revista milcovia seria a iii-a an iv nr 8 2009

MILCOVIA •

Revistă regională de studii

Focşani, Seria a III-a, An IV, Nr. 8, mai 2009

EDITURA TERRA FOCŞANI 2009

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

http://www.pdffactory.com

CUPRINSUL

Mircea BUZA

Simion Mehedinţi - 140: Mesaj din partea Institutului

de Geografie al Academiei Române . . . . . . . . . . . . .

Pag.

5

Costică NEAGU Simion Mehedinţi – spirit enciclopedic . . . . . . . . . . 7

Mihai ADAFINI Panciu - la a 210-a aniversare . . . . . . . . . . . . . . . . . 30

Constantin MANOLE Moşiile şi moşierii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37

Bogdan DOGARU Naţionalizarea în judeţul Putna . . . . . . . . . . . . . . . . . 47

Florin NEGOIŢĂ Demnitate instituţională şi solidaritate naţională . . 51

Vasile N. TAFTĂ Necesitatea dezvoltării şi modernizării spaţiului ru-ral românesc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

62

Alexandra TĂTARU Resursele de hrană din Bazinul Putnei . . . . . . . . . . 67

Răzvan SĂCRIERU, Lilian CÎRNU

Repere geomorfologice şi istorice privind braţul focşănean al Milcovului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

79

Florin ROMAN, A. N. ROMAN

Amenajare nefastă într-o arie protejată a naturii vrâncene . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

87

Sorin GEACU Contribuţii la cunoaşterea răspândirii geografice a unor specii de mamifere şi păsări, în judeţul Buzău , în anii 1937-1952 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

91

Theodor Gh. NEGOIŢĂ Expediţie românească . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 99

Ion Gr. CHERCIU Învăţământul românesc, ultima ,,redută” împotriva imbecilizării poporului nostru, va fi învins?! . . . . . .

103

Nicolae DAMIAN Cultura, un temei în definirea geografiei culturale . . 106

N. D. Ziua Pământului - 2008 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 115

* * * Prof. univ. dr. VALERIA VELCEA - in memoriam . . 117



MILCOVIA

• Revistă regională de studii

Focşani, Seria a III-a, An IV, Nr. 8, mai 2009



COLEGIUL DIRECTOR

Acad. Valeriu COTEA Prof. univ. dr. doc. Vasile TAFTĂ

Membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice Prof. univ. dr. Vasile CUCU

Cercet. ştiinţific princ. Şerban DRAGOMIRESCU Prof. univ. dr. Alexandru MELIAN Prof. univ. dr. Gheorghiţă GEANĂ Prof. univ. dr. Nicolae MITROFAN Prof. univ. dr. Gheorghe STOICA Prof. univ. dr. Gheorghe TOMŞA

Conf. univ. dr. Silviu COSTACHIE

COLEGIUL REDACŢIONAL

Prof. dr. Costică NEAGU Prof. drd. Nicolae DAMIAN

(coordonatori)

Prof. drd. Ion Gr. CHERCIU, secretar de redacţie Prof. drd. Nicolae DAMIAN Prof. drd. Cătălin IORGA

Cercet. ştiinţific. princ. Florin ROMAN Lector univ. drd. Eduardt SAMOILĂ

Prof. drd. Răzvan SĂCRIERU Prof. drd. Alexandra TĂTARU

(redactori de rubrică)

Redacţia şi administraţia:

Casa Corpului Didactic ,,Simion Mehedinţi” Focşani Strada Eroilor - Nr. 2 - Cod poştal 620034

Tel. / fax. 0237 – 223372 * E-mail ccdfocsani@yahoo. com ISSN 1841 – 7272



SCRISOARE CĂTRE GEORGE I. LAHOVARI

Simion Mehedinţi, Paris, martie 1893 1)

Domnule Lahovari!

Judecând sentimentele altora după ale mele, am crezut că fac un lucru, nu zic de preţ, dar măcar plăcut pentru Societatea noastră, dacă traduc câteva rânduri din-tr-o scrisoare pe care, la 134 după Christos, Arrian, guvernatorul Bythiniei, o adre-sează împăratului Adrian.

Scrisoarea coprinde în adevăr o sumă de detalii cu adevărat minunate, privitoa-re la mica noastră insulă de la gurele Dunărei care poartă urâtul nume de ,,Insula Şerpilor”, dar care, atunci, se numea ,,Insula lui Achile” sau ,,Insula Alba”.

Mie lectura acelor rânduri mi-a fost aşa de plăcută, că am rămas uimit de atâta mitologie şi încă de o mitologie aşa de drăgălaşă pentru o insulă pustie, care stă ca o mută şi nu spune nimănui că ea a fost, acum 2000 de ani, locuinţa eroului celui mai vestit al lui Omer, Achile, după ce îi fusese dăruită de mama sa, Thetis, care, anume, pentru el o scosese din mijlocul valurilor mărei.

Păcat că stâncele ei sunt din sistemul permic, căci, de-ar fi vulcanice, legenda ar avea măcar chipul adevărului.

Insula e pustie azi, ca şi în vechime, şi e mică de-o cuprinzi cu ochii şi-ţi mai rămâne. Până prin secolul al IV-lea, însă a trebuit să fi fost mai mare, căci am găsit la Amilian Marcellin că avea pe dânsa lacuri care azi nu sunt şi nici n-ar putea să fie. Mai pomeneşte Marcellin şi de împrejurarea minunată că nimeni nu însera pe dânsa, temându-se să nu-şi primejduiască viaţa.

Mie, ccea ce mi s-a părut vrednic de simpatie, este legenda lui Achile şi a păsă-rilor care care îi stropeau şi măturau templul cu aripele lor.

Ceea ce mi s-a părut însă vrednic de un interes serios este însemnătatea ei pentru istoria geografiei şi pentru arheologie, căci, desigur, trebuie să fie amesteca-te în ţărâna ei mulţime de monede şi juvaeruri, pe care călătorii sau naufragiaţii le aduceau ofrandă lui Achile.

1) Apud Buletin editat de Societatea Geografică Română, anul XIV, trim. I şi II, 1893. În Partea II (Conferinţe, memorii etc.) este publicată ,,O scrisoare a d-lui S. Mehedinţi a-

supra Insulei Şerpilor”. Redăm integral această scrisoare către George I. Lahovari, secretar ge-neral al Societăţii, prin care autorul se angajează să ofere Societăţii de Geografie date despre Insula Şerpilor care să fie utilizate în adunarea generală obligatorie a acesteia, din 13, 14, 15 martie 1893. Adăugăm şi traducerea Appianoy Eπiσtoλh Πpoσ Aδpianon έν τή χaί….

Actualizările de ordin ortografic aparţin redacţiei.



De când am dat cu ochii de aceste pasaje, mica noastră insulă mi se pare ase-menea unei cărticele zvârlită în colţul unei biblioteci care aşteaptă numai să fie

deschisă pentru ca să-ţi povestească lucruri mai de preţ decât multe in folio, care stau boiereşte în raft şi care au în ele, poate, mai multă hârtie decât scrisoare.

Nu cumva i-ar da gând vreunuia dintre membrii societăţii noastre să facă nis-caiva săpături? Eu, unul, ştiu că n-am să fiu ales cetăţean de onoare al insulei pe care Thetis a scos-o din apa mărei numai pentru Achile.

Primiţi, vă rog, asigurarea deosebitului meu respect. S. Mehedintz

P. S. Ieri, joi, 9 februarie, un student român mi-a spus că şedinţele societăţei

geografice se ţin la începutul lui februarie. Eu ştiam că la începutul lui martie, dar, necunoscând regu-lamentul, m-am pus în pripă să redactez foiţele, pe care am onoarea a vi le alătura şi asu-pra cărora veţi decide ce veţi crede de cuviinţă, împreună cu acei care au drepturi la o respectuoasă atenţie din partea mea.

Săptămâna viitoare, dr. Pierre Lafitte, profesor la Collége de France, mi-a dat permisiu-nea de a-l vizita şi de a-l consulta în privinţa notelor din biblioteca lui Compte, dar graba m-a făcut, cu toate că sunt un caligraf de tot nevoiaş, să transcriu paginele pe care vi le trimit, cu nădejdea de a face mai bine în timpuri mai bune.

S. M.

APPIANOY EΠIΣTOΛH ΠPOΣ AΔPIANON

έν τή χaί, ΠEPIΠΛOYΣ EYΞEINOY ΠONTOY

(INSULA ŞERPILOR)

Descrie tot ţărmul Pontului, începând cu Bizanţul, trece pe la Trapezunt, Cau-caz, Taurida şi ajungând la Istru, până la gura care se chema Psilon, continua astfel:

,,Dacă în dreptul acestei guri pluteşti cu vântul de nord spre largul mărei, îţi stă înainte o insulă pe care o numesc unii Insula lui Achile şi alţii Alba, pentru culoa-rea sa. 1) Se zice că Thetis a scos-o din mare pentru băiatul ei şi că Achile o lo-cuieşte. În adevăr, că se şi găseşte în ea un templu al lui Achile şi o statuie de

1) Έπί τής Χρείάς.



lemn, care este o lucrare veche. 2) Insula însă este deşartă de oameni şi e păscută de capre nu multe la număr, pe care cei ce se opresc le aduc jertfă lui Achile. Şi daruri multe sunt puse în templu, precum fiole 3), inele şi pietre mai de preţ.

Toate aceste daruri sunt închinate lui Achile şi inscripţiile de pe ele, unele în latineşte, altele în elineşte, în fel de metre 2), sunt laude iarăşi pentru Achile. Iar u-nele sunt şi pentru Patroclu, deoarece îl cinstesc şi pe Patroclu împreună cu Achile, acei care vor să placă lui Achile. Şi mai locuiesc pe insulă o mulţime de păsări fu-lice 3), lari 4) şi coturnice 5), nenumerat de multe. În fiecare zi de dimineaţă 6) ele zboară spre mare şi apoi de la mare, muindu-şi aripele, zboară repede 7) spre tem-plu şi-l stropesc. Când este stropit îndeajuns, ele mătură podeala tot cu aripele.

Unii istorisesc şi acestea, că, dintre cei ce se coboară pe insulă, acei veniţi îna-dins, aduc corabii victime, pe care le jertfesc, parte le lasă libere în onoarea lui Achile; iar cei cari vin siliţi de vreme rea, cer de la însuşi zeul o victimă, întrebând pe oracol în privinţa sacrificiului: dacă nu-i mai bine şi mai folositor să o înjunghie pe aceea pe care au ales-o după părerea lor, pe când păştea; depunând în acelaşi timp şi preţul care li se pare lor potrivit.

Dacă oracolul respinge 8), ei adaugă la preţ, dacă iar respinge, adaogă iarăşi, până când, primind, ei cunosc că preţul e de ajuns. Atunci victima stă de voia ei şi nu mai fuge. Şi, astfel, bani mulţi sunt dăruiţi eroului drept preţ al victimelor.

Şi se mai zice că Achile se arată în vis celor ce se coboară de pe insulă, iar ce-lor ce plutesc, când nu sunt departe de ea, li se arată pe marea şi se spune ce parte a insulei este mai bună pentru coborât şi pe unde să se apropie.

Alţii zic că, fiind în veghere, li s-a arătat Achile pe catarg ori pe vârful antenei, în acelaşi chip ca şi Dioscurii. Cu atâta doară, Achile mai puţin decât Dioscurii, căci aceştia se arată orişiunde celor ce plutesc şi cei ce îi văd sunt mântuiţi, pe când acesta (Achile) se arată numai celor ce plutesc înspre insula lui. Iar alţii mai spun că au văzut pe Patrocle arătându-li-se în vis.

Şi le scriem acestea despre insula lui Achile, din auzite sau de la cei ce s-au co-borât ei înşişi pe insulă sau de la cei care le-au auzit de la alţii, - şi mie mi se pare că nu-s nevrednice de crezare. Căci eu sunt convins că Achile a fost un erou - dacă a mai fost vreunul 9) - judecând după nobleţea şi frumoseţea lui, după tăria lui

2) Τής πάλαί έρyασίας. 3) Φίάλαί (fioles-păhăruţe). 2) Έπίyράμματα… πεπσίημένα έν ίλλα χαί άλλά μέτρώ. 3) Άδύναι (pole d’eau, plongeons de mer) 4) Λάρoι- lacì (goëlands, mouelette) 5) Koρώναι - coturnices (corneille noire ou corbine) 6) Έώδεν όδημέραι. 7) Σπoυδή 8) Άπαγoρεύει 9) Είπερ τιυί χαί άλλoυ.



su-fletească, după depărtarea lui de tânăr dintre oameni, după poema lui Omer despre el, şi după firea lui iubitoare şi prietenoasă care l-a făcut să dorească moartea, după ce a pierdut pe acei pe care îi iubea.

I N S U L A Ş E R P I L O R

Prof. univ. dr. N. Al. RĂDULESCU

Profitând de actualitatea acestei teme, care încă vibrează în conştiinţele româneşti, sub semnul hotărârii Curţii Internaţionale de la Haga din februarie 2009, reproducem articolul ,,Insu-la Şerpilor”, după un important ziar focşănean din perioada interbelică. Acest text publicistic tre-ce de efemerul paginii de ziar şi analizează o importantă schiţă monografică privind acest subi-ect geografic, tipărită de R. I. Călinescu într-o publicaţie prestigioasă coordonată de mentorul lui N. A. Rădulescu, îndrumătorul lucrării sale de doctorat: prof. univ. dr. Constantin Brătescu. 1)

Cititorii noştri vor avea bucuria să constate valoarea şi perenitatea unor idei exprimate de marele geograf şi om de cultură vrâncean, academicianul Nicolae Al. Rădulescu, fondatorul revistei ce cu onoare ne străduim să-i continuăm tradiţia.

Ideile exprimate atunci, sintetic, sunt de o mare actualitate şi veridicitate - semnul textelor făurite de mari corifei ai cunoaşterii teoretice şi practice. Dacă unele dintre ele nu mai cores-pund acum realităţii faptice (datorită trecerii inexorabile a timpului!), rămân lăudabile eforturile geografului vrâncean de a sintetiza informaţii de mare utilitate.

Desigur, în linii generale, am păstrat în textul de mai jos stilul şi ortografia autorului. Textul lui N. Al. Rădulescu este util doritorilor de cunoaştere a statutului privind Insula

Şerpilor, în contextul geopolitic, economic şi militar european de azi.

I. Gr. C.

Cel din urmă număr al revistei ,,Analele Dobrogei”, care apare sub conducerea d-lui C. Brătescu, profesor la Universitatea din Cernăuţi, publică o interesantă schiţă monografică a Insulei Şerpilor din Marea Neagră, datorat unui harnic cerce-tător, d. R. I. Călinescu.

Această singură insulă a Mărei Negre este foarte puţin cunoscută până astăzi, mai ales pentru faptul că nu prezintă o însemnătate economică atractivă pentru om. Studiul menţionat mai sus ne arată marea valoare ştiinţifică a suprafeţei acelea de pământ de numai 17 hectare, aruncată între valurile mării, care se luptă cu îndârjire s-o macine încetul cu încetul.

1) Apud ziarul ,,Căminul”. Publicaţie culturală a Căminului ,,Unirea ” din Focşani, anul VIII, nr. 1, 31 ianuarie 1932, pag. 4.



E aşa de mică Insula Şerpilor încât, cu tot relieful ei accidentat, nu-ţi trebuie decât 40 de minute ca să dai ocolul celor 1973 m, ce-i formează perimetrul.

Cu o formă de pătrat, a cărei latură este de 400 m numai, insula aceasta nu are peste nivelul mării o înălţime mai mare de 40 m. Tocmai pe acest vârf se află un far al Comisiei Europene a Dunării, având rostul să lumineze calea vapoarelor care se apropie de gurile Dunării. Se întâmplă însă, câteodată, ca, din pricina ceţii, deşi,

în asemenea prilejuri, lumina se face cu fulmicoton, vasele să se ciocnească chiar de stâncile din jurul insulei, pe care valurile le ascund.

Numele insulei vine de la un şarpe de apă, nevătămător, care trăieşte şi în apă, şi pe insulă. În vechime, purta numele de Leuke (alb) sau Achillea, după numele e-roului grec, Achille, care avea şi un templu aici, ale cărui ruine se mai văd şi azi.

Geografii spun că insula aceasta e o rămăşiţă a unor munţi vechi (Catena Chi-metrică) ce străbăteau Europa, din Franţa de Nord până la noi. Vremurile au ruinat şirul acesta de munţi şi, la noi în ţară, se mai văd numai dealurile tocite şi sterpe ale Dobrogei, ca martori vii ai vremurilor de altădată.

Pe stâncile din Insula Şerpilor nu cresc copaci. Numai ierburi însemnate cu ca-re se hrănesc oile păzitorilor de la far, ceea ce supără rău pe botaniştii veniţi să cer-ceteze flora insulei.

Insula este foarte mult vizitată de păsări, mai ales primăvara şi toamna, când se călătoresc ele dntr-o regiune într-alta. E ca un loc de odinioară binecuvântat de pă-sările care călătoresc, duse de instinct, sute de kilometri.

Din punct de vedere arheologic, insula e însemnată pentru că de aici, de la tem-plul lui Achillle, s-au ridicat, încă de la începutul veacului al XIX-lea, o sumă de vase, capiteluri de marmură, 2000 de monede vechi etc.

Insula e locuită de 4 gardieni, 2-3 soldaţi, care formează pichetul de grăniceri, şi 1-2 soldaţă pedepsiţi.

Apa de băut şi de spălat este apa de ploaie. Când plouă, după ce se spală bine acoperişul clădirilor, printr-un dispozitiv special, se îndreaptă ulucul spre o cister-nă în care se adună apa atât de necesară.

Gardienii locuiesc într-o clădire minunat construită, din camere separate, că-mară, cuptor de pâne, bucătărie etc. Peste zi, se ocupă cu grădinăria, cu vânatul si-tarilor şi porumbeilor sălbatici, iar noaptea îngrijesc de far, făcând cu schimbul.

Farul a fost bombardat în 1917 de un vas de război german şi a fost reconstruit în 1922.

Fiind numai 45 km, până la Sulina, noaptea se pot face şi semnale luminoase, pentru că nu este instalat încă un post de radio-telegrafie.

Şi din punct de vedere balneo-climatic, Insula Şerpilor merită atenţia noastră. Aerul extrem de curat şi ozonificat de aici, cu o vară nu prea călduroasă, poate vindeca, ajutat de razele ultra-violete, mulţi bolnavi.



Dar construirea unui hotel sau a unui sanatoriu ar necesita sume enorme şi riscul ar fi prea mare.

Aşa că că gardienii farului vor trăi şi de aici singuratici, ca nişte pustnici, pri-vechind cu deosebită grijă la luminiţa dată de în paza lor, ca să vie în ajutorul va-poarelor care rătăcesc pe mare în căutarea unui liman.

Şi, peste câteva mii de ani, insula aceasta care poartă drapelul ţării noastre, va dispărea sub valurile Mării Negre, care rod încet, dar sigur.

N. Al. Rădulescu Profesor

ASPECTE GEOGRAFICE ŞI JURIDICE DIN PLEDOARIA 1)

,,CARACTERISTICILE INSULEI ŞERPILOR“

SUSŢINUTĂ ÎN CADRUL PROCESULUI DE LA CURTEA INTERNAŢIONALĂ DE JUSTIŢIE PENTRU DELIMITAREA SPAŢIILOR MARITIME

ÎN MAREA NEAGRĂ (ROMÂNIA C. UCRAINA)

Dănuţ SĂCRIERU, profesor, Grupul Şcolar Agricol Odobeşti

Introducere Insula Şerpilor este o insulă situată pe platforma continentală a Mării Negre,

în partea vestică, la 45 km distanţă de oraşul Sulina (Gâştescu Petre, Cioacă Adrian, 2003).

Principalele date morfometrice sunt: suprafaţa 0.17kmp; perimetrul 1, 973 m; axa mare Nord-Sud, 440 m; axa mică Est-Vest, 414 m; altitudinea maximă, 42 m

Din punctul de vedere geomorfologic, Insula Şerpilor reprezintă cel mai estic inselberg nord dobrogean parţial emers, făcând parte dintr-un aliniament de pedi-mente ce include Dealul Mării, 270 m, Colinele Cataloiului şi ale Dunăvăţului (Posea Gr., 1980), Insula Popina (din complexul lagunar Razim Sinoie). În timpul perioadelor glaciare, când nivelul Mării Negre era mai jos cu 120-150 m faţă de nivelul actual, exista un promontoriu care avea ca terminaţie actuala insulă.

Geologic, Insula Şerpilor este alcătuită din gresii şi conglomerate cuarţoase de vârstă Jurasic inferior (Liasic), cu strate aproape orizontale sau uşor cutate (Murgoci G., 1912), structură similară cu cea întâlnită în pedimentele nord-dobro-

1) Pledoarie susţinută de Bogdan Aurescu, miercuri, 3 septembrie 2008, 50 minute.



gene. Peisajul general al insulei este dominat de stâncării, versanţi abrupţi şi faleze (Vespremeanu Emil, 2005), ce îngreunează accesul pe insulă dinspre mare, fiind preferată calea aeriană. Dinamica apelor marine în zona insulei au determinat conturarea ţărmurilor exclusiv prin eroziune, proces continuu şi ireversibil ce mic-şorează suprafaţa insulei. De asemenea, acest fapt este favorizat şi de ridicarea ge-nerală a nivelului Mării Negre observată cel puţin în ultimii 150 ani (Vespremeanu Emil, 2005).

Condiţiile climatice generale ale nord vestului Mării Negre - temperatura me-die anuală, 11.1 C; temperatura medie a lunii iulie, 22.4 C; temperatura medie a lunii ianuarie, -0.5 C; precipitaţii medii de 359 mm/an (Gâştescu Petre, Cioacă

Adrian, 2003); radiaţia solară 135kcal./cmp determină o vegetaţie de stepă. Pentru buna înţelegere a consecinţelor sentinţei date de Curtea Internaţională

de Justiţie pentru delimitarea spaţiilor maritime între România şi Ucraina trebuie cunoscute toate aspectele juridice, dar şi a celor geografice întrucât acestea din ur-mă sunt caracteristici factuale care au ajutat la conturarea celor patru argumente esenţiale ale României.

Fig. 1. Harta Insula Şerpilor



Argumente juridice 1. Insula Şerpilor este o mică formaţiune stâncoasă, neintegrată în ţăr-

mul principal

Unul din argumentele esenţiale ale României a fost faptul că Insula Şerpilor nu poate fi integrată ţărmului Ucrainei, fiind nesemnificativă în contextul geo-grafic al zonei şi, pe cale de consecinţă, trebuie ignorată în procesul tehnic de de-limitare a mării teritoriale dincolo de cele 12 mile marine de care beneficiază deja.

În suţinerea factuală a argumentului că Insula Şerpilor este nesemnificativă în contextul geografic al zonei, Partea Română a prezentat imagini satelitare ale zonei, dar şi informaţii de natură cantitativă legate de lungime, lăţime şi suprafaţă. Pledoaria României a fost susţinută şi de elemente de caracterizare a insulei for-mulate chiar de partea ucraineană ca fiind ,,o stâncă solitară şi izolată” sau chiar într-o manieră mai categorică ,,chiar şi să numeşti Insula Şerpilor o insulă este ex-cesiv”, chiar dacă, în prezentarea sa, Ucraina afirmă că ,,dimensiunile Insulei Şer-pilor sunt semnificative”. Dincolo de prezentarea insulei, cu toate controversele le-gate de dimensiunile sale ,,semnificative” sau ,,nesemnificative”, un fapt rămâne incontestabil şi, anume, procesul continuu de micşorare a insulei cauzat de eroziu-ne şi ridicare a nivelului mării. Miza existenţei acestei insule, ca argument pentru o delimitare avantajoasă a spaţiilor maritime în Marea Neagră, este reflectată şi de preocuparea Ucrainei de a consolida ţărmurile insulei, în acest sens fiind prevă-zute şi alocate fonduri speciale din bugetul de stat al Ucrainei pentru 2007-2008.

Foto 1. Insula Şerpilor, fotografie aeriană. Sursa: http://www.zn.ua/1000/1550/59326/


http://www.zn.ua/1000/1550/59326/


Partea Română a invocat existenţa şi unor precedente, cum ar fi insula mal-teză Filfla, cu o suprafaţă de 0,06 km2, adică 35% din suprafaţa Insulei Şerpilor, şi insula Abu Musa, având 12 km2, adică de 70 de ori mai mare decât Insula Şerpilor. Cu privire la ambele s-a considerat - de către această Curte, în cazul platoului continental (Libia / Malta), în cazul insulei Filfla -, de către tribunalul arbitral în cauza privind delimitarea maritimă între Dubai şi Sharjah, în cazul insulei Abu Musa - că nu au nici un efect asupra procesului de delimitare. De asemenea, Par-tea Română, prin agentul guvernamental Bogdan Aurescu, a reiterat strânsa legă-tură între cazul Insula Şerpilor şi cazul insulei malteze Filfla care a fost descrisă de Curtea Internaţională de Justiţie ca fiind o ,,stâncă nelocuită” şi, deci, ignora-rea ei în procesul de calculare a liniei mediane provizorii între Malta şi Libia.

2. Insula Şerpilor nu a avut niciodată şi nu are nici acum o populaţie Al doilea argument se referă la trăsăturile caracteristicile ale insulei ca fiind o

mică insulă, incapabilă să susţină locuirea umană şi, cu atât mai puţin, a unei vieţi economice proprii. Validarea acestui argument va anula, în conformitate cu preve-derile Convenţiei din 1982, orice drept la stabilirea unui platou continental sau zonă economică exclusivă, confirmând şi efectul Protocoalelor româno-so-vietice din anii 1949, 1963 şi 1974.

Partea Română a arătat că Insula Şerpilor nu este locuibilă din motive obiec-tive legate de lipsa oricărui tip de resurse inclusiv apa, a izolării şi inaccesibilită-ţii, a climatului aspru şi ostil.

Prezentarea tuturor mărturiilor scrise privind nelocuirea insulei s-a făcut din perspectivă cronologică, începând cu antichitatea, istoricul Ammianus Marcellinus menţionând că insula Leuce (vechea denumire a Insulei Şerpilor) nu este populată - ,,Insula Leuce sine habitatores”, - ajungându-se la cele două ediţii ale Îndrepta-rului de Navigaţie în Marea Neagră, emis de Amiralitatea Britanică, în 1920 şi 1930, sau la Marea Enciclopedie Sovietică, din 1933, care consemnează ,,cu ex-cepţia paznicilor farului şi a grănicerilor români, nu există nici o populaţie”.

3. Insula Şerpilor nu poate să susţină locuire umană Agentul guvernamental Bogdan Aurescu precizează că este nerealist să pre-

zinţi ca fiind o populaţie câţiva grăniceri şi oameni de ştiinţă care stau pe insulă în îndeplinirea atribuţiunilor de serviciu sau în temeiul unor contracte pentru pe-rioade scurte de timp.

Sunt lipsite de conţinut şi, mai ales, de consecinţe juridice şi anumite acţiuni intreprinse de Partea Ucraineană în sensul legitimării statutului Insulei Şerpilor ca un spaţiu locuit. În timpul vizitei sale pe Insula Şerpilor, în noiembrie 2007, pre-şedintele Ucrainei a înmânat cărţi de identitate unui grup de 6 grăniceri, gest con-



siderat de Partea Ucraineană important în perspectiva ,,negocierilor cu România pentru delimitarea platoului continental”.

De asemenea, Partea Ucraineană foloseşte notorietatea istorică a insulei ca şi importanţa sa strategică şi militară pentru a reclama dreptul ei la platou continental şi zonă economică exclusivă, deşi aceste aspecte nu au nici o relevanţă în a demon-stra capacitatea insulei de a susţine locuire şi nici aptitudinea de a avea o viaţă eco-nomică de sine stătătoare. Ocuparea vremelnică a insulei de către soldaţi în timpul campaniilor de război sau în epoca sovietică s-a făcut exclusiv pe mijloace externe.

4. Insula Şerpilor nu dispune de niciun fel de resurse şi nu poate susţine o viaţă economică proprie

În pledoaria orală, susţinută de Partea Română, sunt prezentate detaliat toate

sursele mai vechi sau recente consemnate în pledoaria scrisă ce evocă lipsa apei, a solului fertil, vegetaţia măruntă şi discontinuă precum şi numărul restrâns de ma-mifere. Potrivit unui articol publicat în 20062, şeful Departamentului Regional pen-tru Ecologie şi Resurse Naturale din Odessa a declarat că ,,insula continuă să sufe-re din cauza lipsei de apă potabilă“, care este adusă de pe continent. ,,Lista cu flora, fauna şi speciile de peşte ale Insulei “ (a Ucrainei), demonstrează că nu sunt mamifere acolo, cu excepţia a două specii de şobolani şi a două tipuri de lilieci 3 . Se pare că până şi şerpii de apă (Coluber hydrus Pall), care au dat denumirea insu-lei, au dispărut. Pentru precizarea unor elemente climatice ce ajută la conturarea cadrului natural, dar şi a vieţii pe insulă, Partea Română citează din monografia insulei, scrisă de biogeograful Raul Călinescu, în 1931, monografie ce nu poate fi suspectată de o poziţie părtinitoare, izvorâtă, aşa cum se şi cunoaşte, dintr-o curio-zitate pur ştiinţifică a marelui savant. Potrivit lui, Insula Şerpilor ,,este situată în zona cea mai aridă a stepelor est-europene” datorită faptului că ,,suma precipitaţi-ilor… este foarte mică şi se repartizează inegal în timpul anului, căzând primăva-ra şi toamna târziu şi determinând, astfel, o vară extrem de secetoasă şi uscată”, cu furtuni şi uragane ,,care suflă zi şi noapte, necontenit, enervant” 4. Prezentarea unor citate din monografie vizează şi aspecte legate de traiul cotidian pe insulă, in-formaţii extrem de preţioase în schiţarea unui tablou ce arată fără putinţă de tăgadă imposibilitatea locuirii permanente a insulei”: ,,a fost aproape imposibil să pără-sim locuinţa - şi coborârea pe versantul vestic întâmpina o îndârjită şi aproape neimaginabilă rezistenţă din partea uraganului

2 Anexa nr. 7 la RR 3 Anexa nr. 85 la CMU. A se vedea de asemenea R.R., p.151 şi p. 175 4 Anexa nr. 6 la MR



puternic, rece şi umed”, în con-diţiile în care aceste ,,uragane nu sunt rare pe Insula Şerpilor, mai ales iarna” 5.

Vizita preşedintelui ucrainean în Insula Şerpilor, în noiembrie 2007, a prilejuit şi o altă ,,mostră“ de cosmetizare a statutului insulei ca neospitalieră, pe lângă în-mânarea cărţilor de identitate unor grăniceri. Este vorba de plantarea unui pin şi în-demnul adresat grănicerilor şi departamentului regional de plantare a unui număr mare de copaci pe insulă. Presa ucraineană, mai obiectivă în sesizarea aspectelor factuale seci, critică iniţiativa preşedintelui ca inutilă, un ziar din Odesa menţio-nând că ,,ideea preşedintelui are slabe şanse de reuşită. Insula Şerpilor…este bătută de multe vânturi. Pe această bucată de pâmânt stâncos…niciun copac nu a existat

vreodată”. Ziarul ucrainean mai face referire şi la ,,un vişin, sădit cu câţiva ani în urmă de o echipă de oameni de ştiinţă, … ce s-a uscat anul trecut, chiar dacă a fost

fost îngrijit cu toată atenţia” 6. În ceea ce priveşte argumentarea lipsei resurselor naturale de orice tip şi, im-

plicit, lipsa susţinerii unei activităţi economice minime, aceasta este realizată mai ales prin diferitele inserări din presa ucraineană a situaţiei insulei: ,,aprovizionarea cu tot ceea ce e necesar, inclusiv apă potabilă se face cu elicopterul sau pe mare”, concluzionând că viaţa pe insulă nu ar fi posibilă fără provizii aduse din exterior.

Accesul pe insulă este o problemă serioasă ce nu a putut fi soluţionată de-a lungul timpului întrucât caracteristicile naturale ale insulei nu permit acest lucru. Preşedintele Ucrainei a insistat în cadrul vizitei sale din noiembrie 2007 pentru ca problema debarcaderului local să fie rezolvată: ,,acesta consideră că este foarte important să se ia măsurile necesare pentru ca rezidenţii să poată călători în mod regulat în zonă continentală a ţării“7. Se onservă că şi în propriile comunicate oficiale de presă Partea Ucraineană nu utilizează termenul de ,,populaţie”, ci de termenul ,,rezidenţi“.

Pledoaria României a arătat într-un mod neechivoc cu argumente ce conţin in-formaţii obiective că insula nu poate susţine locuire permanentă şi nu poate avea o viaţă economică proprie.

Ucraina a continuat, pe parcursul procesului, să susţină în mod nejustificat contrariul deşi în Duplica sa nu a adus nici un argument sau o probă care să susţină în vreun fel locuirea permanentă şi, mai mult, viaţa economică proprie a insulei.

5 Idem. A se vedea şi Anexa nr. 54 la MR 6 Articol intitulat ,,Plănuind să meargă la Odesa, Iuşcenko a vizitat doar Insula Şerpilor”,

autor Dmitri Orlov, ziarul ucrainean ,,Novii Region“ din Odesa, 6 noiembrie 2007. 7 Comunicat de presă ,,Preşedintele vizitează insula Şerpilor”, site-ul oficial al Preşedinte-

lui Ucrainei, 6 noiembrie 2007.



Pentru un diferend ce există de peste 40 ani, apărut de pe vremea fostei Uni-uni Sovietice, soluţionarea difinitivă printr-un proces ce se desfăşoară pe o peri-oadă de patru ani şi jumătate înseamnă operativitate având în vedere amploarea acestui divergent istoric. Avantajul acestei soluţii îl reprezintă şi faptul că hotărâ-rea este definitivă, nu poate fi apelată sau recurată (nu poate fi atacată pe calea apelului sau recursului) şi este executorie pentru părţi nefiind nevoie nici măcar de acorduri bilaterale care să consfinţească efectele sentinţei. Acest diferend s-a cristalizat încă din 1995, înainte de semnarea Tratatului de bază şi a Acordului Conex dintre cele două ţări, din 1997; nu şi-a găsit rezolvarea prin acest tratat şi nici în cele 34 de runde de negocieri din perioada 1998-2004 - momentul sesizării Curţii. Chiar şi după sesizarea Curţii au existat, în perioada 2005-2006, întâlniri la nivel de experţi, însă poziţiile părţilor au fost extrem de diferite, astfel încât jude-cata în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie a devenit inevitabilă.

Mai mult, România a propus în timpul negocierilor metoda pe care Curtea In-ternaţională de Justiţie şi alte instanţe internaţionale arbitrale au folosit-o de-a lungul timpului pentru delimitări maritime, practica unitară a Curţii în această ma-terie a delimitărilor maritime dând României câştig de cauză în acest proces.

Un aspect mai puţin discutat, dar care mi se pare relevant sub aspectul raportu-lui cost-beneficiu, îl reprezintă costul total al României al acestui proces, desfăşu-rat în perioada 2004-2009 care este de 628500 euro, această valoare este mai mică decât jumătate din suma iniţială prognozată întrucât cea mai mare parte a activităţii de elaborare a pledoariilor a fost efectuată de componenta română a delegaţiei Ro-mâniei. Această sumă reprezintă contravaloarea onorariilor experţilor în domeniul dreptului internaţional care au acordat asistenţă părţii române, onorariile experţilor în domeniul hidrografic, topografic şi cartografic, cheltuielile pentru logistica ne-cesară în vederea susţinerii audierilor în faţa CIJ. Pe lângă avantajele de ordin juri-dic ale deciziilor CIJ există şi avantaje de ordin financiar deoarece costurile proce-durilor in faţa Curţii sunt suportate din bugetul CIJ (parte a bugetului ONU), state-le nu plătesc taxe judiciare, cheltuieli administrative sau pentru traducere.

