre ieşirea din curte; ne priveau nedu-merite, le aruncasem câteva cuvinte liniştitoare, dartocmai asta le îngheţase de spaimă.

Din fericire, Tatăl meu lipsise de acasă; profi-tând de câteva ore libere în după amiaza plăcută detoamnă, făcuse o plimbare la „grădina de sus”, deunde neisprăviţii de paznici îşi luau tocmai în grabătălpăşiţa, spre satisfacţia lui. Bietul nu ştia că o luaula goană, după ce întârziaseră câteva zile peste ter-men, ştiind ce făcuseră împotriva lui şi înspăimân-taţi parcă de propria lor mârşăvie. Mă bucura gân-dul absenţei sale, singurul liniştitor dintre celeruminate în tenebrele acelor prime ore. Ştiam preabine cum ar fi reacţionat la apariţia celor doi indi-vizi. Îmi închipuiam ieşirea sa nestăpânită, furiasubită a omului ieşit din firea sa atât de paşnică. S-ar fi opus din răsputeri percheziţiei, ar fi strigat laei ca la nişte oameni de nimic, nişte slugoi netrebniciai partidului comunist, aşa cum a făcut-o nu odată înultimii doi ani, ori de câte ori îşi făceau apariţia încurte indivizi „cu o servietă sub braţ”, care pe Mamao înspăimântau iar pe Tata îl înfuriau. Atât doar căacei inşi trimişi cu diverse misiuni de la „Sfat” saumai ştiu eu ce alte oficii erau mai uşor de alungatdecât ofiţerul acesta „în civil”, întovărăşit de un mili-ţian. Înfruntându-l pe omul Siguranţei, nu se ştie lace extremităţi s-ar fi ajuns, dar ele i-ar fi pricinuitbunului meu părinte teribile necazuri. Orice s-ar fiîntâmplat, eram convins că în cele din urmă, văzândcă n-are încotro, ar fi susţinut sus şi tare că acelecărţi îi aparţineau numai lui şi nicidecum mie. Ar fiarătat semnătura sa, „Dr. Gheorghe Balotă”, de pepagina de gardă a unor volume, cumpărate într-ade-văr de el mai demult, pe vremea când eram încă preamic pentru a le putea citi. Iar agentul ar fi fost încân-tat să-l înşface pe irascibilul care-l ocărâse şi vitupe-rase împotriva „puterii populare”, mai ales că fusesetrimis să caute cărţile ascunse ale „bătrânului avo-cat” – cum sunase denunţul – nu pe ale fiului său.Înţelegeam ezitarea sa, când mă zărise, întrebareasa cu privire la cărţile „domnului doctor Balotă” (sereferea, binenţeles la tatăl meu, doar eu eram pe vre-mea aceea încă departe de doctoratul meu) atuncicând, ieşind în anticameră şi auzindu-l întrebând, l-am poftit să-mi vadă biblioteca. La drept vorbind,din anii studenţiei toate cărţile din casă, adunate deai mei, apoi de mine, deveniseră oarecum ale mele,alcătuiau biblioteca mea. Era cum nu se poate maifiresc să-mi asum eu răspunderea pentru ele. De

aceea îi mulţumeam Domnului că îl ţinuse pe Tatălmeu departe de casă în ora aceea a încercării.

Nici scrâşnetul zăvorului, nici uşa deschizân-du-se şi lumina năvălind în celulă nu m-ar fi trezitpoate, atât de adânc, de sănătos mă scufundasem însomn, dacă nu m-ar fi zgâlţâit viguros braţul unuisergent: „Dormi, n-ai habar!” Şi o înjurătură, primadintr-un lung şir ce aveau să mi se azvârle. Mă ridi-casem buimac şi-l vedeam întinzându-mi o farfuriede tablă. Uşa se trântea, iar eu rămâneam în mânăcu farfuria. În ea o zeamă ca o spălătură de vase cemirosea a varză. Fără lingură, la început lipăind caun căţel apoi sorbind la buza talgerului şi stropin-du-mă cu ciorba căldicică, am dat-o pe gât. Foameamă încerca abia acum, după acest „prânz”, dacă nucumva fusese o „cină”. În somn, pierdusem şirul ore-lor. Mă simţeam însă refăcut, odihnit. Nu-mi maidoream să zac încovrigat pe scândură. Îmi veneachiar să mă destind, să fac câţiva paşi, dar unde? M-am ridicat în picioare şi încercam doi-trei paşimărunţi de la uşă până în fundul carcerei, strecurân-du-mă pe lângă scândura întinsă. Trăgând cu ure-chea la zvonurile din pivniţa-celular – şoapte, vocife-rări depărtate, paşi, trântituri de uşi, murmureînfundate, câte un oftat, toate mă interesau, mă pri-veau parcă îndeaproape, toate aveau tâlcuri pe careaş fi vrut să le desluşesc –, am observat că în parteade sus a celulei, lângă uşă se auzea, pentru cine ştiece motive acustice, mai limpede decât în alte unghe-re ale ei. Pe încetul se isprăvea împărţirea talgerelorde ciorbă, apoi se auzea un rostogolit de hârdău, vocice se apropiau, se depărtau, se stingeau.

Se făcuse de la un timp linişte şi aveam senti-mentul că intrăm în noapte ca într-un tunel. Întune-ricul nu se îngroşa, rămânea acelaşi ca mai înainte,dar îmi părea că este acum al nopţii. Într-un târziu,după ce s-a auzit trântindu-se, în urma unei maşinice ieşea din curte, poarta grea de fier, în tăcerea cese lăsase în toată clădirea am început să aud ca oşoaptă nedesluşită de undeva, din apropierea carce-rei mele. Lipindu-mi urechea de uşă, surprindeamtot mai desluşit cuvinte răzleţe, frânturi de frază:„sicut vulnerati”, „sepulchris”, „in tenebrosis et inumbra mortis”…Vocea recita un text latinesc, o rugă-ciune fără îndoială. Când am auzit, rostită ceva mailămurit, formula: „Clamavi ad te Domine”, nu mămai puteam îndoi: era un psalm. Din când în când,ca sub un impuls lăuntric, vocea se înălţa patetică:„Traditus sum” sau „Pauper sum ego” şi iar: „Et egoad te, Domine, clamavi!” E unul din preoţii noştri,îmi spuneam, şi vecinătatea aceasta mă bucura nes-pus de mult. Aş fi vrut să intru cumva în legătură cuel, dar nu îndrăzneam să-l întrerup din rugăciune,căci eram sigur că se roagă murmurând mai înăbu-şit ori mai avântat versetele: „Domine Deus, salutismeae, in die clamavi et nocte coram te”… Când aajuns a doua oară la: „Posuerunt me in lacu inferiori:in tenebrosis et in umbra mortis”, am recunoscutdeodată psalmul. Exultam de parcă aş fi reîntâlnitpe cineva foarte drag. Luminat ca de o revelaţie feri-citoare înţelegeam aproape toate versetele. De fapt,le ghiceam mai mult decât le auzeam. Nu luasemniciodată până atunci în mână Psaltirea latină, darîn tribulaţiile mele din acea toamnă reluasem ade-seori Biblia lui Galaction. Cu puţine zile chiar înain-te de arestare, citisem şi recitisem Psalmii şiEvangheliile. Şi totuşi nu acestea îmi dădeau acum

cheia recunoaşterii psalmului şoptit, aş putea spunegemut cu atâta înfocare de vocea necunoscută. Înzbuciumul ultimelor zile, orbecăind, căutând o lumi-nă ce se ascundea, mai deschisesem de câteva ori şiSfânta Scriptură tălmăcită de Luther. Pe alocuri,mai cu seamă în psalmii de suferinţă ori de peniten-ţă, verbul dur, greu, al germanului răsuna maiputernic, pătrundea mai profund într-o inimă tulbu-rată. În cartea veche, mult ostenită, o Heilige Schrifta străbunilor mei Regius, pe filele de la începutul şisfârşitul căreia Bunica mea şi sora ei, mătuşaEmilie, înscriseseră pomelnicul tuturor celor morţi şivii din familie, mă oprisem îndelung asupra psalmu-lui 88. Şi-acum, iată, pe întuneric, mi-era dat sărecunosc, în latineasca Vulgatei, acel strigăt dinadâncul disperării: „Du hast mich in die Grubehinunter gelegt, in die Finsternis und in die Tiefe”.M-ai scufundat în adâncul gropii, în întunecimi şi-nabise. „Traditus sum” – gemea alături necunoscutul– „et non egrediebar”, iar eu îmi aminteam: „Ich liegegefangen, und kann nicht auskommen”. Zac în prin-soare şi nu pot să ies! Strigătul Psalmistului izbuc-nea în noapte din străfundul inimii mele. CuvintelePsalmistului erau cuvintele mele. Nu le ascultamdoar rostite pe întuneric de o voce necunoscută darprietenă, nu le regăseam doar în amintirea Cărţiisfinte citite, ele ţâşneau chiar din sufletul meu. Iarcând vocea încetă, izbucniră din mine, fără să vreau,fără să cuget, cuvintele psalmului 130 – singurul pecare-l ştiam în latineşte: „De profundis clamavi adte, Domine…”. Doream să mă fac recunoscut de preo-tul de-alături ca unul dintre ai săi? Să răspund totprintr-un psalm la cel pe care-l recitase? Să intrucumva în legătură cu el? Mai mult însă decât toateacestea, irumpea din mine febril, prin cuvintelePsalmistului: „Din adâncuri am strigat către tine,Doamne! Doamne, auzi glasul meu!”, speranţa, răs-punsul meu la strigătul disperat al aceluiaşiPsalmist. Îmi mărturisisem neputinţa odată cu el şiacum îmi strigam speranţa. Da, eram neputincios,eram aşezat printre cei coborâţi în adâncul gropii,dar de aici din străfunduri îl chemam pe singurulcare mă putea auzi, pe care-l aşteptam, în care îmipuneam încrederea şi nădejdea toată.

Aici mi se tulbură amintirile. Am ajuns, cred,recitând De profundis la versetul „Sustinuit animamea in verbo ejus; speravit anima mea in Domino”,rostisem poate cu prea mult foc acest „Doamne,nădăjduiesc în tine, sufletul meu nădăjduieşte întine”, când am auzit bubuind pumnul sau cizma mili-ţianului de pe sală în uşa celulei. „Gura! Ai înebunit?Vorbeşti de unul singur?!” Tremuram de încordare şide sperietură. Se ridica zgomotos zăvorul. Dar nuuşa mea se deschidea, cum mă aşteptam, ci cea dealături. Mişcare, şoapte, foială şi iar vocea dură apaznicului răstindu-se către cineva: „Aici nu-s cano-nici, bagă-ţi minţile în cap! Nu-s popi, nici generali,nici contabili!” Bocănitul bocancilor militari şi paşiitârşâiţi ai unui bătrân se depărtau. Se lăsa din nouliniştea.

În zadar am încercat să iau legătura cu cel cese rugase folosind cuvintele psalmului. Şopteam,ridicam glasul, întrebam. Nimeni nu-mi răspundea.Îl luaseră tocmai pe el, în care bănuisem un preotcatolic, din celula de-alături? Fusese, oare, un cano-nic unit arestat în ultimele zile? Nu aveam somn. Dealtfel, nici n-aş fi putut dormi. Pe măsură ce înain-tam în noapte, forfota pe culoarul pivniţei reîncepea,se înteţea; se deschideau uşi, erau scoşi sau intro-duşi deţinuţi prin celule. Se auzea tot mereu poartade fier de la intrarea în curte trântindu-se în urmamaşinilor care intrau sau ieşeau.

M-am ghemuit din nou pe scândură; dârdâiamde frig în vestonul meu subţire. Încercam să mă rog.Dar în locul rugăciunilor obişnuite de seară, îmiveneau tot mereu în gând cuvintele Psalmului, cucare niciodată până atunci nu mă rugasem: De pro-fundis clamavi ad te Domine… Din străfundul abisu-lui am strigat, Doamne, către tine… Nu ştiam,neştiutorul de mine, că eram încă departe de aceleultime profunzimi, de acel străfund al abisului, căabia căzusem într-o groapă nu prea adâncă şi căaveam să mă prăvălesc cu timpul pe povârnişuri totmai abrupte, să mă prăbuşesc prin râpe din ce în cemai prăpăstioase, nici nu bănuiam măcar cât delungă era calea pe care o aveam de străbătut printr-un labirint tot mai întunecos până să dau de lumi-nă. �

fragment

© A

UR

AC

HR

IST

I

Nicolae BalotăAbisul luminat

M-am ghemuit din nou pe scândură; dârdâiam de frig în vestonul meu subţire. Încercam să mă rog. Dar în locul rugăciunilor obişnuite de seară, îmi

veneau tot mereu în gând cuvintele Psalmului, cucare niciodată până atunci nu mă rugasem:

De profundis clamavi ad te Domine…

17

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

AUGUST 2010

1. „Experiment” originar.

Ivită dintr-un izvor tulbure, proza începeoarecum à la Mr. Jourdain, retranscriindtextele biblice trecute prin rostirea de laamvon sau istoria ţesută din legendă şi

document. Literatura derivă la începuturi din devie-rile imaginative restructuratoare, accidentale sauinvoluntare, până să tatoneze echivoc proiecţii clasi-ce şi romantice (cu bătaie spre poetici anterioare sauulterioare), să adopte perspectiva obiectivă sausubiectivă, să schiţeze specii şi stiluri incipiente, dela cele populare la roman. Istoricul literar N.Manolescu (Istoria critică a literaturii române, 2008)aplică o grilă estetică şi captează la lectură oriceecou viitor, orice anticipare sau legătură cu ceea ceurma să ajungă scrisul epic peste decenii şi secole.

Din predicile lui Antim Ivireanul, N.Manolescu reţine o expresie adaptată („de gâtul meuspânzură sufletele voastre”), despre purtarea preo-ţească de har mediator în rit ortodox. Istoricul lite-rar vorbeşte la el de „Religie populară” şi de faţa sadublă, de creştin şi de „trivial”. Teologul i se pare,însă, un exeget erudit, competent, dar şi „probabilneoriginal”. E curios că cel neîncrezător faţă de ori-ginalitatea exagerată în critica literară o pretindeîntr-un domeniu care se vrea – folosesc un termen depredică – neabătut, altfel spus ferit şi nu diferit dealte domenii şi discipline.

Lectura inversă sau sincronică ajunge activatăîn mod apăsat, în cazul lui Miron Costin. Mai neli-niştit decât Ureche, Costin e un modern, un cauza-list. Mă întreb dacă atributele modernităţii sunt cli-şee falacioase, ca şi cele ale clasicului părând senin.Cauzalitatea e, de fapt, clasică, raţionalistă. IonNeculce presimte ficţiunea într-un „aspect nuvelisticviu”. O secvenţă din proza lui Miron Costin pare o„veritabilă povestire poliţistă”. Nuvele poliţiste ar fişi în Anonimul Brâcovenesc. Ajungând în actualitate,N. Manolescu va constata absenţa prozei poliţiste înliteratura română. Cronicarii munteni sunt niştepamfletari lipsiţi de grandoare umană şi naţională,spune istoricul critic care dizgraţiază, în fond, pam-fletul. El mai recunoaşte polemismul de la ŞcoalaArdeleană.

Proza semnificativă este romantică de tipBiedermeier, în terminologia lui V. Nemoianu. O pre-cede Însemnare a călătoriei mele de Dinicu Golescu.Opera aceasta nu ar fi, cum se crede, jurnal, dar„roman filosofic”, potrivit citatului MirceaAnghelescu. Dar autorul nu se vrea scriitor, ci mora-list. Intenţia literară apare deturnată în două ipos-taze: de autor şi de gen sau specie literară. „Proza luiHeliade este în schimb tipică pentru Biedermeier:diversă, nonfictivă, publicistică.” Ea, proza aceasta,„are un suflu incomparabil” în context.

Un hibrid Biedermeier realizează D.Bolintineanu, autorul romanelor sentimentaleManoil şi Elena. Din ultimul vin Anna de D.Zamfirescu, Adela de G. Ibrăileanu şi Ioana de A.Holban. Cu un limbaj inferior, Elena era în context omare noutate, prin fineţea psihologică. Romanul nue specia majoră a literaturii române în secolul XIX.

Încercări există, chiar experimentecurioase, dar, după Bolintineanu,romanul îl aşteaptă pe Slavici.

V. Alecsandri şi C. Negruzzi facîmpreună cea mai bună proză romanti-că (Biedermeier, fireşte) din primele 6-7 decenii ale secolului XIX. În plus, pri-mul prevesteşte cu o jumătate de secolsămănătorismul autohton. Cu o prozăeseistică şi erudită, în care O alergarede cai rămâne „o bijuterie de precizietehnică”, C. Negruzzi este un prozatorBiedermeier „incomparabil”, potrivitevaluării acceptate după G. Călinescu,dar nu poet şi dramaturg.

Tipic Biedermeier devine IonGhica, într-o proză de evocare, descrip-tivă, continuând oralitatea lui Neculce.Tipic ar fi echivalent cu eclectic. I.Ghica n-a scris roman, dar proza seco-lul XIX „îi poartă pecetea.” La el se pro-duce o hibridizare extremă a romantis-mului Biedermeier. În Băltăreţu existăpagini de roman gotic. Scrisori către V.Alecandri rămâne „capodopera” sa, darcuvântul capodoperă ajunge repetat de

mai multe ori. De o extremă fermitate, Ghica „nutolerează alte opinii”, dar „ideologul n-are verva abs-tractă a lui Ralet sau Hasdeu”. D. Ralet este „unuldintre cei mai talentaţi prozatori romantici”.Romantic, el? „Puţini scriu în epocă mai clasic decâtRalet.” Istoricul critic al celor cinci secole de literatu-ră română prevenise asupra suprapunerilor decurente literare. Ralet bate chiar mai departe, înmodernitate, prin calambururi „soresciene”.

După romantism, esteticul, literatura ca artă,ar trebui să întâlnească, dacă ar fi posibil, proza„academică şi savantă”. Al. Obobescu ajunge anihilatca nuvelist, lui îi „lipseşte ficţiunea”. E însă un homoaestheticus. Valoarea epistolei Pseudokynegetikos stă„în stilul ei clasic impecabil”. După două pagini citimcontrariul despre stil. „Ne îndepărtează tot mai multde Odobescu o anume rece voluptate a artificialului,manierismul său stilistic.”

2. De la „clasici” la interbelici.

Lectura (per)mută cu multă îndrăzneală valo-rile „clasicizate”, fixate cu obsesivă rigiditate.Retroproiecţia critică reconsideră, dacă nu chiargenerează, structuri acceptabile în actualitate, de tipmetanarativ. Ele sunt înregistrate entuziast, dar şihipertrofiat. Apar sincronizările sau desincronizărileoportune: comportamentism şi analitism, până lasugestia nonmimetică. Evaluarea e practicată chi-rurgical.

Proza lui M. Eminescu a fost „supraapreciată”.Şi Ion Creangă ar trebui redimensionat: „geniul luiCreangă a funcţionat doar în registrul naiv şi veselal copilăriei mici”. Notând „o ruptură” a personajuluiNică, N. Manolescu pierde ocazia să trimită la rup-tura tipologică teoretizată şi practicată de N. Brebancu exemple neromâneşti. Limba lui Creangă este

examinată altfel, criptic, s-ar zice: „o înţelegem spon-tan, chiar dacă sensul cuvintelor ne scapă”.Spectaculoasă nu ar fi opera prozatorului, dar recep-tarea sa.

Proza lui I. L. Caragiale apare marcată de „psi-hologia extremă” (existentă şi în drama Năpasta),dar şi de naturalism, scriitorul fiind „o victimă azolismului”. Manolescu îi reproşează un „stil gâfâit”.Din nou trebuie să spun că pentru N. Breban acestaar fi un element de autenticitate şi de modernitate.În prozele sale neîncadrabile în speciile cunoscute,scriitorul se desparte, desigur, de „canonul vremii”.E o despărţire „scandaloasă”, dacă nu rămâne numaio impresie prea apăsată a istoricului literaturii.Acesta crede că scriitorul se îndreaptă spre o proză„de un avangardism bătător la ochi, în stil «jos» şicare revalorifică forme neuzitate, îndeobşte gazetă-reşti, «deşeuri», specii marginale”. Dar termenulavangardism, înţeleg, e aici o metaforă impresionis-tă, nu un concept critic. Sau e justificat de modelareaunui M. H. Simionescu şi a unor prozatori „optze-cişti”. Conservarea ori inovaţia n-ar avea relevanţă,pentru că n-au nici existenţă, pentru autorul (şi al)unor capodopere ca La hanul lui Mânjoală, KirIanulea. Spontan, dacă nu involuntar, I. L. Caragialen-a conştientizat nici vechiul, nici noul, „scriitorul n-a fost niciodată pe deplin conştient de sensulopţiunilor sale”, vrea să ne convingă oarecum specu-lativ N. Manolescu.

Revenind la roman, începuturile sale la noirămân târzii şi dificile. Calificativele dominante aicisunt de felul „nulitate”, „rudimentar”, „pompos şiridicol”. „Cu excepţia onorabilă a lui Bolintineanu,scriitorii din generaţia paşoptistă au eşuat înroman”, pentru că nu cred în el, cum fac postpaşop-tiştii printr-„un tipic fenomen de contracultură”.Istoricul critic identifică două „direcţii stilistice”: încontinuarea nuvelei istorice şi sentimentale (dincare va ieşi romanul social şi psihologic) şi imitarearomanului popular francez, de mistere, senzaţional.Despre Ciocoii vechi şi noi, al lui Nicolae Filimon,„probabil romanul nostru cel mai des reeditat”,Manolescu nu dă o judecată de valoare clară. Opera,fără autor identificat, cu două titluri, Catastihulamorului şi La gura sobei, câştigă spectaculos la lec-tura din prezent spre trecut: este „primul nostrumetaroman”, o unică „minunăţie de tehnică litera-ră”. Deschide un cerc literar părăsit până la M.Ciobanu, C. Olăreanu, M. H. Simionescu. Scoatereaacestui metaroman e dusă departe în context univer-sal: e parodic ca, „Păstrând proporţiile…”, Ulisse deJoyce. Totuşi, nu e o capodoperă. Până la IoanSlavici, în roman nu încape asemenea vorbă. „Maratrebuie considerată întâia capodoperă a genului lanoi.” Dar celelalte romane slaviciene n-au cotă.

Proza lui Ioan Slavici, dincolo de specii, e diver-să şi inegală. E ceea ce explică disputa contra (T.Vianu) şi pro (G. Călinescu), privitoare la stil, la caree adăugată, prin M. Zaciu, obsesia „forţei” (prece-dând aceeaşi marotă esenţială a lui N. Breban,adaug eu). În nuvelă, Slavici devine şi autor de capo-dopere, de diferite intensităţi. „Întâia adevăratăcapodoperă este Budulea Taichii.” Dar „Capodoperanuvelisticii lui Slavici rămâne Moara cu noroc”.

Duiliu Zamfirescu, prins în multiple analize,este un prozator interesant în „micul romantism pro-vincial şi rustic”. Nuvela Locotenentul Sterie, aproa-pe comportistă, ar fi chiar o revelaţie. Naratologică,va să zică. Comportismul fiind, să ne amintim,intuit, potrivit lui Manolescu, sub alt termen, deIbrăileanu. Bună rămâne şi nuvela Subprefectul.Interesul dispare în romanele În faţa vieţii, 1884,Lume veche şi lume nouă, 1895. Bun e RomanulComăneştenilor, fără Îndreptări, 1908, Lydda, 1911(totuşi, roman epistolar, intelectual, sofisticat, cumvor scrie Camil Petrescu şi G. Călinescu) şi Anna,1919.

În ceea ce are semnificativ, din cele 12 volumede nuvele, fără mari reuşite (antologică, dar nu capo-doperă, ar fi Hagi-Tudose), B. Şt. Delavrancea e unvisător, naturalist (zolist), prevestind nu doar semă-nătorismul, dar şi modernismul lui Gib I. Mihăescu(scriitor până la urmă expediat în Istorie). �

■ noutăţi editorialeGrigore IliseiLa gurile AfriciiEditura Ideea Europeană, 2010

„În largul său în descrieri, cu o pană(un penel) dedată zugrăvirii meta-forice, într-o cromatică proaspătă,Grigore Ilisei este şi un narativ, cuapetit pentru istorii din care izvorăşte o«lecţie tulburătoare» (îl interesează şiistoria, fiindcă, de bună seamă, «istoriaeste o comoară»). E o aplecare ce nupoate decât să stimuleze reflexivitateaînsemnărilor.” (Florin Faifer)

„Şoldul cel mic al Africii, pistoletul, cum mi se înfăţişează Tunisiacând privesc paniglobul, este parcă o deltă a continentului, prinale cărei braţe şi guri intri într-o lume fastuoasă, fabuloasă, fasci-nantă, frisonantă şi puţin înfricoşătoare, totodată. Te afli în faţaunei revărsări de necunoscut şi mister. Aşa îţi închipui parteaaceasta a Terrei, fie şi din fuga gândului. E, într-adevăr, aveam săo constatăm, un tărâm al tainei, ce nu şi-a pierdut nici azi, cândsecretele de pe faţa pământului aproape că au dispărut, putereairadiantă a misteriosului.” (Grigore Ilisei)

Marian Victor BuciuN. Manolescu despre proza românească

Lectura (per)mută cu multă îndrăz-neală valorile „clasicizate”, fixate cu

obsesivă rigiditate. Retroproiecţia cri-tică reconsideră, dacă nu chiar gene-

rează, structuri acceptabile în actuali-tate, de tip metanarativ. Ele sunt înre-gistrate entuziast, dar şi hipertrofiat.Apar sincronizările sau desincroniză-

rile oportune: comportamentism şianalitism, până la sugestia nonmime-

tică.

NICOLAE MANOLESCU

18

ANUL XXI Nr. 8 (701)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Adoua parte a volumului În oglinda des-tinului – eseuri autobiografice al luiBasarab Nicolescu, apărut în 2009 laEditura Ideea Europeană, este închina-

tă mentorilor care au participat la autodescoperireavocaţiei sale transdisciplinare, asumându-şi rolul decatalizatori ai unei adevărate „iniţieri prin cultură”,după o expresie a lui Mircea Eliade ce reapare ca unlaitmotiv în scrierile lui Basarab Nicolescu. Primulevocat, profesorul de matematică Ion Grigore, este celcare descoperă cele două laturi complementare alepersonalităţii lui Basarab Nicolescu: deschiderea sprediversitate, tradusă printr-o „obsesie a soluţiilor mul-tiple”, şi tendinţa unificatoare, totalizantă, ce dezvă-luie „o structură de om al Renaşterii” în căutarea unuinou umanism, ce nu se traduce prin enciclopedism, ciprin „căutarea legăturilor dintre diverse domenii”.Acest nou umanism este regăsit câţiva ani mai târziu,prin mijlocirea celui de-al doilea mentor, de dataaceasta din timpul facultăţii, profesorul AlexandruRosetti, editorul operei lui Ion Barbu, în umanismulmatematic barbian, o prefigurare a efortului transdis-ciplinar de reînnodare a firelor, despicate brusc de şti-inţa modernă, între poezie şi matematică, între uma-nioare şi ştiinţele exacte.

Calupul de eseuri adunate sub titlul Permanen-tul miracol al prieteniei se găseşte într-un subtil sis-tem de idei comunicante cu ultima parte a volumului,Interferenţe spirituale, intercalând portretele unorcoparticipanţi la temerarul proiect al transdisciplina-rităţii cu cele ale unor poeţi, artişti sau oameni de şti-inţă cu solide afininităţi ideatice cu personalitateacomplexă a lui Basarab Nicolescu, dezvăluind faţete-le ei cele mai surprinzătoare. Interacţiunile cu MichelCamus, Roberto Juarroz sau Edgar Morin ne revelea-ză un Basarab Nicolescu implicat într-un proiectambiţios de „trezire a conştiinţelor”, cu implicaţiipractice în cele mai variate domenii, propunând oregândire din temelii a societăţii, pe bazele lărgite aletransculturalului, transreligiosului, transpoliticuluişi ale unei educaţii transdisciplinare, cultivând rigoa-rea, deschiderea şi toleranţa. Programul transdisci-plinar nu rămâne suspendat în planul eterat al specu-laţiilor, ci se vrea implementat în şcoli şi universităţi,aplicat în dialogul dintre culturi, naţiuni şi religiidiferite, susţinut de un solid cadru instituţional, con-struit pas cu pas de Basarab Nicolescu prin organiza-rea unor congrese internaţionale, elaborarea uneicarte şi a unui manifest al transdisciplinarităţii şisituarea sub patronajul unor foruri influente precumUNESCO. Triada de eseuri despre André Chouraqui,Thierry Magnin şi Adonis reprezintă o exemplarăaplicare a dialogului transcultural şitransreligios, printr-o transgresare aaspectelor cu potenţial conflictual,provocând falii în comunicare, şi reve-larea aspiraţiilor invariabile, comuneiudaismului, catolicismului şi islamis-mului, coagulate în jurul sacrului.Dacă forţa diabolică a răului rezidă înseparare, gândirea binară fiind armalui cea mai perversă, sacrul este defi-nit de Basarab Nicolescu drept „ceeace uneşte”, Terţul Ascuns prin careextremismele de orice natură, mon-struoase ideologii ce îşi au originea în„abolirea sacrului”, sunt dezamorsate.

Revelaţia sacrului revine fulgu-rant în aproape toate eseurile autobio-grafice ale lui Basarab Nicolescu, dez-văluind o deschidere spirituală nebă-nuită, care facilitează captarea unormesaje ascunse în operele vizionareale unor poeţi, scriitori, pictori şi regi-zori luminaţi. Eseurile în oglindă des-

pre pictorii Victor Roman şi Silviu Oravitzan dezvălu-ie verva unui critic de artă sensibil la simbolistica for-melor elementare şi a subtilului joc de umbre şilumini prin care sunt deschise revelatoare porţi cătredifuza sferă a sacrului. Eseul despre Victor Romandezvăluie sensibilitatea lui Basarab Nicolescu pentruo geometrie arhetipală, modelul triunghiular al terţu-lui inclus fiind integrat într-o galerie de simboluri laîntretăierea orizontalei cu verticala, de la triadapătrat – cerc – cilindru la forma matricială a crucii.Acest potenţial al semnului primar al crucii este valo-rificat de către celălalt pictor evocat, SilviuOravitzan, într-o încrucişare reiterată în vaste „reţelede reţele” în care fizicianul Basarab Nicolescu regă-seşte intricatul pattern al supercorzilor, corzi vibran-te de particule elementare interconectate prin minus-cule resorturi invizibile. Picturile vibrante ale luiSilviu Oravitzan se pretează unei fascinante incur-siuni transdisciplinare în ultimele teorii despre celepatru interacţiuni fizice cunoscute – cea slabă şi ceadură de la nivel atomic şi cele macroscopice, electro-magnetică şi gravitaţională – culminând cu plonjareaîn mirabila lume cuantică şi regresiunea în momentulprimar al cosmogoniei în care Lumina se substituieLogosului primordial.

