mwëm

Serie nouă Iuhie 1943 Anul III

LUCEAFĂRUL REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ Şl CULTURĂ GENERALĂ

COMITETUL DE REDACŢIE: VICTOR PAPILIAN, D. D. ROŞCA, OLIMPIU BOITOŞ, MIHAI BENIUC Şl GRIGORE POPA

Colaboratorii revistei : Ion Agârbiceanu, Nicolae Albu, Mircea Alexiu, Simion Anderco, Nicolae Balcă, A. P. Bănuţ, Zevedei Barbu, V. Beneş, Lucian Blaga, Lucian Bologa, Petre Bucşa, Alexandru Ceuşianu, Paul Constant, V. Copilu-Cheatră, Ilie Dăianu, Dimitrie Danciu, Romeo Dăscălescu, Al. Dima, Petru Drăghici, loan Fruma, Virgil Fulicea, Ion Gherghel, Gherghlnescu Vania, Vasile Gionea, Victor Iancu, Zorica Laţcu, Şt. Manciulea, Grigorie T. Marcu, Aurel Marin, C. Munteanu, Teodor Murăşanu, M. Nanu, Ionel Neamtzu, Al. Negură, Vasile Netea, Ionel Olteanu, Petre Pascu, Horia Petra-Petrescu, George A. Petre, Lieu Pop, George Popa, Iulian Popa, O. F. Popa, I. Popescu-Sibiu, loan Râmbu, Marcel Romanescu, M. G. Samarineanu, Constantin Sassu, Ion Şiugariu, Virgil Şotropa, L V. Spiridon, Mihail Spiridonică, D. Stăniloae,

Octav Şuluţiu, Gabriel Ţepelea, Gh. Tulbure, Lucian Valea, Emil Zegreanu.

Manuscrisele, cărţile şi publicaţiile periodice de recenzat se vor trimite pe adresa redacţiei.

*

Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază.

Cine reţine un număr din revistă, se consideră abonat şi este rugat să trimită abonamentul prin mandat postai, pe adresa administraţiei.

Redacţia şi administraţia: Sibiu, Strada Oituz Nr. 4. (Ore de birou : zilnic delà 4—6 d. m.)

Abonamente: In ţară, pentru particulari, anual Lei 600.— pentru autorităţi şi instituţii „ 1500.—

In străinătate dublu. Exemplarul Lei 60.—

Înscrisă în registrul de publicaţii periodice la Tribunalul Sibiu, Secţia Ii-a, Nr. 1469/1941 Tipografia „Dacia Traiană", S. A., Sibiu. Nr. 547, iunie. 19«. Secretar de redacţie : Olimpiu Boitoş.

Inter, in Reg. Com. Fi 2]75|1931

Ánul III, Nr. 6 Iunie 1943

Pentru fine, sfânta Transilvanie! de

Grigore Popa

Pentru tine, sfântă Transilvanie, Ne-am ridicat la cer dimineţile albe ale rugilor, Pentru tine au înflorit buzele ca florile de uişin ale pruncilor Şi mâinile noastre au frânt pâinea şi-am ars pe Golgotha jelanie, Pentru tine, mireasa Neamului nostru, întristată Transilvanie !

Pentru tine, sfântă Transilvanie* Lacrimile mamelor au umplut Someşul, Mureşul, Oltul şi Crişurile, Rănile tale ard spre tărie cum ard sub bătaia lunii coperişurile, Iar preoţii tăi apr ins-au în vatră de munte sfeştanie Pentru tine, Maria mântuirii noastre, Transilvanie!

Pentru tine, sfântă Transilvanie, Nu mai dorm duhurile neamului, fecioarele şi taţii; Durerea inimilor noastre sărută pe frunte, ziua şi noaptea, Carpafii, Ei singuri fiindu-ne masă de-altar şi freamătul lor împărtăşanie Pentru tine, Fecioara Binecuvântării noastre, Transilvanie!

Pentru tine, sfântă Transilvanie, Porni-vor mâine pădurile de sulifi şi crestele de coifuri ale tinereţii S'alunge duhurile răului şi să deschidă iarăşi fântânile vieţii, Şi-atuncia reculeşi în rugăciune şi înfioraţi de mătanie De tine ne vom bucura, Maria mântuirii noastre, Transilvanie!

1 197

Ideal de vieaţă de

D. D. Roşea

Primind invitaţia Societăţii Române de Radiodifuziune de a vorbi despre idealul modern de vieaţă, *) am avut câteva zile iluzia plăcută să cred că sarcina mea era mai uşoară decât a celor ce aveau să vorbească înaintea mea în acest ciclu, despre idealurile de vieaţă ale unor vremi apuse. Nu e nevoie să-mi reîmprospătez cunoştinţe teoretice despre timpuri netrăite per­sonal, mi-am zis. E destul să privesc cu oarecare atenţie în sbuciumul lumii ce mă înconjoară şi 'n propria mea nelinişte, pentru a reuşi să întrezăresc cu relativă uşurinţă idealul de vieaţă de cane caută să se apropie, instinctiv sau în plină cunoştinţă, omul zilelor noastre. Experienţa fiind aici directă, posibilităţile de eroare sunt mai mici decât în cazul c'aş fi primit invitaţia să vor­besc despre un ideal al trecutului...

Nu mi-a trebuit însă reflexie prea îndelungată pentru a descoperi că, dimpotrivă, sarcina vorbitorului despre prezent e mai delicată decât a acelora care vorbesc despre trecut. Căci, pri­vind lucrurile mai de aproape, constaţi că e mai uşor să degajezi marile linii de direcţie pe care s'a mişcat şi idealurile către care a tins o epocă deja încheiată, decât să descoperi idealul de vieaţă pe care ar vrea săi realizeze în frământările ei vremea în curgere, al cărei fiu eşti, vrei, nu vrei.

In cazul întâiu avem de a face cu fizionomia istorică relativ fixată a unui trecut ; în cazul al doilea obiectul asupra cătuia vrea să zăbovească inteligenţa este în necontenită mişcare, e ne­împlinit şi, din aceste motive, greu de stăpânit cu mintea. In cazul întâiu ai perspectiva potrivită pe care ţi-o dă depărtarea în timp, şi ai seninătatea de judecată ce ţi-o îngăduie aceeaşi depăr­tare. In cazul al doilea, lipsesc amândouă aceste condiţii prielnice minţii care vrea să înţe­leagă just.

Această latură esenţială a poziţiei intelectuale pe care se găseşte cel ce Vă vorbeşte în astă seară, motivează în bună măsură, vreau să cred, caracterul oarecum subiectiv al conside­raţiilor ce urmează.

I Una din notele ce definesc conceptul de „ideal" este, cum se ştie, tocmai aceea care

face ca idealul să fie, în proporţie însemnată, altceva decât realitatea concretă, pe care el tinde s'o transforme. Noţiunea de „ideal" implică în conţinutul ei dorinţa după ceea ce nu este, ea postulează pe „ce ar trebui să fie". Nu trebue însă scăpat din vedere nici faptul că idealurile omeneşti în general, şi cele de vieaţă în particular, sunt totuşi icoane ale unei lumi construite cu elemente luate din lumea trăită, şi în funcţiune de realitatea înconjurătoare. In consecinţă, pentru a degaja idealul de vieaţă al omului modern, e nevoie să aruncăm o prealabilă şi sumară privire asupra unora din aspectele caracteristice ale vieţii ce se desfăşoară tumultuos sub ochii noştri.

Calitatea dominantă a lumii în care ne-a fost dat să trăim Imi pare definită complet dacă spunem că parcă niciodată, în trecutul său multimilenar, omul n'a urmărit achiziţia mijloacelor

') Aceste pagini au fost citite la Radio, in 25 Mai 1943.

198

materiale de traiu cu atâta ardoare ca azi, cu aşa de mare cheltuială a tuturor energiilor sale şi cu atât de unilaterală şi permanentă concentrare a atenţiei.

Judecând după cele ce cunoaştem din istorie, teama de ziua de mâine nu s'a aşternut niciodată atât de grea asupra majorităţii covârşitoare a sufletelor. Niciodată in trecut n'au fost atât de puţin numeroase ca azi conştiinţele care să fie în stare să se libereze barem intermitent de animalica idee a unei securităţi materiale veşnice. Gândul acesta umple până în margini sufle­tele marii majorităţi a contemporanilor noştri, ne mai lăsând loc şi pentru altfel de gânduri şi preocupări. Niciodată mijloacele de traiu nu s'au ridicat în măsură aşa de mare la rang de sco­puri de vieaţă, cum au devenit ele azi.

O anume orientare a conştiinţei epocii noastre face pe cei mai mulţi să nu mai înţeleagă Intr'adevăr, adecă sincer, că vieaţa poate să aibă şi alte scopuri şi alte nevoi mai importante decât acela de a produce şi achiziţiona cât mai multe mijloace de traiu material. O anume orien­tare a conştiinţei îi face pe cei mai mulţi dintre semenii noştri să nu mai poată înţelege că e lucru neserios, e tragi-comic să faci scop suprem şi exclusiv din ceea ce ar trebui să fie simplu mijloc. Tot această orientare explică faptul trist că omul modern, în străfundurile conştiinţei sale, nu mai e în stare să priceapă cu adevărat că vieaţă intr'adevăr serioasă, vieaţă omenească în sensul plin al cuvântului, e numai cea dusă pe plan spiritual.

Epoca noastră de războaie de exterminare reciprocă a naţiunilor nu mai ştie înţelege şi defini altfel noţiunea de progres decât în termeni tehnici, politici ori economici. Progresul este în ochii ei ceva pur exterior: e posibilitate tot mai mare de producţie materială, de organizare a producţiei, a pieţelor de desfacere, de posibilităţi de deplasare rapidă în spaţiu, de confort, altfel şi scurt de tot spus.

Valorile afective ale existenţei umane, acelea care definesc propriu zis ceea ce numim suflet, care dau farmec omenesc şi rost vieţii, sunt în măsura posibilului înlăturate ca nechemate încurcă-lume tocmai de către cei ce poartă cu ei viitorul: de către tineret. O anume atrofie a vieţii interioare pare a fi urmarea acestei orientări a conştiinţei, un searbăd vid sufletesc, care e umplut apoi cu tot felul de sansaţii pure, adunate nu importă cum şi nu importă de unde... Astfel o epocă de nemaipomenit progres mecanic, de uluitoare înmulţire a mijloacelor de pro­ducţie şi de traiu, a dus, în chip paradoxal şi tragic, la descurajatoare sărăcire interioară şi, pa­ralel, a menţinut şi agravat în favoarea câtorva sărăcia materială şi mizeria morală a mulţimilor. Cruzimea cu care e dus din partea multora războiul actual se explică în bună măsură şi ca ur­mare naturală a suspomenitei sărăcii interioare a contimporanilor noştri.

Astfel stând lucrurile, dacă cel ce Vă vorbeşte în această seară nu şi-ar da seama, în urma unei destul de îndelungate experienţe personale, că vieaţa, chiar în împrejurări ca cele de­scrise mai sus, poate fi orientată către alte ţinte, poate fi ridicată şi trăită pe un plan de exi­stenţă de altă natură decât existenţa complicată şi savantă, dar în ultimă analiză existenţă ani­malică, a omului contemporan, dacă, altfel spus, experienţa proprie nu mi-ar îmbia şi motive de încredere în puterile de redresare ale omului, ar trebui să încheiu aici consideraţiile mele făcând o constatare negativă şi, pentru unii, poate descurajatoare. Nu există ideal de vieaţă modern, ar trebui să exclam, căci ţintele ultime şi tot mai exclusive către care pare că tinde cu sălbatecă energie existenţa omului modern, nu pot constitui notele definitorii ale unui ideal de vieaţă cu adevărat omenească... !

II Nu le încheiu însă cu o'concluzie atât de pesimistă. Experienţa proprie îmi îmbie, spu­

neam, suficiente motive de încredere în puterile de redresare ale sufletului omenesc. Dar tocmai pentrucă e vorba de experienţă personală, desvoltările cuprinse în această a doua parte a con­ferinţei noastre vor avea inevitabil acea notă de subiectivitate despre care pomeneam la începutul părţii întâi. îmi dau seama că celor care n'au trăit niciun moment din vieaţa lor, şi cu tot cu­prinsul conştiinţei lor, întru spirit, cele ce voiu spune de aici încolo vor apare joc şi utopie. Ştiu foarte bine că cine n'a trăit niciodată măcar o clipă întru spirit, consideră spiritul ca pe ceva ce e lipsit de... „greutate", de „realitate", iar pe reprezentanţii^ autentici ai lui ca pe nişte oameni nu tocmai... serioşi.

I ' ±99

Ţin însă să-i asigur pe cei ce manifestă sau, mai adesea, ascund astfel de convingeri, că nu poate fi vorba de a preconiza o repudiere a progresului material şi tehnic. Acest progres, asigurând porţiunii animale a omului condiţii materiale de vieaţă mai uşoară, face posibilă stabi­lirea între om şi mediu a unui echilibru care poate fi tot mai mult în favoarea omului. Ţinta supremă a omului în această direcţie nu poate fi alta decât să devie „stăpân absolut" al naturii. Insă această 'situaţie de rege al materiei poate fi numai etapă şi mijloc, nu scop ultim al exi­stenţei cu adevărat omeneşti. Ea ar oferi condiţia optimă ce ar face tot mai sensibilă apropierea de o formă ideală de organizare a vieţii omeneşti. Căci această organizare ideală ar permite, la rândul ei, să fie înlocuite de maşină forţele umane, pretutindenea unde iniţiativa individuală nu e indispensabilă. O astfel de înlocuire ar crea apoi pe seama tuturor acea liberare şi răgaz care ar oferi, iarăşi pe seama tuturor, condiţii de înflorire maximă a puterilor creatoare de valori spi­rituale, creatoare de elemente de cultură a sufletului, singurele care fac, din vieaţa omenească însăşi, valoarea supremă şi într'adevăr demnă de a fi dorită. Ca în multe din scrierile sale,x) cel ce vorbeşte în acest moment preconizează deci o anume îndreptare a conştiinţei către realizarea unor idealuri de vieaţă pe care im momentul de faţă ea tinde să le^dea uitării, sau chiar nici nu le mai pricepe. Dar această nouă orientare ar ţine seamă atentă de condiţiile actuale ale existenţei, fixându- şi punctele de mânecare în realitatea aşa cum ne este dată celor ce trăim azi.

Istoria ne este martoră că orice superficialitate în materie de concepţie generală a vieţii, adecă orice judecată a unei generaţii care se opreşte la suprafaţa lucrurilor, este plătită scump de generaţiile ce urmează. Dar nu există dovadă de mai mare uşurătate — ca să nu zic naivi­tate — decât credinţa evului nostru că progresul material şi tehnic este valoare supremă a vieţii umane, şi că îngrămădirea de mijloace materiale de traiu, pe care el o face posibilă, ajunge să dea sens de a fi unei existenţe omeneşti şi face vieaţa demnă de a fi trăită.

Dar un examen cât de cât atent al temeiurilor pe care tinde să se aşeze tot mai exclusiv moderna noastră existenţă, ne arată cu prisosinţă că aceasta trece actualmente printr'o perioadă de îngustare a conştiinţei. Atrofia puterilor afective ale sufletului, produsă de nesocotita şi per­manenta orientare a conştiinţelor spre progresul exterior, atrage după sine barbarizarea umani­tăţii. Aceasta devine pe zi ce merge tot mai savantă, dar şi tot mai neumană, tot mai goală su­fleteşte. Puterile necontrolabile ale inconştientului animal se descarcă apoi tot mai des în acte de cruzime şi de sălbătăcie cum n'a mai văzut istoria delà Ginghtscan încoace. Aşa se explică tn mare parte cruzimile nemai auzite comise de unii dintre beligeranţii actuali.

Ştiu că mulţi, socotindu-se informaţi ştiinţificeşte şi instruiţi în ale sociologiei, obişnuesc să atribue instituţiilor şi organismelor colective mai mare putere formativă asupra spiritului uman decât pot avea acestea în realitate. Am nega evidenţa, dacă am nesocoti această putere a colec­tivului. Experienţa ne arată însă că neasemănat mai mare importanţă are omul care se serveşte de instituţii, precum şi scopul pentru care se serveşte. Nu e cu putinţă să ridici pe om exclusiv cu mijloace exterioare. Ridicarea reală nu se poate face decât aplicând pârghia arhimedică în in­terior. Marile genii religioase au revoluţionat lumile tocmai pentrucă aici, în sufletul insului uman, au căutat punctul de sprijin al acţiunii lor. Tot aci îşi caută stânca neclintită şi iubitorul de în­ţelepciune care vrea să domine cu spiritul lumea.

Prin urmare, o orientare a conştiinţei insului uman alta decât cea actuală, este ceea ce importă înainte de toate. Această nouă orientare — care, în străfunduri, e conversiune de na­tură religioasă — nu poate fi realizată decât printr'o reformă radicală a ierarhiei de valori acceptată azi de majoritatea contemporanilor noştri. Trebue să căutăm să pricepem din nou, şi cu toate puterile de comprehensiune ale sufletului, că valorile destinate prin natura lor să ocupe partea de sus a scării, acelea pentru care nu e nici trist nici ridicol să-ţi jertfeşti până şi vieaţa, sunt cele spirituale. Adecă valorile intelectuale completate cu cele afective. Acestea sunt singu­rele care pot da sens existenţei omeneşti. Toate celelalte valori, ca economicul, tehnicul, politicul, etc., nu pot fi decât mijloace, trepte de ascensiune spre vârful scării, ocupat cu drept de suve­ranitate de către spirit şi creaţiile lui.

l) Cf. cu deosebire Existenţa Tragică, Mitul utilului, Valori vtcinice şi Despre unele puteri ale ştiinţei.

300

In consecinţă, educaţia mulţimilor va trebui făcută astfel încât şi ele să poată înţelege că bunăstarea materială, la care au drept imprescriptibil, nu este scop sau ideal de vieaţă, ci simplu mijloc.

Nu văd organizaţii sociale durabile promovând ridicarea omului, înafară de cele ce vor şti să dea posibilităţile de întrupare tuturor notelor care definesc omul în sensul celor spuse mai sus. Durabile vor fi adecă numai acele forme de organizare socială şi politică care nu vor aservi mulţimile în slujba unor scopuri ce le coboară la rang de simple insecte harnice, aplecate din zori de zi până 'n fapt de seară deasupra a ceea ce am numit mai sus, în sens larg, „materie".

Văd organizaţii politice internaţionale durabile numai printre cele ce nu vor căuta să aservească nicio naţiune conştientă de drepturile ei în slujba unor scopuri imperialiste, aducă­toare de profit altei sau altor naţiuni.

Pericolul cel mare, care ameninţă cu destrămare civilizaţia zilelor noastre, trebue văzut în împrejurarea că în timp ce progresul exterior pare a nu avea limite previzibile şi posibile, în-dreptându-se către infinit, cel sufletesc, cel interior, tinde să coboare la zero.

Idealul modern de vieaţă nu poate fi altul decât concilierea, sincronizarea acestor două feluri de propăşiri Ţintă greu de atins. După cele mai sus desvoltate, mai e nevoie s'o spunem? Greu de atins : mai întâi pentrucă, cum spuneam mai sus, o conştiinţă ca cea contemporană, îndreptată cu precădere spre exterior, numai cu greu mai e în stare azi să înţeleagă sensul ade­vărat al unui astfel de ideal de vieaţă. In al doilea rând, greu de atins pentrucă potenţialul ener­giilor mobilizate în slujba progresului material e, pentru moment, neasemănat mai ridicat decât potenţialul pe care-1 poate, în clipa de faţă, realiza efortul de respiritualizare a vieţii, făcut de cei ce reprezintă spiritul în lume...

Cu toate acestea, cel ce Vă vorbeşte în acest moment, fiind convins că evoluţia istorică nu e fatalitate pură, crede că omul, creatură capabilă de a se vedea pe sine nu numai cum este ci şi cum ar trebui să fie, e în stare, dacă vrea, să şi devie ceea ce trebue să fie. Crede că „homo faber" — presupus a fi întâiul între animale, zic presupus, căci faptul nu e atât de sigur cum afirmă mulţi — mai poate, dacă vrea, să redevie „homo sapiens".

aw

Poeme de dragoste de

Zorica Laţcu

Urme Apasă-mi lung pe frunte un sărut, Ca să păstreze veşnic pielea moale, Cum se păstrează urma noastră 'n lut, Desăvârşitul arc al gurii tale.

Cu braţul tău să mă cuprinzi de brâu, Ca să mă 'ncingi cu lanţuri tăinuite, Cum se 'mpteteşte apa unui râu, Prinzând în ea ostroavele 'nflorite.

In cupa mea am vrut să-ţi dau să bei Un vin de preţ din vechile ulcioare, Să regăsesc apoi pe buza ei Aroma gurii dulci cu gust de floare.

N'am vrut s'ating nici albul aşternut, Nici perinde moi de in subţire, Căci mai păstrau, întocmai ca un lut, Şi forma trupului tău cast, iubire.

Cu mâna blândă strunele-am lovit Şi ele cântă armonii tăcute. Vreau să mă 'nchid în cântec, ca 'ntr'un mit A cărui înţelesuri sunt pierdute.

Dar cântecul din struna picurat Nu poate astăzi dorul să-mi aline. Tu eşti in cupa mea de vin curat Şi fruntea mea te poartă doar pe tine.

Prin iarba mătăsoasă Prin iarba mătăsoasă şi înaltă. Păşeam în zori, încet, lângă olaltă.

Şi zorile 'mpleteau cunună nouă De scânteeri, în păru-ţi ud de rouă.

Tu n'ai simţit că trupul meu tresaltă, Cum tremură de vânturi iarba 'naltă ?

Şi n'ai simţit că-mi flutură pe gură Un imn muiat de-a dragostei căldură.

Ca trandafirii roşii 'ntr'o cunună, Lumini lângă lumini în zări se-adună.

Şi soarele se 'nalfă peste zare, Şi soarbe rouă din potir de floare.

Prin ierburile umede şi dese Cărarea noastră 'ngustă se ştersese.

. Atunci din buza ta cu gust de floare Eu am sorbit o lungă sărutare.

Ca o libaţie de dimineaţă, Lui Phoebus, dătătorul de viaţă...

Prin iarba mătăsoasă şi învoaltă Am mers din nou, încet, lângă olaltă.

O umbra înălţată de

Letiţia Papii

O umbră înălţată între mine şi vieaţă In văluri îmbracă oglinda de soare, Cu glas de descântec în câmp de verdeaţă Adoarme surâsul din maci şi cicoare.

Trimis dintre neguri, ce veste mi-aduci, Şi pasu-ţi înfioară nădejdea ori teama, Când strugurii morţii mustesc la răscruci Şi roibul de flăcări îşi scutură coama ?

Uitată solie venind de departe, O mână ca pâinea pământul îl frânge. Deschide-va cine crăiască ta carte, Pecetea înscrisă în crinul de sânge ?

Ca roadele arse tânjind după boare, La ţărmuri ascunse aştept mărturie Să vindece chinul din maci şi cicoare Şi robul ce plânge în vecinica vie.

203

Agonia Const. N*icu Calotescu

Bătrânul încercă să coboare din pat, dar nu putu. Boala îl slăbise peste măsură. Teama că nu se va mai însănătoşi, începu din nou să-1 frământe şi de astă dată mai chinuitor. Vedea bine că-i merge din ce în ce mai rău. Ieri dimineaţă se putuse ridica din pat şi rămăsese câtva timp în picioare. Azi, abia de se mai poate mişca. Da, da. Sigur, starea i s'a înrăutăţit. Altfel nu i-ar fi făcut acum, aşa în grabă, consultul cu medicii cei mai de seamă din oraş. Dealtfel, înrău­tăţirea stării lui i-o mai dovedea şi faptul că medicii stăruiseră atât de mult asupra examenului pe care i-1 făcuseră. A văzut el, bine. Mai ales cel mai vârstnic, 1-a ascultat de vreo câteva ori. L-a cercetat cu de-a-mănuntul ; şi apoi şi atitudinea lor, înainte de a ieşi din camera lui, i-o mai dovedea. Fiecare a înclinat din cap în semn întrebător către ceilalţi. „Dacă organismul ar fi mai tânăr, mai rezistent..." a auzit el bine. Nu erau doar nici două minute de când ieşiseră delà el, spre a se consulta singuri în camera de-alături. Da, da, sigur, dacă organismul ar fi mai tânăr, ar putea înfrunta boala mai uşor.. . Nu i-ar mai fi nici lui teamă, atunci... Dar bătrâneţea asta. . . Şi la gândul că totul va fi zadarnic în faţa organismului prea slăbit şi îmbătrânit, îl cuprinse din nou desnădejdea . . . Dar oare ce-or fi zicând medicii de el în momentul acesta ? . . . îl vor fi condamnând, sau îi vor fi găsit leacul ? . . . Oare vor putea ei să-1 salveze ? . . . Sigur că da. Sunt doar oameni atât de învăţaţi... Toată nădejdea şi-o punea acum în ştiinţa lor. Ei erau în momentul acesta totul, pentru e l . . . Dar dacă şi ei s'or dovedi fără putinţă în faţa boalei ce-1 rodea ? Atunci ? Va pieri... Se va sfârşi. . . Nu va mai exista... Mintea încearcă, în zadar, să-i dea iluzia de a nu mai fi, de a nu-şi mai da seama de e l . . . Dar nu, nu se poate. Nişte medici buni nu vor putea să-1 lase aşa uşor pradă boalei şi morţii. Nu, nu. Vor reuşi să-1 facă sănătos... Asta mai mult ca sigur. Doar nu sunt nişte medici tineri, fără experienţă. Sunt oameni vârstnici şi cu renume, care trebue să fi reuşit în atâtea şi atâtea cazuri asemănătoare. Sigur că da. Altfel nu şi-ar fi putut câştiga faima de care se bucură. Se va însănătoşi sigur. Se va ridica din pat, va umbla ca şi mai înainte... Va mai trăi... Va putea să-şi vadă mare nepoţelul, după cum îi era dorinţa.