Concluzii 1

Dintre toate pledoariile prezentate la Haga în cadrul acestui proces, am insistat

asupra acesteia întrucât îmbină într-un mod extrem de inteligent aspecte de ordin geografic cu cele de ordin juridic; elementele de ordin geografic de larg interes pot sta la baza unor argumente juridice şi pot determina un verdict cu o valoare is-torică. Cele patru argumente care au conturat noţiunea de stâncă ce se poate atribui

1) Având în vedere importanţa acestui subiect legat de noul regim juridic internaţional al

Insulei Şerpilor, am prefaţat studiul colegului nostru prin două contribuţii similare aparţinând lui Simion Mehedinţi şi lui N. Al. Rădulescu. (N. red.)



Insulei Şerpilor în sensul Convenţiei de la Montego Bay din 1982 privind dreptul mării duce la ignorarea Insulei Şerpilor în procesul tehnic de delimitare maritimă. Modul de delimitare maritimă propus Ucrainei în rundele de negociere este unul ce reiese din practica Curţii aplicată de-a lungul timpului în cauze similare, rezultatul sentinţei ce acordă României cca.9700 km2 dintr-o suprafaţă totală de 12000 km2, adică 80% din suprafaţa aflată în diferendul dintre cele două ţări, aratând clar pro-fesionalismul şi modul principial în abordarea politicii externe în acord cu preve-derile şi practica dreptului internaţional.

Importanţa sentinţei deosebită întrucât Curtea Internaţională de Justiţie este o instituţie ce oferă garanţii de imparţialitate, integritatea judecătorilor este indubita-bilă iar soluţionarea diferendului se face într-un interval de timp predictibil.

Bibliografie:

Călinescu, Raul (1931), Insula Şerpilor. Schiţă Monografică, Analele Dobrogei, XII, Institutul de Arte Grafice şi Editura ,,Glasul Bucovinei”, Cernăuţi.

Gâştescu Petre, Cioacă Adrian (2003), Insulele Terrei, Editura Transversal, Târgovişte Murgoci, Gh. (1912), Studii de geografie în Dobrogea de Nord, BSRRG, XXXIII. Posea Grigore (1980), Pediments in Romania, RRGGG, Geographie, 24. Vespremeanu Emil (2005), Geografia Mării Negre, Editura Universitară, Bucureşti.

Documentar

RELAŢII ŞTIINŢIFICE ÎN DOMENIUL GEOGRAFIEI

ÎNTRE ROMÂNIA ŞI GERMANIA*8

Mircea BUZA, Institutul de Geografie al Academiei Române, Bucureşti

Scientific geographical relations between Romania and Germany. They date back to the end of the 19th century and the beginning of the 20th. Nevertheless, long before that time (ever since the 15th cent.), Transylvanian Saxons and Germans and Romanians humanists and chroniclers, who did publish works and maps of Transylvania and Walachia in particular, the two Romania Principalities. An outstanding author in the field was the scholarly Moldavian ruler Prince Dimitrie Cantemir (1673-1723), a member of the Berlin Academy of Sciences who, on request from that institution, wrote Descriptio Moldaviae, a work to wich a first map of Moldavia was appended. The work was later translated into German and published in three successive editions. In order to improve their knowledge, some Romanian geographers would extend their education at some of the main universities from Germany and France. Back home they took up the teaching profession, laying the basis of modern academic education in Romania. They also

8* Articol preluat din REVISTA GEOGRAFICĂ, Serie nouă, T. IV, 1997, Bucureşti, cu acordul autorului.



spread valuable scientific geographical information through the journals they edited and the work they printed. Other Romanian and Transylvanian Saxon geographers, who had continued their studies in Germany, published several articles and reviews in prestigious German journals, or in some occasional volumes. Several bilateral collaboration projects have concluded over the past few years between the Bucharest Institute of Geography and the geography faculties from Romania, on the one hand, and similar institutions from Germany, on the other hand. Renowned German geographers learned in Romania, and more recently, several university professors supervised student group’s field work. They published a series of articles and special volumes about Romania, contributing thereby to a detailed knowledge of Romania’s geography in Germany. Besides, permanent exchanges of geographical publications (books, journals, atlases) between profile institutions from the two countries have been going on, with Germany holding pride of place. The paper further present in brief four major aspects of these relations: 1) Romanian geographers who extended their studies in Germany; 2) Romanian and Transylva-nian Saxon geographers who published articles and work in Germany; 3) German geographers who visited Romania and wrote about this country, and 4) Exchanges of geographical pu-blications between Romania and Germany.

Cuvinte-cheie: relaţii ştiinţifice, publicaţii, România, Germania

Legăturile ştiinţifice în domeniul geografiei între România şi Germania sunt relativ recente, datând de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Izolat, au existat însă, cu mult înainte, umanişti şi cronicari germani şi saşi care au publicat lucrări şi hărţi, cu precădere despre cele două principate româ-neşti, Transilvania şi Valahia: Nicolaus Cusanus (1401-1464), Hieronymus Münster (1437-1508), Sebastian Münster (1489-1552), Georg von Reichersdorffer (1495-1554), Johannes Honterus (1498-1549), David Fröhlich (1595-1684), Martin Opitz (1597-1639), Laurentius Toppeltinus (1641-1670), Johannes Tröster (mort în 1670) etc.

Cel mai cunoscut în acest sens a fost eruditul domn al Moldovei Dimitrie Can-temir (1673-1723), membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin, care a a scris, la cererea acestei academii, lucrarea Descriptio Moldaviae, însoţită de prima hartă a Moldovei. Această carte a fost publicată şi în limba germană, în mai multe ediţii, sub titlul Beschreibung der Moldau, la Hamburg, în 1769 şi 1770, şi sub titlul Historisch-geographische und politische Beschreibung der Moldau, la Frankfurt am Main şi Leipzig, în 1771.



Fig. 1. Coperta interioară a lucrării Descriptio Moldaviae de Dimitrie Cantemir (1673-1723), tradusă în limba germană sub numele Beschreibung der Moldau

şi publicată la Frankfurt am Main şi Leipzig, în 1771

Inside cover of the work Descriptio Moldaviae by Dimitrie Cantemir (1673-1723), translated into German under the title Beschreibung der Moldau and published

in Frankfurt am Main and Leipzig, in 1771

Odată cu dezvoltarea geografiei ca ştiinţă de sine stătătoare şi cu înfiinţarea de catedre de geografie la universităţile europene, mai ales prin impunerea unor mari personalităţi ca Alexander von Humboldt (1769-1859), Carl Ritter (1779-1859), Ferdinand von Richthofen (1833-1905), Friederich Ratzel (1844-1904), Paul Vidal de la Blache (1845-1918), Emmanuel de Martonne (1873-1955) ş.a. are loc şi o înfiripare a geografiei româneşti.

Pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele, o parte din geografii români au studiat la u-nele din cele mai importante universităţi din Germania şi Franţa. Întorşi în ţară, ei au devenit profesori universitari, punând astfel bazele învăţământului românesc modern. Totodată, ei au răspândit cunoştinţele de geografie prin înfiinţarea unor publicaţii sau prin tipărirea unor lucrări ştiinţifice valoroase. Alţi geografi români sau saşi, care nu şi-au perfecţionat studiile în Germania, au publicat o serie de arti-cole şi lucrări în reviste germane de prestigiu sau în unele volume ocazionale. Pe de altă parte, între Institutul de Geografie din Bucureşti şi facultăţile de geografie din România şi instituţii similare din Germania s-au încheiat în ultimii ani colabo-rări bilaterale, realizându-se proiecte comune de cercetare.



În acelaşi timp, o serie degeografi germani de renume au efectuat studii în Ro-mânia, iar recent mulţi profesori universitatri au condus grupuri de studenţi în cadrul stagiilor de practică. Ei au publicat articole şi chiar volume speciale despre România, contribuind astfel la cunoaşterea amănunţită a geografiei României în Germania. La acestea se adaugă schimburile permanente de publicaţii geografice dintre institutele de profil din România şi Germania, respectiv cărţi, reviste şi atlase,în cadrul cărora Germania ocupă primul loc.

Patru aspecte principale caracterizează relaţiile ştiinţifice în domeniul geografi-ei, şi anume:

1. Geografi români care şi-au perfecţionat studiile în Germania Simion Mehedinţi (1868-1962), fondatorul şcolii geografice româneşti, a fost

profesor la prima catedră de geografie a Universităţii din Bucureşti (1900-1938), director al Anuarului de Geografie şi Antropogeografie (1900-1914), preşedintele comitetului de redacţie al Buletinului Societăţii Regale Române de Geografie (1921-1942) şi vicepreşedinte al Societăţii RegaleRomâne de Geografie (1932-1942). În anul 1908 devine membru corespondent al Academiei Române, iar din 1915 membru titular.

Obţinând o bursă de studiu, în anul 1893, Simion Mehedinţi pleacă la Paris, iar în anul următor merge la Berlin, unde audiază cursurile şi ia parte la seminariile vestitului explorator Ferinand von Richthofen, care studiase şi munţii vulcanici din Transilvania. În continuare merge la Leipzig, unde şi-a trecut, la profesorul Friedrich Ratzel, teza de doctorat, intitulată Über die kartographische Induktion, în anul 1899, cu calificativul magna cum laude.

Fig. 2. Diploma de membru de onoare pentru profesorul Simion Mehedinţi (1868-1962), care i-a fost acordată de Societatea de Geografie din Berlin, la 19 februarie 1941



Honorary Member Diploma of Professor Simion Mehedinţi (1868-1962), awarded by the Berlin Geographical Society on February 19-th, 1941

George Vâlsan (1885-1935), după susţinerea tezei de doctorat, în 1915, a deţi-nut succesiv funcţia de profesor la universităţile din Iaşi (1916-1918), Cluj (1919-1928) şi Bucureşti (1929-1935). A fost ales membru al Academiei Române în 1920 şi vice-preşedinte al secţiilor de Geografie fizică la Congresul Internaţional de la Paris (1931) şi la cel de Geografia peisajului de la Varşovia (1934).

În anul 1911 este trimis la Berlin, ca bursier al Spocietăţii Regale Române de Geografie, unde, timp de doi ani, frecventează cursurile şi seminariile profesorului Albrecht Penck şi pe cele de etnografie ale lui Felix von Luschan. Îşi continuă per-fecţionarea la Paris, în perioada 1913-1914, cu profesorul Emmanuel de Martonne.

Constantin Brătescu (1882-1945) a fost profesor şi decan la Universitatea din Cernăuţi (1924-1938) şi apoi profesor la Universitatea din Bucureşti (1938-1945). În 1919 devine membru corespondent al Academiei Române, iar în 1920 înfi-inţează revistele ,,Arhiva Dobrogei” şi conduce ,,Societatea Culturală Dobrogea-nă” din Constanţa.

După absolvirea facultăţii, în anul 1906, cunoscând bine limba germană, a tra-dus o serie de capitole din opera Ansichten der Natur de Alexander von Humboldt, pe care le-a publicat în 1907. În anul 1910 a fost trimis la specializare în Germania, unde urmeauă doi ani cursurile de etnografie şi antropogeografie ale profesorilor Felix von Luschan şi Karl Weule de la Universitatea din Leipzig. Atras însă de ge-ografia fizică, în 1912 se înscrie la Universitatea din Berlin, unde audiază cursurile de geomorfologie ale profesorului Albrecht Penck.

Alexandru Dumitrescu-Aldem (1880-1917) a fost la început asistent la semi-narul de geografie al Universităţii din Bucureşti, fiind colaborator al profesorului Simion Mehedinţi şi apoi profesor la Liceul ,,Sfântul Sava” din Bucureşti. În anul 1906 i se aprobă o bursă de studii în Germania, astfel că urmează trei ani cursurile universităţilor din Berlin şi Göttingen. Aici are ca profesori pe Albrecht Penck, Branka şi Wagner.

În timpul studiilor la Berlin, în anul 1908, a publicat lucrarea Die Bevölkerungsdichte der Moldau, iar în 1911, articolul Über die Alluvialterrassen. Doctoratul şi l-a dat la Berlin, în 1911, cu lucrarea Die untere Donau zwischen Turnu Severin und Brăila. Geomorphologische Betrachtungen, la profesorul Albrecht Penck.

Nicolae Orghidan (1881-1967) a fost profesor la liceele din Constanţa, Craio-va, Braşov şi Bucureşti, până în anuşl 1945, când s-a dedicat exclusiv cercetării şti-inţifice. După trei ani de la absolvirea facultăţii, în 1908, îşi completează pregătirea geografică timp de două semestre la Universitatea din Leipzig, iar în anul 1909 îşi susţine examenul de capacitate la profesorul Simion Mehedinţi. Lui



îi revine meri-tul de a fi făcut cunoscute cititorilor români, în 1914, la Craiova, pagini din lucra-rea Ansichten der Natur a lui Alexander von Humboldt.

Ştefan Popescu (1863-1911) a fost primul profesor de geografie la Universita-tea din Iaşi, începând din anul 1904. După obţinerea licenţei, în 1889, el face o se-rie de călătorii de studii în Germania, Franţa şi Anglia. În Germania, în special, se opreşte mai mult timp, urmând cursurile profesorului Friedrich Ratzel de la Uni-versitatea din Leipzig, la care îşi susţine doctoratul în 1903, cu lucrarea Beiträge zur Entstehungsgeschichte des Olttales.

Nicolae Gheorghiu (1886-1966) a fost conferenţiar la Facultatea de Geografie din Bucureşti, remarcându-se în special prin elaborarea de manuale de geografie pentru licee şi atlase geografice şcolare, ultimul fiind publicat în anul 1995. În ve-derea aprofundării studiilor, între anii 1911 şi 1913, el urmează cursurile profeso-rului Albrecht Penck de la Universitatea din Berlin.

Marin Popescu-Spineni (1900-1997) a fost profesor şi director la Liceul ,,Mi-hai Viteazul” din Bucureşti, conferenţiar la Facultatea de Geografie din Bucureşti, iar apoi cu domiciliu obligatoriu, profesor la şcolile din Ciolpani, Comana şi Sin-teşti. În anii 1937 şi 1938 a fost bursier al Fundaţiei Alexander von Humboldt la Universitatea din Berlin. În anul 1936 îşi susţine teza de doctorat România în isto-ria cartografiei până în anul 1600, fiind primul specialist român în probleme de is-torie a geografiei şi cartografiei. Lucrarea apare doi ani mai târziu, în 1938, în două volume, şi se reeditează la Bucureşti, în 1978. În anul 1987, ea este tipărită şi în limba germană la Wiesbaden, cu titlul Rumänien in seinen geographischen und kartographischen Quellen.Vom Altertum bis an die Schwelle unseres Jahrhunderts, fiind dedicată marelui om de ştiinţă şi geograf Alexander von Humboldt.

Alt geograf român, care şi-a perfecţionat studiile în Germania cu sprijinul Fun-daţiei Alexander von Humboldt, înainte de cel de-al II-lea Război Mondial, a fost Vasile Tulescu, despre care, din păcate, nu dispunem de informaţii, dar se ştie că a rămas în Germania.

Au urmat apoi cercetătorii ştiinţifici Adrian Caranfil de la Institutul de Geo-grafie din Bucureşti, care a studiat la München, în anii 1971-1972 şi s-a stabilit ul-terior în Germania, şi Mircea Buza, care a efectuat mai multe stagii de specializare la Universitatea din Bonn, iniţial sub îndrumarea profesorului Carl Troll, în 1975, iar apoi, periodic, între anii 1991 şi 1997, sub conducerea profesorului Wilhelm Lauer, având ca temă de studiu aprofundarea cercetărilor geoecologice şi geomor-fologice.

În acelaşi timp au beneficiat de burse DAAD (Deutscher Akademischer Aus-tauschdienst) trei cercertători ştiinţifici de la Institutul de Geografie, şi anume: Pe-tre Gâştescu, care a studiat câteva luni în anii 1971-1972 la Institutul de Cercetări



Marine din Kiel, Ion Iordan, în anul 1990, la la Universitatea din Göttingen şi Dan Bălteanu, în anul 1997, la Institutul de Geografie Regională din Leipzig. La aceştia se adaugă Iuliana Armaş, de la Facultatea de Geografie din Bucureşti, care a studiat în anii 1993-1994 şi 1996, la Universitatea din Köln.

Deosebit de utilă a fost şi vizita de documentare oferită tot de DAAD (Servi-ciul German de Schimburi Academice) unui grup de şase geografi de la Institutul de Geografie, format din Lucian Badea, Ion Băcănaru, Şerban Dragomirescu, Petre Gâştescu, Ion Iordan şi Gheorghe Niculescu în anul 1971, la Staţiunea de Cercetări Geografice de la Eschwege a Universităţii Libere din Berlin. Cu această ocazie, a fost organizată o excursie de studii condusă de profesorul Wilfried Wöhlke, care s-a desfăşurat din nordul landului Schleswig-Holstein şi din insulele Frisice până la München, în Bavaria.

Începând din anul 1970, Universitatea din Iaşi a fost înfrăţită cu Universitatea din Jena, iar din 1975 cu cea din Freiburg i. Br., efectuându-se schimburi recipro-ce. În cadrul acestora, au făcut vizite de studiu profesorii Ion Sârcu şi Ion Donisă, la Jena, şi Alexandru Ungureanu şi cercetătorul Virgil Apopei, la Freiburg i. Br. Schimburi de experienţă au efectuat şi geografii clujeni, între care îi menţionăm pe Ion Mac, în 1971, la München, urmat de Petru Tudoran, Grigor Pop, Vasile Surd, între 1975-1980, la Tübingen şi Würzburg, Wilfried Schreiber, între 1994-1997, la München, Leipzig şi Augsburg şi de Josef Benedek, în 1995, la Tübingen. În anul 1980, cercetătorul Ovidiu Toma de la Institutul de Geografie din Bucureşti şi a plecat în Germania, continuându-şi activitatea la Universitatea din Nürnberg,

dar la scurt timp s-a îmbolnăvit şi a decedat.

De curând, în anul 1994, cercetătorii ştiinţifici Lucian Dobraca, de la Institutul de Geografie al Academiei Române din Bucureşti, şi Jozsef Benedek de la filiala din Cluj-Napoca a Academiei Române au efectuat un stagiu de documentare sub îndrumarea profesorului Frankdieter Grimm la Institutul de Geografie Regională din Leipzig, ambii beneficiind de burse oferite de Ministerul pentru ştiinţă şi Cul-tură al landului Sachsen-Anhalt.

2. Geografi români şi saşi care au publicat lucrări sau au prezentat comu-nicări în Germania

Deşi nu au avut ocazia să studieze în Germania, o serie de geografi din Româ-nia au publicat articole şi lucrări ample în revistele de specialitate germane sau în volume ocazionale, între care îi menţionăm pe cei mai cunoscuţi:

Heinrich Wachner, profesor de geografie la Liceul German din Braşov, a pu-blicat în anul 1929 un articol despre Carpaţii Meridionali în revista ,,Zeitschrift für Gletscherkunde” din Berlin. În anii 1930-1931, publică trei fascicole intitulate



Rumänien în revista ,,Handbuch der geographischen Wissenschaft”, editată de Academische Verlagsgesellschaft Athenaion din Potsdam, iar în 1938, tot un articol despre România în ,,Geographisches Jahrbuch” din Gotha.

După război, în anul 1960, profesorul Ion Şandru de la Universitatea din Iaşi a publicat un articol în revista ,,Geographisches Berichte” din Berlin, Tiberiu Mora-riu şi Virgil Gârbacea de la Universitatea din Cluj, două articole în revista ,,Peter-manns Geographische Mitteilungen” din Gotha, Vintilă Mihăilescu, Constantin Herbst şi Ion Băcănaru din Bucureşti, precum şi Ion Gugiuman de la Universita-tea din Iaşi, în 1980, câte un material în aceeaşi revistă.

Beneficiind de sprijinul direct al profesorului Wolf Tietze, care a funcţionat mulţi ani ca director executiv al revistelor internaţionale ,,Geoforum” şi ,,GeoJour-nal”, dar care au apărut în Germania, două numere au fost dedicate în întregime României, iar în altele au apărut articole de geografi români. Astfel, în ,,Geo-forum” din 1974, au fost publicate 10 materiale cu ocazia aniversării Centenarului Societăţii Române de Geografie, semnate de Ion Şandru, Grigore Posea, Ion Velcea, Ioan Pişotă, Petre Gâştescu, Nicolae Ciovică, Iulia Pătăchie, Vasile Cucu, Claudiu Giurcăneanu, Ioana Ştefănescu, Constantin Herbst, Eugen Molnar, Nicolae Caloianu, Nicolae Al. Rădulescu, Anton Năstase, Victor Sficlea, Maria Stănescu şi Aurel Popescu. Ulterior, în ,,Geojournal” din 1893, sub titlul Geography in the New Romania s-au publicat opt articole elaborate de Cristina Muică, Ana Popova-Cucu, Şerban Dragomirescu, Claudia Popescu, Ioan Ianoş, Petre Gâştescu, Nicolae Muiă şi David Turnock. Sporadic, tot ,,Geojournal”, în anul 1993, Ion Zăvoianu a publicat un material privind resursele de apă ale României şi utilizarea lor, în 1994, Mircea Buza şi Ioan Ianoş un articol privind învăţământul şi publicaţiile în limbile minorităţilor naţionale din România, în 1996, Cristina Muică şi Ion Zăvoianu despre consecinţele ecologice ale privatizării şi agricultura României, iar în 1997, Mircea Buza despre harta geomorfologică generală a României la scara 1:25.000, foaia Zlatna. O serie de materiale interesante au apărut şi în publicaţia ,,Südosteuropa Aktuell” din 1995 şi 1996, având ca autori pe Ioan Ianoş, Grigor Pop, Pompei Cocean, Vasile Surd, Mihai Apetrei şi Alexandru Ungureanu.

Alţi geografi clujeni, profesorul Ion Mac a publicat un articol despre alunecă-rile masive de teren din Depresiunea Transilvaniei, care au avut loc în anul 1970, în 1974, în revista ,,Abhandlungen der Akademie der Wissenschaften” din Göttin-gen, cercetătorul ştiinţific Wilfried Schreiber de la Filiala Academiei Române din Cluj-Napoca, în 1993, un amplu material privind evoluţia demografică a minorită-ţii germane din România în ,,Südosteuropa Mitteilungen” din München, Ionel Hai-du, de la Facultatea de Geografie, un articol despre resursele de apă din România, în 1991, la Wiesbaden, iar Josef Benedek, în 1966, despre probleme de



organiza-rea spaţiului în România, după schimbările din 1989 în ,,Tübinger Geographische Schriften”.

În urma Simpozionului privind Experimentele de Teren în Geomorfologie, desfăşurat în România, în 1983, organizat sub egida Uniunii Internaţionale de Geografie (UIG), s-a publicat în anul 1986, la Stuttgart volumul ,,Supplement-Band 58” al periodicului ,,Zeitschrift für Geomorphologie”, în care au contribuţii semnificative privind procesele geomorfo-logice din România Dan Bălteanu, Vasile Sencu, Nicolae Popescu, Virgil Sur-deanu, Pompiliu Miţă, Ion Ioniţă şi Valentin Teodorescu. În aceeaşi revistă, în anul 1988, Herbert Horedt publică un articol privind formaţiunile de pe versanţii din Carpaţii Meridionali, iar în anul 1987, alt articol despre regionarea Carpaţilor Meridionali efectuată cu ajutorul imaginilor Landsat în ,,Zeitschrift für Siebenbür-gische Landeskunde” din Köln.

Materiale abundente şi valoroase au apărut în ultimele decenii despre Transil-vania, având ca autori saşi stabiliţi în Germania, care activează în cadrul ,,Cercului de Studii Transilvane” (Arbeitskreis für Siebenbürgische Landeskunde”) de la Heidelberg. Între aceştia se remarcă Ernst Wagner, care a publicat cel mai cuprinzător dicţionar istoric şi statistic al Transilvaniei, în anul 1977, în seria ,,Studia Transilvanica”, la Köln, şi Hans-Heinz Heltmann şi Gustav Servatius, care au publicat în 1991 un articol privind unităţile naturale ale Transilvaniei în ,,Siebenbürgische Archiv”, la Köln, precum şi un amplu ghid turistic, bogat ilustrat, al Transilvania în 1993, la Würzburg.

De un interes deosebit se dovedeşte şi proiectul Atlas istoric şi etnografic al Transilvaniei (Historisch-landeskundlicher Atlas von Siebenbürgen), care va fi edi-tat de Cercul de Studii Transilvane din Heidelberg, în colaborare cu Wilfried Heller şi Hartmut Asche de la Universitatea din Potsdam, ca şi cu Otto Mittelstrass. În seria lucrărilor pregătitoare acestui atlas, Otto Mittelstrass a întocmit şi a publicat la Heidelberg, în 1992, Repertoriul localităţilor (Ortsnamenbuch), iar în 1993, Distribuţia topografică a localităţilor (Topographie der Ortschaften), precum şi în colaborare cu Christian Herman şi Klaus Niedermaier, Hărţile generale (Übersichtsklarten) la scara 1:600.000 privind hipsometria, unităţile de relief şi împărţirea administrativă din anii 1810 şi 1970.

Recent, în 1996, Hans Meschendorfer şi Otto Mittelstras au editat volumul Transilvania în hărţi istorice (Siebenbürgen auf alten Karten), în care sunt repre-zentate, în condiţii grafice deosebite şi comentate pe larg, hărţile Transilvaniei în-tocmite de Lazarus şi Tannstetter, în 1528, Johanes Honterus, în 1532, şi Wolfgang Lazius, în 1556. În acelaşi timp, Comisia de Istorie Urbană a Academiei Române, cu sediul la Sibiu, aflată sub coordonarea lui Paul Niedermaier, pregăteşte un atlas complex al oraşelor din Transilvania, o mare parte din acestea fiind întemeiate de coloniştii saşi.



În acelaşi timp, cercetătorul ştiinţific Ioan Ianoş de la Institutul de Geografie din Bucureşti şi profesorul Alexandru Ungureanu de la Universitatea din Iaşi, în calitate de coordonatori şi autori, în colaborare cu cercetătorii Gheorghe Iacob, Cristian Tălângă, Liliana Guran şi Lucian Dobraca, de la acelaşi institut, au pu-blicat în 1994 un capitol referitor la România în ,,Beiträge zur regionalen Geographie” din Leipzig, iar Alexandru Ungureanu, împreună cu cercetătorul german Frank-Dieter Grimm, în 1995, un articol despre Republica Moldova, în ,,Europa Regional”. Tot în aceeaşi revistă, în anul 1996, Ioan Ianoş, Alexandru Ungureanu şi Frank-Dieter Grimm au publicat un amplu material despre structura şi dinamica sistemului urban din România. De asemenea, Ioan Ianoş a publicat două articole, unul în 1995, în revista ,,Anthropogeographie” din Berlin, şi al doilea, împreună cu Liliana Guran, în 1997, în ,,Südosteuropa - Studien” din München, Claudia Popescu, Dan Bălteanu, în 1996, şi Şerban Nădejde, Dan Bălteanu, în 1997 în „Eureg” la Hannover, precum şi Dan Bălteanu într-un volum special privind deplasările în masă datorită schimbărilor climatice în Holocen, în 1997, la Stuttgart.

O serie de geografi români au prezentat comunicări la diferite simpozioane, colocvii şi congrese în Germania, între care se remarcă cercetătorii ştiinţifici de la Institutul de Geografie al Academiei Române: în anul 1989, Wilfried Schreiber, la Frankfurt am Main; în 1991, Mircea Buza, la Bonn, Göttingen şi Kiel; în 1995, Dan Bălteanu, la Stuttgart; Liliana Guran şi Cristian Tălângă, la Regensburg, iar în 1997, Ion Zăvoianu, la Leipzig, Lucian Dobraca, la Sonnenfeld / Thüringen, Ioan Ianoş, la Potsdam, şi Mircea Buza, la Bonn şi Berlin. La aceştia se adaugă conferenţiarii şi asistenţii Doina Mihalca, Sorina Voiculescu şi Petre Udrea, de la Universitatea din Timişoara, în 1995, la Tübingen, Potsdam şi Leipzig, Josef Benedek, de la Universitatea din Cluj-Napoca, în 1995, la Tübingen, precum şi Octavian Groza, de la Universitatea Iaşi,în 1997, la Potsdam.

3. Geografi germani care au vizitat România şi au publicat lucrări ştiinţi-fice despre România

Primul geograf german care a efectuat studii pe teritoriul României a fost Ferdinand von Richthofen. Între anii 1856-1860, acesta a făcut cartări geologice în lanţul vulcanic din vestul Carpaţilor Orientali, la solicitarea Institutului Geologic din Viena, unde a funcţionat după ce şi-a trecut doctoratul în Germania. Din păcate, studiile sale au rămas nepublicate.

Paul Lehmann a publicat trei articole despre gheţarii din Munţii Făgăraşului, în 1881, în revista ,,Zeitschrift der Deutschen Geologisschen Gesellschaft”, din Berlin, despre Carpaţii Meridionali cuprinşi între Munţii Retezat şi Piatra Craiului, în 1885, în ,,Zeitschrift der Gesellschaft für Erdkunde”, din Berlin, şi despre urme-



le gheţarilor cuaternari din Carpaţii Meridionali, în 1905, în ,,Jahrbuch der Geographischen Mitteilungen” din Gotha.

Interesul geografilor germani s-a materializat prin publicarea de timpuriu a u-nui număr impresionant de peste 20 cărţi despre România sau capitole speciale în dicţionare enciclopedice şi în volume referitoare la continentul european. În acest sens, menţionăm volumele Beschreibung der Moldau und Walachei, de J. F. Neigebaur, în 1848, la Leipzig, Siebenbürgen. Eine Darstellung des Landes und der Leute, de Rudolf Bergner, în 1884, la Leipzig, şi Rumänien. Land und Leute, în 1877, la Leipzig. Puţin mai târziu, Rudolf Bergner a mai publicat Rumänien. Eine Darstellung des Landes und der Leute, în 1887, la Breslau, şi Zur Topographie und Ethnologie Siebenbürgens, în 1892, G. Benger, lucrările Rumänien, ein Land der Zukunft, în 1896, la Stuttgart şi Rumänien im Jahr 1900, în 1900, tot la Stuttgart. Acestea sunt urmate de lucrările Zur Landeskunde von Rumänien, de Hugo Grothe, în 1907, la Frankfurt am Main, Rumänien. Land und Leute, de Karl Schwarzlose, în 1910, la Frankfurt am Main, Rumänien, de Otto von Dunger, în 1916, la Gotha, Großrumänien, de F. Schmalt, în 1921, la Gotha, Groß-Rumänien, de C. G. Romenhöller, în 1926, la Berlin, Rumänien diesseits und jenseits der Karpaten, de W. Höpker, în 1936, la München, şi Rumänien von heute, de Walter Hoffmann, în 1941, la Bucureşti. Capitole ample despre România au mai publicat Theobald Fischer, în 1909, în Geographisches Handbuch, la Bilefeld-Leipzig, Wolf Tietze, în 1970, în cunoscutul Westwrmans Lexikon der Geographie, la Braunschweig, K. D. Grothausen, în 1977, în ,,Südosteuropa-Handbuch”, la Göttingen, şi Wilfried Heller, în 1993, în lucrarea Europa. Neue Konturen eines Kontinents, la München.

Studii speciale referitoare la anumite aspecte geografice din România au fost publicate în peste 30 de articole şi în zece monografii. Amintim succinte doar nu-mele autorilor, precum şi anul şi locul apariţiei articolelor: W. Prager, 1906, Halle; P. Langhans, 1915, Gotha; W. Behrmann, 1919, Berlin; Fr. Müller-Langenthal, 1922, Stuttgart; Paul Traeger, 1922, Stuttgart; Karl Stumpp, 1922, Stuttgart; M. Straka, 1936, Frankfurt am Main; Helumt Haufe, 1938, Leipzig; Carl Troll, 1943, Berlin; Günther Haase şi Hans Richter, 1957, Gotha; Arnold Beuermann, Dietmar Lindemann, Klauss-Walter Ohnesorge, Ulrich Quast şi Hans Joachim Reinecke, 1973, Köln; Horst Förster, 1980 şi 1996, Padeborn şi Tübingen; H. Lamping, 1981 şi 1991, Frankfurt am Main; S. Kullen, 1989, Tübingen; Hans-Heinrich Rieser, 1996, Tübingen etc.

Numeroase lucrări au fost realizate de profesorul Wilfried Heller, de la Universitatea din Potsdam, care, între anii 1974-1997, a publicat 15 articole, în ,,Die Erde”, ,,Heidelberger Geographische Schriften”, ,,Erdkunde”, ,,Geoforum”, ,,Münstersche Geographische Arbeiten”, ,,Verhandlungen des Deutschen



Geographentages”, ,,Südosteuropa-Mitteilungen”, ,,Geolit”, ,,Geographische Rundschau” etc., 10 recenzii două hărţi, ultimele în atlasele Diercke Weltraumbild-Atlas, Braunschweig, 1982, şi Das neue Bild der Alten Welt, Berlin - München, 1988. Recent, în 1996, a colaborat cu Facultatea de Sociologie din Cluj-Napoca, în vederea realizării unui proiect de cercetare privind schimbările socio-economice în spaţiul rural din România după anul 1989, iar în 1997 a organizat la Potsdam, sub egida Societăţii ,,Südosteuropa”, prima întrunire internaţională peste hotare, dedicată migraţiilor şi transformărilor socio-economice din România, care a reunit pe cei mai buni geografi din Europa de Vest, specializaţi în studii despre România: profesorii Violette Rey, David Turnock, Georg Kluczka, Joachim Vossen, Peter Jordan etc.

Demne de menţionat sunt şi monografiile ştiinţifice relativ recente, întocmite de: Max Pfannenstiel, Die Quartärgeschichte des Donaudeltas, Bonn, 1950; P. A. Kroehnert, H. W. Hockl, Rumänien - Zweitausend Jahren zwischen Morgenland und Abendland, Freilassing, 1968, Dietmar Lindemann, Fernweidewirtschaft in Rumänien, Braunschweig, 1978; H. şi P. Göckeritz, Rumänien. Karpaten, Donau und Schwarzes Meer, München, 1980, Frankdieter Grimm, Rumänien. Landeskundlicher Überlick, Leipzig, 1985; R. v. Kaik, R. v. Wechmar, Rumänien, München, 1991, Hans-Heinrich Rieser, Temeswar. Geographische Beschreibung der Banater Hauptstadt, Sigmaringen, 1992, Horst G. Klein, Katja Goring, Rumänische Landeskunde, Tübingen, 1995.

Un caz de excepţie l-a constituit profesorul Emil Meynen, fostul director al In-stitutului Naţional de Geografie din Bad Godesberg şi vicepreşedinte al Uniunii In-ternaţionale de Geografie, care, în anul 1920, a venit, împreună cu soţia, studenţi fiind, mai mult pe jos, până în România, pentru a cunoaşte pe viu peisajele străbă-tute. Beneficiind de aceste înalte funcţii, între anii 1950-1960, el a impulsionat în mod substanţial schimbul de publicaţii dintre România şi Germania, redus mult în urma celui de-al II-lea Război Mondial. De asemenea, în calitate de preşedinte al Comisiei de terminologie geografică a Uniunii Internaţionale de Geografie, a spri-jinit constant România la reuniunile internaţionale, admiţând introducerea unor ter-meni de origine populară românească. Profesorul Emil Meynen a fost iniţiatorul primei ediţii a lucrării Orbis geographicus, apărută sub egida U. I. G., în anul 1960, un indicator internaţional cu numele tuturor geografilor, structurat pe ţări şi instituţii, în care a figurat permanent şi România.

Un alt geograf german de mare autoritate, care a promovat în mod deosebit le-găturile cu România, a fost şi profesorul Carl Troll (1899-1975), decanul Facultăţii de Geografie şi apoi rector al Universităţii din Bonn, care a vizitat România de trei ori, începând din anul 1940 şi avea în lucru cu geograful român Vasile Tulescu un atlas al României, care, din cauza războiului, nu a mai apărut. În



1964, după înche-ierea mandatului său de preşedinte al Uniunii Internaţionale de Geografie (1960-1964), dar rămas în continuare ca vicepreşedinte al acestei prestigioase uniuni, a prezentat în Bucureşti câteva conferinţe, care s-au bucurat de un deosebit interes. Profund interesat de aspectele geografice din România, după conferinţe, profesorul Carl Troll a făcut excursii de studii pe Valea Prahovei şi în Munţii Bucegi, în ulti-ma fiind condus de cercetătorul Horia Grumăzescu de la Institutul de Geografie. În 1970, profesorul Carol Troll a publicat la Bucureşti şi un articol privind terminolo-gia geoecologică în ,,Revue Roumaine de Géographie”, în volumul omagial dedicat profesorului Vintilă Mihăilescu, de care îl lega o veche prietenie.