Această fascinaţie pentru originar dezvăluiespiritul poetic ce străbate scrierile lui BasarabNicolescu, viziunile sale ştiinţifice despre big-bangapropiindu-se de inuiţiile unor poeţi vizionari precumLucian Blaga sau Ion Barbu. Fizicianul BasarabNicolescu intuieşte, asemeni matematicianului DanBarbilian, că glacialul spirit ştiinţific rămâne sterpfără prospeţimea poeziei, într-o mărturisire ce amin-teşte de versurile barbiene din Umanizare: „M-amaplecat atunci asupra frumuseţii nepângărite acuvântului matematic pe care l-am explorat cu pasiu-ne. Mi-am dat seama însă repede că frumuseţea careînconjura cu o aură magică planetele şi stelele unorgalaxii glaciale era o frumuseţe frigidă, stearpă.”Soluţia surmontării acestei înstrăinări de realitateprin privirea exclusivă a ştiinţei este aflată în recur-sul la viziunea integratoare a poeziei, conjugate înteoremele poetice, înţelese ca „punct de convergenţă afizicii cuantice, a Filosofiei naturii şi a experienţeiinterioare.”

Fluxul de intuiţii circulă în ambele sensuri înscrierile lui Basarab Nicolescu, întrucât nu doarrigoarea teoriilor ştiinţifice se îndulceşte prin infuziade lirism ce înlesneşte comprehensiunea, ci şi invers,interpretarea literaturii este îmbogăţită de periplulprin uimitoarea lume cuantică. În acest sens, grăitoa-re sunt cele două eseuri dedicate versurilor simboliceale lui Stelian Oancea şi literaturii cu deschideremetafizică a lui Claude Louis-Combet, unde este fruc-tificată o hermeneutică transdisciplinară de tipulcelei experimentate de Pompiliu Crăciunescu în stu-diile sale despre Mihai Eminescu, Vintilă Horia sauchiar Basarab Nicolescu, pattern interpretativ ce„propune substituirea binarului clasic poezie – meta-fizică cu ternarul poezie – metafizică – epistemologie”.Metoda interpretativă se dovedeşte fertilă nu doar înradiografierea universului poetic situat „la limita din-tre creat şi necreat” din versurile lui Stelian Oanceaprin prisma teoriilor lui Einstein şi HermannMinkowski despre „cea de-a patra dimensiune”, cea atimpului, ci şi în decodarea apologiei cuvântului dintextele lui Claude Louis-Combet prin filtrul mecaniciicuantice şi a modelului ontologic conceput de BasarabNicolescu pe mai multe niveluri de Realitate.Meditaţiile la graniţa dintre ştiinţă şi poezie dezvălu-

ie frumuseţea nestatornică şi alune-coasă a cuvintelor, efemeride fulgu-rante ce aduc la lumină evanescentefrânturi de sens, cuante semanticecare suscită aluzia, ambiguitatea,echivocul: „Pulsaţii ale efemerului,vibraţii ale vocii uitate, fluctuaţiiîntre a fi şi a nu fi, cuvintele suntcuante”.

Admiraţia pentru magia cuvân-tului este dublată de o neîncredere încapacitatea lui de a transmite un sensplenar, netrunchiat şi nepervertit defragmentarea în cele peste 6000 delimbi ale lumii. Această suspiciunefaţă de resursele semantice ale limba-jului verbal îl determină pe BasarabNicolescu să se apropie de exerimen-tele teatrale ale unor regizori inova-tori precum Andrei Şerban sau PeterBrook, care promit o transgresare alingvisticului prin spectacular, vehi-culând limbajul trupului, al gesturi-

lor, al sunetelor, limbajul universal al emoţiilor. PeterBrook are intuiţia fulminantă a potenţialului revela-tor al limbajului simbolic tradiţional, prefigurator allimbajului teatrului modern al trupului şi al emoţii-lor, şi mizează pe un dialog revigorant între formainovatoare, anti-tradiţională, şi fondul esenţial tradi-ţional al pieselor sale, reînnodând uitatele noastrelegături cu sacrul. Tradiţia este înţeleasă aici nu însensul unei dogme rigide ce se închide în faţa inova-ţiilor, ci ca o pravilă neschimbătoare, care se deschidespre noi epifanii.

Unul dintre obiectivele transdisciplinarităţiieste reluarea dialogului dintre ştiinţă şi tradiţie, fun-damentat pe modelul logic al terţului inclus, pe celontologic al nivelurilor de Realitate şi pe cel epistemo-logic al complexităţii lumii. Basarab Nicolescu discer-ne un factor de coeziune între gândirea tradiţională şicea ştiinţifică în edificarea unui sistem de referinţătrialectic de radiografiere a realităţii, care prinde con-tur prin conlucrarea a trei forţe primare: o forţă afir-mativă, o forţă negativă şi o forţă conciliatoare.Dinamismul acestei viziuni asupra lumii este conferitde deconstruirea conceptului de „obiect” aşa cum afost el mitizat de scientismul autosuficient, vinovat deabsolutizarea unei grile de cunoaştere unilaterale,activând raţiunea şi inhibând afectivitatea: „Gradat,noţiunea unui obiect avea să fie înlocuită cu aceea aunui «eveniment», a unei «relaţii» şi a unei «intercone-xiuni» – mişcarea reală fiind aceea a energiei”.Observaţiile precise ale lui Basarab Nicolescu confir-mă intuiţiile unei alte teoreticiene transdisciplinareavant la lettre, pasionate şi ea de cosmologia Joculuisecund barbian, Ioana Em. Petrescu, care descoperăşi ea obârşia crizei categoriei individualului ce străba-te modernitatea în ruptura radicală a subiectuluiobservator de obiectul cercetat şi întrezăreşte, pe fun-damentele epistemologice ale teoriei relativităţii şiale fizicii cuantice, dar şi pe cele logice ale lui ŞtefanLupaşcu sau Lucian Blaga, o „ontologie a complemen-tarului”, o „nouă imagine a lumii, alcătuită nu dinobiecte discrete, nu din entităţi individualizate sub-stanţial, ci dintr-o ţesătură de evenimente interrela-ţionate”1.

Problematizând falia adâncită între Subiect şiObiect, Basarab Nicolescu distinge trei mari perioadeale istoriei gândirii umane: o primă etapă „pre-ştiinţi-fică”, în care „observatorul este totul, în timp ce obiec-tul observat are puţină importanţă sau nici o impor-tanţă”, o etapă intermediară, „clasică” sau „semi-şti-inţifică”, în care „ceea ce este observat devine singu-rul aspect important” al cercetării şi etapa cu adevă-rat „ştiinţifică”, aflată încă în formă embrionară, încare „conştiinţa este rezultată dintr-o unitate întreobservator şi ceea ce este observat”. Acestor perioadele corespund imagini diferite ale Naturii, ameninţatecu moartea de scientismul ce se prelungeşte nefirescîn mentalitatea contemporană nesincronizată cu ulti-mele descoperiri ştiinţifice care abandonează modelulcompromis al Naturii-maşină şi propun o resuscitarea celui tradiţional al Naturii magice, aflată într-orelaţie armonioasă cu omul. Nucleul dur din În oglin-da destinului, eseurile şi interviurile din parteamediană a cărţii, Drumul fără sfârşit, nuanţează toc-mai acest strigăt de alarmă în faţa pericoluluiiminent ce ameninţă omenirea debusolată de decala-jul iscat între nivelul tehnologic avansat şi mentalită-ţile neadaptate la boom-ul informaţional. Suntemîntr-un moment de răscruce, ne avertizează BasarabNicolescu, un moment de cumpănă în care pendululistoriei şi-a mai epuizat un ciclu, iar compromiterearelativismelor ascunde o întoarcere precipitată sprecealaltă extremă, a fanatismelor aberante. Din ferici-re, tot mai multe voci anunţă o schimbare de viziunece ar fi ultima şansă de salvare a umanităţii amenin-ţate de spectrul autodistrugerii: înţelepciunea de aalege toleranţa, calea de mijloc a terţului inclus, opri-rea pendulului în punctul său de graţie, în care, dupăcum ne învaţă alt adversar al gândirii binare, Jean-Jacques Wunenburger, tensiunile cele mai intense„acced la echilibrul cel mai puternic în momentul con-flictului lor cel mai intens”2, convertindu-se în armo-nia desăvârşită a terţului inclus. Aceasta e marea pro-vocare pe care o propune Basarab Nicolescu: în loc săne complacem în voluptatea autodistrugerii, să negăsim salvarea chiar în asumarea crizei generalizatecu care ne confruntăm, convertind slăbiciunile înavantaje, în promisiuni de salvare.

În oglinda destinului ne confirmă o primă, darîncurajatoare izbândă: ambiţiosul proiect transdisci-plinar al lui Basarab Nicolescu a declanşat o regândi-re a fundamentelor culturii şi spiritualităţii umane şitot mai multe voci din sfera ştiinţei, filosofiei, litera-turii, artelor năzuiesc spre o reconciliere a raţionali-tăţii şi afectivităţii sub semnul magic al terţului tai-nic inclus. Mai putem spera într-o revrăjire a lumii,cât mai e încă timp... �

1 Ioana Em Petrescu, Modernism/Postmodernism. O ipoteză, Editura Casa Cărţii de Şti-inţă, Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi postfaţă deIoana Bot, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003

2 Jean-Jacques Wunenburger, Raţiunea contra-dictorie: filosofia şi ştiinţele moderne: gândirea com-plexităţii, Traducere de Dorin Ciontescu-Samfireag şiLaurenţiu Ciontescu-Samfireag, Ediţie îngrijită şipostfaţă de Ionel Buşe, Editura Paideia, Bucureşti,2005

Irina DincăBasarab Nicolescu şi miracolul prieteniei

BASARAB NICOLESCU ŞI VARUJAN VOSGANIAN

„Cândva trei călători treceau printr-un ţinut necunoscut. În drumullor au văzut o figură solitară, susdeasupra unei văi. Nicicum cei

trei călători n-au reuşit să se pună de acord. Unulcredea că persoana aflată sus era un bandit chitit să-i atace şi să-i jefuiască de tot ce aveau; al doileapretindea că-i un pustnic, cineva care nu dorea săaibă de-a face cu alte fiinţe umane; al treilea le-asugerat să urce şi să vadă cine era. Aşa e şi cu OdinTeatret: scopul nostru este de-a fi acolo sus.”, esteuna din afirmaţiile lui Eugenio Barba la conferinţadin 30 mai 2010 ţinută la Festivalul Internaţional deTeatru de la Sibiu. Ce e surprinzător în afirmaţia sa?Nimic! Ar urla în cor lumea plictisită. Şi totuşi...Puţini mai aud ceea ce li se spune. Şi atunci? Să negândim puţin. Dacă acolo sus nu e nimeni? Dacă esimplă umbră? Ceva ce ni se pare? De ce oare să maifacem efortul de a urca până acolo sus? De ce?Pentru că şi dacă nu e nimeni, de urci doar ca să ai

certitudinea că nu e nimeni şi nimic, în acel moment,acolo sus, în vârf, va fi cineva: tu însuţi. Aşa e şi cunoi spectatorii care am avut şansa de a fi cocoţaţisus, pe scaune, privind spectacol după spectacol, dea alerga de la o lansare de carte la un spectacol-lec-tură, de la un spectacol stradal la o conferinţă, de laun workshop la un spectacol studio, de la CentrulCultural Habitus la Teatrul Naţional Radu Stancasau Art Cafe, Facultatea de Litere şi Arte, PietonalaNicolae Bălcescu, Sala Studio, Hala Simerom, HalaLibra-Balanţa. Şi totuşi... Cum să te bucuri cu ade-vărat de un festival într-atît de încăpător şi cu atîtaasupra-de-măsură pentru capacitatea de a percepe aunui singur spectator? Cum să fii în mai multe părţideodată şi cum să percepi totul? Sunt unii care pre-tind cu aplomb că ei sunt în stare. Iar noi, ceilalţi,mai umani, mai limitaţi, care cercăm a pricepe şiexperimenta după măsura tuturor lucrurilor, să îicredem pe cuvânt? Oricum, pentru mine a fost celmai frumos şi reuşit festival de teatru din câte amgustat eu în România în ultimii douăzeci de ani. Şiam gustat, fiindcă încă deţin un insaţiabil apetitpentru teatru. Doar că vorbesc despre festivalul meude teatru. Acela la care am participat în carne şioase. Despre restul, despre ceea ce nu am auzit şi nuam văzut şi n-aveam cum să şi gust, ce să spun?Spun că într-un vagon de mere pârguite şi îmbietoa-re statistica ne dovedeşte că este imposibil să nu aflidouă mere stricate. N-avem a ne supăra pentruaceasta. Sperăm totuşi ca cele putrede să fie separa-te cât mai curând de merele pârguite pentru că ăstae felul merelor, e ca al oamenilor, dacă sunt ţinute-ţinuţi prea multă vreme în tovărăşia putregaiului,într-un final, ne vom trezi cu un vagon plin ochi deputreziciune. Ce mai, câţi spectatori, atâtea perspec-tive asupra unuia şi aceluiaşi eveniment culturalmarcat de prezenţa pentru prima oară a lui EugenioBarba în România! Odin Teatret este prezent cudouă spectacole în festival: Ode to Progress şi Insidethe Skeleton of the Whale. Tot acum se lansează căr-ţile lui Eugenio Barba: Pământ de cenuşă şi dia-mant. Ucenicia mea în Polonia urmată de 26 de scri-

sori de la Jerzy Grotowski către Eugenio Barba, apă-rută la Editura Ideea Europeană, Bucureşti 2010 şiTeatru. Singurătate, meşteşug, revoltă, EdituraNemira, Bucureşti, 2010. Încă îmi răsună în urechivocile actorilor în timp ce rememorez cuvintele rosti-te de Eugenio Barba la extraordinara conferinţă din30 mai, care a electrizat publicul, ridicându-l înpicioare la aplauzele de final. Cuvinte ce vorbesc des-pre strămoşii noştrii care nu ne locuiesc decât dacăne dăruim şansa de a-i vedea şi recunoaşte. De a dia-loga cu ei într-o fără de capăt confruntare. EugenioBarba vorbeşte despre strămoşii săi Stanislavski,Meyerhold, Eisenstein, Brecht, Grotowski. PentruJerzy Grotowski a „traversat deşertul”, căci, vorbalui Eugenio Barba, „să te zbaţi numai de dragul tea-trului, nu merită”. Explorator neobosit, EugenioBarba trasează hărţi ale lumilor exterioare şi inte-rioare. Un călător. Un autodidact. Un expert al alfa-betului uman. Unul dintre cei puţini care nu a ratat„întâlnirea cu sine însuşi”.

28 mai, ora 18, sala Studio, Odin Teatret pre-zintă spectacolul Ode to Progress. Mi-a rămas adâncîntipărit în memorie de anul trecut; a fost unul dincele unsprezece spectacole prezentate la Odin Weekîn Holstebro, Danemarca. Expresie pură a dinamis-mului fizic Ode to Progress dezvăluie partea ascunsăa realităţii, o zonă a invizibilului locuită de animale

19

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

AUGUST 2010

� Eveniment

Diana CozmaEugenio Barba şi Odin Teatret: un exemplu viu al schimbării

EUGENIO BARBA, JULIA VARLEY

JULIA VARLEY

GEORGE BANU

20

ANUL XXI Nr. 8 (701)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

fabuloase, gnomi, troli, spiriduşi, zâne. O libertate afanteziei fără de margine. O celebrare a jocului. Unjoc curmat de mâna stângă a progresului, mâna cri-minală. 29, 30, 31 mai 2010, ora 22: Odin Teatret şiInside The Skeleton of the Whale la Hala Simerom.Trei seri la rând Eugenio Barba şi Anne Savage toar-nă vin roşu în paharele spectatorilor/martori a ceeace va să vină. Mese, vin roşu, pâine, măsline, lumâ-nări, spectatori aşezaţi la mese. În spaţiul interior îşifac apariţia actorii şi dintr-odată dau naştere prinvoce şi acţiune unui spaţiu al lumii de dinăuntrul fie-căruia dintre noi, un tărâm invadat de râul subcon-ştientului în care întrevedem figura chinuită aangoasei, angoasă generată de aşteptare. Ce aştep-tăm? Şi unde? În faţa legii. Şi, precum la FranzKafka, simţi trecerea timpului, a zădărniciei, a irosi-rii, a neputinţei chinuite, o scurgere temporală auto-mistuitoare, vidată de sens. Actorii-euri scenice,suflete chinuite nu îşi găsesc nici loc, nici tihnă. Încontrast: Tage Larsen, actorul ce metamorfozează obucată de lemn, un toiag magic care prinde viaţă înmâinile lui ca-ntr-un joc inocent de copil. Un joc alperpetuelor preschimbări, performat într-un regis-tru comic până la sfârşitul spectacolului, când TageLarsen scoate dintr-o cutie o secure şi bate în cuiecartea din care citise Iben Nagel Rasmussen. Carteavieţii? Inerţia, frica, accesele scurte de revoltă urma-te de apatie, detaşarea prin joc sunt încarnatemagistral de Julia Varley, Iben Nagel Rasmussen,Roberta Carreri, Jan Ferslev, Kai Bredholt, TageLarsen, Frans Winther. Prin corpul şi vocea lor parecă actorii încarnează cuvintele lui Jerzy Grotowskidin Swieto: „În frica ce e legată de absenţa sensului,renunţăm să trăim şi cuminte începem să murim.Rutina ia locul vieţii şi simţurile resemnate se aco-

modează nimicului. Din când în când ne revoltăm,dar asta numai pentru a salva aparenţele. (...)Această cochilie, acest înveliş sub care ne fosilizăm,devine propria noastră existenţă.” O îngemănaremăiastră între replica scurtă, esenţializată şi cântec,gestica în macro şi micro, acţiuni înşirate în seriiîmpărtăşite sau în trasee individuale, reverberândînsingurări, alienări; cioburi de existenţă coexistândîntr-o simultaneitate a acţiunilor. Nici un decor, nicio schimbare de costum, nici o modificare de lumină.Corpul actorului vibrează dureros, e un instrumentperfect acordat din care răzbat ţipete, râsete în pra-gul demenţei, gângureli de copil. Deplasări fulguran-te, fantomatice vin să ne reamintească timpuriimemoriale, reacţii primitive, autentice, nepervertitede spoiala progresului cultural. Visceralitate captatăîn cuvânt incantatoriu. Rigoare a interpretării carereflectă o asumare şi transcendere a unei întregi tra-diţii teatrale. Inteligenţa sclipitoare a înstrăinării închiar clipa de identificare. Seara în care OdinTeatret îşi ia rămas bun de la publicul din Sibiu eînvăluită într-o tăcere stranie, atenţia spectatorilor econcentrată. Se creează un cerc energetic în care nelăsăm învăluiţi cu toţii. Actorii sunt străbătuţi de untragism al demnităţii umane. O zonă a marginii, avibraţiilor, ritmurilor, corp-oralităţii. Nu zona succe-siunilor secvenţiale, ci a secvenţelor suprapuse, asuprafeţelor vibrante. O disoluţie a convenţiilor.Publicul zăboveşte îndelung după ce actorii au pără-sit spaţiul de joc.

În conferinţa sa Aventura Teatrului de Artă sau

forma şi viaţa, George Banu vorbeşte deschis şi con-vingător despre nevoia de schimbare. Nevoia acutăde schimbare. În continua confruntare cu tine însuţişi cu ceilalţi, în seria experienţelor parcurse şi asu-mate, în mod natural, firesc ar trebui să survinăschimbarea. Da. Am simţit în atmosfera de sărbătoa-re a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiuaerul schimbării. Al mişcării neîntrerupte, al dialo-gului viu, stimulator. Al interogaţiei şi îndemnului lameditaţie. Nici nu se putea altfel. Un festival în carecartea şi spectacolul au devenit una, s-au potenţatreciproc. Am perceput schimbarea stârnită de OdinTeatret. Curiozitatea avidă a publicului. Viermuiala.Febrilitatea. Spectatorii aşteptând în ploaie să vadăun altfel de teatru. Un teatru care nu e divertismentşi nici artă cu tendinţă. Un teatru care ridică între-bări. Noi, spectatorii, ne vom da sau nu propriile răs-punsuri. Un teatru care-şi schimbă continuu per-spectiva. Un teatru care nu e nici instituţionalizatnici de avangardă. Şi atunci am întrezărit geana deschimbare. Da. Festivalul de la Sibiu a smuls dinţâţâni vechile tipare. Însă un gust amar aveam îngură tot timpul. Simţeam viaţa scurtă a schimbării.Ştiam instinctiv că la capătul acestui tur de forţălucrurile se vor reaşeza în vechea lor matcă. Şi deşimetoda de a învăţa prin dezvăţare îşi află corespon-dent în vorba românească dezbară-te de vechile obi-ceiuri, surprind cu groază etalarea nevoii de schim-bare (o fi la modă din nou?) care se bate cap în cap culipsa reală a acestei nevoi. Schimbare? Un moft!Revoltă? O vorbă! Să te revolţi continuu împotriva taînsuţi, să te revolţi împotriva compromisului, să terevolţi împotriva propriei manierizări? Împotrivasistemului? Împotriva tradiţiei? Vorbe, vorbe, vorbe!Şi totuşi. Eugenio Barba şi Odin Teatret sunt unexemplu viu al schimbării. �

EUGENIO BARBA

EUGENIO BARBA

GEORGE BANU, EUGENIO BARBA

Solomon Marcus este Membru alAcademiei Române, un împătimit decultură română şi universală, matema-tician. Studiile sale au văzut lumina

tiparului începând cu grafia română, dar, datorităînaltei ţinute academice şi a tonusului nou, spăr-gând canoanele, este publicat în cele mai diversereviste din Occident, de la reviste de matematică,la reviste de ştiinţă, de la literatură, la lingvistică.Solomon Marcus are şi vocaţia descoperirii talente-lor genuine, dorindu-şi dialogul real. „A te pretindematematician este o cutezanţă pe care puţine per-soane în cunoştinţă de cauză şi-o pot permite. Şi-apermis-o Norbert Wiener, în titlul autobiografieisale, după ce comunitatea matematică internaţiona-lă l-a recunoscut ca autor al unor importantenoţiuni şi rezultate matematice şi ca un deschizătorde drumuri.” (Solomon Marcus)

L.D.: Traiectul dumneavoastră academic seînscrie pe linia transdisciplinarităţii. Aţi cam sparttoate canoanele. Cum aţi rezolva ecuaţia dată camodel bazic al Europei?

moştenirea ebraică LA (level A)zona de non-rezistenţă LALB---------------------------------------- moştenirea creştină LB (level B)zona de non-rezistenţă LBLC---------------------------------------- moştenirea greacă LC (level C)zona de non-rezistenţă LCLD---------------------------------------- moştenirea latină LD (level D)De aici ecuaţia Z (LALB) LA + Z (LBLC) LB +

+ Z (LCLD) LCLB LC LD

S.M.: Suntem marcaţi de moştenirile pe care leevocaţi. Sunt de acord să le asociem modelului cultu-ral european, cu două condiţii: a) europenitatea numai este numai cea geografică, ea este cea culturală.Prin ceea ce are mai bun, cultura americană este oprelungire a celei europene şi, în unele privinţe, estepartea ei cea mai avansată; b) postmodernitatea şiglobalizarea culturală (despre aceasta din urmămulţi nici măcar nu vor să audă şi, în mod fals, oconsideră oximoronică) schimbă datele problemei.Opoziţia de altă dată dintre Occident şi ExtremulOrient este acum mult atenuată (a se vedea, de

exemplu, modul deconcepere a tempo-ralităţii şi rolul cen-tral al paradoxului,al circularităţii). Fă-ră conştiinţa globa-lizării culturii, fie eaştiinţifică, tehnolo-gică, artistică saufilosofică, nu putemintra în mod seriosîn competiţia mon-dială a valorilor. Amdezvoltat în altelocuri această idee.

L.D.: Esteştiut că matematica,mitul şi poezia îşi auteren comun cuimaginarul. În îm-părţirea la 0 careeste scenariul fictiv?

S.M.: Spuneţi„Este ştiut că…”.Pentru mit şi poezie,este într-adevărştiut, pentru mate-matică însă educa-ţia actuală nu preaîi orientează pe eleviîn direcţia uneimatematici bazatepe imaginar, pe fic-

ţiune. Ba, mai mult, se obişnuieşte a se pune într-unaparent contrast imaginarul artei cu terestrul ştiin-ţei. În orice caz, imaginarul ştiinţei, al matematiciiîn deosebi, este mai degrabă ascunsdecât explicitat şi explicat. În ceeace-l priveşte pe zero, situaţia estefoarte delicată, de aceea i s-au dedicatcărţi întregi. Una dintre ele a fost tra-dusă în româneşte, la EdituraHumanitas. Alta, Signifying Nothing.The Semiotics of Zero, de BrianRotman, a apărut în 1987, laStanford University Press. Oricenumăr este un element de ficţiune,nimeni nu l-a văzut pe 5, ci numai 5mere sau 5 cărţi. Dar numărul zeroeste de două ori ficţional; o dată, pen-tru că e un număr, a doua oară, pen-tru că nu poate fi instanţiat prin cevaconcret, de felul merelor sau cărţilor;el exprimă o absenţă, deci o situaţiecare nu poate fi percepută direct, cinumai prin negarea unor anumiteprezenţe. Rezultatul obţinut estenumit convenţional numărul zero.Ceea ce este uimitor la zero e legatu-ra sa indisolubilă cu infinitul. Acestlucru este foarte vizibil în împărţireala zero, la care vă referiţi. Aţi intuitbine că aici se ascunde ceva intere-sant. Copilului din clasa a patra sau acincea, îi spunem că această împărţi-re e imposibilă, dar ca argument neprevalăm de un raţionament prinreducere la absurd, care, la aceastăvârstă, nu e uşor de acceptat. Dar,dacă zero nu are ce căuta la numito-rul unei fracţii la care numărătorul ediferit de zero, atunci matematicianulocoleşte dificultatea şi se întreabă cese întâmplă când numitorul se apro-pie de zero fără a-l atinge. De exem-plu, în fracţia 1/x, dacă x parcurgeşirul infinit de valori 1/n (n=1, 2, 3,…), care, evident, se apropie din ce înce mai mult de zero (aici intervinnoţiunile de limită şi de convergenţă,care au avut nevoie de mii de ani pen-tru a putea fi degajate în forma lor

riguroasă de azi), atunci 1/x parcurge şi el un şir infi-nit de valori, care cresc tot mai mult, depăşind oricevaloare posibilă; se spune că şirul tinde la infinit.Deci: dacă numitorul x tinde la zero, atunci fracţia1/x tinde la infinit. Tot aşa, dacă numitorul x tinde lainfinit, atunci fracţia 1/x tinde la zero. Zero şi infinitsunt fraţi, sunt amândoi elemente de ficţiune de careavem nevoie ca de aer.

L.D.: În antichitate, medicina este trecută, ală-turi de poezie, în rândul artelor. De ce matematica,deşi înrudită în subsidiar cu poezia, nu face partedintre arte?

S.M.: Asocierea medicinii cu arta se referă lafaptul că, în antichitate, medicina avea un caracterpredominant empiric, bazat pe îndemânare şi iniţia-tivă, deci conta în primul rând meşteşugul, fapt careo apropia de artă. În acea perioadă, nu exista o dife-renţiere accentuată a disciplinelor, predomină o cul-tură sincretică. La Pitagora, matematica şi muzicamergeau împreună şi acelaşi sincretism îl regăsim laPlaton. Am dezvoltat în scrierile mele modul în careliteratura şi matematica sunt (prin Homer, respectivprin Thales şi Pitagora) fiice ale miturilor, de la careau preluat funcţia de simbolizare, nevoia de ficţiuneşi de metaforă, orientarea spre optimizare semiotică,în sensul unui „maxim de gând” într-un „minim decuprindere” (deci, densitate semantică mărită),structura holografică (capacitatea localului şiinstantaneului de a da seama despre globalitate şidespre eternitate; capacitatea finitului de a daseama despre infinitate şi a „puţinului” de a daseama despre „mult”).

L.D.: De la G. Moisil la N. Manolescu, de laCarlo Tagliavini la P. Sgall toţi vorbesc despre omuncă de pionierat, despre saltul calitativ, desprepodul construit de Solomon Marcus între domenii

21

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

AUGUST 2010

Lucia Dărămuş în dialogcu Solomon Marcus„Fără nebunie, adică fără depăşireacuminţeniei conformiste, nu existămarea creaţie”

Matematica şi poezia sunt douămoduri fundamentale în care lumea

se ascunde şi ne provoacă s-o căutămşi s-o descoperim. În acest joc stă

toată plăcerea vieţii; nu întâmplătorsuntem numiţi homo ludens. Pentru a

înţelege eficacitatea matematicii înpoezie, trebuie mai întâi să înţelegi

arta din interiorul matematicii.

NORMAN MANEA ŞI SOLOMON MARCUS

SOLOMON MARCUS

22

ANUL XXI Nr. 8 (701)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

aparent complet opuse. Ce a stat la baza nebunieidumneavoastră de a vedea structura matematică înspatele poeziei, de a înţelege adânc că un pumn decuvinte aşezate unele lângă altele nu înseamnă poe-zie?

S.M.: Pentru a răspunde la această întrebare,am scris câteva cărţi şi numeroase articole. Îmi placecă aţi folosit cuvântul „nebunie”; încep primul capi-tol din cartea mea Poetica matematică, reproducândurmătoarea reflecţie a unui mare matematician,Marston Morse: Matematica este sora şi auxiliaranecesară a artelor şi este atinsă de nebunie şi geniu.