Singurul nepoţel, copil de câţiva ani, era toată dragostea bătrânului. Va putea să-1 conducă la şcoală, în prima zi, după cum o dorea de atâţia ani. In minte îi şi apăru imaginea copilului, cu ghiozdan nou la subsuoară, intrând pe uşa şcoalei, alături de el, de tata-moşu. Ce mulţumit se simţea... îl va conduce la şcoală, îi va cumpăra cel dintâi ghiozdan şi primele cărţi... Ce fericire...

Abia gustate, însă, aceste clipe de amăgire trecură, şi teama că toate încercările vor fi zadarnic începu să-1 chinue din nou. Dacă doctorii nu vor putea să-i ajute cu nimic la însănă­toşire ? Dacă va trebui să moară ? . . . Dar de ce să se frământe atâta ? Să aştepte mai bine liniştit rezultatul consultului. Să vadă ce părere au medicii... Nu se poate ; vor găsi ei leacul, trebue să-1 găsească... sunt doar medici vestiţi... Să aştepte mai bine în linişte...

încercă să-şi acopere umerii desveliţi şi, obosit, închise ochii ca şi cum ar fi voit să doarmă. O clipă nu se gândi la nimic, apoi încet, încet, gândul îi sbură spre vremurile trecute,

ca să-i proiecteze în faţă, ca la cinematograf, aproape întreaga lui vieaţă.

204

Pe dinainte ii trecură, rând pe rând: copilăria cu sburdălniciile şi bucuriile ei. Revăzu jocurile cu tovarăşii prin lunca înverzită de primăvară, urcându-se prin copaci şi strecurându-se prin desişuri. Revăzu fugile delà şcoală şi pe dascălul Gheorghiţă din satul delà poalele dealului, pe maica lui, dându-i poveţe şi arătându-i lucruri noi, pe părintele Iorgu, bătrân, cu barba albi şi părul împletit femeieşte pe spate, trecând încet cu cartea învelită în epitrahir, la subsuoară, pe uliţa strâmtă ce ducea la biserică.

Adolescenţa apoi, cu emoţiile şi avânturile ei ; revăzu pe fata dascălului, voinică şi cu busuioc la brâu, pe baba Ilinca, gârbovită de ani, ce descânta de dragoste pe la fete şi flăcăi ; tovarăşii de petreceri şi de vegheri nocturne pe la porţile zăvorite ce nu se deschideau decât după ce toţi cei din casă erau trecuţi în lumile de fantastic şi vis.

Veni, la rând, maturitatea cu sbuciumările pentru a răzbi în vieaţă. Resimţi plăcerile îmbă­tătoare ale reuşitei primelor afaceri. Revăzu căsătoria cu fiinţa pe care de ani de zile o dorea. .. bucuria primului copil... apoi zilele unei vieţi plină de linişte şi mulţumire.

Bătrânul respira uşor. Părea că adormise. Din camera alăturată, se auziră voci de bărbaţi. Erau medicii în desbaterea cazului de

faţă, care cercetau mai mult speţa boalei decât însănătoşirea bolnavului. Bătrânul se deşteptă din visarea lui, deschise ochii şi privi atent spre uşă. Se auzeau tare glasurile celor trei medici, dar nu putea desluşi nimic ; numai că se certau, sau aşa ceva. Oare în această discuţie se hotărăşte salvarea lui ? De sigur că discuţia trebue să se fi iscat în jurul medicamentelor ce trebue să i se dea. Va birui oare acela care recomandă medicamentul ce i va fi cu adevărat folositor? Toată atenţia îi era încordată într'acolo. Ah, de-ar isprăvi odată. . .

Se însera. Soarele trimitea ultimele raze, care pătrundeau până la patul lui, prin fereastra cu transperantul încă nelăsat.

Undeva, departe, la vreo cazarmă, se auzeau goarne sunând stingerea. Să fie oare ultima dată când mai aude stingerea ? Să fie oare acestea ultimele raze ale soarelui pe care le mai vede ? Oare mâine în zori va mai fi ? Va mai vedea încă odată răsăritul soarelui ?

Un scârţâit de uşă se auzi şi în camera întunecată intră unul din doctori. Vroi să-1 întrebe dacă mai e vreo nădejde, dar nu putu. Vocea îi slăbise peste zi. îngână doar ceva înnăbuşit. Doctorul păru că-1 înţelese, căci îi răspunse vesel :

— „încă o zi două şi ai să te faci bine. îţi voiu da un medicament bun. Să cauţi să-1 iei". Abia putu îngâna un da. Se simţi uşurat. Doamne, mari sunt minunile Tale. Doctorul luă ceva de pe masă şi ieşi. Uşa rămase, întâmplător, întredeschisă. — „Nu mai poate nici să vorbească. Nu cred să mai reziste până mâine". — „Să-i facem o injecţie cu cafeina". — „Cunoştinţa şi-o păstrează încă". — „Să-i facem, atunci, injecţia ca să-1 mai ţinem până dimineaţă". — „Crezi?" Auzise bine sau i se păruse ? Aceasta era părerea doctorilor ? Cum ? , . . Toţi?. . . Niciunul

nu mai crede în scăparea lui ? . . . Toţi îl condamnă ? . . . Cum ? . . . Mâine nu va mai vedea zorii zilei ? Nu, nu. Asta nu se poate. N'au vorbit doctorii. I s'a părut, lui. Imposibil. De-ar fi vorbit medicii, ar fi fost măcar unul de altă părere. Nu, nu. Nu se poate. Nu-i adevărat. I s'a părut lui, de sigur.

Unul din doctori intră cu siringa în mână. — „Să-ţi facem o injecţie ca să te faci bine". Nu zise nimic. De ar fi putut, l-ar ti sdrobit. Câtă făţărnicie. Şi mai ales câtă linişte pe

figura lui. Oare nu era în joc vieaţa unui om ? Pe el nu-1 impresiona aceasta ? El nu simţea nicio tresărire, niciun fior ? O ură nebună îi umplu dintr'odată sufletul şi de unde până aci toată nădejdea lui erau medicii, acuma ar fi vroit să-i lovească, să-i înlăture, să nu-i mai vadă.

Făcu toate sforţările ce mai putea face, pentru a se împotrivi medicului care vroia să-i facă injecţia, dar nu rezistă, şi rămase nemişcat până ce siringa fu deşertată în întregime prin acul subţire pe care aproape nu-1 mai simţia.

Când doctorul se îndreptă spre uşă, bătrânul îl privi doar dispreţuitor.

2 M5

Uşa fu bine închisă de astădată, dar vocile medicilor se mai auzeau încă. Nu-şi mai dete osteneala să le asculte. Nu-1 mai interesa nimic. Simţia că între el şi ei era o prăpastie mare.

Dar iată-1 în faţa morţii, fără nicio nădejde de scăpare. Se auzi scârţâit de uşi şi voci de bărbaţi. Un suspin din camera vecină. Doctorii plecaseră. Cineva intră în cameră, privi cu milă spre el şt, ridicându-se spre icoana din faţa patului,

aprinse candela. Ar fi vrut să ţipe, să strige. Puterile însă nu-i îngăduiră. Abia putu să facă o mişcare înceată şi desnădăjduită. E pierdut. Nu mai e nicio speranţă. Cel care aprinse candela ieşi. E din nou singur. Ochii i-au rămas îndreptaţi spre icoana luminată slab de palida lumină a candelei. Lângă icoana Maicii Domnului, e o cruciuliţă. Da, cruciuliţa lui delà cei bătrâni. Cu câteva zile înainte de a-şi da sfârşitul, maica lui i-o dăduse ca s'o păstreze, şi tot atunci îi ară­tase şi taina acestei cruci. Ea fusese pusă pe pieptul fiecăruia din morţii neamului. Şi la bunicul şi la bunica lui şi la tatăl şi la mama lui, şi la soţia lui acum câţiva ani. Şi acum, de sigur, i-o vor pune şi lui pe piept...

Când îi murise nevasta, după înmormântare, cineva o pusese din nou în perete. Şi era atunci o seară întunecoasă, tot ca acum. Stătea amărît pe pat şi zărind cruciuliţa atârnată iarăşi la icoană se întrebase : oare pentru cine te vei mai coborî de-acolo ? Da, da şi-aduce bine aminte. Aşa se întrebase, căci cruciuliţa aceasta nu era luată din perete decât în asemenea împrejurări.

Dar nu, nu va muri. Dumnezeu îl va ajuta să se ridice şi de astădată. Parcă n'a mai fost el bolnav tot aşa de rău ! Şi ochii i se îndreptară rugători spre icoana Maicii Domnului... I se pare oare, sau într'adevăr figura de pe icoană mişcă ? Priveşte mai atent. Nu, nu e părere. Maica Domnului a întins braţele spre el. Da. Iată, acum a apărut şi cercul de aur în jurul capului Sfintei Fecioare. Mişcă. E aevea. Da. Parcă ar vrea să spuie ceva, căci uite mişcă din buze. Simţi cum din ce în ce se pierde într'o amorţeală. Iată că Maica Domnului a dispărut deodată. Nu mai vede nimic clar. Toate îi fug înaintea ochilor. Gemu înnăbuşit.

Foarte vag i se pare că aude mişcări repezi şi sgomote în jurul lui. Nu mai simţi nimic. Ochii i-au rămas pironiţi pe icoana de unde Maica Domnului dispăruse. O respiraţie din ce în ce mai rară şi mai grea...

A doua zi, ca şi altădată, prin fereastra larg deschisă, soarele trimitea raze vesele ce pătrundeau până la patul în care bătrânul îşi dormea ultimul somn.

Păsărele mici sburdau afară, printre ramuri, şi miros de liliac înflorit pătrundea prin perdele. O albină, cu zumzetul ei monoton, căuta miere din floare 'n floare, ca şi cum nimic nu

s'ar fi întâmplat. La icoană, candela pâlpâia încet, luminând palid chipul slăbit al Maicii Domnului.

m

Vüs de April de

Marina Stroici

Nu te cunosc şi totuşi eşti în mine, Ai răsărit ca mărul înflorit In însetarea largă a câmpiei. Cu tot veninul fructului oprit.

înalt, cu crengi de umbră şi lumină, Ifi port mireasma florilor în nări... Ascult cum creşti şi te cuprind subţire. Beată, ca 'n visul primelor chemări.

Adulmec lung şi tremur ca o ciută... Din codrii, svonuri tainice mă mân... Cine eşti tu ? şi ce vrei delà mine ? Strălucitorul, blândul meu stăpân.

De ce pornesc, vârtej înalt, spre tine, Privighetori ce nu mai pot cânta... Şi stoluri lungi de răsvrătite doruri Se 'ntorc din larg s'adoarmă 'n umbra ta?

Ce val adânc mi te-a adus pe ţărmuri Să mi te fure iarăşi — taină — zării, înşelătoare algă minunată In ceasul grav şi trist al înserării?

Să fie harpa ielelor albastre Vrând să învie basmele de ieri? Sau cântecul senin al viorelei Ascunsă 'n trena blondei primăverii ?

întreb tăcerea şi ascult adâncul Nelămurind al soartei straniu joc... Şi-mi arde, arde inima nătângă Ca un besmetec fluture de foc.

Conspiraţia umbrelor de

Ion Opriş

De multe ori mi se abat paşii pe strada Protopop Rusu, o stradă destul de liniştită din cartierul de jos, strejuită solemn de un vechiu cimitir evanghelic, încercuit de ziduri groase şi înalte, ca o adevărată cetate a tăcerii. Singura notă discordantă a acestor locuri liniştite este uruitul periodic al tramvaielor, care fac o clipă să tresară eternitatea aţipită pe umerii îngerilor şi ai crucilor uriaşe, risipite într'o mare vegetală de ierburi în paragină, de salcâmi sau de tuia. încolo, lumea se scurge lentă, chiar şi în zilele când este piaţă. Cât despre elementarele vehicole rurale sau automobilele care se insinuiază vertiginos şi fără sgomot, ele nu sunt în stare să ştirbească majestatea morţii care priveşte sever şi molcum din faţa grilajului de fier al porţii, ca un aver­tisment neclintit faţă de orice intenţie tulburătoare.

Faţă în faţă cu acest cimitir se înalţă pline de o modernă graţie câteva case cu etaj, stil blokhaus. Acum câţiva ani, în locul lor se afla un imens teren viran în care, într'un mediu vegetal tot atât de bogat ca şi dincolo, puteai zări în paragină cruci dezolate de lemn. Gardul vechiu de scânduri roase de vreme era destul de indiscret ca să descopere trecătorului curios tainele unui alt fost cimitir. O atmosferă de calm şi resemnare unea într'o nevăzută acoladă ambele domenii ale morţii, împrăştiind peste întreaga stradă o notă de melancolie profundă.

Printr'o stranie ironie a destinului universal şi implacabil de caducitate cosmică, însuşi acest depozitar de vremelnicie omenească a trebuit să moară. Am asistat cu inima strânsă la îngropăciunea lui care a constat în actul profan al desgropării morţilor, al curăţirii terenului de hârci şi ciolane şi de tot ce mai putea să amintească despre muta prezenţă a imperiului durerii. Am privit resemnat cum dispare cimitirul cotropit de elanul civilizator al târnăcoapelor şi al lope-ţilor. In cadrul acestui trist decor de comedie mondială, am văzut aevea pe groparul din Hamlet contemplând cinic şi învingător hârca filosofică a cine ştie cărui peregrin al acestei vieţi. Şi în solitudinea dureros fărămiţată cu lovituri de sacrilege unelte tehnice, mi-a răsărit năuc în minte întrebarea dacă nu cumva aceste hârci scofâlcite sunt mai reale decât groparii care le sapă.

O mulţime de curioşi — cei mai mulţi din treapta târgoveţilor — pândeau din stradă penibila operaţie a groparilor, sperând să afle ceva din tainele evacuatelor relicve. Dar hârcile se temeau de lumină şi tăceau inerte şi triste.

Noaptea însă, de sigur, în legănat misterios de ramuri, scheletele se adunară laolaltă, oscior lângă oscior şi sorbind sevă de lună se îmbrăcară in costume de rază. Apoi înălţându-se vii şi suple din resturi de cosciuge sau de pe lângă garduri, păşiră aerian peste săpături şi se prinseră în lanţul ritual al unui dans trepidant. O horă fantastică trecea ca un vârtej alb peste morminte. Era banchetul de adio al umbrelor.

In sfârşit şedinţa, ultima şedinţă. Umbrele se adună roată în mijlocul cimitirului. Par un cerc imens de chihlimbar, care .se agită încontinuu în focul unei secrete revolte ascunse undeva în coşul pieptului lor fără conţinut. Şi minune! Umbrele noaptea vorbeau, ca şopotul frunzelor, ca fâlfâitul aripilor de liliac, ca huetul speriat de cucuvae sau ca gemetele muribunzilor.

— Sacrilegiu!

208

— Impietate! — Teroare! Protestele lor creşteau, alimentate de boarea care începea să sufle ceva mai tare. — Răzbunare! — Răzbunare! • Şi huetul lor se propaga vertical din înaltul cerului până in şanurile adinei ale pământului. — De-acum încolo vom rătăci pe drumuri! — Vom aţine calea călătorilor întârziaţi! — Vom tulbura somnul copiilor în miez de noapte ! — Vom plânge în adâncul apelor şi în locuri părăsite! — Vom geme spânzuraţi de crengi ! Vegetaţia începu să tremure de spaimă, iar crucile răsturnate agonic la pământ binecu­

vântau matern şi definitiv hotărîrile lor. Dar deodată umbra unui fost hingher se înălţă imperială din mijlocul celorlalte şi se fixă

exact în centrul geometric al cercului. Toate murmurele încetară — în lumea umbrelor, cei mai smeriţi sunt totdeauna mai ascultaţi — şi începu acest sumbru discurs:

— Voi scăfârlii ultragiate, luaţi aminte la mine ! Răzbunaţi-vă pe oameni ! Răzbunaţi impie­tatea lor, lipsa lor de solidaritate ! Dar nu le tulburaţi somnul în miez de noapte : e monstruos ! Nu le aţineţi calea la răscruci : e inutil ! Nu vă plângeţi durerea spânzuraţi de crengi : e ridicol ! Răzbunaţi-vă mai crunt! Refuzaţi de a le mărturisi ceva din misterul vieţii de dincolo! Ţineţi-i pururea departe de voi! Lăsaţi-i să creadă că ei sunt vii şi noi suntem scăfârlii moarte ! Lăsaţi-i să se mintă pe ei înşişi, să uite că sunt din stirpea noastră şi că păşesc pe urmele noastre, Lăsaţi-i să calce netulburaţi peste noi, ca să nu-şi dea seama că fiecare din ei ascunde o scă­fârlie dezolată care odată va suferi acelaşi nedemn şi inuman ultragiu pe care-1 suferim noi astăzi 1 Deci iată ce vă propun eu : o răzbunătoare iertare.

— Răzbunătoare iertare ! răspunseră în cor umbrele. Apoi linişte, linişte. Stelele licăreau pe bolta senină cântând neauzit cosmice simfonii misterului divin. Prin

cimitirul alb-violet vieaţa umbrelor a dispărut. Scheletele se retraseră discrete în resturi de coşciuge sau pe lângă garduri. Glasul unui cocoş străpunse ca o sabie vălul subţire de vis al nopţii, zorile apărură şi încetul cu încetul soarele redeschise robinetul de energie al activităţii cotidiene.

Scăfârliile aveau aceeşi calcaroasă albeaţă şi aceiaşi ochi adânci şi goi. Iar lumea trecea din ce în ce mai nepăsătoare pe lângă ele, făurind în minte planuri potrivite după logica unei iluzorii veşnicii. In mijlocul acestui gâlgâitor torent de vieaţă doar rânjetul ceva mai accentuat al craniilor pleşuve mai trăda ceva din conspiraţia secretă a morţilor.

209

Doua suflete de

Nicolae Cadioschi

Amândoi bătrâni, fuseseră la Bucureşti să consulte nişte doctori. El, un moşneag slab, eu faţa rasă, brăzdată adânc, nu vedea de loc; îl purta baba de mână« Bătrâna părea o arătare din mormânt : galbenă şi suptă de-i sta nasul — şi altminteri destul de prelung — ca un nas de tocmeală; puţintică la trup şi uscată de te aşteptai acu-acu să se sfarme bucăţele.

— Sui, babo, mai repede, că porneşte maşina, îi strigă conductorul văzând-o cum se chinuia să urce scările vagonului.

— Stai, măicuţă, că mă sui; dar am şi pe copilul acesta cu mine, zise baba arătând pe moşneag. Bătrânul bombăni ceva care părea o nemulţumire pentru comparaţie şi urcă domol şi nesigur scările, tropăind rar cu cişmele potcovite.

Ţinându-se de mână, începură a se bălăbăni printre băncile de lemn ale vagonului, căutând o pereche de locuri, căci baba nu-şi putea lăsa copilul singur. Atâta i-ar fi trebuit. Bătrânul se supără din toată nimica şi o ceartă şi o cicăleşte câteun ceas întreg, încheind fiecare frază cu vorbele: «Ori, pe semne, babo, că ţi-e voia să te scapi de mine".

Baba cată să-i intre în voie, să Be lângă el chiar dacă ar fi osândită a sta în picioare. — Rău e când nu vezi, eh! oftă moşneagul amărît. Aşa e făcut omul, să se bucure de o mângâiere, de o vorbă de compătimire ; o grijă cât

de neînsemnată parcă-i alină durerea. Bătrânul aştepta vorba aceea. — Da', şi eu cu bătaia mea de inimă! Vai de capul meu şi nimeni nu mă crede, zice

baba cu un aer de adâncă mâhnire pentru sine, în locul mângâierii aşteptată de moşneag. Iaca, ici, când voiam să mă urc pe scară, m'a apucat bătaia de inimă şi iac-aşa, iac-aşa se sbătea la mine în piept, să-mi spargă coşul şi mai multe nu.

Bătrânul întoarse capul. Aşa păţia întotdeauna cu baba lui ; n'avea el chip să spuie că-1 doare ceva ca să nu o doară pe loc şi pe dânsa altceva, în loc să-i spuie acolo o vorbă de alinare, ca de pildă : sărace moşnege, mult eşti bolnav şi nimeni nu te crede... Ţi-ai găsit ! De se văita el de cap, pe dânsa numaidecât o durea spatele ; dacă se văita el de mâni, pe ea o durea în piept. Aşa că delà o vreme aproape nu se mai ascultau unul pe altul când începeau văitatul.

Anevoie găsiră două locuri pe o bancă lângă uşă ; se aşezară încet, cuibărindu-se vreme îndelungată şi mormâind mereu, ceva nedesluşit.

Tac un timp. Intr'un târziu moşneagul zice : — Apoi, vezi ? Nu-ti spuneam eu, Catinco ? Ce să căutăm la Bucureşti ? Doftorii, parcai ce ? Dacă ţi-i dat să trăieşti, trăieşti, dacă nu, geaba doctori. Ce pot ei ajuta ? Ileana, nepoată-ta Ileana, de colo : Da', duceţi-vă la Bucureşti, că acolo-s doctori, nu şagă! Las-o pe Ileana, că o cunosc eu; ghes ca să te plimbi la Bucureşti. Tu atâta aşteptai : Hai Gheorghe, hai bre, că ti-i face bine la ochi cu doftorii din Bucureşti şi poate şi eu cu inima. Iaca, am fost. Am svâjrîit banii pe de geaba? I«am sv4rlit Ne trudim oasele pe drumurile aestea fără de sfârşit? Ne trudim. Aşa le brodeşti tu pe toate, Catincă.

MO

— Da I omul incearcă, şopteşte baba cu sfială, ca un suflu care abia atingea auzul. — Da, de 'ncercat, n'are încotro ! Bani pe gârlă. Da-i vorba că alta era la tine. Ţie îţi era

să te plimbi cu trinu şi să vezi Bucureştii; asta era la tine. Că tu dacă ai ochi de văzut ţi-i drag şi a te plimba. Tu Gheorghe, sărace, svârle bani ca să se plimbe Catinca, cucoana Catinca, li da moşul tot mai arţăgos.

— Taci, măi omule, că te aude lumea. — Ce lume, ce lume ! Las' să audă ! Ce am eu cu lumea, striga bătrânul. Eu iţi spun că

din pricina ta am prăpădit o grămadă de parale. 0 să ajungem cerşetori. Dârele chipului se adâncesc şi se strâng dese ; două cute mai adânci răsar de laturile

gurii ; sprâncenele se apleacă şi se apropie la îmbinarea lor deasupra nasului coroiat şi mustăţile se sbftrlesc bătăioase şi ameninţătoare. Cine spune că în ochi se oglindeşte tot sufletul omului ? In clipa aceea moşneagul orb avea un chip aşa de mânios şi de neîmpăcat!

Baba tace ca să nu toarne spirt pe foc. încet, încet, dârele de pe chipul moşului se întind şi dispar, sprâncenele se despart uşor

şi mustăţile se clădesc binişor la locul lor : s'a potolit moşneagul. In vagon e larmă ; toată lumea vorbeşte cu glas tare. Flăcăi care pleacă la oaste râd şi

spun verzi şi uscate ; nişte negustori, pe semne, fac o socoteală acolo, în legea lor şi întind o tocmeală care seamănă mai mult a ceartă. Pe o bancă din spate, un popă gras cu barba păscută, cu pomeţii obrajilor şi cu vârful nasului roş-liliachiu, cu ochii înlăcrămaţî, cinsteşte des cu nişte gospodari şi le povesteşte despre un proces foarte complicat. Din vagonul vecin se aud chiuituri şi sgomot de instrumente muzicale : un ţigan ţârlâie dintr'un clarnet, altul cu o trâmbiţă se acaţă ici şi colo de cântec şi peste sunetele lor înţepătoare în auz domneşte bubuitul unei tobe cu talgere.

Uşa vagonului scârţâe. Moşneagul întreabă: Cine intră? Baba se apropie de urechea bătrânului şi-i şopteşte: A ieşit un popă.