Vizite de documentare în România au mai efectuat profesorii Burckhard Hofmeister de la Universitatea Tehnică din Berlin, în 1966, Wilfried Wöhlke, Frank Werner şi Peter Rostankowski de la Institutul Est-European al Universităţii Libere din Berlin în 1969; Bruno Benthien din Greifswald şi A. Krenzlin din Frankfurt am Main, în 1969; Georg Kluczka de la Institutul Naţional de Geografie din Bad Godesberg în 1970, Wilfried Heller de la Universitatea din Göttingen, în 1971 şi 1974, Arndt Bronger de la Universitatea din Kiel, în 1972, Erhart Rosenkranz de la Universitatea din Halle, în 1976, Reinhard Jückel, de la Universitatea Ruhr din Bochum, în 1981, Christof Kaiser, în 1986, de la Universitatea Humboldt din Berlin, Horst Förster şi Hans-Heinrich Rieser de la Universitatea din Tübingen, începând cu 1993.

O serie de întâlniri periodice de lucru între geografii germani şi români au avut loc începând din anul 1970, organizate de Ministerele Învăţământului din cele două ţări, cu scopul de a fi reflectate cât mai corect istoria şi geografia, în mod reciproc, în manualele şi atlasele şcolare de profil. Acestea au avut loc în Germania, la Braunschweig, unde se află şi Institutul German pentru Probleme de Educaţie şi renumita editură ,,Westermann”, specializată în lucrări geografice, iar în România la Suceava, Sibiu şi Bucureşti. Partea germană a fost reprezentată prin profesorul Arnold Beuermann, iar cea română prin profesorii Grigore Posea, Alexandru Ungureanu şi cercetătorul Şerban Dragomireascu.

O importanţă deosebită în cunoaşterea României au avut-o şi vizitele de documentare a numeroşi geografi germani, unii dintre ei efectuând aplicaţii practice cu studenţii, pe trasee judicios întocmite. Cele mai multe grupe de studenţi au venit din următoarele centre universitare: Braunschweig, Berlin, Bonn, Kiel, Düsseldorf, Giessen,Tübingen etc., iar studenţii făceau expuneri geografice complexe în punctele de oprire, rezultatele fiind multiplicate la xerox într-un volum numit Protokoll der Exkursion in Rumänien sau Bericht über die Exkursion in Rumänien.



Aplicaţii practice cu studenţii în România au făcut profesorii Wilhem Wöhlke, de la Universitatea Liberă din Berlin, în 1972, Otto Fränzle de la Universitatea din Kiel, în 1974, Arnold Beuermann, de la Universitatea din Braunschweig, în 1976, 1978, 1980, 1982, Armin Gerstenhauer, de la Universitatea Düsseldorf, în 1977, Wilfried Heller, de la Universitatea din Göttingen, în 1975, 1978, 1981, 1991 şi 1994, Georg Kluczka, de la Universitatea Liberă din Berlin, în 1974, 1979, 1986, 1991 şi 1997, Wolfgang Kuls, de la Universitatea din Bonn, în 1980, Arnold Karger, de la Universitatea din Tübingen, în 1981 şi 1983 etc. Semnalăm şi vizitele de documentare ale unor cadre didactice de la Universitatea Liberă din Berlin, în 1972, precum şi ale unor grupuri de profesori de liceu din diferite oraşe ale fostei R. D. Germane, în anii 1976, 1979, 1980, 1981, care au primit asistenţă ştiinţifică din partea unor cercetători ai Institutului de Geografie din Bucureşti.

Cu ocazia Simpozionului Internaţional de Geomorfologie Aplicată, care s-a desfăşurat la Bucureşti şi Cluj, în 1967, au paricipat profesorii J. F. Gellert şi Eberhard Scholz, de la Institutul Pedagogic din Potsdam, precum şi Hans Kugler, de la Universitatea din Leipzig, interesaţi cu precădere în probleme de cartografie geomorfologică. Un schimb cuprinzător de experienţă a avut şi profesorul Walter Roubitschek, de la Universitatea din Halle, în probleme de utilizarea terenurilor şi cartografierea ei în 1964. În anul 1966, profesorul A. Zimm, de la Universitatea Humboldt din Berlin, pe atunci preşedintele Societăţii de Geografie din R. D. Germană, şi profesorul Bruno Benthien, de la Universitatea din Greifswald, în 1969, au studiat unele probleme de geografia industriei şi, respectiv, de geografia turismului din România.

O participare activă activă au avut-o şi profesorii Karl Ruppert din München, în 1971, la cel de-al II-lea Colocviu Naţional de Geografia Tursmului de la Bucureşti, Wilfried Heller, de la Universitatea din Potsdam, şi Joachim Vossen, de la Universitatea din Regensburg, în 1994, la sesiunea jubiliară dedicată aniversării semicentenarului Institutului de Geografie al Academiei Române din Bucureşti. În continuare, Wilfried Heller are în lucru două cărţi despre România, o geografie generală şi un studiu privind migraţia actuală, transformările socio-economice şi perspectivele de evoluţie în spaţiul rural al României, Joachim Vossen pregăteşte o monografie de geografie umană dedicată municipiului Bucureşti, Christoph Kaiser - o amplă lucrare despre evoluţia demografică a oraşelor din România, iar cercetătorul Christophe Waack, de la Institutul Geografie Regională din Leipzig, o teză cu oraşele dublete din Europa Centrală şi de Est.

4. Schimburile de publicaţii geografice între România şi Germania

Institutul de Geografie al Academiei Române din Bucureşti posedă cea mai bogată şi mai valoroasă bibliotecă de profil din ţară, întreţinând schimburi de



publicaţii cu institute şi universităţi din peste 50 de ţări ale lumii. Statistica arată că, în ultimii ani, pe primul loc a stat Germania, cu 41 de titluri de reviste, precum şi cu 18 cărţi şi 8 de atlase.

În concluzie, putem afirma că, în ciuda diferenţelor lingvistice şi culturale, a distanţei care ne desparte şi, nu odată, a situaţiei istorice potrivnice datorate celor două războaie mondiale, relaţiile ştiinţifice în domeniul geografiei între România şi Germania au fost şi sunt dintre cele mai bune. Generaţia actuală de geografi speră ca acestea nu numai să continue, dar să se şi amplifice prin realizarea de proiecte de cercetare comune, materializate atât prin publicarea unor lucrări de colaborare, cât şi prin organizarea de seminarii bilaterale de geografie, aşa cum există deja cu Franţa şi Marea Britanie.

N. B.: Datorită numărului mare de vizite de studiu şi de publicaţii apărute mai ales în ultimii ani, articolul de faţă nu are nici pretenţia şi nici posibilitatea de a acoperi exhaustiv toate aspectele şi de a menţiona toate lucrările. Scopul său principal este să atragă atenţia asupra problematicii enunţate şi de a constitui un imbold pentru alţi geografi români de a prezenta în viitor astfel de legături şi cu alte ţări, de care ne leagă vechi tradiţii de colaborare.

,,Universitatea din Berlin, prin Richthofen (consilier al cercurilor politice cu privire la Extremul Orient) şi prin alte personalităţi de renume internaţio-nal, ca Mommsen, Virchow, Adolf Wagner, Schmoller, Bastian etc., în-dreptăţea, la sfârşitul secolului trecut, numele de Atena Germaniei dat Berli-nului şi oferea, în latura culturală, cele mai prielnice condiţii de muncă pen-tru orice tânăr.”

,,Ajuns la o lămurire cu sine însuşi, candidatul la examenul de doctorat s-a îndreptat spre Leipzig, ca ultim popas înaintea de întoarcerea în ţară. Gândul la ,,Seminar”, ca un fel de panaceu al tuturor lipsurilor întâmpinate până atunci, l-a îndemnat să se grăbească a-şi asigura cât mai iute loc în această instituţie proprie învăţământului german. Pe lângă obişnuita înscriere în Universitate, era necesară şi prezentarea personală în faţa titularului catedrei…”

S. MEHEDINŢI, Premise şi concluzii la Terra, p. 72-73; 90-91, Ed. Terra, Focşani, 1998.



GEOGRAFIA, DEZVOLTAREA REGIONALĂ

ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ 9)

Octavian MÂNDRUŢ, cercetător ştiinţific dr., Bucureşti

Dezvoltarea durabilă - construirea unui concept Apariţia şi evoluţia acestui concept e relativ recentă (de aproximativ două-trei

decenii). Deşi dezvoltarea durabilă are anumite rădăcini istorice în practica socială, se consideră că momentul iniţial al teoretizării acestui concept îl constituie „rapor-tul Brundtland” (1987), care menţionează, printre altele, cele două mari domenii a-le dezvoltării durabile: a) compatibilitatea dintre satisfacerea necesităţilor actuale şi cele ale generaţiilor viitoare; b) reconcilierea între dezvoltarea economică, pro-tecţia mediului şi echitatea socială (Arnaud, E., Berger, A., Perthuis, S., 2008).

Acest termen are origini din anii 1980 (sustainable development); în prezent, a cunoscut o extensiune semnificativă în lucrări generale asupra lumii contemporane (Brennan, Scot, Withgott, Jay, 2005; Rowentree, Les, Lewis, M., Price, Marie, Wyckoff, W., 2005).

În ţara noastră există preocupări notabile în rândul geografilor de a realiza o le-gătură între geografie şi dezvoltarea durabilă (Ianoş, I., 1995; Bălteanu, D., Popes-cu, Claudia, 1996; Bălteanu, D., 2002; Bălteanu, D., Şerban, Mihaela, 2005; Insti-tutul de Geografie, 2005).

Conferinţa de la Rio din anul 1992 a realizat o trecere a problematicii strict şti-inţifice referitoare la elemente ale dezvoltării durabile în spaţiul politico-economic internaţional. Protocolul de la Kyoto (1997), consacrat reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră, are în prezent un mecanism suficient de precis pentru a favoriza conservarea calităţii aerului, ca element determinant al păstrării mediului de viaţă pentru generaţiile viitoare.

În esenţă, dezvoltarea durabilă este un caz particular al dezvoltării (în sens larg) prin care se acordă o importanţă mare vectorului timp, îndeosebi prin prisma conservării posibilităţilor viitoare ale potenţialului angrenat în transformare.

Dezvoltarea unei comunităţi are o componentă social-economică şi o compo-nentă teritorială, strâns legate însă între ele. Componenta social-economică (şi cul-turală) se referă îndeosebi la creşterea nivelului de trai ca indicator al progresului comunităţii; pentru identificarea vectorului de progres există anumite criterii de na-tură socială, economică, materială, culturală.

9) Comunicare susţinută la Simpozionul Naţional „Ziua Pământului”, ed. a III-a, Vrancea.



Componenta teritorială are o funcţie „în sine” (pentru ameliorarea în orice con-diţii a funcţionalităţii sistemului teritorial abordat) şi o funcţie specifică în cadrul dezvoltării social-economice generale. Dimensiunea teritorială reprezintă o reflec-tare spaţială a dezvoltării social-economice (care e concretizarea acţiunii sociale).

Dintre elementele susmenţionate, geografia are o tangenţă vizibilă cu dimensi-unea teritorială a acţiunii sociale. Teritoriul reprezintă suportul material şi energe-tic al acţiunii transformatoare exercitată asupra elementelor mediului geografic.

Din punctul de vedere al dimensiunii teritoriale, dezvoltarea social-economică presupune analiza elementelor, proceselor şi fenomenelor (naturale şi umane) ce caracterizează un anumit teritoriu (cu limite identificate sau construite convenţio-nal) pentru optimizarea funcţionării lui din perspectiva satisfacerii unor exigenţe sociale determinate de necesitatea creşterii nivelului de viaţă.

Dezvoltarea durabilă reprezintă, în esenţă, intenţia asigurării unor posibilităţi maxime de transformări ulterioare, în condiţiile modificărilor raţionale ale sisteme-lor mediului înconjurător.

În această optică, dezvoltarea durabilă pune pe un plan principal păstrarea dis-ponibilităţilor viitoare, prin conservarea caracteristicilor mediului şi a resurselor sale, în perspectiva necesităţilor generaţiilor viitoare.

Se vede că există un element asupra căruia controlul este minim; el este vecto-rul timp, care poate influenţa diferitele componente prin manifestări neprevăzute.

Practica socială actuală şi dimensiunea ei teritorială

În perspectiva dezvoltării social-economice a unui teritoriu (cu o importantă componentă regională şi de dezvoltare durabilă), o condiţie iniţială o exprimă tipul actual de intervenţie asupra mediului, reflectat prin acţiunea practicii sociale.

Practica socială porneşte de la o situaţie dată (preexistentă) cu anumite carac-teristici teritoriale şi funcţionale; dintre acestea, menţionăm: modul de amplasare al unor ramuri industriale şi întreprinderi, sistemul căilor de comunicaţie, structurile urbane (cu zone funcţionale şi cartiere noi), exploatarea actuală a resurselor şi a mediului înconjurător, presiunea demografică etc. Această situaţie este rezultatul unor intervenţii anterioare asupra teritoriului, care pot fi reunite sub sintagma de „moştenirea teritorială a trecutului”. Intervenţiile anterioare asupra unui anumit te-ritoriu sunt rezultatul unor tipuri de acţiuni diferite; acestea pot fi:

a) bazate pe o expertiză ştiinţifică, actul decizional fiind într-o anumită concor-danţă cu aceasta (la modul ideal, însă, expertiza ar fi trebuit să ofere variante posi-bile pe care elementul decizional să le ia în consideraţie în alegerea unor decizii a căror sursă este situată în exteriorul modelului);



b) acţiunea întâmplătoare, ca rezultat al inserţiei voluntariste, cu sau fără o mi-nimă expertiză ştiinţifică, care materializează intenţii punctuale, de obicei situate în afara viziunii temporale şi fiind, de regulă, desprinse din context;

c) efecte ale unor acţiuni voluntare, fără nici o legitimitate ştiinţifică, dar care au avut şi au un efect considerabil asupra funcţionalităţii teritoriului.

Exemplele de inserţii din aceste trei categorii (a, b, c) arată că delimitarea lor e greu de stabilit, din cauza multitudinii de factori aflaţi în interacţiune. Dintre e-xemplele mai cunoscute, care reflectă această „moştenire teritorială a trecutului” sunt multiplele amplasamente ale unor întreprinderi economice, canalul Dunăre - Marea Neagră, traseul unor căi de comunicaţie, tipul de exploatare a resurselor, tehnologiile agrotehnice adoptate pentru anumite regiuni, sistemele de irigaţii etc. În fiecare caz în parte, au existat în momentul decizional anumite opţiuni, colective sau individuale, care nu se mai regăsesc în percepţia socială actuală.

În mod deosebit interesează, mai mult decât transformările realizate în secolul trecut, modificările din ultimii ani. Acestea s-ar putea reuni sub sintagma de „acţiunea transformatoare a prezentului”. Pentru ultimul deceniu există multiple e-xemple din diferite ramuri industriale, dar o vizibilitate mai mare o au transformă-rile la care au fost supuse aşezările omeneşti; dintre acestea, amintim: reamenaja-rea urbană a centrelor istorice (care este un fenomen în esenţă pozitiv şi favorabil), evoluţia diferenţiată a cartierelor noi (cu ameliorări în unele situaţii, dar şi frec-vente degradări), apariţia unor suprafeţe întinse cu locuinţe individuale şi cartiere rezidenţiale noi (fenomen generalizat şi relativ incontrolabil pentru majoritatea o-raşelor), apariţia unor zone comerciale şi economice periurbane în lungul unor axe de comunicaţii, transformări în infrastructura de transport, amenajările cu un pro-nunţat caracter turistic. Pentru fiecare caz, lista de exemple e destul de consistentă.

În general, această acţiune transformatoare poate să aibă un caracter „organi-zat” (şi voluntar) sau un caracter „neorganizat” (şi voluntarist), satisfăcând exigen-ţe predominant colective (în primul caz) sau predominant individuale (în al doilea). În toate aceste situaţii, practica socială actuală „construieşte” realitatea, oferind o nouă dimensiune spaţiului geografic. Este o transformare „din mers”, în care aten-ţia pentru conservarea elementelor de perspectivă este frecvent atenuată.

Domeniile şi exemplele arătate mai sus au o evidentă componentă teritorială, mai mult sau mai puţin vizibilă prin impactul într-un timp mai îndelungat. Iniţia-tiva privată şi iniţiativa comunitară (centralizată sau locală) converg spre trans-formări accelerate. Nu în toate cazurile acestea au şi un vizibil aspect negativ. Sub multiple aspecte, iniţiativele de transformare au efecte favorabile, contribuind la a-meliorarea caracteristicilor calităţii mediului de viaţă, dar, în mod frecvent, există şi importante efecte negative. Cea mai importantă dimensiune o reprezintă dimen-siunea temporală prin influenţa pe care o are asupra posibilităţilor ulterioare.



În acest context apare foarte clar în evidenţă că orice transformare teritorială trebuie să aibă la bază o anumită expertiză ştiinţifică şi un proces de reflecţie care să vizeze comportamentul teritorial al sistemului în timp.

Contribuţia geografiei în expertiza şi practica teritorială

Pentru un geograf, posibilităţile domeniului pe care îl reprezintă par a se în-ţelege de la sine, geografia fiind în mod implicit şi o ştiinţă a organizării raţionale a spaţiului locuit.

Pentru actorii sociali şi practicieni, dimensiunea pragmatică exclude sau mini-mizează expertiza de natură geografică.

În acest context este necesară identificarea modalităţilor prin care inserţia geo-grafiei (şi a geografilor) este posibilă în proiectele de dezvoltare teritorială.

a) Sunt diferenţe sensibile în raport de scara spaţiului reprezentat. În acest context, geografia poate oferi exemple de reflecţie calitativă asupra unor ansam-bluri spaţiale ordonate taxonomic de la nivelul planetei ca întreg, la nivelul unui sit: ♦ la nivel de macroscară, reflecţia geografică este utilă la dimensiunile plane-tei ca întreg, ale continentelor şi regiunilor geografice de dimensiuni mari; ♦ la ni-vel de mezoscară, reflecţia, analiza şi expertiza geografică pot să aibă ca obiect ansamblul teritoriului naţional, regiunile componente şi unităţile teritoriale relativ omogene, de dimensiuni mijlocii; ♦ la nivel de microscară, aceasta se adresează cu deosebire unităţilor teritoriale de dimensiuni mici, localităţilor şi siturilor.

b) Există, de asemenea, diferenţieri în raport cu gradul de inserţie calitativă pe care îl poate realiza geografia în raport cu problematica dezvoltării regionale şi durabile. Aceasta cuprinde:

- posibilităţi de reflecţie teoretică (cu analize predominant empirice); - analiza şi reflecţia sistematică; - analiza şi reflecţia constructivă; - analiza şi imaginarea unor variante; - analiza, imaginarea variantelor, simularea şi identificarea consecinţelor. Cele două posibilităţi enunţate mai sus (a şi b) se îmbină în raport de finalităţi.

c) Există, de asemenea, diferenţe sensibile în raport de unitatea teritorială su-pusă atenţiei. În acest context, pot exista:

- sisteme teritoriale naturale sau regiuni geografice, în care punctul de vedere al geografiei poate să devină preponderent;

- sisteme administrative; - sisteme teritoriale cu un pronunţat caracter statistic (aşa numitele regiuni de

dezvoltare).



d) În raport cu gradul de legitimitate, apare foarte clar în evidenţă că exper-tiza de tip analiză şi reflecţie geografică este preponderentă în cazul unităţilor teri-toriale (naturale şi umane) relativ omogene.

Există o serie de realizări deosebite ale geografiei care, chiar dacă nu îşi pro-pun o continuare în domeniul practicii sociale a rezultatelor investigaţiei, au în sine o valoare analitică şi documentară deosebită, care poate facilita realizarea unor demersuri noi.

Exemplele majore, care se referă la teritoriul naţional în ansamblul său, ar pu-tea să cuprindă: monografia geografică, tratatul de geografia României, atlasul na-ţional, precum şi alte lucrări de dimensiuni similare. Menţionăm, ca o realizare no-tabilă, finalizarea tratatului de geografie a României (2005), care cuprinde un capi-

tol referitor la dezvoltarea regională durabilă.

Menţionăm, în acest context, o lucrare care, chiar dacă a fost realizată cu patru decenii în urmă, şi-a propus să abordeze aspecte ale organizării spaţiului geografic la nivel naţional. Este vorba de lucrarea lui Ion Şandru (1966)referitoare la tipurile de habitat şi organizarea spaţiului geografic.

La nivelul unor unităţi teritoriale subordonate teritoriului naţional (cu un pro-nunţat caracter de mezoscară), menţionăm contribuţiile realizate de colectivul Fa-cultăţii de Geografie din Iaşi asupra Moldovei (2002), a Facultăţii de Geografie din Cluj-Napoca asupra regiunii de dezvoltare de nord-vest (2004), a zonei de influ-enţă a oraşului Bistriţa (2005) şi a altor contribuţii predilecte spre dimensiunea de dezvoltare durabilă. La nivel de microscară, contribuţiile sunt legate strict de anumite probleme şi situri.

Exemplele de proiectare a dezvoltării teritoriale (fără participarea explicită a geografiei) sunt numeroase în timp, dar câteva dintre ele au o anumită semnificaţie prin încorporarea, mai mult implicită, a unor dimensiuni legate de reflecţia geografică. Menţionăm, în acest sens, iniţiativa realizată în perioada 1972 - 1975 de optimizare teritorială a sistemului „Vrancea” (Dumitru, N. S., 1972), de contu-rare a regiunilor statistice (denumite „regiuni de dezvoltare”, 1998) şi de realizare a unor amenajări majore.

Participarea geografiei la dezvoltarea regională şi durabilă De la început trebuie să precizăm că, în opinia noastră, elementul specific al

participării geografiei la dezvoltarea durabilă îl reprezintă identificarea şi caracte-rizarea regiunilor geografice. Dimensiunea regională este determinantă, în sensul că ea cuprinde elementele principale ce rezultă din specificul geografiei. În acest context, identificarea şi ierarhizarea taxonomică a unităţilor teritoriale relativ o-mogene sub raport natural şi uman (adică geografic) reprezintă o condiţie necesară



iniţială în afirmarea punctului de vedere ce rezultă din realitatea teritorială obiecti-vă, în raport cu intenţia de transformare ce rezultă din acţiunea socială.

Domeniul complementar de participare poate viza şi următoarele dimensiuni: - macrosistemul teritorial (ţară, regiunile geografice majore); - judeţele şi regiunile de dezvoltare; - unităţile teritoriale de dimensiuni mai mici dar relativ omogene; - probleme de interes practic suprapuse unor unităţi cu o anumită omogenitate

spaţială (bazine hidrografice, zone de exploatare a diferitelor resurse, zone îndigui-te etc.);

- tipuri elementare de habitat (situri) şi sisteme teritoriale de localităţi.

Din cele de mai sus ar rezulta că eficienţa participării geografiei ar fi utilă, în ordine, în contextul abordării următoarelor sisteme:

- unităţi teritoriale mari (regiuni geografice integrate), asupra cărora nu exis-tă, până în prezent, o opţiune de expertizare din partea altor ştiinţe;

- unităţi teritoriale elementare şi situri;

- diferite probleme liniare specifice.

De asemenea, gradul de participare poate să fie îmbunătăţit în condiţiile în care geografia, geografii şi punctul de vedere geografic sunt luate în consideraţie în- tr-un context instituţionalizat. Este vorba aici de entităţile administrative, regiunile de dezvoltare, politicile de dezvoltare regională şi de dezvoltare durabilă.

Taxonomia tipurilor de participare şi sistemele de organizare a) Primul nivel, care are mai mult un caracter teoretic, îl reprezintă Terra ca

întreg, sistemele teritoriale planetare şi continentale. Acestea se desfăşoară în cadrul unor interacţiuni majore, la nivel de macroscară, iar sinteza problematicii este în prezent asumată într-o mare măsură de instituţii şi persoane din sfera acţiunii sociale. Cu toate acestea, analiza interacţiunilor majore, în condiţiile în care nu are un caracter descriptiv şi nu este bazată pe anumite clişee anterioare, poate aduce o viziune nouă în condiţiile aplicării modului de a gândi specific geografiei, ca ştiinţă a relaţiilor dintre sisteme (geosfere, ansambluri teritoriale). Acest nivel al transformării realităţii obiective la nivel planetar ar trebui să reprezinte un obiectiv al Uniunii Geografice Internaţionale (I.G.U.). Prin tematica activităţii acesteia, se observă un interes major pentru domenii care privesc dimensiunea planetară a modificărilor din lumea contemporană.

b) Al doilea nivel îl reprezintă cel al teritoriului naţional în ansamblul său. Este de la sine înţeles că viziunea geografică este spaţială, funcţională şi integra-toare, astfel încât poate fi realizată o raportare a oricărei intenţii de transformare la nivelul ansamblului ţării. Considerăm că identificarea şi definirea regiunilor geo-grafice ar trebui să reprezintă o preocupare predilectă a geografilor. În acest con-



text, este de la sine înţeles că abordările regionale trebuie să se finalizeze în opţiuni privind dezvoltarea durabilă.

c) Diferite probleme sectoriale pot primi un sprijin substanţial în contextul u-nei viziuni geografice asupra lor. E vorba de infrastructura de comunicaţii, ampla-sarea obiectivelor industriale, utilizarea terenurilor, amenajarea spaţiului urban.

d) Abordarea unor probleme specifice în cadrul unităţilor teritoriale construite („artificiale”), cum ar fi regiunile de dezvoltare şi judeţele. Este cunoscut că a-ceastă realitate teritorială reprezintă obiectivul predilect al investiţiilor de susţinere din partea Uniunii Europene. În ţara noastră, regiunile de dezvoltare corespund sistemului european NUTS 1, iar judeţele sistemului NUTS 3 (se observă că lip-seşte sistemul intermediar). În cadrul acestora pot exista diferite niveluri de ex-pertiză, de la ansamblul unităţilor administrative, la siturile componente.

e) Regiunile geografice majore reprezintă, aşa cum am arătat mai sus, dome-niul prioritar şi predilect al unei expertize geografice eficiente. În cadrul acestora poate fi realizată diagnoza şi prognoza evoluţiei sistemelor teritoriale. Inconven-ientul principal, din punct de vedere practic, îl reprezintă constatarea că aceste re-giuni geografice aparţin unor unităţi administrative diferite, cu interese diferite de alocare a resurselor.

f) Unităţile teritoriale relativ omogene, mai mici ca întindere decât regiunile geografice, pot beneficia de aceeaşi atenţie. Unele dintre acestea sunt situate în ca-drul unei singure unităţi administrative, ceea ce facilitează alocarea resurselor fi-nanciare.

g) O experienţă relativ bogată şi un domeniu important al inserţiei geografiei în dezvoltarea durabilă îl reprezintă diagnoza şi prognoza unor sisteme teritoriale de mici dimensiuni (oraşe şi situri).

h) Problemele liniare, sectoriale, îşi găsesc de asemenea multiple posibilităţi de abordare prin specificul geografiei. De la amenajarea torenţilor, la trasarea căi-lor de comunicaţie, amenajarea spaţiului periurban, amenajarea regiunilor turistice, ameliorarea teritoriilor degradate, poluarea aerului şi a apelor, până la amplasarea unor activităţi economice noi.

Niveluri de reflecţie şi analiză geografică

a) România în context internaţional Punctul de vedere geografic (şi geopolitic) trebuie să-şi propună să abordeze

toate aspectele ce decurg din interacţiunea teritoriului naţional ca sistem cu cele-lalte sisteme teritoriale, cu precădere în aria de interes a ţării noastre. În acest cadru, problemele sunt extrem de numeroase şi diversificate, dar o reflecţie geo-grafică şi geopolitică realizată cu un anumit grad de competenţă, poate permite



identificarea unor elemente care pot maximiza posibilităţile ţării noastre în raport cu starea contextuală.

Dintre problemele de reflecţie, menţionăm: identificarea şi definirea unor regi-uni transfrontaliere, posibilităţile de tranzit ale resurselor de petrol şi gaze naturale, optimizarea interconectării sistemelor de comunicaţii, complementaritatea aces-tora, valorificarea unor realităţi teritoriale regionale (Dunărea, Marea Neagră etc.).

b) România ca sistem teritorial geografic

Pornind de la conexiunile şi limitele exterioare, se poate trece la identificarea unor diviziuni teritoriale interioare, care să aibă un anumit caracter obiectiv şi o a-numită legitimitate. Din punctul de vedere al geografiei, acestea sunt regiunile geografice. Cu acest concept, însă, practica socială nu operează.

Există, la nivel naţional, anumite probleme sectoriale, care au o dimensiune te-

ritorială importantă şi care pot fi susţinute cu anumite elemente de natură geo-grafică.

Menţionăm câteva: dezvoltarea infrastructurii căilor de comunicaţii, restructu-rarea economică, dezvoltarea echilibrată a sistemului urban, protecţia şi amenaja-rea mediului înconjurător.

c) Diferenţierile regionale Acestea se referă la anumite unităţi teritoriale (care nu sunt regiuni geografice)

care au anumite particularităţi de evoluţie. Astfel, există „regiuni - vectori” (cum ar fi zona litorală, Timişoara, Bucureşti) şi regiuni cu anumite probleme.

Sub raportul dezvoltării regionale nu se pune problema „egalizării” ritmului de dezvoltare, ci doar a identificării posibilităţilor de influenţă a regiunilor în dezvol-tare rapidă asupra celor aflate în regres.

d) Regiunile de dezvoltare şi judeţele Dezvoltarea actuală propriu - zisă se realizează cu precădere la nivelul unităţi-

lor administrative (Judeţe) şi, într-un mod subordonat, prin corelarea intenţiilor a-cestora în cadrul regiunilor de dezvoltare. Eterogenitatea caracteristicilor teritoriale şi diversitatea experienţelor fac ca „reţetele” de dezvoltare regională să nu se poată aplica într-un mod uniform, ci doar într-un sens mai mult contextual.

La nivelul judeţelor, perspectiva geografică poate să ofere o bază informaţio-nală bogată şi diversificată, pe care se poate sprijini orice intenţie transformatoare.

Existenţa judeţelor este „dat”-ul cel mai concret al dezvoltării regionale. e) Regiunile geografice

După cum am arătat anterior, regiunea geografică reprezintă structura terito-rială asupra căreia reflecţia, analiza şi expertiza geografică nu sunt contestate, în principiu, de nimeni.



Problema care se pune este aceea de a oferi factorilor de decizie imagini obi-ective ale realităţii teritoriale, la un anumit nivel de aprofundare.

Această realitate obiectivă este sau nu luată în consideraţie, dar ea reprezintă, cel puţin teoretic, o opţiune justificată din perspectiva obiectivităţii acestor unităţi teritoriale şi a funcţionării lor.

f) Unităţile relativ omogene Unităţile teritoriale cu o anumită omogenitate (naturală, umană sau naturală şi

umană) au caracteristici vizibile care le fac să fie considerate ca entităţi spaţiale ce pot fi supuse unui tratament unitar.

Gradul de precizie al analizei şi al intenţiilor de transformare creşte în raport cu scăderea suprafeţei luate în consideraţie.

Concluzii Pe baza celor prezentate mai sus, rezultă o serie de constatări generale, pe care,

în nume personal, le sugerăm reflecţiei în rândurile de mai jos.

• Inserţia geografiei în proiectele de dezvoltare durabilă şi de dezvoltare regională este, în prezent, sub posibilităţile teoretice şi ale celor afirmate de cercetarea geografică.

• Proiectele de dezvoltare durabilă şi regională desfăşurate într-un sistem instituţionalizat beneficiază într-o măsură redusă de o consiliere şi expertiză geografică, ceea ce lasă loc promovării unor soluţii cu un caracter limitat în raport cu realitatea obiectivă.

• Deşi geografia devine utilă la orice nivel al dezvoltării regionale şi durabile, expertiza predilectă trebuie să aibă în vedere regiunile geografice identificate şi definite ca unităţi teritoriale integrate (fizice şi umane), ordonate taxonomic.

• De la dimensiunea contemplativă şi exploratorie, geografia trebuie să îşi dezvolte, într-o măsură mai mare, dimensiunea proiectivă, care să avanseze soluţii diferite de evoluţie a unui anumit teritoriu, din care instanţa decizională poate alege în cunoştinţă de cauză.

Reorientare a cercetărilor geografice fundamentale spre dezvoltarea regională şi dezvoltarea durabilă ar avea ca efect identificarea unor soluţii ameliorative mai apropiate de logica teritorială şi ar contribui la creşterea considerabilă a rolului social al geografiei.

Bibliografie Arnaud, E., Berger, A., Perthuis, S. (2008), Le developpement durable, Nathan,

Paris. Bălteanu, D, Popescu, Claudia (1996), Dezvoltarea durabilă în context geografic est

– european, Terra, XXVI – XXVII.



Bălteanu, D. (2002), Cercetarea geografică şi dezvoltarea durabilă, în Revista geografică, T VIII – 2001, serie nouă, Institutul de geografie, Bucureşti.

Bălteanu, D., Şerban, Mihaela (2005), Modificări globale ale mediului, Editura Coresi, Bucureşti.

Brennan, Scott, Withgott, Jay (2005), Environment – The science behind the Stories, Pearson, New Jersey, USA.

Clawson, D., Merril, Johnson (2004), World regional Geography, Pearson, New Jersez, USA.

Cocean, P. (2004, coord.), Planul de amenajare a teritoriului regiunii de Nord – Vest, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca.

Cocean, P., Filip, S. (2008), Geografia regională a României, Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca.

Dumitru, S. Nicolae (1972), Ponderea şi implicaţiile factorului natural geografic în optimizarea sistemului socio-economic al unei zone depresionare, în Sociologia militans, vol. V, Sociologie geografică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.

Ianoş, I. (1995), Principii de acţiune în dezvoltarea durabilă, Analele Univ. Oradea, Geografie, tom. V.

Ianoş, I. (2000), Sisteme teritoriale, Editura Tehnică, Bucureşti. Mândruţ, O. (2003), Regionarea geografică a României, Geographica Timisiensis,

vol. XII nr.1, Timişoara. Merlin, P. (2007), L’amenagement du territoire en France, La documentation

francaise, Paris Rey, Violette., Groza, O., Ianoş, I., Pătroescu, Maria. (2002), Atlasul României,

Editura RAO, Bucureşti. Rowentree, Les, Lewis, M., Price, Marie, Wyckoff, W. (2005), Diversity amid

Globalization – World Regions, Pearson, New Jersey, USA. Şandru, I. (1966), Contribuţii de geografie aplicată privind aşezările rurale din

România, în Analele Ştiinţifice ale Univ. „Al. I. Cuza”, Geol.-Geogr., tom. XII, Iaşi. Tufescu, V. (1974), România, Natură, Om, Economie, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti. Ungureanu, Al., Groza, O., Muntele, I. (coord.) (2002), Moldova - populaţia, forţa

de muncă şi aşezările umane în tranziţie, Editura Corson, Iaşi. *** Institutul de Geografie (2005), Geografia României, vol. V, Ed. Acad., Buc. *** Institutul de Geografie (2005), România - spaţiu, societate, mediu, Ed. Acad.



CONCEPTE ÎN DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

A „ŢĂRII VRANCEI” Alexandra TĂTARU, prof. dr., Colegiul Tehnic ,,Edmond Nicolau”, Focşani

Nicolae DAMIAN, prof. drd., Şcoala Pufeşti

Rezumat:

Trasarea unor concepte de bază pentru o exploatare ce să ţină cont de necesităţile societăţii actuale dar, condiţionată de premiza: „Terra este şi a generaţiilor următoare”. „Ţara Vrancei este un spaţiu rural insuficient exploatat sau exploatat haotic fără asigura-rea unei baze de trai generaţiilor următoare. Identificarea problemelor ce ţin de dezvolta-rea durabilă constituie un prim pas spre înlăturarea lor...