Fără nebunie, adică fără depăşireacuminţeniei conformiste, nu existămarea creaţie pe care o vedem laSalvador Dali şi la matematicienica Evariste Galois, Janos Bolyai şiAbraham Robinson (cu ale sale uni-versuri non-standard). Dar, ca să

ajungi la aceste înălţimi ameţitoare, trebuie să teantrenezi exact aşa cum se antrenează alpiniştii. Amînceput acest antrenament încă din copilărie, cândinventam jocuri teatrale şi ţineam un ziar al străzii,din adolescenţă, când îi frecventam pe marii visătoride felul lui Poe, Baudelaire şi Rîlke, apoi în studen-ţia de la Matematică, unde contemplam extraordina-rele ei universuri de ficţiune, care-mi permiteauaccesul la infinitate, şi unde vedeam clar cum pottransgresa vizibilul, fără a pierde accesul la inteligi-bil. Matematica şi poezia sunt două moduri funda-

mentale în care lumea se ascunde şi ne provoacă s-ocăutăm şi s-o descoperim. În acest joc stă toată plă-cerea vieţii; nu întâmplător suntem numiţi homoludens. Pentru a înţelege eficacitatea matematicii înpoezie, trebuie mai întâi să înţelegi arta din interio-rul matematicii.

L.D.: Începând cu filosofii antici, ca Parmeni-de, Platon, Augustin etc., mai toţi filosofii au coche-tat cu cifrele şi au făcut-o bine. Argumentaţi, vă rog,importanţa studierii matematicii (părţi ale ei) încadrul filosofiei.

S.M.: Noica a crezut că între filosofie şi ştiin-ţă, între filosofie şi matematică ar exista o frontierăprecisă, riguroasă, şi a propus diferite distincţiibinare corespunzătoare. Una din ele refuză ştiinţeicapacitatea de a se referi la om, recunoscându-i com-petenţa numai în domeniul lucrurilor. Ca precauţie,scoate din domeniul filosofiei preocupările de filoso-fia ştiinţei, mutându-le pe teritoriul ştiinţei.Presupoziţia care se află la baza unor consideraţii deacest fel este existentă unei delimitări riguroaseîntre ştiinţă şi filosofie. Dar tocmai această delimita-re a devenit mult mai greu de operat în secolul alXX-lea decât în secolul al XIX-lea, iar acum e şi maigreu. În ceea ce priveşte matematica, nimeni nu maiştie unde se termină matematica şi începe filosofiasau invers. Aşa se face ca în recentul PrincetonCompanion to Mathematics se acordă un loc impor-tant unor chestiuni pe care unii le consideră alematematicii, alţii, ale filosofiei. Va trebui să ne obiş-nuim tot mai mult cu această confuzie. Matematicaşi filosofia sunt deopotrivă de greu (dacă nu imposi-bil) de definit, iar problemele semantice ale matema-ticii, cele de fundamente, sunt cu un picior în mate-matică, iar cu celălalt în filosofie. Metabolismul celordouă este esenţial, dar, trebuie să recunoaştem, nicieducaţia matematică, nici cea filosofică nu iau înseamă cum se cuvine această cerinţă.

L.D.: Poate vă va suna uşor bizar întrebareamea, dar eu o pun cu orice risc. Este Dumnezeumatematic, gândul lui Dumnezeu este matematic,logos-ul divin este matematic?

S.M.: Toate tradiţiile privind modul de repre-zentare a Divinităţii acordă un loc esenţial atributu-lui infinităţii. În orice religie, Divinitatea beneficia-ză, într-un fel sau altul, de acest atribut. Am spus:într-un fel sau altul. Pentru a stabili detaliile acesteiconstatări, este profitabil să luăm în considerareachiziţiile matematicii, deoarece matematica a dez-voltat în mod sistematic preocuparea de a înţelegetoate aspectele infinităţii. S-a spus chiar că acesta arfi primul scop al matematicii. Răspunsul la aceastăîntrebare a Dvs. a constituit obiectul comunicăriimele la Congresul organizat de Fundaţia Templetonla Bucureşti, în octombrie 2009. �

SOLOMON MARCUS

SOLOMON MARCUS

Revista de cultură Argeş, editată de către Centrul Cultural alMunicipiului Piteşti, a organizat, la 16 iulie 2010, la Sala Ars Nova de la CasaCărţii Piteşti, festivitatea de acordare a premiilor revistei pe anul 2009. Un cri-teriu stabilit încă din 2004 este acela că premianţii au fost selectaţi dintre ceicare au semnat în paginile revistei în anul anterior. S-au decernat:

* Premiul Opera Omnia - Mihai Şora* Premiul pentru proză - Varujan Vosganian* Premiul pentru poezie - Marian Drăghici* Premiul pentru eseu - Leonid Dragomir * Premiul pentru dialog intercultural - Dan Arsenie* Premiul pentru critică literară: Al. Th. Ionescu (postum)* Premiul pentru publicistică culturală - Irina Georgescu

Din 2004, am mai acordat premii unor personalităţi de prestigiu ale cul-turii din diverse domenii, cum ar fi: Constantin Bălăceanu-Stolnici, MirceaBârsilă, Gh. Pantelie, Ion Focşa, Ion Gh. Vrăneanţu, Radu Cârneci, RaduAldulescu, Ion Pantilie, Luminiţa Borta, Luca Piţu, Gheorghe Izbăşescu,Gheorghe Păun, Mircea Diaconu, Robert Turcescu, Paul Goma, Liviu IoanStoiciu, Bogdan Suceavă, Mariana Şenilă-Vasiliu, Tudor Gheorghe, FloriStănescu, Şerban Foarţă, Coniţa Lena, Magda Ursache, Ileana Iordache-Streinu, Mircea Handoca, Nichita Danilov, Nicolae Oprea, Petru Pistol,Alexandru Tomescu, Gabriel Stănescu ş.a.

Premiile revistei Argeş pentru anul 2009

1

Epicentrul romanului Să nu mori înainte demoarte îl constituie, aşadar, puciul fracţiunii dogma-tice din conducerea de partid împotriva celor doilideri de stat consideraţi prea liberali: PreşedinteleUniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, şi PreşedinteleFederaţiei Ruse, Boris Elţîn. Lovitura de stat a avutloc în dimineaţa zilei de 19 august 1991. Gorbaciov,aflat la odihnă în Crimeea, a fost consemnat în vilasa de către gărzile de corp; iar unor unităţi militarespeciale li s-a ordonat să pătrundă cu tancurile înMoscova şi să se îndrepte spre „Casa Albă”, noua clă-dire a Parlamentului rus, cu scopul de a-l imobilizape Elţîn. Din acest nucleu fierbinte, de numai câtevazile, într-un prim strat decisiv al cărţii, de cronicăistorică, e reproiectată viaţa actorilor principali aidramei şi verigile acesteia. Autorul nu optează totuşiunivoc pentru această formulă; el nu doar îi adaugăşi altele, ci o despică şi pe ea în abordări directe şi întrimiteri aluzive. Cunoscătorul istoriei sovietice vadecoda şi personajele fără nume, purtând doar pore-cle inventate; necunoscătorul, sau cel cu memoriaînceţoşată de trecerea deceniilor, se va mulţumi cuidentităţile certe, împrejmuite de apropouri.

Conducătorii principali au şi nume, şi porecle.Gorbaciov este „Fiul de Ţăran”, uneori „Băiat alOcupaţiei”, întrucât, în timpul războiului, s-a aflat laStavropolul cucerit de nemţi, detaliu biografic ceavea să-i alimenteze fricile, laolaltă cu amintireacelor doi bunici căzuţi pradă deportărilor staliniste.Elţîn e „Copilul Barăcilor”, înainte să fi ajuns lafuncţia de „Guvernator de Partid” la Sverdlovsk.Hruşciov e „Marele Mujic al Istoriei”, care a mar-cat-o pe aceasta în mod contradictoriu. Nenumiţidirect sunt „Autorul Sonetelor şi al Caselor deNebuni” (Andropov); „Stăpânul Azerbaidjanului”(Aliev); sau, dintre apropiaţii lui Gorbaciov, adver-sari ai puciştilor, „Gruzinul Global” (Şevardnadze) şi„Bărbatul din Iaroslavl” (Iakovlev). Conducătoriipuciului sunt cu toţii caracterizaţi prin aproximăride acelaşi fel, ca să li se şteargă cât mai curândamintirea: „Comunistul Curat ca Lacrima”,„Pucistul Romantic”, „Generalul cu Cicatrice”; dar şioportuniştii trecuţi de partea lui Elţîn: „Democratul-Copcă”, „Maestrul Banchetelor Oficiale”,„Misteriosul Purtător de Cuvânt”, „Democratul-Modest-Elegant”. Ruşii vârstnici vor fi ştiind cinesunt „Marele Om al Lagărelor de ConcentrareStalinistă” ori „Mareşalul”, cel care s-a amestecat,îmbrăcat civil, printre apărătorii „Casei Albe”, men-ţinându-se indecis între taberele opuse şi în finalspânzurându-se (după cum şi „Comunistul Curat caLacrima” o va sfârşi împuşcându-se). Pentru alţi citi-tori, ei rămân apariţii periferice dintr-un roman cutramă deopotrivă istorică şi imaginară.

Aşa e Gorbaciov în capitolul Mai e mult pânăla-nchisoare, nu fără temei subintitulat „Capitol ipo-tetic”, întrucât romancierul poate doar să dibuie fră-mântările sufleteşti încercate de Mihail Sergheieviciîn zilele arestului la domiciliu: amintirile despretată, rememorarea copilăriei, „frica de închisoare”,care l-a marcat de timpuriu, treptele ascensiunii înumbra celor trei succesivi conducători (Brejnev,Andropov, Cernenko).

Aşa e Elţîn, cel cu faţă dublă, conformist pevremuri, înnebunit că tocmai lui i-a revenit sarcinade a duce la îndeplinire hotărârea centrului de adărâma Casa Ipatiev din Sverdlovsk, în subsolulcăreia fuseseră executaţi ţarul şi familia acestuia;fostul activist ajuns acum, ca preşedinte, „un berbecde asediu” căruia şi „lipsa de nuanţe” îi este „defolos”.

Mărturiseşte autorul: „Nu fusesem niciodatăun fan înrăit al acelui fiu cam din topor al Uralului,care nu era destinat să devină instrumentul migălitcu fineţe al istoriei”. Simpatia lui se îndreptase maimult către Gorbaciov, „[…] primul şi singurul om dinistoria Rusiei care le-a permis compatrioţilor săi să-lcritice şi chiar să-l înjure. Lucrul de care aceştia auprofitat din plin”; cel care îi tot amânase luarea decuvânt incendiară la cel de al Doilea Congres alSovietelor, până să-i transmită biletul explicativ:„Mâinele dumneavoastră e poimâine”; dar şi acelacare, eliberat din Crimeea, rata ocazia de a participala mitingul popular în favoarea lui Elţîn (cu care seaflase în conflict), oferindu-i acestuia prilejul de a-ldebarca în curând, o dată cu prăbuşirea URSS.

Simpatiile şi antipatiile lui Evtuşenko se aflăla vedere. Situat de partea „Casei Albe”, ca uniculscriitor recitând din balconul acesteia „cea mai bunăpoezie proastă a mea”, îi agreează pe toţi apărătoriiei: de la personalităţi de seamă precum „GruzinulGlobal” ori „Omul-Violoncel” (Rostropovici), venitanume în acest scop din străinătate, până la perso-naje reale, dar aproximate în felul arătat, „BătrânicaRuso-Pariziană”, ori cronicarul „blocadei leningrăde-ne şi-a tragediilor partizanilor din Belarus” (Ales’Adamovici) – până la eroii fictivi ai romanului.

„În ziua aceea, ţara se împărţea în trei părţi.Prima – speriată – dorea să se întoarcă la ziua deieri. A doua – încă nu ştia cum va fi ziua de mâine,dar nu-şi dorea să se întoarcă la ziua de ieri. A treia– aştepta să vadă ce se mai întâmplă.” Ultimii, inde-cişii în aşteptare, erau cei mai mulţi. Dar s-au recru-tat dintre ei destui care, pe măsură ce balanţa s-aînclinat de la prima categorie la cea de a doua, şi-auoferit acesteia serviciile.

Opţiunile pro şi contra nu înceţoşează lucidita-tea autorului. Nu are iluzii cu privire la vreuna din-tre tabere: „[…] din păcate, noi nu-l aveam peAllende, dar, din fericire, nici puciştii nu-l aveau pePinochet” (ca la Santiago de Chile, în 1973). Nu areiluzii nici în privinţa adversarilor: „Era un puci făcutcu mâini tremurătoare”, „Iar complotiştii înşişi eraude fapt nişte versaillezi, deşi se pretindeau comu-narzi” (precum la Paris, în 1871); şi nici în privinţafelului în care „ai săi” îşi vor gestiona victoria: „Unadintre aceste atitudini permise de libertate estelibertatea de a jigni”.

2

Cartea o traversează două personaje menite săasigure coerenţa atâtor fragmente disparate: anche-tatorul penal Stepan Palcikov şi fotbalistul ProhorZalîzin.

Cu „viaţa personală a anchetatorului Palcikov”începe şi se termină romanul. Acesta lucrează laMinisterul de Interne, al cărui ministru este însuşi„Comunistul Curat ca Lacrima”; de dragul muncii îşineglijează soţia, pe Alevtina (şefa secţiei reptile dingrădina zoologică moscovită) şi fiica, Nastea; în tim-pul puciului, primit în audienţă de ministru, îşi dădemisia; trece de partea Preşedintelui Rusiei, devineunul dintre oamenii lui de încredere, îl apără şi chiarîl salvează; după victorie este însă marginalizat, înbeneficiul învârtiţilor aciuaţi pe lângă noua putere;şi, spăşit, revine în familie, convins că mai degrabăacolo îi este locul – după cum tot încercase Alevtinasă-l convingă…

Evtuşenko e un microbist, toată viaţa pasionatde fotbal. De aceea îi acordă un rol principal (mai

extins decât anchetatorului) lui Zalîzin, zis Lîzea. Îinarează în detalii mărirea şi decăderea. A fost unuldintre fotbaliştii renumiţi ai ţarii, a urcat treaptă cutreaptă până la selecţionarea în echipa naţională,alături de cinstiţi şi necinstiţi, colegi dedicaţi mese-riei şi conducători afacerişti. A jucat peste tot. Aflămdespre aventurile sale dintr-un turneu în Chile, darşi despre deplasarea la Chişinău a celor ajunşi„seniori”, totuşi incapabili de a se lăsa bătuţi, dinpoliteţe, de localnici. Colegi de echipă cu Lîzea aufost „Marele Portar” Aleksei Petrovici, „Regele Paseicu Călcâiul”, zis „Elefantul”, şi alţii. E prieten cuinstalatorul roşcovan poreclit „Van Gogh”, fost com-batant (fără voie) în Afganistan. Faima lui Lîzea afost atât de mare încât, chiar şi după ieşirea sa dinactivitate, garderobierul Semion Palîci, din cafe-neaua „Frumoasa Primăvară” – pe rol de exponent almemoriei populare – continuă să-l venereze neabă-tut.

Povestea lui Lîzea e intersectată cu cea a alpi-nistei Lotka, originară de prin preajma laculuiBaikal (ca şi autorul), „lotca pe mal”, cum i se zice laun moment dat. E îndrăgostită nebuneşte de Prohor,chiar şi părăsită îi urmăreşte jocul din tribune, nuvisează decât la el; celor doi reîntâlnirea o prilejuieş-te tocmai ostilitatea faţă de puci, dar cu un deznodă-mânt tragic: îndrăgostita de escaladări se prăbuşeş-te tocmai la miting dintr-o nouă tentativă de ascen-siune, iar iubitul ei, în ciuda victoriei alor lui, sesimte înstrăinat în propria-i ţară, recăzând în fostasa existenţă, de beţiv în mizerie.

„Poveştile” inventate au menirea să înviorezecronica evenimentelor şi să dea consistenţă taberei„Casei Albe”, ceea ce şi reuşesc în bună măsură,chiar dacă mai şi plătesc tribut unor întorsături faci-le. Personal, cel puţin, resimt în acest fel detaliul cuariciul Ciunea, unicul care îi ţinea tovărăşie luiZalîzin în existenţa sa decăzută, înaintea puciului –până să fie redat pădurii, gest simbolizând, pe cât destrăveziu, pe atât de uşurel, libertatea râvnită deoameni; şi aşa îmi pare a fi goana soţiei şi fiicei luiPalcikov după reptila scăpată din grădina zoologică,înspăimântând lumea, dar blândă cu cei care o îngri-jesc.

Funcţii de „umplutură” au şi unele personajesecundare din roman. De exemplu, tadjicul tanchist,„Omul Munţilor Mari” trimis de pucişti printre„Oamenii Caselor Mari” întru supunerea lor – toc-mai el, apăsat sufleteşte de o îngrozitoare tragediecare, în zona de graniţă cu Afganistanul de unde pro-vine, îi nenorocise familia: o victimă menită să devi-nă călău!

La drept vorbind, şi pe „Bătrânica Ruso-Pariziană”, participantă entuziastă la mitingul desusţinere a „Casei Albe”, autorul o foloseşte cu unscop precis: acela de a reabilita emigraţia albgardis-tă, ca prin excelenţă patriotică faţă de fosta dar şiviitoarea Rusie, o dovadă intermediară în timp fiindşi lupta atâtor imigranţi ruşi în rezistenţa franceză,împotriva ocupanţilor nazişti. „Bătrânica” oferă pri-lejul de a aduce în discuţie un număr mare de scrii-tori şi gânditori din emigraţie: pe VladislavHodasievici, Gheorghi Ivanov, Gheorghi Adamovici,Kirill Pomeranţev, Irina Odoievţeva, NinaBerberova, Nikolai Berdiaiev, Lev Şestov, EvgheniZamiatin ş.a. Ea devine astfel purtătoarea directă decuvânt a lui Evtuşenko; care îl pune şi pe un alt par-ticipant la miting, fost deţinut în Insulele Solovki,

23

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

AUGUST 2010

Ion IanoşiEvgheni Evtuşenko –Să nu mori înainte de moarte

Îmboldit de zilele decisive din august 1991,când a avut loc puciul împotriva lui

Gorbaciov, tentativă ilegitimă eşuată datorităsprijinului populaţiei moscovite acordat lui

Elţîn – poetul Evgheni Evtuşenko a mai scrisun roman, Ne umirai prejde smerti. L-a

elaborat, cum precizează în final, între 1991 şi2 aprilie 1993, la Gulripşi – Peredelkino – New

York – Pompano Beach – San Juan – StaţiaZima – San Juan – Tulsa – Nürnberg – Mobile– Sant Walley – Sankt-Petersburg – Londra –

Shelling Community – Tulsa (dovadă aperegrinărilor sale continue). Romanul a fostpublicat în 1995 şi tradus în numeroase limbi.

Cu întârziere, a apărut şi la noi. Merită să-levoc într-o completare succintă.

EVGHENI EVTUŞENKO

EVGHENI EVTUŞENKO

24

ANUL XXI Nr. 8 (701)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

„om cărunt şi gârbovit, c-un şirag de dinţi de metalce-i marca figura”, să pronunţe vorbe bune în apăra-rea tocmai huliţilor Gorki şi Maiakovski, unul, cuintenţii ghicite de Stalin, pentru care l-a şi„omorât”, celălalt – nu „un călău, ci o jertfă”.

3

Ajung la principalul scriitor din carte,autorul însuşi, care, în primă şi ultimă instan-ţă, a conceput un roman biografic. Aceastămiză transpare în cel de al doilea capitol,Spovedanie înainte de puci, în care Jenia, fărălegătură directă cu acţiunea centrală sprecare se îndreaptă, ne face cunoştinţă cu celepatru soţii succesive ale sale, doar ultimeiindicându-i prenumele, Maşa, căreia îi şiadresează mulţumirile sale în dedicaţia volu-mului.

Prima e poeta cu sânge patern tătărescşi mamă traducătoare la ONU, laolaltă împăr-tăşindu-se din mediul literar al vremii, pe calede reactivare. (Detaliile trimit la colega degeneraţie şi de succese Bella Ahmadulina.) Adoua – fiica unor foşti „duşmani ai poporului”.A treia – o englezoaică ataşată de Rusia. Apatra – doctoriţa mai tânără cu treizeci de ani,cu care va avea un fiu, tot Jenia. Stau, în răs-timpuri, ici-colo: cu una, la Suhumi, cu alta, laPeredelkino (suburbia moscovită a caselor devacanţă ale scriitorilor), cu încă una – în pro-pria casă de vacanţă din Gulripşi (localitateabalneară din Abhazia, lângă mare, în apropie-re de Suhumi), dar şi în vizita ce i-a fost îngăduită,ca rudă, în Anglia. Ultima, întâlnită în Karelia, îl vaînsoţi în numeroasele sale călătorii ulterioare.

Aminteşte de participarea sa la FestivalulMondial al Tineretului de la Helsinki, din 1960; şi decălătoria în Cuba, unde a ajuns, îndrăgindu-i revolu-ţia şi pe Fidel Castro, împreună cu un poet ucrai-nean, „pe atunci un comunist exaltat, iar astăzi – unanticomunist turbat”. Rememorările pornesc însă demai departe în timp, din staţia Zima natală, de lasora Leolia şi trecând prin avatarurile tinereţii. Unmotiv obsedant devine frica, ce i-a însoţit predeceso-rii, cunoscuţii, prietenii. „Generaţia anilor şaizecieste generaţia predispusă fricii, pe care a-nceputtotuşi s-o biruie.” A început s-o biruie el însuşi decând, în 1957, a fost convocat la Liubianka (sediulSecurităţii), în tentativa de a fi recrutat printreinformatori, dar pe care a reuşit s-o pareze. Frica i-arevenit în 1962, când Nikita Hruşciov, acest „MareMujic al Istoriei”, s-a ridicat împotriva intelectuali-lor, dezicându-se de propria sa tentativă de înnoire.S-a dus totuşi la înmormântarea lui din cimitirulNovodevicie, act de semi-dizidenţă în condiţiile diz-graţiei totale din ultima perioadă a vieţii acestuia;şi, observând supravegherea celor prezenţi, a renăs-cut în el „o frică de sclav”…

Laşitatea şi curajul, alternate, traverseazăpovestirea; cu prioritatea acordată, totuşi, actelor decutezanţă. Astfel, în 1968, a fost singurul membru alUniunii Scriitorilor care i-a trimis lui Brejnev o tele-gramă de protest împotriva invadării Cehoslovaciei.Nu a fost membru de partid; s-a aflat deseori în aten-ţia „organelor”, dovadă notele Securităţii de Statcitate. Totodată, a fost de timpuriu – începând cusuccesele repurtate la seratele poetice de masă – unprotejat al puterii, cu şansa de a pătrunde în cabine-te sus-puse. Faptul transpare mai degrabă printrerânduri.

De pildă, atunci când îşi rememorează conflic-tele cu unii scriitori, mai ales relaţia sinuoasă avută,în ţară şi apoi în străinătate, cu „ProtejatulAhmatovei”, în care îl recunoaştem pe Iosif Brodski.Pot fi adevărate detaliile raportării acestuia la el, cumomente de apropiere şi distanţare, inclusiv decalomniere. Numai că Brodski a murit în 1996, înanul următor tipăririi romanului, aşadar nu ar maifi putut fi convocat la bară pentru a răspunde, even-tual, incriminării sale, transparente în ciuda ocoliriinumelui. Şi, apoi, nu e greu de presupus (dincolo dehoraţianul „genus irritabile vatum”, aplicabil amân-durora) ce i-ar fi putut reproşa Brodski confratelui:împrejurarea de a fi căzut mereu în picioare, dupăactele lui de răzvrătire, de a fi rămas printre privile-giaţi, cel puţin în plan scriitoricesc, de a nu fi fost, înorice caz, supus privaţiunilor care se abătuseră asu-pra lui.

„Modestia n-a fost niciodată principalul meucusur”, recunoaşte Evtuşenko. Nici n-ar fi avut preamulte motive pentru modestie. A fost un autor derăsunător succes. A fost tradus pretutindeni. A călă-torit enorm. I-a cunoscut pe conducătorii ţării sale,de la Hruşciov, cu care se „încontrase”, prinGorbaciov, care l-a avut de partea sa şi ca deputat,până la Elţîn, pe care l-a susţinut activ în zilelepuciului. Printre cei invocaţi cu prilejul din urmă senumără „Primul Pletos Sovietic”, fost şaizecist,„Poetul Secolului Douăzeci şi Unu”, dar şi fostulmarinar de submarin, „Evtuşenskologul NumărulUnu”. Adepţi are peste tot. Adoratori şi adoratoare –de asemenea. Totuşi, în faţa urii şi urâciunii imediaturmătoare victoriei sperate şi obţinute, foloseşte plu-ralul nu la persoana a treia, ci la persoana întâi:„Doamne, fereşte-i pe copiii noştri de monstruozităţi-le noastre!”

4

Evtuşenko e fiul epocii sale. Între răul şi bine-le acesteia, el caută să traseze o demarcaţie, careajunge obligatoriu sinuoasă.

În literatură, simpatiile îi sunt îndreptate sprenon-conformiştii poststalinieni, activaţi în condiţiiletemporarei destalinizări hruşcioviene: propriul săugrup sau puţin mai vârstnicul Bulat Okudjava (lacare face de asemenea referire). Ei toţi i-au avut camodele directe nu numai pe clasicii epocii de aur, cişi pe maeştrii poeziei libere ulterioare, pe Ahmatovaşi Ţvetaieva, Pasternak şi Mandelştam; fără să sedezică de Gorki şi Maiakovski, cu atât mai puţin deBlok sau Esenin.

În politică, iluziilor şi deziluziei faţă deHruşciov le-a urmat dispreţul pentru Brejnev,Andropov, Cernenko, apoi crescânda încredere înGorbaciov şi Elţîn, în Şevardnadze şi Iakovlev. Şi ceidin urmă au fost trup din trupul istoriei sovietice, pecare au încercat s-o reformeze, până să fi pus umă-rul, involuntar ori conştient, la implozia ei. Nu lanivelul lor de implicare, dar şi scriitori de factura luiEvtuşenko au fost părtaşii respectivei dualităţi, caredin ambivalentă mai ajungea şi la ambiguităţi.

Cum să distingi aderenţa la Rusia de refuzulmalformaţiilor ei? Cum să împaci ataşamentul faţăde iluzii şi nedreptăţirile predecesorilor, care – par-ţial – ţi-au marcat propria viaţă? De ce să te desparţişi ce să nu huleşti?!

O cheie ar putea oferi paralela dintre „primă-vara din luna mai a Moscovei anului o mie nouă sutepatruzeci şi cinci” şi aerul unei alte „primăveri victo-rioase”, din „luna august a Moscovei anului o mienouă sute nouăzeci şi unu”. Dacă apărătorii „CaseiAlbe” au fost asemuiţi mai degrabă idealiştilorcomunarzi decât ucigaşilor lor versaillezi, acum des-

cind, parcă direct, din victorioşii celui de al DoileaRăzboi Mondial. Nu au fost ei, în calitate de ruşi,tadjici ori gruzini, şi sovietici? Nu s-a recunoscutautorul însuşi, pe tot parcursul existenţei sale pre-mergătoare, tot atât de patriot (şi adversar al naţio-nalismelor) ca în zilele puciului antistatal şi anticon-stituţional? Iată nodul dilemelor sale.

A ţinut cu „perestroika” gorbacioviană şi s-aalăturat baricadelor elţîniene, urmate de sfârşitulURSS. Dar urmate nu numai de el. Imediat dupăvictoria scontată au fost şi excese. Romanul le evocăîn punctul cel mai sensibil al despărţirii de trecut:„Piaţa Dzerjinski”, purtând numele acelui „Felix deFier”, care inaugurase şirul organizaţiilor „spiono-poliţisto-securiste”, de până la KGB. Aici, „feţele fru-moase” ale apărătorilor „Casei Albe” s-au metamor-fozat instantaneu în „mutrele schimonosite de ură”,„cu nările umflate de setea de răzbunare”, „cu ochiiplini de răutate şi dilataţi de beţia distrugerii”. Foştispectatori înfricoşaţi cu câteva zile în urmă se trans-formau acum, din oportunişti, în „vandali”, „şacali”,„dând afară din ei toată otrava pe care-o acumulase-ră în timpul cenzurii, a caselor de nebuni, a procese-lor împotriva disidenţilor. Dar chiar şi acest protestîmpotriva urâţeniei şi-a intoleranţei era înspăimân-tător de urât şi de intolerant”. „Astfel, plini şi unii, şialţii de diformităţi morale, opresorii şi opresaţii pre-gătiseră împreună viitoarea tragedie a revoluţieianticomuniste.”

Ea nu avea cum să nu se abată curând şi asu-pra scriitorului. „În 1991, am fost ars pe rug în efi-gie, în faţa statuii lui Lev Tolstoi, de către extremi-ştii din patrie care mi-au ars momâia stropită cubenzină de Pucistul Romantic”; după care am fost„scuipat fără ezitare de vreo cincisprezece umaniştide profesie, printr-o scrisoare colectivă”; ca urmare,

„m-am aciuat, împreună cu familia mea, înprimitorul oraş Tulsa, din statul Oklahoma”.Evtuşenko e profund dezamăgit de cea dinurmă întorsătură a istoriei, ca şi eroii săi fic-tivi, Palcikov, Zalîzin şi alţi oameni cinstiţi,retraşi şi ei din faţa asaltului veşniciloroportunişti.

E caracteristic acest destin al fostuluidisident. Potrivit sensului precis al termenu-lui „disidenţă”, el a ieşit din rândurile pro-prii, după ce fusese integrat în ele. În fapt,doar întrucâtva integrat, într-un hăţiş com-plex de raportări, unele pro, mai multe con-tra. Cititorul poate să regrete nedetaliereamăsurii exacte dintre laturile contradictorii,doar sugerate în primul plan, explicitate încel de al doilea. Numai confruntarea atentăcu ambele ar fi explicat până la capăt ade-ziunea din 19 august şi refuzul violenţelorulterioare, împroşcându-l pe el însuşi.Numai aşa ar fi fost pe deplin justificat aldoilea moto al cărţii, preluat din Faulkner,„The past is never dead. It isn’t even past”:n-a murit şi n-a trecut nici pentru ţară, nicipentru el însuşi.