— Cine? Un popă? Da', ce au de strigă oamenii dincolo? — Ia, nişte ţigani, fac acolo o mozâcă. Uşa scârţâe din nou, se deschide larg în lături şi un val de aer rece cotropeşte repede

vagonul. — Cine a ieşit? Popa? întreabă moşneagul. — Nu, popa nu-i aici. Intră nişte flăcăi, răspunde baba cu glas scăzut. — Vin nişte flăcăi, zici? Da', unde vor să mai steie? Că doar n'am să-i las să se urce

pe capul meu. Ei, Catinca, prost am mai fost eu de m'am potrivit ţie. Să mă canonesc eu pe atâta cale ! U ! . . . Ce frig vine pe uşă !

Baba întinde un şal, îl pune pe umerii bătrânului învăluindu-1 cu grijă. — Na, ţine capătul ca să nu te desveleşti. — Da', tu cu ce te mai înveleşti ? Vrei să răceşti, să te apuce iar bătaia de inimă ? — Lasă, făcu baba împăciuitoare, ţa am şi eu un capăt de şal. Credeai că ţi-1 las ţie

tot? Când mi-o fi frig, îl iau eu. — Da, ştiu eu că-1 iai, răspunde moşul ca să nu rămâie dator cu nimic; îl iai tu şi

îngheţ eu. Tac iarăşi un răstimp. De alături se aude un cântec din Moldova, răcnit de ţigani. Bă­

trânul zice încet: — I-auzi babo; cântă Foaie verde alunea. — IM, face baba ; îl cântă ei ţiganii, dar ca Stanciu din Precista nu-1 mai aduce nimeni.

Şi amândoi bătrânii tac, furaţi de o veche aducere aminte. Baba întoarce privirile spre geam, moşneagul ţine capul plecat înainte.

Pe locul liber de lângă ei se aşează un negustor venit din compartimentul vecin, unde nu mai putuse răbda muzica ţiganilor.

— Veniţi din Bucureşti? îi întreabă străinul. — Da, se grăbeşte baba cu răspunsul ; bătrânul pătimeşte de ochi şi am fost la un doftor

mare. Da' ce folosi — Ce folos? suspină moşneagul.

m

— Pe urmă şi eu pătimesc de inimă, îndrăsneşte să adauge bătrâna. Să vezi dumneata, când mă apucă bătaia de inimă, iac'aşa, iac'aşa se sbaţe, să sară din piept. Vorbele acestea baba le întovărăşia cu o bătaie de pumni în piept, mai rea de bună seamă decât a inimii.

— Da, am fost la Bucureşti, reia bătrânul. Măi, măi, ce scumpete e acolo ! Cinci bucăţele de lemn, ia' atâtica — şi bătrânul prubulueşte nesigur din mâni lungimea bucăţilor — zece lei; mai mult ca doi lei kila. Doamne păzeşte, parcă ar veni ziua de apoi. D'apoi gazda ! Am mas la un hotel de lângă gară, într'un fund de ogradă, laolaltă cu o mulţime de lume nevoiaşă ca noi. Cu banii pe o noapte plăteam la noi chiria pe o lună.

— Şi încă am fost bucuroşi că am găsit loc, adaogă baba. — Apoi, da ; cum eu nu văd şi tu nu ştii seama pe acolo... Dacă ţi-a trebuit Bucu­

reşti ! . . . 0 grămadă de bani, suspină moşneagul şi cutele din jurul gurii se adâncesc a disperare. Se întunecă. Sgomotul din compartimente se potoleşte treptat; au obosit şi ţiganii cu

muzica lor şi flăcăii cu veselia. Peste glasurile scăzute stăpâneşte acum vuetul monoton şi ritmic al roţilor ; duruitul lor le-a pătruns în urechi, le sună în cap, le-a cotropit toată făptura şi acum nu-1 mai simt decât când încetează prin oprirea trenului.

— Da', încet mai merge trinu ista, zice moşneagul într'un târziu. — Da, încet, răspunde bătrâna ca un ecou, după care îşi îndreaptă privirile prin fereastră

spre câmpia sură în amurgul toamnei târzii. Şarampoii fug îndărăt, zoriţi ; tufe mărunte parcă se răsucesc pe călcâie să alerge şi ele înapoi. Trenul pare că stă pe loc, apoi că a luat-o în curmezişul şinelor... Baba clipeşte şi scutură din cap ; vagonul se cuminţeşte şi o porneşte pe linie, cum se cuvine, în ratatamul obişnuit. Pe cel dintâi pospai de pe câmp se pare că a presărat cineva piper : ciori răzleţe care se alungă şi se aşează din loc în loc. Un cârdişor de oi zoreşte spre un sat care nu se vede; un băieţaş mână oile din urmă, apoi înveselit subit de trecerea trenului se opreşte, dă un chiot şi-şi vântură căciula, într'un fel special de salutare; un alt băieţaş, mai mărunt, îşi suflă în pumni şi-şi adună sumăeşul în jurul trupului.

într'un târziu se aude iarăşi glasul bătrânului: — Cine ştie când om ajunge noi cu trinu ista? Maşina şueră Jung şi speriat : o gară mare, lumini verzi şi roşii care se răsucesc şi clipesc,

şine multe care se întretaie, se ţes şi se despart. Trenul trece repede pe sub un pod de fier, îşi potoleşte fuga, până se opreşte în faţa peronului. Din zeci de lămpi electrice, cu globuri mari, se revarsă o lumină puternică, inundând vagoanele. Călătorii delà ferestre clipesc repede şi închid ochii. Sute de capete se mişcă încoace şi încolo, pe peroane şi printre linii ; hamalii se reped ca ulii asupra vagoanelor, înhaţă bagaje, aleargă şi strigă; femei cu pălării pestriţe, cu pene de un cot, bărbaţi, unii cu căciuli, alţii cu şepci, cu pălării de tot felul de culori, se amestecă în pripă, care scoborînd, care urcând în vagoane. 0 ceată de muncitori tabără pe vagoanele de clasa treia, le cuceresc într'o clipeală şi se tescuiesc de nu-şi mai pot trage sufletul.

Bătrâna priveşte mişcarea aceasta cu o plăcere răsfrântă în tot chipul, parc'ar fi vrăjită. Deodată vâjâie o maşină pe lângă vagoane : trece expresul, făcând să scapere văzduhul în urma lui.

— I-ha-a ! . . . face baba zăpăcită de această nouă arătare ; da' abraş mai merge aista. — Cine merge, babo? Mie nu vrei să-mi spui ce e pe afară. Ira-a, iar vine frigl N'ai

mai găsit alt loc în vagon decât lângă uşa asta, ca să îngheţ de frig. — Da', voi unde mergeţi, bătrânilor? — La Moldova. — Apoi ce mai aşteptaţi ? Daţi-vă jos şi schimbaţi trenul ; ah, ce bătaie vă mai trebue I,

făcu conductorul cam cu chef, trântind uşa în urmă. — Vezi, babo ? Cine ştie unde ajungeam ! La Tighina ori în Turchia. T-ţ-ţ ! cum nu văd

eu nimic, iar tu nu ştii seama. încet, bălăbănindu-se printre bănci, coborîră pe scară, mai întâi bătrâna, apoi moşneagul

purtat de mână, care dondănîa mereu cu obidă: — Dacă ţi-a trebuit numai decât Bucureştii poftim Bucureşti.

212

Poezii de

George Păun

Cântec pentru Ana Maria Ana Maria, parcă-ai fost un cântec Ce s'a pierdut pe corzi subţiri, încete; Te-am murmurat ades ca pe-un descântec Prin parcul plin de toamnă şi de fete.

Te-am răsădit în sânge şi în gând Cu dragoste, ca pe o floare rară, Să simţi altoiul vieţii germinând, Cum sunetul se naşte 'ntr'o vioară.

Minune-ai fost ?... sau poate numai vis... Poveste, cântec, dans, sau vreo nălucă? Şi versurile-s triste 'n manuscris Şi lacrimile 'n ochi nu se usucă.

Ana Maria, poate-ai fost o stea Ce-a tremurat deasupra mea lumină, Când inima fuior de dor torcea Şi visului îi trebuia Regină...

Dar astăzi visătoare mâini te vor Şi 'n mine-i un muzeu de amintiri, Iar florile tristeţii mă 'nconjor Şi seara ţese voal peste priviri.

îmi pare că citesc şi-acum o carte Cu paginile pline de tristeţe, Şi sufletul i-atâta de departe, Că ochii s'au brumat de tinereţe.

Àmurg Coboară seara calmă peste noi Şi umbre triste se 'nchircesc pe deal, Bocancii grei se 'nfundă în noroi Iar gândurile-s toate în Ardeal.

Rar, câte-un tun mai hăue năuc... Doar Brand-urile bat peste tranşeu, Şi avioane moarte ne aduc Şi gloanţe se înfig în piept mereu.

Iar uneori, în nopţi când n'avem somn, Când sentinela paşii îşi destramă De parcă este-un Rege sau un Domn, Ne încolţeşte 'n suflet chip de mamă...

Azi stăm pe loc, dar mâine unde-om fi? In ce sătuc ne-om odihni o clipă? Sau ziua asta nu s'o mai sfârşi? Simţi, camarade, sângele cum ţipă ?

De câte zile ostenim pe drum ? Câţi au rămas să mergem mai departe ? . Sunt ochii plini de lacrimi şi de fum Şi inima e tristă ca o carte.

Decor de

2>. Loghin

Doamne, adolescenţa noastră ai înflorit-o 'n stele mici, Le striveam când cădea rouă sub opinci, Priveam cu ochii umezi cărăbuşi spre seară, Mirosea o trişcă apusul, urmele de cară.

Numai firul lung al ierbii mă 'nvăţai a-l scrie, îmi plăcea mai mult din nori să iau simbrie. Fratele mai mic călcând din urmă 'n manuscris — Pentru el abecedarul nu s'a mai deschis.

O amintire grea m'apasă: focurile 'n comori. Intr'un blid strângeam şi stelele şi zori. Acum de-a bătut rugina 'n frunze iar pisanie, Iau din fiecare vers împărtăşanie.

Privighetorile nu mai au glas încondeiat în azur. îngăduie, Doamne, poetului în prag de toamnă, pur, Să scrie în culori de curcubee mult ce se cere — In stăpânirea Ta stau călimările din fiecare ere.

2Í4

Dialectica existenţii practice de

Zevedeiu Barbu (Urmare şi sfârşit)

Să remarcăm că o atitudine limpede faţă de o concepţiune care realizează valoarea eco­nomică nu poate fi luată, decât după ce acea concepţiune se manifestă suficient impregnată de empiric In acest caz, de cele mai multe ori, o concepţiune economică trebue să treacă prin practică, ca să se poată arăta ceea ce întradevăr este. Acelaşi lucru se întâmplă cu toate valorile spiritului practic. Această constatare ne face să înţelegem un lucru foarte important, care ţine direct de dialectica istorică a existenţei practice. Şi anume găsim gânditori, sau serii de gânditori) care realizează în aceeaşi măsură, pe plan mintal, atât valori economice, cât şi valori politice. Ei trăiesc la o răscruce a istoriei şi delà acest punct începând, nu vom putea şti ce lăture a gândirii lor, economică sau politică, se impune mai cu stăruinţă, decât după o prealabilă cunoaştere a empiriei istorice şi uneori, după o aşteptare mai îndelungată, sau mai puţin îndelungată, cu scopul să urmărim potriveala la fapte a acestor concepţiuni. Grija cea mai mare, în astfel de cazuri, este să avem pururea în vedere ciclul dialectic mai sus descris. Să luăm un exemplu.

Nimeni nu poate spune că principiile de organizaţiune ale existenţei practice, impuse empiriei istorice de Revoluţia franceză, nu au ţinut seamă, aproape în aceeaşi măsură, de politic şi de moral, ca şi de economic. A fost o viziune totală şi cu multă trudă elaborată, în decurs de secole, asupra existenţei practice. Totuşi Revoluţia franceză şi mai ales epoca ce începe delà ea, a fost un triumf al climatului economic, înăuntrul existenţei practice. Dovezile ne stau la îndemână.

Principiul esenţial al acestei Revoluţii a fost şi este principiul libertăţii, celelalte două principii, de egalitate şi fraternitate, rămânând la o chilometrică distanţă de el. De asemenea nu este semnificativ faptul că, în atmosfera contemporană, bazată pe Revoluţia franceză, se funda­mentează, pe drept cuvânt, gândirea economică ? Găsim o celebră floră de gânditori politici care au la bază spiritul economic. Numele lor stă la îndemâna oricui. Dar deocamdată este suficient să accentuăm că expresiunea ilustrativă a Revoluţiei franceze este liberalismul şi trebue adăugat că, pe orice plan s'ar fi întâmplat, acest liberalism, de provenienţă economică, se manifestă şi s'a menţinut încontinuu într'un stil economic. De altfel, prin greutăţile create spiritului practic, acest liberalism a devenit măciuca cu care se dă astăzi vânjos şi neobosit în cap societăţii create de Revoluţia franceză. Ni se par lucruri prea cunoscute ca să mai descriem care sunt aceste ne­ajunsuri. Ne mulţumim doar să amintim, în urma liberalismului desvoltat gigantic, acea exte­rioritate dintre indivizi, acea situaţie de unul contra altuia, de sărac şi bogat, de stăpân şi slugă etc. care, la linia în care se găsesc actualmente, au făcut imposibilă existenţa practică. Dar nu e vorba numai de indivizi. E vorba şi de colectivităţi, care au evoluat la aceleaşi raporturi unele faţă de altele, în virtutea liberalismului promis de climatul economic, care, pe plan colectiv, a evoluat în imperialism. Un bine cunoscut gânditor economist, pe nume Fr. List, în acelaşi timp şi un mare admirator al Revoluţiei franceze, a făcut, aproape acum un secol, o ciudată profeţie : „După cât ne este cu putinţă să vedem cu slabii noştri ochi, — spune el — la mijlocul veacului viitor vom avea numai două puteri uriaşe şi numai trei sau patru naţiuni independente. Noi

3* 215

credem că profeţia sa a rămas mincinoasă. Poate, până la sfârşit, vom reuşi să ne facem înţeleşi în această credinţă.

Dar, părăsind şirul dovezilor că de fapt a fost un veritabil climat economic, să. punem întrebarea, de ce din complexul de pregătire al Revoluţiei franceze s'a impus tocmai acest climat ?

In acest loc ar fi potrivit să spunem cu accent că dialectica ne este de mare folos. De altfel suntem pe un teren, în care metoda dialectică se găseşte oarecum la ea acasă. Terenul spiritului practic a fost, cu precădere, cercetat şi de Hegel însuşi şi apoi, cu multă stăruinţă, de stânga hegeliană. Ne trebueşte însă un simţ şi o măsură adecvată acestei metode." Şi^ anume, e bine să ştim că metoda dialectică se aplică în istorie, cu mult mai evident, considerând perioade mai largi. Pe măsură ce epocile sunt mai scurte, evidenţa acestei metode devine mai anevoioasă.

In acest mod, răspunsul la întrebarea noastră este destul de simplu. In Revoluţia franceză învinge climatul economic, cu toate implicatele sale mai sus menţionate, fiindcă acest climat este o ripostă dialectică, la epoca anterioară a Evului Mediu şi a Renaşterii, în care s'a văzut o evi­dentă predominanţă a momentului politic. Căci gestul politic însemnează, în esenţă, un principiu de organizare impus cu exterioritate pe deasupra indivizilor. Atunci absolutismul este cea mai înaltă expresie a acestei valori. In acest loc, avem prea puţin de spus. Totul vorbeşte delà sine. Evul Mediu şi Renaşterea semnifică hegemonia politicului. El poate constitui, în ciclul dialectic, teza, iar epoca contemporană este răzbunarea, prin libertatea promisă omului. Această epocă, consfinţită de Revoluţia franceză, este antiteza. Iată un început al ciclului dialectic, înăuntrul existenţei practice, care ne arată cum stau şi de ce stau astfel lucrurile. In baza acestor constatări, sunt posibile chiar şi unele previziuni şi după cum am indicat teza şi antiteza, considerând istoria Europei, în ceea ce priveşte sinteza, ne vom permite noi înşine să prevestim, deoarece sinteza se arată, în contururi destul de lămurite. Ea pluteşte asupra capetelor noastre. Dar mai întâi să vorbim de formele de aplicare ale valorii politice, aşa după cum am vorbit de cele ale valorii economice.

Fără îndoială că economicul totdeauna se realizează printr'un politic oarecare. Această legătură este condiţiunea elementară a existenţei practice. Insă, când spunem că o epocă oarecare se caracterizează printr'un climat economic, sau prin momentul economic, punem o problemă de intensitate şi predominanţă a acelei valori. E vorba de ceea ce am numit hegemonia valorii eco­nomice. Astfel existenţa practică, restructuralîzată pe urma Revoluţiei franceze, suferă de o astfel de hegemonie a climatului economic. Hegemonia s'a pronunţat în aşa măsură, încât a determinat întreg stilul societăţii, sau al existenţii practice, în general. S'a adaptat momentului economic, în prima linie politicul, încât a devenit, în foarte dese cazuri, o simplă anexă. Acest fapt ne desvălue lucruri interesante. Şi anume, respectivul stil economic al existenţei practice nu s'a exercitat numai asupra fenomenelor practice, petrecute înăuntrul epocii contemporane, dar chiar şi asupra unor fenomene care, prin caracterul lor intrinsec, au evadat din această epocă. Astfel remarcăm faptul extrem de curios că fenomenul social rusesc, sau comunismul, prin faptul că e gândit în epoca momentului economic, a prelungit această atmosferă până în zilele noastre. Toată lumea este de acord că Marxismul este cel mai ilustrativ exemplu de cum se gândeşte economiceşte un stil de vieaţâ. Mai mult : Karl Marx, ca expresie a hegemoniei climatului economic, a lărgit graniţele valorii economice, până la gradul de a deveni viziune integrală asupra lumii. Astfel se înţelege fenomenul social rusesc, sau comunismul în genere. Dar nu numai se înţelege, însă se şi judecă, fiindcă de fapt purismul economic constitue fundamentala obiecţiune care se aduce fenomenului comunist. In acest caz, toată lumea e de acord că e posibilă o economie marxistă, însă nu toată lumea este de acord că e posibilă o metafizică marxistă şi mai ales, numai una marxistă.

Am adus acest exemplu pentru a vedea cât de strâns legate, — mai mult — cât de amestecate sunt climatele diferitelor valori parţiale ale spiritului practic. De aceea, e destul de greu să desprindem esenţialitatea fenomenului politic. Fără să mai vorbim despre felul în care s'a caracterizat politicul, în adevăratul climat politic, manifestat în epoca absolutismului, unde s'a văzut exterioritatea lui, vom încerca să desprindem calităţile esenţiale ale sale, având în vedere prezentul mai apropiat.

Gândirea politică se manifestă prin construcţia unor principii de organizare a cercurilor de existenţă individuală. Trebue să spunem că astfel stând lucrurile, gândirea politică este una

2Í6

din cele mai anevoioase specii de gândire. Sunt unele spirite eminente, in alte domenii, care nu au câtuşi de puţin o gândire politică. Greutatea esenţială a ei vine din faptul că incă nu şi-a stabilit un rol determinat, intre normativ şi empirie. Unii cred că orice gândire politică răsare, In mod pozitivist, din statistica faptelor, din cântărirea întâmplărilor zilnice, din informaţii asupra vremii, etc. Pe de altă parte însă, se crede că un adevărat gânditor politic vede peste aceste fapte, că, în numele viziunilor sale, el calcă faptele zilnice în picioare, impunând, prin gândirea sa, noui norme existenţei practice.

După spiritul în care am discutat valoarea politică, înclinăm să credem că gândirea politică se apropie mai mult de a doua concepţiune, că este localizată mai mult spre polul nor­mativului.

Gândirea politică este cu atât mai autentică, cu cât suferă mai puţin de ceea ce noi numim complexe istorice. Aceasta însemnează că, în faţa unui gest politic, adecă în momentul în care un om politic, sau o gândire politică, vrea să apară ca principiu de organizare, devine cu atât mai centrală valorii politice, cu cât schimbarea prevăzută se face cu mai puţine elemente vechi. înţelegem prin complex istoric o noţiune analoagă cu complexul psihic, adecă intervenţiunea, în acţiunea prezentă a unui individ, a anumitor structuri sufleteşti, formate în copilărie, sub anumite împrejuri. Pe planul politic, complexul istoric se manifestă, în gândirea politică a unor personalităţi, sau a unor popoare, prin faptul că încearcă să salveze elemente vechi, necesare altădată existenţei practice. Pentru aceste personalităţi sau popoare, timpul a trecut de geaba, fiindcă vechile structuri se amestecă în gândirea lor, într'un chip obsedant. Aici se arată că politiceşte, sedimentele istorice sunt tot atât de nenecesare cât de necesare. Sunt unele momentet politice prin excelenţă, care cer o radicală restructualizare a existenţei practice. In aceste momente vechile elemente, dacă sunt obsedante, încurcă şi distrug caracterul politic al momentului.

• In partea ultimă a acestui eseu, vom arăta cum, în momentul actual, anumite popoare

sufăr de complexe istorice, fapt prin care putem oferi o mai limpede icoană a acestui fenomen. Deocamdată însă accentuăm că structura psihosocială a revoluţionarului oferă situaţiunea originară a gestului politic. De aici deducem, ca dintr'o experienţă fundamentală, că un om politic este un vizionar, care se instalează, întru cât este om politic şi numai politic, cu exterioritate, faţă de conţinutul căruia vrea să se aplice prin fapta şi concepţiunea sa. In al doilea rând, că un ade­vărat cap politic nu trebue să sufere nicicând de aşa numitele complexe istorice. Acestea ar fi de natură să distrugă fapta sa. In ultima concluzîune, fapta politică implică cu necesitate impunere, constrângere, demonia conducerii, «au în ultima analiză: putere.1)

Acestea sunt categoriile concrete ale climatului politic. Ele răsar tocmai din ceea ce am arătat la început, când, făcând analiza politicului pur, am susţinut că el însemnează elaborarea formală a conceptului de organizare. La acest punct vedem însă un lucru mai mult: această elaborare formală a conceptului de organizare, ca antiteză, nu se îndreaptă numai împotriva indi­vidului susţinut prin economic, în cercurile sale de interese, sub aşa numita libertate, ci şi împo­triva colectivelor, când se pune problema raporturilor dintre ele. De altfel, acest lucru a fost anunţat când am făcut distincţiunea între liberalism şi imperialism.

Ne mai rămâne să tragem ultimele concluziuni. In partea a doua a eseului nostru am arătat ciclul dialectic al existenţei practice, în timpul întâi şi al doilea. Insă, spre deosebire de

') Am spus delà început că gândim politicul în esenţialitatea sa. In această privinţă fenomenul revoluţionar ne-a oferit elemente preţioase. Repetăm acest lucru, ca să nu ne iese cineva în cale cu constatarea, foarte uşor de obţinut, că sunt oameni politici care au trăit în carne şi oase şi care nu se bucură de aceste atribute. S'ar putea sDune, mai ales, că lipsa de complexe istorice nu este un element necesar gândirii politice. Bunăoară o gândire po­litică conservatoare este scutită de acest element Trebue să spunem că pentru noi gândirea politică însemnează un stil, sau un model după care se abate istoria, sau empíria socială. Dacă din gândirea politică nu se poate vedea această năzuinţă de constrângere, din adevărata faptă politică se vede totdeauna. De obicei, conservatoare şi re­acţionare, vorbind în sens absolut, sunt conţinuturile la care se aplică o concepţiune. Un conservator sau un reac­ţionar este oprit în fapta sa tocmai de ceea ce noi am numit complex istoric. Conservatorul sau reacţionarul poate ajunge la gesturi politice, în unele cazuri. Acest fapt se poate întâmpla în două chipuri: câteodată însuşi conserva­torismul şi reacţionarismul insistent poate ajunge la caracterul de constrângere. Alteori, conservatorii realizează pe încetul impunerea unui stil de existenţă practică. In acest caz, avem un gest politic diluat, constrângerea devenind dispersată în timp.

217

cum am precedat în partea întâia, unde, din motive de uşurinţă, am postulat ca teză economicul şi ca antiteză politicul, aici trebue să facem o inversare. In istoria Europei, ţinând seamă de firul timpului, politicul trebue gândit ca teză şi economicul ca antiteză. Am găsit politicul ca valoare dominantă a existenţei practice în formele de absolutism, care caracterizează istoria esenţial până la Revoluţia franceză. Economicul devine dominant, delà acest punct începând, până în zilele noastre. E nespus de uşor de înţeles că această inversare între teză şi antiteză nu deranjează cu nimic posibilităţile noastre de înţelegere. Totuşi, acest fapt ne lămureşte un lucru fundamental, în ceeà ce priveşte evoluţia existenţei practice. Şi anume că, începând cu epoca contemporană, nu trebue să ne aşteptăm la antiteză, adecă la o fază contrarie economicului, care este de fapt politicul. In istoria europeană politicul şi-a spus cuvântul, în ceea ce priveşte rosturile sale, în existenţa practică, prin epoca absolutismului. De aici înainte trebue să ne aşteptăm la o evoluţie în sinteză, adecă la momentul moral.