Cuvinte-cheie: dezvoltare durabilă, „Ţara Vrancei”, analiza SWOT Consideraţii generale Spaţiul rural şi constituirea mediului rural se identifică şi prin conturarea

socie-tăţii, a civilizaţiei umane; satul existând dinainte şi independent de apariţia spaţiu-lui şi mediului urban, datorită anumitor etape de dezvoltare socială, economică. Un îndelungat şi complex proces de transformare a structurii ruralului aduc în in-teriorul acestuia elemente moderne, ce tind să înlocuiască modelul tradiţional al sa-tului şi comunităţii rurale.

Un spaţiu rural echilibrat, ce îşi poate îndeplini toate funcţiile rămânând un spaţiu de viaţă atrăgător şi original, trebuie să fie dotat cu10 : o bună infrastructură, o agricultură şi o silvicultură viabile, condiţii locale favorabile activităţilor econo-mice neagricole, un mediu intact şi un peisaj îngrijit.

Spaţiul rural are trei componente de bază: vatra aşezării rurale, populaţia rurală şi moşia satului. Cele trei componente sunt în permanentă interacţiune, iar limitele fiecăruia depinde de cadrul natural şi potenţialul economic al unităţii locale.

Într-o definiţie a Comisiei Economice a O.N.U. pentru Europa 11, spaţiul rural este considerat parte a teritoriului natural situat în afara oraşului şi folosit îndeo-sebi pentru agricultură sau silvicultură, cu predominarea centrelor populate care nu sunt urbane şi ai căror locuitori sunt dependenţi de producţia agricolă, creşterea a-nimalelor, exploatarea pădurilor. Activităţile predominant agricole, densitatea re-dusă a locuitorilor, discontinuitatea spaţiului construit, modul de viaţă şi comporta-

10 Otiman, P, (coordonator), 2006, Dezvoltarea rurală durabilă în România, Editura

Acade-miei Române, Bucureşti, pg. 21 11 O.N.U. - C.E.E. „Amenagements et developpement des aglomerations rurales”, 24 mai

1972



mentul specific al indivizilor definesc spaţiul rural, un spaţiu eterogen, dacă impli-că dezvoltarea şi apariţia în interiorul ruralului a elementelor specifice urbanului.

Conform OECD (Organization for Economic Co-operation and Development), o comunitate este considerată rurală dacă densitatea populaţiei este sub 150 de locuitori/km². De asemenea, s-a făcut o clasificare a regiunilor considerate rurale luându-se în considerare populaţia care trăieşte în mediul rural calcul făcut pentru fiecare regiune (spaţiu delimitat), în trei categorii: regiuni predominant rurale în care mai mult de 50% din populaţie trăieşte în comunităţi rurale (de regulă descriindu-se areale de periferie) ; regiuni semnificativ rurale în care procentul populaţiei rurale este cuprins între 15-50% (de regulă regiuni de tranziţie între rural şi urban) şi regiuni predominant urbane în care populaţia rurală ocupă un procent mai mic de 15% (regiunile cu economie integrată).

Diversele abordări în privinţa conceptului de spaţiu rural sintetizează caracte-risticile şi funcţiile ce-l diferenţiază de spaţiul urban şi le grupează în trei dimen-siuni: economică, ecologică şi socio-culturală. După aceste criterii de bază se de-termină aspectele de diferenţiere de mediul urban.

Astfel, din punct de vedere economic, funcţia de bază a spaţiului rural este considerată activitatea primară ce priveşte obţinerea produselor agricole, prelucra-rea primară a lor, precum şi activităţi de exploatare şi prelucrare primară a lemnu-lui. Funcţia economică de bază poate fi completată cu alte activităţi neagricole, ca-re să permită menţinerea populaţiei în zonă şi să satisfacă nevoile acesteia prin ob-ţinerea de profituri.

O dată cu integrarea României în Uniunea Europeană, spaţiul rural trebuie inclus într-un amplu program de dezvoltare prin politici susţinute ţinând cont de principiile dezvoltării rurale durabile şi de principiile directoare ale politicilor Uniunii Europene avându-se în vedere iniţierea de acţiuni practice în scopul susţinerii dezvoltării pe toate planurile: economic, socio-cultural, ecologic, spaţial şi temporal.

Conceptul dezvoltării durabile a luat contur în momentul în care problema me-diului înconjurător se punea din ce în ce mai stringent, astfel că, în 1972, Comu-nitatea Internaţională s-a reunit pentru prima dată în cadrul Conferinţei de la Stockholm, unde s-au trasat cele 26 de principii din Declaraţia de la Stockholm şi Planul de Acţiune pentru Mediul Uman cu cele trei componente: programul pentru evaluarea mediului global (Earthwatch), activităţile pentru managementul mediului şi măsurile de sprijin pentru aceste acţiuni12.

Noţiunea dezvoltare durabilă şi durabilitatea a luat sensuri largi prin pătrunde-rea în sfera preocupărilor a economiştilor, ecologiştilor, sociologilor, arhitecţilor, organelor locale ale administraţiei, organismelor internaţionale. Banca Mondială

12 Stockholm Conference on Human Environment, 1972



defineşte dezvoltarea durabilă luând în considerare aspectele economice şi cele e-cologice; ,,creşterea economică, eradicarea sărăciei şi managementul sănătos al mediului” sunt obiective comune pentru dezvoltarea societăţii. Conform OCDE 13, ,,tehnologia şi inovaţia sunt factorii esenţiali a unei dezvoltări durabile”.

Comunitatea Europeană caută soluţii la aceste probleme de dezvoltare rurală începând cu reforma Fondurilor Structurale din 1988, printr-o adevărată dezvoltare integrată.

În 1997, zonele rurale au primit recunoaştere politică în Uniunea Europeană prin menţiunea expresă din articolul 130 A din Tratatul de la Maastricht, ce pre-zintă aceste zone ca pe un obiectiv prioritar acordat prin intermediul politicilor co-munitare de coeziune ecomică şi socială. Principalul obiectiv urmărit este de a menţine o comunitate rurală viabilă în care activitatea de bază - agricultura - trebu-ie să fie competitivă prin reducerea numărului de agricultori, creşterea standardelor de calitate ale produselor agricole şi diversificarea activităţilor economice din me-diul rural prin centrarea eforturilor spre dezvoltarea întreprinderilor mici şi mij-locii, exploatarea noii tehnologii şi promovarea turismului rural.

Pentru ca agricultura să fie durabilă prin menţinerea acestui sector competitiv,

conservând în acelaşi timp şi mediul natural, măsurile ce trebuie luate să fie apli-cate la nivelul exploataţiei agricole. Exploataţiile agricole durabile sunt cele care folosesc tehnici manageriale complexe 14 şi performante care să asigure integritatea ecologică faţă de mediul natural şi faţă de consumatori; trebuie să aibă dimensiuni corespunzătoare specializării şi cu tehnologiile aplicate; să fie specifice zonei în concordanţă cu solul şi clima; să păstreze biodiversitatea şi frumuseţea peisajului: să fie eficiente din punct de vedere economic şi să asigure securitatea alimentară

În cadrul Planului Naţional Strategic una din direcţiile prioritare, preluată şi de autorităţile locale o reprezintă îmbunătăţirea standardelor de viaţă în zonele rurale, direcţie ce are termen de realizare perioada 2007-2013. Realizarea acestui obiectiv va asigura stabilitatea populaţiei din zonele rurale şi va contribui la un echilibru te-ritorial durabil economic şi social.

Potrivit PNS, implementarea acestor măsuri va realiza o creştere a productivi-tăţii muncii şi implicit o eliberare de personal angrenat în activităţi agricole. Toată această forţă de muncă eliberată din sectorul agricol împreună cu populaţia exis-tentă într-un procent semnificativ va trebui să fie orientată către alte tipuri de acti-vităţi nonagricole pentru a se asigura stabilitatea ei în spaţiul rural.

13 Organisation de Cooperation et de Developpment Economiques 14 Rădulescu, Carmen, Valentina, Ioan, Ildiko, 2007, Organizarea exploataţiilor agricole

durabile, Editua ASE, Bucureşti, pg. 13



O componentă importantă a turismului rural este agroturismul, care se axează pe acordarea de servicii turistice de către ferma sau gospodăria agricolă şi care păs-trează totodată ospitalitatea populaţiei, care continuă importante tradiţii şi obiceiuri din mediul rural asigurând în acest fel păstrarea identităţii culturale. În ultimii ani acest tip de activitate a cunoscut o dezvoltare destul de puternică ţinând cont de specificul spaţiului rural românesc. Pentru perioada 2007-2013 se are în vedere continuarea sprijinului pentru aceste activităţi turistice luând în considerare im-pactul pozitiv al acestora asupra comunităţilor rurale.

Un alt obiectiv - renovarea satelor - implică dezvoltarea infrastructurii şi valo-rificarea patrimoniului cultural, arhitectural şi natural, contribuind astfel la o dez-voltare durabilă, la creşterea atractivităţii şi a calităţii vieţii din spaţiul rural.

Caracteristici ale cadrului natural

Spaţiul rural al „Ţării Vrancei” se desfăşoară în cadrul a două unităţi majore de

relief (munte şi deal) cu subunităţile specifice, dispuse sub formă de amfiteatru, pe direcţia nord-vest - sud-est, cu funcţionalităţi economice diferite în funcţie de ca-racteristicile morfometrice la care se adaugă şi celelalte caracteristici legate de di-ferenţierile climatice, fitologice, pedologice, ş.a 15.

Unitatea Munţilor Vrancei (partea central-estică), parte componentă a Carpaţi-

lor de Curbură se evidenţiază în special prin limita estică ce este dată de un abrupt de 300-600 m care domină Depresiunea Vrancea, diferenţiere evidenţiată şi de schimbările de peisaj, impuse de modul de utilizare a terenurilor şi densitatea aşezărilor. Culmile principale din cadrul acestei zone sunt despărţite de sectoarele superioare ale Putnei, Zăbalei, Nărujei şi a afluenţilor acestora, desprinzându-se din principalul nod orografic, Munţii Lăcăuţi-Goru (1777 m, respectiv 1785 m - cu direcţia generală nord-vest - sud-est) ce corespunde unei axe de înălţare tecto-nică maximă în Carpaţii de la Curbură şi principalul obstacol în calea circulaţiei maselor de aer;

Munţii Vrancei din spaţiul Ţării Vrancei se caracterizează printr-un grad redus de populare, datorită restrictivităţilor legate de caracteristicile morfometrice, totuşi în ciuda sălbăticiei aparente, reprezintă principalul spaţiu în care locuitorii satelor de la contactul cu muntele îşi desfăşoară activitatea: folosirea păşunilor prin activi-tatea de bază - păstoritul şi exploatarea lemnului, munţii fiind acoperiţi de păduri în proporţii de peste 65%, păduri care au aparţinut obştilor vrâncene până la jumă-tatea sec.XX şi reconstituite în prezent sub aceeaşi formă de organizare socială.

Unitatea Subcarpaţilor de Curbură, respectiv Subcarpaţii Vrancei, sector de tranziţie între sectorul montan şi cel de câmpie, caracterizat printr-o mare comple-

15 Tătaru, Alexandra, 2008, Organizarea spaţiului rural în bazinul Putnei, Ed. Transversal, Bucureşti



xitate morfologică şi litologic-structurală. În cadrul unităţii deluroase se diferenţi-ază mai multe subunităţi distincte din punctul de vedere al trăsăturilor fizico-geo-grafice: Depresiunea Vrancei (compartimentele Tulnici, Năruja şi Nereju); Dealu-rile Subcarpatice Interne penetrate de artera hidrografică Milcov şi afluenţii săi, prin defilee antecedente, se prezintă uşor cutate într-un larg sinclinal cum este Mă-gura Odobeştiului16, fie în slabe boltiri ridicate de mişcările de înălţare a sectorului subcarpatic; Depresiunile intra-colinare (Vizantea, Vidra, Mera, Dumitreşti) cu caracter de depresiuni de contact, în cuprinsul lor evidenţiindu-se numeroase con-fluenţe şi Dealurile Subcarpatice Externe ce se continuă printr-un glacis subcar-patic spre câmpie, glacis ce anihilează17 diferenţele de nivel (600-800 m) dintre dealuri şi câmpie. Glacisul subcarpatic numit de G. Vâlsan (1916) „Câmpia înaltă a Râmnicului” sau „Glacisul Râmnicului”, de V. Velcea (1982) - „Glacisul pie-montan periferic”, de Sficlea V. şi Barbu N. (1957)18 - „piemont terasat” este re-zultatul unirii conurilor de dejecţie a râurilor la ieşirea din Subcarpaţi şi se prezintă sub forma unor culmi prelungi şi slab înclinate pe două trepte cu diferenţă altitudi-nală de la 350 m spre 90 m la contactul cu câmpia.

Din punctul de vedere al organizării naturale a spaţiului, importanţă deosebită o au terasele din unitatea subcarpatică, terase situate în lungul râurilor care străbat sectorul, mai înguste spre exterior şi mai extinse în interiorul Depresiunii Vrancea, sub formă de „poduri” (terase superioare) au constituit spaţii pentru utilizarea agricolă, în special pentru fâneţe naturale şi cereale, mai rar pentru aşezări, acestea fiind de regulă localizate pe terasele inferioare. Versanţii contrastează cu terasele, datorită constituţiei litologice, prin faptul că sunt afectaţi de eroziunea în suprafaţă şi adâncime, dând aspecte de badlands-uri (Vrâncioaia, Nereju, Fetig, Poiana Cris-tei ş.a.), în special acolo unde nu au fost efectuate împăduriri recente. Luncile au extensiune mare în depresiunile subcarpatice, dar au un strat gros de pietrişuri aluviale ce nu pot fi folosite pentru nicio activitate economică. Chiar şi drumurile din apropierea lor pot fi afectate de desele revărsări ale râurilor ce vin din munte, încărcate cu aluviuni grosiere, după fiecare ploaie torenţială.

Pontenţialul natural atractiv mediu spre superior, prezent în majoritatea comu-nelor Ţării Vrancei poate constitui un principal punct de plecare în direcţia amena-jării turistice a spaţiului şi dezvoltarea principalelor forme de turism practicate zo-nă, cu deosebire turismul rural, ecoturismul şi turismul cultural.

16 Tufescu ,V, 1966, Subcarpaţii, Ed. Ştinţifică, Bucureşti, pg. 126 17 Velcea, V., Savu, Al., 1982, Geografia Carpaţilor şi a Subcarpaţilor Româneşti, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, pg. 250. 18 Sficlea, V., Barbu, N., (1957), Observaţii fizico-geografice asupra raionului Panciu, în

,,Probleme de geografie”, IV



Caracterisitici ale cadrului antropic Cadrul antropic se constituie din totalitatea elementelor materiale şi spirituale

particulare, provenite din adaptarea istorică a omului la condiţiile geografice concrete din spaţiul analizat. Spaţiul analizat reprezintă o adevărată vatră folclorică, etnografică şi culturală. Regiunea „Ţara Vrancei” şi nu numai, cu satele sale răsfirate pe ape şi depresiuni intracolinare sau pantele glacisului subcarpatic se descoperă turistului prin monumentele sale istorice, activităţile tradiţionale, portul popular, case rustice completate cu peisaje rurale pomicole.

Din punct de vedere turistic, se individualizează zona turistică ,,Ţara Vrancei” ce cuprinde depresiunea Vrancei şi dealurile subcarpatice, zonă cu un potenţial cultural remarcabil, păstrat şi promovat peste hotare, zonă cu potenţial de dezvol-tare agroturistică într-un cadru natural nepoluat. Evaluarea atractivităţii turistice pentru această zonă reflectă un potenţial mare spre mediu, elementele de restricti-vitate fiind cele legate de infrastructura turistică şi tehnică. În cadrul acestei zone se diferenţiază mai multe categorii de sate, dupa valoarea şi concentrarea ele-mentelor naturale sua antropice posibil a fi incluse în circuitele turistice19:

- sate peisagistice, în care putem include şi satele pastorale şi de interes vâ-nătoresc, situate în ,,Ţara Vrancei” şi a căror suprafaţă administrativ-teritorială se întinde şi în zona montană: Tulnici, Vidra, Nistoreşti, Năruja. Valea Sării, Andre-iaşu, Lepşa, Greşu;

- sate cu resurse balneo-climaterice, de interes local, fără instalaţii de trata-ment şi agrement, dar cu resurse importante de ape minerale (Vizantea);

- sate etno-culturale, nuclee ale obiceiurilor, tradiţiilor şi arhitecturii populare (sate de păstori, dogari, fluieraşi, buciumaşi, meşteri artizani, etc): Nereju, Paltin, Spulber, Bârseşti, Negrileşti, Păuleşti, Năruja, Vidra, Nistoreşti ş.a.

Diagnoza spaţiului rural al Ţării Vrancei prin analiza SWOT Pentru o bună strategie de dezvoltare rurală trebuie identificate elementele ce

reflectă realitatea din teren, prin dinamică specifică, spaţială şi temporală. Aceste elemente impun diagnoze repetate pentru evaluarea rezultatelor cu ţintă asupra tră-săturilor favorabile şi restrictive ce impun măsurile şi strategiile de dezvoltare.

Pe baza elementelor teritoriale identificate şi pe baza unor modele de dezvolta-re puternice, cu ajutorul unor instrumente financiare şi legislative în conformitate cu cele Europene, se pot evita disfuncţionalităţile din spaţiul analizat, cu consecin-ţe pozitive asupra ruralului.

19 Tătaru, Alexandra, 2007, Organizarea şi amenajarea turistică a bazinului hidrografic

Putna, în Comunicări de Geografie, vol. XI, Editura Universităţii din Bucureşti, pg. 355

Tabel 1. Analiza SWOT - premisă pentru stabilirea liniilor de intervenţie prioritare în Ţara Vrancei



PUNCTE TARI PUNCTE SLABE ● 100% spaţiu rural, ocupat în pro-

porţii aproximativ egale cu pădure de tip natural din zona montană si colinară unde daunele produse de factorii meteo-cli-matici şi biologici sunt nesemnificative şi terenuri acoperite cu păşuni şi fâneţe, în proporţii scăzute terenuri arabile, în spe-cial pe terase. ● Biodiversitate ridicată; cele mai

multe rezervaţii naturale din judeţ se a-flă ăn spaţiul Tării Vrancei ● Emisiile în atmosferă sub plafonul

maxim admis; ● Nu exista poli de poluare sau pro-

bleme majore în degradarea mediului şi se păstreaza tradiţia utilizării îngraşă-mintelor naturale, creând premisele pen-tru dezvoltarea agriculturii ecologice; ● axele principale de acces şi tranzit E-

V modernizate sau în curs de moder-nizare ; ● existenţa drumurilor forestiere par-

ţial practicabile pentru turism; ● Evoluţii demografice pozitive pe

termen mediu, care conduc la creşterea forţei de muncă; ● Existenţa unei rezerve considerabile

de forţă de muncă încă disponibilă şi re-lativ ieftină; ● Mediu rural viu şi atractiv pentru

populaţie, după tendinţa de migrare a populaţiei urbane către sate ● Existenţa unor produse alimentare

tradiţionale deosebite, în special în do-meniul brânzeturilor, vinurilor, produse-lor din carne / peşte ● Diversitate etnoculturală bine con-

servată, tradiţii promovate prin festiva-luri;

● Capacitate instituţională redusă pentru urmărirea şi aplicarea legisla-ţiei privind utilizarea terenurilor în zo-nele inundabile şi în cele cu risc de a-lunecări, comunicarea interinstituţio-nală defectuoasă, conlucrare scăzută a autorităţilor locale şi naţionale pen-tru lucrări CES; ● Nivel scăzut de asociativitate al

micilor producători agricoli, reticenţi la procesul de asociere; ● Existenţa unor suprafeţe semnifi-

cative de teren degradat (exces de u-miditate, acid, sărăturat, nisipos, ero-dat, cu alunecări); ● Managementul defectuos şi nesus-

tenabil al arealelor forestiere de stat şi private; ● Slaba dezvoltare şi întreţinere a

infrastructurii de protecţie a reţelelor de transport faţă de riscurile naturale specifice, în special inundaţiile; ● Staţii de epurare puţine şi/sau

ineficiente; grad avansat de uzură şi reţele insuficient extinse pentu distri-buţia apei potabile şi canalizare;

● Management precar şi necores-punzător normelor, al deşeurilor me-najere;

● Timpi ridicaţi de transport în zo-na colinară / montană datorită degra-dării drumurilor judeţene de pe axa V-E şi a existenţei unor porţiuni de dru-muri naţionale închise circulaţiei pu-blice;

● Reţeaua rutieră comunală degra-dată; ● Slaba dezvoltare a surselor de e-



● Atractivitate culturală reprezentată de multitudinea mănăstirilor, bisericilor, muzeelor şi caselor memoriale ● Cadrul natural sălbatic din zona

mon-tană cu potenţial turistic deosebit; ● rata scazută a şomajului

nergie alternative ● Structura economică reprezentată

predominant de ramuri economice cu valoare adaugată scăzută (agricultu-ra, silvicultură, industrie meşteşugă-rească)

● Existenţa unor grupări zonale de comune (în special în zona submonta-nă) dependente exclusiv de agricultu-ră, cu o diversificare foarte redusă a economiei locale;

● Infrastructura pentru turism slab dezvoltată şi neuniformă, constând în drumuri necorespunzătoare, puţine u-nităţi de cazare şi agrement, lipsa in-formaţiei turistice şi a marcajelor tu-ristice etc.

● Lipsa unei abordari integrate pri-vind dezvoltarea şi promovarea turis-mului;

● Serviciu de Salvamont inexistent;

● Infrastructura serviciilor de sănă-tate învechită; deficit de personal me-dico-sanitar ca efect al emigraţiei;

OPORTUNITĂŢI AMENINŢĂRI

● Posibilitatea accesării Fondurilor Structurale; ● Constituirea Grupurilor de Acţiune

Locală finanţate din măsura Leader • Posiblitatea investiţiilor prin reveni-

rea în ţară a persoanelor care au muncit în străinatate care şi-au îmbunatăţit astfel situaţia materială

• creşterea atractivităţii spaţiului rural ca destinaţie turistică şi creşterea cererii pentru turism rural

● Accenturea riscurilor climatice şi geomorfologice, pericol extins de i-nundaţii, eroziunea solului, alunecări de teren, mai ales pe fondul tăierilor ilegale şi scăpate de sub control din ultima perioadă ●Reducerea forţei calificate de mun-

că datorită emigrării temporare în sta-tele europene (Italia, Spania, Grecia); ● Depopularea unor sate izolate sub

limita critică de rezistenţă, în condiţi-ile existenţei unui număr ridicat de sa-te mici şi foarte mici; ● Nivel scăzut al informaţiei privind



fondurile structurale Axe prioritare de dezvoltare rurală şi măsuri strategice

pentru spaţiul rural al Ţării Vrancei În conformitate cu Planul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013, s-a ela-

borat Planul Judeţean Strategic 2007-2013 în care măsurile strategice de dezvoltare rurală implică şi dezvoltarea zonelor incluse în spaţiul rural al Ţării Vrancei desfă-şurate pe cele patru axe prioritare de dezvoltare. Dintre acestea, se impun câteva care vizează în mod deosebit dezvoltarea rurală a spaţiului din Ţara Vrancei.

Ca obiective specifice pentru Axa prioritară 1, ,,Îmbunătăţirea infrastructurii fizice pentru sprijinirea dezvoltării socio-economice durabile” pentru spaţiul rural al Ţării Vrancei se identifică:

- îmbunătaţirea accesului în zonele rurale şi a conexiunii cu zonele urbane prin reabilitarea şi modernizarea reţelei de drumuri judeţene şi comunale în vederea dezvoltării turismului şi diversificării economiilor locale;

- dezvoltarea infrastructurii adecvate şi a sistemelor de prevenire şi manage-ment a riscurilor naturale specifice (în special inundaţii, eroziunea solului şi alune-cări de teren) în zonele cele mai expuse la risc, corelat cu implementarea siste-melor adecvate de management al capitalului natural, în contextul îmbunătăţirii infrastructurii de acces, a dezvoltării turismului şi a dezvoltării rurale ;

- ameliorarea proprietăţilor mediului fizic ca suport al vieţii din zonele rurale prin extinderea şi modernizarea sistemelor de apă şi apă uzată în mediul rural, prin dezvoltarea sistemelor de management integrat al deşeurilor la nivel local şi prin promovarea utilizării energiilor regenerabile şi a eficienţei energetice;

- întărirea capacităţii instituţionale de coordonare participativă a iniţiativelor de mediu şi a investiţiilor în infrastructură.

Axa pioritară 2, ,,Valorificarea potenţialului rural, natural si etno-cultural al spaţiului” pune accent pe păstrarea liniei de evoluţie actuală şi valorificarea maxi-mală a potenţialului rural, natural şi etno-cultural din spaţiul rural al bazinului Put-nei, prin dezvoltarea şi/sau creşterea valorii adăugate sectoriale prin abordarea inovativă a turismului, agriculturii, industriei alimentare şi diversificării economii-lor rurale. O importanţă deosebită a fost acordată, în cadrul acestei axe, măsurilor care să conducă la definirea imaginilor de marcă, atât pentru produsele turistice, cât şi pentru produsele agricole/alimentare de origine/tradiţionale garantate. Acest proces de construire a imaginilor de marcă trebuie abordat integrat - ceea ce justifi-că încadrarea turismului şi dezvoltării rurale în aceeaşi axă prioritară, deoarece produsele agricole/alimentare tradiţionale pot fi valorificate drept atracţii turistice, iar influxul de turişti din zone puternic urbanizate şi/sau din Europa poate constitui un excelent canal de comercializare a produselor agricole/alimentare de marcă. Meşteşugurile tradiţionale pot constitui şi ele - în măsura în care sunt



integrate în circuite comerciale - excelente modalităţi pentru diversificarea economiilor rurale dependente de agricultură, contribuind la creşterea veniturilor populaţiei rurale şi la stabilizarea acesteia, precum şi modalităţi cu valoare adaugată ridicată de valori-ficare a produselor agricole şi forestiere locale.

Pentru Linia de Intervenţie ,,Dezvoltarea turismului” se impun măsurile: • Crearea şi promovarea unei identităţi turistice locale prin realizarea unei

forme organizatorice de armonizare a intereselor actorilor locali interesaţi în sec-torul turismului într-un cadru unitar de reprezentare a turismului prin înfiinţarea u-nei Asociaţii Judeţene de Turism (ONG fără scop patrimonial); înfiinţarea eşalona-tă de Centre de Informare Turistică, localizate în principalele puncte de acces (pe DN2D, ulterior reabilitării acestuia, de preferinţă în zona Lepşa şi la Vidra) şi în principalele zone de atracţie turistică; elaborarea şi diseminarea de materiale de promovare a ofertei turistice locale, inclusiv hărţi turistice; crearea unui site multi-lingv de prezentare a ofertei turistice, legat cu site-urile instituţionale reprezenta-tive la nivel judeţean, regional, naţional; crearea unei hărţi electronice interactive şi a unui catalog de produse şi servicii turistice editate pe suport electronic. Până în 2007 prin Programul Special de Pre-Aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Ru-rală (SAPARD), au fost depuse un număr de 9 proiecte pe măsura 3.4. din PND (unde valoarea eligibilă este maxim 200000 Euro). Acestea sunt pensiuni turistice construite prin investiţii în localităţile Tulnici şi Lepşa de altfel zonele recunoscute turistic care au îndeplinit condiţiile de eligibilitate20.

• „Dezvoltarea şi promovarea turismului etnografic” va impune promovarea sistematică a festivalurilor tradiţionale din spaţiul rural şi valorificarea acestora ca prime puncte de atracţie turistică; valorificarea mesteşugurilor tradiţionale prin organizarea de şcoli/tabere/cursuri de vară pentru turişti, promovarea acestor o-portunităţi de petrecere a timpului liber (în special în zonele Nereju, Spulber-Nis-toreşti, Paltin. Negrileşti); promovarea muzeelor etnografice din mediul rural, reo-rientarea acestora către interesele turiştilor moderni (în special a celor străini); achiziţionarea de echipamente pentru expunerea şi protecţia patrimoniului cultural-etnografic din mediul rural.

• „Dezvoltarea şi promovarea turismului balneoclimateri (/de relaxare)” are în vedere iniţierea de proiecte pentru îmbunătăţirea infrastructurii de cazare şi ba-zei de tratament în localitatea Vizantea, precum şi facilitarea accesului la izvoare minerale prin refacerea şi amenajarea aleilor şi traseelor de acces la acestea şi dez-voltarea reţelelor de captare şi transport a izvoarelor minerale ş.a.

Axa Prioritară 3 este destinată sprjinirii investiţiilor în resursele umane, pentru a permite implementarea adecvată a primelor două axe prioritare. Această axă focalizează formarea resurselor umane către: sectoarele potenţial competitive,

20 DADR, 2007



care valorifică potenţialul natural-cultural al spaţiului rural: turism, industrie ali-mentară, agricultura; sectoarele care pregatesc cadrul infrastructural necesar dez-voltării, simultan cu prezervarea / îmbunătaţirea / exploatarea durabilă a potenţia-lului natural: construcţii, îmbunatăţiri funciare, silvicultură, ecologie.

Una din principalele provocări ale investiţiei în resursele umane pentru aceste sectoare - percepute ca tradiţionale - este imaginea neatractivă a acestora din mo-mentul actual, ele fiind văzute ca sectoare cu oportunităţi reduse de dezvoltare şi cu venituri limitate. Pentru a schimba această imagine şi a disemina eficient înţele-gerea legăturii strânse dintre investiţia în formarea profesională şi accesarea Fon-durilor Structurale, strategia propune constituirea de ,,centre de excelenţă” / ,,mărci de calitate în învaţământul şi formarea profesională” pentru sectoarele selectate în spaţiile care prezintă avantaje competitive.

Axa prioritară 4 ,,Îmbunătăţirea substanţială a accesului la serviciile publice fundamentale” are în vedere accesul populaţiei la serviciile de bază: sănătate, edu-caţie, servicii sociale, acest acces fiind una din condiţiile esenţiale pentru o dez-voltare echilibrată şi incluzivă. Identificarea acestor probleme în spaţiul rural este cu atât mai necesară pentru conştientizarea acţiunilor ce conduc la eliminarea e-fectelor negative induse de lipsa accesibilităţilor la aceste servicii. Eliminarea efectelor negative se poate realiza prin câteva tipuri majore de intervenţii: investiţii în infrastructura-suport şi echipamente, menite să generalizeze accesul şi să ame-lioreze calitatea serviciilor oferite; proiecte vizând creşterea capacităţii instituţio-nale, restructurarea sau îmbunătăţirea managementului instituţiilor prestând ser-vicii publice; campanii de informare şi educare a populatiei, vizând schimbarea mentalităţilor.

Pentru aplicarea măsurilor strategice de dezvoltare rurală pe toate direcţiile şi axele prioritare este necesar ca autorităţile locale să-şi mărească considerabil capacitatea administrativă şi de absorbţie a Fondurilor Structurale prin elaborarea de proiecte eligibile cu ajutorul unor programe de intruire şi transfer, dedicate consolidării şi dezvoltării prin implementare şi capacitate organizaţională.

STADIUL DE DEGRADARE A TERENURILOR DIN BAZINUL HIDROGRAFIC AL MILCOVULUI

Prof. Ştefan CHIPĂILĂ – Grup Şcolar de Industrie Uşoară, Focşani Dr.ing. Cristinel CONSTANDACHE – Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice,

Staţiunea Focşani Studiul pe care l-a implicat lucrarea ,,Analiza stadiului de degradare a terenurilor din

bazinul hidrografic al Milcovului, lucrare pentru obţinerea gradului didactic I, s-a concretizat în



identificarea unui set de măsuri destinate reducerii, încetinirii şi prevenirii implicaţiilor dezastruoase ale degradării terenurilor din acest bazin hidrografic.

Cumulând analiza geografului cu experienţa silvicultorului, îndrăznim să propunem o serie de măsuri care să contracareze efectele degradărilor. Menţionăm că la cea mai mare parte din aceste lucrări am avut contribuţii personale trecând de la împăduriri cu arin sau molid pe terenuri puternic afectate de procesele de degradare la supravegherea execuţiei unor drumuri forestiere. Sperăm ca măcar o parte din aceste măsuri preventive şi ameliorative concretizate în recomandări practice, să fie luate în seamă de către cei abilitaţi. Ne-am propus să identificăm soluţii pertinente în vederea amenajării antierozionale a terenurilor, soluţii pentru reconstrucţia ecologică a terenurilor degradate şi de ridicare a procentului suprafeţelor împădurite.

Foto 1 Terenurile degradate constituie importante surse de aluviuni (b.h. Milcov) Pe baza cercetărilor efectuate s-a ajuns la concluzia că în stabilirea urgenţei de intervenţie

cu lucrări de împădurire a terenurilor degradate şi de amenajare a bazinelor hidrografice torenţiale este necesar să fie luate în considerare următoarele criterii:

- amploarea şi gravitatea dezechilibrului ecologic şi impactul economico-social generat în urma reducerii sau diminuării potenţialului productiv al terenurilor în cauză şi a pagubelor directe produse de viiturile torenţiale;

- gradul sau procesul de acoperire cu vegetaţie forestieră a bazinului hidrografic torenţial sau a zonei de terenuri care fac obiectul amenajării antierozionale şi hidrologice;

- eficienţa economică a investiţiilor necesare pentru execuţia lucrărilor de amenajare a bazinelor hidrografice torenţiale şi respectiv de instalare a vegetaţiei forestiere pe terenurile degradate.

În teritoriul analizat, au fost diferenţiate următoarele categorii de urgenţe (C. Constandache, 2003): urgenţa I, bazinele hidrografice torenţiale care străbat depresiunea Vrancei şi depresiunile intracolinare şi suprafeţele de terenuri degradate aferente acestora; urgenţa a II-a, bazinele hidrografice torenţiale şi suprafeţele de terenuri degradate aferente, aflate la contactul zonei montane cu zonele deluroase şi cele depresionare; dealurile înalte



vestice şi dealurile sud-estice; urgenţa a III-a, bazinele hidrografice torenţiale şi suprafeţele de terenuri degradate aferente zonei montane, dealurilor estice şi glacisului subcarpatic.

Trebuie adoptată, în acest sens, o strategie unitară pentru atingerea acestor obiective în vederea obţinerii unor rezultate pozitive a acţiunilor întreprinse pe linia dezvoltării durabile.

1. Măsuri şi lucrări destinate prevenirii eroziunii produse de către apă, a deplasărilor de teren şi fenomenelor torenţiale, pe suprafeţele unde acestea nu se manifestă încă sau care să reducă acţiunea lor, acolo unde acestea s-au declanşat deja, sunt următoarele: restructurarea folosinţelor din terenurile agricole situate în bazinele torenţiale, corespunzător stării de degradare a acestora şi a condiţiilor staţionale, în sensul repartizării folosinţelor pe versanţi în raport cu pretabilitatea acestora la arabil sau pentru culturi pomicole, viticole, pajişti, culturi forestiere de protecţie.

Sub raport silvicultural, măsurile şi lucrările care prezintă o importantă deosebită în prevenirea proceselor de eroziune, deplasare în masă a terenurilor precum şi a celor torenţiale sunt cele referitoare la realizarea şi menţinerea în teritoriul circumscris bazinelor hidrografice torenţiale a unor arborete cu consistenţă şi stabilitate ridicată. Alături de acestea, un rol deosebit îl au lucrările de consolidare a reţelei hidrografice torenţializate şi cele de drenare a excesului de apă din zonele predispuse la alunecări de teren.