Propria-i atitudine faţă de ţara sa reie-se şi din alte câteva fragmente. „Cei care facistoria nu-şi imaginează cum şi istoria îi facepe ei”: trimitere la Elţîn. „Nicio politică dinlume n-ar trebui să coste vieţi omeneşti, dar

e greu să convingi politica de acest lucru”: dovadătoate cele trăite de autor. Câteva personaje citează oformulă, cu sursa îndelung neidentificată, „«Unde nuva fi mai bine, acolo va fi mai rău, iar de la rău labine nu e decât un pas»”. Laitmotivul e localizat abiaîn ultima pagină: este Lermontov, din povestireaTaman. Finalmente, astfel e rezumată continuitateaatât a literaturii ruse, cât şi a speranţelor ei.

În ciuda a tot şi toate, Evtuşenko împărtăşeştenădejdile marii literaturi ruse. �

■ noutăţi editorialeCălin CiobotariCaptiv în Epoca de aurEditura Ideea Europeană, 2010

Într-un mic oraş, undeva la margineade nord a ţării, un copil de zece anieste martorul ultimelor zvâcniri alecomunismului. Prin ochii lui, defilează,rând pe rând, fantomatic, cele dinurmă siluete ale Epocii de Aur. Înabsurdul şi grotescul şcolii, în marilefapte petrecute în spatele blocului, învieţile îmbibate de alcool ale vecinilor,în personaje memorabile precum pro-fesorul de latină B. sau târfa oficială atârgului, în evenimentele explicabile şiinexplicabile — pretutindeni, memoria

lui decupează, cinematografic, cadre, secvenţe, dovezi veseledespre tragedia de fiecare zi a unor oameni care nu înţeleg ce lise întâmplă.Un Nică al comunismului aruncat între două lumi, căutându-se pesine între roşul cravatei de pionieri şi ireala culoare a portocale-lor, între marea depresie de dinainte şi bacantica bucurie dedupă. Un roman ca un hohot de râs, izbăvitor şi nostalgic, cu personajeşi fapte reale. Un roman despre realitatea de ieri, o privire aruncată pesteumăr, ca într-o revedere, ca într-un Adio…

EVGHENI EVTUŞENKO

Relativ recent, în clubul Envy a avut locun eveniment expoziţional neconven-ţional care a supus atenţiei publiculuilucrările artistului plastic Constantin

Apostol. Doctor în arte vizuale al U.N. de ArteBucureşti şi Conferenţiar Universitar Doctor laUniversitatea Bucureşti, Facultatea de TeologieOrtodoxă, Constantin Apostol este autorul a maimultor volume despre artă sacră şi teologie.Pasionat de mitologia românească, a ales pentruexpoziţia „RUSALCA sau DIALOG CU DETALIUL”lucrări inspirate din aceasta. „Sânzienele de rouă”,„Poarta soarelui”, „Nefăcutul”, „Coloanele cerului”,„Cumpăna”, „Ursa mare”, „Jocul ielelor”,„Ciuleandra”, „Contemplatorii cerului”, „Floareafocului”, „Meduza găvanelor”, „Sufletul pământului”,„Cumpăna” sunt câteva din titlurile lucrărilor de pic-tură (tehnică personală pe suport mixt) care auimpresionat prin decorativism, paleta caldă, lumi-noasă şi armonioasă, originalitate a stilului, tehnicii,formelor şi temelor alese. Lucrările de gravură reiauaceleaşi teme tratându-le în acelaşi mod. „Roire”,„Femeia întrebătoare”, „Puiedie”, „Salturi” şi altelepar să se departeze un pic de linia generală a lucră-rilor expoziţiei. Absolut excepţionale, personajelepur româneşti, în cea mai mare parte feminine,atrag într-un mod aparte. Strălucitoare, unduioase,tratate decorativ dar şi realist în acelaşi timp, seducde la prima privire. „Ador femeia!”, declară artistul.„Este expresia graţiei, a delicateţei şi echilibrului.Este energie, este născătoare de om, este totul, esteesenţă. De ea depinde existenţa – în doi, în familiesau în social.” De cele mai multe ori ondulate, forme-le elementelor din tablou contrastează cu o reţea depătrate sau cu nişte linii drepte foarte ferme care tri-mit privirea către centrul optic al tablourilor, relua-te în mic într-o abundenţă de detalii, realizând ocorespondenţa formală echilibrată şi de cele maimulte ori ritmică şi aproape simetrică. Pentru a tebucura cu adevărat de lucrările lui Constrantin

Apostol, trebuie să ai răbdare, să tedepărtezi şi să te apropii iar şi iar.Numai aşa poţi observa armoniaansamblului şi bogăţia detaliilor, poţiînţelege simbolistica elementelor careconstruiesc tema şi povestea întreagăa ielelor, pleiadelor, paparudelor, adrăgaicei, a vestalei, a Annei, aCosânzenei, a zânelor de Cucuteni, aursitoarelor, şi a altor personaje miti-ce româneşti. Contrastul realizat lanivelul formei îl regăsim şi în valora-ţie – cel dintre lumină şi umbră con-tribuie la punerea în valoare a temelorpicturilor şi gravurilor. Există alipiriferme de suprafeţe închise şi deschisecare se potenţează una pe alta şi exis-tă trecerile fine – degradeurile caresunt cu atât mai evidente, mai alespentru că acestea sunt dublate lanivel formal, de tehnica personală aartistului de a suprapune fâşii de car-ton sau hârtie, creând un relief palpa-bil.

Turcoazul – lumină şi energie

Culoarea pare să fie punctul forte al artistului.Aşa cum albastrul de Voroneţ a făcut celebra mânăs-tirea din Moldova, tot aşa, îndrăznesc să cred despreturcoazul lui Constantin Apostol – îl va face uşorrecognoscibil şi îi va netezi drumul către faimă.„Orice fel de albastru aş folosi, tot la turcoaz ajung,datorită atracţiei mele pentru lumină”, declară artis-tul. Trecând prin toate contrastele de culori comple-mentare, nuanţele atrăgătoare de verde-albastru şiturcoaz sunt cu atât mai fascinante, fiind potenţatede cele galben-auriu până la roşu şi chiar violet pealocuri care depăşesc de multe ori graniţele pânzei şise întind peste paspartou, integrându-l armonios înlucrare. Turcoazul susţinut de auriu face picturilemai preţioase. Este o culoare care, mulţi spun, îlcaracterizează. „Simt că există o relaţie foarte spe-cială între energie şi albastru”. Lumina este redată,de cele mai multe ori, prin culori calde, în mod spe-cial prin galben-auriu. Însă pictorului ConstantinApostol nu îi este suficient. Vrea ca lucrările sale săfie solare. „De aceea încarc şi culorile reci cu multălumină şi preţiozitate. Dintre toate acestea, turcoa-zul este cea mai luminoasă. Este o prezenţă în sine,

foarte generoasă ca posibilitaţi. Prin texturi careamintesc de valuri, de nori, de ceruri, de profunzimişi prezent transmit bucuria pe care o simt, care măface să pictez şi să trăiesc. Nu mă las doborât cu unacu două. Sunt acel taur (e născut în zodia taurului)care munceşte foarte mult cu răbdare, cu sârguinţă,cu seninătate şi veselie”. Astfel, temele şi personaje-le reprezentative ale mitologiei româneşti au găsit întalentul artisitic şi tehnic al membrului de onoare alLigii Europei pentru Cultură şi Arte şi al A.I.A.P.UNESCO, Paris – Constantin Apostol, reprezentăriabsolut spectaculoase, care demonstrează încă odată binemeritatele premii şi distincţii naţionaleobţinute de artist.

„Frumosul te face să fii mai bun”

Întreg şi frumos la minte (rar mai întâlneştiastfel de oameni), minuţios, studios, disciplinat, res-ponsabil, o gazdă extrem de plăcută, fără niciun felde ură sau invidii, dar nici modest, sigur pe talentullui, îndrăgostit de lumină şi frumos, omulConstantin Apostol impresionează printr-un zâmbetsenin şi preţios ca turcoazul din lucrările sale. �

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

AUGUST 2010

25

■ ex librisJohann Wolfgang von GoetheElegiile romane,

Colecţie: 100 CapodopereEditura Ideea Europeană,2009

Unul dintre volumele de vârf alescriitorului german, în traducerearomancierului Nicolae Breban.

Cartea conţine CD.

Lectură: Aura Christi & Nicolae Breban

� Bucureşti în trei mii de semne

Diana MeţiuMitologie umanizată în turcoaz

CONSTANTIN APOSTOL

SUFLETUL P[M\NTULUI

MEDUZA GAVANELOR

26

ANUL XXI Nr. 8 (701)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Dacă, în Statele Unite ale Americii, ter-menul de „avangardă” nu a fost nicio-dată adoptat în mod profund ci, celmult, într-un sens restrictiv şi doar în

mod pasager, acela, mai academic – dar şi mai ambi-guu – de „modernism” a reuşit să se impună. Atât debine, încât a ajuns să includă, o spune, la un momentdat, şi Octavio Paz, într-un eseu din volumul Copiiimlaştinii, semnificativ subintitulat Poezia modernăde la romantism la avangardă, dacă nu totul, atunci,cu siguranţă, aproape totul, de la ultimii reprezen-tanţi ai romantismului şi până la imagişti şi la ceicare i-au urmat. Astfel încât, cel puţin din acestpunct de vedere, nu este deloc riscantă – şi nicimăcar deplasată – afirmaţia pe care o face AndreiCodrescu în prefaţa antologiei sale de poezie ameri-cană a ultimelor decenii, Up Late, şi anume că majo-ritatea autorilor incluşi în paginile sale pot fi numiţi,într-un fel, „romantici”. Sau, dacă nu, neoromantici.Desigur, nu în sensul unei istorii a ideilor sau curen-telor literare, ci mai cu seamă în ceea ce priveştepoziţia lor referitoare la rolul limbii în raport cu„experienţa”. Pe de altă parte, câteva idei generalecomune sunt de regăsit în poezia americană a ulti-melor decenii, iar cea mai importantă e legată demai vechiul concept de imagine, acel „complex emo-ţional şi intelectual de reprezentat într-o clipă”,după cum suna definiţia imagiştilor. Numai că acumproblema era tocmai redefinirea imaginaţiei, cu sco-pul de a o face, cumva, mai reală şi mai puţin „imagi-nară”. Desigur, numele lui Andy Warhol, cel care apus capăt producţiei deimagini standard, estecel dintâi de reţinut aici. Cunoscută atât înStatele Unite, cât şi înEuropa, nu doar pentrulirica sa, ci şi pentruinterpretarea propriilorversuri, pe care, de alt-fel, le-a imprimat înengleză şi în franceză,Anne Waldman (n. 1945)este cea care, la sfârşitulanilor ’60, a condusrevista The World, pre-cum şi „St. Marks PoetryProject” din New York. Aeditat, de asemenea,numeroase antologii şi apublicat mai multe volu-me de versuri, dintrecare amintim: FastSpeaking Woman (1975& 1978), Shaman (1978),First Baby Poems (1982& 1983), Makeup onEmpty Space (1984),Invention (1985), SkinMeat Bones (1985).

Cântec: Vine vremea

Vine vremeadragostea te împodobeşte

ne inundă cu soarele de toamnă

Iubitule te urmezdulce urmaş al

nopţii & somnului

Chinul copiluluizdruncinat într-un pântec

veselie a păsărelelor & a pădurilor

Ochii privesc cu încântaresper mă tem râd

te numesc munte în mişcare

Rădăcina ta e adâncă, să fii tu oare un trandafiraşdulce englezesc sau unul german şi întunecat

să-ţi spun fată sau băiat?

Trebuie să am perne & muzicăşi ceai din frunze de zmeur

trebuie să pot geme Vai mie!

Vai ţie! o creştere secretănu mă mai îndoiesc

mă instalez în cortul meu

Izbucnind către ceea ce pare

cada cea mare, butoiul cu apăzdruncinat asemenea unei bărci sau unuinor gravid

Mă zbat să-mi chem inima încamera trupului, să mă ţină

de veghe întreaga noapte, la pândă

Mă urc pe tine val nevăzutne ridicăm împreună

sub acoperişul & mâna lui tăticu’.

PlângereDupă Emily Dickinson

Sunt sprinţară – nu, am terminat cu asta.Locul acela de demultL-am schimbat. Sunt MamăE ceva mai misteriosCe ciudat arată trecutulAtunci când îmi recitesc caietele vechi,Văd cum chipurile li se ofilescSimt asta pretutindeni& în mod obişnuit pe deasupraAcum sunt mai în siguranţăEra mai vesel ca totul să fie altfel?Acum sunt Mamă, o, ajutor &Să mergem înainte!

De ziua lui Walt Whitman

O hartă strategică a nenorocirilor, flămânda AmericăO ţintă pentru cântec, poemul,protestulO istorie lungă şi imperfectă te umbreşteToată suferinţa, sexul &distracţiile sublime să treacă neobservateIar lumea să continue să respire

E simplu: o femeie se trezeşte & se întindeLumea e oglinda ei & un portal deopotrivă

(Sarcină whitmaniană de dimineaţă: a trezi ţarapentru a fi ea însăşi)

Berthe Morisot

Spre sfârşitul vieţii sale ea a spus cădorinţa de faimă după moarte i se părea o ambiţie inutilă. „A mea”, a adăugat,„Se mărgineşte la dorinţa de a prindeceva aşa cum trece, oh, ceva, celmai neînsemnat dintre lucruri!”

Un critic scrisese despre spectacolul de laSalon des Impressionnistes evidenţiind-o pe Morisot: „Sunt vreo cinci sau şase nebuni,iar unul dintre ei e o femeie.”

Cântecul numerelor

M-am multiplicat, sunt 2.El era parte din mine,a ieşit din mine,a luat o parte din mine.M-a sfâşiat.Sunt 2, el e arta mea,nu, e separat.E arta numărul unu. Eu nu-s gata& sunt încă una.Cânt despre fiul meu. M-am multiplicat, Inima mea eîn 2, jumătate la el &jumătate la tine,care eşti, de asemenea, parte din el, & tu & el& eu compunem un trio dedulce congruenţă.

Up Late. American Poetry Since 1970. Selectedand Introducted by Andrei Codrescu,

Four Walls Eight Windows, New York, 1988

Traducere şi prezentare deRODICA GRIGORE

AANTOLOGIILENTOLOGIILE CCONTEONTE

Anne Waldman

Scriitorul AlFonso Armada (Vigo,1958) a stu-diat jurnalistica la Universitatea Complutense şi inter-pretare la Şcoala Regală de Artă Dramatică din Madrid.A lucrat ca ziarist pentru El Faro de Vigo. După 14 anipetrecuţi în redacţia ziarului El País se transferă, dinianuarie 1999, la ziarul ABC şi pleacă, în calitate decorespondent, la New York, având sediul central alredacţiei în cadrul Naţiunilor Unite, de unde a scrisarticole şi a transmis date despre atacul contraTurnurilor Gemene. În vara anului 2005, se întoarce laMadrid şi revine în redacţia ziarului ABC, în calitate dereporter al secţiunii duminicale D7. A fost trimis specialîn Sarajevo, oraş aflat sub asediu, şi în Ruanda, de undea relatat despre genocidul din acea zonă. Începând dintoamna anului 2009 este directorul Master-ului de jur-nalistică al ziarului ABC. Din experienţa sa, în calitatede trimis special în Africa, din ţări precum Angola,Mozambic, Sudan, Somalia, Congo, Liberia, Burundi,Ruanda au luat naştere Caietele Africane, editate dePenínsula, unde a mai publicat Spania, din soare cătresoare şi Murmurul de la frontiera mexicană (carte des-pre călătoria din vecinătatea Mexicului cu SUA, dinMatamoros la San Diego, ambele cu fotografii realizatede Corina Arranz). A publicat, de asemenea, şi alte cărţiprecum New York, dorinţa şi himera (Espasa), Visulamerican. Caiet de călătorie despre alegerea lui Obama(Ediciones del Viento) şi, împreună cu Gonzalo Sánchez-Terán, Tăcerea lui Dumnezeu şi alte metafore. O cores-pondenţă între Africa şi New York (Ed.Trotta). A lucratla revista Teatra, în calitate de director adjunct şi cadirector al companiei Koyaanisqatsi unde, între 1987 şi1998, au fost puse în scenă aproape toate operele saleteatrale: Cabaretul memoriei, Pluta meduzei, Epoca deaur a câinilor, Fără nicio speranţă, Carmencita jucân-du-se şi Sufletul lucrurilor. De asemenea, a mai publi-cat trei cărţi de poeme în galiciană, Spuma dinăuntru.Poeme 1975-1983 (Sotelo Blanco), Pita velenosa, portados azares (Tambo, Diputación de Pontevedra) şi TSC.Jurnal de noapte (Xerais), precum şi culegerea depoeme Furtunile (Bartleby Editores), tradusă şi înlimba română şi apărută la editura Euro Press Group.În 1982 a primit Premiul Francisco de Quevedo pentruvolumul de poezie Eşec în Tanger, acordat de Primăriaoraşului Madrid şi Premiul Ochiul Critic, acordat deRadio Nacional de España, în 1997, pentru scenariul şiregia operei teatrale Sufletul lucrurilor.

În noiembrie 2009 creează şi lansează, împreunăcu un grup de jurnalişti şi corespondenţi externi, revis-ta digitală FronteraD.com, prima de acest gen înSpania, de jurnalism profesionist ce are ca model revis-ta americană The New Yorker. Cea mai recentă carte asa, Dicţionarul New York-ului, apărută la edituraPeninsula, o carte despre oraşul care nu doarme nicio-dată şi care vorbeşte despre cei ce îl locuiesc, despre obi-ceiurile şi modul lor de a fi, în acelaşi timp un eseu des-pre urbanism, societate, economie, politică şi cultură, ocălătorie atipică prin cel mai important oraş al SUA. Oaltă carte Caietele Hollywood-iene, inedită până astăzi,din care prezentăm publicului cititor în această ediţie oselecţie de poeme, scrise în timpul corespondenţei saleamericane, ca trimis special al ziarului ABC, la NewYork.

Hollywood în amurg

Lumina dispare în spatele colinelorprecum o staţie provincială.Din camera 1222nu fabric faruri pentru navigaţia de coastă:este Sunset Boulevardstele ce se iau la-ntrecere în intimitatecu fantasme asemănătoarecelorlalţi dintre muritori:aceste zile sunt făcutedin fragilitate,

carne de om obişnuitîn ciuda tuturor aparenţelorşi a chirurgiei locului.Literele din Hollywoodstrălucesc în obscuritatea camerei de filmat,un Platon portabilşi grame de duioşie pentru a le lua cu noi în dormi-torcând suntem singurişi numai Edward Hopper priveştecu presupusă compasiune.Aici mă ai,lângă tine,ca pe un bebeluş japonez.

Scris pe aer

Noapteacu un burin de flori.Ziuacu lemn de palmier.

Searacu sânge de crepuscul.Dimineaţacu suc de cenuşă.Noapteacu flori de portocal şi râset.Scris pentru cititulcelor orbi:braile de lumină,comedie a identităţilor.

(Caietul întâi)

Aparenţe

Trup nepregătitFete-n floarea vârsteiFrumoase precum lumina filtratăPrintre palmierii foarte înalţiLupă a orizontuluiEu nu le abordezIar ele mă ignoră în mod olimpicLe privesc ca un antropofagCa cel care degustă aroma grâuluiÎn timp ce vântul seriiÎl leagănăTrup nepregătitAl meu.

Memoria

Această marfă e veche ca prafulşi uşoară ca aerul.În bătaia luminiimâinile mint.Pe-nseratsoarele-i cenuşă.Dar nimeni nu se-opreşte.

Viaţa dorită

„Cufundaţi în viaţa ce cu toţii amconvenit că este atât de dorită.“

James Salter, Joc şi distracţie

Un şir de vechi stâlpi de lemn,pe o fundătura din Sunset Boulevard.Ca şi-n copilărie.O femeie cumpărând lenjerie.Aştept un taxi care nu vine niciodată.Pornesc pe jos.Intru într-o cafenea, în stilul celor europene.Sună telefonul mobil.Este ea.

Albatros

Pe fundalul apusuluiun montagnes russespare că târăşte lanţurica şi cum copiiiar purta cătuşe.Vagoanele se cufundă-n marefără ca cineva să se alarmeze.Plaja este imensă şi rece.Aici încap toate uitărilevise pe care vagabonziile răscolesc în timp ce stau cu mâna-ntinsă.Dar nu există alte oportunităţiîn oraşul orizontal.Ultima frontieră este mareaiar albatroşii epitaful său.

(Caietul al treilea)

Noapte de epifanie

VertijPeste lagunele şi râurileLineNimbate de realitateO insulă perfectăTerariul lui GulliverAvionul în care mă aflu spune adio New York-uluiŞi se-ndreaptă spre vest

La aceeaşi orăÎn timp ce noapteaÎnghite pietateaRachete lansate din bărciÎncep să cadă peste Bagdad.Pe Sunset BoulevardViaţa stupidă continuă.Aproape tot vertijul e-n interiorUn abis aiciUnde scrie „conştiinţă.În caz de urgenţăSpargeţi geamul“.

(Caietul al patrulea)

Frunze uscate

Deja nu mai e un jocmelancoliaaşteptarea

unei surprize:mare ocol dă viaţaşi ceea ce avemsunt mâini pentru a deschide seifuri,a zdrobi gheaţa,a cerui podeaua,forme stângace de-a iubi realitatea.

Înainte s-apară zorii

Roata are culoarea albastru de gheaţă:chipul morţiişi un ocol la fiecare 24 de ore:urci şi e ca şi cum ai trăi o zicu toate cârpăcelile eigândurile prinse-n ghipsşi ochii aţintiţi spre apusrecapitulând gramatica celor muţi:peste strălucirea Los Angeles-uluişi a cedrilor ce păzescatâta-ntindere de cimitir al speciei:în timp ce steleleîşi ling carnea mistuităcârpelile chirurgieirefuzul de-a muriiar dezmoşteniţiibat clopotul:pe holuriprin mijlocul carosabilului:acest tomberon atât de curateste inima mea.

(Caietul al şaselea)

CAIETELE HOLLYWOOD-IENEde Alfonso Armada

Traducere din limba spaniolă de DIANA COFŞINSKI

27

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

AUGUST 2010

AANTOLOGIILENTOLOGIILE CCONTEONTE

Alfonso Armada

ALFONSO ARMADA

28

ANUL XXI Nr. 8 (701)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Indianul argumentativ conţine eseuri des-pre isoria, cultura şi identitatea indiană.Volumul este construit în jurul tradiţieiargumentării publice şi a pluralismului

intelectual în India, urmărind tematica din perioadaantică şi până astăzi. Aşa cum India Today titra lamomentul apariţiei colecţiei, „eseurile sunt obligato-rii pentru oricine vrea să înţeleagă India”.Comparată adesea cu celebra lucrare despreOrientalism, scrisă de Edward Said, Indianul argu-mentativ este o incursiune în cultura şi tradiţiaindiană, o călătorie în fascinanta lume a Vedelor şi aUpanishadelor, a vechilor epopei antice, Ramayanaşi Mahabharata, completată în acelaşi timp de odublă analiză, din exterior şi din interior, a elemen-telor care au făcut şi fac India atât de fascinantăpentru cei care trăiesc departe de farmecul ei.

Amartya Sen, autorul eseurilor, este profesorde filosofie şi economie la Harvard University şi aprimit în 1998 Premiul Nobel pentru economie.

Traducerea în limba română este în curs deapariţie la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca, în Colecţia „Biblioteca Indiană”, coordonatăde Mihaela Gligor.

***

Relaţiile globale şi istoria

Exact ce anume este globalizarea? Diverseaspecte ale interacţiunilor globale sunt puse subacest larg antet, variind de la expansiunea influenţe-lor culturale dincolo de graniţe, la lărgirea relaţiiloreconomice şi de afaceri peste tot în lume. Se argu-mentează adesea că globalizarea este o nouă nebu-nie. Este acesta un diagnostic plauzibil? Aş argu-menta că globalizarea, în forma ei de bază, nu estenici în mod particular nouă şi nici, în general, onebunie. Prin intermediul mişcărilor globale ale idei-lor, oamenilor, bunurilor şi tehnologiei, diferiteregiuni ale lumii au avut tendinţa, în general, săbeneficieze de progresele şi dezvoltările ce au apărutîn alte regiuni. Direcţia mişcărilor inter-regionale aideilor a variat de-a lungul istoriei, de vreme ce miş-carea globală a ideilor este uneori văzută ca imperia-lismul ideologic al Vestului – ca o mişcare de o singu-ră parte, ce pur şi simplu reflectă o asimetrie a pute-rii căreia trebuie să i se reziste.

Ar putea, de fapt, fi instructivă în contempla-rea naturii lumii nu la sfârşitul mileniului din caretocmai am ieşit, ci la sfârşitul celui precedent. Înjurul anului 1000 e.n., globalizarea ştiinţei, tehnolo-giei şi matematicii schimba natura vechii lumi, şitotuşi, aşa cum se întâmplă, curentele principale alediseminării au fost atunci în direcţia opusă a ceea cevedem astăzi.

De exemplu, înalta tehnologie a lumii în anul1000 includea hârtia şi tiparul, arbaleta şi praful depuşcă, roaba şi ventilatorul rotitor, ceasul şi podulsuspendat pe lanţuri de fier, zmeul de hârtie şi com-pasul magnetic. Fiecare din aceste câmpuri „high-tech” ale cunoaşterii în lumea de acum un mileniuau fost binecunoscute în China, dar în acelaşi timpau fost practic necunoscute altundeva în lume.Globalizarea a fost cea care le-a răspândit de-a lun-gul lumii, inclusiv în Europa.

Similar putem considera impactul influenţeiestice asupra matematicii vestice. Sistemul zecimala apărut şi a fost dezvoltat în India între secolele 2 şi6 şi la scurtă vreme după aceea a fost folosit exten-siv de matematicienii arabi. Aceste proceduri auajuns în Europa în special în ultimul sfert al secolu-lui 10, iar efectele lor importante au fost simţite în

primii ani ai ultimului mileniu. În matematică, la felde bine ca în ştiinţă sau inginerie, globalizarea ajucat un rol major în revoluţia gândirii şi organizăriisociale care a ajutat la transformarea Europei înforma sa modernă. Europa ar fi fost cu mult mai

săracă dacă ar fi rezistat la acea vreme globalizăriiîn matematică, ştiinţă şi tehnologie şi într-o maimare măsură aceasta – funcţionarea în direcţiaopusă – este adevărată şi astăzi.

India a fost, la fel ca multe alte ţări, atât expor-tator cât şi importator al ideilor în lumea noastrăaflată în continuă interacţiune globală. O recunoaş-tere inadecvată a acestui proces în două direcţii ducecâteodată la controverse şi conflicte de prisos. Deexemplu, recent s-a scris mult despre locul în care afost dezvoltat conceptul de zero, care este central înmatematică. Ideea amintită adesea anterior, că aces-ta [conceptul de zero] este o contribuţie indiană, afost puternic provocată în multe publicaţii recente şis-a dat prioritate Babilonului. De fapt există eviden-ţe considerabile că acest concept, ca idee, s-a ivit îndiferite culturi care pot sau nu fi legate. Însă avemmărturie pentru credinţa că simbolul special al luizero ce a fost adoptat peste tot în lume, inclusiv înIndia, foarte probabil a venit din Babilon, şi prinintermediul grecilor în India, chiar dacă ideea india-nă de zero în forma ś nya (sau spaţiu gol) a precedataceastă venire. Este oricum de asemenea clar că ală-turarea lui zero la sistemul zecimal a fost o consoli-dare fructuoasă şi este în explorarea naturii şi impli-caţiilor acestei integrări – importantă critic pentrufolosirea sistemului zecimal – că matematicieniiindieni au avut un rol decisiv la începutul primuluimileniu. Putem considera multe asemenea exemplecare au îmbogăţit procesul interacţiunii intelectualeglobale.

Globalizarea nu este nici nouă şi nici o prostie.Prin mişcările persistente ale bunurilor, oamenilor,tehnicilor şi ideilor a fost conturată istoria lumii.India a fost o parte integrantă a lumii în sensul celmai interactiv. �

Traducere de Mihaela GLIGORFragment din

Amartya SEN, Indianul argumentativ. Scrieridespre cultura, istoria şi identitatea indianăîn curs de apariţie în Colecţia „Biblioteca Indiană”Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2010

■ noutăţi editoriale

Maria PostuArca lui BrebanEditura Ideea Europeană, 2010

Amartya SENIndianul argumentativ

Smerit în faţa naturii, cu deplina convin-gere că la ea, la natură, trebuie să seraporteze creatorul, orice ar vrea săspună prin sculptură, oricare s-ar dori a

fi mesajul său, deopotrivă cel plastic ca şi cel spiri-tual. Aceasta este în esenţă, concluzia la care seajunge parcurgând pas cu pas, expoziţia retrospec-tivă de anvergură de la Palatul Brâncovenesc de laMogoşoaia dedicată maestrului Vasile Gorduz(n.1931- d.2008). Vreme de 5 săptămâni (12 mai-20iunie 2010) am avut acces plenar la cariera acestuiartist, încununată de prestigiul autenticităţii.Profunda corelare realizată de sculptorul-gânditorîntre ideea umanistă de factură renascentistă, aşacum se relevă ea şi materialul său cel mai iubit,materialul expresivităţilor sale de netăgăduit-origi-nale, adevărate, puternice şi frumoase, adică piatra,ne oferă măsura acelui acord fundamental la careajunsese artistul, de înţelegere filosofică deplină auniversului, simţit şi trăit, în bogăţia valorilor şimesajelor percepute.

Cornul abundenţei pare să se fi revărsat însălile muzeului, în spaţiile generoase dedicate mare-lui sculptor iar complexitatea creaţiei sale este ast-fel, susţinută conceptual-scenografic de aducerea pesimeze a notelor de atelier, unele schiţe evocatoare,altele doar succinte notaţii, toate însă, paginile unuijurnal intim la care avem acces în primul rând dato-rită plasticienei Silvia Radu, partenera de viaţă asculptorului evocat, susţinătoare ferventă a opereisale. („A trecut prin viaţă pur, nimic nu i-a alteratprospeţimea gândului, frumuseţea faptei, dragosteaunică faţă de ţara asta, unde el a venit pentru a-şiuni cântul său unic cu cel al altor mari iubitori deneam.” – Silvia Radu) şi apoi, datorită organizatori-lor, gazde oportune ale excepţionalului evenimentartistic. Descoperim astfel, prin notaţiile rapide (celmai adesea desenele fiind însoţite de înscrisuri per-tinente) un artist cu preocupări majore, un creator alcărui patriotism răzbate dincolo de obiectul de artăşi de expresivitatea lui.