In acest punct trebue să ne oprim ca în faţa unei răscruci periculoase. Cum şi când va trece existenţa practică în momentul sintetic al moralului ? Realitatea imediată nu ne spune prea mult, în această privinţă. înainte de a ne deda la o seamă de consideraţiuni profetice — profe­tice numai în măsura în care teoria poate fi o profeţie faţă de empirie — să spunem câteva lucruri care se pot vedea deja.

Nu sunt capabile de această mişcare în sinteză acele colectivităţi, sau acei indivizi care sufăr de ceea ce am numit mai înainte complexe istorice. In prezent, este vorba de un moment radical. Orice colectivitate, care nu se poate lepăda de anumite idei provenite din climatul po­litic sau din cel economic, se declară neputincioasă în faţa actului de trecere în climatul moral. De aici se arată limpede că orice structură, sau mişcare socială prezentă, care prin caracterul ei suferă de o posibilitate de analogie cu cele două climate, trebue privită cu rezervă, din acest punct de vedere. Şi complexele istorice sunt multe şi de multe feluri. Pe plan colectiv, ele se manifestă prin diferite subterfugii : o anumită clasă nu vrea să renunţe la drepturile ei, o anumită instituţie nu se lasă dărâmată, un anumit obiceiu nu se lasă Uitat, etc. Pe plan individual putem spune : Nu e capabil de o astfel de mişcare acela care mai poartă grija distanţării de vecinul său, prin alte căi decât prin muncă şi pricepere, adecă prin două căi morale.

In climatul moral, sinteza existenţei practice este atunci atinsă când ideea de organizaţie este gândită şi realizată în consubstanţialitate cu inferioritatea conţinuturilor la care se aplică. Mai concret, când legea, printr'o aderenţă interioară, poate stabili raporturi esenţiale între indivizii unei colectivităţi, sau între diferite colectivităţi. In acest caz, este salvată în prima linie libertatea, fiindcă individul, a cărui inferioritate este construită după normele de organizare, acţionează ne­constrâns, înăuntrul ei. In a doua linie, este salvat principiul organizaţiei, întru cât colectivul devine satisfăcut, deoarece noţiunea de libertate nu-1 depăşeşte. Climatul moral păstrează din economic libertatea, înăuntrul conformităţii şi conformitatea, care, devenind interioasă, se arată lipsită de constrângere. Fapta, în climatul moral, devine în acelaşi timp liberă şi conformă. Această teză e de natură să lămurească atât pe aceia care visează, pentru societatea viitoare, la o mare libertate, gândită după stilul vechiu al momentului economic, cât şi pe acei care preve­stesc, uneori îngrijoraţi, intrarea într'un nou despotism de stil medieval.

Ne vine în minte că pe această bază a fost fundamentată noţiunea de Stat hegelian şi o amintim, fiindcă multe din concepţiunile de Stat actuale susţin nu numai că pleacă de aici, dar că rămân aici. Părerea noastră este că acei care au făcut astfel de afirmaţiuni nu se ţin de cuvânt. Aproape toţi au alunecat în direcţiunea politicului. Dar poate Hegel, ca în multe alte cazuri, a vorbit pentru timpuri ceva mai târzii.

Care sunt categoriile concrete ce răsar din climatul moral al existenţei practice? Trebue să recunoaştem cu surprindere că ele au fost elaborate de Revoluţia franceză, însă nu au fost aplicate, din cauza decadenţei în economicitate a acestui fenomen social cultural. Cea dintâi este egalitatea, iar a doua, mai centrală climatului moral, este fraternitatea. In lumina punctului de evoluţie în care ne aflăm, constatăm un fapt curios : aceste două categorii concrete, deşi au fost elaborate şi hărăzite existenţei practice de aceiaşi gânditori şi susţinute de acelaşi fenomen social, totuşi, numai prima s'a impus şi anume cea de libertate. Acest fapt e de natură să mărească

218

credinţa Io structura dialectică a existenţei practice. Setea de libertate a fost prea mare, după îndelungata atmosferă absolutistă, încât a centralizat întreg spiritul practic, în'jurul ei. Celelalte nu numai că au fost uitate, dar astăzi vedem că ele vin ca duşmane şi anume, prin egalitate şi fraternitate, să se corecteze urmele liberalismului.

In climatul moral, între conducere şi condus se naşte acelaşi raport, bazat pe aderenţa interioară, pe care l-am arătat că există între indivizi şi lege. Conducătorul este interior condu­şilor. El este însuşi principiul organizaţiei, însăşi legea. Conducătorul nu impune legea, ci trăieşte legea, fiindcă însăşi legea nu constrânge, ci trăieşte. Aici ne întoarcem la o veche părere asupra omului politic. Omul politic trebue să fie un înţeleţit, spune această părere. El este însuşi modelul viu ale legii care este voinţa poporului.

Consideraţiunile ultime par a ridica tot mai mult atmosfera de pură viziune şi utopie. Din parte-ne, mărturisim că simţim pulsaţia anumitor conţinuturi sub această viziune. Dacă totuşi unora le place să-i spună utopie, trebue să mărturisim că noi avem o părere foarte bună despre utopie. Căci utopia arată, în cele mai dese cazuri, că ceea ce nu este, trebue. Ori, în existenţa practică, trebue, de vreme ce e gândit, dorit şi iubit, este de fapt. Este cel puţin ca ideal şi posi­bilitate. Existenţa practică, luată în evoluţia ei pe secole, arată necurmate victorii ale lui trebue, asupra lui este.

219

TEXTE, SCRISORI SI AMINTIRI

Din arhiva „Luceafărului"... în 1902 comun, de

A. P. Bănuţ

Iată şi înverşunata scrisoare a lui V. E. Moldovan — amintită în numărul precedent al „Luceafărului" — pe care nici cea mai indulgentă bunăvoinţă de azi n'o poate socoti altfel decât documentul orgolios al copilului teribil ce era încă scriitorul la 1902:

„ Onoratei Redacţii „Luceafărul* — Pentru D. Bănuţiti, ori alt membru în Redacţie.

Iubite, Turda, 1902. VIL 16.

Aşteptasem cu nerăbdare „L"-ul. M'a surprins mult când a sosit cu toate banali­tăţile lui. Nr. 2 e sub nivoul zilnic al celorlalte reviste, şi e departe de primul, aşa că am avut să roşesc din cauza asta. însuşi fratele meu *) s'a enervat mult, încât l-a trântit de masă.

In primul rând: pseudonimele prea multe, cari te scârbesc în banalitatea lor. Vă rog, numele meu folosiţi-l întreg de azi înainte. „Anno 2202" e un fleac şi mă mir că i-aţi dat loc. „Vis", „Xenia" două fleacuri fără sens, încât sună a gol de ele. Mă mir într'adevăr de gustul redactării voastre. Vor zice că „se vede că eşti între băeţi". — Nişte fraze de dra­goste cari nu spun nimic. — Vine apoi cea mai slabă poezie din câte a scris Octavian în anul acesta. Au spus-o şi alţii. — Mă mir de el. Poezia lui Vlad Dlmna a fost superfluă.-) Toate foile au reprodus-o încă pe vremea „Dreptatea" ei; şi acum „Vis ori Realitate?". — Ce-i drept ca idee transit, dar ca prelucrare ? Tot fraze de câte 2 cuvinte. — Aşa nu merge ! Singurul material e „critica" lui Stoica şi epistolele lui Pumnul.

Să mă scuzaţi, dar cu şvindli nu putem face nimic. Daţi publicului de cetit şi nu „viţuri" searbăde, ofticoase. Spun ca unul care a subscris la comitet, şi care mă cam jenez, fiindcă dau pe mine ceva. Nu publicaţi „jou-jou" fără lucrări cinstite, novele, schiţe, versuri în sensul lui lorga. Atât observ eu, şi declar că-mi retrag subscrierea dacă nu mă întrebaţi şi pe mine în cele ce publicaţi!

Am o schiţă la voi „Biserica satului". Ce va fi cu ea ? — Cât despre novela mea „Mr. Petre comediaşul", te rog cu insistenţă să mi-o retrimiţi, fiindcă o ţiu pentru volum. La niciun caz nu mă învoiesc să o frângeţi, nici în două. Vă trimit altceva, versuri şi fraze a la „Xenia", dar te rog novela retrimite-mi-o.

Cred că va fi în interesul „V'-ului ceea ce v'am scris. Cu aceste rămân al vost iubitor

Va sile E. Moldovan".

*) Fostul avocat din Turda Valeriu Moldovan, azi prof.,pensionar al Facultăţii de Drept din Cluj. 2) Am publicat-o şi din considerente naţionale şi pentrucă în Bibliografia nrului 2 inserasem apariţia la

„Astra din Lugoj" a volumului de poezii dialectale ale scriitorului bănăţean Victor Vlad Dalamarina.

220

Alexandru Ciura îmi scria, după apariţia nrului 2 al „Luceafărului", următoarele: [Abrud, 17. VII. 1902]

„Dragul meu! întâi şi mai întâi la cele referitoare la scrisoarea trecută. Eu nam purces decât

corect, când i am încredinţat lui Goga versurile ce intră la redacţie. Aveam dreptul s'o fac asta şi astfel ne era şi înţelesul anterior, ca şi membrilor din red. să le distribui material. Credeam să fac de aci încolo un schimb reciproc între Stoica-Goga, cu lucrările. Dacă însă fratelui Stoica nu-i convine să meargă lucrările lui prin mâna lui Goga, bine, de aci încolo am să i-le recensez eu. Una însă nu o pot revoca: lucrările de faţă (nam primit încă răs­punsul lui Goga), înţeleg pe cele trimise deja la el, rămân atărnătoare de sentenţa lui. Aici nu mai pot modifica nimic.

Trimite-ţi dar versurile la adresa lui Goga, excepţionând cele ale d-lui Stoica.1) Acum să trec la număr. întâi şi mai întâi, cei delà „Orszfág]'-világ" pot să aibă drept privitor la textul

ilustraţiilor, fiind vorbă de publicul maghiar; publicul nostru insă aşteaptă necondiţionat explicaţii. De aceea părerea mea e că pe viitor să le dăm. Sânt ilustraţii aşa de frumoase — ceva acţiune — unde putem da text cât de lung. De aceea alege de pe acum clişeele şi mi le trimite încă în săptămâna asta, ca să avem timp de ajuns; nu să mi le trimiţi (ca acum) în 13 seara. De asemenea V. Vlad Delamarina, era superfluu să mi-l spedaţi aşa târziu. Ceea ce aţi scris, e de ajuns, nu mai e nevoe să revenim. De aici încolo, când veţi primi vreo carte la redacţie, avizaţi-mă momentan pe o corespondinţă şi eu voi dispune apoi, cine să o recenzeze.

In ce priveşte numărul 2, e destul de bun, deşi aţi fi putut varia puţin materialul mai mult. De ce aţi dat aşa de tot mult din Pumnul?2) De ce aţi dat numai două clişee?... Articolul lui Stoica e bun ; poezia însă nu e destul de cizelată.

Cronica de asemenea e bună. Tăslăuan a scris-o?3) Singur la „redacţional" nu mi cumvine (sic) mulţumită ziarelor „cari au binevoit a ne anunţa apariţia". Ce drac de bună­voinţă ! Că ne-au anunţat ? Asta era doar cea mai elementară datorinţă ! ! Altceva, dacă ne-a felicitat, sau îmbărbătat cineva, dar anunţarea (destul de rece) a foilor noastre nu merita nicio mulţămită, ci mai vârtos: critică. Nu publicaţi deci nimic la redacţional, fără ştirea mea. încă ceva: Cine mi-a şters delà „posta red." numele lui Alexics?*) De unde atâta dragoste? Şi cui i-am dat voe să-mi ciuntească astfel manuscrisele?... Dacă era vorba să se supere, pe mine avea să se supere, deşi vătămător nu era nimic. Altcum, cel puţin să mă fi întrebat şi pe mine, căci altcum ni se strică prietenia.

Pentru numărul 3: vă trimit scrisoarea lui Vulcan. Părerea mea e să o daţi în frunte. Dintre cele trimise aici, să apară necondiţionat în nrul 3 fi schiţa mea. E o serie cam de 10 (în curând vi le trimit toate). Dacă ne-am putea înţelege, s'ar putea scoate volum cam prin Decemvrie: dar de Crăciun pentru cetitori, încolo s'ar putea vinde cam cu o coroană. Scrieţi-mi cam ce fel de condiţii sânt, ca să văd dacă ne putem afla. Mi-ar plăcea să mă nărăvesc cu tine. Bănuţ, tu să fii editor.**) Tăslăuan are voie să facă corecturi de, limbă. Trimiteţi numai decât lui Murăşan, ca să facă un clişeu din

ICOANE — din viaţa de universitar —

cam ca la „Posthum";6) acesta va fi stabil în vreo 8—10 numeri; ceialalţi vor fi subtitlu. Scrieţi curând. Servus. Al vostru"

[Al. Ciura]

1) Încă delà nr. 2 se declarase conflictul Goga-Stoica, aşa că situaţia mea era destul de grea : simţeam că Goga e nu numai un om extrem de inteligent, dar şi un poe t veritabil ; nu vream să bruschez însă nici p e bietul D. Stoica, care-mi făcuse foarte bune servicii cu ocazia apariţiei „Luceafărului", nu era însă deloc poet.

2) Deşi foarte lungă, scrisoarea lui Pumnul era aşa de interesantă că putea face plăcere tuturor Românilor. 3) 0 scrisese în parte el, în parte alţii. 4) Nefericitul G. Alexics fusese profesor de limba română la Facultatea de Litere din Budapesta. începuse

să scrie câteun articolaş la gazeta „Poporul Român", din care pricină Stoica i-a şters numele din „Poşta Redacţiei", în care Ciura îi făcea observaţii, — fără să bag de seamă acest lucru,, decât prea târziu. Pentru acest fapt, Ciura avusese motiv să se supere pe noi.

6) împrejurările nu mi-au mai permis să- i editez cartea, plecând din Budapesta. c) FI. Mureşan a făcut un reuşit şi foarte simpatic desen pentru acest clişeu. Vezi numerii respectivi ai

„Luceafărului".

4 22t

G Â N D SI F A P T A *

Izvoare de energie De curând a apărut, în colecţia „Oamenii Blajului",

o broşură a d-lui N. Comşa despre Episcopul Ion Inochentie Micu. Nu e vorba de descoperirea unor documente nouă privitoare la epoca în cart s'a desfăşurat vieaţa episcopului, luptător pentru emanciparea naţiunii sale din robia seculară, morală şi materială, ci mai de grabă de o prezentare nouă, în lumina datelor în deobşte cunoscute, a faptelor unei personalităţi istorice de mari proporţii, prezentare făcută pe înţelesul tuturor. Autorul mărturiseşte singur intenţiile „de popularizare", şi în acest sens lucrarea sa îşi atinge obiec-tivele'cu prisosinţă, ceea ce nu este un merit de dispre­ţuit. Pe lângă o potrivită reliefare a semnificaţiilor unei ac­ţiuni, care în abnegaţia ei a dus la mucenicie, s'ar mai putea releva şi cursivitatea stilului, cu un anumit dar al povestirii, care face lectura cărţii într'adevăr atrăgătoare.

Figura lui Inochentie Micu este dintre acelea care pot fi mereu cercetate de cei ce doresc să cunoască eta­pele de ascensiune ale unui popor pe scara istoriei şi de preţul ce trebue să-1 plătească omul faptei — indiferent de natura acţiunii sale — pentru fărâma de bine pe care, după ce o cucereşte, o.lasă moştenire colectivităţii etnice din care face parte, şi omenirii. Se întreba cineva, cu drept cuvânt, cum de nu s'a găsit niciun scriitor îndemnat să în­trupeze pe episcopul erou într'o operă literară, menită şi ea să dăinuiască în veac, împreună cu figura imortalizată. Am străbătut o perioadă a biografiilor romanţate, gen minor din punctul de vedere al creaţiei artistice, dar cu mare priză asupra unei întinse categorii de cetitori : dacă roman­cierii sau dramaturgii nu au fost ispitiţi de un asemenea subiect bogat în semnificaţii, nepăsarea lor ar fi putut-o înlătura măcar autorii de biografii romanţate. Dar nici de atâta nu a avut parte episcopul Inochentie până acum.

Fapta vieţii sale se rezumă în lupta pentru cruce şi naţionalism. Oamenii de specialitate pot cerceta separat cele două aspecte, nouă ni se pare însă că mai potrivit este să le privim împreună, aşa cum procedează şi d-1 N. Comşa. Iar dacă e vorba să facem totuşi o discriminare şi pe urmă o ierarhizare, e sigur că lupta naţională este aceea care precumpăneşte. Ea dă aureolă de martir exilatului delà

222

Roma, ameninţat cu moartea de duşmanii [declaraţi ai na­ţiunii sale şi cu închisoarea perpetuă de'arbitrii interesaţi ai destinelor popoarelor din cursul mijlociu al̂ Dunării; în apele largi ale acestei lupte naţionale se revarsă în cele din urmă şi cursul mai modest al luptei pentru biserică şi drepturile ei ca instituţie.

„Cu străduinţa omului şi cu darul Domnului lumina vine totdeauna — scrie d-1 Comşa — ; ea vine prin viziune personală ori prin mijlocirea sfatului celor buni. Vlădicul Inochentie, după ce-şi adună toate elementele trebuincioase ca lucrul să fie limpede, găsi îndată modalitatea deslegării. El văzu de acum că cele temporare ale bisericii şi nea­mului românesc îşi au începutul firului la împăratul. El avea interesul şi puterea de a ajuta ca neamul cel mai ve­chili al Ardealului să reintre în drepturile sale fireşti, de a fi, dacă nu singurul stăpân, cel puţin egal în toate cu veneticii conlocuitori. Aşa cerea, pe lângă interesele îm­păratului, şi dreptatea lui Dumnezeu. De aci trebuia deci începută lucrarea, încă înainte de a merge în Ardeal. Hârtii după hârtii încărcară pe faţa lor curată frământarea măsu­rată a unui suflet tot atât de curat. Unele luară repede drumul Vienei, altele aveau să fie duse acolo chiar de au­torul lor".

Iar după demersurile făcute la Curtea din Viena au urmat cele din dieta Transilvaniei, in condiţii mult mai dramatice şi cu o intransigenţă sporită. In lupta episcopului Inochentie se reliefează cu deopotrivă forţă viziunea lim­pede a obiectivelor urmărite şi curajul întreprinderii rea­lizării lor. Episcopul Inochentie este ctitor al naţionalismului românesc, atitudine şi concepţie de vieaţă care abia în veacul următor celui al existenţei sale va ajunge la un de­plin contur. El este întâiul care a formulat programul re­vendicărilor naţionale ale Românilor din Transilvania, şi de sigur nu'prinltrudă de laborator, pentru simplul motiv că izvoare'istorice pentru o asemenea preocupare nu existau de loc, ci prin plăsmuire personală, care-şi are sursa în cu­noaşterea vieţii şi în elanul unui suflet generos, tulburat adânc dejnedreptatea unei 'orânduiri anacronice, nedrepte şi barbare în cruzimea ei. Cât pentru armele de luptă

pentru cucerirea dreptăţii pe seama poporului său, ele sunt culese deopotrivă din arsenalul virtuţilor morale: curajul, intransigenţa, abnegaţia, şi din rezervoriul unei inteligenţe vii, scăpărătoare. Când cineva ii sfătuia să ofere împăra­tului din Viena ofranda unui regiment de luptători români, pentru a-i obţine bunăvoinţa, episcopul răspundea: „mai întâi să se planteze arborele şi după aceea să se aştepte fructele ; nici viţelul nu-i fără vacă. Recunoască-ne de na­ţiune recepta (cu drepturi depline), ca să putem presta şi noi o astfel de donaţiune omagială", iar un episod din lupta purtată în dieta Transilvaniei este relatat de Augustin Bunea astfel:

— „Românii sunt nişte pribegi, ziceau staturile (na­ţiunile privilegiate). Episcopul răspundea:

— Nu pot fi altcum, deoarece sunt apăsaţi până la sânge.

— Sunt numai ţărani şi iobagi, ziceau staturile. — Nu este adevărat, răspundea episcopul, căci avem

nobili in districtul Făgăraşului şi liberi în „fundul regesc". — Sunt tâlhari şi hoţi, ziceau staturile. — Nu trebue să vă miraţi, răspundea episcopul, căci

acestor oameni, afară de piele nu li se lasă nimic din ce să se hrănească".

O altă urmare a acţiunii episcopului Inochentie, pe care o subliniază d-1 Comşa, este conştiinţa solidarităţii na­ţionale, una din ideile forţe care au asigurat existenţa na­ţională şi propăşirea, în timpul regimului opresor de ieri, a ramurii ardelene a poporului român. Inochentie Micu împărtăşea subalternilor săi planurile sale şi demersurile făcute pentru realizarea lor. Aceşti subalterni erau protopopii şi preoţii, iar prin aceştia lua cunoştinţă apoi poporul în­suşi de lupta naţională. Este metoda pe care au adoptat-o toţi conducătorii politici de mai târziu ai Românilor din Ardeal, căci este o legătură de continuitate atât de evidentă intre marile momente ale luptei de emancipare purtată pe aceste plaiuri timp de două veacuri, până Ia triumful din toamna anului 1918. De aceea asocierea comemorării vlă-dicului martir la aniversarea revoluţiei din 1848, aşa cum s'a făcut in acest an, este o faptă cum nu se poate mai potrivită. Căci marea adunare din 3/15 Mai de pe Câmpia Libertăţii, precum şi consecinţele ei politice şi militare din cei doi ani delà mijlocul secolului trecut, sunt o urmare directă a gândirii politice şi a faptei lui 'Inochentie Micu.

Analogia continuă să fie valabilă chiar şi în perioada de după încetarea luptei eroice. Din exilul său forfat delà Roma, episcopul nu înceta să pledeze cauza poporului său, prin memorii trimise la Curtea din Viena, şi să îndemne la rezistenţă pe conaţionali, prin scrisori particulare. După o sută de ani, patrioţii exilaţi ai revoluţiei delà 1848 din toate trei ţările române — căci sunt şi ardeleni printre ei — vor proceda la fel şi momentul triumfului va fi grăjbit şi printr'o asemenea acţiune.

Tot în decursul lunii trecute a fost comemorat şi poetul George. Coşbuc, delà moartea căruia s'a împlinit un sfert de veac. Şi a fost prăznuit şi de astădată un triumf al spi­ritualităţii româneşti, manifestat pe alt plan, dar vorbin-du-se mai puţin de vămile grele plătite de poet în vieaţa lui pământească, de truda aspră cu preţul căreia a cucerit valorile de artă cu care ne mândrim. Căci marea mulţime, aderând în mod inconştient şi paradoxal la teoria actului gratuit al creaţiei artistice, este dispusă să considere lucrarea

de artă ca un joc uşor şi ieftin al vieţii, menit doar să producă desfătare . . .

Dacă facultatea creatoare este un dar ce nu poate fi redus la anumiţi factori în mod pozitiv şi cu precizie de­terminaţi, darul acesta apare la Coşbuc mai vădit decât la mulţi alţii. Versul lui are atâta spontaneitate încât pare în-tr'adevăr un rezultat miraculos şi în acest sens uşor do­bândit, din care contribuţia oricărui efort ar fi exclusă. Opera lui poetică este atât de prodigioasă în diversitatea ei metrică, de ritm şi de rimă încât sugerează ideea facili­tăţii. Dar cine ar putea afirma că această lucrare este facilă şi fără preţ?

O parte importantă a poeziei lui George Coşbuc — şi poate cea mai valoroasă — se inspiră din vieaţa ţăranului. Ea oglindeşte mediul vieţii rustice şi lumea de sentimente a omului acestui mediu. Născut şi crescut în sat, e evident că întâia experienţă a lui George Coşbuc se reduce la im­presiile culese în acest mediu, ca să nu mai vorbim şi de anumite reziduuri psihologice ancestrale. In mod firesc deci, poetul va fi în opera sa interpretul emotivităţii rustice, va evoca bucuriile şi durerile vieţii petrecute în cercul închis al satului, cu orizontul său fizic şi metafizic. Basmul popular şi cântecul, asimilate simultan, vor alimenta din belşug ten­dinţa aceasta, atât în laturea de orientare cât şi în reali­zarea ei pe plan artistic. Dar a rămas Coşbuc numai la această întâie şi primară experienţă?