-menţinerea integrităţii pădurilor situate în bazinele hidrografice torenţiale şi în zonele cu risc climatic hidrologic şi geomorfologic ridicat prin aplicarea unor tratamente corespunzătoare, în scopul asigurării continuităţii în exercitarea funcţiilor de protecţie hidrologică şi antierozională;

-ridicarea consistenţei arboretelor care din diferite cauze prezintă consistenţă scăzută (sub 0,7) prin efectuarea de împăduriri în golurile create, cu specii forestiere corespunzătoare condiţiilor staţionale;

-executarea cu o deosebită grijă a lucrărilor de conducere a arboretelor în vederea asigurării unor efecte hidrologice şi de protecţie a solului cât mai ridicate;

-controlul strict în tăierile de masă lemnoasă; -evitarea tăierilor „pe ras”; -menţinerea în bună stare a litierei, aceasta căpătând o importantă foarte

mare mai ales în cazul ploilor torenţiale însoţite de vânt puternic; -evitarea executării de drumuri forestiere insuficient consolidate sau a

amplasării acestora precum şi a diferitelor altor construcţii, în zone cu predispoziţie ridicată la alunecări.

-utilizarea, în locurile sensibile, a animalelor pentru tractarea materialului lemnos în locul greoaielor maşinării forestiere;



Pentru asigurarea unei scurgeri normale a apei în timpul viiturilor este necesară menţinerea unei secţiuni de scurgere libere, prin defrişarea vegetaţiei forestiere instalată pe cale naturală pe canalul de scurgere al torenţilor.

Subliniem faptul ca pentru reducerea torenţialităţii şi asigurarea controlului procesului torenţial este absolut necesară intervenirea cu măsuri şi lucrări adecvate şi pe terenurile destinate folosinţei agricole din bazinele hidrografice torenţiale. Pe aceste terenuri, măsurile şi lucrările specifice de prevenire şi combatere a eroziunii sunt următoarele:

-amenajarea terenurilor în pantă prin aplicarea unor tehnologii agrotehnice şi silvotehnicee care sa conducă la oprirea eroziunii şi reţinere apei pe versanţi, pe de o parte, şi executarea lucrărilor de evacuare dirijată a afluxului scurgerilor superficiale de apa, în cazul ploilor torentiale, pe de altă parte;

-nivelarea versanţilor (uniformizarea pantei fără a avea sens de orizontalizare) fragmentaţi având drept scop desfiinţarea direcţiilor preferenţiale de concentrare a scurgerii şi reintroducerea în circuitul unei utilizări eficiente; decopertarea stratului de sol înaintea nivelărilor urmată de distribuirea materialului fertil pe suprafaţă nivelată recomandându-se fertilizarea şi semănarea de plante protectoare pe întreaga suprafaţă a versantului nivelat;

-îmbunătăţirea consistenţei pajiştilor prin însămânţări şi supraînsămânţări, asociate cu fertilizări şi administrarea de amendamente;

-evitarea practicării culturilor prăşitoare pe terenuri cu panta mai mare de 120, a arăturilor după linia de pantă şi a păşunatului excesiv pe versanţii cu pante mari, predispuşi la degradarea prin eroziune sau deplasări de teren;

-crearea de perdele forestiere de protecţie a terenurilor agricole şi anume: perdele antierozionale, pe terenurile în panta, cu rol principal de preîntâmpinare a eroziunii solului; perdele de protecţie a campului, cu rol principal de imbunătăţire a regimului de umiditate a solului si de atenuare a adversităţilor climatice;

-practicarea sistemelor agrosilvice pe terenurile în pantă - reprezintând o categorie de sisteme de protecţie antierozională, puţin sau chiar deloc practicate la noi în prezent, dar care trebuie să fie mai bine popularizate, pentru că au şanse să câştige şi interesul proprietarilor de terenuri agricole din zona rurală. În definitiv, este vorba de sisteme de utilizare a terenurilor în care puieţii forestieri sunt plantaţi în combinaţie cu culturile agricole practicate pe acelaşi teren;

-reconstrucţia ecologică prin împădurire a terenurilor degradate inapte folosinţei agricole şi/sau ineficiente exploataţiilor agricole (păşuni pe terenuri cu pantă mare ş.a);



-executarea lucrărilor de amenajare a versanţilor, ravenelor, formaţiunilor torenţiale şi de evacuare dirijată a afluxului scurgerilor superficiale de apă de pe versanţi.

O importanţă deosebită în reducerea scurgerilor torenţiale o prezintă împădurirea terenurilor cu degradări avansate, practic lipsite de vegetaţie, «deşertificate», care constituie, în acelaşi timp, principala sursă a aluviunilor transportate de pe versanţi în reţeaua hidrografică.

Reconstrucţia ecologică a terenurilor cu degradări avansate care aparţin fondului funciar agricol se poate realiza în modul cel mai eficient prin lucrări de împădurire, susţinute de un complex de lucrări ajutătoare şi de consolidare, fapt ce impune o colaborare strânsă şi permanentă între sectorul silvic, sectorul agricol şi administraţia locală.

In cele mai multe situatii, pentru asigurarea conditiilor de stabilitate a terenurilor sunt necesare lucrari speciale de amenajare/consolidare a terenurilor erodate, ravenate sau/si alunecatoare si a formaţiunilor torenţiale:

- consolidarea obârşiilor şi a paturilor de ogaşe şi ravene cu praguri de zidărie de piatră uscată sau praguri vegetale din piatră, pământ şi fascine de cătină albă cu rol deosebit de important în stăvilirea eroziunii în adâncime şi a alunecărilor de teren chiar de la locul in care acestea incep sa se dezvolte.

- utilizarea pragurilor şi barajelor din beton sau din zidărie de piatră cu mortar de ciment dimensionate si amplasate corespunzator pentru formaţiunile torenţiale afluente Milcovului;

Foto 2. Lucrare de amenajare pe pârâul Milcovel

- amenajarea de canale ramificate sau „în spic” pe linia de cea mai mare pantă a versantului pe o adîncime care atinge patul de rocă stabilă în vederea drenării apelor de suprafaţă şi a apelor subterane superficiale;

- consolidarea terenurilor cu gărduleţe sau banchete pe terenurile înclinate, cu roca la suprafaţă, unde sunt aproape lipsite de vegetaţie şi cu eroziune foarte activă (terenuri foarte degradate, taluzuri de ravenă, taluzuri artificiale);



- terasarea terenurilor cu terase susţinute de banchete din zidărie de piatră cu rol în protecţia contra dezgolirii rădăcinilor arborilor plantaţi în primii ani de viaţă.

- terase armate vegetal care au o bună comportare în cazul terenurilor instabile. Aceste terase au un cost mult mai mic decât gărduleţele şi banchetele înlocuin- du-le cu succes;

- utilizarea în vederea plantării în cazul terenurilor cu roca la suprafaţă a pământului vegetal de împrumut;

- introducerea în cadrul formulelor de împădurire a speciilor forestiere corespunzătoare din punct de vedere biopedoclimatic; din complexul speciilor forestiere, în vederea stabilizării taluzurilor aferente formaţiunilor torenţiale recomandăm: sălcioara, cătina albă, păducelul, arinul, pinul negru sau silvestru ş.a.;

- pe versanţii stabilizaţi se recomandă substituirea culturilor iniţiale destinate fixării (cătină de obicei) cu alte specii forestiere având o mai mare valoare economică (pini, cireş, paltin de munte ş.a.);

- extragerea arborilor vătămaţi de pe suprafetele de teren afectate de alunecări şi refacerea suprafeţei forestiere cu specii autohtone chiar nerentabile economic, dar cu putere mare de fixare (sălcioara, cătina albă);

Foto 3 Terenuri din fond forestier afectate de alunecări Măsuri speciale de stabilizare a terenurilor: - înlăturarea unei părţi din deluviul alunecărilor de teren pentru evitarea suprasarcinii şi

aducerea pantelor la un profil de stabilitate. Această operaţiune trebuie combinată cu măsuri de protecţie a taluzului nou creat pentru limitarea scurgerii şi infiltraţiilor, procedându-se la înierbarea, plantarea în terase mici cu cătină sau cleionaje;

- implantarea de stâlpi rezistenţi (de preferat din stejar) în cazul maselor deluviale care înregistrează începutul unui dezechilibru;



- tratarea termică a depozitelor până la 600 – 800°C având drept urmare eliminarea din masa deluvială a apei în stare liberă, dar şi a apei de constituţie din unele minerale. Dezavantajul acestei metode constă în faptul că presupune costuri ridicate;

- cu ajutorul piloţilor de var nestins depozitele predispuse la alunecare se pot consolida; aceşti piloţi acţionează pe două căi: este absorbită apa din deluviul supraumectat, iar la contactul dintre var şi deluviu se formează compuşi de calciu care se comportă ca materialele de cimentare. Această metodă ar putea fi folosită cu succes pentru consolidarea taluzurilor unor ravene;

- tratarea electrochimică cu un principiu simplu: între doi electrozi plasaţi în masa deluviului se deschide un circuit electric care asigură formarea unui curent de apă dinspre anod spre catod. Se declanşează astfel un proces de electroliză care provoacă descompunerea materialului din care este format anodul. În acest fel, pe circuit se distribuie ioni de fier sau de calciu, intrând în complexul absorbtiv al materialului argilos, ceea ce contribuie la consolidarea de ansamblu a depozitului;

Dintre măsurile generale menţionăm: - renunţarea la îndiguirea generalizată a albiei Milcovului ultimele evenimente de

amploare dovedind că este inutilă, spulberând diguri şi capete de pod; - interzicerea autorizării oricăror construcţii în apropierea albiilor minore, supuse riscului

la inundaţii, ca exemplu negativ putem cita depozitarea unui depozit de material lemnos în lunca Milcovului amonte şi aval de confluenţa cu pârâul Groza care în iulie 2005 a fost antrenat în curentul de ape cauzând importante pagube materiale;

- evitarea executării construcţiilor şi a drumurilor forestiere insuficient consolidate în zone cu predispoziţie ridicată la alunecări:

- „ataşarea” la malurile concave, atunci când resursele financiare nu permit realizarea de lucrări costisitoare, de arbori de mari dimensiuni bine fixată cu ajutorul şufelor. Fixarea se va realiza cu tulpina spre amonte şi coronamentul spre aval. În timp, dacă nu sunt viituri foarte puternice se realizează o colmatare ce poate crea o terasă antropico-naturală cu rol de protecţie a malului;

- eliberarea periodică a materialului lemnos strâns în jurul picioarelor de pod care la viituri poate constitui motiv de blocaj sau de mărire a sarcinii asupra podului ajungându-se până la ruperea acestuia (Exemplu la Vulcăneasa pe râul Milcov în iulie 2005);

- implicarea fermă a autorităţilor în ceea ce priveşte protecţia mediului începând de la protecţia fondului cinegetic afectat de braconaj şi vânătoare excesivă (datorită datelor „încărcate” în privinţa numărului de animale având ca scop, profitul financiar) până la aplicarea măsurilor de prevenire a inundaţiilor;

- elaborarea unor hărţi cu suprafeţele supuse inundaţiilor din bazinul hidrografic Milcov, dar şi a suprafeţelor cvasiorizontale din zona de câmpie, în care apa poate stagna în perioadele cu exces de umiditate;

- eficientizarea sistemelor informatice privind avertizarea fenomenelor extreme, periculoase;

- educarea populaţiei pentru protejarea albiei râurilor faţă de poluarea cu deşeuri solide şi lichide;

- informarea oamenilor în legătură cu fenomenele care pot afecta terenurile şi activităţile economice precum şi cu modul în care trebuie să se comporte în cazul producerii acestora

2.Factorii determinanţi ai proceselor de degradare



Condiţiile variate de climă, relief, substrat litologic şi vegetaţie, influenţează în mod diferenţiat procesele de degradare a terenului din zona Vrancei.

Climatul intervine direct în declanşarea şi evoluţia proceselor geomorfologice, în principal prin intermediul precipitaţilor. Principalul agent de modelare a reliefului este apa provenită din precipitaţii astfel încât regimul de precipitaţii prezintă o importanţă de prim ordin în dinamica proceselor de eroziune şi deplasare în masă a terenurilor.

Forţa distructivă a apei, cu scurgere rapidă pe terenurile înclinate, caracterul agresiv al acesteia, ameninţă cu distrugerea progresivă mijlocul de producţie principal şi permanent – solul. Scurgerea pluvială depinde de cuantumul precipitaţiilor, de cantitatea de apă reţinută şi infiltrată, de mărimea şi caracteristicile suprafeţei de pe care se produce scurgerea. Dacă ploile de durată au o deosebită importanţă pentru porniturile umede prin pătrunderea lor adânc în pământ, o mult mai mare importanţă o prezintă ploile repezi, de mare intensitate, în declanşarea şi producerea viiturilor torenţiale şi erodarea suprafeţelor lipsite de protecţie.

Variaţiile de temperatură exercită efecte negative asupra stabilităţii terenurilor, favorizând deplasările de teren şi eroziunea solului, procesele de dilatare-contracţie având ca rezultat ruperea parţială a legăturilor de cimentare a pământului.

Relieful are un rol dominant în declanşarea şi evoluţia proceselor de eroziune şi deplasare în masă a terenurilor, intensitatea eroziunii fiind direct proporţională cu înclinarea terenurilor. În raport cu poziţia pe versant, degradarea cea mai intensă a terenului prin eroziune se întâlneşte în treimea inferioară şi cu deosebire în preajma reţelei hidrografice, iar cea mai puţin avansată, în treimea superioară.

Substratul litologic joacă un rol important în declanşarea şi evoluţia proceselor de eroziune şi deplasare în masă a terenurilor, direct, în cazul în care solul a fost erodat sau îndepărtat până la roca de bază şi indirect prin caracteristicile transmise solurilor. Substratele constituite din roci moi prezintă o predispoziţie ridicată la eroziune şi deplasări în masă în timp ce substratele constituite din roci dure prezintă o predispoziţie mai redusă. În funcţie de natura petrografică, rocile se comportă diferit la acţiunea agenţilor de degradare şi alterare, cel mai favorabil mediu de producere a alunecărilor de teren constituindu-l pelitele (argilele şi marnele) şi alternanţele de pelite cu psamite (argile şi marne în alternanţă cu nisipuri) întâlnite frecvent în depresiuni şi dealurile subcarpatice.

Condiţiile pedologice au o influenţă ridicată asupra eroziunii. Astfel solurile formate pe roci moi sunt mai profunde şi au capacitate mai mare de reţinere a apei, în timp ce pe roci mai dure s-au format soluri superficiale, scheletice, care sunt situate pe versanţi cu panta mare sunt spălate repede de către apă.

Pe baza cercetărilor de teren, se pot evidenţia următoarele aspecte cu privire la acţiunea combinată a condiţiilor climatice, geomorfologice, litologice, pedologice şi social-economice asupra proceselor geomorfologice de degradare a terenurilor.

Cu privire la eroziunea în suprafaţă şi eroziunea în adâncime: - în zona montană, deşi regimul pluviometric şi relieful sunt favorabile producerii unor

scurgeri de suprafaţă ridicate, atât eroziunea în suprafaţă, cât şi eroziunea produsă de scurgerile concentrate (în adâncime) sunt puternic frânate, datorită substratului litologic alcătuit predominant din roci dure şi semidure şi a gradului ridicat de acoperire a terenului cu păduri;

- în zona dealurilor subcarpatice, în condiţiile în care regimul pluviometric este mai putţin favorabil unor scurgeri de suprafaţă şi subterane ridicate, comparativ cu zona montană, predominarea alternanţelor de strate moi cu strate semidure şi gradul relativ redus de acoperire a terenului cu vegetaţie forestieră, asociate cu o presiune antropică ridicată, eroziunea atinge



cote mult mai mari, cu o pondere ridicată a terenurilor puternic până la excesiv erodate şi ravenaţie intensă; eroziunea este cu atât mai accentuată cu cât panta structurală se apropie de panta morfologică a terenului;

- în depresiunea Vrancei şi depresiunile intracolinare, cu regim pluviometric şi condiţii de relief mai puţin favorabile producerii unor scurgeri de suprafaţă ridicate, comparativ cu zona montană şi cea a dealurilor subcarpatice, predominarea alternanţelor de strate moi cu strate semidure şi gradul mult mai mic de acoperire a terenului cu vegetaţie forestieră, la care se adaugă presiunea antropică deosebit de ridicată, conduc la cele mai intense procese de eroziune, materializate în teren prin ponderea cea mai ridicată a terenurilor puternic până la excesiv erodate şi a ravenaţiei celei mai intense;

- În zona glacisului subcarpatic, rezistenţa slabă faţă de eroziune a rocilor este compensată cu panta mai redusă a terenului şi gradul mai mare de acoperire cu păduri precum şi de aportul de materiale (bolovani şi pietriş) transportate de-a lungul timpului, la viiturile excepţionale, din părţile superioare ale bazinelor, ceea ce face ca procesele de eroziune să fie atenuate;

Cu privire la deplasările gravitaţionale: - în zona montană, alcătuită predominant din roci dure şi semidure, deplasările de teren

sunt puţin răspândite, fiind reprezentate prin surpări şi rostogoliri; - în depresiuni şi dealurile subcarpatice, alcătuite predominant din alternanţe de strate din

roci moi (argile sau marne) cu strate semidure sau dure (gresii, gips) deplasările de teren prezintă o dezvoltare largă, fiind reprezentate prin alunecări, surpări, curgeri plastice şi noroioase. Alunecările de teren sunt generate de o multitudine de cauze, între ele mai frecvent înscriinduse subminarea erozivă a versanţilor de cursurile torenţiale, alternanţele de strate înclinate, cu permeabilitate diferită (b.h. Milcovel, Arva ş.a.); cu deosebire substratele predominant argiloase, cu argile în stare uscată, puternic fisurate, care permit pătrunderea apei cu uşurinţă în interiorul stratului, acţionând ca un unguent şi transformând structura iniţială rigidă într-un sistem deformabil;

- în zona glacisului subcarpatic, prezenţa depozitelor groase de pietriş şi nisip face ca deplasările de teren să fie foarte rare, fiind reprezentate prin surpări ale malurilor abrupte, în preajma reţelei hidrografice;

3.Concluzii Dacă roca, relieful, climatul şi solul constituie circumstanţele naturale, care pot favoriza

sau defavoriza degradarea, vegetaţia reprezintă factorul de rezistenţă care protejează terenurile împotriva acţiunii erozive a apei, iar omul este pe de o parte agent declanşator, iar pe de altă parte factor de stăvilire a procesului.

Procesele de eroziune prin apă şi cele de deplasare în masă sunt accentuate în zonele cu relief fragmentat unde solul nu este acoperit de un înveliş vegetal dens care să-l protejeze.

Cultivarea terenurilor în pantă, fără anumite măsuri preventive, a condus la inversarea raportului dintre ritmul pedogenezei şi cel al eroziunii, fapt care a avut şi are ca rezultat îndepărtarea stratului de sol prin eroziune în suprafaţă şi ravenarea terenurilor utilizate ca păşuni sau culturi agricole, în condiţiile practicării unor lucrări inadecvate, iar în unele cazuri, deplasarea gravitaţională a acestora.

Utilizarea durabilă a resurselor naturale implică folosirea limitată a solurilor, în proporţia cerută de asigurarea regenerării acestora, iar pădurea ca „fiinţă colectivă” şi, în acelaşi timp, ca resursă energetică regenerabilă este un sistem viu care utilizează în cel mai echilibrat mod posibil solul. Defrişarea pădurii a distrus echilibrul existent între factorii fundamentali – roca,



sol, clima, vegetaţie – iar păşunatul excesiv şi iraţional, practicat primăvara şi toamna târziu, pe sol umed, au avut şi continuă să aibă ca rezultat apariţia şi dezvoltarea eroziunii.

Vegetaţia constituie o adevărată stavilă în calea degradării terenurilor prin eroziune pluvială şi alunecări. Gospodărirea neraţională a pădurilor şi despăduririle masive urmate de o folosire necorespunzătoare a terenurilor în pantă au dus la dereglarea regimului hidrologic şi la declanşarea unor puternice procese de degradare accelerată a terenului. Crearea de păşuni prin defrişarea pădurilor pe terenurile cu înclinare mare, poate fi considerată un exemplu cu urmări nefaste.

Vegetaţia forestieră asigură totodată regularizarea scurgerilor de suprafaţă şi alimentarea echilibrată a scurgerilor subterane; se remarcă efectul pozitiv al vegetaţiei forestiere în prevenirea alunecărilor, prin diminuarea scurgerilor de suprafaţă si reducerea eroziunii la baza versanţilor, comparativ cu terenurile lipsite de vegetaţie forestieră; cu toate acestea unele evenimente climatice pot conduce la activarea sau reactivarea proceselor torenţiale sau de alunecare, deosebit de păgubitoare fondului funciar şi mediului, în general;

Cu o pondere superioară, prin consecintele activităţii lor, trebuie consideraţi factorii social-economici, al căror rol în procesul de eroziune a fost determinant; astfel, modul de producţie din trecut, distribuţia neraţională în raport cu panta a diferitelor categorii de folosinţă ca şi concentrarea aşezărilor în zone colinare sunt cauze ale distrugerii echilibrului ecologic şi intensificării eroziunii solului.

Prin adoptarea unei strategii unitare în realizarea acestor obiective, printr-o strânsă colaborare între diferite sectoare economice şi administraţia locală vor fi evitate eventualele paralelisme şi se va putea realiza o eficienţă ridicată a acţiunilor întreprinse pe linia dezvoltării durabile. În acest sens, considerăm că autorităţile locale au obligaţia, prin accesarea fondurilor europene şi nu numai, să colaboreze pentru elaborarea unor studii cu instituţii autorizate (ICAS, APM, OGA ş.a.) în vederea restabilirii echilibrului ecologic şi utilizării durabile a resurselor.



Foto 4 Consolidarea cu vegetaţie (anin alb) a taluzului de drum din apropierea unui torent (Ocolul Silvic Focşani)

BIBLIOGRAFIE: 1). Chipăilă, St., 1996, Măgura Odobeşti-studiu fizico-geografic, lucrare de licenţă; 2). Chipăilă, St., 2008, Analiza stadiului de degradare a terenurilor din bazinul hidrografic

al Milcovului, lucrare pentru obţinerea gradului didactic I 3). Constandache, C, 2001, Analiza factorilor care determină predispoziţia la degradare a

terenurilor din bazinul Putnei – Vrancea , Revista Pădurilor nr.2, pp. 32-37; 4). Constandache,C., 2002, Cercetari privind evolutia proceselor torentiale si de degradare

a terenurilor în bazine hidrografice torentiale din Vrancea, în vederea optimizarii tehnologiilor de amenajare hidrologica si antierozionala, ANALE, seria I, vol. 45, Ed. Tehnica Silvică, pp. 171-178;

5). Constandache, C. (2003), Refacerea si ameliorarea pinetelor sub raport productiv si protectiv de pe terenurile degradate din bazinul Putnei,Vrancea, Univ. Transilvania, Brasov

6). Constandache,C., Nistor,S., 2008, Reconstrucţia ecologică a terenurilor ravenate şi alunecătoare din zona Subcarpaţilor de Curbură şi a Podişului Moldovei, Seria a II-a, Editura Silvică, Bucureşti, 167 p;

Untaru, E., 2000, Rezultate ale cercetării ştiinţifice privind reinstalarea pădurii în bazine hidrografice torenţiale. Simpozionul Amenajarea bazinelor hidrografice în actualitate. Academia Română.Bucureşti, oct. 1998, pp. 37-43.

VRĂNCIOAIA: TOPONIME TOPOGRAFICE

Vasile ŢIBREA, profesor, gr. I, Centrul Şcolar ,,Elena Doamna”, Focşani1

1) Vasile Ţibrea, Toponime şi antroponime din comuna Vrăncioaia - Judeţul Vrancea, lu-

crare metodico-ştiinţifică pentru obţinerea gradului didactic I, coordonator ştiinţific prof. univ. dr. Grigore Brâncuş, 1993, Focşani.

Foto 5 Stabilizarea terenurilor alunecatoare şi ravenate cu lucrări hidrotehnice transversale (Perimetrul Andreiaşu)



Cuprinde toponimele care oglindesc natura topografică a obiectelor geografice

(mărime, formă, aşezare, culoare, soluri, aspecte ale biosferei, ale reţelei hidro-grafice). Iorgu Iordan consideră că acestea corespund mentalităţii polulare de a-şi reprezenta mental obiectele prin trăsăturile lor fizice (mentalitate manifestată şi o-bişnuinţa de a denumi oamenii prin porecle, care sancţionează o trăsătură fizică sau morală relevantă).

La acest capitol putem face următoarele clasificări:

I. Toponime care descriu forma sau aspectul exterior al locului:

- A. Relieful pozitiv (platforme şi oroforme): şes; pod, podişor, podeci; lun-că; movilă; gâlmă; grind; mal; obreajă; deal; muncel; măgură; momârţău, ţâgmă; chicere; chiţclaur; pisc; cocârci; grumaz; muche; coastă; corhană; stărmin; Hăgu-cea; pripor; râpă; Hodoroaba; ruptură; Barhaboaie; crac; clin; fund; chioacă etc.

- B. Relieful negativ: arcaci; groapă; gropană; curmătură; hârtoapă; jghea-b(uri); vale; văioagă; vad; cheie; bortă; scochină.

II. toponime care evocă natura terenului:

- A. Macro şi microvegetaţia: dumbrava; Cruşoasa; rediu; poiana; poiniţă; Luminea; Fetig; Gorâni; Hrejdea; Zmeuruş; Rogoaze; Hrişca; Pleş; tisa; bradul; ulmul; părul; trestia şi altele.

- B. Fauna (nume de animale şi aspecte privitoare la viaţa lor): bursucărie; cârlan; zâmbriţă; Urliac; iernatici; ghizunie (vizuină)…

- C. Aspecte ale hidrosferei: a. ape curgătoare: izvor; vână; şipot; pârâu; gârlă; gârlici; scursură;

undă; cascadă; gură; produşcă etc. b. ape stătătoare: bahnă; ploştină; slatină; ochi; baltă; bahlui /

balhui; dulghină; ghiol; ştioalnă; putori; iaz; Heleşteu; lac; budăi; fântână; puţ; cişmea;

c. numele principalelor ape curgătoare din comună:Putna, Zăbala, Vă-sui (Văsâi), Hăulişca, Sărăţel, Leadova; Alghean.

- D. Aspecte ale solului: piatră, bolovan, cremene, sâgă, lut, nămol, clisă, humoi şi altele

- E. Poziţia terenului faţă de anumite repere: faţă / dos; deal / vale; sus / mijloc / jos etc.

- F. Toponimicele referitoare la agricultură:

Menţionăm că, datorită spaţiului tipografic restrâns, nu vom prezenta in extenso decât Toponime care descriu forma sau aspectul exterior al locului: A. relieful pozitiv (platforme şi oroforme).



a. modul de curăţare a terenului: Arşiţa, arsură, săcătură. b. destinaţia agricolă a terenului: blană, ogoare, ţarnă, arie, prisacă,

stuchină, silişte, moşie, obleg, pârloagă, ţelină, haţaş, hotereag ş.a. În continuare, vom analiza toponimele şi entopicele susmenţionate din punct

de vedere semantic, etimologic, formal.

I. Toponime care descriu forma sau aspectul exterior al locului:

- A. Relieful pozitiv (platforme şi oroforme)

ŞES. Entopic folosit foarte des. Sensuri: ,,loc neted, neinundabil, larg, fără î-nălţimi; întindere mare de pământ lipsită de înălţimi (dealuri, munţi), cu privelişte deschisă în toate părţile”. 1) ♦ Toponime: Pe Şes (Sp.2); Şesul Hăuliştei (Sp.); Şe-sul Budăiului (P.); Şesul Negri (Vr.); Şesul Neagului (B.). ♦ Etimol.: lat. ,,sedeo”.

POD, PODIŞOR, PODECE. Entopice cu sens cunoscut de localnici, dar e fo-losit doar ca toponime. Sensuri: 1. podei / ,,loc întins, lar şi relativ plan; podiş mic”; 2. ,,plai cu coastă uşor înclinat” 3) În Documente putnene apare şi cu semni-ficaţia de ,,măsură a terenului”, înţeles azi dispărut: ,,au dăruit un pod de moşie (…) şi în pod sunt 30 fălcii de loc”. (Act datat 1688) ♦ Toponime: Podişor (Dealul de Mijloc), Podul cel Mare (Sp.), Podece, Podul Bozni, Podul lui Boian, Podul Fusului (P.), Podul lui Vlad (B.), Podul Ploştinei (Pl.) ♦ Etimologie: sl. ,,podu”. Podişor = pod + suf. -işor (diminutiv); podece = pod + suf. -eci (dim.), feminin.

LUNCĂ. Apelativ cunoscut în toată comuna, dar utilizat în toponimia locală numai în satul Poiana, deoarece numai râurile Putna şi Zăbala au lunci.. Sensuri: ,,vale păduroasă pe marginea unui râu; câmpie umedă acoperită cu iarbă,” 4) ♦ Toponime: Lunca Oanili, Lunca lui Velecan (P.) ♦ Etimologie: sl. ,,lonka”.

MOVILĂ. Entopic folosit des în toată comuna. Sensuri: 1. ,,ridicătură de pă-mânt naturală, mai mică şi mai rotunjită decât dealul” (DEX); ,,(…) apucă divali până în movilă, unde să împreună Putna cu Zăbala” (Doc. putn., an 1768, Poia-na); 2. semn de hotar pentru moşia Vrancei: ,,(…) hotarnicii deosebesc Vrancea cu sămne movile.” ♦ Toponime: Movilele (Moghilele) Vrancei (la hotarul Vrancea arhaică şi restul Ţinutului Putnei); Movila (Sp.) ♦ Etimologie: sl. ,,mogyla”.

GÂLMĂ. Apelativ folosit foarte rar ca entopic. Sensuri: ,,(pop.) dâmb, movi-lă” (DEX). ♦ Toponim întâlnit într-un document datat 1844, referitor la Dealul Bo-

1) T. Porucic, apud Iordan, Iorgu, Toponimia românească, p. 23, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1963.

2) Vom prescurta numele satelor din comună: Vr. / Vrăncioaia, P. / Poiana, Sp. / Spineşti, M. / Muncei, Pl. / Ploştina, B. / Bodeşti.

3) Op. cit., p. 36. 4) H. Tiktin, op. cit.



zul, pe hotarul dintre satele Poiana şi Năruja: ,,(…) alăture cu Gâlma Neculii” (Doc. p.). ♦ Etimologie: sl. ,,chlǔmǔ”.

GRIND. Entopic folosit frecvent în întreaga comună. Sensuri: ,,ridicătură, du-nă (în apă), banc de nisip” (H. Tiktin); ,,locuri puţin ridicate, într-o regiune inun-dabilă sau nu, în general, plane şi joase” 1). ♦ Toponime: Pe Grind (P.) şi Grind (B.). ♦ Etimologie: sl. ,,grendǔ”.

MAL. Este un apelativ foarte răspândit în comuna noastră. Sensuri: ,,regiune de lângă apă, munte; pantă foarte mare, fără stânci; fâşie îngustă la marginea a-pei stătoare; denivelare bruscă şi abruptă de teren; loc cu teren mâlos sau cu apă foarte aproape de suprafaţă” (T. Porucic); ,,mal are sensul originar de munte, deal, ridicătură de pământ” 2); perete, margine (abruptă) a unui râu, şanţ, gropi; margine (îngustă) situată (în pantă) de-a lungul unei ape; ţărm” (DEX). ♦ Toponi-me: Pe Mal (Vr.), Malul Hăuliştei (Sp.), Malul Roşu (P.), Malul Ploştinei (Pl.) ♦ Etimologie: vocabularul traco-dac; albaneză ,,mal” 3.

OBREAJĂ. Entopic extras din documente cercetate, necunoscut de vorbitorii actuali. Sensuri: ,,culme stearpă de pe un deal; loc înalt şi sterp” 4) care îl dă ca si-nonim pentru ,,mal”; în Doc. p. apare ca apelativ („... să face aşezătură cu lunca şi cu obreaja”, anul 1791, satul Lepşa); ca toponim (,,… din satul Nărujii, anume din Obrej”, anul 1802); ca antroponim (,,… Ivan Huşcă ot Spineşti, ce mă trag din Obreja”, anul 1803). ♦ Etimologie: sl. ,,obreja”.

DEAL. Entopic foarte frecvent în limbajul locuitorilor. Sensuri: ,,formă de re-lief pozitivă; o ridicătură a scoarţei pământului mai mică decât muntele, dar mai mare decât colina” (DEX). Sensul entopicului diferă puţin de sensul toponimelor care denumesc de obicei numai partea superioară a dealului ce cuprinde numai cul-mea şi plantele învecinate. ♦ Toponime: Pe Deal (o parte a satului Poiana, două puncte distincte din satul Vrăncioaia), Dealul Muncelu (Pl.), Dealul Mălinei (P.), Dealul Dragoti (lui Dragotă), Dealul Arşiţei (Arşiţa Mare), Dealul Nărujei, Dealul Tisei, Dealul Sărăţelului (Vr.), Dealul Mărginii, Dealul Căpăţânii, Dealul de Mij-loc (Vezi Podişor!), Dealul Crucii (Sp.), Dealul Dumi (B.), Dealul Gropilor, Dea-lul Boţului (B.) ♦ Etimologie: sl. ,,dělǔ”.

MUNCEL. Entopic dispărut din vocabularul activ, dar recunoscut ca sens prin

asemănarea de formă cu munţii din vecinătatea satului Muncei. Sensuri: ,,deal mare legat de alte dealuri lungii şi mari; munte mic” 1). Este atestat, ca toponim,

1) T. Porucic, op. cit., p. 28. 2) Ovid. Densusianu, p. 12, apud Iordan, I., op. cit. 3) Brâncuş, Gr., Vocabularul autohton al limbii române, p. 90, Editura Ştiinţifică şi Enci-

clopedică, Bucureşti, 1983. 4) T. Porucic, op. cit., p. 25. 1) Idem.



într-un act datat 1709: ,,…în Munţii Peţâcului…”, în Doc. p. ♦ Toponime: Dealul Muncelu (P.); tautologie ce dovedeşte că sensul entopicului ,,muncel” este neclar pentru vorbitorii de azi. Alt toponim, Muncei, oiconim, formă prescurtată a topicu-lui ,,Munceii lui Lateş”, atestat în 1780. ♦ Etimologie: lat. ,,monticellus”.

MĂGURĂ. Entopicul şi-a terminat perioada de toponimizare, existând doar ca toponim, al cărui sens este perceput foarte vag, prin raportare la realitate. Sensuri: Iorgu Iordan îl consideră sinonim cu movila şi muntele şi înrudit cu dealul şi gruiul. Gr. Brâncuş arată că în vechile texte româneşti are sensul de ,,munte”, ,,deal”. ,,” ♦ Toponime: Măgura (Măgura Spineşti) - un deal masiv cu platouri în-tinse şi coaste line, dar înalte; Vârful Măgurii (altitudine 930 m.) este considerat de localnici ca munte. Entopicul ,,Măgura” inculcă în conştiinţa vorbitorilor ideea de înălţime dominantă şi masivă deoarece Măgura Spineşti este cel mai înalt deal din vestul Depresiunii Vrancei, după cum Măgura Odobeşti (996 m) este cel mai înalt deal din partea de est a acestei depresiuni. În Doc. putnene este citat atât ca ento-pic, cât şi ca toponim: ,,… şi merge hliza în sus până în Măgură” (anul 1698, n.n., ,,Măgura Odobeşti”); ,,… în Măgur, la lac, la frasană… (an 1763, ,,Măgura Spi-neşti”, n.n.); ,,… în hotarul lor, a măgurelilor…” (an 1837, n.n. - ,,Măgurile lui Roiş, comuna Nistoreşti). Forma diminutivală din ultimul exemplu dovedeşte că sensurile movilă şi munte specificate de Iorgu Iordan au putut coexista cândva, entopicul ,,măgură” denumind, probabil un munte sau un deal foarte înalt ce are formă de movilă. ♦ Etimologie: Gr. Brâncuş 2) îl încadrează în vocabularul sigur, autohton, respingând, din motive fonetice, atât originea slavă veche, cât şi pe cea albaneză. V. Ioniţă 3, citându-l pe Marcel Baudot, consideră că măgura este un de-rivat din mag, radical de origine preindo-europeană (alături de alţi radicali de aceeaşi origine răspândiţi în Europa şi în Asia, cum ar fi: alpo, bal-bar, mal, pikk, sek, tauro, tuk etc.) care exprimă ideea de proeminenţă geografică. Sensul actual de obiect (geografic) masiv dominant, întunecat ar putea avea înrudire şi cu lexemul ,,măgăoaie” (etim. nec., DEX) ce pare a fi derivat din aceeaşi rădăcină.