Ideea „Dorului după o victorie care, dacă ar fiexistat, ar fi însemnat nefiinţa noastră” apare şi rea-pare cu o frecvenţă copleşitoare în schiţele lui VasileGorduz ca şi în sculptura turnată în material defini-tiv, în bronz; leitmotiv obsesiv dar nu şi redundant,forţă pe rând centrifugă şi centripetă în creaţiaartistului care trăia prezentul rememorând şi reite-rând trecutul în datele lui esenţiale de civilizaţie şicultură.

Direcţie importantă în sculptura lui VasileGorduz, aceasta a trecutului istoric care ţine de for-marea poporului român – şi care a dat în opera sa,printre altele, memorabilele monumente sculptura-le, în bronz, avându-l ca forţă evocatoare pe Traian(bronzul reprezentându-l pe Împăratul Traian, pemalul Guadalquvirului, la Sevilla ori Traian, bronz,

efigia eroică aflată la Roma, la Accademia diRomania) – nu este singura, care lasă urme adânciîn creaţia artistului. Aceleiaşi zone a reperelor isto-rice şi culturale fundamentale care-l preocupau pecreator până la măcinare, reluate şi reinterpretateformal şi transfigurate, îi aparţine şi ciclul de scul-pturi dedicat lui Eminescu. Fiecare dintre lucrărigrăieşte în parte şi toate laolaltă vorbesc despre unVasile Gorduz cunoscător al artei etrusce şi romanedar şi al celei moderne devenite clasice. Aşa putemînţelege intervenţiile colorate pe ghipsuri, prin pris-ma respectului mărturisit pentru tradiţie ca sursăde hrană care întreţine spiritul şi inima. De altfel,culoarea, ne este dovedit acest fapt, poate juca şirolul principal într-o lucrare semnată Gorduz, expo-ziţia de la Mogoşoaia având grijă să ni-l apropie pesculptor, ca acuarelist de forţă, pătrunzător şi evoca-tor al naturii. Dar nu doar Eminescu (Creştetulgeniului, sculptură ce a inaugurat în anul 2000 ZiuaMondială a Poeziei la UNESCO şi Efigia statuară înbronz, înălţată la Montreal) l-a emoţionat pe Gorduzşi i-a captat sensibilitatea. Fin portretist, sculptorulpătrunde esenţa spiritualului atunci când mode-lează în ghips Portretul lui Petre Ţuţea şi pe cel allui Mircea Eliade. Cu acelaşi har şi determinare seapleacă şi asupra chipurilor celor care îi sunt apro-piaţi, prieteni. Cercetarea trăsăturilor vizibile şiinvizibile este la fel de anevoioasă, prinderea în

materie expresivă, în ghips, la fel de puternică şi fru-moasă.

Un al doilea parcurs imagistic, bogat în formesimbolice este cel al himerelor. Cu acest capitol, senăştea un alt dialog cultural peste timpuri, care din-colo de greutatea şi de dramatismul subiectului (gîn-dindu-ne acum la marii sculptori ai lumii care auplăsmuit himere) i-a permis creatorului Gorduz oinfuzie binevenită de ludic. „Himera grăbită” şi„Himera cu puiul ei” ne pun în faţa mişcării şi a viu-lui, a expresivităţii vitale. Formele sculpturale, afla-te aici, rând pe rând ori în fragmente îşi găsesccorespondenţe şi în alte lucrări semnate Gorduz.Deopotrivă plinurile ca şi golurile se reiau uneori înecuaţii numai de el ştiute dar pot fi urmărite de la ooperă la alta, ca o amprentă fără de care nu s-arputea concepe existenţa materiei aşa cum o vede şi osimte sculptorul Gorduz.

Forma modulată, pe un traseu care se închide,adunându-se asupra ei însăşi, ca în seria dedicatăPăsării o putem alătura pentru început într-un dis-curs bazat pe opoziţii, Păsării brâncuşiene. Aceea alui Brâncuşi, elansată, cu suprafeţele netezite pânăla a deveni alunecos de lucioase se pregătea de zborîntr-o intuită ţâşnire eliberatoare de forţe cosmice.Pasărea lui Gorduz, în sculpturile „Pasăre obi-şnuită” şi „Pasărea care îşi înghite umbra” se rotun-jeşte parcă într-o elipsă, închidere în sine care spune

mai mult şi oricum altceva decât celelalte Păsări alelumii. Pasărea lui Gorduz se retrage tumultului vie-ţii, se „pustniceşte”. De dimensiuni relativ mici,acestea toate au monumentalitatea râvnită de mulţidar atinsă de atât de puţini. Cu această dimensiuneintimă, lucrează Vasile Gorduz foarte mult. O dove-deşte din plin retrospectiva si cele câteva vitrinecare creează în spaţiul expoziţional, zone de interesşi tensiuni binefăcătoare. Între ludicul subtil şi dra-maticul intuit, fără de care universul nu şi-ar avearostul său, se situează şi cele câteva animale de micidimensiuni, mult simplificate, cât câine, cât lup oripoate oaie, căutare de forme cu înţelesuri, modalita-te de a surprinde lumea şi de a o reda, într-o recon-stituire gravă. Din nou cromatic, în câteva eboşe pesimeze, reprezentând lupul-câine, înţelegem susţi-nerea pe care o dă artistul formei pe suprafaţa bidi-mensională.

În sprijinul ideii, fără de care nu s-ar puteaurmări realizarea, trebuie înţeleasă tehnica şi vizua-lizate materialele. La Vasile Gorduz, modelareaghipsului şi dăltuirea pietrei au în comun jocul tuşe-lor pe suprafaţa caldă a unor volume rotunjite, pline.La bronzuri, cum este şi firesc, viziunea se modifică,fără a-şi pierde vigoarea. Formele se subţiază şipoate aici, în aceste volume îngustate şi elansate(Moschoforul este cel mai strălucit exemplu al său,cu profunde semnificaţii creştine), în ariergardă, îiîntrezărim printr-un suplu dialog cultural, pe IonLucian Murnu, maestrul său (n. 1910-d.1984) şi apoipe Alberto Giacometti (n.1901-d.1966).

Expoziţie cu profunde semnificaţii, Retrospec-tiva Vasile Gorduz de la Palatul Brâncovenesc de laMogoşoaia, ne-a prilejuit, cu aceste rânduri, un actde reflecţie, de adâncă meditaţie asupra surselor deprimenire a creaţiei artistice şi nu în ultimul rând,despre spiritualitate în artă. �

29

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

AUGUST 2010

Roxana PăsculescuVasile Gorduz, uriaşul

„Dac-aş fi Moise, aş scoate cu toiagul regretedin stânci.”

(Cioran, Amurgul gândurilor)

Aexistat o amintire de care Cioran nus-a putut elibera niciodată, o imagine atrecutului care a rezistat îndoielii saleconstitutive şi care l-a urmărit fără

încetare ca cea mai înrădăcinată dintre obsesii.Anume, ipostaza copilăriei paradisiace, timpul ferici-rii şi ignoranţei binefăcătoare: „Au fond le seulmonde véritable est le monde primitif, où tout estpossible et rien n’est actualisé”1.

Primitivitatea, singura dimensiune admiratăonest de scriitor la ţara de origine, România, şiimplicit la ţăranul român, înseamnă deopotrivălibertate, sălbăticie şi situare în timpul când nu sevorbea de păcat, cunoaştere, cuvânt, civilizaţie, cândomul rezona cu natura şi-i împrumuta din naivita-te2. Răşinari, un frumos sat de munte, tărâmul visu-lui copilului de altădată, un adevărat centru alUniversului pentru inconştienţa caracteristică pri-milor ani de viaţă. Asemuirea acestui spaţiu cu unparadis terestru, lipsit total de nostalgia cerului,este frecventă cu deosebire în paginile de confesiunecioraniene. Peisajele lumii sunt eclipsate, îşi pierddin relevanţă aşezate lângă frumuseţea acestuipământ: „Trebuie să mărturisesc că pentru mineCoasta Boacii a fost capitală. Mergeam acolo şi domi-nam satul…”3 Mai apoi, fiind de o luciditate exaspe-rantă, setea de dominare ia proporţii, o poftă deabsolut demiurgică îl obligă să se desprindă de tot cei-a fost drag, pentru a porni la cucerirea lumii în cali-tate de „sceptic” al unui univers în descompunere.Conştiinţa căderii din eternitate în timp, în istorie,anunţă pentru Cioran importanţa eşecului, a ruptu-rii. Necesar te sustragi iluziei pentru a fi privilegia-tul din marginea abisului, acolo unde neantul singurîţi iese în întâmpinare.

Obsesia survine în urma unei pierderi. La vâr-sta de zece ani, copilul sălbatic din Răşinari e dus laliceu în Sibiu: „Ce fut le fin de mon rêve, la ruine demon monde”4. Faptul căderii îi apare cu totul inex-plicabil la început. Pentru a-şi „salva” orgoliul rănitde o lipsă nemărginită, Cioran face recurs la Geneză.Omul e incapabil de fericire, această lege îi esteînscrisă în natură chiar înainte de săvârşirea păca-tului primordial5. Se întâmplă astfel numai pentrucă, în Paradis, apropierea de Dumnezeu şi revelaţiacăderii Lui iminente, drept efect al unei opere prostclădite, îi dezvăluie omului realitatea care va urma,propria decădere: „Seul un dieu avide d’imperfectionen lui et hors de lui, seul un dieu ravage, pouvaitimaginer et réaliser la creation; seul un être aussiinapaisé peut prétender à une operation du mêmegenre”6.

Căderea instituie pentru om un destin. Timpuladuce cu sine răul, insolubilul. Se face loc forţelormai puternice, de multe ori resimţite ca exterioare.Nu nemurirea îl tenta pe om, ci atotştiinţa luiDumnezeu. Pentru adevăr renunţă el la Paradis:„une civilisation débute par le mythe et finit dans ledoute, doute théorique qui, lorsqu’elle le retournecontre elle-même, s’achève en doute pratique.”7 Eceea ce a verificat Cioran în tot restul zilelor sale:nici o idee fără reversul ei, nici un idol fără un suportfragil ce ameninţa în orice clipă cu prăbuşirea. Viaţaa survenit în felul unei pedepse care trebuia să echi-libreze o copilărie de vis. Curiozitatea blestemată,implicită naturii umane, l-a sustras pentru totdeau-na pe om din frumuseţea şi prezentul etern al raiu-lui mundan. Ce a urmat căderii? „Pas un seul instantoù je n’aie été conscient de me trouver hors duParadis”8. „A fi” e suplinit de „a face”. Ancorarea încivilizaţie e o fugă spre un mai bine în dezacord defapt cu binele. Orice prea mult se manifestă laolaltăcu un prea puţin, orice împlinire în planul cunoaşte-rii înseamnă deopotrivă o secătuire a vieţii spontantrăite, o nepotrivire a omului cu natura în apropie-rea căreia locuieşte, o pierdere a inocenţei primor-diale9. Inconştienţa copilăriei e înlocuită prin purita-tea în act, una asemenea cu focul despre care nu poţispune că nu arde10.

„Căderea în timp” păstrează totuşi o legăturăfragilă cu eternitatea pierdută, prin starea de nostal-gie. Absenţa e de dimensiune nemăsurabilă, iarregretul, amintirea nostalgică îi macerează orelealungându-l în infernul de la limita timpului. Ceeace se petrece acum este „a doua cădere”, de data

aceasta din timp, în perceperea neîntreruptă şi fărăscăpare a vidului. Devine prizonierul unui plictisdilatant, insuportabil. Se regăseşte într-o dublă pri-vare, ce lasă deschisă un soi de eternitate răsturna-tă, negativă; rămâne într-o împietrire tragică, veri-tabilul infern constituindu-l tocmai o stagnare, oţinere în loc, o resimţire acută a unui urât existenţialce nu mai vrea să treacă. Devine creuzetul unde stă-până absolută e nostalgia obsesivă a unei pierderiirecuperabile: „le cauchemar et le début de l’éveilmétaphysique”11.

La limita dintre veşnicie şi trecere îl cuprindeun dor infinit de vegetal ori de vremea dinainteanaşterii, când decadenţa lumii nu-l putea atinge învreun fel. Nostalgia naturii e mai puternică pemăsură ce luciditatea conştiinţei se manifestă maiviolent, şi o iubeşte mai mult atunci când o regretăsuficient. Regretul nu e altceva decât o speranţă pedos, o stare ce-i secătuieşte elanul vital şi îl întoarnăiar şi iar cu faţa spre trecut. Ca şi când ar sălăşluideodată în om mai multe vieţi, amintirile devin ine-vitabile, transformându-l şi pe cel ce a dobândit cul-tul trecutului într-un poem al regretului: „Copil, n-aiavut stare. Bătut-ai câmpii. Te-ai vrut în afară,departe de casă, departe de-ai tăi. Clipeai zburdalnicspre marginea văzduhului şi rotunjeai cerul dupămăsura râvnirilor nostalgice.”12 Dorinţei de plasareîntr-o mişcare destinală îi urmează o nostalgie cumult mai sfâşietoare, a pierderii raiului terestru, ceîl reţine în limită, suspendat deasupra abisului. Răulse naşte deci pe fondul unei mari fericiri de altădată.Şi într-atât de îndepărtată îi apare acum acea plină-tate de odinioară că dorul se dilată, făcându-l pe celcare regretă să nu mai ştie după care paradis tânjeş-

te. Fie copilăria i-a fost atât de dragă că-i pare a fiţinut de o altă viaţă, fie nostalgia devine în aseme-nea măsură generalizată că-l dizolvă pe om în luminecunoscute, unde cu un ultim strigăt caută Altulabsolut: „Căzut, de o mie de ori căzut. Există în mineun fel de imnuri fulgerate, făcute ţăndări, o exploziede regrete.”13

Un studiu mai aparte, ce-l prezintă pe Cioranca pe ultimul romantic prin abuzul de „regresiune

temporală”, este cel al lui Ion Vartic, Cioran, naiv şisentimental14. Regresiunea originară e nostalgiacare duce către Dumnezeu şi paradis. Dumnezeu eînceputul vieţii, raiul primordial. Mântuirea ar ficoncepută printr-o recădere în eternitate, printr-oregăsire a identităţii dintâi. Preferinţa lui Cioranpentru locuinţa-mansardă, cu deosebire în exilul săuparizian, invocă, precizează Vartic (folosind în anali-za lui un eseu al lui Gaston Bachelard15), situaţiaomului dezrădăcinat, în aer; locul înalt e cel unde„conştientul coboară în oceanul inconştientului, scăl-dându-se în el”16. Gânditorul aspiră, cel puţin fan-tasmatic, să revină la situaţia originară a profetuluibiblic, asemenea lui Moise să predice din vârfulmuntelui.

Doar dialogul sincer cu transcendenţa îl alinăîn clipele în care se află sufocat de disperare. În fapt,e îngăduit poate să vorbim, când ne referim laCioran, de un destin în acord cu limitele voinţei sale.A trăit beatitudinea ignoranţei în copilărie, iar apoi,ajuns la o luciditate extremă a cucerit virtuţile liber-tăţii şi neaderenţei, cărora le-a rămas fidel până lafinal. Exaltă, cu un orgoliu nemăsurat, fatalitatearupturilor în existenţa umană. Se desparte de toatepentru a rămâne „faţă către faţă” cu ultimele rămă-şiţe ale sinelui propriu, cu transcendentul justifica-tor al limitelor între care trăieşte: „Adam a căzut înom, noi va trebui să cădem în noi înşine, în limitanoastră, la orizontul nostru. Când fiecare va respirala marginea lui, istoria s-a încheiat. Şi asta-i adevă-rata istorie. Suspendarea devenirii în absolutul con-ştiinţei. În sufletul omului nu va mai avea loc nici ocredinţă. Vom fi prea maturi pentru idealuri.”17

Atâta vreme cât mai există vreun obiect al despărţi-rii, vreo neputinţă învăluită în iluzie, mai poate finumit om. Sfârşitul lui Cioran dezvăluie, într-un fel,un lucru pe care el însuşi l-a întrevăzut: ceea ce emai profund în noi, ceea ce ţine loc fiinţei noastre deesenţă, de rădăcină, până la urmă se face evident.Devine victima nostalgiilor proprii, se înăbuşă cupropriile obsesii18. A reuşit regresul în originar, daromul nu a mai ştiut-o. Depăşise deja pragul umanu-lui conştient de sine.

A fost gânditorul consacrat unei conversaţiitranscendente, metafizice, dar sătul şi obosit de lipsaunui răspuns la strigătele frecvente şi nenumărate,a făcut inconştient drumul spre „casă”. A cunoscutprea îndelung zbuciumul conştiinţei, lupta contraconvingerilor de tot felul, răsturnarea apologiilor cepândesc continuu mintea umană. Nostalgia împli-neşte o alinare a celui aflat „pe culmile disperării”, oultimă soluţie, o legătură înnodată cu eternitateapierdută, deopotrivă însă şi o otravă a zilelor, şi omenţinere a omului în neliniştea menirii metafizi-ce. �

1 E.M. Cioran, Éntretiens: „În fond, singuralume veritabilă este lumea primitivă, unde totul eposibil şi nimic nu se actualizează” (ed. cit., p. 286).

2 Cf. Gabriel Liiceanu, Itinerariile unei vieţi.Apocalipsa după Cioran, Editura Humanitas, Bucu-reşti, 1995, p. 15.

3 Ibidem, p. 73.4 E.M. Cioran, Éntretiens: „Acesta fuse sfârşi-

tul visului meu, ruina lumii mele” (ed. cit., p. 19).5 Idem, La Chute dans le Temps, Éditions

Gallimard, Paris, 1964, p. 12.6 Ibidem: „Numai un zeu avid de imperfecţiune

în el şi în afară, numai un zeu pustiit, putea imagi-na şi realiza creaţia; numai o fiinţă de asemeneanepotolită poate râvni la o acţiune de acest gen” (p.162).

7 Ibidem: „O civilizaţie debutează prin mit şisfârşeşte în îndoială, îndoială teoretică, care, atuncicând se întoarnă împotriva ei însăşi, se terminăîntr-o îndoială practică.” (p. 62).

8 Idem, De l’Inconvenient d’être né: „Nici o clipăsingură în care să nu fi fost conştient că sunt în afaraParadisului” (Éditions Gallimard, Paris, 1973, p. 40).

9 Cf. Monica Lovinescu, Unde scurte, EdituraHumanitas, Bucureşti, 1990, pp. 129-133.

10 Cf. Gabriel Marcel, „Inscripţii”, în publica-ţia „Secolul XX” nr. 4-5-6/88, p. 10.

11 E.M. Cioran, Histoire et utopie: „coşmaruleste începutul treziei metafizice” (ÉditionsGallimard, Paris, 1960, p. 120).

12 Idem, Îndreptar pătimaş, EdituraHumanitas, Bucureşti, 1991, p. 104.

13 Idem, Caiete, vol. I, ed. cit., p. 43.14 Ion Vartic, Cioran, naiv şi sentimental,

Editura Apostrof, Cluj, 2000.15 Este vorba de studiul intitulat „Casa natală

şi casa onirică”, din lucrarea Pământul şi reveriileodihnei, traducere de Irina Mavrodin, EdituraUnivers, Bucureşti, 1999, pp. 80-107.

16 Ion Vartic, Cioran, naiv şi sentimental, ed.cit., p. 408.

17 Emil Cioran, Amurgul gândurilor, EdituraHumanitas, Bucureşti, 1996, p. 124.

18 Cf. Idem, 12 scrisori de pe culmile disperării,ediţie coordonată de Ion Vartic, Editura Apostrof,Cluj, 1995, p. 136.

30

ANUL XXI Nr. 8 (701)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Nicoleta DabijaPierderea şi nostalgia originilor

■ noutăţi editoriale

V.D. FulgerDestine ale reginelor frumuseţiiEditura Ideea Europeană, 2010

Ce deranjează în intervenţia dluiGr.Grigurcu e reducţia simplistă, des-tul de grosieră, a acestei filosofii ceţine de imperativul ontologic, profund

existenţial, al creatorului: atâta vreme cât acestimperativ nu e trădat, fiinţa/fiinţarea creatorului emorală. Etica unui scriitor trebuie căutată în operăşi nu în biografia lui. Ceea ce se cere ferit de infesta-re e opera. A-l judeca pe creator strict biografic elu-dând opera este, repet, un demers vulgarizator.Nicolae Breban a fost o vreme membru supleant alC.C., dar a ieşit repede din această „rătăcire”: şi-adat demisia, în Franţa fiind, şi a îndrăznit, totuşi, săse întoarcă în ţară! Dl. Grigurcu, în insinuările sale,confuze pentru că sunt anticipat dictate de obstina-ţia stigmatizătii – devenită drog la d-sa! – uită toc-mai ce era mai esenţial: actul care exprimă auto-repunerea curajoasă a persoanei în acord cu statutulsău interior! Din punctul de vedere al liniei mele degândire, chiar dacă nu şi-ar fi dat-o, faptul nu poateconstitui, acum, un cap de acuzare: mulţi intelec-tuali au acceptat să facă parte din „forurile puterii”,având speranţa că ar putea fi acolo „căluţii troieni”care să faciliteze zone de „eşapare” în carcasa ideolo-gică impusă. Şi apoi, „profesiunea de credinţă” bre-baniană aşa cum apare ea în Trădarea criticii(Editura Ideea Europeană, 2010, Ediţia a II-a) e atâtde profund legată de sanctitatea actului creator,încât lui Nicolae Breban i se pare mişelnică însăşidenunţarea de către CNSAS (prin chiar scriitoriicare au lucrat acolo) a acelor scriitori colaboratori aisecurităţii, niciunul neavând până acum în dosardovezi concludente, ei devenind însă paria în faţaunei opinii publice care în marea ei majoritate nuare cunoştiinţă încă de opera/valoarea lor şi în acărei conştiinţă valoarea lor e substituită prin culpamorală – ceea ce, în ordinea adâncă a lucrurilor,devine o imoralitate mai flagrantă.

Portretele criticilor literari ce i-au fost (sau îimai sunt) prieteni fac fără îndoială secvenţa cea maivibrant-confesivă a cărţii. Scriitorul se arată, prinstructura sa afectivă şi mentală, a fi una din aceleentităţi înclinate spre investire şi trăire absolută.Prieteniile sale intelectuale au purtat această sigmă:a tensiunii spre absolut. De aceea, îşi dă seama maitârziu, capitalul de adeziune al partenerilor de idein-a cunoscut reciproca măsură. Lista selectivă nu e

nici foarte lungă, nici scurtă: Lucian Raicu, MateiCălinescu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, G.Dimisianu, Mircea Martin, Al.Călinescu, CornelUngureanu, mai în actualitate Petru Poantă şi IrinaPetraş. În pofida evocărilor calde întreprinse cumva„în căutarea timpului trecut”, un cântar permanental lucidităţii prezidează neînduplecat la evaluarealucrurilor, faptelor, raporturilor. Unele „trădări” aleprietenilor săi ţin de amănuntul biografic particular.Nu pe acestea le încriminează, deşi uneori „amănun-tul” se arată şi el deconcertant, după cum rechizito-riile de ultimă oră nu adumbresc mărturiile elogioa-se şi admirative despre aceleaşi persoane.Fundamentalul reproş ce face placa turnantă a aces-tei cărţi cu fond anxios de lamento, este unul singurşi îi priveşte pe toţi: nici unul din ei nu a desăvârşit„chemarea finală a criticii”! Au schimbat aceştia pro-fesia de Critic cu cea de politician? Cu excepţia lui N.Manolescu, care a fost sedus de această posibilitateîn anii ’90, absolut nici unul! Atunci? De aceea, spu-neam că aeastă carte mărturiseşte o profesiune decredinţă cu gir metafizic. Crezul profesional nu maiare rădăcini sociale, ci rădăcini transcendentale.Pentru că această vocaţie operează în zona pură aaxiologicului! Portretele captivează printr-o maredoză de – ca să zicem aşa – empatie critică. Mă temînsă că reproşul lui Breban va fi înţeles de prea puţi-nă lume! Va fi înţeles prea puţin şi de către criticii încauză. În esenţa lui, reproşul este acesta: falangapreţioasă de valorizatori – ce a contribuit enorm înanii ’60-70 din secolul trecut, în condiţiile date – aleunui comunism ce părăsea faza osificantă a prolet-cultului – la promovarea unor mari valori noi aleliteraturii române (valori cu latenţe de deschidere înuniversal), această falangă ce promitea a fi, prin fer-voarea şi capacităţile ei de penetrare intuitivă,marea conştiinţă critică a noii literaturi autohtone,nu şi-a urmat menirea până în pânzele albe! „Pânăîn pânzele albe” înseamnă: până la elaborarea mari-lor sinteze critice, care să ofere, ca să zicem aşa, atla-sul cosmoidic al devenirii (în termenii lui Noica, amzice al devenirii întru fiinţă a noii, renăscutei litera-turi române). Criticii iviţi în anii ’60-70 din sec. XXs-au dovedit cel mai ades fini analişti în perimetrul„criticii de întâmpinare” şi nu şi-au mai râvnit saltuldecisiv al judecăţilor, din sfera demersului analitic„pe bucată” în sfera perspectivei unui corelat sintetical spiritualităţii române. Lipsa conştiinţei culturalea acestui corelat e marea lacrimă metafizică a luiNicolae Breban! În materia lui primă intră, o spuneades în Trădarea..., chiar genialitate.

Nu e o pledoarie îngustă pro domo precum afost acuzat prin anumite zone ale mediei literare.(Deşi, la modul integrativ are tot dreptul să fie şiprodomo – de ce nu?) E o pledoarie alertată pentrudeschiderea, încă neîntâmplată, în conştiinţa criticăautohtonă, a unui orizont în care să apară indicato-rii unor vivisecţii fenomenologice fundamentale: ace-lea ale intersecţiilor speciale, kairotice, dintre istorieşi metafizică. Trădarea... este o carte înfrigurată,poate prea sceptică în faţa viitorului, şi de aci şisubstratul ei de tristeţe! În faţa unui viitor incert

preconizat de un prezent entropic, cu aparenţe de de-cardinalizare. Ea se doreşte, spuneam de la început,şi o jalonare reperică de istorie literară sintetizatoa-re a perioadei trăite, pe criteriul fermenţilor deepocă. Aceasta explică de ce autorul ei acordă uncapitol Grupurilor literare în comunism, nerecunos-cute oficial până la autoimpunerea curajos-scanda-loasă a Oniricilor. Vectorii creativi ai acestor grupuriau fost traiectaţi însă de poeţi, de scriitorii creatorişi nu de critici. Urmărirea contextuală a peisajuluiliterar cu „grupuri” de ferment director real (şi nugăşti) era şi o grilă necesară pentru a se ajunge laexistenţa unicului „grup” al perioadei postdecem-briste libere: GDS. Obiectivitatea examenului anali-tic la care N. Breban supune existenţa şi activitateaacestui grup zis de „dialog social” (pentru prezentulromânesc mai mult nefastă decât fastă) este exem-plară, cu atât mai mult cu cât fondatorii lui princi-pali: G. Liiceanu şi A.Pleşu, i-au fost prieteni apro-piaţi (consideraţi cândva fascinanţi prin fiorul inte-lectual), şi iubiţi: „În sfârşit gândeam o unire a inte-lighenţiei româneşti, ani de zile risipită şi prinsă înfalse conflicte, în false interese. Ei bine, ce să zic, ne-am înşelat. M-am înşelat. GDS-ul şi excelenta revis-tă pe care o susţinea /.../ au devenit, din păcate des-tul de repede, doar vocea unei secte culturale...” Defapt, precizează N.B., GDS s-a născut cu un profilneprecizat între cultural şi politic. „Dar a face dinaceastă «luptă» contra comunismului – regim ce numai exista în Europa de Est – sau contra realegeriiprin vot secret şi universal, a unor foşti nomenclatu-rişti, aşa cum se întâmpla şi în statele vecine de laNord, care au fost mereu cu un pas, chiar doi înain-tea noastră în materie de lupte civice) şi de protesteanti-totalitare, era mai mult decât o naivitate: era odiversiune”. „Mai gravă /.../ a fost scindarea bruta-lă pe care această campanie sau luptă, cum vreţi să-ispuneţi, a creat-o în lumea noastră, în micro-cosmo-sul nostru literar-artistic, pentru care într-adevărnoi, creatorii, am luptat şi pe care l-am apărat cudinţii, împreună, «sub ultima dictatură»”. „Nu ne-amocupa în aceste pagini de realitatea acestui grup,dacă el n-ar fi creat numeroase confuzii şi diversiuniîn lumea literelor şi artei – ca şi a mentalităţilor /.../încă din primii ani a prins o «lucire» de ciudat parti-zanat, părea de idei, dar s-a văzut curând, prinnumele împinse la putere în ’96, că totul se învăluieş-te într-o luptă politică de clan, de partide, de grupuri;acele grupuri care în orice istorie rămân pe veciascunse şi ferecate”.