S'a pus în zilele noastre din nou în discuţie, printre alţii şi de persoane dispuse prea uşor să repudieze valorile trecu­tului, problema aportului pe care-1 aduce cultura la producerea unei opere de artă. Pentru orice cunoscător al vieţii spiritului, in structura sa precum şi în diversele sale manifestări, contri­buţia factorului cultură este un element nu numai util, ci indis­pensabil. Dar există anumiţi exegeţi, cu aere de neofiţi, încli­naţi să stabileacă un raport de opoziţie între manifestările primare ale unei psihologii colective şi stările ei evoluate. Pentru unii ca aceştia harul creaţiei artistice este condiţionat de o îndepărtare cât mai pronunţată de experienţele sufle­teşti ale colectivităţii, lucrarea acestui har nu începe decât în momentul când „artistul" a pornit să se singularizeze, să rupă contactul cu pământul şi cu tot ce ne leagă de realitatea lui primordială. In acest sens, opera de artă nu poate fi decât un produs de seră, în care substanţele hră­nitoare se filtrează în mod savant şi mai mult sau mai puţin artificial, iar artistul o vietate care îşi duce existenţa sub un glob de sticlă asemănător aceluia pe care îl între­buinţează omul de ştiinţă în laborator. Este oare „teoria" aceasta atât de întemeiată?

Cred că, mărginind discuţia numai la creaţia literară, şi anume în domeniul literaturii române, cazul tipic al lui Eminescu este făcut să ilustreze tocmai contrarul. Dar mai cred că şi cazul lui George Coşbuc, cu toată diferenţa enormă de structură şi exprimare dintre acesta şi marele său pre­decesor, poate ilustra aceeaşi teză.

E limpede pentru toată lumea, sper, că lui Coşbuc nu i-a lipsit cultura. Fără alte elemente biografice, simpla exa­minare a traducerilor sale ne poate dovedi întinderea câm­pului cunoştinţelor ce le-a avut. In acest câmp deţine un lot important cultura clasică, pentru care poetul nostru a manifestat totdeauna o puternică înclinaţie. De aceea a în­cercat in mai multe rânduri să traducă din literatura latină şi a întreprins în special, cu multă destoinicie, traducerea operei marelui poet Virgiliu, de sigur şi în urma descope­ririi unor corespondenţe sufleteşti cu autorul Eneidei. Dar setea de cunoştinţe 1-al mânat şi spre alte zone ale culturii

4* 225

umane, şi ne-a dat numeroase traduceri din literatura san­scrită. Apoi n'a rămas strein nici de literaturile moderne, pe care le-a studiat în câţiva din exponenţii lor de elita. Cine se încumetă să traducă Divina Comedie a lui Dante, aşa cum a făcut George Coşbuc, dă dovadă neîndoioasă despre o adâncă înţelegere şi preţuire a factorului cultură, care ne preocupă în acest moment

Şi toate aceste peregrinări, prilej de aleasă desfătare sufletească personală şi în acelaşi timp trudă pentru îmbo­găţirea tezaurului spiritual al propriei sale naţiuni, nu l-au îndepărtat pe Coşbuc câtuşi de puţin de sufletul poporului, de durerile şi bucuriile acestuia, suprema lui năzuinţă fiind — precum se ştie — aceea de a fi interpretul acestora în lucrarea lui literară.

Este şi Coşbuc un exemplu de perfectă integrare în spiri­tualitatea neamului său şi apoi de promovare a acestei spiri­tualităţi, prin tributul geniului său, care rămâne o virtute personală. Frecventarea lui Lord Byron, al cărui poem „Mazepa" îl traduce, nu 1-a împiedecat să scoată acel strigăt de revoltă: „Noi vrem pământ", în care clocoteşte simţirea unui întreg popor robit în propria lui patrie. Şi nici cu­noaşterea operei lui Schiller, din care de asemenea traduce,

In ciclul de conferinţe organizat de revista „Vremea", privitor la marile personalităţi ale neamului nostru, d-1 prof. Ion V. Gruia a prezentat pe Mihail Kogălniceanu. D-sa a înfăţişat cu acest prilej unele păreri personale în legătură cu această covârşitoare personalitate, insistând asupra as­pectelor substanţiale pe care le prezintă omul de Stat şi gânditorul politic.

Ceea ce este deosebit de important în viaţa lui Mihail Kogălniceanu, este concordanţa între idei şi fapte şi constanţa ideologică şi politică a marelui bărbat de Stat. Dar pentru a înţelege acţiunea lui politică este necesar să precizăm con­cepţia lui ideologică, în istorie şi în politică.

S'a spus că Mihail Kogălniceanu a fost un spirit ro­mantic, dar nu în sens metafizic, ci în sens organic, ca în­treg romantismul german. S'a spus că Mihail Kogălniceanu a fost un liberal, iar unii îl privesc ca un tradiţionalist. Alţii au căutat o legătură cu acele ideologii care au frământat veacul al XIX-lea în Ţara Românească, socotindu-1 a repre­zenta idealul politic al generaţiei sale. Kogălniceanu a fost un moldovean şi ca orice moldovean, în ideologia lui poli­tică se deosebea într'o oarecare măsură de ideologia poli­tică a Munteniei. împrejurări economice, sociale şi culturale determină o deosebire, în această perioadă, între Moldova şi Muntenia. Delà formalismul politic muntean, la realismul politic moldovean, caracterizat prin actele politice funda­mentale ale anului 1848, este neîndoelnic o deosebire. Dar Kogălniceanu, format în cadrul realităţilor şi nevoilor româ­neşti, reprezintă o trăsătură ideologică politică pe care o impune, cu puterea realităţilor pe care le rezolva, epocei şi generaţiei sale.

Kogălniceanu reprezintă realismul politic, în această vreme. El susţine întoarcerea la instituţiunile a căror origină „este din pământul nostru" şi pe care „vroim numai a le adapta după luminile şi trebuinţele epocei". Atacând legea con­stituţională de bază în această epocă, Kogălniceanu arată că „regulamentul (organic) ne-a tăiat toată relaţia cu trecutul, fără a ne întemeia prezentul". El spune că „o lege funda­mentală a Ţârii trebue să fie o plantă indigenă, expresia nă-

nu-1 face să înlocuiască motivele de inspiraţie luate din istoria naţională cu altele de împrumut. Iar cel mai măreţ dintre planurile sale poetice, deşi nerealizat, rămâne încer­carea de a compune o întinsă poemă epică, în care să fie prezent neamul său: in evoluţia istorică, în structura so­cială şi în concepţia de vieaţă.

Iată câteva din gândurile pe care ni le sugerează co­memorarea unui sfert de veac delà moartea lui George Coşbuc, într'o perioadă de cumpănă istorică asemănătoare cu aceea când poetul închidea ochii pe vecie. îndreptăţesc consideraţiunile de mai sus concluzia că toţi poeţii nea­mului, de astăzi sau de mâine, trebue neapărat să se com­porte asemenea lui Coşbuc, spre a putea avea drept la cin­stirea noastră? De sigur, nu. Uniformitatea este exclusă din ordinea naturii, cum ar putea fi impusă ea în domeniul evoluat şi diferenţiat al vieţii spiritului! Dar măcar atâta s'ar putea conchide, că acei poeţi care se inspiră din „cazul" lui Coşbuc şi năzuiesc să evolueze pe drumuri asemănă­toare, nu greşesc nicidecum. Iar valoarea contribuţiei lor o va stabili talentul şi virtutea personală a fiecăruia.

OLIMPIU BOITOŞ

ravurilor şi nevoinţelor naţiei".- In ideologia lui ca şi in ac­ţiunea lui politică, Kogălniceanu n'a urmărit să dea ţării o organizaţie politică, juridica, socială, „necorespunzăloare realităţilor", aşa cum l-au învinuit unii critici literari şi po­litici. Kogălniceanu nu poate fi integrat în şcoala instituţi-unilor fără fond, a formelor fără conţinut, a împrumuturilor servile, statornicită prin constituţionalismul care începe cu anul 1866, reluându-se firul formalismului patruzecioptist. El a reprezentat realităţile ; el a gândit şi a înfăptuit în sen­sul realităţilor româneşti şi al continuităţii lor istorice, sin­tetizând particularităţile de fapt, tradiţia românească în ne­voia înnoirii, deci fără a distruge substanţa tradiţională-Kogălniceanu în toate lucrările lui exprimă aceste realităţi, împreună cu tendinţa de înnoire. Propune desfiinţarea pri­vilegiilor în Doleanţele partidului naţional. Cere desfiinţarea robiei, împroprietărirea ţăranilor, Unirea Principatelor, au­tonomia, Domnul străin. Preconizează întemeierea naţiei, arătând că „puterea şi fericirea unui Stat se află în puterea şi fericirea mulţimii, adică a naţiei". Naţia se face unde este unitate ; dar unitatea socială şi naţională nu se poate rea­liza decât acolo unde există o stare de mijloc. De aceea este necesară sprijinirea formării burgheziei româneşti. Pro­prietatea „este cel mai puternic instrument de civilizaţie şi dacă vroim serios să ne civilizăm ţara, trebue să avem mulţi proprietari". Statul nu este o ficţiune. Statul este un feno­men de cultură. Nu este un mănunchiu de forme; este o sinteză de realităţi. El rezumă echilibrul între autoritate şi libertate, între drepturi şi datorii. Intre falsul tradiţionalism, pe care îl exprimă Cărbunarismul ; între paşoptismul ca­racterizat prin formalism şi romantism şi junimismul care reprezenta un aparent realism reacţionar, în faţa nevoei transformării şi alcătuirii Statului pe baze noui, doctrina politică a lui Kogălniceanu este realismul politic, străbătut de ideea de înnoire. Este sinteza între tradiţie şi înnoire. Kogălniceanu ştia că nu Statul a creiat societatea românească, ci naţia fundează Statul Român modern ; o naţiune liberă nu în forme şi abstracţiuni, ci în realităţi şi în nevoile de vieaţă românească. De aceea încă în prefaţa Letopiseţilor

Mihail Kogălniceanu văzut de Prof Ion V. Gruia

224

Moldovei, publicate în 1852, Kogălniceanu spunea că „fara noastră nu prin grabnice si sgomoioase schimbări se poate ridica", şi a arătat totodată ca un admirabil om politic afir­marea şi existenţa drepturilor tuturor claselor, alături de întărirea, statornicirea si respectarea puterii ocârmuitoare.

Cum a lucrat Kogălniceanu, ca om de Stat şi ca lup­tător politic, la realizarea acestor idei ?

D-l prof. Gruia face o largă expunere asupra pro­blemei rurale în ţara românească şi fixează, în cadrul acţi­unii politice a lui Mihail Kogălniceanu, cele trei momente importante privitoare la chestiunea agrară în România:

a) momentul Divanurilor ad-hoc din 1857, în care deputatul de Dorohoiu Mihail Kogălniceanu se întâlneşte în aceeaşi atitudine politică cu deputatul de Covurlui Colonelul Alexandru Cuza ;

b) momentul anului 1862, reprezentat prin desbaterea dramatică în jurul proectuluilegii agrare înfăţişat de Barbu Catargiu şi alcătuit de comisiunea centrală, în spirit reac­ţionar şi conservator;

c) momentul anului 1864, când reforma agrară şi re­forma electorală capătă în sfârşit deslegarea impusă de co­mandamentele dreptăţii. D-sa înfăţişează cele două teze in-conciliabile care stăteau faţă în faţă, prin organismele so­ciale, în rezolvarea problemei agtare. Arată toate împreju­rările politice care caracterizează această luptă şi toate fră­mântările unui parlamentarism neadaptat realităţilor româ­neşti, învederat în cadrul vieţii politice româneşti din această vreme. Stăruie în mod deosebit asupra faptului că* Vodă Cuza şi primul său ministru Mihail Kogălniceanu au socotit rezolvarea problemei agrare şi a problemei electorale ca chestiuni care constituiau condiţiuni ale existenţei însăşi a Statului Român, de care se lega în mod necesar însăşi schimbarea organismului politic al Statului.

O desvoltare deosebită dă apoi problemei pusă de istoricii noştri, dacă Domnul Cuza a urmărit un regim dic­tatorial şi cercetează măsura în care Mihail Kogălniceanu a determinat lovitura de Stat din 2 Mai 1864. Pe baza documentelor publicate în ultimul timp, d-1 prof. Gruia arată că cu toate stăruinţele care s'au exercitat, din cel dintâi moment, asupra Domnului Cuza şi cu toate greutăţile de neînvins care s'au opus realizărilor mari din această vreme, şi Domnul Cuza şi sfetnicul său Mihail Kogălniceanu au rezistat faptelor care îl împingeau mai curând decât s'ar fi crezut necesar spre lovitura de Stat Cercetând corespon­denţa consulului francez Victor Place între 3 Sept. 1860 şi 22 August 1861, — din care se văd sugestiile pe care le primea Domnul Cuza — împrejurările politice ale vremii şi raportându-le la ceea ce a urmat până la 1864, cu încer­carea din 30 Nov. 1863, când Domnul Cuza a urmărit pentru întâia oară să facă lovitura de Stat, şi cercetând şi proectul de constituţiune inedit al lui Cuza Vodă din 1863, se poate vedea înţelepciunea şi prudenţa Domnului Cuza şi înţelep­ciunea şi prudenţa lui Mihail Kogălniceanu. Acesta declara la interpelarea care i s'a făcut cu privire la. proiectul de constituţie din 1863, în care puterea Domnească era crescută prin anumite drepturi, că este şi rămâne credincios şi de­votat regimului constituţional şi că nu va admite niciodată

şi cu niciun preţ o constituţie venită prin mijlocirea stră­inilor, ori impusă prin forţă. Totuşi la 1864 sprijină pe Domn în decretarea Statutului desvoltător al Convenţiunii şi infăptueşte prin decrete legi marile reforme ale ţării. In aceasta nu există nici o contrazicere. In discursul rostit la Academia Română în 1891, Kogălniceanu spune: „altceva era la ordinea zilei decât regimul parlamentar" in 1864; Statul Român se clătina atunci în însăşi bazele sale con­stitutive. „Toate acestea puneau pe al doilea plan chesti­unea parlamentarismului. Atunci când nimeni nu vrea să înţeleagă că timpul formulelor era trecut şi că nodul gor­dian nu se putea deslega în pace, eu am fost silit să fac ceea ce am făcut".

Ceea ce constitue o tiăsătură impresionantă la acest mare om de Stat, este concepţia lui despre Domnie. „Eu mă fălesc şi privesc ca un titlu de glorie pentru mine — spunea in 1868 — de a fi fost ministru energic şi ere-« dincios al fostului Domnitor". Cu alt prilej, în timpul Dom­niei lui Cuza Vodă, spunea :' „Domnul Ţării este o fiinţă mai presus de toţi cetăţenii. Nimănui nu-i este iertat a se pune faţă în faţă cu Dânsul".

Atâtea acte din timpul Domniei lui Cuza Vodă arată acest respect către o instituţie care se integrează în struc­tura Statului cu caracter de permanenţă şi continuitate. Ea învederează că liberalismul lui Mihail Kogălniceanu era rea­list, politic, şi că ideea de autoritate se înfăţişa ca o nece­sitate tocmai în scopul promovării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

D-l prof. Gruia cercetează şi activitatea lui Kogălniceanu ca ministru de externe, delà 5' Aprilie 1877, arătând toate împrejurările dramatice prin care a trecut ţara românească în timpul războiului pentru independenţă şi la congresul delà Berlin. învederează împrejurările politice ale ţării noastre în legătură cu Basarabia şi face o impresionantă paralelă între epoca lui Dimitrie Cant* mir, cu tratatul din Luc din 1711 şi discuţiile păcii delà Fălciu, care au deve­nit definitive de abia după doi ani, şi ceea ce s'a petrecut cu România la 1877, cu tratatul din 4 Aprilie, în care Ro­mânia capătă garanţia integrităţii fruntariilor sale actuale, pentru ca prin tratatul delà San Stefano, încheiat imediat după războiul delà 1877, Rusia să-şi rezerve facultatea de a schimba partea Basarabiei care i s'a luat prin tratatul delà Paris, iar prin tratatul delà Berlin, România să piardă cele trei judeţe din sudul Basarabiei. Stărueşte apoi asupra con­tribuţiei lui Mihail Kogălniceanu în chestiunea Dunării, când datorită exclusiv acţiunii lui România a refuzat să semneze Convenţia din 10 Martie 1883, în urma conferinţei delà Londra, făcând astfel ca hotărârea Europei.să nu fie adusă la îndeplinire din pricina României, care nu a admis o de­cădere a ei din drepturile asupra Dunării. După congresul delà Berlin, Mihail Kogălniceanu spunea cu dureroasă mân­drie : „cedarea Basarabiei nu poartă semnătura mea". După lupta pentru drepturile României asupra Dunării, Kogălni­ceanu mărturisea: „nu mi-am făcut decât datoria: nam făcut decât a apăra la bătrâneţe ceea ce am apărat din ti­nereţe : drepturile ţi neatârnarea ţării mele".

NICOLAE CIUCIANU

225

C R O N I C I

Notă la şi despre misticism Intr'o încercare de delimitare şi precizare a noţiunilor

cu care prea adeseori cultura şi oamenii ei jonglează fie cu uşurinţă, fie denaturându-le sensul, termeni ca „mistic", „misticism" ar trebui de sigur să fie printre primii supuşi acestui proces de limpezire. Nu este exact acesta obiectul rândurilor de faţă care, fără a căuta să definească, vor mai mult să înfăţişeze anumite aspecte ale experienţei mistice, esenţiale în credinţa autorului unei atari formulări. In loc să pornim adică delà o definiţie care pentru noi nu există, intr'o formă mulţumitoare, — vom încerca să surprindem anu­mite permanenţe ale mărturisirilor mistice pe care, cu aju­torul unor autori absolut necesari, să le încadrăm într'un tot incomplet, dar nu şi inutil.

Afirmaţia aceasta finală este determinată de cei care în adevăr sunt derutaţi de faptul că prea adeseori misti­cismul a fost alăturat unui soi de desechilibru organic, unui sentimentalism bolnăvicios, dacă nu chiar confundat cu anumite simptome psihopatologice. Evident, atari manifestări nu lipsesc din biografiile unora cel puţin dintre mistici şi s'au dat destule explicaţii pentru a stabili că nu aceste fenomene determină misticismul, ci tensiunea spirituală a misticului rupe uneori echilibrul fiziologic uman.i) Neînţe­legerea nu provine însă numai delà cei care, contemporani ai unui veac în care omul nu este numai centru de vieaţă ci totodată singuru-i orizont, găsiseră explicaţii atât de la îndemâna noastră creaţiei de artă ; între contemplaţia este­tică şi cea religioasă-mistică nu este decât diferenţă de grad. De aceea chiar dacă psiho-fiziologismul de diferite nuanţe, origini şi sisteme n'a dat aceeaşi explicaţie exaltării mistice ca celei artistice, el n'a lăsat totuşi „fenomenul" să scape disecţiei şi diagnosticului său ştiinţific.

Se pare însă că acest pozitivism este structural omului contemporan; altfel, nu ştiu cum s'ar explica mai lesne că şi acei care au procedat cu o bunăvoinţă premeditată la interpretarea misticismului, au trecut uneori pe alături în consideraţiile lor. Vorbind de Sfântul Bernard, Ettienne Gilson crede a face o precizare de real interes când afirmă :

1) Daniel Rops: Mistiques de France. Ed. Corrêa — Paris 1941, pag. 11 : „pas plus que le génie, l'état mystique n'est en soi une folie, mais comme ils sont tous deux au delà des forces moyennes de l'homme, il advint que le vase se fêle, que la raison ne puisse résister".

„Mistica sa este pur interioară şi psihologică". Nu ştiu cum ar putea fi misticismul cuiva decât pur interior, adică por­nind foarte din adâncul fiinţei sale ; cât despre mistică psi­hologică . . . Dar probabil că într'un secol psihologist până la saturaţie, s'a simţit nevoia unei floricele colorate şi arti­ficiale «de „psihologie" pentru a, explica vieaţa unui călugăr din veacul XII. O observaţie de aceeaşi natură poate fi fă­cută chiar în legătură cu cartea (extrem de interesantă prin materialul cuprins şi prezentarea lui) lui Daniel Rops care caută să stabilească o corelaţie între misticism şi bun simţ. Optica d-sale plină de bunăvoinţă vede în mistici nişte oameni ,de bun simţ", burghezi liniştiţi, Francezi care stau de vorbă din când în când cu Dumnezeu ; ceea ce fără în­doială este foarte explicabil din atâtea puncte de vedere. Dacă amintim aceste amănunte, este pentru a sublinia un fel de incapacitate a intelectualului de astăzi de a se iden­tifica cu misticismul, ceea ce în limbaj metafizic ar fi „dizol­varea subiectului în obiectul" cunoaşterii.

Neînţelegerile provin în primul rând din caracterul antropocentric al culturii moderne, antropocentrism cu care misticismul nu are nimic comun deşi — credem noi şi vom arăta mai jos de ce — într'un anumit fel, prin această expe­rienţă s'a făcut' trecerea delà teocentrism la lumea centrată pe existenţa umană. Alături insă de acest argument prin­cipal, trebue luat în consideraţie şi faptul că misticismul este o stare, în care pur şi simplu eşti sau nu eşti. Sau, cum spune Nae lonescu, care a dat în opera sa cea mai interesantă interpretare creştină trăirii mistice, „nu este o activitate teoretică, ci practică". *) Mistica se trăeşte, nu se deduce logic şi nici nu se explică psihologic. De altfel, nici chiar marii mistici nu au putut explica complet starea de exaltare care le-a îngăduit întâlnirea cu Dumnezeu, spre a o face de înţeles şi celorlalţi. Ei au invocat totdeauna nu numai interdicţia cerească de a releva această taină—inter­dicţia de care aminteşte Sft. apostol Pavel şi mai ales Thé-rèze Martin, canonizată ca Sft. Tereza mică — ci însăşi im­posibilitatea de a traduce în limbajul obişnuit experienţa lor. Este prea sărac vocabularul acesta şi prea condiţionat antropomorfic pentru a cuprinde ceea ce am văzut, par a mărturisi toţi misticii care au încercat destăinuiri. De altfel

2) Nae lonescu: Metafizica. Bucureşti 1942, pag. 158,

226

asupra urmărilor pe càre această sărăcie lexicală o are pentru literatura mistică vom reveni, deocamdată socotim necesar a pune şi această coordonată în legătură cu lipsa unei for­mule care să satisfacă toate aspectele misticei.

In general se porneşte delà formula „Dumnezeu este iubire şi obiect al iubirii", exclamaţie care străbate toate conştiinţele mistice ; cam în jurul ei se situiază şi definiţia, poate cea mai întreagă din câte s'au dat, a lui Daniel Rops, ') definind misticul drept „omul care are o experienţă perso­nală a lui Dumnezeu". In sfârşit, tot delà aceeaşi formulă pornind, Bergson2) socoteşte a se rezuma în ea toată con­tribuţia misticismului, nefiind vorba de altceva decât că „iubirea divină nu este ceva delà Dumnezeu, ci este Dum­nezeu el însuşi".

Mai interesantă decât această discuţie, mi se pare aceea a raporturilor dintre creştinism şi misticism ; pentrucă în timp ce Apusul găseşte o perfectă suprapunere a sferelor noţiunilor (şi scriind Apus, mă gândesc la catolicism), cer­cetările orientaliştilor ne pun în faţa unor experienţe iden­tice în cadrul religiilor orientale, unde — la buddhism mai ales — fenomenul pare a depăşi chiar, prin intensitate şi pregătire, ceea ce s'a realizat în creştinism. Pentru felul în care am pus problema aici, controversa îşi pierde interesul ; aşa cum nu credem că orice om a fost şi trebue cu tot din-a-dinsul să fie creştin şi cum posibilitatea extazului mistic stă, înafara chiar a evidenţelor istorice," la îndemâna oricui, nu ne putem însuşi punctul de vedere al celor care socotesc că „misticul este un creştin care nu se ignoră".

Dar atunci, dacă nu creştinismul este caracteristic misticei, care este totuşi steaua polară S acestei stări, care să ne permită descoperirea misticului. Vom urma şi aici, ca de atâtea ori, pe Nae Ionescu pentru care caracteristica experienţei mistice este „metoda trăirii".*) Fiind vorba de o experienţă religioasă, trăirea se referă la Dumnezeu, izvor suprem de dragoste.

Numai cu precizarea acestei caracteristici esenţiale vom încerca acum să desprindem câteva aspecte ale mis­ticismului.

In primul rând fiind vorba de o apropiere de Dum­nezeu, deci de o depăşire a condiţiilor realităţii curente, este vorba de atitudinea noastră. Pentru mistic, atitudinea aceasta este de aşteptare ; îmi vine în minte o comparaţie a lui Lucian Blága: un potir care aşteaptă să se umple, ceea ce Nae Ionescu numea o metodă reflexivă în care „noi nu facem decât să primim în noi realităţile exterioare".4) Desbărat într'o măsură de pământesc, „golit de sine", cum cred misticii medievali,5) într'o stare de „sfântăindiferenţă", cu expresia Sfântului Francise Salicul — misticul contemplă divinitatea, în aşteptare.