MOMÂRŢĂU. Este numele unei ridicături de pământ ca o movilă mai mare, mărginită pe trei părţi de albiile a trei pâraie; după inf. Ştefan Bahnă, 65 ani, Spi-neşti, acest toponim ar fi derivat din cuvântul mamelon, idee greu de acceptat de-oarece localnicii nu folosesc acest cuvânt, iar transformarea lui în ,,momârţău”, lingvistic, este greu de explicat. O şansă de lămurire a sensului acestui toponim ne-o oferă V. Ioniţă. El constată aici existenţa unor oronimice străvechi: cuc-cucă, gug-gugă, moc-moacă etc. de la care s-au format numele ciobanilor ce trăiesc în astfel de locuri, respectiv, gugulani şi mocani. În această serie, el constată existen-

2) Gr. Brâncuş, op. cit. 3) Baudot, Marcel, Des oronimes preindo-européenes, apud Ioniţă, Vasile, Nume de locuri

în Banat, pag. 200, Editura Facla, Timişoara, 1983.



ţa şi a ,,neexplicatului momârlan (conform Moma, oronim în Munţii Apuseni)”. 1) Constatăm că între momârlan şi momârţău există o rădăcină comună, deci trebuie să existe, logic, şi o apreciere de sens. Considerăm că momârlan (‹ mom + suf. a-ugmentativ -îrlan, conf. ţopârlan) a fost derivat, în sens peiorativ, prin substituirea sufixului propriu -îrlan cu sufixul -îrţău. Aşadar, la origine, acest toponim s-ar pu-tea să fie o poreclă specifică ciobanilor ardeleni stabiliţi în secolele trecute în Vrancea. În comuna Vrăncioaia se mai cunosc entopice care au devenit nume de familie sau porecle, ca: bahnă → nume de familie Bahnă; baltă → poreclă Baltă; bâtcă → numele de familie Bâtcă.

PISC (CHISC), BOTUL PISCULUI. Entopice foarte răspândite. Sensuri: pentru ,,pisc” - ,,vârf ascuţit (şi golaş) de munte sau de deal, dominând o vale sau o depresiune” (DEX). În Vr. ,,piscul” denumeşte şi o culme îngustă şi lungă dintre două mici depresiuni (gropi) paralele; ex., piscul dintre Groapa cea Mare şi Groa-pa cea Lungă. Botul piscului” denumeşte partea din faţă, rotunjită, de unde începe piscul. Cele două entopice sunt atestate documentar atât ca apelative, cât şi ca to-ponime: ,,… şi trage pe chiscu la pârâu” (an 1592, sat Păuleşti); ,,… săcătura esti… în Piscul u Pinteleiu” (an 1746, Vr.) ♦ Toponime: Pe Pisc, Piscul lui Pinti-lie, Piscul Dochiţei (Vr.), Piscul Bordi, Piscul Cobzarului (P.), Piscul lui Moacă (M.). ♦ Etimologie: necunoscută (DEX).

CHICEREA. Sensul toponimului este neclar, deci şi-a încheiat perioada de to-ponimizare. Sensuri: ,,vârf de deal conic mai înalt decât o colină, în forma acope-rişului casei” (Dicţionarul Academiei); ,,deal mic, stâncos; culme mică, stâncoa-să, cu pante repezi”. 2) ♦ Toponim: Chicerea (Vr.) - informatorii au precizat că nu-mai vârful dealului are acest nume, pantele având alte denumiri; este unic în comu-nă şi foarte rar în Vrancea, nefiind niciodată menţionat în Doc. putnene.

CHIŢCLAUR. Este numele unui deal din satul Muncei. Credem că provine din apelativul ,,chioclaur” (variantă pentru coclaur, sub influenţa lui chioacă) prin sincoparea lui ,,o”(› chiclaur) şi apoi epenteza lui ,,ţ”: chiţclaur. Ar putea fi luat în seamă, ca etimon, şi chiclui (chiclău) ‹ lat. ,,picculeus” - ,,vârf de munte”; acest entopic însă nu l-am întâlnit nici în documente, nici în vorbirea curentă.

ŢÂCMĂ (ŢÂGMĂ). Entopic pe cale de a-şi încheia perioada de toponimiza-re, sensul lui fiind foarte vag pentru vorbitorii actuali. Se bănuieşte o înrudire de sens cu lexemele ,,ţâf” (vârf ascuţit al unei plante când iese din pământ) şi ,,ţâu” (vârf ascuţit al unei pietre înfipte în pământ). Sensuri: ,,ţâgmău = vârf de deal uşor rotunjit” (Chestionarul toponimic…); curios, Iorgu Iordan nu-l citează în lucrarea sa. În Doc. putnene este atestat într-un act datat 1837, satul Călimani-Vidra: ,,…

1) Ioniţă, V., op. cit., p. 201. 2) T. Porucic îl consideră sinonim cu ,,movilă”,.Apud Iordan, Iorgu, op. cit., p. 24.



din ţicma Iarului până în vârful Măgurii”. ♦ Toponime: Ţîcma (Vr.), Ţâcma lui Bratie (M.) ♦ Etimologie: (probabilă) magh. ,,szikla” › ,,ţiclău” (vârf de munte sau

de deal; pisc) › ,,ţicmă”.

COCÂRCI, toponim, deal în satul Vrâncioaia. Este o culme deluroasă cu on-dulaţii; de aceea credem că numele se referă la forma acestei culmi. Ar putea fi un derivat din cocârlă (,,pisc strâmb într-o parte”, apud Dicţ. Acad.), deşi apelativul nu face face parte din vocabularul local. ♦ Etimologie: sl. ,,kuka” / ,,cârlig”; cf. srb. ,,kukara” / ,,un cârlig la plug” şi magh. ,,kukora” / ,,curbat” (D. A.). S-ar pu-tea presupune şi o compunere prin contaminare între cocoaşă” (,,gheb pe spatele unei fiinţe) şi ,,cârcă” (,,spate, spinare), ambele cuvinte fiind curente în vocabula-rul din comuna Vrâncioaia.

GRUMAZ. Apelativ folosit rareori pentru a denumi gâtul vitelor mari. Sen-suri: ,,spinare lată, cu pante repezi între două dealuri” 1); ,,(…) specializat în une-le zone ca denumire a gâtului animalelor datorită, probabil, concurenţei lui gât din slavă. În Transilvania domină grumaz, cou, gât fiind rar…” 2) Deci ar fi o do-vadă a prezenţei ardelenilor în Vrancea. ♦ Toponime: Grumaz (P.) - o şa ca o ceafă situată între un pinten al dealului Cârlanul şi movila aflată la confluenţa între Putna şi Zăbala. Apele Putnei şi Zăbalei, săpând de o parte şi alta această gâtuitură, au rupt ,,grumazul” ce le despărţea şi s-au unit în punctul numit ,,La Cascadă”; La Grumaz - gâtuitură a albiei Văsuiului, aproape de satul Muncei, între un pinten al dealului Hrejdea şi versantul nordic al Ţâgmei lui Bratie. ♦ Etimologie: vocabula-rul autohton traco-dacic 3).

MUCHE. Apelativ folosit frecvent. Sensuri: ,,partea cea mai înaltă, ascuţită şi prelungită a unui munte, a unui deal, a unei stânci; creastă, coastă, culme; p. ext.: coastă a unui munte sau a unui deal; pantă, povârniş” (DEX). Atestare: ex-presia ,,zarea muchii” (an 1844, dealul Bozul, între satul Poiana şi Năruja). ♦ To-ponime: Muchea Ţărnii (P.), Muchea cea Mare (B.) ♦ Etimologie: probabil, lat. ,,mutila (= mutulus)” - DEX.

MOIDAN. E înţeles ca fiind o mică ridicătură, cu partea superioară plată, ca o masă de mică întindere, apărută pe suprafaţa unei ,,gropi” sau a unei coaste de deal (sens local). Apelativ netoponimizat. Neînregistrat nici în DEX, nici în Chesti-onarul toponimic… Nu poate fi socotit variantă pentru ,,maidan”, având alt sens.

ŢOMÂNDĂU. Sensul local - un pisc de la munte cu stânci ascuţite şi golaşe. Nu apare nici în DEX, nici în Chestionarul toponimic… Ca şi ,,moidan”, nu a fost toponimizat în comuna Vrâncioaia.

1) Op. cit., p.25. 2) Gr. Brâncuş, op. cit., p. 84. 3) Idem, p. 84.



COASTĂ. Apelativ foarte des întâlnit, având sens comun. ♦ Toponime: Coas-ta Sori, Coasta Ivănci (Sp.), Coasta Bodeştilor, Coasta lutului (B.), Coasta Şipotu-

lui (Vr.) ♦ Etimologie: lat. ,,costa”.

CORHANĂ. Entopic cunoscut şi folosit în comună, dar al cărui sens începe să

devină neclar. Sensuri: ,,coastă, priporie şi sterilă, pe care cu anevoie o urci sau o cobori şi nici că se poate face cărare pe ea.” 1) Sensul local: coastă povârnită şi abruptă, dar nu sterilă (are păşune, fâneaţă, semănături). ♦ Toponime: În Corhană (Vr.), Corhana lui Vlad (B.) ♦ Etimologie: ucr. ,,kurhan” sau rus. ,,kurgan” 2). Al. Philippide propune etimologie cumanică.

STĂRMIN. Apelativ necunoscut de actualii vorbitori. Apare într-un zapis de vânzare datat 1789 referitor la o moşie din comuna Vrâncioaia: ,,… i-am vândut o falce şi jumătate la Şipote, (…) din zarea gropii lui Ciută, (…) pe supt Stărmin.” (Doc. putnene) Sens: ,,stărmină: coborâş prăpăstios, regiune cu pante prăpăstioa-se”. 3) ♦ Toponime cu acest apelativ nu se cunosc astăzi în comună. ♦ Etimologie: sl. ,,strǔmina” - ,,loc abrupt”.

CHIOACĂ. Sensul local: coastă abruptă, stâncoasă şi golaşă. Nu este înregis-trat nici în ,,Chestionarul toponimic…, nici în Dicţ. Acad. (unde apare lexemul ,,cioacă”, având alte sensuri). ♦ Nu se cunosc toponime cu acest apelativ.

RÂPĂ. Entopic foarte frecvent în zona Subcarpaţilor de Curbură. Are sensul comun utilizat în toată ţara. Atestat ca toponim într-un document datat 1768, referi-tor la satul Poiana: ,,(…) Râpa lui Roşchilă din bătrânul Merlan”. (Doc. putn.) ♦ Toponime: Râpa Gărăţălului, Râpa Roşie, Râpa Ursului (P.) Râpa lui Şpanţu (Vr.), Râpa Boţului (M.). ♦ Etimologie: lat. ,,ripa”.

COCLAUR. Apelativ folosit mai ales în expresia ,,a umbla pe coclauri” în care are sensul de locuri îndepărtate, cu pante abrupte şi râpi. ♦ Etimologie necu-noscută (Dicţ. Acad.).

RUPTURĂ. Apelativ frecvent având sensul de ,,rupere de pantă din cauza surpării terenului; pantă abruptă provenită din surparea terenului”. 4) ♦ Toponi-me: Rupturi (Vr. Şi Sp.), La Rupturi (P.) ♦ Etimologie: lat ,,rumpere” - ,,a rupe”.

BARHABOAIE. Este numele unei porţiuni dintr-o coastă de deal din Vrăn-cioaia. ♦ Toponimul, aparent, ar proveni dintr-un nume marital, construit cu sufixul -oaie; în realitate, este un sinonim cu ,,hârbuitură”, ,,ruptură”, ,,borhăitură”, ter-

1) T. Porucic, op. cit., p. 70. 2) Iordan, Iorgu, op. cit. Vezi şi Philippide, Al., Originea românilor, II, p. 376, apud Iordan, Iorgu, op. cit. 3) T. Porucic, op. cit., p. 31. 4) Idem.



meni ce corespund cu starea terenului, care, în timpul ploilor, suferă astfel de de-gradări. Cuvântul pare a proveni din terminologia păstorească locală: ,,a borhăi” - ,, a sfâşia burdihanul unei vite de către fiarele sălbatice”. La acest verb a fost adă-

ugat sufixul peiorativ -oaie, pentru a exprima reacţia psihică a oamenilor faţă de a-

cest loc, care le provoacă deseori neplăceri. ♦ Etimologie necunoscută (cf. D. A.).

HODOROABA. ♦ Toponim, deal în partea de sud-est a satului Vrăncioaia.

Pentru explicarea acestui toponim sunt posibile două variante: a) hodoroabă, sino-nim cu hodoroagă / ,,căruţă veche, stricată”, provenind din verbul onomatopeic ,,a hodorogi”, cf. D. A.; b) rus. dialectal ,,udoroba”, cu sensul de ,,oală rea” + ,,h” proteic sub influenţa verbului ,,a se hodorogi” (cf. Iorgu Iordan, ,,Toponimie putneană”, care propune acest etimon pentru toponimul ,,dorobeţ”). Apreciem că este mai firească varianta ,,b”, întrucât la noi în sat nu există sinonimica ,,hodo-roabă” - ,,hodoroagă”, iar forma reliefului (coasta dealului are formă concavă ca ,,o oală”) pare a corespunde sensului dat de etimonul rusesc. La acceptarea acestui sens ne-ar îndreptăţi şi faptul că partea unde începe această coastă de deal este nu-mită de localnici Gura Hodoroghii (expresie metaforică ce denumeşte deschiderea unei concavităţi geografice).

HĂGUCEA. Este numele unui deal situat în partea de nord a masivului Mun-cei. Probabil este un derivat al ardelenescului ,,hăgău” + suf. diminutival -ce(a). Termenul ,,hăgău” este identic cu ,,hâgă” pe care îl întâlnim ca toponim pe Valea Milcovului: ,,Hâga Porcului”, cf. Doc. putnene, an 1680. Acest toponim (,,Hâga Porcului”) este analizat de Iorgu Iordan (Toponimie putneană, în ,,Milcovia”, an IV, vol. I-II, 1933), care explică transformările hago › hăgău › hâgă: ,,hăgău fiind un termen ardelenesc, acolo a căpătat o formă cât mai apropiată de a prototipului (cf. eleşteu ‹ din magh. halasto). În vechiul regat, limba maghiară n-a putut exer-cita o influenţă aşa de mare ca în Ardeal, astfel că hago s-a supus regulilor limbii noastre”. Sensul acestui toponim are la origine magh. ,,hago” / ,,drum pe povârniş de munte” (cf. D. A.). Dar apelativul ,,hâgă”, prezent încă în vocabularul sătenilor, mai are şi sensurile: ,,moşie întinsă, cu mult loc netrebnic; râpă cu humoi (= argilă vânătă)”. ♦ Deci, toponimul ,,Hăgucea” ar putea însemna o coastă de deal abruptă, cu mult teren slab productiv. El conservă o formă mai veche decât apelativul exis-tent azi în vocabularul comunei şi atestat, în 1680, pe Valea Milcovului. t

PRIPOR. Apelativ foarte frecvent. Sensuri: ,,coastă de deal sau de munte, pantă abruptă, povârniş” (DEX). Sensul local: drum pe o pantă abruptă. ♦ Toponi-me: La Pripoare, Priporul lui Jechianu (Vr.), Pe Pripor (P.) ♦ Etim.: bg. ,,pripor”.

CRAC. Apelativ frecvent având uneori conotaţii eufemistice. Sensuri: ,,ramifi-caţie a unei ape curgătoare” (DEX). Sens local - porţiune dintr-o coastă de formă relativ triunghiulară cu vârful sau cu unghiul ascuţit în jos, detaşată de restul



coastei prin ravene. ♦ Toponime: Pe Crac, parte a satului Poiana; Pe Crac la mătu-şa Maria (Vr.) ♦ Etimologie: bg. ,,krak”.

CLIN. Sens: ,,petic de pământ sau de pădure în formă de triunghi sau de for-mă îngustă” (DEX) ♦ Toponime: Pe Clin (Sp.) fâşie de teren între Pârâil Comorii şi Pârâul Benediucului. ♦ Etimologie: sl. ,,klinǔ”.

FUND. Apelativ foarte frecvent utilizat. Sens: ,,partea cea mai depărtată (con-siderată în linie orizontală) a unui loc” (DEX) ♦ Toponime: Fundul lui Moacă, Fundătura (Vr.), Fundul Benediucului, Fundul Hârtoapelor, Fundul Hrejdei (Sp.), Fundul Zâmbriţei, atestat 1832 (Pl.).

DESCENTRALIZAREA ŞCOLII ROMÂNEŞTI

Costică NEAGU, prof. dr. director CCD ,,Simion Mehedinţi”, Vrancea

,,Nu poate Statul ce poate Satul” Simion Mehedinţi

Bate din nou vântul descentralizării, un vânt ce revine în mod simtomatic în societatea românească de după 1989, de câte ori statul se află în imposibilitatea de a face faţă unor presiuni… financiare, administrative, a unor presiuni impuse de ,,partenerii noştri”, de azi, din Uniunea Europeană…, un vânt care are, uneori, la origine, interese de tot felul, pe care nici nu le bănuieşti la început, dar pe care nu le mai poţi ocoli atunci când şi-au produs efectul.

Să ne amintim de marea ,,competiţie naţională” a privatizării cu orice preţ şi în orice condiţii, privatizare care a produs monstruozităţi pe care, în surdină, le punem încă de astăzi, în sarcina unor facţiuni politice, a unor persoane publice sau fizice de mare influenţă, monstruozităţi de care în viitor, ne vom căi, ne va fi ruşine. De asemenea privatizări ne vor acuza urmaşii noştri până în veac.

Prin aceste afirmaţii nu vreau să spun că aş fi de partea etatizării şi că aş respinge, ab initio, privatizarea sau, mai nou, descentralizarea, care după argumentele unora pare că se aspiră la medievalizarea, la baronizarea ţării, pentru ca fiecare să facă ce vrea. În ultimul timp se conturează la orizont descentralizarea învăţământului, o descentralizare care ar trebui să ne dea fiori, având în vedere criza tot mai accentuată a şcolii şi criza financiară care ne ameninţă cu blocarea întregii societăţi. În condiţiile în care şcoala ar trebui să fie unitară pentru că formează valori, iar ,,scara de valori” este una, toţi ,,factorii”, de la ministru la inspector general, primar sau alte autorităţi clamează pe toate vocile, necesitatea vitală a descentralizării şcolii.



Cred cu toată convingerea că e nevoie de o descentralizare şi în domeniul învăţământului, dar acest lucru ar trebui să vizeze în primul rând implicarea efectivă şi responsabilizarea mai multor parteneri (şcoala, familia, comunitatea locală şi judeţeană) în actul susţinerii, a gestionării procesului de învăţământ şi nu în actul conducerii: cine-i mai tare: primarul sau directorul, cine cui dă porunci, cine pe cine schimbă după bunul plac sau mai nou – politizarea oficială a postului de inspector şcolar general şi a adjuncţilor, pentru că aceştia fac ,,politica” nu ştiu cărui partid. Mă întreb: cine mai face politica şcolii sau a bunului simţ, pentru că patriotismul şi naţionalismul au devenit cuvinte de ocară. Eu cred că oamenii şcolii, ,,de la vlădică la opincă”, de la educatoare la ministru, trebuie să facă o singură politică: politica şcolii, politica profesionalismului didactic, singura în măsură să oprească dezastrul spre care se îndreaptă şcoala şi societatea românească de azi, iar această politică este atotcuprinzătoare şi nu de partid - parte.

Astăzi când se produce o cuplare a şcolii româneşti la doctrinele pedagogice moderne, când învăţământul se află într-o perpetuă tranziţie şi reformă, ar trebui ca diriguitorii şcolii şi mediul academic din ştiinţele educaţiei să se uite cu mai multă atenţie la tradiţia şcolii româneşti şi să nu preia, ad literam, modelele puse pe tavă de alţii.

Marele pedagog, G. G. Antonescu afirma în privinţa şcolii, că e necesară o ,,centralizare ştiinţifică şi o descentralizare administrativă”, lucru la care oamenii şcolii ar trebui să mediteze mai serios, pentru că în ambele direcţii avem multe ratări imense, după 1989:

a). Am reînfiinţat învăţământul particular ca o alternativă la cel de stat, după model occidental, dar n-am privit la legislaţia noastră dinainte de război în care se spunea că absolvenţii învăţământului particular dădeau examenele la stat, că ministerul supraveghea îndeaproape unităţile de învăţământ particular. Am acreditat facultăţi care îndeplineau condiţiile impuse, doar pe hârtie, ne aflăm în situaţia în care constatăm că ar exista 16.000 de diplome false, un adevărat atentat la siguranţa naţională şi… nu cade nici un cap, pentru că sunt mari interese… la mijloc. ,,Folclorul” vorbeşte de cea mai mare excrocherie naţională cu viitorul acestei naţii şi nimeni nu păţeşte nimic. Există un pericol social mai mare decât acesta!? Ce diferenţă este între diplomele ,,savantei” şi cele pe care le dăm noi astăzi!?

b). Am flexibilizat curriculum-ul prin opţionale, o idee generoasă care exista în şcoala noastră interbelică (programa minimală, programa maximală), şi ce a ieşit: am completat catedrele unor colegi cu opţionale care n-au nimic cu interesul copilului, al familiei sau cu cerinţele pieţii muncii.



c). Am renunţat la manualul unic şi am lansat manualele alternative. S-au cheltuit sume fabuloase pe colaborări cu tot felul de ,,specialişti” străini, fără ca măcar să aruncăm o privire peste manualele interbelice ale unor autori celebri, şi ce a ieşit: ,,manuale” apărute simultan cu programa şcolară, mai multe variante ale aceluiaşi manual, un manual care este inutilizabil dacă nu-l livrezi cu profesor cu tot. Simion Mehedinţi spunea, referindu-se la structura şi la fondul ştiinţific al manualelor de geografie, că acestea se adresează profesorilor, copiilor care au fost la şcoală, celor care au lipsit întâmplător de la oră, pentru a se pregăti, dar şi părinţilor care vor să-şi ajute copiii la învăţătură. Manualele actuale sunt înghesuite cu tot felul de ilustraţii, grafice, scheme, cât mai multe culori care obosesc şi un specialist, ilustraţii în umbra cărora găsim foarte multe erori ştiinţifice sau ,,alternative”: un deal sau un munte are mai multe înălţimi, depinde pe ce manual te uiţi.

Revenind la descentralizare, cred că este un concept despre care toată lumea, la nivel declarativ, susţine că va rezolva toate neajunsurile şcolii româneşti, că nimic nu se mai poate mişca din loc dacă nu facem descentralizare, dar la nivel concret, fiecare se teme de aplicarea descentralizării: primarul se gândeşte la resurse, dar şi la felul cum îl va chema la ordin pe director şi nu numai pe el, directorul se gândeşte cu teamă la primar, dar şi cu satisfacţie la faptul că, dacă titularizarea se va face la nivelul şcolii, mai rezolvă un prieten sau înlătură un duşman. Statul se gândeşte că i se va uşura povara, pe care o va dirija către judeţe, către comunitatea locală, către familie, cum se procedează de multe ori şi astăzi. Pe scurt, nimeni nu ştie ce-i cu descentralizarea şcolii, ce componente (financiar, organizatoric, ştiinţific) va cuprinde.

Afirmăm acest lucru deoarece, după ştiinţa noastră, de câţiva ani MECI are un Program privind finanţarea pe elev, program la care participă 8 judeţe, dar nimeni nu ne spune concluziile, măcar parţiale, la care s-a ajuns, pentru a întrevedea şi noi dimensiunile descentralizării.

* * * Astăzi când învăţământul românesc se află, cu adevărat, la o răscruce

importantă ce reclamă descentralizarea ca pe o alternativă obligatorie spre care toată societatea priveşte cu speranţă, pentru a scoate şcoala din criza perpetuă în care se află, propunem ca diriguitorii învăţământului să creeze o instituţie a descentralizării şcolii româneşti, o instituţie care să fie deasupra conjuncturilor politice şi a orgoliilor personale, o instituţie prin care să fie responsabilizaţi toţi factorii interesaţi, cu adevărat, de bunul mers al şcolii.

Deşi pare o soluţie romantică şi de conjunctură, ideea înfiinţării unei asemenea instituţii a fost materializată de Simion Mehedinţi în anul 1918 prin



Legea eforiilor şcolare pe când era Ministru al Instrucţiunii şi Cultelor în Guvernul Marghiloman. Plecând de la premisa că ,,După marile nenorociri publice, toate naţiile şi-au adus aminte de şcoală. Aceasta deoarece, dacă armata, magistratura sau alte segmente şchioapătă, de vină e şcoala, adică pregătirea primară, liceală şi, îndeosebi, cea universitară”, ministrul Mehedinţi doreşte să pună şcoala pe picioare, dar constată că statul era foarte slăbit după război, ţara era ruptă în două, şi atunci apelează la sufletul întregului popor pentru a susţine şcoala, convins fiind că: ,,Nu poate Statul ce poate Satul”.

Ce era, de fapt, eforia şcolară? Era o structură administrativă cu personalitate juridică, o structură condusă de un consiliu de administraţie format din 7 membri: trei de drept (primarul, preotul şi învăţătorul, care era şi secretarul executiv al eforiei) şi patru membri aleşi prin votul întregii comunităţi, dintre cei mai de vază gospodari ai satului, oameni ataşaţi şcolii şi binelui public. Eforia avea putere de decizie în toate problemele ce vizau buna administrare a şcolii, primea fonduri de la comună pe care le gestiona corect. O dată pe an (23 aprilie), eforia prezenta un raport financiar în adunarea generală a comunei unde participau toţi sătenii majori, aceştia putând cere socoteală eforilor pentru toate neîmplinirile.

Legea pentru eforiile şcolare nu a fost aplicată, deoarece Guvernul Marghiloman a căzut în octombrie 1918, dar întregul eşafodaj al acesteia a fost preluat aproape identic de către ministrul dr. C. Angelescu în 1919. Chiar dacă eforiile au fost rebotezate comitete şcolare, acestea au asigurat gestionarea sistemului de învăţământ în toată perioada interbelică. Cu toate că dr. Constantin Angelescu, cel mai longeviv ministru al învăţământului dintre cele două războaie mondiale, nu a recunoscut că a copiat Legea pentru eforiile şcolare, schimbând doar numele instituţiei, putem afirma că Legea pentru comitetele şcolare reprezintă, în fapt, singurul exemplu de continuitate din politica românească.

Dr. Angelescu a creat o structură instituţională a descentralizării, pe verticală, extinsă la nivelul întregului învăţământ: comitet şcolar pe comună, comitet şcolar în fiecare şcoală din oraş, comitet şcolar pe oraş, comitet şcolar pe judeţ. La nivel central, comitetul şcolar se afla în subordinea Administraţiei Casei Şcoalelor, care verifica bugetele şi administra o serie de fonduri. Comitetul şcolar de la nivel judeţean avea un fond realizat din cotizaţiile comitetelor de la nivel comunal şi orăşenesc pe care îl folosea pentru susţinerea şcolilor din localităţile mai sărace, lipsite de resurse.

Iată, pe scurt, câteva prevederi legale care statuau comitetele şcolare, pentru a vedea ce importanţă şi ce autoritate acorda legiuitorul acestei structuri



administrative: ,,În fiecare comună rurală, pe lângă fiecare grădină de copii urbană, şcoală urbană, şcoală secundară, profesională şi specială, se instituie câte un comitet şcolar (…) care se interesează de bunul mers al învăţământului şi de răspândirea culturii în popor.” (art. 1); ,,Acest comitet şcolar se compune din primarul comunei, preotul paroh, învăţătorul şi patru locuitori din comună, aleşi de cetăţeni.”(art. 8); ,,Comitetul şcolar judeţean se compune din preşedintele consiliului judeţean, revizorul şcolar, administratorul financiar, protoereul judeţului, doi delegaţi ai camerei de comerţ, un proprietar agricultor, patru membri aleşi de adunarea generală a delegaţilor comitetelor şcolare rurale”.(art. 23); ,,Membrii comitetului aleg, dintre ei, un preşedinte. Învăţătorul e, de drept, secretar.”(art. 8);

Comitetul şcolar avea următoarele sarcini: ,,administraţia bunurilor mobile şi imobile ale şcolii; se îngrijeşte de starea materială a şcolii; asigură întreţinerea materialului didactic; aplicarea obligativităţii învăţământului; răspândirea culturii în popor” (art. 18) etc.

Comitetul şcolar avea o serie de venituri sigure: ,,14% din veniturile comunelor datorate pentru întreţinerea şcolii; veniturile bunurilor mobile şi imobile proprietatea şcolilor; 1/3 din veniturile arendării cârciumilor; venitul fondului de rezervă; venituri extraordinare; subvenţii permanente sau temporare din partea statului, judeţului sau a comunei; ajutoare de la comitetul şcolar judeţean; venitul fondului cultural al băncilor populare, al obştiilor; sumele realizate din amenzile şcolare; taxele celor pregătiţi în particular; orice reţineri din salariu ale membrilor corpului didactic, toate succesiunile vacante până la 10.000 lei…” etc. (art. 13), fără a fi nevoit să stea la bunăvoinţa notabilităţilor. Mai mult decât atât, dacă localitatea nu voia să construiască şcoală, comitetul şcolar putea interveni la Casa Şcoalelor, aceasta oferea proiecte şi bani pentru construcţie, blocându-se apoi conturile comunei până la achitarea datoriei pentru construcţia şcolii. Pentru realizările sale în acest domeniu, C. Angelescu a fost supranumit de către contemporani, ,,doctorul cărămidă”.

Astăzi când descentralizarea se impune tot mai mult ca o necesitate, ca un factor în stare să scoată şcoala din criza de resurse, tot mai accentuată, credem că trebuie să reflectăm foarte atent la specificul şcolii noastre şi să nu mai apelăm la soluţii care au dat rezultate pe alte meleaguri, dar care la noi pot deveni adevărate dezastre. Am enumerat mai sus, câteva din marile ratări ale şcolii româneşti, putem să mai amintim altele care se profilează la orizont: debutul şcolarităţii la şase ani, statuarea grupei pregătitoare, desfiinţarea fără discernământ a şcolilor mici, transportul elevilor, înfiinţarea de internate, finanţarea pe elev şi multe altele.



Oare când vom înţelege că şcoala este cel mai complex şi mai greu de gestionat subsistem social, când vom înţelege că de starea şcolii depinde trecutul, prezentul, dar mai ales, viitorul ţării. Şcoala se cere sprijinită necondiţionat de toţi membrii unei societăţi şi, în primul rând de către mediul academic care nu-şi face simţită prezenţa în marile decizii, pe motiv că oamenii de ştiinţă nu doresc să intre în politică sau că nu sunt ascultaţi. Orice mare decizie are nevoie de o complexă fundamentare ştiinţifică, iar starea de espectativă este la fel de condamnabilă ca şi eroarea.

Oare când ne vom aduce ,,aminte de şcoală”!?!

R O M Â N I I

ÎN PATRIMONIUL UNIVERSAL

P r o g r a m ă - p r o i e c t

CURS OPŢIONAL LA NIVEL INTERDISCIPLINAR PENTRU CLASELE IX-XII

Prof. gr. I Ion Gr. CHERCIU

Moto:

„Repet: Nu e popor pe faţa planetei înaintea căruia să fim siliţi a pleca ochii fără speranţa de a-l ajunge şi chiar de a-l întrece.

Cât priveşte pe vecini, nu stau o clipă la îndoială: Suntem mai vechi creştini decât oricare dintre ei. Suntem mai vechi în cultură decât oricare dintre ei. Avem o poezie şi o artă populară, pe care n-o dăm pe a nimănui. Avem un început de cultură superioară cu care ne-am apropiat chiar de culmile

artei (Eminescu) şi un început de ştiinţă care poate sui pe oricine dintre voi alături de cele mai mari nume ale omenirii.

De aceea, puteţi fi mândri de naţia noastră…”

S. Mehedinţi, ,,Ce trebuie să cugete un român despre ţara şi naţia româ-nă?”, în Discursuri. Conferinţe, vol. I, pag. 193-194, Ed. Terra, Focşani, 2000.

PRELIMINARII

Ideea acestui curs a izvorât din avalanşa discuţiilor şi a inepţiilor turnate de

mass-media, de vreun deceniu şi jumătate încoace, în cugetele românilor, privind



intrarea noastră în Europa, ca şi cum am fi trăit de mai bine de două milenii sus-pendaţi în lume şi în istorie.

Au curs multă cerneală, multe lacrimi, prea multe dezamăgiri şi prea puţine bu-curii privind tema locului pe care îl deţine în spaţiul terestru un popor şi, ca atare, nu ne propunem să adăugăm noi şiruri de gânduri despre aceasta.

De menţionat că nu ne situăm printre cei ultrapozitivi care cred că noi, ca neam, am fi primii dintre primii, dar nu ne aflăm nici printre cei ultranegativişti care nu se mai satură de a-şi turna (şi a ne turna!) cenuşă în scalp cum că nu facem, ca naţie, nici cât o ceapă degerată.

Deci, dintr-un punct de vedere moderat, respingem, concomitent, formula că am fi un ,,popor ales”, dar şi eticheta că am fi un ,,popor damnat” sortit, în osebite vremi, să se căciulească pe la felurite curţi euro-atlantice.

Convingerea noastră este că suntem ,,un popor normal”, din toate punctele de vedere, cu un profil anatomo-fiziologic şi psihic specific; cu geniile, cu talentele, cu oamenii comuni şi cu proştii noştri; cu harnicii şi cu leneşii noştri; cu moraliştii, cu moralizatorii, cu depravaţii, coruptibilii şi corupţii noştri etc.; cu toate bunele şi cu toate relele specifice seminţiei omeneşti păcătoase ce îşi caută mântuirea prin fiecare generaţie şi prin fiecare individ...

Cel puţin din aceste puncte de vedere, rezultă că românii au un loc bine situat în patrimoniul universal - din treptele cele mai de sus şi până la cele fireşti - cu largi, definitive şi definitorii contribuţii la avuţia înnobilatoare a umanităţii.

De aceea, cursul opţional interdisciplinar pentru elevii de liceu (,,Românii în patrimoniul universal”), pe care îl propunem în paginile următoare, urmăreşte să informeze, să sistematizeze, să clarifice, să analizeze şi să generalizeze, pentru ele-vii adolescenţi, aspecte generale ale acestei largi teme, generoase şi dificile.

Fiind curs interdisciplinar, vor fi vizate aspecte esenţiale ale contribuţiilor ro-mâneşti fundamentale înregistrate de-a lungul timpurilor în cât mai multe domenii de activitate. De aici rezultă că poate fi susţinut de un singur dascăl sau de un grup de dascăli de specialităţi diverse (ştiinţe, tehnică, umanistică, artă, sport, culte …).

Conform criteriului cronologic, temele pot fi programate, pe domenii sau pe e-poci, urmărind, pe orizontală, apariţia concomitentă a unor contribuţii româneşti, având o proiecţie corectă asupra integrării lor în patrimoniul universal. Practic, acest curs trebuie să-i aşeze pe românii iluştri alături de iluştrii fii ai omenirii (şi printre ei!) care au contribuit la progresul umanităţii în fiecare epocă istorică şi au propulsat-o într-o mai mare sau mai mică măsură.

Prin obiective şi prin conţinut, cursul opţional ,,Românii în patrimoniul uni-versal” trebuie să-i ajute pe elevi să-şi sistematizeze cunoştinţele dobândite la toate disciplinele de învăţământ, privind acest subiect, şi să le ofere noi informaţii. În acest fel, odată cu intrarea oficială a ţării noastre în organismele europene, să se



bucure şi ei, în totală cunoştinţă de cauză, că sunt cetăţeni ai Europei şi ai lumii şi că aparţin unui popor care a dat umanităţii multe exemple de geniu şi de talent, de pionieri ai cunoaşterii şi ai atingerii unor limite superioare ale condiţiei umane.

Acest curs trebuie să înnobileze conştiinţele adolescentine prin multiple valen-ţe cognitive, educativ-patriotice, aptitudinale şi atitudinale, să modeleze pozitiv ca-ractere, să stimuleze motivaţiile şi voinţa, să le împlinească personalitatea.