Precum se vede, N. Breban nu ignoră contex-tualizarea politică (inclusiv neo-politică) cu elemen-te de încorsetare a libertăţii de Creaţie. (Astăzi, fricafaţă de sfera de influenţă a unor reviste, instituţiietc. – va preciza undeva – se arată uneori mai maredecât frica de ieri faţă de instituţiile comuniste).Breban apără însă cu dinţii angajarea Creatorului înnatura omenesc-transcendentalizată a Creaţiei, cepoate împunge şi învinge Istoria. Spunem asta şi cao continuare de răspuns la rahitismul polemic al dluiGrigurcu (un critic pe care de altfel îl apreciem încădin mai multe puncte de vedere). �

31

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

AUGUST 2010

Jeana MorărescuDevoratoarea luciditate (II)

■ Cartea anului 2009

„Cartea lui Breban e una puternică, neconcesivă, sulfuroasă, emoţionantă prin miza ei optimistă,prin militantismul ei paşoptist şi prin dorinţa autorului de a înfrunta prejudecăţile şi ridicolul înnumele idealului tinereţii lui, care era idealul autonomiei esteticului, în numele marii creaţii –spre care a aspirat continuu – şi în numele naţiunii române, de care nu îi e ruşine să vorbească.Dar e o carte greu de clasat. Surprinzătoare prin oralitatea ei debordantă, prin colocvialitatea eidezlănţuită. (…) Seamănă cu un aeropag al destinelor trădate, preschimbat în pledoarie şi dis-curs de îmbărbătare. Şi, totuşi, ceva, în ţinuta de condotier a autorului mă îndeamnă să asociezdiscursul acestei cărţi cu acela al unui general roman după o bătălie pierdută sau indecisă,undeva în Nordul germanic, sau în faţa altei bătălii care ar trebui cu orice preţ câştigată. (…)Întregul discurs se întemeiază pe ideea de decădere a spiritului ofensiv, pe ideea de pierdere avechilor virtuţi; şi aserţiunile par a veni din partea celui care a cunoscut în tinereţe o glorie şi omăreţie greu de egalat. (…) Enunţul patetic, învolburat, al discursului lui Breban – marcat defurie, de candoare, de deznădejde şi de speranţă – este capabil să absoarbă portrete, minuna-tele lui portrete, însoţite de celebrele jerbe de epitete brebaniene. În aparteu sunt limpezitesituaţii literare (de exemplu, rolul Europei Libere şi al Grupului de Dialog Social este foarte atentşi nemilos analizat); ne sunt oferite amintiri nepreţuite pentru istoria literară, cu nu puţine idei. Peunele dintre ele le-am adoptat deja pentru că m-au convins.” (Eugen Negrici)

Nicolae BrebanTrădarea criticiiEditura IdeeaEuropeană, 2009;Ed. a II-a, 2010

Ce deranjează în intervenţia dlui Gr.Grigurcu e reducţia simplistă, destulde grosieră, a acestei filosofii ce ţine

de imperativul ontologic, profundexistenţial, al creatorului: atâta

vreme cât acest imperativ nu e trădat,fiinţa/fiinţarea creatorului e morală.Etica unui scriitor trebuie căutată în

operă şi nu în biografia lui. Ceea ce secere ferit de infestare e opera. A-ljudeca pe creator strict biografic

eludând opera este, repet, un demersvulgarizator.

32

ANUL XXI Nr. 7 (700)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Cinematograful românesc rămâne, înplină criză, unul dintre singureledomenii unde se înregistrează progre-se în România. O confirmă premiile

recente obţinute în competiţii majore (Ursul deargint la Berlin pentru Eu când vreau să fluier, flu-ier de Florin Şerban sau Premiul secţiunii EstulVestului câştigat de Aurora lui Cristi Puiu laKarlovy Vary). Este un motiv destul de serios pentruca festivalurile cinematografice româneşti să îşi pre-lungească existenţa şi în plină criză. Mai ales încazul acelora care şi-au conturat un profil distinct şiinteresant, ca de pildă, Independet ProducersInternational Film Festival sau IPIFF, cum se reco-mandă doar cu iniţialele. Alegându-şi un fundalmarin (Mamaia-Constanţa), acest festival se deose-beşte programatic de toate celelalte centrându-şiatenţia asupra producătorului. Fondatorul său, regi-zorul, operatorul şi producătorul Dinu Tănase s-amobilizat şi a moblizat o echipă eficientă pentru adepăşi dificultăţile financiare şi pentru a continuaaceastă manifestare dedicată eforturilor celor careîncearcă să consolideze industria filmului.

Redus la numai patru zile, festivalul a propusînsă, la a 5-a sa ediţie, un program dens, din care nuau lipsit premierele şi avanpremierele. Aducând peecranele din Constanţa cam tot ce s-a produs în ulti-mul an în România (de la documentare, la ficţiune,de la scurt metraje, la lung-metraje premiate în altecompetiţii internaţionale, de la peliculele studenţi-lor, la cele ale consacraţilor) festivalul a continuat săfacă paşi importanţi înspre recucerirea publiculuiautohton, foarte prezent la proiecţii şi la întâlnirilecu realizatorii. Programul a fost echilibrat şi nu aulipsit nici peliculele de debut marcante ale ultimuluian (Eu când vreau să fluier, fluier de Florin Şerban,care i-a adus producătorului Daniel MitulescuTrofeul IPIFF, Francesca de Bobby Păunescu,Felicia, înainte de toate de Răzvan Rădulescu şiMelinda de Graaf), dar nici filmele consacraţilor, pre-cum Radu Gabrea (Mănuşile roşii), Şerban

Marinescu (Tanti), MirceaDaneliuc (Cele ce plutesc).

Cele din prima cate-gorie, semnate de regizoritineri, întăresc poziţiarealismului cinematogra-fic românesc, atât prinabordarea unor teme sen-sibile ale actualităţii ca depildă obsesia muncituluiîn străinătate (Eu cândvreau să fluier, fluier şiFrancesca) sau emigraţiaşi problemele ei (Felicia,înainte de toate), cât şiprin opţiunile estetice(cadrul lung, mizanscenaîn profunzime, muzica die-getică).

În cazul peliculelorrealizatorlor consacraţi sepoate observa o consec-venţă în evoluţia autori-

lor. Mircea Daneliuc rămâne consecvent în comenta-riul cu dezgust şi cu accente naturaliste asupra celormai degradate zone ale României de azi (în Cele ceplutesc, dar şi ca scenarist, în Tanti). Radu Gabreacontinuă explorarea trecutului recent, al ultimeijumătăţi de secol, în momente decisive pentruRomânia. Dacă în Cocoşul decapitat se concentraasupra ecourilor fascismului într-o comunitate micădin Ardeal, iar în Călătoria lui Gruber asupra masa-crării populaţiei evreieşti din Moldova, în anul 1941,în Mănuşile roşii se opreşte asupra crimelor comu-nismului din anii 50. Pornind de la romanul autobio-grafic al lui Eginald Schlattner, filmul urmăreştedrama unui student de origine germană, anchetat şiarestat în 1957 pentru libertatea de gândire expri-mată în grupul literar pe care îl conduce. Nu estenumai o reconsiderare a unui caz de cedare în faţapresiunilor ideologice, ci o analiză profundă, cu mij-loace de exemplară sobrietate, a compromisului pen-tru supravieţuire.

Se poate observa că la această ediţie a IPIFFau fost puse în valoare, mai mult ca altădată, pro-ducţiile total independente, cele care nu au primitnicio finanţare din partea CNC. Filme precumWebsite Story (pentru care a fost premiat producăto-rul-autor Dan Chişu) sau Despre alte mame de MihaiIonescu şi Tiberiu Iordan (în premieră absolută laIPIFF, proaspăt premiat la Festivalul de la Moscova)sunt dovada consolidării acestei zone prea puţincunoscute a cinematografului românesc. Debutul luiDan Chişu în lungmetraj se distinge prin portretulfără menajamente al debusolării unei generaţii şiprin încorporarea interesantă, în structura filmului,a posibilităţilor noilor medii (internet, telefoniemobilă, etc.). Despre alte mame impresionează prinsubtilitatea reflecţiei asupra relaţiei dintre cinemaşi viaţă, inspirat dintr-un episod din viaţa regizoru-lui polonez Krzysztof Kieslowski.Urmărind o echipăde filmare care surprinde, în Gara de Nord, imaginisemnificative pentru un documentar despre aştepta-

re, povestea se dispune pe două „etaje”: unul despre„timpii morţi” ai filmării, în care tinerii cineaşti îşifac mărturisiri surprinzătoare despre relaţia cumamele lor, şi o alta, cu iz detectiv, despre identifica-rea unui asasin graţie materialului filmat.

O premieră deosebit de importantă a fost pre-zentarea, pentru prima dată în proiecţie publică, alungmetrajului-eseu Memoria de piatră de IosifDemian, reconstituirea climatului unic de realizarea uneia dintre capodopere filmului românesc, Nuntade piatră de Dan Piţa şi Mircea Veroiu. Revenit după35 de ani la Roşia Montana, Demian compune unrecviem dedicat colegilor dispăruţi (regizorul MirceaVeroiu, actriţa Leopoldina Bălănuţă, compozitoruluiDorin Liviu Zaharia) dar şi localităţii aurifere carestă să moară sub ochii noştri. Documentarul i-a aduslui Vivi Drăgan Vasile Premiul pentru producţiaunui documentar. Secţiunea a fost foarte consisten-tă, ca şi aceea dedicată scurt metrajelor de ficţiune.Cel mai marcant dintre el, Colivia de Adrian Sitaru,o mică bijuterie de expresivitate eliptică şi de rea-lism psihologic, este şi recentul câştigător al MareluiPremiu la Festivalul portughez de la Villa de Conde.

Foarte densă a fost competiţia dedicată şcolilorde film, cu pelicule care atestă că există deja destulde mulţi tineri talentaţi care merită să debuteze încondiţiile producţiei profesioniste. Selecţia a cuprinspelicule realizate de şcolile de cinema din Bucureşti(UNATC a câştigat Premiul pentru cea mai bună

şcoală de film) dar şi din provincie (Premiu pentrucel mai bun scurtmetraj de ficţiune a plecat la Cluj,pentru Pânza de Codin Sebastian Pop, de laUniversitatea Babeş Bolyai). Au participat şi şcoliprestigioase de cinema din străinătate, celei de laLudwigsburg (Germania) revenindu-i Premiul pen-tru film de animaţie (pentru Bob de Jacob Frey şiHarry Fast). Pentru studenţi IPIFF rămâne o vitri-nă preţioasă de expunere a posibilităţilor lor şi o oca-zie de cunoaştere a producătorilor care îi pot ajuta încarieră.

Dimensiunea internaţională a festivalului afost asigurată de secţiunea Panorama filmului euro-pean în care au fost prezentate filme de succes pre-cum Concertul (realizat în co-producţie cu România),Un profet, Ierburi sălbatice, Gomorra, Marioneta,etc.

IPIFF 2010 a reuşit să menţină o atmosferărelaxată dar nu frivolă, propice întâlnirilor şi discu-ţiilor din care, cu siguranţă, vor prinde viaţă noi pro-iecte cinematografice. Au fost foarte apreciate spec-tacolele de teatru-dans regizate de Tünde Bacso, dingalele de deschidere şi de închidere ale festivalului,prezentate pe scena Teatrului din Constanţa. Fărărisipă de paiete şi focuri de artificii, ediţia a dat şipublicului ceea ce aştepta (mai ales proiecţii cu filmepremiate în context internaţional şi avanpremiereromâneşti) dar şi profesioniştilor. Iar Festivalul aîncercat să ofere celor din urmă sentimentul coeziu-nii de breaslă şi o senzaţie de normalitate, asiguratăde coexistenţa armonioasă a filmelor de festival şipeliculelor de divertisment, a debutanţilor şi consa-craţilor. Măcar pentru câteva zile. �

Dana DumaRealismul, înainte de toate

IPIFF 2010IPIFF 2010Cinematograful românesc rămâne, în

plină criză, unul dintre singureledomenii unde se înregistrează

progrese în România. O confirmăpremiile recente obţinute în

competiţii majore (Ursul de argint laBerlin pentru Eu când vreau să fluier,fluier de Florin Şerban sau Premiul

secţiunii Estul Vestului câştigat de Aurora lui Cristi Puiu la

Karlovy Vary).

Ajuns la ediţia a noua, Festivalul deteatru, film şi fotografie „Hyperion”,iniţiat şi însufleţit de regizorul GeoSaizescu, şi „aşezat” sub oblăduirea

Institutului European de Cultură pentruComunicare, Cunoaştere şi Educaţie prin Imagine,reprezintă, an de an, o manifestare studenţeascărezonantă a vieţii culturale bucureştene, cu solidepunţi naţionale şi internaţionale. Poate că, anulacesta, ar trebui să vorbim despre o „ediţie de criză”(date fiind circumstanţele recesiunii globale), dar, înceea ce mă priveşte, n-aş insista asupra acestei rea-lităţi a momentului, pentru că – în ciuda absenţeiunui număr mai mare de trupe teatrale străine, casă mă opresc la un singur exemplu – din punct devedere valoric, atât manifestările teatrale cât şi celecinematografice sau fotografice, au conţinut nume-roase momente artistice de vârf.

Voi încerca să argumentez aceste afirmaţii,întâi, cu spectacolele teatrale ale festivalului, desfă-şurate pe diferite scene bucureştene, printre caresala „Rapsodia Română”, sala „Ileana Berlogea” dela U.N.A.T.C., sala „Studio” a Teatrului de Comedie,sala „George Constantin” a Teatrului Nottara,Palatul Cercului Militar Naţional. Facultatea deArte „Hyperion” a fost reprezentată de două specta-cole antrenante (prezente în palmares îndeosebi princâţiva interpreţi), cu piesa Orchestra Titanic deHristo Boicev în interpretarea clasei prof. VirgilOgăşanu-prof. Ruxandra Sireteanu-asist. GeorgianaSaizescu, cu Ştefan Nistor, Alin Brancu, RucsandraNelepcu, Florin Frăţilă, Dan Apăvăloaie, SabrinaManoliu în distribuţie şi cu comedia clasică Piaţetade Carlo Goldoni în interpretarea clasei prof. MaiaMorgenstern-asist. Amalia Ciolan-Costache Flores-cu, cu Andrei Negoiţă, Francesca Argeşanu,Alexandru Işfan, Bianca Mateescu, Diana Uţă,Adelina Mihalcea, Cătălin Stelian, Ana Pop, RaduCaprini, Cristina Pleşa, Cristian Neacşu în distribu-ţie. Piesa bulgarului Hristo Boicev, un text mai puţincunoscut, din familia „teatrului absurd” a prilejuitun original „spectacol de idei”, cu momente de sus-pans şi cu plăcute digresiuni comice, care a prilejuitinterpreţilor portrete bine conturate şi atent finisa-te. Cât despre spectacolul cu Piaţeta, care păstrează(ca şi autorul textului) elemente din „commediadel’arte”, el se bazează pe gaguri „mecanice” în cas-cadă, ritmul alert fiind „motorul” acţiunii, piesa fiindinclusă în repertoriu tocmai pentru că a fost – cummărturisea Maia Morgenstern într-un cuvânt intro-ductiv – unul dintre primele spectacole în care ajucat după terminarea Institutului şi repartizarea sala Teatrul din Piatra Neamţ. Facultatea de Teatru dela Universitatea „Spiru Haret” a fost prezentă în fes-tival cu un spectacol de asemenea valoros, Cui i-efrică... (după piesa Cui i-e frică de Virginia Woolf deEdward Albee), al profesorilor coordonatori conf.Adriana Piteşteanu şi conf. Vlad Rădescu, cei patruinterpreţi fiind Mariana Popescu, Florina Anghel,Şerban Trâmbiţaşu, Francesca Dogaru, care s-aupriceput să valorifice nucleul conflictual al textuluiinspirator. U.N.A.T.C. „I. L. Caragiale” a prezentatîn festival spectacolul considerat de juriu cel maivaloros al competiţiei, cu piesa 12 de Reginald Rose,interpretată de clasa regretatului profesor Ion Cojar,coordonatorul de proiect fiind Emanuel Pârvu, înrolurile celor 12 juraţi evoluând Mihai Băcăran,Răzvan Ropotan, Ana-Maria Munteanu, Crina Ene,Cătălin Coşarcă, Sever Bârzan, Ştefan Huluba,Laura Voicu, Ianina Porfireanu, Ionuţ Moldoveanu,Alexandra Apetrei, Laura Vintilă. Este vorba, neîn-doios, despre un spectacol antologic, care a eviden-ţiat viguros concentraţia filosofico-morală a unuitext foarte ofertant, bazat pe spectaculoase elemen-te-surpriză. Pentru că am adus vorba despre juriulsecţiunii de teatru, iată şi componenţa acestuia:Eusebiu Ştefănescu, Irina Budeanu, MariusJuraşcu, Elena Santamaria (Spania), Diana RaduStan, Cristina Nichituş, Ion Truică. Dar n-aş trecerepede peste dimensiunea internaţională a competi-ţiei teatrale, mai ales pentru că ediţia 2010 aFestivalului a conţinut şi „noutăţi de fond” în pro-gramele tradiţionale ale manifestării. La acest capi-tol ar fi de amintit introducerea în competiţie a unorrecitaluri actoriceşti susţinute de actori din străină-tate, printre care s-au numărat Ngo Rene Rosstardin Camerun, Tatiana Heghea din RepublicaMoldova şi Beatrice Benezi din Cuba, interpreţicare, pe bună dreptate, au figurat în palmares pen-tru calitatea monologurilor lor, primul abordând un

repertoriu bazat pe binecunoscute şansonete franţu-zeşti, interpretate cu gust şi „culoare”, cea de a douaimpresionând cu Cântec românesc din Basarabia,Mademoiselle chante le blues şi Balada o materi, iarcea de a treia interpretând cu nerv monologul înlimba spaniolă Noaptea asasinilor de Jose Triana.Dar evenimentul major al competiţiei teatrale a fost,desigur, monologul scris şi interpretat de ClaudiaMotea, absolventă a Facultăţii de Arte „Hyperion”,dar stabilită, de un deceniu, în Canada. Este vorbadespre spectacolul Niciodată o altă fată ca mine, dis-tins cu Premiul pentru cel mai bun recital, pe bunădreptate, el constituind momentul cel mai electri-zant al competiţiei teatrale. Claudia Motea a impre-sionat atât prin interpretarea monologului său, câtşi prin calitatea textului propus, bazat pe detaliiautobiografice. După ce actriţa a participat la unproiect internaţional de teatru, Les Danaides, ocoproducţie româno-franceză regizată de SilviuPurcărete, jucând pe scene din Austria, Olanda,Franţa, Germania, Anglia, Irlanda şi S.U.A., a hotă-rât să rămână la New York („Autocarul a plecat fărămine... Eu am vrut să plece fără mine...”, aşa începemonologul său), pentru a emigra apoi în Canada,unde – după felurite „exerciţii de supravieţuire” – aajuns în „lumea scenei” şi a iniţiat o serie de proiec-te teatrale, câştigând diferite premii, ca actriţă, dra-maturg şi producătoare. Piesa Never Another GirlLike Me (tradusă acum în româneşte) a avut premie-ra la Festivalul de Teatru canadian „London 2007”,

unde Claudia Motea a primit premiul pentru ceamai bună actriţă, pentru cea mai bună piesă, ceamai bună producţie şi premiul de popularitate. Fărăîndoială, recitalul bucureştean al Claudiei Motea aconstituit un moment de vârf artistic şi la „StudfestIX”, atât din punct de vedere al artei interpretative,cât şi în privinţa propunerii dramaturgice.

Selecţia cinematografică, deasemenea, acuprins, la această ediţie 2010, filme valoroase, pro-duse de felurite facultăţi de artă din ţară(U.N.A.T.C., „Hyperion”, „Sapientia”, „Media”) saude peste hotare (din Spania, Portugalia, Canada,S.U.A., Republica Moldova). Peste 60 de filme au fostselecţionate în cele trei secţiuni ale competiţiei scurtmetrajelor (documentar, ficţiune, experiment-ani-maţie), făcând destul de dificilă misiunea juriului,din care am avut onoarea şi plăcerea să fac parte,alături de dramaturgul şi scenaristul grec KostasAssimakopoulos (preşedintele juriului), de prietenulcritic Tudor Caranfil, de regizoarea-profesor CristinaNichituş, de tânăra regizoare Zamfira Năstăsache,de tânăra actriţă Georgiana Saizescu, de producăto-rul Marin Vladimir. Trofeul „Hyperion” a revenitunui original film muzical produs de U.N.A.T.C.,Outrageously Disco, regizat de Nicolae Constantin

Tănase (deloc întâmplător, fiul regizorului-operatorDinu Tănase) şi filmat de Daniel Kosuth (deaseme-nea, deloc întâmplător, fiul directorului de imagineGabriel Kosuth), doi foarte tineri şi foarte inspiraţiprofesionişti, cu un sigur viitor în cinematografianaţională. Premiul pentru film de ficţiune a revenitregizorului-absolvent (anul acesta) al Facultăţii deArte „Hyperion” Dan Doroftei, deasemenea un„nume de perspectivă”, autor a două filme de mareoriginalitate, Cafea foarte dulce (cu Graţiela Teohanişi Alex. Bogdan) şi Noroc (cu Bogdan Ghiţulescu,Damian Oancea, Liliana Tofan, Lucian Radu).Premiile de interpretare la categoria filmelor de fic-ţiune au revenit unor actriţe şi actori din străinăta-te: actriţei portugheze Luz da Camara din filmulVizita de Susana Realista, actriţei spaniole Nieve deMedina din filmul El Palacio de la Luna de IoneHernandez, două actriţe mature de mare expresivi-tate (deşi, cam din aceeaşi clasă artistică superioarăa făcut parte şi Luminiţa Gheorghiu, protagonistafilmului de mare sensibilitate Despărţire deAlexandra Botău, sau, dacă ne gândim la faptul căam participat la un festival studenţesc, poate că unastfel de premiu ar fi fost meritat chiar de AylinCadîr, protagonista filmului distins cu „Marele pre-miu” sau de interpreta de care am amintit, GraţielaTeohani, cu trei personaje ataşante în Cafea foartedulce), în timp ce premiul de interpretare masculinăa revenit lui Julian Schwartz, protagonistul filmuluiamerican Herostratus de Bojan Stanivukovic. Dinpalmares au făcut parte şi Premiul pentru scenariu,obţinut de Răzvan Marinescu, care este şi regizorulfilmului În pană de... al Universităţii „Media”, şiPremiul pentru Imagine obţinut de Marius Apopei,pentru filmul Întâlnire cu al treilea Reich, regizat deVictor Dragomir (U.N.A.T.C.). Premiul „Păcală” arecompensat un film, efectiv, savuros, Piscine,Germania de Emanuel Vasiliu (U.N.A.T.C.). Dintrerealizatorii de filme documentare a fost ales pentrupremiul categoriei studentul de la „Hyperion”Mihnea Chelariu, prezent cu trei creaţii valoroase înconcurs, printre care, aş zice „la loc de frunte”, docu-mentarul Duminica neagră, o evocare – cu sprijinula trei dintre ultimii supravieţuitori ai Pogromului dela Iaşi – a evenimentelor tragice din România anului1941. Dar cineastul premiat a avut încă două scurtmetraje „competitive” în concurs, Dacă îngerii arputea vedea (o incursiune sensibilă în lumea nevăză-torilor) şi Maki (portretul unui muzician, „desenat”cu fine observaţii psihologice). Alţi câţiva studenţi,în special de la Facultatea de Arte „Hyperion”, auavut, în concurs, documentare valoroase, dovedind opreocupare specială pentru acest gen cinematografic(o preocupare de bun augur, îndeosebi în condiţiile„falimentului artistic” al Studioului specializat înfilme documentare). Menţionez doar câteva filmereprezentative în această ordine de idei:Acordeonistul de Elena Pomeran (portretul sensibilşi nuanţat al unui tânăr muncitor), Omul liber deNicoleta Tărăbăşeanu (un alt portret, al unui perso-naj aparte, de mare originalitate, într-o contempora-neitate a „tuturor libertăţilor”), Badea Ion şi Pâineala ţest de Cristi Toporan (filme inspirate de persona-je reprezentative ale universului rural contempo-ran). Tot dintre filmele documentare aş menţionascurt metrajul Bubi şi Bică, realizat la „CanadaConcordia University, Mel Hoppenheim School ofCinema” de către Daniel Bucur: portretul unuicineast de animaţie român stabilit în Canada, Şte-fan Anastasiu. Daniel Bucur, cineast româno-cana-dian, a fost, prin filmele sale, una dintre cele mai„active” prezenţe ale festivalului, el a adus câtevascurt metraje de animaţie canadiene în concurs, MyJourney şi The End (mărturii despre senzaţiile unorindivizi din Univers, cu accent pe elemente de scien-ce-fiction), motiv pentru care a fost şi inclus în pal-maresul acestei secţiuni. Dar alte două filme de ani-maţie s-au situat în fruntea palmaresului acesteicategorii: Marile speranţe de Alexei Gubenco de la„Hyperion” (o parabolă poetică de mare concentraţieemoţională) şi Matei, Matei de Felmeri Cecilia(„Sapientia”), un plăcut sondaj ironic privind relaţialocuitorilor clujeni cu Regele Matei Corvin, născut înoraşul lor. Dintre filmele experimentale s-a distinsUltimul marş de Alin Puţinelu („Hyperion”), o ani-maţie bazată pe motorul grafic al unui joc video.

Nu insist asupra „secţiunii foto”. Menţionezdoar faptul că juriul a fost alcătuit din regizorul Al.G. Croitoru (preşedintele juriului), directoareaArhivei Naţionale de Filme Anca Mitran, operatoriiFlorin Toader şi Marian Stanciu, regizorul IonTruică. Printre fotografiile premiate s-a numărat şiuna realizată, la Bucureşti, de Claudia Motea (care,în paranteză fie spus, a jucat şi într-un valoros filmde ficţiune canadian, Bad Friday de Rory Leydier),motiv pentru care aş încheia acest comentariu peideea că actriţa româno-canadiană a fost principala„vedetă” a festivalului din acest an, al cărui „suflet”rămâne, cum s-a întâmplat mereu, regizorul GeoSaizescu, căruia i se datorează nu numai existenţa cişi persistenţa acestui substanţial festival teatralo-cinematografic, chiar în condiţiile recesiunii interna-ţionale. Da, iată, „Studfilm Hyperion” merge, cufruntea sus, mai departe!... �

33

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

AUGUST 2010

Călin CălimanTeatru şi film studenţesc la„Studfest Hyperion IX”

CLAUDIA MOTEA

� Eveniment

34

ANUL XXI Nr. 8 (701)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Titlul cronicii de faţă mi-a fost indus detextul catalogului elegantei expoziţiideschise la început de iulie 2010 lagaleria Bibliotecii Academiei Române.

Profesoara şi plasticiana Anna Maria Orban, lectorla secţia de Arte Textile a Universităţii Naţionale deArtă din Bucureşti a făcut gestul firesc de încununa-re a efortului său pedagogic de trei ani prin organi-zarea expoziţiei de absolvenţă (licenţă) a celorunsprezece studente ale sale: Maria Diaconu,Daniela Dumitraşcu, Rodica Diaconu, Sabina Stan,Anamaria Ciubotaru, Adina Dedu, Raluca Frăţiloiu,Marina Petuhov, Eugenia Pistol, Bianca Vasile şiAndreea Blaj.

S-ar putea dintru început remarca generozita-tea şi disponibilitatea pedagogului în promovareaînvăţăceilor, astăzi artişti cu diplomă. O atitudinerelativ rară în cadrul universităţii bucureştene deartă. Puţini dintre plasticienii formaţi aici beneficia-ză de sprijinul logistic, material şi chiar moral atâtde necesar oricărui tânăr aflat la început de drum. Osusţinere pe care doar profesorii lor, artişti cu expe-rienţă şi recunoaştere o pot oferi, dar o fac arareoridin motive a căror expunere nu-şi are rostul aici, cipoate într-o dezbatere aparte. Relaţia maestru – uce-nic, cea pe care se bazează învăţământul artistic,pare că a funcţionat perfect în ce o priveşte pe AnnaMaria Orban şi pe studentele sale. Stă drept dovadăimpecabil organizata expoziţie de licenţă din cadrulBibliotecii Academiei Române. Publicul şi breaslaartistică au avut ocazia să recepteze un spectacolvizual de reală ţinută ce poartă în culisele sale unefort susţinut cu tenacitate şi o voinţă de frumoscum rareori mai cunoaştem în devastata noastrăviaţă culturală. Expoziţia de licenţă a studentelor dela arte textile ar putea fi privită şi ca o ultimă lecţieprimită de oricare dintre absolvenţii Universităţii deArtă, înainte de a părăsi facultatea, despre cum seorganizează un astfel de eveniment pentru ca el săaibă rezonanţă şi să dobândească cu adevărat atri-butele unui gest cultural.

Catalogul care aînsoţit expoziţia, rea-lizat în frumoase con-diţii grafice, (AnnaMaria Orban are ovastă experienţă şi îndomeniul tipăriturii)încearcă să reliefezetocmai această rela-ţie, maestru – disci-pol, veche de cândlumea, dar cu semneschimbate în contem-poraneitate. Un textconcis al profesorului– coordonator, AnnaMaria Orban, subli-niază, între altele:„Azi sistemul de învă-ţământ superior adevenit mai degrabăo soluţie formală îneducaţia artistică.Timpul relativ scurtîn care profesorul este„forţat” de împreju-rări să transmită„cunoştinţe” nu facedecât să interzică

FIRESCUL UNEI STĂRI de acumulare, ce în urmăcu câteva secole începea cu respectul faţă de lucrurileşi ustensilele unui atelier (adică aveai voie să dai cumătura), continuând cu prepararea pigmentului pen-tru lucru şi culminând prin încrederea maestrului dea te lăsa să contribui la opera semnată de el. Azilucrurile stau altfel:uneori dă profesorulcu mătura prin atelier,intervenind el în„opera” învăţăcelului,contribuind cu încre-dere că presupusa„scânteie divină” îl vadetermina pe acesta sănu risipească presupu-sul TALANT ci să-ldezvolte. Cu tot sufle-tul sper că măcar atâtam reuşit să fac”.

Aş vrea să ocompletez pe AnnaMaria Orban spunândcă a reuşit să realizezemulte cu studenteleei. În primul rând le-adat o direcţie clară, le-a ajutat să-şi însu-şească meşteşugul, iarapoi le-a coordonatexpoziţia de absolven-ţă în aşa fel încât dinea iradiază cu limpezi-me atât personalita-tea fiecărei tinereartiste cât şi atmosfe-ra generală, cu noteleei comune, din anii destudiu şi din perioadapregătirii licenţei.