Hieratismul acesta nu este însă deplin, aşa cum ar părea din aceste rânduri, decât pentru ortodoxism;6) catolicismul îl combină ingenios cu acţiunea. Este de altfel axiomatic pentru spiritul creştin apusean afirmaţia că acţiunea

1) Op. cit., pag. 16. 2) Deux sources de la morale et de la religion. 3) Op. cit., pag. 123. 4) Ibid., pag. 122. 5) D. Rops: op. cit., pag. 18. 6) Fără a circumscrie posibilitatea experienţei la creştinism, nu ,vom

apela insă în această 'notă decât la misticii creştini şi comentatorii lor. Problema este şi aşa prea amplă pentru cadrul acestei note spre a o com­plica cu datele misticei indiene sau persane ; ceea ce vom face dacă lucrarea va căpăta vreodată proporţii. Chiar şi pentru aceste limite, nu* dăm aici dectt o notă cu totul schiţată.

salvează contemplaţia; dar vom reveni $i asupra acestei probleme.

Pentru moment, subliniem că misticismul nu se rezumă la această aşteptare şi contemplaţie; aş spune chiar că nu suntem decât la starea iniţială, la disponibilitatea sufletească a misticului. Rămas aici, ei n'ar fi altceva decât o veşnică aşteptare neutră. Şi nu acesta este sensul mântuirii în cre­ştinism; pe datele acestei stări de contemplaţie începe un proces dur de iniţiere, aş spune mai curând : de valorificare a acestei purităţi neutrale. Intr'un permanent efort de pre­gătire. Mă gândesc la parabola evanghelică a fecioarelor în aşteptarea mirelui, care au curăţenia sufletească (feciorelnicia, * adică posibilitatea), fără ca totuşi să-I poată întâmpina pe mire, desamăgit de a le fi găsit adormite. Nu este vorba adică numai de aşteptare,, ci şi de pregătirea întâmpinării. Este rostul ascezei, pe care misticismul îl implică sau nu mai este miscism.

Poate părea de aceea curios că într'o lume ca cea ca­tolică, în care acţiunea îndeplineşte o funcţie creatoare primordială, chiar pentru cei mai autentici mistici (Ioana d'Arc, Ignaţiu de Loyola, Bernard de Clairvaux etc.), această acţiune de întâmpinare : ascetismul a fost atâta vreme opus, ca o antiteză, misticei.

Efortul acesta duce la starea de aspră „disciplină sufle­tească" pe care Nae Ionescu o socotea neapărat necesară cunoaşterii mistice.1) Pentrucă dacă „nu este mistic cine vrea, ci numai cine poate", tot atât de adevărat este că posibilitatea trebue „lucrată". De necesitatea aceasta şi-au dat seama toţi marii mistici, chiar dacă nu toţi au dat tra­tate întregi de „trepte" ale apropierii de Dumnezeu, ca Sft. Ion Scărarul. Ce altceva însă decât aceeaşi pregătire este distincţia: animus-anima pe care o face in a sa „Scrisoare de aur" Wilhelm de Saint Thierry, sau cei trei timpi ai me­todei Cardinalului Bérulle : adorarea, acţiunea, aderarea sau metoda lui Guignes din Chartres care recomandă: lectura, meditaţia, rugăciunea, contemplaţia, pentru a nu mai vorbi de evidenţa acestui caracter la Sfântul Bernard care întro­nase la Clairvaux un regim de o asprime de vieaţă unică, mărturisind cele trei stări ale evoluţiei umane : carnală, ra­ţională şi spirituală.

Deci, contemplaţie şi asceză — ni se pare nouă esen­ţial stării mistice. Cu un termen pe care nu-1 folosim aici pentru vulgaritatea lui, ci pentru sugestia de care se poate învrednici : acesta este bagajul cu care porneşte misticul la întâlnire. întrebarea esenţială este însă : unde duce acest drum ? Fără îndoială, răspunsul poate fi dat acum fără ezi­tare şi fără rezerve : la trăirea unui Dumnezeu viu. Delà Fericitul Augustin la Ruysbroek, delà Eckehard la Sft. loan , al Crucii şi delà Sfta Tereza mare la Sfta Maria din Tours (Maria a Reîntrupării), mărturisirea este aceeaşi : trăirea unui Dumnezeu, cutremurător în primul rând prin accesibilitatea lui. Vorbind despre misticismul lui Blaise Pascal, Daniel Rops face această constatare esenţială nu numai pentru creştinism, cum ar părea, ci pentru trăiiea mistică ; „Lucrul admirabil al creştinismului este că, religie a unui Dum­nezeu întrupat, el îngădue să se aşeze această iubire trans-cedentală, care este cunoaştere, asupra unei personalităţi vii, pe care cea mai omenească dintre iubiri poate s'o în-vălue".2) Caracteristica aceasta ne îngădue să punem odată mai mult in relief distanţa dintre misticism şi gândirea mo­dernă, pentru care este într'un fel semnificativă apariţia

1) Op. cit., pag. 19. 2) Op. cit., pag. 205.

227

Unui Arthur Drews care dizolvă personalitatea lui Hristos in înţelesuri mitice. Pentru mistic Dumnezeu nu are înţe­lesuri şi nu este sistem ideologic; ci este numai o xrieafă care radiază dragoste. Viziunile lor cuprind toate un Dum­nezeu întrupat — deşi niciunul aproape nu poate da vreo indicaţie asupra aspectului întrupării. loan de Fécamp vor­beşte de un Dumnezeu care „fără sgomot se face auzit, fără formă se lasă văzut, fără corp poate fi atins",1) iar Ioana d'Arc când i se cere să arate cum arătau apariţiile nu spune decât atât „le-am văzut totdeauna sub aceeaşi formă ; figu­rile lor sunt bogat încoronate ; cât despre rest, despre ro-

' chiile lor, nu ştiu nimic... Ele vorbesc foarte bine şi frumos şi eu înţeleg foarte bine". Pentru a preciza apoi, la o nouă întrebare : „Vocea este frumoasă şi dulce şi umilă şi vor­beşte limba Franţei".

Problema mi se pare de un deosebit interes mai ales pentru aspectul trinităţii. In adevăr dacă apariţiile Sfinţilor şi ale Fecioarei Maria sunt mai uşoare prin unicitatea per­soanei, Dumnezeu este unu, dar este şi trei, în acelaşi timp. Şi atunci, care este forma înfăţişării sale ? Problemă căreia nu-i vom încerca un răspuns aici, amintind doar o obser­vaţie a lui Nae Ionescu, care o complică fără îndoială : anume că dogma trinităţii n'a fost înţeleasă decât de lite­ratura mistică. Toate vedeniile mistice mărturisesc însă un singur chip al lui Dumnezeu, ceea ce pune afirmaţia de mai sus într'o lumină paradoxală.

Acest singur chip al lui Dumnezeu pe care l-au*văzut mi­sticii creştini este al lui Dumnezeu-Fiul, ceea ce cred căjpoate fi explicat printr'o formulă a aceluiaşi filosof român care definea pe Hristos drept „logosul devenit trup, adică forma în care noi putem să-l înţelegem pe Dumnezeu"?) Faptul că din unitatea-trei a Dumnezeirii, omul se simte mai aproape de Hristos (acesta fiind Mântuitorul, cel care ne duce la Dumnezeu tatăl, deci şi la el) face de sigur ca literatura mistică să consemneze în special prezenţa Lui ; este christo-centrismul misticei creştine, asupra căruia nu este locul să insistăm acum.

Totuşi, o remarcă este necesară. Vorbeam la început de trecerea delà teocentrism la antropocentrism (caracteri­zare pe care nu facem decât să ne-o însuşim aici, nefiind a noastră) ca trecere delà lumea antică la lumea modernă şi aminteam de funcţia jucată, în acest transfer al centrului de greutate, de către misticismul creştin. Nu ni se pare de loc întâmplător că ceea ce s'a numit christocentrism apare exact la amurgul primei epoci şi răsăritul celei de a doua. Apropiind pe Dumnezeu de om, umanizându-1 într'un fel, cred că adorarea mistică a lui Hristos a acţionat şi delà

, celălalt pol al existentei : a apropiat adică pe om de Dum­nezeu, dumnezeindu-1 oarecum. Dar delà această apropiere, corelată cu idealul sfinţeniei — şi revenim din nou şi mereu la Nae Ionescu, care socotea acest tip creştin drept : cel mai periculos — nu mai era decât un pas până la identificarea ter­menilor în Om-Dumnezeu. Este de sigur o problemă care nu poate fi epuizată sub aspectul acesta de paranteză; o consemnăm totuşi până în ziua în care ar putea fi reluată de noi sau de altcineva.

Cu aceasta, să revenim pentru a stabili care sunt atri­butele esenţiale ale lui Dumnezeu, aşa cum apare el misti­cilor şi care sunt în acelaşi timp instrumentele cu care drept-credinciosul îl poate cunoaşte. Primul este fără în­doială iubirea. „Unde este iubirea, acolo este Hristos, spune

1) Scrisoare către împărăteasa Agnes. Cf. D. Rops, op. cit. 2) Op. cit., pai. 168.

228

evanghelia şi nimeni nu este mai aproape cte înţelesul ei deplin ca misticul. De aceea pentru el nu numai Magda-

Jena se mântueşte prin iubire, ci într'un fel iubirea este funcţiunea primordială prin care se manifestă Dumnezeu. Iubirea nu ar fi „principalul instrument de cunoaştere" (Nae Ionescu), ci principalul mijloc de mântuire întru cât răs­punde chipului în care priveşte pe om. Delà iubirea re­semnată, ignorată, a Sftei Tereza a Copilului Isus până la iubirea" sfâşietoare a lui loan de Fecamp, care in „Con-fessio[Theologica" mărturiseşte : „toată fiinţa mea spirituală cedează.maganului nevăzut al iubirii" pentru Dumnezeu, pe toate latitudinile experienţelor mistice nu este vorba decât de diferenţe de intensitate şi modalitate în resimţirea şi exprimarea iubirii.

Alături de iubire, a doua binefacere care stă la înde­mâna omului pentru mântuirea sa este : caritatea, despre care Hugo Victorinul scrie un tratat întreg, „Lauda cari­tăţii", cu accente atât de patetice : „Ce-aş putea să mai spun despre tine, caritate ? Te-am comemorat ca pe ghidul nostru pe drumul către Dumnezeu. Dar na te-aş putea numi oare chiar drumul către Dumnezeu ? Da, caritate, tu eşti drumul, dar nu eşti un drum ca oricare altul. Să ascultăm pe apo­stolul Pavel : „Vreau să vă fac cunoscut, spune el, un drum încă mai înalt" şi despre tine vorbeşte, caritate. Tu eşti, în fond, drumul cel mai strălucit, calea prin excelenţă". Cât priveşte raporturile între iubire şi caritate în înţeles mistic, este concludent alt text, al Sft. Francise Salicul din „Tra­tatul iubirii de Dumnezeu" : „Omul este perfecţiunea uni­versului, spiritul este perfecţiunea omului ; iubirea cea a spiritului ; şi caritatea, cea a iubirii", ceea ce Înseamnă că între cele două instrumente, caritatea depăşeşte în grad iubirea, poate în elanul de concret al catolicismului — căruia nici misticii nu i-au scăpat. Subliniez acest „elan" pentrucă mi se pare că merge pe muche de cuţit, calea carităţii, care poate să devină scop în sine, pierzându-şi astfel orice ra­portare la problema mântuirii

Este un pericol pe care, fără îndoială, misticii îl pot evita mai lesne decât toţi ceilalţi credincioşi, prin desinte-resul stării lor. Este în adevăr fundamental misticismului faptul că nu caută soluţii, ci răspunde unei soluţii care-1 determină. In adevăr experienţa mistică te duce la Dum­nezeu, dar nu ca o consecinţă a acestei trăiri, ci ca un co­rolar al descoperirii Lui anterioare sau cum spune Nae Ionescu : „Activitatea mistică nu este o activitate interesată, nu urmăreşte această unire cu absolutul, pentrucă este o soluţie de echi­librare personală", ci ea „mărturiseşte de necesitatea lăun­trică a acestei activităţi".1) Bernard din Clairvaux a definit strălucit în opera sa acest drum delà revelaţie la cunoaştere, strigând : „Nimeni nu te poate căuta, Dumnezeul meu, dacă nu te-a găsit mai înainte", formulă a cărei origine depăşeşte pe cel care a consacrat-o, dar care nicăeri nu a fost mai la locul ei decât în mijlocul misticei creştine.

Schiţate, acestea ar fi datele esenţiale ale trăirii mistice, alături de care comentatorii şi interpretatorii au brodat o serie întreagă de probleme ce ţin mai mult de o dialectică a mis­ticei, decât de experienţă în sine. Fără a insista asupra lor, vom aminti câteva din discuţiile pe care misticismul le-a iscat, mai mult ca o curiozitate a posibilităţilor pe care acest fenomen religios le poate deschide gândirii.

Este în primul rând vorba de nemulţumirea misticilor pentru propriile lor mărturisiri, care — afirmă toţi — nu pot exprima decât parţial caracterele trăirii religioase. Şi

1) Op. cit., pag. 159.

'«-.

hu este vorba numai de candoarea angelică a Fecioarei din •Orleans — al cărei limbaj de proaspătă primitivitate rustică este totuşi cel mai impresionant — ci de cei care îmbină deopotrivă pe omul de înaltă cultură cu misticul. Este cazul tipic al lui Pascal şi într'un fel şi al lui Augustin. Urmarea acestei paupertăţi a vocabularului nostru pentru literatura mistică este cunoscută : cifrarea înţelesurilor şi mărturisirilor în simboluri. Limbaj care a determinat încântătoarea tipo­logie a lui Nae lonescu, în cadrul simbolismului mistic : tipul pelerin (hagialfic=depăşire), mire (iubire=nuntă), sfânt (asceză =perfecţiune), faţă de care filosofia religiei va trebui într'o zi să ia poziţie.

Discuţia rămâne însă cu aceasta în plină experienţă mistică, aşa cum nu rămâne cea pur dialectică care frânge înţelegerea misticismului în clasificări: misticism descriptiv şi teoretic (vizând aspectul formal al literaturii) sau de acţiune, teoretic (care se exclude însă singur) şi de experienţă, sau în sfârşit geograficizarea misticei în flamandă, renanică, spa­niolă, franceză, etc. In special aceasta din urmă mi se pare complet lipsită de sens : b diferenţiere etnică între Ruys-broek şi Sft. loan al Crucii sau între Ignaţiu de Loyola şi Bernand din Clairvaux nu numai că nu poate aduce un

Evoluţia artistică a doamnei Eugenia Mureşanu ne-a arătat o rapidă şi. nebănuită ascensiune. La Cluj, Domnia Sa se mulţumea cu mici poeme, cele mai dese de factură religioasă, sau de un pitoresc restrâns, care, deşi ocoleau totdeauna banalul şi vulgarul, n'ajungeau să exprime acele emoţiuni atât de adânci ale poetei, cât şi viziunea ei feerică despre lume. Nenorocirea abătută în 1940 i-a exaltat sen­timentul, i-a dublat puterea, i-a purificat credinţa. Arta doamnei Eugenia Mureşanu a crescut şi s'a mărit din durere. Azi poemele sale dovedesc opera unui artist care şi-a cules materialul poetic din izvorul nesecat al suferinţei şi şi-a călit meşteşugul prin meditaţia asupra suferinţei, cel mai sigur mijloc de a-ţi adânci gândirea şi de a-ţi înnobila sim­ţămintele.

Dialectica poetică a doamnei Eugenia Mureşanu pleacă delà credinţă. Credinţa fără ocol, fără şovăire, credinţa în Dumnezeu, credinţa în oameni, credinţa în frumos, în na­tură, ca s'ajungi la extaz. Elanul ei se revarsă în belşug de credinţă asupra locurilor depărtate şi despărţite prin pie-decile timpului şi ale graniţelor, şi caută să se unească cu ele, într'o bucurie luminoasă, de armonie totală. Extazul poate fi dumnezeiesc sau lumesc, şi de cele mai dese ori o contopire de dumnezeiesc şi omenesc.

Citez ca material documentar câteva strofe din admi­rabila poezie : „N'a fost numai o dimineaţă". Sufletul e în adânc de vis. In el se concentrează elementele de armonie şi mister.

Sunt în adânc de vis. Sunt vindecată. N'a fost numai o dimineaţă... Dincolo de meterezele de lumină, Sufletele noastre au stat faţă în faţă.

Dar pentru atingerea extazului, trebue o mişcare imensă, de dăruire şi de, avânt, obligând la distrugerea piedicilor puse in cale de destin :

Noi ne spuneam că acest vis trebue să fie ultimul El va să rămână neînceput. De azi înainte va trebui să ardem Vechile figurine de lut.

') Editor: Prof. Emil Ha(ieganu, Cluj 1941.

element nou înţelegerii misticismului, ci îi anulează o seamă de semnificaţii primordiale. Abia dacă cutez să întrevăd o distincţie între misticismul catolic şi ortodox, pornind însă nu dinlăuntrul experienţei, ci dinafară ei.

Tot astfel, pe plan filosofic se discută despre anumite corelaţii existente între misticism şi vitalism ; nu vom relua argumentele în această privinţă ale lui Nae lonescu, men­ţionând doar că ele ar avea nevoie de completare numai atunci când s'ar funda şi justifica distincţia între misticismul de acţiune şi cel de experienţă, adică în clipa în care ac­ţiunea — acţiunea creatoare — va fi dovedit că ocupă un loc central în trăirea mistică; atâta timp însă cât o putem considera periferică, accidentală şi dăunătoare purităţii mis­tice, socotesc controversa pornită numai de dorul disputei.

Pentru noi, aceasta este funcţia pe care acţiunea crea­toare a Sft. Bernard, a cardinalului Bérulle sau a lui Ignaţiu de Loyola au avut-o pentru trăirea lor religioasă, pentrucă consideraţiile noastre asupra fundamentului misticei se în­tâlnesc, ca atâtea altele citate în această notă, cu acelea ale filosofului român amintit care afirmă că „fundamentul ati-tudinei mistice esté postulatul transcendenţei".

COSTIN I. MURGESCU

Cât despre extaz, el este o prelungire a armoniei în marea bucurie a descoperirii misterului divin :

Nu, n'a fost numai o dimineaţă. . Aşa începe doar mântuirea.

Dincolo de meterezele de lumină, Ne miruise însăşi dumnezeirea.

Am făcut un ocol prin arta poetică a doamnei Eugenia Mureşanu, pentrucă proza Domniei Sale este impregnată de acelaşi suflu poetic şi de aceeaşi tehnică poetică. In nu­velele şi schiţele doamnei Eugenia Mureşanu anecdota e un pretext, substanţa o face ritmul, muzicalitatea şi acea izbucnire tumultoasă de imagini. Multe din ele au valoarea unei poeme în proză. Dintre toate nuvelele prezentate în volum, primele patru (învierea fariseului Eleazar, In anul Domnului 64, Fiul pierzării şi Neguţătorul de porfire), sunt inspirate de motive religioase. Aci arta doamnei Eugenia Mureşanu îşi atinge culmea. întemeiate pe un gând apolo­getic, nuvelele sunt susţinute de un stil care, afiindându-se până în adâncul adevărului de vieaţă, se întoarce ca un * simbol minunat al idealului ca adevăr. In special apare im­presionantă evocarea societăţii romane din-timpul propa­gării creştinismului. Atâta preciziune în descrierea timpu­rilor, obiceiurilor şi locurilor, încât parcă vedem vieaţa în triclinium, şi auzim paşii grei răsunând pe lespezile de marmoră.

Stilul ajunge la perfecţiunea unui sensualism pur, iar dialogurile îmbracă fie forma corectă şi severă a vorbei ro­mane sau cea învăluitoare şi imaginativă a mângâierii cre­ştine. Pentru exemplificare citez un minunat pasaj :

„Rufia, sclava nouă din Corint, intră în cubiculum spre a spune stăpânei sale că e aşteptată de vestiţii lapidari iudei trimişi de Nauplius Senicio.

In faţa unei oglinzi mari de argint, patru sclave stăteau în jurul frumoasei Umbria, întrecându-se fiecare în a da ultima expresie figurii. Ştiau cât de mult ţine nobilul Nau­plius Senicio la tânăra lor stăpână, încât i-ar fi pus la pi­cioare tot aurul din Dacia pentru o singură privire..,

Eugenia Mureşanu: învierea Fariseului Eleazar*)

5 229

— Pe fluerul de aur al Izidei, spuse una dintre sclave, Febus însuşi te va invidia. Un fir de alb de melos şi obrajii vor întrece trandafirii de Paestum . . .

— Arcul sprâncenelor e perfect. Acum ochii întrec în strălucire văpaia neagră a agatei . . .

— Doar 'un picur de balsam şi cinameon şi floarea de lotus, care e stăpâna mea, va orbi de lumină şi parfum Poarta Capena . . . "

Asemenea armonie, aceeaşi putere de evocare, cu ră­sunet din versetele biblice, le găsim şi în celelalte nuvele, cu obârşie în ţara Galileanului :

„Dincolo de apa Cedronului, cerul, împurpurat de sânge, răsfrângea un tremur de umbre învăluite surd în bocănitul sandalelor de lemn.

Cetatea se pierduse în zarea nopţii. De pe muntele Morea făcea semn vechiul templu al lui Zorobabel, irjfru-museţat de Irod cel mare, peste care se ridica asemeni unei aripi uriaşe fortăreaţa Antonia.

Ca un fulger, o rază piezişe, ruptă dintr'o tortă de ală­turi, pieri în frunzişul pădurii, luminând în treacăt chipul

din faţa convoiului ; un om cu părul roşcat, cu ochii aprinşi de iasp verde, ţâra după el o ceată întărîtată.

îşi spunea sieşi că fapta nu mai putea fi amânată şi că acel Rabi trebue descoperit. încercase Ia poarta casei, unde fusese c ina . . ."

Nu pot trece cu vederea nici ultimele nuvele ale vo­lumului (Tenebre, Ultimul capitol), în care arta scriitoarei noastre apelează la fantastic pentru a evidenţia mai preg­nant misterele sufletului femeii torturate de imensa, nebu­loasa şi nesfârşita dorinţă de iubire.

Mai puţin interesante sunt nuvelele inspirate din vieaţa casnică şi cu atât mai puţin nuvela „Răfuiala", cu iz po­lemic. Sufletul Doamrjei Eugenia Mureşanu depăşeşte faptul mărunt al cotidianului, spre a se înscrie în tiparele mari ale adevărurilor prime şi ultime. Şi pentru aceasta tehnica D-sale literară apelează obligator la fantastic, şi pentru aceasta simţirea o mână la extaz, şi pentru aceasta se găseşte în bună tovărăşie cu sclavele in înălţare şi cu patricienele în umilinţă.

VICTOR PAPILIAN

Cronica literara N. Davidescu: Renaştere (poem) ) şi Din poezia noastră parnasiană (antologie critică)1)

Opera literară a lui Davidescu depăşeşte limitele unui singur gen. Poet, prozator, critic, aduce totuşi o notă co­mună, un principiu unic al cunoaşterii, o atitudine intelec-tualistă. Linia evolutivă a poeziei lui N. Davidescu porneşte iniţial delà influenţa baudelairiană. Motivul dezagregării, blazării nostalgice, nevrozei şi bizareria imaginilor ascundea în sine, în germen, virtuozitatea de mai târziu ce-1 va duce la variaţiunile subtile ale unui rece intelectualism. In apa­renţă, Davidescu a fost un revoluţionar al propriei lui opere, lucrând cu supleţă spirituală să împace tendinţe şi aspecte afective contradictorii. In volumul „Inscripţii" găsim excen­tricitatea morbidă în versurile :

Visez femeia în care să ador Sclipirea putrezitelor organe.

Alături desprindem vibrarea elegiacă de claritate ra­tionalists din poezia „Interior de iarnă" :

Şi târziu ne cuprinde d?snădejdea divină De-a simţi cum uitarea nevăzută coboară, Preschimbându-ne în chipuri de străin şi străină Ce-şi îndură prezenţa ca pe-o veche povară.

Schimbarea se efectuează pe planul lirismului imper­sonal. Adeptul poetului Macedonschi îşi limpezeşte mult in­spiraţia prin trecerea lui pe la cenaclul „Viaţa nouă" al lui Ovid Densusianu. Influenţa din Baudelaire lasă loc aceleia din Maeterlink, Rimbaud şi Corbière. Pasiunea pentru ar­hitectură îl face să conceapă poezia ciclică, asemănătoare construcţiei unei catedrale. Poetul singur mărturiseşte (v. Re­vista Fundaţiilor Regale, An. IX, Nr. 10, p. 56, articolul „Mărturisiri literare") :

„Cântecul omului" conceput structural în cele şase vo­lume care îl alcătuesc: ludea, Helada, Roma, Evul Mediu, Renaşterea şi Ţara Românească, răspunde deopotrivă firei mele vagabonde atât în timp cât şi în spaţiu, de o parte, iar pe de altă parte de a vedea lucrurile în vaste construcţii inginereşti şi de a mă mişca pe planuri arhitecturale". Sensul ciclului „Cunoaşterea omului" a fost mai mult privire de­scriptivă în spaţiu, decât cunoaştere istorică în timp. De aici imaginea de frescă mai mult, decât intuire de cronică.