A. COMPETENŢE GENERALE

1. Înţelegerea corectă, conştientă şi comparativă a contribuţiei românilor la

îmbogăţirea patrimoniului universal de-a lungul istoriei, prin personalităţi şi eve-nimente locale cu vocaţie universală.

2. Dezvoltarea capacităţii interpretative a elevilor, prin compa-raţii, demon-straţii, analize, sinteze, generalizări.

3. Argumentarea în scris sau oral a opiniilor proprii asupra importanţei şi re-

levanţei unor personalităţi, realizări, evenimente. 4. Dezvoltarea sentimentului patriotic, cultivarea spiritului european, euro-at-

lantic şi afro-asiatic, promovarea colaborării şi solidarităţii internaţionale în nu-mele marilor valori şi idealuri umane.

B. VALORI ŞI ATITUDINI

• cultivarea plăcerii de-a citi, de-a argumenta, de-a se implica • stimularea gândirii independente, reflexive şi critice, prin lectura textelor

şi prin cercetarea unor documente şi mărturii; • cultivarea sensibilităţii, a implicării şi a spiritului analitic şi critic în eva-

luarea unor contribuţii româneşti la îmbogăţirea patrimoniului universal; • formarea unor reprezentări şi atitudini privind aprecierea contribuţiilor

româneşti la sporirea patrimoniului universal.

C. COMPETENŢE SPECIFICE ŞI CONŢINUTURI

1. Înţelegerea corectă, conştientă şi comparativă a contribuţiei românilor la îmbogăţirea patrimoniului universal de-a lungul istoriei, prin personalităţi şi e-venimente locale cu vocaţie universală:

Competenţe specifice: 1.1. să cerceteze evenimente istorice structurate pe crite-rii cronologice şi valorice; 1.2. să folosească adecvat mijloacele de informare, de documentare şi sistematizare a cunoştinţelor primite / descoperite; 1.3. aplicarea cunoştinţelor de istorie (a ştiinţelor, disciplinelor umanistice, artistice etc.); 1.4. să manifeste constant ineres pentru lectura unor aspecte legate de datele calendaris-tice ale unor descoperiri; 1.5. să manifeste preocupare pentru aspectele contribu-



ţiilor româneşti la îmbogăţirea complexă a patrimoniului universal; 1.6. să aibă grijă de a comensura contribuţiile româneşti.

Conţinuturi: ♦ lecturi, analize, sinteze, comentarii, comparaţii, structurări; ♦ e-xerciţii de stimulare a capacităţii de muncă independentă a elevilor prin cultivarea schimbului de informaţii dascăl-elev; ♦ exerciţii de exprimare a propriilor gân-duri, opinii, sentimente privind evaluarea personajelor istorice; ♦ exerciţii de lec-tură şi de reflecţie privind situarea în timp şi în spaţiu a unor personalităţi şi a u-nor contribuţii de excepţie; ♦ exerciţii de memorare, de interpretare şi de redare autentică a faptelor, a fenomenelor şi a urmărilor acestora; ♦ exerciţii de evaluare şi de ierarhizare a valorilor româneşti.

2. Dezvoltarea capacităţii interpretative a elevilor, prin comparaţii, demon-straţii, analize, sinteze, generalizări:

Competenţe specifice: 2.1. situarea în timp şi în spaţin a unor realizări româ-neşti, prin comparaţii şi compatibilităţi cu altele precedente sau succesive, apărute în lume; 2.2. să demonstreze, să argumenteze, pe baza unor informaţii, fapte sau ipoteze; 2.3. să manifeste interes şi voinţă în cadrul activităţilor; 2.4. să împărtă-

şească, cu ceilalţi elevi, satisfacţia dată de interpretarea contribuţiilor româneşti. Conţinuturi: ♦ exerciţii de documentare şi de ierarhizare; ♦ exerciţii de me-

morare; ♦ exerciţii de interpretare valorică individuală sau de grup a unor reali-zări de epocă sau fundamentale; ♦ participarea şi exprimarea ştiinţifico-tehnică sau eseistică; ♦ discuţii şi activităţi în grup; ♦ aplicarea unor concepte operaţiona-le specifice unor discipline studiate sau adiacente.

3. Argumentarea în scris sau oral a opiniilor proprii asupra importanţei şi relevanţei unor personalităţi, realizări, evenimente:

Competenţe specifice: 3.1. să utilizeze tehnici demonstrative şi argumentative simple de prelucrare şi de utilizare a informaţiilor; 3.2. încadrarea unei personali-tăţi şi a contribuţiei sale originale în contextul epocii (comparaţii cu importanţi precursori şi cu succesori din domeniul său); 3.3. exprimarea unor judecăţi de va-loare prin mijloace literare şi non-literare adecvate; 3.4. identificarea şi compara-rea particularităţilor unor epoci cultural-ştiinţifice şi ideologice pentru comensu-rarea contribuţiilor lor şi a potenţialului românesc la progresul umanităţii.

Conţinuturi: ♦ exerciţii de realizare a unor fişe, scheme, diagrame, referate, e-seuri, microbiografii, experienţe şi experimente (după caz); ♦ verbe evaluative, adverbe de mod - ca indici ai subiectivităţii în evaluare; cuvinte cu rol argumen-tativ; structuri cu valori emoţionale (după caz); ♦ utilizarea conceptelor operaţio-nale privind stilurile funcţi onale; ♦ utilizarea unor informaţii şi date interdiscipli-nare privind locul şi rolul românismului în lume şi în istorie; ♦ găsirea unor căi de manifestare a generaţiilor de azi în domenii de referinţă.



4. Dezvoltarea sentimentului patriotic, cultivarea spiritului european, euro-atlantic şi afro-asiatic, al colaborării şi al solidarităţii internaţionale în numele marilor valori şi idealuri umane:

Competenţe specifice: 4.1. să cunoască şi să aplice regulile privind cultivarea şi manifestarea sentimentului patriotic în concordanţă cu valorile creştine privind şansele oamenilor la obţinerea unor realizări de excepţie; 4.2. să aibă iniţiativă în descoperirea a cât mai multor contribuţii româneşti la manifestarea geniului u-man; 4.3. să cultive şi să autocultive convingerea că românii pot merge oriunde şi oricând cu fruntea sus şi să respingă orice atitudine străină care ar avea sens con-trar; 4.4. să încerce a-şi găsi locul potrivit între semeni, după abilităţile de care dispune şi să le utilizeze în cel mai înalt grad posibil; 4.5. dincolo de aparenţe şi de dificultăţi de moment, să lupte.

Conţinuturi: ♦ dialoguri şi eseuri pe tema valenţelor umane privind capacita-tea depăşirii limitelor considerate cândva intangibile; ♦ exerciţii de lucru în echi-pă; ♦ activităţi individuale şi în grup pentru întregirea portofoliului de date şi in-formaţii despre români celebri şi despre operele lor; ♦ ,,exerciţii de demnitate” in-dividuală şi colectivă rezultând din îndreptăţirea creaţiei de excepţie a înaintaşilor şi a contemporanilor noştri; ♦ aflarea cerinţelor vremii în care trăieşte şi căutarea unor soluţii care să ducă la înnoiri, progres şi ,,revoluţionări” de acte; ♦ exerciţii

şi aplicaţii de cultivare a personalităţii creatoare.

D. CONŢINUTURILE ÎNVĂŢĂRII. SUGESTII METODOLOGICE

Conţinuturile învăţării pot fi grupate în mai multe domenii, abordate atât si-multan (orizontal, adică în contextul aceleiaşi perioade istorice), cât şi cronologic (vertical, adică în ordinea epocilor, perioadelor sau momentelor istorice). Acest mod de abordare a problematicii poate să-i ajute pe elevi în sensul încadrării în- tr-un anumit context istoric, într-un anumit context socio-cultural, tehnico-ştiinţi-fic, moral-religios, sportiv etc.

În clasa a IX-a ar putea fi studiate prezenţele româneşti din preistoria umani-tăţii şi până la revoluţia franceză din 1789; în clasa a X-a - perioada până la revo-luţia de la 1848; în clasa a XI-a - perioada până la încheierea celui de-al doilea război mondial; în clasa a XII-a - perioada 1945 - prezent. Am făcut această peri-odizare luând drept repere evenimente epocale care au schimbat istoria europeană şi au avut implicaţiii fundamentale în istoria umanităţii. Desigur, ar putea fi avute în vedere şi alte criterii de distribuire a materiei pe ani de studii, în funcţie de po-tenţialul intelectual-afectiv al elevilor.

Se prevede o oră pe săptămână. Profesorii şi autorii de manuale vor alege texte reprezentative care să ilustreze prezenţe româneşti, de ordin general, sau



reprezen-tanţii românilor (personalităţi) în diverse perioade. Este bine ca să fie date teste iniţiale în vederea stabilirii nivelului de cunoştinţe al elevilor, cât şi criteriile după care să fie alese strategia şi tactica de urmat.

În alegerea temelor, se vor respecta următoarele criterii generale: accesibilita-tea (în raport cu stadiul dezvoltării cultural-intelectuale al elevilor), atractivitate, valoare, varietatea momentelor şi a personalităţilor evocate, volumul de lecturi propuse pe durata anului şcolar (spre evitarea supraîncărcării şi a suprasolicitării).

Profesorii pot extinde numărul momentelor şi domeniilor propuse pentru stu-diu sau pentru cercetare - conform preocupărilor şi solicitărilor elevilor. Se pot fo-losi date din bibliografii româneşti sau prin accesarea unor surse de pe Internet.

Redăm câteva teme şi subiecte minimale, pe ani de studiu.

LISTA MINIMALĂ PENTRU CLASA A IX-A

Preisorie şi antichitate…

…Apartenenţa spaţiului carpato-danubian la marea arie a antropogenezei: la Bugiuleşti, Vâlcea - hominide australopitecine (Homo habilis); în peştera Ohaba Ponor - resturi osteologice (Homosapiens neandertalensis); ,,Peştera Cioarei” (Boroşteni - Gorj) din musterian, cea mai veche peşteră locuită de om în spaţiul românesc (circa -1100 47. 550 +3200 î.d.Hr.)…

… mileniile VI-V î.d.Hr.: cultura Criş-Starcevo - ,,prima unificare culturală şi etnică a populaţiei din regiunile carpato-dunărene”; 5500 î.d.Hr.: pe teritoriul ac-tual al ţării noastre se cultiva grâu alac, grâu tenchiu şi orz; ◙ mileniile IV-II î.d.Hr.: cultura Hamangia (două statuete de lut ,,Gânditorul”) şi cultura Cucuteni; ◙ în mileniile III-I î.d.Hr.: este atestată practicarea metalurgiei în ţara noastră; ◙ în mileniul II î.d.Hr.: cultura Monteoru; la finele mileniului II î.d.Hr.: începe epoca fierului, prin extinderea metalurgiei acestuia în Europa Centrală şi de Est, din răsă-ritul Franţei până în spaţiul carpato-dunărean (cultura Hallstatt şi La Tène); ◙ în secolele IX-VIII î.d.Hr.: descoperirile din Judeţul Tulcea atestă prelucrarea fierului la noi în ţară; ◙ în 657 î.d.Hr.: este atestată viţa de vie în Dobrogea; ◙ în secolele V-IV î.d.Hr.: sunt atestate cele mai vechi monede metalice emise pe teritoriul ro-mânesc de către cetăţile greceşti de pe litoralul Mării Negre; în Transilvania erau cuptoare pentru reducerea minereurilor de fier; coloniile greceşti Histria, Tomis, Callatis (după 657 î.d.Hr.); 514 î.d.Hr.: cea mai veche menţiune cu caracter istoric despre geţi (Herodot); Arrian despre incursiunea în Dacia a lui Alexandru Mace-don (335 î.d.Hr.); Diodor din Sicilia şi Strabon despre confruntarea dintre Lysimah şi Dromichaites (292 î.d.Hr.); 212 î.d.Hr.: inscripţia de la Histria despre regele get Rhemaxos şi că ,,…solii geţi şi urmaşii lor să fie înşişi printre binefăcătorii obştei, să fie încununaţi ei şi binefăcătorii lor cu cunună de aur la toate spectacolele de teatru, pentru bărbăţie şi râvna lor faţă de popor”); Oroles,



luptător contra bastar-nilor; 138 î.d.Hr.: un decret grecesc descoperit la Tomis aminteşte de ,,un bărbat de ispravă” care ,,potrivit cu hotărârea poporului” a fost ,,încoronat în teatru”; în secolul I î.d.Hr.: în Tristia IV, Elegie XX, Ovidiu Nasso aminteşte naiul: Strabon despre Burebista şi Decenbeu şi politica lor de unificare a triburilor geto-dace; so-lia lui Acornion la Roma etc.

◙ Dio Cassius despre Decebal (87-106 d. Hr.); Dion Chrysostomos şi Iordan despre geto-daci; în anul 100-101: romanii construiesc un canal navigabil în zona Porţile de Fier; castrul roman de la Aicidava; ◙ în 105: terminarea podului de la Drobeta al arhitectului Apolodor din Damasc; ◙ inaugurarea monumentului Tro-paeum Traiani de la Adamclisi (109), unde apar reliefuri cu subiect muzical – os-taşi purtând cămăşi din zale, cornicius, înarmaţi cu pumnale şi suflând în corni, cormina, şi a Coloniei Ulpia Traiana Augusta Dacica (Sarmizegetusa), 110; sarco-fagul din piatră de la Romula are sculpturi din cultul bahic, cu dansatori cântând din nai; ◙ Sf. Apostol Andrei predicând în Dobrogea; ◙ între anii 200-500: este cunoscută cultura mazării şi în Dacia; 326: Dacian Nicete / Dacul Nicete, episcop teoretician şi creator muzical (De psalmodie bono, Te Deum laudamus / Pe Tine Te lăudăm); până în 414: la Comana a trăit Sf. Ion Chrisostom ecleziastul cu idei im-portante în muzica epocii; în 551, Getica lui Iordanes menţionează că geţii erau superiori tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii, că bărbaţii de seamă erau veneraţi în cântecele lor; etc.

Evul Mediu…

… Obştea sătească (cca 271 - 1241) şi năvălirile barbare germanice, slave şi turanice; 525: Dionysios Exiguus (călugăr dobrogean) propune patriarhului ecu-menic împărţirea erelor istorice între: înainte de Hristos (î.d.Hr.) şi după Hristos (d.Hr.); 587: Teofanes Confesor despre sintagma romanică: ,,Torna, torna, fratre / frater”; desăvârşirea etnogenezei românilor; scriitori bizantini despre populaţiile daco-romane: Procopius din Caesareea, Ioan din Efes, Georgios Kedrenos etc.; secolul IX: vatra înălţată pentru minereuri de la Ghelar arată stadiul avansat al si-derurgiei noastre… secolul X: datarea unui fragment dintr-un fluier din os de pasă-re, aflat la Garvăn; cnezate şi voievodate (secolele X-XIII)…

Secolele XI-XIII: 1020: la Cenad - Arad este menţionată ,,slujba după obiceiul populaţiei autohtone” şi o şcoală unde se predau gramatica şi muzica; 1075: prima menţiune a exploatării de sare de la Turda…; ,,Gesta Hungarorum” - şi despre for-maţiunile statale ale lui Menumorut, Gelu, Glad; 1215: în Registru de la Oradea fi-gurează cea mai veche însemnare cu referire la un cantor din ţara noastră; 1215: în 1258 este semnalat Grigore, cantorul de la Alba…

Atestări documentare: Alba Iulia (1097); Sibiu (1192); primele indicaţii despre exploatarea sării din Transilvania; Timişoara (1212); construirea Catedralei ,,Sf.



Mihail” din Alba Iulia (1247-1291); zidirea bisericii din Densuş (1250); Braşov (1271); Sighişoara (1280); cetatea Făgăraş (1291)…

Secolul XIV: exploatarea sării: Ocna Mureş; Baia Mare (1329); Târgu Mureş (1332); 1350: o scrisoare a lui Andreas, episcopul catolic al Transilvaniei, atestă e-xistenţa unui cor la Alba Iulia; construirea bisericii ,,Sf. Nicolae”, Curtea de Argeş (1352); ,,Preda gusla-rul” este adus ca meseriaş la curtea ţarului sârb Duşan (1353); menţionată podgoria Cotnari (1359); Brăila şi Slatina (1368); primele mo-nede de argint (Moldova); ceramica smălţuită la finisarea bisericilor la exterior (1377-1388); 1377: este întocmit un volum de cântări gregoriene din Transilvania; cetatea Bran (1378); 1384: din manuscrisul 5231 din Biblioteca Academiei Româ-ne, indicaţia ,,Se cântă jubilate.” atestă că în acest an în Moldova au fost auzite melodii gregoriene; 1385: începe zidirea ,,Bisericii Negre” (Braşov); menţiune despre cetatea de scaun Suceava (1388); 8 ian. 1392: un hrisov aminteşte de Filo-tei (imnograf, monah, boier de divan al lui Mircea cel Bătrân; i se datorează unele dintre cele mai vechi manifestări muzicale româneşti; creatorului cântării pripeală, cu un refren ce are scurte invocări ale divinităţii); atestarea olăcarilor / curieri domneşti în Ţara Românească (1399); 1 sept. 1399: un Spielman din Valahia, găsit la Marienburg, atestă în scris prezenţa şi în muzica Valahiei a joculatorului medie-val; 1400: Filotei monahul alcătuieşte câteva tropare; la Sibiu apare Petrus Mura-culus, un reparator de orgi etc.

Renaşterea…

Secolele XV-XVI: contribuţia marilor voievozi români Mircea cel Bătrân, Ale-xandru cel Bun, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Iancu de Hunedoara la făurirea

valorilor renascentiste româneşti; în Principatele Române, se dezvoltă, în construc-ţia mobilierului, un stil specific, ,,românesc”;

Secolul XV: atestări documentare: Giurgiu (1403); cel mai vechi manuscris

slavo-român cu dată certă: Tetraevanghelul lui Nicodim (se află azi la Oxford) (1404-1405); cel mai vechi act scris pe hârtie din Ţara Românească (1406); Bacău (1408); cetatea Hunedoara (1409); 5 mart. 1410: Paul de Molda, din Baia, este de-clarat l icenţiat ,,in artibus” al Universităţii din Praga; participare la luptele de la Grünwald (1410) şi la războiul dintre Polonia şi Ordinul Teuton (1422); Mânăs-tirea Humorului (1415); scrisul în limba română (1420): primul document scris pe hârtie în Moldova; 1428: trăia la Feldioara-Braşov meşterul de orgi Ioan; Târgu Jiu (1429); prima menţiune documentară despre existenţa petrolului în Moldova (1440); prima atestare a existenţei tunului de metal la români (1445); 1445: Jean de Wavrin descrie armatele româneşti plasate pe malul Dunării şi că ,,Muzica lor militară sună din buciume şi trâmbiţe, dând de veste astfel turcilor că sunt trezi.”; şi la Gdansk este atestată existenţa unui guslar moldovean (1451); căderea Con-stantinopolului sub armatele turceşti ale sultanului Mohamed al II-lea (29 mai



1453) încheie existenţa Imperiului Bizantin, eveniment cu largi implicaţii şi asupra istoriei şi spiritualităţii româneşti; atestări documentare: Bucureşti (1459); Craiova (1475); sub domnia lui Ştefan cel Mare, primele poduri de piatră din Ţara Noastră (1480); biserica ,,Sf. Gheorghe” de la Voroneţ (1488)…

Secolul XVI: biserica cu picturi exterioare din satul Arbore (Suceava), în 1502; prima menţiune despre existenţa petrolului în Mun-tenia (1517); Neagoe Basarab - zidirea Mânăstirii Argeş; ,,Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodo-sie”; Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung - primul document scris de limbă ro-mână, în grafie chirilică (1521); în Transilvania este introdus tiparul (1528); Con-rad Haas, mecanician, Sibiu (1529-1579): studii de balistică; în ,,Coligatul de la Sibiu” a imaginat racheta cu trei trepte şi direcţionarea rachetei cu aripioare de tip ,,delta” (1555); Biserica Mânăstirii Moldoviţa Nouă (1532); 1535: prima atestare a podgoriei Drăgăşani; Ioan Honterus, cărturar, dascăl; întemeiază o tipografie la Braşov (1535); prima ,,moară” de hârtie din Transilvania (1539); Ploeşti (1545); diaconul Coresi tipăreşte în limba română cărţi bisericeşti (1557-1583); 1560: cea mai veche farmacie cunoscută din ţara noastră, la Sibiu; Iacob Eraclid (Despot Vodă) înfiinţează Colegiul Latin (,,schola latina”) de la Cotnari (1562); transilvă-neanul Ioan Sommer (1542-1574), mare umanist european, a condus ,,Schola La-tina” din Cotnari, un colegiu la Braşov şi altul la Cluj; umanistul Nicolae Olahus; Radu Lăutaru, vândut rob mitropolitului Evthenie; Matei Strykowski, călător polo-nez, reproduce din memorie melodia ,,Ştefan, Ştefan, domn cel mare…” şi aprecia-ză obiceiul local de a se celebra prin muzică ,,marile vitejii ale principilor şi voini-cilor” (1574); întemeierea Universităţii din Cluj (1580); construirea Mânăstirii Su-ceviţa (1582-1584); Palestrina dedică volumul ,,Motettorum a 5 vocibus” princi-pelui Transilvaniei, Sigismund Bathory; construirea Şcolii de la Scheii Braşovului (1595); Mihai Viteazul şi cea de-a doua mare unire de vechi teritorii geto-dace…

Secolele XVII-XIII. (Umanismul. Iluminismul)

Secolul XVII: Apácsai Csere János (1625-1659), profesor de fizică la Alba Iu-

lia şi Cluj; autorul lucrării ,,Magyar Encyclopaedia (Utrecht, 1655) şi a cursului de fizică Philosophia Naturalis; 1640: Vasile Lupu întemeiază Academia din Iaşi / Colegiul de la Trei Ierarhi; este tipărită, în ,,tiparniţa” de la Govora (Ţara Româ-nească), ,,Pravila”, prima carte în limba română, o traducere din limba slavă de Mihail Moxa; înfiinţarea, la Iaşi, a primei tipografii din Moldova, cu ajutorul mi-tropolitului Kievului, Petru Movilă (1642); mitropolitul Varlaam, propus şi patri-arh ecumenic, publică lucrarea ,,Cazania sau Carte românească de învăţătură” în care afirmă unitatea de neam a românilor (1645), apoi ,,Răspuns contra catehismu-lui calvinesc”; 1646: la Iaşi apare ,,Carte românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeţe” - primul cod de legi tipărit în limba română şi u-nul dintre coduri de legi din Europa tipărit într-o limbă naţională; o



,,moară” / fa-brică de hârtie este înfiinţată de Matei Basarab, lângă Călimăneşti; mitropolitul Dosoftei, ,,Psaltirea pre versuri tocmită”, 1673; 1675-1678: călătoria spătarului moldovean Nicolae Milescu (dascălul lui Petru cel Mare) în Extremul Orient, în misiune diplomatică la Beijing; autor al lucrărilor ,,Itinerar siberian (Însemnările de drum prin Siberia, de la Tobolsk şi până la hotarele Chinei)”, ,,Descrierea Chi-nei”, apreciate pentru originalitate şi pentru bogăţia informaţiilor geografice şi et-nografice; prima menţionare a poştei, în Moldova (1675) şi a extracţiei petrolului prin puţuri, în Ţara Românească (1676); 1678-1695: perioada din care este cunos-cut porumbul la noi; 1685: începe exploatarea sării la Slănic Prahova; Miron Cos-tin (1633-1691) scrie ,,De neamul moldovenilor”, poemul filosofic ,,Viaţa lumii”, ,,Cronica pe versuri polone”; socotit printre primii poeţi culţi din literatura polone-ză; Constantin Brâncoveanu înfiinţează Academia Domnească din Bucureşti, la mânăstirea Sf. Sava (1694-1695); se dezvoltă stilul ,,brâncovenesc” în arhitectură şi în mobilier; se încheie construcţia Palatului Mogoşoaia; 1700: stolnicul Con-stantin Cantacuzino tipăreşte ,,Isto-ria Ţării Româneşti” şi prima hartă a Ţării Româneşti; se cunoaşte cea mai veche lucrare în domeniul chimiei, în Moldova (1701); Dimitrie Cantemir (1670-1723), domnitor şi cărturar, membru al Acade-miei din Berlin; tipăreşte ,,Istoria ieroglifică” (1705); ,,Creşterea şi descreşterea Curţii Otomane” etc.; Antim Ivireanu - ,,Didahiile”; martiriul lui Constantin Brâncoveanu; contribuţii ale domnilor fanarioţi (între 1716-1879) pentru europe-nizarea ţărilor române etc.

CONCEPTE OPERAŢIONALE

Elevii vor recapitula sau îşi vor însuşi (după caz) termeni specifici, ca:

abstrac-tizare, act, analiză, argument, artă, biografie, com-paraţie, concept, concretizare, credinţă, curent, demonstraţie, deviză, document, domeniu, dovadă, epocă istori-că, etapă, experiment, generalizare, ideologie, imagine, inovaţie, ipoteză, ipostază, lege, mişcare cultural-ideologică, mecanism, modă, model, moment, paralelă, pe-rioadă istorică, periodizare, personalitate, principiu, regulament, regulă, sinteză,

sistem, sistematizare, ştiinţă, tehnică, teorie, termeni şi expresii de specialitate etc. LISTA MINIMALĂ DE PERSONALITĂŢI. PENTRU CLASELE X-XII

În următorii trei ani de studiu, vor fi evocaţi câţiva dintre marii reprezentanţi

ai românilor în spaţiul universal (încadraţi în epoca în care au trăit), cât şi premie-re europene sau mondiale româneşti:

Personalităţi (în ordine alfabetică): Vasile Alecsandri (poet - Premiul ,,Mont-pellier”, diplomat), Ion Antonescu, Tudor Arghezi (Premiul ,,Herder”), Constantin Arseni (neurochirurg), Ana Aslan (medic, creatorul geriatriei), Alexandru



Averescu (militar, om politic), Ştefan Bălan (fundamentează cromoplasticitatea), Martha Bi-bescu, Ana Blandiana (Premiul ,,Herder”), Victor Babeş, Ion Barbu / Dan Barbili-an (poet, geometrician) Ion Basgan (exploatări petrolifere), Nicolae Bălcescu (is-toric, lider politic), Radu Beligan (actor, fost director al Asociaţiei Internaţionale a Actorilor), Caroly Bela, Octavian Belu, Mariana Bitang (antrenori), János Bolyai (geometrie neeuclidiană), Brătienii (politicieni), Constantin Brâncuşi, Constantin Budeanu (creatorul definiţiei ,,var” pentru unitatea de putere reactivă), Dimitrie Cantemir (umanist), Ion Cantacuzino (virusolog), Ion Luca Caragiale, Nicolae Ceauşescu (lider politic), Sergiu Celibidache (dirijor), Nicolae Cernescu (pedo-log), Emil Cioran, Liviu Ciulei (regizor, actor), Henry Coandă, Nadia Comăneci, Georghe (Gogu) Constantinescu (studiul sonicităţii), Ileana Cotrubaş (cântăreaţă), Ion Creangă, Alexandru Ioan Cuza (domnitor, reformator), Victor Daimaca (matematician, astronom; cometa ,,Daimaca”), Haricleea Darclée (cântăreaţă), Ion Budai-Deleanu, Teodor Diamant (socialist utopic; Falansterul Scăeni), Iosif-Constantin Drăgan (economist, om de afaceri), C. Dumbravă (explorator, Groenlanda); Mircea Eliade, Mihai Eminescu, George Enescu (unul dintre cei mai mari muzicieni ai secolului XX), George Fer-nic (inginer de aviaţie, pilot), Grigore Gafencu (diplomat), Cristian Gaţu (handba-list, multicampion), George Georgescu (dirijor), Angela Gheorghiu (cântăreaţă), Florin Gheorghiu (şahist), Onisifor Ghibu (cărturar, om politic), Emanoil Gojdu (avocat, militant), Ion Popes-cu-Gopo (cineast), Dan Grigore (pianist), Nicolae Grigorescu, Gheorghe Hagi, Ion Holender (director, Opera din Viena), Horea, Cloşca, Crişan (luptători, mar-tiri), Avram Iancu (revoluţionar), Spiru Haret (matematician, astronom, reformator al învăţământului), Eugen Ionescu, Nicolae Iorga, Panait Istrati, Eugen Jebeleanu (Premiul ,,Etna-Taormina”), Mihail Kogălniceanu (reformator, diplomat), Dinu Li-patti (pianist, compozitor), Elisabeta Lipă (sportivă, multicampioană), Hero Lu-pescu (coregraf), Titu Maiorescu, Mihail Manoilescu (diplomat), Constantin Marin (muzician, creatorul ,,Madrigalului”), Ion Marin (dirijor), Gheorghe Marinescu, Corneliu Mănescu (diplomat, al XX-lea preşedinte al Adunării Generale a O.N.U.), Simion Mehedinţi (geograf, creator de şcoală), Mihai I de Hohenzollern (rege), Nicolae Milescu (umanist, explorator), Ion Mincu (arhitect, creator de şcoa-lă), Maia Morgenstern (actriţă), Constantin Motaş (medic veterinar; cercetări pri-vind babesioza ovină / babesia Motasi), Ilie Năstase (sportiv), Costache Negri (di-plomat), Tudor Negoiţă (explorator, Antarctica), Costin D. Neniţescu (chimist), Mariana Nicolesco (cântăreaţă, animator muzical) Herman Oberth (rachete cos-mice), Ştefan Odobleja (precursorul informaticii), Leonard Orban (comisar euro-pean), George-Emil Palade (medic şi biolog, Premiul ,,Nobel” pentru medicină), Constantin I. Parhon, Ivan Patzaichin (sportiv, multicampion), Nicolae Paulescu (medic, descoperitorul insulinei), Margareta



Pâslaru (cântăreaţă), Elvira Popescu, Alexandru Proca (fizician), Ştefan Procopiu (fizician), Dumitru Prunariu (cos-monaut), Emil Racoviţă (speolog, explorator), Ion Heliade-Rădulescu (revoluţio-nar, reformator), Lia Roberts (om politic), Aurel Rugină (economist), Anghel Sa-ligny (inginer constructor), Victor Slăvescu (economist), Ludovic Spiess (tenor), Nichita Stănescu (Premiul Internaţional de la Struga), Gabriela Szabo (atletă, mul-ticampioană), Andrei Şerban (regizor), Gheorghe Ionescu-Şişeşti (agronom-agro-tehnician, fondatorul ştiinţei experimentale agricole româneşti), Gregoriu Ştefă-nescu (geolog, descoperitorul celui mai mare Dinotherium din lume, la Mînzaţi-Vaslui, şi a urmelor unei cămile (Slatina), unică în estul european), Vasile Taftă (zootehnist, expert FAO), Maria Tănase, Ecaterina Teodoroiu (,,Jeanne d’Arc” a românilor), Nicolae Titulescu, Tristan Tzara (teoreticianul ,,dadaismului”), Ion Ţi-riac (sportiv; om de afaceri), Gheorghe Ţiţeica, Elena Văcărescu, Aurel Vlaicu, Tudor Vladimirescu (revoluţionar), Ion Voicu (violonist), Traian Vuia, Elie Wiesel (laureat al Premiului ,,Nobel” pentru pace), Gheorghe Zamfir (muzician, naist) etc.

Evenimente de rezonanţă europenă sau mondială prin contribuţie românească: 1857 - Bucureşti, primul oraş din lume iluminat cu petrol lampant; 1936 - prima instalaţie din Europa pentru fabricat negru de fum şi amoniac sintetic din gaz me-tan; 1941 - Uzinele chimice din Copşa Mică produc, pentru prima dată în lume, formaldehidă din metan; 1953 - Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor; 1968 - Conferinţa Mondială a Energiei; 1981 - Universiada; 1989 - Revoluţia din Decemrie (transmisă în direct, prin televiziune) etc.

Bibliografie:

*** - Programe şcolare pentru învăţământul liceal, www.edu.ro, Buc., 2005-2006. *** - Constituirea statelor feudale româneşti, Ed. Acad. R. S. R., Buc., 1980. *** - Dicţionar cronologic al ştiinţei şi tehnicii universale, Editura Ştiinţifică şi Enci-

clopedică, Buc., 1980. *** - Dicţionar enciclopedic român, vol. I-IV, Editura Politică, Buc., 1962-1966. *** - Mic dicţionar enciclopedic, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1972, 1978. *** - Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică română, Buc., 1969. Andone, St. George, Istoria matematicii în România, vol. I-III, Editura Ştiinţifică,

Buc., 1965-1967. Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent, ediţia a

II-a, revăzută şi adăugită, Editura Minerva, Buc., 1982. Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclope-

dic, Buc., 1997. Sava, Iosif; Rusu, Petru, Istoria muzicii în date, Editura Muzicală, Buc., 1983.


http://www.edu.ro


SUB SEMNUL ECHILIBRULUI CLASIC

Alexandru HANŢĂ 1

I-a fost dat lui Simion Mehedinţi să rămână în conştiiţa posterităţii printre cei

puţini aleşi. Fiu al bătrânului şi legendarului tărâm al Vrancei, prin inteligenţa şi munca lui a contribuit cu rezultate remarcabile la modernizarea şi diversificarea culturii naţionale, rodul activităţii lui lăsând urme adânci în domeniile geografiei, pedagogiei, etnografiei, sociologiei, literaturii şi criticii literare.

Din satul lui, pitit sub umbra Zboinei şi a Răchitaşului, ,,feciorul mocanului”, cum îi plăcea să-şi spună, dornic să cunoască şi să-şi explice alcătuirea existenţei, a peregrinat prin ţară şi prin lume, observând cu ochi ageri oameni, civilizaţii, peisa-je şi culegând cu pasiune şi cu trudă date pe care le va utiliza în viitoarea sa operă.

În formaţia pe care i-o oferă frecventarea unora dintre marile universităţi şi bi-blioteci europene, coroborată cu rezultatele propriilor cercetări, îl ajută în dimensi-onarea unei opere monumentale, impresionantă prin preciziune, prin multitudinea domeniilor abordate, profunzimea judecăţilor şi exemplarul simţ al perspectivei.

Întregul e ordonat în sensul încrederii în progresul ştiinţelor, condiţie a deplinei emancipări a omului şi, în acelaşi timp, al semnalării pericolelor posibile care se pot ivi din tulburarea armoniei care patronează universul naturii. O armonie pe ca-re tânărul, viitor savant, o sesizase mai întâi în rândurile satului natal, sprijinite pe o morală cu legi nescrise, moştenită de la generaţie la generaţie, unanim respectată.

Munţii, dealurile, văile Sovejei, Lrepşei, Câmpurilor şi Vidrei, mai apoi viaţa de şcolar dusă la Roman, Focşani şi Bucureşti, prin urmare, anii primi de formare intelectuală i-au oferit convingerea stăruitoare în întreaga sa viaţă că universul în toată diversitatea realităţilor sale îşi are echivalenţa - în mic - în configuraţia geo-grafică şi umană, flora şi fauna plaiurilor natale. Că prima treaptă a încercării de a pătrunde în tainele firii o reprezintă educarea tinerilor în strânsă legătură cu natura şi cu elementele care o caracterizează, în aceeaşi privinţă satul oferind avantaje e-vidente faţă de oraş, căci, ca şi în cazul lui Lucian Blaga, satul este, în concepţia

1) Articol apărut în revista ,,Vârstele şcolii”, seria I, an II, nr. 16, octombrie 1993, pag. 1-4,

în pagina omagială - ,,Simion Mehedinţi, 125 ani de la naştere” -, semnat de regretatul prof. univ. dr. Alexandru Hanţă, Facultatea de Litere, Bucureşti.

Republicându-l, aducem, şi pe această cale, un pios omagiu celor doi fii remarcabili ai Sovejei şi ai Vrancei - Simion Mehedinţi şi Alexandru Hanţă.



lui Simion Mehedinţi, o expresie a veşniciei, a deplinei împliniri a omului, o con-cretizare a modului nostru de a fi.