Unsprezece lucrări de artă textilă, unele dintreele chiar cu valenţe de instalaţie tridimensională, auîmpodobit realmente spaţiul sălii de expunere.Frumuseţea ţesăturilor, a imprimeurilor, structurileşi texturile obţinute m-au impresionat şi mi-au dat oimagine precisă a seriozităţii şi a lucrului bine făcut.Nu este de neglijat nici dimensiunea lucrărilor, fiin-dcă ele s-au desfăşurat pe suprafeţe generoase, ceeace cu siguranţă a sporit cantitatea de efort şi de con-centrare. O notă comună, generală aş putea spune, acompoziţiilor textile din expoziţia aceasta a repre-zentat-o interesul pentru formele inspirate din natu-ră, din lumea vie. Chiar structurile moleculare auprezentat interes vizual pentru tinerele artiste, dacăar fi să mă refer, de pildă, la compoziţia cu titlul„H2O” a Ralucăi Frăţiloiu, la cea intitulată „FishScales” (inspirată de imaginea microscopică a solzi-lor de peşte fosilizaţi) a Rodicăi Diaconu sau la sub-tila imagine microscopică a secţiunii printr-unrinichi ce a inspirat compoziţia cu titlul„Glomerulus” a Mariei Diaconu. Analogia dintreţesătura păianjenului şi cea a mâinii omeneşti a fostşi ea incitant exploatată în două compoziţii foarteinteresante prin geometrismul lor: „Arachne” (în gre-ceşte „păianjen”) semnată Sabina Stan şi „Esteticapânzei de păianjen” semnată Adina Dedu. Lumeavieţuitoarelor marine, chiar marea însăşi cu bogate-le ei sugestii vizuale au înrâurit lucrările cu titlul„Favia” (numele purtat de o specie de coral) aBiancăi Vasile şi „Structurile mării” a MarineiPestuhov. Dar şi regnul vegetal a inspirat una dintrelucrări, cea intitulată „Helianthus” (Floarea soare-lui) semnată Anamaria Ciubotaru. Doar două com-poziţi au făcut excepţie de la nota generală a intere-sului pentru sondarea universului acvatic, mineralşi vegetal. Una dintre ele, o foarte sugestivă instala-ţie textilă ce poartă titlul „Ferestre ale timpului”, enăscută din nostalgia tinerei artiste Andreea Blajfaţă de arhitecturile vechi, astăzi pe cale de dispari-ţie, dar şi faţă de tehnica tradiţională de ţesătură,numită haut-lisse. Cea de a doua lucrare ce faceexcepţie de la regulă, tot o instalaţie în trei dimen-siuni, poartă titlul „Structuri” şi urmăreşte chiarceea ce spune numele ei, diversele forme rezultatedin plierea unor materiale textile foarte expresive.Autoarea ei este Eugenia Pistol.

La nivelul utilizării tehnicilor artei textile,buna deprindere a acestora şi interesantul dialogpropus de artiste între modul tradiţional de lucru şi

cel oferit de mijloacele moderne au oferit o imaginecât se poate de actuală a posibilităţilor de abordareexistente în prezent. Majoritatea lucrărilor de licen-ţă au fost realizate în tehnică mixtă, îmbinând tradi-ţionalele haut-lisse şi basse-lisse cu mai moderneleprocedee de imprimare serigrafică sau de construcţiea formelor din papier mache.

Chiar şi pentru ochiul mai puţin exersat în aprivi lucrări de artă plastică expoziţia de licenţă astudentelor secţiei de artă textilă a reprezentat unprilej de reală desfătare. Decorativismul intrinsec alunor astfel de compoziţii a fost îmbogăţit de altevalenţe, dintre care n-ar fi de neglijat picturalitateapură a unora dintre lucrări. Strădania profesoruluicoordonator Anna Maria Orban n-a fost zadarnică şisunt sigură că roadele vor fi şi mai bogate în timp. Ada o direcţie precisă în evoluţia artistică a unuitânăr, cu generozitate, cu credinţă şi autentică voca-ţie pedagogică înseamnă de fapt a înmulţi acel„talant” despre care ne vorbeşte textul catalo-gului. �

Luiza BarcanMaestru şi ucenic

■ F. M. Dostoievski la Polirom

Însemnări din subterană şi alte microromaneEdiţie cartonatăTraduceri de Nicolae Gane, Emil Iordache. Prefeţe şi note de Emil Iordache.

Volumul reuneşte cele mai importante scrieri dostoievschiene care nu au amploarea marilor sale romane: ceamai cunoscută dintre ele, Însemnări din subterană, considerată de Vasili Rozanov „prima piatră unghiulară dinactivitatea literară a lui Dostoievski”, expune idei care formează „întâia linie fundamentală a concepţiei desprelume a autorului”. Eroul romanului Jucătorul este un emigrant „extern”, care în Europa, nu scapă nicidecum de„rusicitatea” existenţei. Soţul etern relatează tentativa de răzbunare a unui las plămădit din acelaşi aluat ca şiOmul din subterană: un soţ înşelat încearcă să se răzbune pe fostul amant al defunctei sale soţii. „A trăi înseam-nă să faci din tine însuţi operă de artă” — spune personajul anonim din Nopţi albe. Opera de artă poate fi şi urâtă,ne previne Dostoievski. „Omul este o enigmă. Ea trebuie dezlegată şi, chiar dacă îi consacră o viaţă întreagă

spre a o dezlega, să nu spui că ai pierdut vremea fără rost. Eu mă ocup de această enigmă, deoarece vreau să fiu om. A studia viaţa şioamenii este principalul meu ţel şi unica mea preocupare.” (F.M. Dostoievski) „Sub fascinaţia marilor romane ale lui Dostoievski, opera lui de tinereţe este trecută uneori pe lista lecturilor neobligatorii. Dar pentru oricecititor atent şi responsabil este clar că scrieri precum Nopţi albe sau Satul Stepancikovo au valoare în sine, nu numai ca «trepte» spreCrimă şi pedeapsă sau Fraţii Karamazov. Regăsim în ele motive dostoievskiene constante, cum ar fi dragostea neîmpărtăşită, dar păti-maşă, universul sufletului de copil chinuit, «ideologia» devoratoare a unor personaje.” (Emil Iordache)

Încercarea unui autor contemporan de ascrie un roman construit în jurul unuipersonaj care este, la rândul său, scrii-tor implică o serie de probleme compozi-

ţionale şi chiar câteva riscuri majore. Între acestea,mai ales tendinţa de a utiliza, mereu, acelaşi tonnarativ, astfel încât, chiar şi la o lectură atentă, citi-torul să nu mai poată distinge decât cu greu voceadominantă. Desigur, există, pentru un astfel de sub-til demers literar predecesori celebri, pentru a-iaminti aici doar pe Vladimir Nabokov ori pe SaulBellow, însă acest amănunt e mai degrabă menit adescuraja tendinţa de a urma un model de acest gendecât a-l continua. Cu toate acestea, tânăra NicoleKrauss, nu pare a fi intimidată deloc de companie,iar romanul său, Istoria iubirii, apărut în anul 2005,îmbină câteva planuri narative ce se rotesc nu doarîn jurul unui scriitor, ci chiar a mai multora – şi,implicit, nu doar în jurul unei cărţi, ci a maimultora.

Considerată, pe baza a doar douăromane, deja citatul Istoria iubirii şi debutulreprezentat de Man Walks Into a Room(2003), drept „una dintre cele mai puterniceşi mai originale voci ale literaturii americanecontemporane”, Krauss s-a aflat, de altfel, nuo dată, pe listele – mai lungi sau mai scurte– ale nominalizaţilor pentru câteva presti-gioase premii literare. O voce puternică esteNicole Krauss, însă mai ales dacă avem învedere aprecierile superlative venite din par-tea majorităţii covârşitoare a cronicarilorliterari – iar aici prin „puternică” înţelegem,evident, „cunoscută în anumite cercuri artis-tico-literare”. Nu însă şi originală, mai cuseamă dacă ne raportăm la Istoria iubirii.Carte care, în primele cincizeci de paginidemonstrează chiar şi cititorilor mai puţininiţiaţi în nesfârşitele jocuri postmoderne, osituare permanentă sub tutela unor maeştricelebri. Nu atât a lui Nabokov ori Bellow,oarecum voit ignoraţi la nivel explicit, darprezenţi mereu, subtextual. Ci a unormaeştri pe care autoarea îi recunoaşte caatare, pomenindu-i nu o dată (şi nici doar decâteva ori!) încă din primele capitole aleromanului său. Iar aceştia sunt FranzKafka, Isaac Babel, Bruno Schultz, ca să numai spunem nimic de Jorge Luis Borges(imitat la un nivel de-a dreptul şcolăresc înîncercarea de a crea imaginea unei noi „cărţide nisip” şi a unor „poteci ce se bifurcă”mereu prin grădinile lecturii), dar nici deItalo Calvino (dacă ne gândim la personajelenumite după eroi livreşti şi care fac totulpentru a aduce la viaţă lumea din carte şia-şi îmbina propria existenţă cu cea livres-că), ori de Philip Roth (în ceea ce priveşteconstrucţia personajelor marcate de unindiscutabil semn al singurătăţii) sau de J.D. Salinger (la care ajungem, chiar şi fără săvrem, citind replicile voit acide ale unei ado-lescente prea puţin doritoare de a se înregi-menta în normele societăţii din jur). În fond,aici, autoarea nu face altceva decât făcuse şiîn primul său roman care relua modelulstructurării unui discurs romanesc postmo-dern – cât mai apropiat de perfecţiunea (formală,desigur!) – urmând formulele (să le spunem, oare,mai degrabă, reţetele?) lui Don DeLillo... Astfelîncât, deşi declarată într-o stranie cvasi-unanimita-te a criticii „o voce extraordinar de originală a litera-turii contemporane”, autoarea de faţă pare a fi, maidegrabă decât o expresie a originalităţii, o continua-toare mai mult decât fidelă a unor înaintaşi celebri,faţă de care nu are vreo anxietate, fie ea şi a influen-ţei... Plus tendinţa – mai puţin inspirată – de aurma, cumva în subsidiar, şi modelul reprezentat deîncă o carte, intitulată Extremely Loud andIncredibly Close, scrisa de Jonathan Safran Foer, larândul său autor de succes al literaturii americane azilelor noastre, mai cu seamă al unui nou tip de rea-lism magic ce evidenţiază temele specifice ale comu-nitatilor de origine evreiască şi, printre altele, însuşisoţul lui Nicole Krauss. Astfel încât, trecând în revis-

tă, chiar şi în grabă, cronicile pe care le-a avutIstoria iubirii mai ales peste Ocean, putem spune,reluând formulele criticii, că este „o carte extraordi-nară, minunată!” Dar putem adăuga, preluând for-mula de care e de-a dreptul obsedat Leo Gursky,unul dintre protagonişti: „Şi totuşi...”

Căci, deşi corect construit în ceea ce priveşteliniile narative, deşi nelipsit de momente autenticede savoare lingvistică ce duc, uneori, spre un comicirezistibil de situaţie, romanul Istoria iubirii sedovedeşte a fi, dacă reuşim să depăşim entuziasmulprimei lecturi – şi mai ales pe acela al criticii! – ocarte cu o formulă prea căutată, cu personaje prealivreşti, cu o tematică prea diversă pentru a nu serisipi în linii narative nu o dată nedefinitivate (cumar fi, de pildă, descoperirea făcută de Leo Gursky aunei cărţi semnate de un alt Leo Gursky, dar careeste abandonată rapid, în ciuda titlului suficient de

incitant). Iar cititorul, la capătul lecturii unui ase-menea roman – care, în plus, mai include, în pagini-le sale, şi fragmente dintr-o carte considerată pier-dută, dar regăsită apoi, intitulată desigur, cum altfeldecât tot Istoria iubirii – constată că a devenit,aproape fără să-şi fi dat seama, un fel de SherlockHolmes printre personaje, cărţi pierdute, furate, pla-giate, republicate, traduse... Numai că, la capătul anesfârşite aventuri detectiviste în care e silit, prac-tic, să intre, se poate întreba, pe bună dreptate, ce adescoperit cu adevărat, dincolo de modelele deja con-sacrate ale potecilor borgesiene printre cărţi.

În ce constau, deci, planurile narative multi-ple din Istoria iubirii şi cum vor ajunge ele să seîntretaie/ bifurce? Pe de o parte, Leo Gursky, lăcătuşpensionat din New York îşi aminteşte, după deceniiîntregi, cum, în tinereţe, aflat încă în Polonia, ţarasa natală, scrisese o carte intitulată Istoria iubirii,

inspirată de Alma Mereminski, fata pe care o iubeş-te aşa cum numai un al doilea Romeo poate iubi o adoua Julietă. Dar, silit să se efugieze din Polonia dincauza prigoanei la care erau supuşi evreii, Gurskyîncredinţează manuscrisul celui mai bun prieten alsău, Tzi Litvinov, care va ajunge, la capătul a nume-roase aventuri, tocmai în Chile. Însă aici, îndrăgos-tindu-se la rândul lui şi dorind să fie iubit, publicămanuscrisul prietenului său sub nume propriu,făcând doar câteva modificări minore. După ani dezile, Alma Singer, o adolescentă care nu se poateîmpăca nici cu moartea prematură a tatălui său şinici cu tristeţea mamei, pe care vrea neapărat s-ofacă să se îndrăgostească de altcineva, decide să ocaute pe protagonista unei cărţi stranii pe caremama sa o traduce actualmente în engleză pentruun străin bogat. Desigur, cartea se numeşte Istoriaiubirii – amănuntul esenţial în ceea ce-o priveşte peAlma fiind că părinţii i-au pus numele după acela alfetei din cartea respectivă. Cum şi unde se întretaietoate aceste planuri narative – şi altele, mai puţinimportante, pe care nu le mai amintim aici? Ei bine,printr-o întâlnire a octogenarului Leo Gursky (celcare toată viaţa visase la Alma sa) cu adolescentaAlma, care de ani de zile visează să trăiască viaţa cape o carte sau să citească o carte ca şi cum ar trăi-o.Fără îndoială, nu putem nega abilitatea tehnică aautoarei şi nici talentul său literar care, însă, dinpăcate, este cam prea des obstrucţionat fie de căde-rea într-un livresc excesiv (replicile Almei par scrisede Salinger însuşi, iar aventurile cărţii de un Borgesîn cheie minoră). În plus, aşa cum se întâmplă celmai adesea în cazul cărţilor despre alte cărţi, înmomentul în care cititorul are în faţă fragmenteledin atât de importanta pentru toţi protagoniştiiIstorie a iubirii, va fi dezamăgit. Căci acestea nusunt altceva decât un soi de consideraţii poetico-filo-sofice, de meditaţii (pseudo)istorice şi (pseu-

do)psihologice care încearcă să urmeze şi săreproducă nici mai mult nici mai puţin decâtevoluţia umanităţii şi a modului în care aceas-ta şi-a exprimat, de-a lungul secolelor, senti-mentele. Ce caută într-o astfel de carte prea-frumoasa Alma, cea atât de mult iubita? Eibine, aceasta este una din întrebările la careNicole Krauss nu ne oferă nici un răspuns,mulţumindu-se, oarecum, să-l sugereze (sau,uneori, nici măcar atât) prin intermediul efu-ziunilor lirice ale vocii dominante din respecti-va creaţie, despre care nu reuşim să aflămpână la sfârşit dacă este roman, tratat filosoficori florilegiu liric. Desigur, dacă acea carte dininteriorul cărţii proprii s-ar fi dovedit a fi atâtde reuşită, probabil că Nicole Krauss ar fi aless-o scrie ea însăşi pe aceea şi am fi avut în faţădoar acea Istorie a iubirii. Neîntâmplându-se,însă, astfel, cititorul trebuie să se raporteze laacest dublu plan narativ, menit a evidenţia, înprimul rând, meritele artistice ale Istoriei iubi-rii de Nicole Krauss, iar nu a aceleia de LeoGursky. Pe de altă parte, deşi ne-am puteaaştepta ca tonul narativ să tindă spre drama-tism, cel puţin în unele momente, mai alesatunci când este vorba despre ororileHolocaustului şi suferinţele îndurate de evrei,Istoria iubirii alege să rămână cantonatăîntr-o atmosferă de dulce reverie, ca şi cumtotul (istoria, mai ales!), s-ar afla mereu la odistanţă considerabilă de prezent şi ar aveadoar rolul de a sugera contextul şi cadrul gene-ral de desfăşurare a acţiunilor. Desigur, este oopţiune a autoarei, însă nu o dată cititorulpoate avea senzaţia unei canităţi prea mari desirop prea dulce pentru un asemenea subiect.La fel, clipa reîntâlnirii dintre Leo şi iubita saAlma, după ani de zile, când ea este în spital,agonizând şi nemaiputându-l auzi, e menită săfie emoţionantă – şi chiar ar fi dacă autoarean-ar cădea, din nou, în cea mai clară convenţieliterară, fragmentul prezentand această întâl-nire fiind parcă scris de un scenarist de laHollywood. Astfel că Istoria iubirii, la fel ca şiNicole Krauss ca scriitoare se dovedesc a fiextraordinare şi minunate, aşa cum, pe bunădreptate, fără îndoială, cronicarii literari ame-ricani au afirmat în marea lor majoritate. Şitotuşi. Da, şi totuşi, fiind o scriitoare inteligen-

tă şi cu o reală capacitate de a intui marile adevăruriale existenţei umane, fapt absolut incontestabil,Nicole Krauss ar trebui să încerce să renunţe, măcarparţial, la reţete, fie ele şi livreşti, şi la sentimenta-lismul superficial care o împiedică, în ciuda zorzoa-nelor laudative din cronicile de întâmpinare, să fiecu adevărat vocea originală a literaturii americanecontemporane. �

Nicole Krauss, Istoria iubirii.Traducere şi note de Antoaneta Ralian, Bucuresti,

Editura Humanitas, 2007.

35

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

AUGUST 2010

Rodica GrigoreMinunat, extraordinar. Şi totuşi…

CARTEASTRĂINĂ

36

ANUL XXI Nr. 8 (701)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

În urmă cu trei ani am descoperit o altăstare de a fi a Greciei, un nou chip al lumi-nii ce o scaldă. Cei mai mulţi turişti călă-toresc aici în vacanţa de vară, fiindcă cei

mai mulţi oameni, statistic vorbind, au concediu înanotimpul cald, dar mai ales pentru că vorbim des-pre o ţară înconjurată de mare, cu puzderie de insu-le unde se poate lenevi la soare şi unde băile în apaEgeei nu se aseamănă cu nimic pe lume. Greciaiarna, însă, o ştiu mai puţini. Eu am aflat relativîntâmplător cum arată ţara aceasta plină de bucuriepe când la noi suflă crivăţul, lumina zilei dureazădoar câteva ore şi îţi îngheaţă mâna pe clanţa de lauşă, când nimic verde nu-ţi mai înviorează privirea,când cerul e plumburiu şi îţi apasă toată fiinţa. Nuvreau să-i pun în postură defavorabilă pe iubitorii deiarnă, dar acelora le recomand Alpii.

Ei bine, în Grecia iarna e altceva. Dacă reu-şeşti să treci teafăr de ţara noastră „vecină şi priete-nă”, Bulgaria, unde nici vara drumurile nu sunt lip-site de primejdie, după ce a-i trecut de ValeaStrumei, deja constaţi că şi iarna se poate trăi. Şiîncă bine. Lumina hibernală în Grecia nu-şi pierdemult din intensitate. Doar că ţine mai puţin.Oricum, când se lasă întunericul, începe forfota denoapte pretutindeni, chiar şi în cele mai mici locali-tăţi. Cluburile, cafenelele şi tavernele se umplu degreci puşi pe trăit la cote maxime. Aşa le e felul.Despre socializare voi povesti însă mai târziu. Înplus, în Grecia nu tot ce-i verde intră în hibernare.Există numeroase soiuri de arbori, arbuşti şi floricare iarna se simt foarte bine.

Pentru că prima oară iarna în Grecia am ajunsîn Peloponez, cu o escală de o zi la Salonic, dau măr-turie despre portocalii grei de rod de la sfârşit dedecembrie. Poamele portocalii ard în crengile apleca-te la pământ şi se văd de la distanţă chiar şi noap-tea. Mai mult, dorinţa de a culege cu mâna ta o por-tocală grăsuţă, zemoasă şi înmiresmată devine ire-presibilă. Dar nu doar în Peloponez e plin de porto-cali în rod. Pretutindeni, dai de ei. În oraşe cresc pemarginea drumurilor, însă fructele acelora nu suntbune de mâncat. E un fel de portocal sălbatic, neal-toit, al cărui rost pe lume este să înflorească regulat,să înmiresmeze aerul iar apoi, la vremea rodului, sădea şi privirii prilej de sărbătoare.

La Volos am ajuns iarna de două ori. Primadată în 2009, în februarie. A doua oară la sfârşitulaceluiaşi an. Celebra criză atât de persuasivă peecranele televizoarelor nu se putea observa nicăiericu ochiul liber prin orăşelul port atât de cochet şi deînverzit care este Volosul. Se ajunge aici mergând peautostrada ce leagă Salonicul de Atena, circa 200 dekilometri înspre capitală. Volos este totodată portuldin care se poate călători la bordul unui feryboat petrei dintre cele mai frumoase insule ale Greciei:

Skiatos, Skopelos şi Alonisos. Parte a ArhipelaguluiSporadelor, aceste splendide insule sunt consideratea face parte din rezervaţia maritimă protejată aGreciei, datorită calităţii apei marine, vegetaţiei şispeciilor de vieţuitoare ce le populează apa şi solul.

Situat în centrul Greciei, între Salonic şiAtena, la poalele legendarului Munte Pilion, numitşi Tărâmul Centaurilor, Volos, capitala regiuniiMagnesia, e construit pe ruinele oraşelor anticeDemetrias, Pagase şi Iolkos, acesta din urmă fiindlocul de unde Iason a pornit expediţia argonauţilorîn căutarea lânii de aur. În secolul al XIV-lea, nume-le oraşului era Golos. Dezvoltat începând din secolulal XIX-lea dintr-o aşezare insignifiantă, aflată subdominaţie turcă, Volosul este astăzi unul dintremarile porturi comerciale ale Greciei. Are în prezent160.000 de locuitori şi face parte din regiuneaMagnesia, una dintre printre primele ţinuturi gre-ceşti locuite încă din epoca bronzului, aşa cum ates-tă numeroase descoperiri arheologice. Oraşele mice-niene Dimini, Sesklo şi Iolkos, capitala Tessalyei, aujucat un rol important în cultura şi civilizaţiaGreciei arhaice. Homer menţionează participareaIolkos-ului la Războiul troian, alături de alte oraşe

ale regiunii. După epoca miceniană aceste oraşedecad pentru ca altele noi să le ia locul, începând dinveacul al IV-lea după Hristos. Pagases, Dimitrias,Almiros sau Volos sunt poate printre cele mai impor-tante aşezări urbane născute în zorii creştinismuluirăsăritean. Din veacul al V-lea după Hristos, acestelocuri sunt creştinate. Un rol decisiv îl joacă episco-pul Cleonikos al Dimitriadei, participant, la Efes înanul 431, la lucrările celui de al treilea ConciliuEcumenic, dedicat înfierării ereziei nestoriene şiunde se definitivează dogma Naşterii MântuitoruluiIisus Hristos, om şi Dumnezeu, din Duhul Sfânt şiFecioara Maria.

Identitatea spirituală a acestui spaţiu s-a con-solidat într-o perioadă îndelungată de timp şi s-amanifestat, până în zilele noastre, prin naştereaunui impresionant număr de lăcaşe de cult ortodoxe,capele, biserici şi mânăstiri, probabil sute, răspândi-te pretutindeni, din cele mai izolate cătune până încentrul oraşelor importante. Biserici mereu pline,unde grecii se roagă, participă activ la liturghie şiunde învaţă din cea mai fragedă copilărie să trăias-că în comunitate şi comuniune cu compatrioţii lor.

Nu mai puţin răspândite sunt celebrele taver-ne. Le găseşti oriunde, şi la malul mării, în port oripe faleză, şi sus pe Muntele Pilion de unde îţi poţioferi o panoramă unică a aşezării. În general, dupăbiserică, spaţiul sacru destinat rugăciunii şi recule-gerii, grecii se întâlnesc, pun ţara la cale şi află unulde altul în spaţiul profan al tavernei. Deloc întâm-plător şi fără ca cineva să găsească nepotrivită apro-pierea, biserica şi taverna sunt învecinate în toatăGrecia. Iar Volosul, ca întreaga regiune a Magnesieide altfel, nu face excepţie.

Una dintre cele mai importante biserici aleoraşului e catedrala mitropolitană cu hramulSfântul Nicolae, unde se află şi o icoană făcătoare deminuni a sfântului protector. Aflată în centrul oraşu-lui, catedrala a fost proiectată şi construită în prima

jumătate a secolului XX de către arhitectulAristotelis Zachos, fondatorul stilului neoelenic.Opere de arhitectură eclesială ale aceluiaşi Zachossunt biserica Metamorphosis şi Biserica cu hramulSfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, aceasta dinurmă amplasată la malul mării, pe faleza căreia i semai spune şi Cheiul Argonauţilor.

Partea de sus a oraşului se numeşte Ano Volosşi de aici începe de fapt urcuşul pe Muntele Pilion,spre satele din piatră înşirate pe versanţii lui, cucase realizate în stil „pilioritic”. În februarie munte-le se înveşmântează în alb strălucitor. Dar nu dezăpadă e vorba, ci de migdalii înfloriţi. De altfel,temperatura trece în acea perioadă de 15 grade.Volosul de Sus diferă de cel de Jos. E mai tradiţiona-list. Blocurile dispar cu totul, chiar dacă tipul acestade locuire suprapusă din Grecia n-are nici o legătu-ră cu trăitul la bloc din România. În partea dinspremunte a oraşului se locuieşte în superbe case dinpiatră înconjurate de grădini cu vegetaţie meditera-neeană.

De pe faleza Volosului se poate merge pe un diglung de circa doi kilometri până la farul care străju-ieşte portul. Digul acesta e un fel de promenadă aoraşului şi locul deschis de unde se poate contemplanu doar marea, ci şi muntele plasat ca un zid natu-ral de apărare la poalele aşezării urbane.

Începutul lui 2010 l-am petrecut tot în acestoraş de unde n-ai mai vrea să pleci. Pe 1 ianuarieerau afară nici mai mult nici mai puţin decât 25 degrade cu plus, desigur. Locatarii blocurilor de pefaleză ieşiseră la plajă, literalmente, iar câţiva teme-rari făceau deja prima baie din noul an în marea cuuşoare valuri brodate pe margine cu spumă albă. Înziua următoare, marea s-a înfuriat puţin, aşa încâtvalurile au trecut de plajă şi au ieşit pe şosea. În soa-rele intens de la miezul zilei, imaginea aceea şi-acerut imediat dreptul la imortalizare în memoriaunui aparat foto.

Am călătorit de la Volos la Meteora şi laTrikala, apoi iarăşi din Volos prin satele de peMuntele Pilion. Meteora, celebra formaţiune stân-coasă cu mânăstiri ridicate pe cele mai înalte şi inac-cesibile vârfuri nu poate fi cunoscută dintr-o dată,dintr-o singură vizită. Se lasă „cucerită” treptat şi îşidezvăluie tainele cu picătura. Pelerinajul la mânăs-tirile Meteorei, ridicate cu o trudă supraomenească,e o veritabilă iniţiere. Trebuie, în primul rând, săvrei să ajungi acolo, apoi să ai răbdare şi disponibili-tate să mergi pe potecile abrupte ale muntelui, săaştepţi până ţi se deschide poarta fiecărei mânăstirivizitabile şi să te laşi tu însuţi cucerit de atmosferararefiată şi intens spiritualizată a unui spaţiu încare rugăciunea se rosteşte fără întrerupere de sutede ani. Mânăstirea cu hramul Sfântul Ştefan, numi-tă şi Marele Meteor e lăcaşul cel mai des călcat deturişti dar şi poarta prin care se poate intra în lumeaatât de specială a lăcaşelor de rugăciune născute pestânci cândva inaccesibile. �

ex libris ■ ex libris ■ ex libris ■ ex libris

Marian Victor BuciuVoinţa şi puterea de creaţie.Opera lui Nicolae BrebanEditura Ideea Europeană, 2009

CCORESPONDENŢĂORESPONDENŢĂ DINDIN GGRECIARECIA

Luiza BarcanVolos, Pilion, Meteora, Trikala

Biblioteca Naţională a Franţei. Toate oglinzilesparte

BNF. Aici se condensase, de aproape doiani, sensul plecării mele. Paşaportulspre valabilitate al tezei de doctoratpe care o propuneam nu putea veni

decât de la acest cuvânt care-mi traversa creierul caun neon. O lumină rece ce nu-mi dădea voie să măliniştesc în mijlocul ideilor şi care exhiba tuturorcarenţa lor de pleoape, cu un fel bizar de indecenţă.Căci întrebarea inevitabil apărea. Ce teză faceţi? A,Sartre, Camus? BNF. Iar eu, cu sinceritate şi cu unbonus pragmatic de hotărâre: va fi precum spuneţi,va veni şi vremea aceea, voi merge, voi cerceta, măvoi convinge, vă voi convinge, voi vedea, veţi vedea.BNF a funcţionat ca pisică opacă şi depărtată cemi-a deşirat sistematic tot ghemul în care îmi adu-nasem provizoriu teza. Şi nu era vorba numai dealţii, cei intersectaţi mai degrabă din întâmplare,care-mi dovedeau că nu pot vorbi despre nimic fărăsă fiu sigură, fără să am garanţii, cei care-mi surâ-deau strâmb: cel mai probabil s-a mai spus, aveţicertitudini că nu s-a mai spus? La un moment dat,bietele mele idei s-au anemiat rău din cauza eterneiexpuneri la becul din minte, de destrămarea mâţeicare avea deja înflorite, poate chiar scuturate, dru-murile de interpretare care la mine erau doar amă-râte posibilităţi. Ştiu că m-am gândit la fericirea pecare anumite subiecte de cercetare o pot oferi, labibliografii reduse a căror lungime o construieşti dinbun simţ, cu pietre de sticlă, prin care orice chip carese apleacă să se poată recunoaşte şi plăcea. Încă măgândesc.