Autorul oscilează între cunoaşterea lirică şi atitudinea ra-ţionalistă. Prima l-ar fi dus mai curând spre sensul obiş­nuit sub care înţelegem poezia, a doua 1-a îndreptat spre culmi de extaz cristalizat în liniile austere ale lucidităţii Sacrificarea reprezentării subiective a poetului însuşi este evidentă, iar strigătul desnădăjduit de îndoială al poetului precizează o luptă interioară: „Mă întreb cu groază dacă voiu fi reuşit să cunosc ceva din acel „om" pé care l-am căutat.. . sau în toate frământările mele să nu mă fi căutat decât pe mine şi tot numai pe mine singur să mă fi ex­primat". Caracterul volitional al poeziei lui N. Davidescu se explică deci atât prin concepţia arhitecturală pe care o avea despre poezie, cât şi din dorinţa de a nu se exprima pe el, substituindu-se personagiului obiectiv pe care 1-a căutat de-a-Iungul veacurilor. înlăturând posibilitatea de-miurgică a poetului, N. Davidescu a dorit să intuiască ca­racterul etern şi totuşi schimbător al omului. Tot o căutare a omului de-a-lungul veacurilor o găsim exprimată in lite­ratura noastră in romanul lui Liviu Rebreanu „Adam şi Eva". Deşi ar părea paradoxal, încercarea Iui Rebreanu o socotim cu mult mai „literaturizată" deşi se exprima în forma prozei. Davidescu utilizează poezia în scopuri intelectualiste, contrazicându-i astfel esenţa ei lirică.

De fapt, pentru critica literară mai mult decât chinui­toarea întrebare a poetului dacă a exprimat „omul" sau numai „pe sine însuşi" interesează modul cum s'a realizat această exprimare. Ciclul conceput arhitectonic este realizat fragmentar prin miniatură simbolică şi stilizare. In sprijinul afirmării noastre ne vine analogia dintre subiectul poeziei „Tapiserie" şi tehnica de creaţie a poetului. In această poezie ni se povesteşte cum, răsărit din gândul unei fete, un tânăr îi aruncă un trandafir, ca apoi să dispară. Visul risipit o îndeamnă să însufleţească cu acul intr'un covor :

Logodna unui prinţ c'o păstoriţă. Şi-a 'nvesmântat-o 'n cânepă pe ea Şi 'n purpura pe el ca pe-o domniţă, Cu sufletul curat de porumbiţă, Şi cu privirile 'n văzduh de stea.

1) Ed. Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, Buc, 1942; 2) Idem, Buc, 1943.

230

Transfigurarea • prinţului frânge verosimilul istoric şi prin aceasta, poate numai prin aceasta, este subiectiv poetul. Şi atunci nu vom căuta în poemul „Renaştere" dacă s'a respectat adevărul istoric şi ne va încânta numai repre­zentarea simbolică a acestei epoci. „Corabia poetului plină de bogăţie intră îri'aèàda portului păzită de un arhanghel fi de o sabie". Religidrafetea şi cavalerismul Renaşterii sunt ţesute pe canavaua petWŰului Veneţiei, Padovei, Parmei şi a Pisei. Tirania, amoruiqMondotierul, poetul, sunt schiţe asemănătoare picturilor pe (IŞSclă. Triumful şi înfrângerea, cântate în ritm de odă sau elegie reţinută. Figurile repre­zentative ale epocii sunt redate în lumina sporită a peisa-giului.

Iată pe : Petrarca întors din Avignon, Cu Laura 'n adânc înclină O frunte plină de lumină, Pe-o balustradă dé balcon.

La fel, în poezia „Da Vinci la Curtea din Milan", eu penel subţire, poetul zugrăveşte scena :

Te aşezase 'n faţa unei mese mari Cu brocart deasupra roşu-acoperită Şi era cuvântul lui adânc ispită Şi senin de umbră caldă de stejari.

Ludovic Maurul, în picioare sta Şi 'n tunică neagră de velur cu jeuri Ca un joc de ape negre 'n curcubeuri Cu privire 'n planuri, ţintă asculta.

împrejur, curtenii, ca o galerie De statui în mantii cu urzeli de-argint Urmăreau ca 'n fundul unui labirint Geometria 'n flăcări mari de poezie.

Pictural poetul utilizează culorile simbolice ale epocii : roşul, negrul şi argintul. Mai mult parnasian decât sjmbolist, poetul suplineşte lipsa muzicalităţii versului prin tendinţa de a reda picturalul prin înţelesul notional al cuvintelor. Versurile sunt bătute într'o aramă peste care patina vremii a lăsat urme. De multe ori construcţia sintactică este su­pusă necesităţilor prosodice, predominante în categorica voinţă a poetului de a clasiciza imagini hiperbolice de nuanţă romantică :

S'a ridicat în scări, îndată însă Cu sângele a douăzeci de răni, Ca vinul scurs din tot atâtea câni Şi cu, pe suliţa lui, mâna strânsă.

Neavând puterea baladei, menţinându-se in descrip-tivut simbolic, întâlnim inegalităţi echivalente platitudinilor verbale Cităm :

Bancherul Chigi, astă seară A organizat O sărbătoare princiară In somtuosul său palat.

Câteodată preţiozitatea atinge limita barocului, ca un ecou anticipativ faţă de stilul epocii cântate. Astfel, în poezia „Ariosto cu sine" găsim versurile :

Prietenii şi muzele venite Să guste al versurilor sale vin In cupa rimelor lui strălucite.

Abuzul numelor proprii rimate mai mult sau mai puţin ingenios strică liniei clasice pe care poetul şi-a impus-o.

5*

In aceeaşi poezie „Cronicarul" autorul rimează : „Florenţei" cu „providenţei" ; „Roma" cu „fantoma" ; Giovanni Villani" cu „ani". Formele fixe, pantumul, sonetul, distihul, sunt cultivate cu aceeaşi persistenţă cu care poetul scrie canto- • nete, epitafe sau madrigaluri. Cesar Borgia, Leon al X-lea, Matei Visconti, Ezzelin IV da Romano, sunt caracterizaţi în linii sigure datorită lecturilor ample ale autorului. La fel, figurile simbolice: călugării vagabonzi, gonfalonierii, alchi­miştii, eleniştii lipsiţi de aureola istorică sunt redaţi cu în­demânare. Cinquecento se desprinde viguros şi totuşi plin de superstiţie, aşa cum 1-a dorit poetul frământat în acelaşi ideal de căutare a „omului". Câteodată accentele realiste utilizate de poet pentru a da mai multă vieaţă evocării sună strident, ca in strofa din« poezia „Gonfalonierul biruitor" :

Prinţul sprijinit în spadă Viziera îşi ridică Şi cascadă Năduşala 'n barbă-i pică.

Poezia lui Davidescu îţi lasă impresia dureroasă pe care o simţi când îţi speli ochii cu apa de ghiaţă a izvoa­relor de munte, fără să ai înviorarea ei. Este o poezie care nu te mişcă, însă îţi place să o contempli şi să-i pândeşti strălucirile de astru îndepărtat Nu numai forma cizelată, statuară, cum o găsim spre exemplu şi în versurile lui Mi- ' hail Codreanu, dar profunzimea structurală, redată în ara­bescuri lucrate lucid, câte odată prea lucid, te impresionează. Până şi extazul poetului nu are căldură lirică. O poezie geometrizată, inginerească, năzuind spre cupole polare :

Iată statuia care mi-a fost Intr'ale mele toate necazuri Ţipăt în piatră spart cu talazuri Şi 'n răzvrătirea mea adăpost.

Ea însă — aruncă lumii scântei Din îndrăzneţul daltei avânt Şi-mi împrumută sufletul ei.

Identificarea cu sufletul pietrii dăltuite, aruncând lumii scânteile de sub avântul daltei, mărturiseşte crezul poetic al lui Davidescu. Citind poemul „Renaşterea", ai impresia că admiri statui, stele funerare, votive sau vitralii. Trebue să mergi însă cu grijă fiindcă orice mişcare neîndemâna-tecă poate să le lovească şi să le facă să cadă delà locul lor, spărgându-le. Vieaţa lor, întru cât prea puţină vieaţă a pus în ele poetul, nu le-o poţi da decât tu, cititorul. Fi­nalul poemului este un răspuns la primele versuri ale vo­lumului, in care poetul murmura :

Acesta-i cântecul adânc al omului Ca seva trasă Cu rădăcinile din glia grasă Şi dusă 'n creştetul înalt al pomului.

* « Principiul selecţionării valorilor ultime, care trebue să

stea la baza oricărei antologii, este înlocuit cu dorinţa re­editării preferinţelor subiective. De sigur, colecţia: „Scrii­tori români uitaţi" atenuează prin scopul ei unilateralitatea antologiei lui Davidescu. Reproşem lipsa din această anto­logie a poeziei parnasiene a lui Macedonschi, Duiliu Zam-firescu, Ştefan Petică şi chiar Bacovia. Faptul că aproape concomitent s'au tipărit la aceeaşi editură poeziile lui Ma­cedonschi şi Petică nu scuză lipsa acestora dintr'un pei­sagiu literar la care au lucrat printre primii. Noi am fi

231

ales şi din poezia uitatului D. Anghel, pe care îl putem în­cadra în parnasianismul românesc. Calitativ, materialul pre­zentat în această antologie este prea puţin selecţionat. N.

^Davidescu publică numai din opera următorilor poeţi : Mircea Demetriad, Gabriel Donna, Alexandru Obedenaru, Gh. Orleanu, Alexandru Petrof şi Iuliu Cezar Săvescu. In afară de primi'1 şi ultimul, ceilalţi sunt mai mult poeţi uitaţi, decât parnasieni. Poeţii în vieaţă care au făcut parte din acest curent literar, sau care au avut legături cu el, sunt eliminaţi pe motivul tot atât de neîntemeiat că „Cercetă­rile în aceste direcţii ţin mai curând de domeniul criticii curente decât de acela al antologiei".

Antologia lui N. Davidescu îţi redă incomplet imaginea parnasianismului autohton. Autorii] este subjugat de amin­tiri. Ne dă din Iuliu Săvescu piesa în trei acte în versuri „Antigona", iar descoperirea fortuită a operei acestui poet îl îndeamnă să publice cât mai mult din el.

Lectura acestor parnasiani te edifică asupra unui fel de literatură creeată în jurul anului 1880 şi adăpostită în cenaclele şi cafenelele literare (Fialcovski, Kubier) sub in­fluenţa similarelor grupări din Franţa. In forma evoluată a simbolismului, o parte a grupării literare române rămâne în jurul acestei boeme, iar alta se adună în jurul revistei „Vieaţa nouă" a subtilului filolog Ovid Densusianu.

Citări din poeţii menţionaţi în antologie nu se pot face cu uşurinţă. Menţionăm traducerile lui Mircea Deme­triad î din Gerard de Nerval şi Paul Verlaine. Exotismul, imagismul exagerat, satanismul şi bizareria, alcătuesc moti­vele de predilecţie. Cităm din Iuliu Săvescu :

Ca şarpele din vechi legende Ce 'n colivie a fost închis M'adăp cu propriul meu sânge Şi noaptea mă hrănesc cu vis.

Studiul introductiv al antologiei este o iniţiere precisă asupra curentului parnasian localizat semnificativ în Mun­tenia. Davidescu încearcă să deosebească spiritul munte­nesc de cel,moldovenesc, menţionând că Muntenia va ră­mâne sub înrâurirea influenţelor latinităţii (italiană, spaniolă sau exclusiv franceză), pe când Moldova îşi va selecţiona

N'ar fi nicio supărare dacă această ediţie ar fi com­pletată cu ultimele date ale ştiinţei educaţiei. Dar, deşi pe copertă menţionează : „revăzută şi adăugită", n'aduce nimic în plus faţă de ed. I (1935). Dacă e „revăzută*, ne întrebăm : ce a revizuit d-1 Antonescu în concepţiile sale delà ed. I până la ed. II, căci din examinarea paralelă a textelor nu reiese aşa ceva? De altfel d-1 G. G. Antonescu utilizează şi alte „trucuri" spre a fi citit.

Ocupându-ne în paginele acestei reviste de cartea d-lui Dim. Todoran, „Psihologia Educaţiei", tangenţial am amintit şi numele d-lui G. G. Antonescu, căruia îi recunoşteam relativa originalitate în concepţia sa pedagogică formatio-forganicistă.

Ei bine, delà „Pedagogia generală" în care îşi expune larg desvoltat acest punct de vedere propriu, n'a scăpat niciun prilej, fie recapitulând, fie trimiţând direct la opera citată, să nu se . . . pună în lumină. Şi asta consecutiv de zece ani, încât în ultima vreme orice intelectual familiarizat cu ideile şi sistemele pedagogiei timpului a putut observa repetarea. Nu-i contestă nimeni meritele titularului catedrei de Pedagogie delà Universitatea din Bucureşti, limitând bine

influenţele după afinităţile elective ale spiritului ei visător, cald şi mai puţin practic. Greutatea susţinerii acestor afir-maţiuni apare însă când autorul antologiei trebue să-1 în­cadreze pe Mihail Eminescu.

Lipsa parnasianismului din lirica noastră nu ar pre­zenta, după cum afirmă N: Davidescu,/ţin foarte grav hiatus între anii 1880 şi 1900. Locul ocupat^ Coşbuc şi de gru­parea revistelor „Vieaţa" şi „Vatak '̂Jeste cu mult mai în­semnat decât îl socoteşte criticujiÔavidescu. De sigur, re­prezentanţii parnasianismului de influenţă franceză sunt o continuare a unei tradiţii muntene alcătuită de poezia lui Grigore Alexandrescu, Eliade Rădulescu, Depărăţeanu „sau chiar Bolintineanu". Poeţii parnasieni români citaţi de Da­videscu nu continuă însă numai un exotism de provenienţă franceză. In poezia lor uşoară, de erotism lumesc, găsim urme ceva mai vechi, urcând până la anacreontismul pri­melor începuturi de poezie cultă. Pentru exemplificare cităm din parnasianul Iuliu Săvescu :

De durerile iubirii până 'n suflet sângerat, Am voit să cânt natura, marea, cerul înstelat, Dar zadarnic pe-a mea liră se 'ncordează gândul meu, Dânsa ca să-mi facă pizmă de amor zicea mereu.

. Am zdrobit atuncea lira de perete şi-am strigat: „Voi să curm orice — amintire, de amor sunt săturat". Insă vai, din a ei ţăndări ieşa glas tânguitor Şi din fiecare strună o cântare de amor.

De sigur, nu susţin că Iuliu Săvescu ştia greceşte şi că această poezie întitulată „Anacreontică" ar reprezenta va­loarea reală a lui. Insist insă asupra acestei mimări cu ră­dăcini înfipte mai adânc în începuturile culte ale poeziei româneşti decât acelea ale parnasianismului francez, în as­pectele îndepărtate ale exotismului redus la orientalismul grecesc. La noi acest orientalism caracteristic parnasianis­mului găsea o cale bătută mult de influenţa grecească. Amintind că „Parnasul" este şi un munte din Grecia, adaug parnasianismului românesc şi această notă ana­creontică.

MIHAI NANU

înţeles aceste merite la cele câteva cărţi, în care ar fi putut intra tot ce are sănătos şi propriu în opera sa, însă era de prisos să amplifice, numai de dragul înmulţirii paginilor, aceleaşi probleme prea puţin variate, susţinând pi in foarte elastice argumente „moda pedagogică" delà noi. Da, a existat la noi o „modă pedagogică". Odată i-a spus „Re­gionalismul educativ", altădată „Studiul individualităţii co­pilului", iar acum e cea a „Centrelor de interes". In peda­gogie nu e greu să cazi în manii sau să devi un vicios adept al unor principii de import, fiindcă adaptarea cere un efort pe care îl poate face orice dascăl.

Cum d-1 G. G Antonescu, şi ca dânsul mulţi, mulţi alţii, s'a format la şcoala unui Wundt, Rein sau a altor pedagogi streini, ii este mai comod a „gândi" prin ei decât să-şi fi sacrificat un sfert din vieaţă pentru a întemeia un sistem, o şcoală a realităţilor româneşti.

Vorbim de fişa psihologică a elevului delà şcoala pri­mară, deci de teste, experimentări, etc, ignorând mizeria cumplită în care trăieşte acest copil.

O anchetă întreprinsă cu câţiva ani în urmă în jud. Mehedinţi, Hunedoara, Maramureş şi Hotin asupra modului

G. G. Antonescu: Pedagogia contemporana (Ediţia II)

232

de alimentare al elevilor, ne-a dat rezultate îngrijorătoare. Astfel, în Mehedinţi 50% dintre elevi nu mănâncă nimic dimineaţa, în Maramureş 62%, Hunedoara 65%, Hotin 85%. Am văzut în Bulzeştii de sus (Hunedoara) elevi mâncând de amiazi apă îndulcită cu 2—3 bucăţi de zahăr şi o felie de mămăligă. La o şcoală din judeţul Hotin copiii mâncau la prânz mere cu mămăligă.

Cunoscând aceste realităţi, te întrebi dacă mai au rost a fi discutate şi comentate chestiuni proprii şcoalei fran­ceze, germane sau americane în paginile unei cărţi de pe­dagogie semnată de un cărturar pe care nu-1 indispune ca­lificativul „mare pedagog" român.

Domnul G. G Antonescu vorbeşte despre criza şcoalei româneşti în cadrul unei conferinţe sau lecţii de curs. La imensa maculatură scrisă pe această temă, mai adaugă şi domniasa; în loc să limpezească problema în toate cotitu­rile şi erorile ei fundamentale, se mulţumeşte a semnala şi evidenţia mărunte insuficienţe programatice şi de orientare.

Din partea întâia a lucrării nu reţinem, pentru actuali­tatea şi prospeţiunea ideilor, decât capitolul „Spiru Haret ca pedagog". O frumoasă sinteză de gânduri ale energicului şi luminatului om de şcoală care a fost Spiru Haret.

Au trecut atâţia ani delà moartea acestui ministru mare intr'o ţară mică, dar concepţiile lui naţionaliste asupra şcoalei neamului parcă au câştigat în timp. El făcea un aspru rechizitoriu guvernelor şi tuturor bărbaţilor români de şcoală pentru indiferentismul şi apatia pe care o mani­festaseră faţă de învăţământ în raportul cu acţiunile mino­rităţilor. Judecăţile lui de atunci, au valabilitate şi pentru noi cei de azi :

„Datori suntem a ne îngriji ca toţi supuşii ţării să poată trăi unii cu alţii in bună înţelegere şi în sentimente de stimă, dacă nu şi de iubire reciprocă. Pentru aceasta prima condiţie este ca ei să se poată înţelege în vorbă.

Trebue dar ca toţi cei care trăesc sab ocrotirea statului român si a legilor lui să cunoască limba poporului dominant.

Ingrijitu-ne-am noi oare de această datorie ? Răspunsul ni-1 dau satele de Bulgari, Ruteni şi de Unguri în care se întâlnesc nu puţini oameni care nu înţeleg o vorbă româ­nească. Nu era vorba să-i facem să-şi uite limba lor ; pu­teau să şi-o ţină, dar era de datoria noastră a nu tolera în mijlocul nostru o mână de oameni să refuze, cu încă-păţinare chiar, acest modest semn de recunoştinţă de a consimţi să ne înţeleagă vorba" (pg. 137—138).

Ce am făcut timp de 24 de ani? Am stat nemişcaţi, nepăsători la atâtea insulte care ni se aduceau din partea grupurilor minoritare prin ignorarea dispoziţiunilor Legii învăţământului minoritar. Dacă ieri, când am fost tari, s'au opus introducerii geografiei şi istoriei patriei în şcoalele lor, să nu ne mirăm că astăzi o anumită grupare etnică minoritară cu aspiraţii de guvernare a acceptat, din milă, în programul şcoalei primare abia două ore de limba ro­mână la săptămână ; bine înţeles, restul obiectelor se predau în limba lor.

In partea a doua a cărţii, consideraţiunile asupra dife­ritelor idealuri pedagogice sunt, mai mult, simple schiţări puţin consistente în care autorul n'are nimic remarcabil; doar faptul că se repetă: „Marx a fost puternic influenţat de filosofia şi metoda hegeliană" (pg. 209) cu toate că ace­laşi lucru îl spusese la pg. 33. Apoi,' fiind vorba de idea­lurile pedagogice, îndrumăm cititorul la altă lucrare mai bună, cea a lui G. Burdun, „Evoluţia idealului educativ". O spunem pentru a nu înşela bunăcredinţa lectorilor. In definitiv, nici ceea ce face d-1 G. G. Arrtonescu nu e tocmai onest : pentru orice completare de informaţie asupra celor ce discută, trimite pe cititor numai la operele d-sale. Se crede pe sine mai original şi desăvârşit decât operele şi gândirea altor confraţi. Oricum, vanitatea şi egoismul, la vârsta şi „prestigiul" d-sale, n'ar trebui accentuate, căci im­presia e alta decât cea la care se aşteaptă.

NICOLAE ALBU

Î N S E M N Ă R I S I R E C E N Z I I Ion D. Tudorache: „Flori de toamnă"

Dacă poezia d-lui C. Micu, de care ne-am ocupat într'o cronică precedentă, se resimte în tehnică şi atmosferă de poezia lui Eminescu, păstrând totuşi individualitatea ei, poezia d-lui Ion D. Tudorache nu poate scăpa de obsesia versului eminescian, coşbucian şi - a lui Goga. Atât de tiranice sunt aceste influenţe, încât poetul merge cu uitarea de sine până la folosirea unor expresii sau versuri luate întregi delà înaintaşii săi.

Vreau ca 'n visurile mele Să rămâi stăpână dulce Când în taină blânde stele Vor porni ca să se culce.

(Dorinţa) N'am uitat palida-ţi frunte, chip de înger din senin Şi-al meu suflet încet plânge sub acelaşi veşnic chin, Nu te pot uita, iubito, şi nu pot s'alung din mine Chipul tău atât de dulce şi-ale tale dragi cuvinte.

(Vino) Spre tine, dragă mamă, aleargă gândul meu, Purtat mereu de chinul părerilor de rău...

Din veşnicia neagră aş vrea să te desprind, Plecat, să stau, iubito, la sânul tău doinind.

(Eu'nu cred c'ai murit) O poezie în care se vorbeşte de „stăpâna dulce",

„palida-ţi frunte, chip de înger din senin", „spre tine, blândă mamă", „din veşnicia neagră aş vrea", nu poate trăi cu alt nume decât acela al lui Eminescu. Sunt atât de tipice aceste expresii, încât nu mai pot fi reluate.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu" poezia lui Coşbuc, ori a lui Goga. Acei care au pornit delà ea, n'au putut să revină. D-lui Ion D. Tudorache i se întâmplă la fel.

Un văl de brumă argintie... Din Miază-Noapte suflă vântul

(Toamna) Nu te năcăji, frăţâne, Rupe vorba moş Istrate, Pân' la hanul lui Lăstune Sunt doi paşi şi jumătate. ' (Popas) Ne oprim aici,'fiindcă'altfel ar însemna să cităm toată

cartea. O poezie atât de tributară n'am mai] întâlnit poate delà Sbierea, care de asemenea 1-a pastişat pe Eminescu.

235

De marii creatori nu te poţi apropia fără primejdia de a te pierde în orbita lor, afară dacă tu însuţi n'ai fi o puternică individualitate : să topeşti influenţele culese şi să le torni în formă nouă. Nu putem deocamdată descifra nimic in poezia d-lui I. D. Tudorache. Ii aşteptăm poezia proprie, pe care ar putea-o face, ţinând seamă că niciun subiect nu-1 pune în cumpănă cu versificaţia...

Poate ar fi bine dacă ar cultiva pastelul şt s'ar apropia de vieaţa rustică. Vreo câteva încercări în această direcţie ne fac să credem că s'ar putea împăca într'un fel cu muzele.

Vasile Gionea

Liviu Rebreanu; Amalgam Volumul proaspăt al d-lui Liviu Rebreanu e unic în

bibliografia operelor sale. Cu oarecare fantezie, dsa şi 1-a întitulat printr'un termen chimic, ca să nu zicem metalurgic, spunându-i „Amalgam".

0 înmănunchere de treisprezece piese, cari sunt măr­turisiri autobiografice, conferinţe, reflecţii asupra câtorva scriitori, artişti sau cărţi, discursul de recepţie la Academia Română şi chiar o nuvelă. In ansamblu, alăturarea unor atât de variate piese îndreptăţeşte titlul ales de autor, su­gestiv, dar totuşi bizar.