Totul este în acest mediu natural şi social, deopotrivă, patronat de echilibru, de respect şi înţelegere între oameni. Momentele fundamentale ale vieţii - naşterea, nunta, moartea - sunt privite ca manifestări intrate în firea lucrurilor, soarta omului înscriindu-se şi asemănându-se celei a elementelor naturii.

În acest cadru, munca este singurul factor de diferenţiere, origine a tuturor va-lorilor, semn suprem de nobleţe şi condiţie de afirmare printre semeni. Aceste gân-duri nutrite de Simion Mehedinţi în toate manifestările sale ştiinţifice şi literare au constituit, probabil, puntea de legătură dintre ,,feciorul mocanului” şi dascălii săi, Alexandru I. Odobescu şi Titu Maiorescu, oferind o ilustrare incontestabilă vechiu-lui adevăr clasic, potrivit căruia marile construcţii nu se pot plămădi din nimic.

CUM SE AUDE ,,MIORIŢA” LA SOVEJA...

Florica ALBU, profesor pensionar, Soveja

Descoperirea de către Alecu Russo, în timpul exilului său la Soveja, în 1846, a

filonului de aur al poeziei române, ,,Mioriţa”, a fost nu numai un eveniment, ci o adevărată revoluţie culturală. Aflată la începuturile ei, literatura română cultă era puternic influenţată de literaturile străine cu veche tradiţie: latină, grecească, rusă, dar, mai ales în secolul al XIX-lea, franceză. Publicarea de către Vasile Alecsandri a culegerilor de poezie populară orientează pe poeţi şi pe scriitori către ,,izvorul pururea întineritor”, deci către creaţia populară, dând astfel un curs original şi au-tentic dezvoltării literaturii noastre.

A fost de ajuns o scânteie de geniu şi luminile au început să curgă şuvoi - una câte una - ieşind din neguri de vremi, prin cotloane de codru, din văgăuni de mun-te, de pe nesfârşitele întinderi de plai - şi aşa sau născut sute, mii de ,,Mioriţe” – care, toate la un loc, sunt suflet românesc: sunt inima şi mintea, şi credinţa şi dati-na, şi forţa, şi frumuseţea, sunt bucuria, şi dragostea şi durerea acestui popor, ex-primând sentimentul unic şi neexprimabil în alte limbi ale dorului.



A fost reală - sau numai presupusă - drama ciobanului din baladă? Ce impor-tanţă are răspunsul la această întrebare când motivul inspiraţiei a dat naştere aces-tui imens de adânci şi de înalte simţiri? Ea, drama, s-ar putea pierde în mulţimea u-nor drame - poate mai mari şi mai puternice în viaţa omenirii -, dar poezie născu-tă într-o clipă de inspiraţie supremă e unică şi fără moarte.

Întrebare hamletiană (a lui Hamlet din tragedia lui Shakespeare) - ,,A fi sau a nu fi?” - îşi găseşte, poate, în ,,Mioriţa” răspunsul.

Ce reprezintă acest poem filosofic pentru români? Este, cred eu, atestatul cel mai convingător că suntem aici, în interiorul şi exteriorul Arcului Carpatic, de mii de ani, cu mult înaintea tuturor popoarelor vecine, nu numai de când vorbim limba română - care e, de fapt, un moment al spiritualităţii noastre - nu numai de când suntem creştini, ci de pe vremea lui Zamolxis, întemeietorul cultului nemuririi ce este exprimat în ,,Mioriţa”.

Au trecut peste 160 de ani de când iau drumul tiparului creaţiile acestui popor, volume peste volume. Dar steaua polară a tuturor acestora, cu strălucirea ei nepere-che şi fără moarte, rămâne ,,Mioriţa”. Căci ea nu e numai o sinteză a creaţiei noas-tre poetice, ci esenţa spiritualităţii româneşti, produsul unui maximum de inspira-ţie, acea matrice stilistică din filosofia lui Lucian Blaga, care defineşte ţara şi po-porul român; e conştiinţa acestui neam care şi-a înfruntat şi-şi înfruntă cu eroism destinul, de prea multe ori tragic, în cursul istoriei. Răspândirea ei în toată ţara, în peste o mie de variante, e o dovadă a acestei condensări a specificului românesc în-tr-o operă fără egal, chintesenţă de simţire, cugetare şi măiestrie, din care pornesc în valuri line ori se revarsă tumultuos apele literaturii române.

O comparaţie s-ar putea face între poezia lui Eminescu şi ,,Mioriţa”. Eminescu a creat o carte de poezii, în care a condensat istoria şi spiritul românesc - şi an de an, despre poezia sa se scriu zeci, sute de volume, fără s-o epuizeze. ,,Mioriţa” - o izbucnire de geniu popular - şi din ea s-au născut păduri de cântece mioritice şi zeci de studii de tălmăcire a ei din fiecare colţ de pământ românesc. Şi poezia lui Eminescu şi ,,Mioriţa” rămân mereu tinere şi fără asemănare - şi generaţie după generaţie vor descoperi în ele floarea sufletului acelui timp, a acelei generaţii. De aceea sunt nemuritoare!

Oricât de multe sunt însă variantele cunoscute sau inedite ale ,,Mioriţei”, oricât de ,,acasă” este ea în miile de ,,guri de rai” ale acestui pământ păstoresc, din Buco-vina până în Ţara Moţilor a Haţegului şi Câmpulungului, trebuie să se recunoască drept centru focal al acestei creaţii ,,piciorul de plai” dintre Ardeal, Vrancea şi Moldova, unde cei trei ciobani şi-au întâlnit turmele şi au pus la cale tragedia ce a devenit poezie a vieţii şi a morţii, a cugetării, a comuniunii om-natură.

Ce era, în trecut, ,,Mioriţa” în Soveja?



Din povestirile bătrânilor care îşi dorm demult somnul în ,,livadă” (cimitirul satului), am aflat că tragedia ciobanului mioritic s-a consumat, reeditându-se în lu-mea păstorească a localităţii, şi cântecul baladei alina durerea supravieţuitorilor. Nu era un bocet la căpătâiul mortului, era un cântec de durere şi singurătate, fie vara - în drumul spre odăi - fie iarna, torcând la gura sobei; era plânsul durerii celor loviţi de astfel de soartă.

Pare ciudat, dar ,,Mioriţa” şi un cântec de leagăn. Bunica mi-o cânta legănân-du-mi somnul. Se cânta şi-n şezători; ciobanii o cântau din fluier la târlă sau pe plai, purtându-şi oile, iar femeile la muncă. În câmp sau în treburile gospodăreşti şi în şezători.

Acum - în prezent - ,,Mioriţa” se aude tot mai puţin… Oare bătrânii au dus cu ei în mormânt şi cântecele şi basmele? Sau trepidanta

viaţă modernă nu-i mai lasă timp ţăranului de duioşie, retrospecţie şi meditaţie? Ori ,,mass-media” îi oferă alte ritmuri şi melodii, mai accelerate, ca şi viaţa pe care o trăieşte în viteză?

Ce s-a întreprins, pe plan naţional sau local, ca acest cântec să rămână viu în viaţa poporului? Puţin!

Am introdus-o, ca pe orice alt fragment literar, în manualele şcolare şi elevii, presaţi de examene, învaţă un comentariu pe de rost, fără să-i pătrundă sensul şi frumuseţea.

Transmitem la radio ori Tv câte o emisiune sporadică, aproape neascultată de cei ce trudesc pentru pâine - şi care au făurit-o în trecut.

Ce am făcut noi, cei din Soveja, apostolii satului, pentru ca filonul de aur să nu sece?

Am cules câteva variante locale, am introdus-o în serbările noastre, fără să devină o permanenţă. În trecut, s-au ţinut scurte comunicări în faţa publicului sove-jan, la întruniri cu scriitori şi oameni de cultură, manifestări rare în ultima vreme.

În 1968, s-a făcut propunerea de a se ridica aici un Monument Mioritic, care să devină o ,,Mecca” a creatorilor de poezie românească, dar realizarea unei a-semenea opere se poate face decât cu sprijinul material al ţării întregi.

Ce s-ar mai putea face? Şcolile şi organizaţiile culturale să valorifice cu mai multă pasiune conţinutul

filosofic şi moral şi realiazarea artistică a acestei inegalabile valori. Emisiunile radio-tv să introducă ,,Mioriţa” în programe-cheie, de efect, la ore

potrivite, pentru toate categoriile de vârstă. La Soveja, să se organizeze o manifestare de prestigiu, cu participarea creatori-

lor de poezie şi cântec şi a oamenilor de cultură care să cinstească strălucirea acestui bulgăre de aur al literaturii populare.

Căci ,,Mioriţa” rămâne veşnicia poporului român în faţa veşniciei universale!



,,Oare cum or fi trăit oamenii aceia? Erau mai buni, erau mai răi decât cei de azi? Erau mai bogaţi ori mai săraci? Şi cum mergea ţara? Fiindcă lucru e ştiut de orice om cu judecată că aşa e STATUL cum e SATUL.

Se cuvine, deci să ne întrebăm puţin: cum era, oare, satul vechi româ-nesc?...”

Simion MEHEDINŢI, Satul de altădată, în vol. La ceas de taină. Dis-cursuri. Conferinţe, vol. II, ed. I, Editura Terra, Focşani, 2001.

URBANIZAREA, DEZVOLTAREA DURABILĂ

ŞI CALITATEA FACTORILOR DE MEDIU

Î N M U N I C I P I U L F O C Ş A N I

Ovidiu-Allen VASILE, prof. drd., Şcoala ,,Alexandru Vlahuţă”, Gugeşti

Conceptul de dezvoltare durabilă (sustenabilă) s-a cristalizat în timp, pe par-cursul mai multor decenii în cadrul unor dezbateri ştiinţifice aprofundate pe plan internaţional şi a dobândit valenţe politice precise în condiţiile globalizării.

În istoria recentă, prima semnalare a faptului că evoluţiile economice şi sociale la nivel global, naţional, dar şi local nu mai pot fi separate de consecinţele activită-ţii umane asupra cadrului natural s-a făcut încă din 1972 (Rapotul Clubului de la Roma intitulat Limitele creşterii). Documentul sintetiza datele privind evoluţia a cinci parametri (creşterea populaţiei impactul industrializării, efectele poluării, producţia de alimente şi tendinţa de epuizare a resurselor naturale) sugerând con-cluzia că actualul model de dezvoltare nu poate fi susţinut pe termen lung.

În anul 1987, G.H.Bruntdland în raportul elaborat de Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare defineşte dezvoltarea durabilă ca fiind ,,o dezvoltare care sa-tisface necesităţile prezentului fără a compromite necesităţile generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile lor nevoi şi aspiraţii” aceasta fiind în fapt şi prima defi-niţie acceptată a cestui concept.

Implementarea principiilor dezvoltării durabile la nivel local, înseamnă pentru început identificarea problemelor sociale, economice şi de protecţie a mediului şi formularea obiectivelor ce trebuie atinse. Acestea urmează a se materializa într-o strategie, denumită Agenda 21 Locală, ce va fi aplicată prin planuri locale de acţiu-ne şi proiecte concrete care să soluţioneze problemele sociale, economice şi de protecţie a mediului existente.



Dezvoltarea durabilă îşi propune să realizeze trei tipuri de abordări (pentru rezolvarea celor trei categorii de obiective: economice, sociale, ecologice)

DEZVOLTARE DURABILĂ Activităţile din mediul urban constituie surse de poluare pentru toţi factorii de

mediu, de aceea aceste activităţi trebuie controlate şi dirijate, astfel încât să se re-ducă la minim impactul asupra mediului. Factorii de mediu aerul, apa, solul, flora, fauna suferă în continuare, sub impactul activităţii umane, modificări cantitative şi calitative importante. În concordanţă cu cerinţele evoluţiei fireşti ale dezvoltării, cu conceptele de participare ale societăţii civile la dezvoltarea durabilă şi echilibrată a propriilor aşezări, cu conceptul de organizare din ţările Uniunii Europene, s-a defi-nit ideea de amenajare a teritoriului. Scopul de bază al amenajării teritoriului îl constituie armonizarea, la nivelul întregului teritoriu, a politicilor economice, soci-ale, ecologice şi culturale, stabilite la nivel naţional şi local pentru asigurarea echi-librului în dezvoltarea diferitelor zone ale ţării.

Urbanizarea privită ca un proces continuu, dinamic, este o activitate: ♦ operaţi-onală, prin detalierea şi delimitarea în teren a prevederilor planurilor de amenajare a teritoriului; ♦ integratoare, prin sintetizarea politicilor sectoriale privind gestio-narea teritoriului localităţilor; ♦ normativă, prin precizarea modalităţilor de utiliza-re a terenurilor, definirea destinaţiilor şi gabaritelor de clădiri, inclusiv infrastruc-tura, amenajările şi plantaţiile.

Azi, zonele urbane sunt complexe: rezidenţiale, industriale, culturale, adminis-trative, ştiinţifice, de învăţământ, comerciale, având căi de comunicaţie interne şi externe complexe. Impactul asupra mediului prin extinderea ecosistemelor urbane se datorează faptului că cea mai mare parte a populaţiei trăieşte în zone limitrofe fără a avea asigurate serviciile de bază (apa potabilă, sisteme de canalizare, colec-tarea şi tratarea deşeurilor, locuinţe adecvate, asistenţa sanitară, hrana, energia.

Monitorizarea factorilor de mediu, în municipiul Focşani se realizează prin a-nalize şi măsurători ce au în vedere o gamă diversă de analize fizico-chimice, bac-teriologice şi de radioactivitate efectuate prin patru puncte de observare asupra stării de calitate a apei aerului solului şi vegetaţiei.

Obiective sociale: • Crearea de locuri de

muncă • Asistenţă socială • Consultarea publicului

pentru luarea deciziilor.

Obiective economice: • Creşterea eficienţei utilizării

resurselor • Scăderea consumului re-

surselor neregenerabile • Internalizarea costurilor de

mediu

Obiective ecologice: • Evaluarea impactului

asupra mediului a activităţii antropice

• Menţinerea calităţii mediului.



1. Apa. Calitatea apelor aferente unei aşezări este rezultatul interacţiunii con-diţiilor fizico-geografice (substratul geologic) şi socio-economice (profilul indus-trial şi dimensiunile localităţii)

Municipiul Focşani situat în bazinul hidrografic inferior al Putnei (vrâncene) are resursele de apă subterană cantonate în depozite aluviale.Acestea aparţin conu-rilor aluviale ale Putnei, Milcovului şi afluenţilor acestuia. Grosimea acestor depo-zite se reduce de la vest la est. În funcţie de substratul litologic şi de nivelele piezo-metrice, s-au identificat trei acvifere.În prezent însă, doar două dintre acestea (I, III) sunt utilizate pentru alimentatrea cu apă a oraşului un altul (II) frecvent poluat este utilizat numai pentru obţinerea apei industriale.

Alimentarea cu apă a municipiului se face din patru surse subterane: Suraia, cea mai mare ca debit, Babele, cea mai veche (cca. 80 de ani), Mândreşti alimen-tează cartierul cu acelaşi nume, cărora li se adaugă sursa subterană din intravilan.

Distribuţia apei potabile către consumatorii casnici, agenţi economici şi institu-tţii publice se face prin reţeaua de distribuţie a apei potabile redată statistic astfel:

ORAŞ Lungime km

Volum distribuit mii m3/an

Consumatori racordaţi

Reţele stradale: 96 km

Populaţie: 2002

Case individuale - 4630 Scări de bloc - 1738 / 28.000 a-partamente

FOCŞANI Reţele secundare: 62,2 km

Agenţi economici: 4300

Agenţi economici - 1580 Institutţii publice - 99

În ceea ce priveşte colectarea şi epurarea apelor uzate apreciem că bilanţul

hidric urban este dezechilibrat deoarece există o populaţie de cca. 14. 000 locuitori neracordaţi la reţeaua de canalizare, răspândiţi mai ales în cartierele vechi dar şi pe unele străzi din cartierele nou construite. Analiza comparativă a datelor privind numărul gospodăriilor racordate la sistemul de distribuţie a apei şi a celor care au acces la reţeua de canalizare evidenţiază faptul că un număr de de 1207 gospodă-rii, 402 agenţi economici, dar şi 14 instiutţii publice nu sunt încă racordate la siste-mul public de colectare şi epurare a apelor uzate. În condiţiile în care acest deficit se impune a fi înlăturat sau măcar redus la minim staţia de epurare a municipiului (de tip mecano-biologic cu o capacitate actuală de 600 l/s) se află într-un amplu proces de retehnologizare şi extindere cu finanţare ISPA în urma căruia capacitatea de epurare va creşte la 1100 l/s începând cu ianuarie 2010.



Monitorizarea calităţii apei potabile distribuite prin sistem public de aprovizio-nare în municipiu a evidenţiat identificarea unor poluanţi specifici suspensii, CBO5, NH4, NO2, H2S, detergenţi.

2. Aerul Analiza calităţii aerului în spaţiul urban al municipiului Focşani are în vedere o serie de categorii de poluanţi (monitoritozaţi în trei puncte de prelevare considerati ca şi standard în analizele de mediu) gazoşi NO2, SO2, NH3, H2S., pulberi în suspensie, pulberi sedimentabile, cărora li se adaugă precipitaţiile acide şi degradarea stratului de ozon stratospheric.

Analiza poluanţilor gazoşi s-a realizat pe baza datelor obţinute din cele trei puncte de prelevare amplasate la nivelul municipiului şi redate sintetic în tabele corespunzătoare pentru perioada 2002- 2007.

Se constată: ● o evoluţie descendentă a majorităţii poluanţilor în punctul Foc-şani Sud fapt explicat de reducerea semnificativă a activităţii pe platforma indus-trială din zona de sud a oraşului (SC VEF Focşani, Freshtex Focşani, Insta Electric Focşani, SC Laminorul Focşani); ● o evoluţie descendentă şi ulterior constantă în-cepând din 2005 în punctul de prelevare APM Vrancea fapt explicat de traficul au-o intens din zonă şi parţial de emisiile datorate S.C. ENET S.A. Focşani.; ● o e-voluţie asemănătoare se înregistrează şi în punctul de prelevare Focşani COMAT unde valorile diferitelor categorii de poluanţi gazoşi sunt influenţate în special de traficul feroviar şi rampa de gunoi.

Cncentraţii ale dioxidului de sulf valori medii anuale

Concentraţii ale dioxidului de azot

Oraş Lungime (km) Consumatori racordaţi Case - 3423 Scări de bloc – 1738

FOCŞANI

104,4, din care, 96,4 reţele stradale 8 reţele de colectare Ageni economici - 1178

Instituţii publice - 85

ANUL 2002 2003 2004 2005 2006 2007 APM VRANCEA 0.01075 0.00874 0.0039 0.0021 0.0022 0.0021 Focşani-Sud 0.0169 0.00871 0.0039 0.0021 0.0022 0.0022 Focşani COMAT 0.01078 0.00875 0.0039 0.0021 0.0022 0.0021





Pulberi in suspensie (PM10 şi PM2.5) Materiile sub forma de particule purtate

de aer cuprind: praf, funingine, fum si particule lichide emise în aer si sunt destul de mici pentru a fi aeropurtate. Particulele din atmosferă constau dintr-un amestec complex de substanţe organice si anorganice care se caracterizează prin parametrii lor fizici ş prin compoziţia chimică. În timp ce parametrii fizici influenţează com-ortarea particulelor la transport şi depunere, impactul lor asupra sănătăţii este in-luenţat de compozitia chimică.

Pentru determinarea pulberilor în suspensie - PM10, în anul 2007 s-au prele-vat 291 de probe medii zilnice, din care 31 (10.6 %) au depăşit valoarea limită zilnică pentru protecţia sănătăţii umane, stabilită de prevederile Ordinului MAPM nr. 592/2002. Valoarea maximă înregistrată a fost de 75,5 µg/m3 fată de 50 µg/m3 valoarea limită zilnică pentru protecţia sănătăţii umane. Concentraţia medie anuală a fost 38,1 µg/m3 faţă de 50 µg/m3 valoarea limită anuală pentru protecţia sănă-tăţii umane.

Sursele de poluare cu pulberi în suspensie specifice municipiului Focşani sunt centralele termice şi transportul rutier. Valoarea medie pentru anul 2007 este de 38,1 µg/mc.

Valoare medie lunară

Evoluţia fracţiunii PM10 – concentraţie medie lunarǎ (µg/mc)

Ian. F. M. A. M. I. I. A. S. O. N. D. 41,18 39,9 36,39 51,93 38,15 37,68 39,9 31,3 38,63 30,58 39,45 -

41.18 39.9 36.39

51.93

38.15 37.68 39.90031.300

38.6330.58

39.45

0

25

50

75

ian fe b m ar apr m ai iu n iu l au g se pt oct n ov de c



Din analiza datelor prelevate s-a constat că: ♦ cea mai ridicată valoare me-die lunară s-a înregistrat în luna aprilie (51,93 µg /mc); ♦ concentraţia medie a-nuală a fost de 38,1 µg/mc, fiind mai mică de 1,31ori decât maximă anuală admi-sibilă de 50 µg /mc.

Pulberi sedimentabile - Sursele de poluare sunt în general aceleaşi ca şi în ca-zul pulberilor în suspensie, la acestea adăugându-se construcţiile de drumuri, erozi-unea solului etc. Cantităţile medii anuale sunt prezentate pe puncte de prelevare:

Punct de prelevare 2002 2003 2004 2005 2006 2007

Sediu A.P.M. Vrancea

15.938

14.317

16.540

17.175

17.583

17.516

Staţia meteo Focşani 6.960

9.078

9.825

14.066

14.516

14.916

S.C. Vincon Focşani 9.285

9.870

13.283

14.266

15.508

15.090

S-au înregistrat depăşiri ale concentraţiei maxime admisibile de 17 g/m2/lună

conform STAS 12574/1987-„Aer din zonele protejate”, după cum urmează: - sediu A.P.M. Vrancea - concentraţii maxime lunare s-au înregistrat: în mar-

tie 2007 - 17,8 g/m2/lună; în mai 2007 - 17,4 g/m2/lună, în iulie 2007 - 19,4 g/m2/lună, în august 2007 - 18,6 g/m2/lună, în septembrie 2007 - 19,4 g/m2/lună, în octombrie 2007 - 18,6 g/m2/lună, în noiembrie 2007 - 19,2 g/m2/lună.

Termenul „ploi acide” a fost folosit pentru prima datǎ spre sfârşitul sec. al XIX-lea în corelare cu caracterul acid al ploilor din regiunea Manchester Anglia. În prezent, este definit ca o precipitaţie atmosfericǎ cu pH < 5,6.

Emisii de substanţe ce pot provoca acidifierea în atmosfera, ca de exemplu, dioxidul de sulf (SO2) sau oxizii de azot (NOx), în special rezultaţi de la arderea combustibililor fosili, pot persista în aer câteva zile si astfel pot fi transportaţi la sute de kilometri, unde devin prin conversie chimică, acizi (sulfuric sau nitric). Acest proces interfera cu ecosistemele, conducând la cunoscuta problematica a ,,acidifierii”.

,,Ploi acide” indică o precipitaţie cu o variaţie de pH comparativă cu o ploaie nepoluantă (pH = 5,6) datorită prezenţei acidului carbonic apărut din dioxidul de carbon din atmosferă.

Aciditatea ploilor se datorează în mod esenţial prezenţei acizilor tari cum ar fi acidul sulfuric (H2SO4) şi acidul azotic (HNO3), ce se formează din oxizii de azot şi sulf şi alţi acizi mai slabi cum ar fi acidul sulfuros (H2SO3) şi acidul carbonic (H2CO3).

Valorile medii anuale pe indicatori şi puncte de prelevare în anul 2007 sunt prezentate în tabelul următor:



Din punct de vedere calitativ s-au constatat următoarele: ● Valorile medii ale

pH-ului indicǎ lipsa ploilor acide în municipiul Focşani (valorile înregistrate la a-cest indicator sunt, în general, superioare valorii de 5,6, valoare consideratǎ norma-lǎ pentru precipitaţiile din zonele „neafectate” de poluare). ● Conductivitatea, care dă informaţii privind conţinutul total de săruri, se caracterizează prin conţinut ionic total ,,mare’’, în toate punctele de monitorizare, inclusiv în cel din municipiu.

Deprecierea stratului de ozon stratosferic

Stratul de ozon este localizat la 10 - 15 km de suprafata pamântului şi conţine aproximativ 90 % din ozonul atmosferic. Stratul de ozon protejează viaţa pe pă-mânt deoarece el absoarbe radiaţiile UV - B emise de soare.

În ultimii ani, s-a observat o reducere a grosimii stratului de ozon cu cca. 3%. Cauza acestui fenomen rezidă în concentraţiile crescute de cloruri, bromuri prezente în clorofluorcarburi, substanţe larg utilizate în industria frigorifică, venti-laţie, cosmetice. Se remarcă o scădere a consumului a astfel de substanţe faţă de a-nii precedenţi şi se datorează în principal încetării duratei de viaţă a aparatelor frigorifice vechi ce utilizau R 12 şi achiziţionării de aparate noi, ce funcţionează cu agenţi de răcire mai prietenoşi cu mediu, în principal HFC-uri, dar care totuşi au un oarecare potenţial de efect de seră.

În municipiul Focşani există în prezent trei agenţi economici care deţin echi-pamente de recuperare a agenţilor frigorifici (Cooperativa ,,Prestarea”, HELIOS COM S.R.L. Focşani şi PROTOTAL SERVICE S.R.L. Focşani). Cantitatea de a-gent frigorific recuperat este relativ mică ( în comparaţie cu cantitatea utilizată) şi se datorează faptului că cele mai multe defecţiuni a aparatelor frigorifice apar da-torită fisurării conductelor şi prin urmare cea mai mare parte a freonului se evaporă înainte de a putea fi recuperat.

Monitorizarea calităţii aerului vizează limitarea poluării şi ameliorarea cali-tăţii atmosferei pentru evitarea efectelor negative asupra sănătăţii omului şi a de-gradării mediului înconjurător. Atmosfera este cel mai larg vector de propagare al poluanţilor, efectele acestora pot fi observate, în mediul natural şi în cel antropizat.

În municipiul Focşani calitatea aerului este influenţată de: dezvoltarea unor ac-tivităţi industriale cu impact asupra atmosferei, sistemele de încălzire a spaţiilor de locuit şi de lucru, traficul rutier intern şi de transit, insuficienţa salubrizării strada-le, depozitarea şi transportul deşeurilor menajere

Punct de prelev.

Cant. tate

pH Con-duct.

NO-3 NO-2 Ca2+ Mg2+ SO2-4 NH4- Cl-

St. meteo Focşani

29,83 6,94 145 0,61 0,30 13,14 10,7 5,7 0,28 8,14



Concluzie

Analiza calităţii stării factorilor de mediu pentru municipiul Focşani în perioa-da analizată a înregistrat o evoluţie pozitivă dar cu toate acestea mai sunt necesare unele investiţii şi măsuri care să diminueze mai ales poluarea generată de trans-portul auto, dar şi de centarala termică a ENET Focşani. Analiza calităţii factorilor de mediu în municipiul Focşani relevă o stare mai bună a acestora în raport cu alte centre urbane de aceeaşi mărime aceasta datorită dezindustrializării de după 1990, dar şi profilului economic al oraşului conturat în perioda 1970-1990 şi care nu a avut în structura sa unităţi industriale din categoria mari poluatori.

,,AMUZAMENT” ELECTORAL, NĂRUJA, 1926

Toader-Titel CHIRILĂ, director, Căminul Cultural „Simion Hârnea”, Năruja, Preşedinte al Societăţii Culturale ,,Vranczia”, Năruja

„Alegerile sunt o condiţie a democraţiei dacă sunt libere şi corecte…” Statutul politico-administrativ al Nărujei interbeice a fost acela de comună ru-

rală, încadrată în plasa Zăbala, ca reşedinţă de Plasă a jud Putna. Comună de răzeşi vrânceni, Năruja a fost antrenată în prefacerile politice ale sec. al XIX-lea, ce a contribuit la constituirea României moderne.

Însemnările noastre privind viaţa politică, administrativă şi juridică a comunei nu au fost incluse în cartea „Năruja, inima Vrancei”, vol. I, însă pentru „amuza-mentul” electoral, redau mai jos unele întâmplări din perioada alegerilor desfăşura-te în anul 1926, la Năruja. Acestea ne-au fost relatate de Toader Benga, născut în comuna Reghiu, domiciliat şi decedat în Focşani, soţul verişoarei mele Victoria (Chirilă) şi fost primar al comunei Năruja.

Secţia de votare era la Judecătoria Năruja, pentru comunele ce făceau parte din Plasa Zăbala. În dimineaţa alegerilor, oamenii politici din comunele Reghiu, Andreiaşu şi Andreiaşu de Sus, veneau grupaţi spre Năruja pentru votare. La trece-rea peste râul Zăbala, la podul din lemn al cărui capăt fusese luat de apele primăve-rii, oamenii treceau pe o punte alăturată în satul de reşedinţă Năruja. La capătul po-dului, erau opriţi de cordonul de jandarmi care aveau misiunea de a stopa alegăto-rii, urmând a da drumul spre secţia de votare numai la 12 persoane (după câte cabi-ne erau la secţia de votare).



Aici erau amenajate mese şi butoaie de vin. În aşteptare, se forma agitaţie ma-re. Oamenii politici se urcau pe butoaiele răsturnate şi arătau alegătorilor semnele pe care trebuiau să le voteze. Pe platoul Podul Nărujei însă, se întâlneau oameni din celelalte comune care alcătuiau Plasa Zăbala: Nereju, Spulber, Paltin, Nisto-reşti, Herăstrău şi Năruja.

Reprezentanţii partidelor care aveau delegaţi, purtau pe piept un carton alb cu semnul partidului său şi aveau voie să facă propagandă în afara zonei secţiei de vo-tare. În jurul Judecătoriei nu era voie să se facă propagandă electorală, însă partidul de la putere o făcea în mod tacit. Prin sat se plimbau câteva patrule de soldaţi şi două echipe de… bătăuşi ai guvernului: nişte haidamaci de oameni voinici şi cu capul mare, cu insigna Guvernului în piept, târau prin praful drumului, în bătaie de joc, nişte ghioage mari, îndoite şi cu măciucă la capăt, pentru a intimida pe alegă-tori şi a-i determina să voteze cu… aleşii guvernului.

Pe platoul Podul Nărujei, agitaţia era mai mare. Aici erau tribune improvizate din mese sau scaune, având câte un vorbitor (orator) care se străduia să-i convingă a vota pe ai lui, arătăndu-le oamenilor semnul miraculos. Oamenii Partidului Libe-ral de la putere se dovedesc mai practici, mai inventivi, aveau tribune împodobite cu crengi din cetină de brad, strigau şi ţipau ca la circ, sugerând să voteze tot satul semnul Guvernului, că altfel îl vor simţi pe spinare dacă vor vota pe atcineva. Oa-menii guvernului organizau o mică gustare pentru alegătorii lor. Câteva harabale încărcate cu roate de tutun clasa a III-a şi mai multe şiruri de covrigi, tari ca piatra, erau în apropierea tribunelor. Aici se strigau sloganuri şi se aruncau din căruţă bra-ţe întregi de roate de tutun şi multe şiruri de covrigi. Mai organizată era trecerea prin faţa a şase butoaie cu vin, suite în şase căruţe, unde alegătorii treceau prin spatele căruţelor, luau de pe masă o moşoaică (cană) de lut, de un litru, o umpleau (sau o lăsau mai deşartă) cu vin de la caneau butoiului, o beau şi apoi o aşezau la loc pentru altul aflat la rând, cu singura condiţie să nu treacă pe acolo de două ori. Oamenii partidului de la putere strigau că ei dau un covrig şi o cană cu vin; dar cei-lalţi „Ce dau, măi...?” , „Votaţi Partidul Liberal al domnului Duca!”

La altă tribună predica unul din partea Partidului Naţional Ţărănist: un bărbat spilcuit, părea a fi bărbatul deştept, după opinia celor de faţă. Pentru moment, se oprise să se odihnească, apoi scoase din buzunarul hainei un chitic de peşte de-o şchioapă şi-l arătă oamenilor. „Vedeţi, oameni buni, peştele acesta? Nu-i dă nimeni de mâncare şi… apă, însă Partidul Liberal l-a scumpit aşa de tare ca să se îmbogă-ţească, iar voi nu aveţi ce mânca la prânz. Acest gest a impresionat. Unii au înţeles şi răspundeau: „Da, aşa-i, nu le dă guvernul să mănânce; de ce îl vând aşa de scump...?” Oratorul înţelese că povestea cu peştele avusese efect şi atunci spunea: „Votaţi cu partidul nostru, adică P. N. Ţ., că va ieftini peştele!” şi peroră cu alte cuvinte pe seama peştelui, după care îl bagă în buzunar ca să-l arate când vor veni alţi gură-cască. Apoi tuşeşete serios şi repede scoate o batistă albă, curată,



o pune la gură dând dovadă de om civilizat. Spre surprinderea tuturor, când a luat-o de la gură, în aşa fel încât să se vadă mai bine, batista era înroşită de ,,sânge”. Mai tuşeş-te încă o dată şi scuipă ,,sânge” în batistă, ca apoi să se adreseze celor din jur cu un glas scăzut şi mieros, să-ţi facă milă, nu altceva: „Fraţilor.... vedeţi..., pentru dum-neavoastră m-am ofticat şi scuip sînge...”, arătând batista înroşită. „Pentru dum-neavoastră, fraţilor, ca să vă lămuresc, să vă conving să votaţi P. N. Ţ!”, arătând semnul de pe piept, „pentru ca să trăiţi mai bine, să se facă dreptate şi pentru ca, la judecată, să nu mai fiţi bătuţi şi înjuraţi de jandarmi, să fiţi liberi, fraţilor, ca păsă-rile cerului, că aşa vrea Dumnezeu ca toată lumea să trăiască în belşug... Da, vă ieftenim şi peştele”! Cu aceasta, încheie discursul, se retrage, coborând de la tribu-nă, susţinut de oamenii lui, care făceau sforţări vădite să nu pufnească în râs în faţa oamenior care sfioşi se dădeau la o parte cu respect din faţa eroului care le pro-mitea numai binele. Unii, mai nătângi, îşi făceau cruce, adresându-se tovarăşilor lor: „Săracu´..., nu mai are mult de trăit...”. Unii au fost impresionaţi atât de tare, încât îi cuprinse mila. Însă oamenii politici şi în special alegătorii în vârstă şi-au dat seama că era o scamatorie politică. Gestul cu peştele şi batista înroşită pentru a impresiona şi a convinge oamenii să voteze cu ei nu se baza decât pe o bomboană

anume făcută care, topindu-se în gură, înroşea batista. Pe măsură ce la tribună vorbea câte un reprezentant al partidelor, oamenii, or-

ganizaţi în grupuri de câte 12, se strecurau printre jandarmii şi bătăuşii guvernului pentru a se deplasa la vot, crezând că acolo nu-i va vedea nimeni cu cine votează. Numai că unii se înşelau, căci erau destui ochi care să-i vadă prin crăpăturile anu-me făcute în cabinele de votare sau chiar din podul judecătoriei, prin găuri numai de ei ştiute. Fără a şti, alegătorul era însemnat pe spate cu creta ca, după ce iese din zona de votare, să-l ia în primire, ,,măsurându-i” spinarea sub privirile celorlalţi care veneau la vot şi care nu votau cu guvernul. Mai frumos era când unii oameni bătuţi că nu au votat cu guvernul erau duşi cu alai pe podul peste râul Zăbala, în râ-sul celor mulţi, şi erau aruncaţi în apă. Oamenii chiuiau şi râdeau, iar bietul om, ud leoarcă, înjura de mama focului, căutând să se usuce la soare.

Oamenii plecau acasă mulţumiţi în sinea lor că au votat pentru cine au avut în-credere. Dar, a doua zi, aflau cu stupoare că delegaţii care erau desemnaţi de partid să păzească urna şi să asiste la numărătoarea voturilor au semnat procesul verbal, precum şi că toţi au votat cu guvernul. Ce ar fi putut face?... Că fiecăruia îi era mai scumpă viaţa decât grija ca partidul lui să iasă la putere şi să ieftinească… peş-tele căruia ,,nimeni nu-i dă să bea şi să mănânce.”



revista milcovia seria a iii-a an iv nr 8 2009

Documents