Dar să revin laBNF. Biblioteca Naţio-nală a Franţei. O clădireimensă în bunul stil pos-tmodern. Patru corpurifoarte înalte, vreo două-zeci de etaje, cred, n-amavut răbdare să lenumăr. Fiecare din sti-clă, transparente, goale,căci adevărata bibliote-că e sub aceste aşa-ziseturnuri, undeva subnivelul lor, la un fel desemi-subsol. Totul parerelativ pustiu până

cobori în biblioteca efectivă. Acolo te loveşte o puzde-rie de oameni. Cei mai mulţi stau pe fotoliile de pecoridoarele lungi cu covoare roşii. Oamenii aceştiacitesc! îmi urlu. Şi încerc sentimente de comuniune,dar, ca pe haine, nu le nimeresc. Clişeul meu intimde mon semblable, mon frère lecteur se declanşeazăsubit, dar văd cum unii dorm, iar alţii pur şi simpludau naibii toate regulile de politically correct învreme ce imaginea lor le neagă în tăcere condiţia decititor. Operaţiile mele estetice eşuează. Cu câtevacicatrici pe conştiinţă, mă îndrept spre ghişeul undese eliberează permisele de acces. Îl obţin.Entuziasm. Sălile bibliotecii de studiu: A, B, C, D, E,F, G, H, I, J. Urmează cele ale bibliotecii de cerceta-re – pentru al cărei acces sunt necesare documentemult mai serioase – de la K la Y. Prima mea iubire,într-un sens destul de complex al cuvântului, a fostsala J. Ştiinţe umane şi filozofie. Cu cele 75.000 demii de cărţi, cu cele 2 etaje, cu lumina ei sumbră, chi-nuită – de altfel problemă generală a BNF-ului, salaJ mi-a furnizat infuzia densă, materială, pentruparadisul meu post-mortem. Cel pe care îl constru-iesc undeva la limita mea, exact acolo unde mă întâl-nesc cu cei câţiva prieteni ai mei, ca să pot râde şi să

mă manifest histrionic în faţa acestei buruieni cultu-ralo-intelectualiste în care, fără dubii, chiar cred.

În sala J am stat pe jos, printre rafturi, fără săîmi pese de nimeni, lucru rar, căci celălalt îmi gene-rează de obicei inconfort. Am ignorat balta jalnica încare mă vedea extra-luciditatea mea. Am stăruit înpatetism, spunând familiei şi celor puţini cu careinteracţionez aici că aş dori să locuiesc la BNF, daravând mereu în minte sala J. Aici am regretat poatepentru cea dintâia oară cu seriozitate faptul că amabsolvit o facultate de litere şi că persist în acelaşidomeniu. Mi-am imaginat cum aş fi arătat dacă aş fiavut la vreme toate aceste cărţi. Mi-am plâns valen-ţele înăbuşite, atrofiate, din nou fără să mă rezum lamine, perorând. M-am cufundat într-o isterie cureliefuri joase, m-am urât, dar, ruşinea mea, şi maiînverşunat am urât. Am înţeles profund că nu, nupot fi sigură. Că nu am garanţii şi, încă mai rău, cănu aş fi avut cum să am. Deoarece cărţile înRomânia, mai ales cele de un anumit tip, cele pentruminoritatea derizorie a cercetătorilor, nu sunt ime-diate – accesibile – evidente, ci căutare, Amazon,Gigapedia, scotociri, împrumuturi, aproximaţie,efort. Iar pentru comunitatea auto-derizorantă a cer-cetătorilor (dacă permiteţi monstrul de limbaj), elesunt făcute imposibile din chiar sânul acesteia, aşacum, spre exemplu, Sartre devine tabu sau ilogic,trădător de idealuri creştine alături de amanta luide doi bani, Simone de Beauvoir, precum am cititîntr-una din puţinele cărţi româneşti şi apărute înRomânia consacrate existenţialismului. Sala J a fostprima care m-a scuturat într-adevăr de orice garan-ţie. E greu să le mai ai, când îţi găseşti vreo idee decare erai mândru frumos explicată într-o carte din

anii 80. Între timp, pe alt plan, începea o aventurăminunată: lectura, fericirea de a cunoaşte toate aces-te cărţi. Şi deprimarea că nu voi reuşi decât parţial.Toate straturile astea imbricate sunt un ghem noucu care BNF se joacă cu mine. De data aceasta însă,lipsită de opacitate. Şi de distanţă. O pot privi, şi defiecare dată atât de clar, încât nu mai cred, de la ovreme, când trec pe lângă cele patru turnuri înalte,că mai are geamuri. Dar nici nu mă văd pe mine.Ceea ce nu poate fi decât bine.

***

Aş fi ipocrită să mă rezum numai la acestaspect al Bibliotecii. Este destul de suspect dacă obibliotecă se judecă numai prin stereotipii: bibliote-că – cunoaştere – carte – intelectual – izolare etc.Lucru care totuşi real nu este posibil decât pe soiuri-le de vârf de munte al gândirii (cum poate fi uneorişi mărturisirea scrisă). Căci altfel, nici pentru ceicare folosesc efectiv biblioteca, nici pentru cei care îiprivesc pe aceştia utilizând-o şi se confruntă cu ei,nu prea se iscă un asemenea risc. Nu toţi cei care vinla bibliotecă vin să citească şi nu toţi care vin săcitească mai pot citi fără să se lase afectaţi de aceas-tă primă categorie. Sunt poate lucruri evidente, darmie tot BNF-ul mi le-a dezvăluit, lăsând să mai cadăcel puţin încă o pereche de oglinzi. Tot sentimentulacela de comuniune pe care m-am simţit obligată săîl am în prezenţa oamenilor care dacă erau în inte-riorul BNF-ului trebuiau să fie şi cititori, ei bine,totul n-a fost decât o dublă falsificare. A realităţiiefective şi a mea. N-am reuşit eu să duc până lacapăt fraternitatea-prejudecată de două parale, ceascundea un, poate deja intuibil complex naţional deinferioritate, dar nici nu am descifrat mai multe

37

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

AUGUST 2010

CCORESPONDENŢĂORESPONDENŢĂ DINDIN PPARISARIS

Adriana TeodorescuParisul, aşa cum îl văd eu

BIBLIOTECA NAŢIONALĂ A FRANŢEI

BIBLIOTECA NAŢIONALĂ A FRANŢEI

38

ANUL XXI Nr. 8 (701)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

imediat. Aveam să aflu ulterior cum stau lucrurile cucititorii BNF-ului. Că nu sunt nici mai numeroşi,nici neapărat mai rasaţi decât cititorii unui BCUromânesc. M-am lămurit rapid că persoanele carestăteau pe coridoarele bibliotecii (evident, cea maimare parte dintre ele, generalizările sunt operaţio-nale discursiv, dar nu implică în sine ideea de totali-tate) nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu vreocarte. Erau fie homeless-i, fie aparţinând unor cate-gorii sociale mai puţin dezvoltate. Stăteau ziuaîntreagă moţăind sau jucându-se pe telefon, fluie-rând, când îi îmboldea curajul, câte vreo fată, frun-zărind ziarele ce se distribuie gratuit în oraş etc.

Dar adevărata lecţie a fost nu pe holuri, ci însăli. Lecţie fără mare morală decât poate darul uneimai mare vigilenţe împotriva automatismelor deraportare la lume. Tinerii pe care i-am invidiat din

suflet pentru şansa de a avea un asemenea monu-ment de cultură în apropierea lor, nu erau decât, înmarea lor parte, liceeni care pregăteau bacalaurea-tul. Aşadar, după observaţii proprii, discuţii în stân-ga şi în dreapta, descopăr că toate cărţile acelea îilăsau reci. Nu se atingeau de ele. Pe masă aveauîntotdeauna o carte de sinteze de Bac, un dicţionar şinumeroase fişe. Am prins chiar şi cozi de două oredoar pentru că aceşti liceeni ţineau cu tot dinadinsulsă înveţe într-o Bibliotecă. Când eu aşteptam pentruo carte de negăsit altundeva, ei înaintau în grupuri,uneori extrem de numeroase, până la douăzeci-trei-zeci, puberi, adesea vizibil accentuaţi hormonal.Oricum, e vorba despre o cutumă cu rădăcini stufoa-se, am găsit anunţuri în presă sau pe site-urilebibliotecilor amintind în diferite contexte fenomenul.Copiii aceştia guralivi, care erau în stare să vorbeas-

că şi 3 ore, în şoaptă, fără oprire, mai ales în aceastălună iunie, mi-au biciuit nervii. Ziua mea fericită,recent trecută, prima probă de bac, când alături demine în sala au fost, în loc de două sute, 10 oameni.Am înţeles şi altfel teoriile lui Baudrillard despresimulacru. Căci da, asta este. Un simulacru.Referinţa acestor oameni la bibliotecă nu sunt cărţi-le, ci o imagine. Care nu este nici măcar a cărţilor cia înseşi imaginii bibliotecii. Şi aşa, din salt în salt,corporalitatea cărţii se duce naibii. De văzut dacădin această diluare a referinţelor te mai poţi recupe-ra sau pur şi simplu e necesară reconstruirea. Ceeace am spus până acum aduce numai o direcţie.Pentru restul mai sunt alte oglinzi care trebuie săcadă. Vom vedea. �

ex libris ■ ex libris ■ ex libris ■ ex libris

Gina Sebastian AlcalayRapsodie în alb-negru cu LeonardBersteinEditura Ideea Europeană, 2010

„Gina Sebastian este o foarte autenticăprozatoare. Chiar rănile, dezamăgirile,neîmplinirile au lăsat urme ce dau sensi-bilităţii care se exprimă în scrisul ei, notalor particulară, tonul lor, parfumul lor”.(Nicolae Balotă)

„Un scriitor profesionist de primă mână…O construcţie de carte extraordinară,nemaiîntâlnită în cărţile altor scriitori”. (Alex Ştefănescu)

„Este o carte de meditaţii, meditaţii asupra unor teme şi asupraunor personalităţi. Rareori în lumea noastră, în sensul de lumeacontemporană, mai poţi găsi un spirit atât de echilibrat şi cu oasemenea scară de valori morale şi culturale”. (Ana Blandiana)

MUSEE DE QUAI DE BRANLEY VEDERE DIN TURNUL EIFFEL

TURNUL EIFFEL UN SPAŢIU AL LUI SARTRESTATUIA LIBERTĂŢII DIN PARIS

Foarte interesant că numărul, înaccepţiunea lui Badiou, numără defiecare dată ceea ce lipseşte sau ceeace se poate confunda, foarte uşor, cu

prezenţa sau cu obiectul. Foarte interesant, deasemenea, că de fiecare dată lipseşte fie forma, fieconţinutul, fie extraordinara lor coincidenţă, înfavoarea unui eveniment infinit, numărabil o sin-gură dată (ca pentru totdeauna sau pentru acelinexplicabil „niciodată” de care nu ne putem dezi-ce decât numeric). Ceea ce este sustras contextu-lui istoric este, în accepţiunea lui Badiou, unicita-tea. Formula originală ca sustragere sau ca lipsăa unor calităţi, principii, reguli fără de care omulnu poate fi. Ceea ce rămâne nesustras, pe de altăparte, este locul gol al formei, al conţinutului, eve-nimentului, abisului, fără de care nimic nu poateexista. În limbaj comun, ceea ce nu poate fi sus-tras sau înlăturat este relaţia dintre unu şi multi-plu, avatarul teatral pe care Derrida îl numea per-sona, sau pe care Nancy îl descoperă la Blanchotdrept o relaţie cu nimicul, şi pe care Levinas otranspune în afara sau la limita capitalismului. Orelaţie pe care Agamben o tratează din punct devedere al experienţei traduse de la o generaţie laalta, dintr-o zonă a globului în alta, sau de la operioadă istorică la alta. În teoria „traducerilor”transmisibil este, în ultimă instanţă, nimicul,absenţa, zero-ul, în timp ce traducerea şi transmi-sibilitatea învelesc, ascund, sustrag, sau doarpăcălesc inefabilul. Oriunde şi oricum ar fi, omulîntruchipează o escapadă în afara unui evenimentdespre care nu se poate spune mare lucru sau,dacă ar fi să ne luăm după Heidegger, se poatespune tot, fără a epuiza sau a începe să vorbimdespre ce este, vorbind, în schimb, despreobiect(iv)e şi despre mediul înconjurător; despreaglomeraţia unui habitat în care plinul şi golul seîntâlnesc şi se înrudesc în variante binecunoscutesau doar bănuite, intuite, întrezărite, uitate, repe-tate, asumate, etc. Departe de definiţia cuvântului„fiinţă”, spune Heidegger, suntem la adăpostultangibilului şi al naturii (munţi, văi, râuri, floră şifaună), într-un soi de asceză meta-fizică al căreifundament lipseşte, fiind în construcţie (saudeconstrucţie). Ne-fiinţa, mai-puţin- sau mai-mult-decât-fiinţa socializează, face duş, comerţ,speologie, întârzie, se lamentează, dispare, dialo-gând cu „fiinţa” pe o hartă unică a nedefinibilului.Definibile sunt cutiile de coka-cola, benzile dese-nate, încăperile, perucile, peisajele, gratiile unuigard sau inepuizabila naturaleţe de a trăi, întâi detoate, sub regimul întrebării. La prima vedere,„nu mă întreb, sunt în permanenţă întrebat, soli-citat, expus dubiului de a cunoaşte fără a şti exactce anume, sau pentru ce,” semnalează o atitudinecare grăbeşte lucrurile repetându-le oarecum în„vid”. De unde şi pătratul care poate fi cerc, con,elipsă, spirală, întruchipând o geometrie sofistica-tă a reliefului relaţional şi mai puţin o cunoaşteresau o recunoaştere a lui. Altfel spus, prin putereaabstractului orice metodă pare să dezvăluie unadevăr învăluindu-l în permanenţă ca în celebrul

roman al lui James Joyce,The Portret of a YoungArtist. La limita sau înafara abstractului nu ştimunde suntem, de ce sun-tem, cum suntem, dar celpuţin avem perspectiva dea ne regăsi de fiecare datăplatonici şi neştiutori, sur-prinşi într-o postură Socra-tică în perpetuă otrăvire,apologie, interogare, şirevelaţie. Întruchipăm ast-fel un „spectru fantomatic”tradus sau transmis (con-tra)punctual din prea multzel sau din întâmplare,

flirtând în permanenţă cu o multitudine de eşe-curi şi readucându-le la stadiul de obiect(iv)e.

În Tentaţia Occidentului Malraux ţese acestdu-te-vino al flirtului orientat „în jurul” subiectu-lui într-o încrengătură epică a ruinelor şi a sensi-bilităţilor-lipsă prin care vestul continuă să igno-re sau să nege orientul, semnalând decesul dublual puterii: ca moment al creaţiei şi dorinţă de a oposeda. „Spectrul fantomatic” care pentru Derridadevine multiplu de ordin istoric, nu trezeşte, înaccepţiunea lui Malraux, decât o curiozitate limi-tată, deformată de lipsa unei istorii comune şi aunei rupturi absurde şi inexplicabile. În loculsubiectului sunt asimilate monumentele, sincope-le, ornamentele-delir, şi evaziunile psihice aledecesului prin artă şi posesie, printr-o tragedietrăită la superlativ în momentele de tristeţe saude revelaţie postumă în care nedefinibilul îşi pier-de nu numai greutatea dar şi grandoarea de altă-dată. A documenta grandoarea, în accepţiunea luiH. Arendt, presupune a-i dezvălui destinul fără ane confunda cu el şi a încerca să sărim peste pro-pria umbră într-o toană Kafkiană prost înţeleasăîn care grandomania devine un uluitor registru alconfuziilor. La întretăierea dintre metaforă şi dia-lectică, loc şi peisaj, percepţie şi inteligenţă, dupăcum ne spune J. L. Nancy, registrele gândirii trecde la expansiune la penetrare, de la prezenţă larenunţările şi abandonările corespunzătoare. Înaccepţiunea lui Baudrillard registrul abandonări-lor (sau mai degrabă al abandonurilor) tatuează şigravează prezenţa în momentul repetabil al exta-zului, de-a lungul unei incursiuni în afara sau înjurul prezentului. În versiune Foucauldiană repri-za „afară-înăuntru” striază în zig-zag genealogiaputerii şi a cunoaşterii, în timp ce puterea decunoaştere nu este niciodată mai mult de o diago-nală (trasată pe măsură ce cunoaştem puterea –care, ce fel, unde? ş.a.m.d). La urma urmelornumai în versiunea clasică, organizatorică, întâl-nim „neantul” puterii sub formă de Leviatan învă-ţat să ţâşnească „contractual” din registreleschimbătoare ale renunţărilor şi să le traducă înstructuri, vocaţii, sau simptome ale puterii. Înversiune neo-clasică întâlnim, după cum ne spuneŞora, sarea pământului. Pulberea grunjoasă şialbă care îşi face loc în mai toate meniurile pute-rii, întreţinând o artă culinară variată, propicegusturilor şi saţietăţilor de tot felul dar mai alesobişnuinţei de a avea o bucătărie, o gură flămân-dă, un frigider, o piaţă, o salină... Poate chiar osperanţă dacă aprofundăm tehnica literară a luiPetre Ispirescu şi ne lăsăm convinşi că din treifete de împărat numai una îşi iubeşte tatăl ca„sarea în bucate”. În principiu suntem cu toţii deacord că mierea şi zahărul sunt metaforic înşelă-toare, în timp ce sarea nu dă greş niciodată. Deunde şi ideea că albul (cristalin, suplu, luciu, pră-fuit ş.a.m.d) nu-l întâlnim numai pe zidării, în pic-tură, la baie, sau în ciorba de burtă, ci în mai toateregistrele mixte ale prezentului în care iubirea sefurişează (în alb) într-o farfurie, pe o foaie de hâr-tie sau într-o faşă de unică folosinţă. Lui

Baudrillard i-a surâs la un moment dat ideea uneirestructurări spaţiale a albului în favoarea unuicurcubeu artistic sau unei atmosfere al cărei devizdevine, practic, inepuizabil. Decât să ne simţimpeste tot ca într-un spital sau într-o sală de îmbăl-sămare unde albul nu încetează să ne hărţuiascăşi să ne obsedeze, mai bine colorăm pereţii, mobi-lierul, uşile, şi ne închipuim că am rezolvat proble-ma confortului mental plătind chitanţele, taxele,interesele, ţinând pasul cu moda şi încercând săpotrivim nuanţe... la infinit. Ca în orice menajstrict Aristotelic, materia primă nu intră în discu-ţie, făcând loc obiceiului (de a vopsi gardul?) caregistru istoric al materialelor şi al primatelor.Colorat în nuanţe infinite, Pavilionul Canceroşilorar semăna într-adevăr cu un atelier foto, o sală deexpoziţie, sau un tablou neterminat în care nicideznodământul parcă n-ar mai fi acelaşi...

Un deces dublu presupune nu numai o moar-te şi o îmbălsămare a puterii şi a dorinţei de pute-re (atât de problematică pentru Nietszche), dar şio absenţă pe care ne-am obişnuit să o digitalizăm(0-1; 0-1; 0-1), să-i rezistăm sau să o comerciali-zăm în formulele paradoxale prin care totul paresă devină posibil pe căi imposibile (sau invers).Nimeni nu ne pregăteşte pentru imposibil, deşi elsubzistă în plină posibilitate. Din punct de vederelogic, acolo unde puterea de explicaţie ne părăseş-te închipuim după modă o deschidere, un clivaj,un cerc, sau o revenire a eternului în pase detes-tabile şi deci (in)imitabile. După cum ne spuneBenjamin, platforma sau scena epică nu se mairidică dintr-un abis, ci dintr-o joacă didactică şi oconstrucţie teatrală care îi ţin locul situându-se înplan ritualistic şi nicidecum realistic. Liiceanu, deasemenea, ne aminteşte că dispariţia zeilor ne-aobligat să aruncăm peste neant o „husă” chimică adisimulărilor, un neutralizant pentru momentelede singurătate şi de anxietate pe care le ascun-dem, în mod normal, în spatele uşilor închise. Dincând în când uşa se deschide, pleacă sau vine cine-va la cină. În jurul farfuriei formăm un cerc (unpătrat, un triunghi, un unghi), într-o geometriemetamorfică a meselor, camerelor, străzilor, oraşe-lor, ţărilor, continentelor, emisferelor, pe care leînregistrăm drept repere ale prezentului. O miede repere ale unei singure farfurii nu sunt uşor dedetectat, aşa că uşa continuă să se închidă, husasă fie aruncată peste neant, şi scena să se işte înjoacă. �

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

AUGUST 2010

39

• CLUBUL CĂRŢII IDEEA EUROPEANĂ •

Doriţi să vă formaţi o bibliotecă universală? Comandaţi cărţile propusede Editurile Ideea Europeană şi EuroPress Group.Comenzile Dumneavoastră vor fi expediate prin poştă, cu plata ramburs.Reduceri de preţ la serviciul Carte prin Poştă: • 5% – 5-19 ex.; • 10% – 20-29 ex.; • 20% peste 100 ex.Reduceri de preţ la sediul editurii: • 10% – 3-9 ex.; • 15% – 10-19 ex.; • 20% peste 20 ex. Comandând 5 cărţi anual puteţi deveni membrual Clubului Cărţii Ideea Europeană, iar la următoarele comenzi beneficiaţi de 15% reducere pentru fiecare carte comandată. Membrii Clubului Cărţii Ideea Europeană vor participa în fiecare an la concursul cu premii pentrufidelitate şi vor primi gratuit catalogul anual alEditurilor Ideea Europeană şi EuroPress Group. Fundaţia Culturală Ideea Europeană / CP 113, OP 22, Sector 1, Bucureşti, cod 014780; tel./fax: 4021. 212 56 92; E-mail: fcideeaeuropeana@yahoo.comWeb: www.ideeaeuropeana.ro

PA R T E N E R I M E D I A :

RADIO ROMÂNIA CULTURALCONVORBIRI LITERAREPOEZIATIMPULDACIA LITERARĂAPLERFEDCRPA R T E N E R I :SC ERC PRESS SRLEUROPRESS MEDIA

■ Dascălul se strecoară cu atenţieprintre credincioşi şi-i şopteştepreotului:– Părinte, acolo sus, coriştiijoacă poker!– Ştiu, răspunde preotul, darmai întâi trebuie să-mi terminpredica...

■ – De ce au dat faliment toateliniile erotice în Scoţia?– Pentru că toţi scoţienii sunaucu taxă inversă!

■ Anunţ pe uşa cabinetului unuidoctor:„Nu beau bomboane şi flori!”

■ Un tip îşi conduce prietenaacasă, noaptea, după discotecă.Ajunşi în poarta casei fetei,tipul se reazemă cu cotul înperete şi începe vrăjeala lagreu. După vreo 15 minute sedeschide uşa şi apare tatăl fetei,chior de somn.– A zis nevastă-mea că se culcăea cu tine, numai ia cotul de peinterfon!

■ – Cum faci o blondă să râdăsâmbătă?– Îi spui o glumă miercuri!

■ Merge un schelet la medic.Medicul:– Acum se vine?

■ Doi tipi se duc în excursie înEgipt. În prima zi viziteazăpiramidele, cheltuiesc toţi baniişi de aceea dorm peste noaptepe malul Nilului. Până diminea-ţa pe unul îl înghite un crocodilpână la gât. Se trezeste celălaltşi strigă:– Mâncaţi-aş!!! Costică, deunde puii mei ai tu sac de dor-mit Lacoste?

■ – Dacă vorbeşti la telefon poţirămâne gravidă?– Poţi, depinde pe ce stai atuncicând vorbeşti la telefon!

■ Un tip vine acasă şi-i spunesoţiei sale:– Iubito, am o problemă foartegravă la birou. Soţia îi răspunde foarte frumos:– Nu-ţi face griji, iubitule, sănu mai spui niciodată „am” oproblema, spune „avem” o pro-blemă.La care soţul îi răspunde:– O.K., atunci secretara noastrăo să ne facă un copil...

■ Bancurile luniiCCORESPONDENŢĂORESPONDENŢĂ DINDIN CCANADAANADA

Irina BocaExil la Pătrat

Evidenţa informatizată a tirajelor şi produselor este realizată în sistemul internaţional GS1, administrat în România de

GS1 România.www.gs1.ro

Apare lunar 5 lei

� �

� �

CK

Pentru anul 2010 vă invităm să vă abonaţila revista Contemporanul. Ideea Europeană

ABONAMENT ROMÂNIA: 60 LEI/ANABONAMENT STRĂINĂTATE: 70 EURO/AN

Taxele de expediere sunt incluse în această sumă.

Asociaţia CONTEMPORANULSediu social: Calea Victoriei nr. 115, Sector 1, Bucureşti Cod fiscal: 26718854 Cont Lei: RO61RNCB0072115479360001Cont Euro: RO34RNCB0072115479360002BCR Filiala Sector 1 Bucureşti

Adresa redacţiei: Asociaţia CONTEMPORANULC. P. 113, O. P. 22, Sect. 1, Bucureşti,cod 014780 tel./fax: 4021 212 56 92; 4021 310 66 18; 0742 489 059E-mail: office@contemporanul.ro;

contemporanul@yahoo.comWeb: www.contemporanul.ro

Abonamentele se pot face la sediul redacţiei, prin Compania Naţională „Poşta Română” S.A., Zirkon Media, S.C. Rautakirja România S.A., S.C. Orion Press Impex 2000 SRL, S.C. ManpresDistribution SRL, S.C. MT Press Impex SRL.

www.ercpress.ro

FEDERAŢIA EDITORILOR DIN ROMÂNIA dezaprobă publicmodificarea regimului de taxare a drepturilor de autor

FEDERAŢIA EDITORILOR DIN ROMÂNIA reprezentată de Grigore Arsene, Co-Preşedinte FER şi Mihai Penescu, Co-Preşedinte FER, au redactat o scrisoare adresatădomnului Sebastian Vlădescu, Ministrul Finanţelor Publice şi spre ştiinţă PreşedinteluiRomâniei – Traian Băsescu, Prim Ministrului – Emil Boc, Viceprim-Ministrului – MarkóBéla şi Ministrului Culturii şi Patrimoniului Naţional – Kelemen Hunor, prin care deza-probă public modificarea regimului de taxare a drepturilor de autor şi solicită reconsid-erarea noului regim de impozitare a drepturilor de autor.

„Către: Domnul Sebastian VlădescuMinistrul Finanţelor Publice

Spre ştiinţă: Domnului Traian Băsescu, Preşedintele RomânieiDomnului Emil Boc, Prim-Ministru

Domnului Markó Béla, Viceprim-MinistruDomnului Kelemen Hunor, Ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional

Stimate domnule Ministru,Federaţia Editorilor din România şi asociaţiile membre au luat la cunoştinţă, cu neplăcută

surprindere, de prevederile O.U.G. nr. 58/26 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 431/28iunie 2010 Partea I, prin care s-a modificat şi completat Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şiau fost stabilite şi alte măsuri financiar-fiscale.

Dorim să dezaprobăm public modificarea regimului de taxare a drepturilor deautor prin reducerea cheltuielii forfetare deductibile de la 40% la 20% şi stabilirea în sarcina plăti-torului de venit a obligaţiei de a calcula, reţine şi vira pe lângă impozitul pe venit, contribuţii socialeindividuale (de asigurări sociale, asigurări sociale de sănătate şi asigurări de şomaj).

Reconsiderarea activităţii creative ca dependentă (art. I. 1 al O.U.G nr. 58/26 iunie2010: „Orice activitate poate fi reconsiderată ca activitate dependentă dacă îndeplineşte cel puţinunul dintre următoarele criterii: … c) beneficiarul de venit contribuie numai cu prestaţia fizică saucu capacitatea intelectuală, nu şi cu capitalul propriu”) este abuzivă, având în vedere că art. 46 dinLegea nr. 571/2003 – Codul fiscal nu a fost abrogat; la alineatul (1), art. 46 defineşte veniturile dinactivităţi independente astfel: „Veniturile din activitati independente cuprind veniturile comerciale,veniturile din profesii libere şi veniturile din drepturi de proprietate intelectuala, realizate în modindividual şi/sau într-o formă de asociere, inclusiv din activităţi adiacente”.

Mai mult decât atât, actul creator (cultural, artistic, ştiinţific, info-educaţional), fiind oformă complexă de manifestare a spiritului uman – transmiţător de emoţii, este independent princhiar natura sa unică şi irepetabilă, deci imposibil de „reconsiderat” ca „activitate dependentă”.

Editorii de carte au fost grav prejudiciaţi de actuala criză economică, mulţi dintre eirestrângându-şi activitatea sau anunţându-şi insolvenţa financiară.

Să nu uităm că valoarea unei cărţi este mai mult decât financiară: cartea educă,motivează, transformă. Prin cărţile publicate de ei, editorii modelează, într-un fel, lumea din jurullor. Televiziunea, radioul, teatrul, cinematografia – toate au început de la CARTE.

Pe fondul crizei economice şi al slabei implicări a statului în sectorul cultural, cu o lege acărţii lipsită de funcţionalitate, noul regim de impozitare a drepturilor de autor sporeştepovara supravieţuirii editorilor, afectând aproape 4% din preţul cărţii, ceea ce este, de cele maimulte ori, peste limita de suportabilitate.

Art. 1 al O.U.G. 58/26 iunie 2010 precizează că: „În cazul reconsiderării unei activităţi caactivitate dependentă, impozitul pe venit şi contribuţiile sociale obligatorii, stabilite conform legii, vorfi recalculate şi virate, fiind datorate solidar de către plătitorul şi beneficiarul de venit. În acest caz,se aplică regulile de determinare a impozitului pentru veniturile din salarii realizate în afara funcţieide bază”.

Concret, ne întrebăm: dacă veniturile provenite din cesionarea drepturilor de autor vor fitratate exact ca şi cele salariale, devin obligatorii nu doar contribuţiile individuale (de 16.5%cumulat, adică 10.5% pensii, 5.5% sănătate şi 0.5% şomaj), ci şi cele datorate de angajator (celpuţin 26.5%)?

Lăsăm în seama specialiştilor (economişti, jurişti etc.) clarificarea altor aspecte de naturăprocedurală, cum ar fi:

– Pe cine vizează baza de calcul prevăzută la articolul III al O.U.G. nr. 58/26 iunie 2010 (pla-fonată la 5 salarii medii brute pe economie la nivelul salariului mediu brut utilizat la funda-mentarea bugetului asigurărilor sociale) în cazul unui beneficiar de venit care obţine în aceeaşi lună/ în acelaşi an venituri din drepturi de proprietate intelectuală de la mai mulţi plătitori de venituri?Pe beneficiarul venitului sau pe fiecare plătitor de venit în parte, iar în acest caz baza de calcul pla-fonată vizează fiecare plată sau totalul plăţilor către acelaşi beneficiar de venit, într-un an fiscal?

– Ce se întâmplă cu contribuţiile sociale individuale pe care persoanele fizice care obţin ven-ituri din drepturi de proprietate intelectuală le au în sarcină potrivit prevederilor legale în vigoare(Legea nr. 95/2006 şi Legea nr. 19/2001)?

Considerăm, domnule Ministru, că este necesar să reveniţi asupra acestor măsurifinanciar-fiscale care, fără a ajuta consistent bugetul de stat, pot da – în schimb – lovitu-ra finală mediului cultural românesc.”

Cu stimă,Co-Preşedinte FER Grigore Arsene