Volumul este inaugurat printr'un crez artistic, cum îi spune d. Liviu Rebreanu. 0 mărturisire de credinţă lite­rară, profesată cu stricteţe şi formulată în momentul când i s'a cerut precizarea atitudinei sale în faţa actului creator. Reţinem aci bazele profunde ale creaţiei, fără de care arta nu s'ar putea realiza în toată perfecţiunea ei : Sinceritatea, spune d-1 Liviu Rebreanu, este calitatea esenţială a scriito­rului. Tot pe atât de capitală importanţă prezintă şi consi­derarea expresiei „nu.însă ca scop, ci ca mijloc "Í Ne-am grăbit să enunţăm, informativ doar, caracterele fundamen­tale şi imperative ale creaţiei artistice, fiindcă în ultimul timp aceste exigenţe sunt nesocotite prin înlocuirea sincerităţii cu elucubraţia cerebrală, care face din tot neisprăvitul un filosof de ocazie, şi invers, din tot filosoful de ocazie un ins îndreptăţit să poarte cununa de lauri a poeziei, iar expresia a ajuns scop şi nu mijloc. „Nu frumosul, spune d-1 Liviu Rebreanu, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsaţia vieţii".

Revelatoare, ca descoperirea unei taine, sunt Mărturi-risirile, în care aflăm geneza a trei din romanele d-lui Liviu Rebreanu : Ion, Pădurea Spânzuraţilor şi Adam şi Eva. Mărturisirile sunt împletite pe alocurea cu scene impresi­onante din vieaţa autorului, cari au avut rezonanţe profunde in sufletul său. Dincolo, e titlul nuvelei recente, scrisă* în anul 1939.

De o frăgezime primăvăratică este evocarea poetului George Coşbuc.

Celelalte piese ale volumului poartă diferite titluri. Aşa sunt: Centenarul nuvelei româneşti, O scrisoare pierdută, Cei trei Muşchetari, Afínitafi elective, Ibsen 1912, Hamlet 1913, Reymont, Literatura şi iubirea, Lauda ţăranului român, Discursul de recepţie rostit cu ocazia primirii sale în Aca­demia Română.

Scrisul d-lui Rebreanu ne apare şi aci în aceeaşi sim­plitate expresivă şi demnitate artistică, printr'o limbă sprin­tenă uneori, nepotolită în albia cuvântului, aspră pe alo­curea. Claritatea gândului şi conciziunea frazei reliefează şi în această carte componentele distinctive ale scriitorului de rassă, căci putem afirma că Liviu Rebreanu este proza­

torul rassei, precum Coşbuc este poetul rassei noastre, ca să întrebuinţăm un calificativ fericit al d-lui Nichifor Crainic, pe care d-sa 1-a atribuit ultimului.

/. Cârja - Făgădaru

Ion Zamfirescu: Orizonturi filosofice*) Volumul de care vorbim acum reuneşte câteva studii

şi referate, multe comunicări, conferinţe, dări de seamă etc. şi reprezintă o parte din activitatea orală sau scrisă din ultimii trei-patru ani, a d-lui Ion Zamfirescu, conferenţiar la Universitatea din Bucureşti. Ele privesc actualitatea pe care autorul vrea să o gândească cu luciditate şi faţă de care caută să-şi definească o atitudine, cu probitate de ade­vărat intelectual.

Este evident pentru oricine, dacă nu e lipsit de acea perspectivă pe care ţi-o dă frecventarea culturii, că ambi­anţa noastră spirituală e departe de a fi limpezită. Multe idei confuze apasă astăzi spiritele şi multe capete le recep­tează in mod mecanic, fără sita unei gândiri critice. De aceea însăşi încercarea aceasta de a te distanţa prin gân­dire de o asemenea nedefinită ambianţă e de un netăgă­duit merit. Acest „neconformism" faţă de actualitatea pe care o trăim e anunţat de cele „câteva lămuriri" introductive.

Pagină de pagină gândirea d-lui Zamfirescu se simte ataşată de acele permanenţe ale culturii, care trăesc numai în haine nouă dealungul veacurilor în succesiunea formelor de cultură. Chiar din aceleaşi lămuriri introductive d-sa îşi mărturiseşte cultul pentru „valorile clasice ale vieţii" şi mi­litează pentru „instaurarea în lume a unui sentiment senin al culturii".

O singură obiecţiune am avea de făcut autorului : in selectarea materialului a fost prea îngăduitor cu. scrisul d-sale, căci nu toate aceste comunicări, dări de seamă etc. puteau fi promovate într'un volum. Unele prea legate de momentul apariţiei şi-au veştejit interesul, altele n'au nici cuvenitul relief în gândire şi expresie — calităţi pe care în altă parte scrisul d-sale le întruneşte cu prisosinţă. întoc­mită cu un mai sever spirit de selecţiune, cartea ar fi mai densă, mai vie. Dece să se ofere protivnicilor puncte vul-

„ Italica" Este de netăgăduit progresul atins în ultimele două decenii

în ceea ce priveşte atracţia exercitată de cultura şi litera­tura italiană asupra păturii culte a poporului nostru, pro­gres care s'a dovedit — cu mici şi trecătoare umbre — constant. Acest progres se poate constata şi în scrisul pe­riodic ifalo-român.

întâia revistă scrisă în italieneşte şi româneşte este „Roma", care a apărut sub conducerea d-lui prof. Ramiro Ortiz din anul 1921 până în 1933. „Roma" avea un caracter informativ, uneori se apropia chiar de gazetă, căci scopul ei era de a trezi interesul pentru cultura italiană şi de a pregăti astfel, împreună cu catedrele de limba italiană delà universităţile noastre, atmosfera necesară unor studii ita­liene mai adânci. Scopul ei a fost atins pe deplin şi in anul 1933 îşi încetează apariţia prin plecarea d-lui R. Ortiz în Italia, dar continuă totuşi să trăiască într'o formă oarecare, în revista care apare din anul 1934 sub conducerea d-lui prof. Alexandru Marcu : „Studii Italiene".

•) Editura Casei Şcoalelor. Buc. 19«. Pag. 270.

234

Cu „Studii Italiene" se face un mare pas inainte în scrisul periodic italo-român delà noi. Faza informării pu­blicului român asupra culturii italiene a fost depăşită — ea rămânând mai mult în sarcina ziarelor — şi noua revistă se consacră exclusiv „preocupărilor ştiinţifice in legătură cu cercetarea trecutului culturii italiene în România, dar şi cu eventuale, contribuţii pe care specialişti români le-ar putea aduce la cunoaşterea şi lămurirea unor probleme de litera­tură sau filologie italiană".

De curând, mai precis în anul trecut, şi-a început apa­riţia la Iaşi „Italica" — Bollettino annuale di s'.udi italiani, sub conducerea d-lui prof. Giuseppe Petronio, care vrea să fie, după dorinţa celui care o conduce, un fruct al Semi­narului de limba şi literatura italiană delà Universitatea din Iaşi şi care îşi propune în primul rând promovarea stu­diilor italiene- şi în al doilea rând a celor italo-române, şi tocmai în această prevalentă a studiilor care privesc direct literatura italiană se deosebeşte de „Studii Italiene".

Apariţia primului număr din „Italica" în aceste tim­puri care nu pot fi socotite prielnice pentru o revistă care se adresează unui public destul de restrâns — chiar dacă apare la mari intervale de timp — am primit-o cu un sen­timent de îndoială şi în acelaşi timp de admiraţie faţă de acel care o conduce. Dar numărul al doilea, apărut de cu­rând în aceleaşi condiţii foarte bune şi plin de substanţă, ne-a înlăturat îndoiala şi ne- a dovedit că munca atâtor ani pe ogorul culturii italiene în România poate rodi atunci când se găseşte omul care să poată aduna şi coordona con­tribuţia ştiinţifică a celor care se ocupă la noi cu studiile italiene.

Cuprinsul celor două numere din „Italica" se prezintă bine închegat, serios şi variat. Subliniem frumosul studiu al d-lui prof. G. Petronio despre poeziile lui Tommaso Cam-panella, în care poezia filosofului, cunoscut la noi mai mult ca utopist şi polemist înflăcărat, este prezentată plină de focul mistuitor al sufletului lui Campanella şi de acea în­flăcărare de filosof activ, care vrea să schimbe lumea după cugetul său şi se revarsă în strigăte de pasiune, revoltă şi invectivă, ajungând să exclame : „Io nacqui a debellar tre mali estremi", sau să se cufunde ia infinit : „Deşir immenso delle cose eterne" . . .

Alt studiu care deschide perspective asupra unor pro­bleme de asemeni puţin cunoscute Ia noi, este acela al d-lui Patru Iroaie despre poezia populară italiană, în care după ce autorul arată poziţia lui Michèle Bărbi şi Vittorio San-toli faţă de poezia populară în genere, ne expune succint cântecul popular italian şi istoricul lui.

Trebue amintite apoi studiile d-lui prof. Iorgu Iordan despre „Numele Dracilor in Divina Commedia", al d-lui Luciano da Pola; „Le traduzioni italiane di „Cântecul Gintei latine", care împreună cu celelalte neamintite, dar tot atât de interesante şi serioase, fac din „Italica" o revistă de înaltă ţinută ştiinţifică şi adâncă documentare.

Prezenţa d-lui prof- Giuseppe Petronio la conducerea acestei reviste îi asigură continuitatea spirituală şi dăinuirea, căci d-sa dovedeşte şi în scris ca şi în vorbă nesecate po­sibilităţi de realizare, care se lovesc numai ds partea pur materială a tiparului, pe care dorim să o poată birui,ppentru ca progresul înregistrat în studiile italiene delà noi prin revista „Italica" să dăinuiască.

/. Domşa

George Popa: Poetul Ion Moldoveanu D-l George Popa a retipărit în broşură un articol mai

vechiu despre poetul Ion Moldoveanu, apărut în „Gazeta Ilustrată". Broşura vrea să fie un act de comemorare a blândului poet al tristeţii şi al resemnării, delà moartea că­ruia s'au împlinit în primăvara aceasta patru ani.

Două grupări literare îl revendică pe Ion Moldoveanu: gruparea revistei „Symposion" din Cluj, care i-a editat unicul volum de versuri Sbor peste ape, ajuns în pragul librăriilor doar cu câteva ceasuri înainte de încetarea lui din vieaţă, şi „Lanurile" din Mediaş, redactate de M. Axente şi G. Popa, care se mândreau cu colaborarea mai veche a lui Moldoveanu. însuşi volumul fusese anunţat mai întâi în colecţia revistei „Lanuri". D-l Popa notează amănuntele acestea cu o legitimă mândrie, sentiment care sporeşte du­rerea pierderii prea de vreme a unui tovarăş de ideal în­drăgit de Muze.

Broşura de care vorbim nu se mărgineşte însă la aceste consideraţiuni personale, menite totuşi să-t încadreze pe Ion Moldoveanu în mişcarea literară a vremii. O a doua parte, cea mai întinsă, analizează însăşi opera lui poetică, parte cunoscută din volum, parte rămasă încă în pagini de reviste. Trăsătura ei esenţială este nota subiectivă, care-1 singularizează în poezia ardeleană, dacă avem în vedere că marii poeţi din trecut ai acestui colţ de ţară s'au încadrat succesiv, în mod spontan, în poezia misionarismului naţional şi social.

„Ţinând seama de considerentele de mai sus, constată just d-l Popa, e natural ca poezia lui I. Moldoveanu să fie situată pe lizieră, nu din punct de vedere artistic, ci din acel al pre­ocupărilor. Poezia sa e strict intimă şi particulară. Afară de acea devoţiune în faţa naturii, care cuprinde inclusiv şi mireasma Câmpiei ardelene, amintită sub atâtea forme în poezia sa, chiar şi în titlul sugestiv al unui ciclu (Fată de dealuri), na găsim în poezia sa decât preocuparea de pro­priul destin, comentat sub unghiul unei viziuni a morfii. O inspiraţie izolată, unilaterală şi subiectivă. Pe plan ideologic această poezie se integra dealtfel unui curent de moder­nizare a liricei, care căuta sub atâtea chipuri să se elibe­reze de vechile tipare poetice şi ca o consecinţă se pro­dusese o schimbare în conţinut, care nu mai viza elementele naţionaliste, devreme ce un ideal de felul acesta se epui­zase Redusă pe plan sufletesc, poezia lui Ion Moldoveanu capătă un aspect de intimitate din cauza acelor anumite în­tâmplări ale vieţi sale care au fost de aşa natură încât l-au readus mereu la sine, făcându-1 să interpreteze totul în funcţie de un destin izolat, iar sentimentele să capete o culoare de mare tristeţe*.

Să reţinem şi semnalarea unui volum de eseuri al lui Ion Moldoveanu, rămas în manuscris, a cărui tipărire o cere d-l Popa „pentru cunoaşterea integrală a lui Ion Mol­doveanu".

Olimpiu Boitoş

Antonio Fogazzaro în scrisorile sale Fără îndoială, a trăi în preajma unui om mare este

una din adevăratele bucurii pe care ni le poate oferi vieaţa. Acea dulce intimitate spirituală rămâne de sigur neînţe­leasă de aceia care nu au trăit-o. Afecţiunea dintre maestru şi discipol este un sentiment mult mai puternic decât ş'ar părea la prima privire ; şi nu arareori secundul împrumută

255

delà primul, prin simpatie şi continuu contact, dacă nu o întreagă concepţie de a vedea lumea, în tot cazul se înve­derează în gesturile sale, in, gusturile sale, în atitudinile ca şi în aprecierile speculative tot atâtea afinităţi.

Tommaso Gallarati Scotti s'a simţit întotdeauna prin puternice cătuşe spirituale legat de maestrul său Antonio Fogazzaro.

Revista 11 Rinnovamento, pe care o "conduceau împreună, a avut un rol deosebit in consolidarea acestei frumoase amiciţii. Această revistă era una ideologică ; aci au cola­borat nume ilustre ca Paul Sabatier, George Tyrell sau Ru­dolf Eucken. Revista deşi învedera văditîun ton manzo-nian, Gallarati Scotti a ştiut să-i întipărească o puternică orientare in sensul ideilor maestrului său. De altfel atitu­dinile nu numai că nu se contraziceau, dar se identificau aproape pe unele locuri, căci Fogazzaro apăruse în litera­tura italiana păşind pe urmele lui Alessandro Manzoni. Aci Scotti susţinea ideile nouă ale lui Fogazzaro. Discuţia se afla în acele.momente în toiu.

// Santo era de puţin timp apărut. Se întâmplă ca amândoi în deplină solidaritate să pă­

răsească nu fără o amară tristeţe în suflet această revistă, în urma scrisorii din 28 XII 1907 a Cardinalului Ferrari, prin care acesta ameninţa cu excomunicare pe directorii revistei.

Câţiva ani mai apoi muri şi Antonio Fogazzaro. Se simţia dator Tommaso Gallarati Scotti, după moartea

maestrului, să poarte pe umerii săi greaua dar nobila po­vară a apărării memoriei lui.

După ce se scriseră câteva biografii fogazzariene, Scotti veni cu una şi mai bună. Fusese dealtfel în intenţia sa să scoată o biografie când scriitorul mai trăia încă ; şi care lucru dacă nu s'a întâmplat este din rugămintea ex­presă a lui Fogazzaro, care spunea discipolului, punându-i la dispoziţie un extraordinar material documentar, ca să o scrie el căci este cel mai indicat să o facă, dar numai după moartea sa. '

Din studiul acesta asupra vieţii maestrului se născu apoi ideea de a aduna laolaltă floarea Epistolarului său (Antonio Fogazzaro, Lettére scelte a cura di Tommaso Gallarati Scotti. Mondadori, Milano, 1940, pp. 752, in 8°J.

Epistolarul a reuşit în aşa fel încât romancierul însuşi îşi deapănă firul vieţii. Acest Epistolar înseamnă înainte de toate un real aport la cunoaşterea omului şi artistului, căci dacă o bună biografie ne redă "o imagine complexă, ea, cu

toate acestea, nu ne poate da cu toată căldura întreaga gamă de'nuanţe ale unui suflet. Mijlocitorul — biograful — fatal se întrepune artistului şi cititorului. Intr'un epis­tolar ca într'o autobiografie sau poate chiar mai mult ar­tistul ne vorbeşte direct şi sincer ; şi părţile de inevitabilă penumbră reies în mod firesc, contribuind cu atât mai mult să reliefeze într'o reală aureolă temperamentul şi sensibi­litatea artistului. In realitate în scrisorile lui Fogazzaro nu există decât lumină: o seninătate care azi aproape nu se mai concepe. Găsim aci — cum o spune titlul, o parte mică din scrisori socotită din motive bine întemeiate de prisos a fost omisă de către editor — o totală sinceritate, căci ele nu au fost scrise cu bănuială măcar că vreodată vor fi date publicităţii, ci dintr'o firească necesitate de a se mărturisi.

Din aceste scrisori alese Fogazzaro ne apare omul în­drăgit de peisagiul natal ; omul preocupat de ideile^sale ; omul care lucra romanele sale greoiu, încet şi cu multă povară ; omul iubit şi iubitor de amici şi de artă ; în fine omul aşa cum a fost purtând numele de Antonio)Fogazzaro.

Ion Guţia

I. Agârbiceanu : Preotul şi familia preoţească. Rostul lor etnic în satul românesc Studiul cu titlul de mai sus, e al doilea apărut din

seria despre familie şi neam pe, care o editează.Asociaţl-unea culturală „Astra", cu sprijinul' material al Consiliului de Patronaj.

Studiul d-lui I. Agârbiceanu, de aproape 200 pag., e nevoie să fie citit şi meditat de oricare intelectual român, în special de toţi factorii vieţii noastre publice, laici ca şi clerici. Scris cu o adâncă înţelegere a rolului preotului şi a familiei preoţeşti în satul românesc, din trecut şi de azi, autorul insistă în mod deosebit asupra rolului etnic şi moral al preotului în viitor, arătând condiţiile ce vor trebui cre-iate pentru ca fruntaşul satului românesc să poată fi mereu un factor radiator de energie între săteni. Se arată de către unul care cunoaşte temeinic vieaţa satului, şi înainte şi după Unire, împrejurările care au determinat un început de de­clin, în ultimul timp, în acţiunea preotului la sat, şi mili­tează cu căldură pentru înlăturarea lor.

Studiul e scris cu elan şi convingător şi merită să fie cunoscut în cercuri cât mai largi.

L.

Reamintim abonaţilor noştri in restanţă de plata câ suntem la jumătatea anului, f i ii rugăm să ne trimită neîntârziat, prin mandat postai, abonamentul anului in curs, care normal se plăteşte anticipat.

Să binevoiascâ a avea in vedere greutăţile de tipar ale vremii si să ne scutească de chel­tuielile de corespondenţa cu „provocările de plată".

Nu cerem decât un drept a l nostru.

236

Bibliografie

Olimpiu Boitoş, Poezia lui Andrei Mureşianu. Considera ţiuai preliminare Braşov 1943, Tip. „Astra".

Ion Agârbiceanu, Preotul şi familia preoţească. Rostul lor etnic în satul românesc. Sibiu 1942. Ed. Astra, colecţia „Neam şi familie".

E. Ar. Zdharia, Essai de bibliographie pour l'étude du „dor" roumain. Cernăuţi 1943. Colecţia Inst. „Cernăuţi" Nr. 26.

Pr. Florea Mureşanu, întâia carte de învăţătură. Ed, Episcopiei Ortodoxe Române, Cluj.

Eugenia Mureşanu, învierea Fariseului Eleazar. Schiţe. Cluj 1943. Eran. Victor A. Constantinescu, Gravuri în linoleum. Cluj 1943. Eran. Preda Savu, Poeme de pe front. Craiova 1943. Gând şi slovă oltenească. Ion Şiugariu, Ţara de foc. Poem. Bucureşti 1943. Col, Meşterul Manole. C. Munteanu, Grohotiş. Versuri. Bucureşti 1943. Tip. Const. N. Ştefănescu. Petre Paulescu, Noi, delà infanterie. Poeme de pe front. Deva 1943.

Tip. Românească. Marcel Romanescu, Argintăria la Bănăţeni şi Românii balcanici Bucu­

reşti 1943. Impr. Naţională. Idem, Tetraevanghelul delà Craiova din 1580. Ramuri, Craiova. Aurel Popa, Orizonturi noi. Tip. „Astra" Braşov, 1943.

In editura „ Casa Şcoalelor" :

N. Petraşcu, G. D. Mirea. Constantin Kiriţescu, Palaestrica. Istoria educaţiei fizice.

Italica. Bollettino annuale di studi italiani. Iaşi. An. II, 1942. Bucovina Literară. Cernăuţi. Anul III (Mai 1943). Vremea. Bucureşti. Anul XVI (Mai 1943). Dobrogea Literară. Constanţa. (Aprilie 1943). Revista Institutului Social Banat-Crişana. Timişoara, An. XI, (Ian.—

Aprilie 1943). Contrapunct. Timişoara. Anul III, Nr. 1—4 (Aprilie 1943). Luminătorii. Iaşi, Anul VII, Nr. 4 (Aprilie 1943). Mlădite. Blaj. Anul VI, Nr. 2 (Ian.—Martie 1943). Revista Fundaţiilor Regale. Bucureşti. Anul X, Nr. 5 (Mai 1943). Cuget Moldovenesc. Iaşi. Anul XII, Nr. 3—4 (Martie—Aprilie 1943). Poliţia Română. Bucureşti. An. IV, Nr. 11—12; Anul V, Nr. 1—2. Cetatea Moldovei. Iaşi. Anul IV, Nr. 5 (Mai 1943). Bollettino Bibliografico Italiano. Roma. An. IV, Nr. 1 (Ianuarie 1943). Südost-Forschungen. München. An. VII, Nr. 1—2 (Octomvrie 1942). Ştiu. Deva. Anul VI, Nr. 1—3, 1942. Timocul. Bucureşti. Anul X, Caietul 1, 1943. Pagini Literare. Turda. Anul IX, Nr. 5, 1943. Gând şi slovă oltenească. Craiova. Anul VIII, Nr. 2 (Mai 1943). Prietenul Copiilor. Craiova. Anul I, Nr. 3 (Mai 1943). Muncitorul Român. Bucureşti. Anul V, Nr. 12 (Mai 1943). Ramuri. Craiova. Anul 39, Nr, 4—5 (Aprilie—Mai 1943), Carpaţii. Sibiu. Anul XI, Nr. 5 (Mai 1943). Ţara Visurilor Noastre. Timişoara. Mai—Iunie 1943-Buletinul pregătirii premilitare şi extraşcolare. Bucureşti. An, VIII,

Nr. 11—12. Viaţa Ilustrată. Cluj. Anul X, Nr. 5 (Mai 1943). Graiul Românesc. Timişoara. Anul I, Nr. 5 (23 Mai 1943). Societatea de Mâine. Bucureşti. Anul XX, Nr. 5 (Mai 1943). Cultura Creştină. Blaj. Anul XXIII, Nr. 1—3 (Ian.—Martie 1943).

I

LUCEAFĂRUL REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ Şl CULTURA GENERALĂ

ANUL III, Nr. 6. Iunie 1943.

V

SUMARUL Grigore Popa: Pentru tine, sfântă Transilvanie! (versuri) . . Pag. 197

^~ D. D. Roşea: Ideal de vieaţă 198 Zorica Laţcu : Poeme de dragoste (Urme ; Prin iarba mătăsoasă) „ 202 Letiţia Papu: O umbră înălţată (versuri) „ 203 Const. Neicu Ca lot e s e u : Agonia (schiţă) „ 204 Marina Stroici: Vis de April (versuri) 207 Ion Opriş: Conspiraţia umbrelor (schiţă) „ 208 Nicolae Cadioschi: Două suflete (schiţa) . 210 George Păun: Cântec pentru Ana Maria; Amurg (versuri). . „ 213 D. Loghin: Decor (versuri) „ 214

—« Zevedei Barbu: Dialectica existenţei practice (urmare şi sfârşit) „ 215

TEXTE, SCRISORI ŞI AMINTIRI A. P. Bănuţ : Din arhiva „Luceafărului" în 1902 220

GÂND ŞI FAPTĂ Olimpiu Boitoş : Izvoare de energie „ 222 Nicolae Ciucianu: Mihail Kogălniceanu văzut de prof. Ion

V. Gruia 224

CRONICI Costin I. Murgescu: Notă la şi despre misticism 226 Victor Papilian : Eugenia Mureşanu, învierea Fariseului Eleazar „ 229 Mihai Nanu : Cronica literară (N. Davidescu, „Renaştere" şi

„Din poezia noastră parnasiană") • 230 Nicolae Albu: G. G. Antonescu, Pedagogia contemporană . . „ 232

ÎNSEMNĂRI ŞI RECENZII Ion D. Tudorache : „Flori de toamnă" (Vasile Gionea) ; Liviu Rebreanu : Amalgam (I. Cârjă-Făgădaru) ; Ion Zamfirescu : Orizonturi filosofice (Lieu Pop) ; Italica (I. Domşa) ; George Popa : Poetul Ion Moldoveanu (Olimpiu Boitoş) ; Antonio Fogazzaro în scrisorile sale (Ion Guţia); I. Agârbiceanu: Preotul

t şi familia preoţească (L.).

EXEMPLARUL LEI 60 —

9