CUPRINS:

CUPRINS.....................................................................................................1

I. ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE..........................................................2

1. Definirea noţiunii..........................................................................2

2. Caracterele juridice ale acţiunii în revendicare............................3

3. Condiţiile de exercitare ale acţiunii în revendicare......................4

II. REVENDICAREA BUNURILOR IMOBILE.....................................5

1. Proba dreptului de proprietate......................................................5

2. Caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare....................7

3. Efectele acţiunii în revendicare....................................................8

3.1. Restituirea bunului.............................................................9

3.2. Restituirea fructelor produse de bun..................................9

3.3. Acoperirea cheltuielilor efectuate în legătură cu bunul...10

III. BIBLIOGRAFIE.................................................................................12

1

I. ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE

1. Definirea noţiunii

Acţiunea în revendicare reprezintă aceea acţiune reală şi petitorie

prin care proprietarul neposesor cere recunoaşterea dreptului său de

proprietate şi restituirea bunului său de la posesorul neproprietar.

Acţiunea în revendicare poate fi introdusă numai de titularul

dreptului de proprietate. Pentru a fi admisibilă o asemenea acţiune trebuie,

ca titularul să fie proprietarul unic al bunului în litigiu. Dacă bunul se află

în proprietate comună, acţiunea în revendicare este admisibilă numai dacă

ea este introdusă de toti coproprietarii. Un singur coproprietar fără acordul

celorlalţi, nu poate intenta o acţiune în revendicare admisibilă deoarece

acţiunea în revendicare este un act de dispoziţie iar asemenea acte nu pot fi

încheiate decât cu respectarea principiului unanimităţii. Astfel

coproprietarul nu poate introduce acţiunea în revendicare împotriva terţilor.

Acţiunea se poate exercita de toţi copărtaşii cărora le aparţine proprietatea,

deoarece acţiunea în revendicare are ca scop recunoaşterea dreptului de

proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu şi readucerea lui în

patrimoniul acestuia, iar nu în simpla recunoaştere a dreptului de

proprietate asupra unei cote părţi ideale nedeterminate de materialitatea sa.

Recent doctrina şi jurisprudenţa noastră susţin că acţiunea în

revendicare nu este un act de dispoziţie ci un act de conservare. Prin actele

de conservare se urmăreşte evitarea unei pierderi materiale sau dispariţia

unui drept. Acestea, dacă sunt încheiate de un singur coproprietar sunt

validate fără rezerve de jurisprudenţă pe temeiul gestiunii de afaceri.

Printre actele de conservare se admit şi actele de întrerupere a prescripţiei.

2

Deci, acţiunea în revendicare fiind un act de conservare este admisibilă

chiar dacă este intentată de un singur coproprietar.1

Actul de conservare este în esenţa sa un act care tinde să împiedice

ca un bun să iasă dintr-un patrimoniu2, el este un act necesar şi urgent.

2. Caracterele juridice ale acţiunii în revendicare

Acţiunea în revendicare prezintă următoarele caracteristici:

este o acţiune petitorie – întru-cât prin ea se pune în discuţie însuşi

dreptul de proprietate al reclamantului. Acesta va trebui întotdeauna

să facă dovada dreptului său de proprietate, iar dacă reclamantul nu

va face această dovadă acţiunea se va respinge chiar dacă pârâtul

deţine bunul fără titlu. Prin actiunea în revendicare se apără dreptul

de proprietate în timp ce prin acţiunile posesorii se apără posesia;

este o acţiune reală – datorită faptului că ea se întemeiază şi apără

însuşi dreptul de proprietate asupra unui bun, care prin natura lui este

un drept real, ce imprimă acţiunii acelaşi caracter real şi se

deosebeşte de acţiunile personale, ca de exemplu, acţiunea derivând

din contractul de locaţie, contractul de depozit prin care se cere

restituirea lucrului şi au ca temei dreptul de creanţă născut din

contract;

este o acţiune imprescriptibilă sub aspect extinctiv – deoarece oricât

timp nu ar fi exercitată această acţiune nu se stinge decât odată cu

stingerea dreptului de proprietate. Stingerea dreptului de proprietate

are loc doar în cazul în care o altă persoană a dobândit bunul, după

caz, prin uzucapiune sau prin posesie de bună credinţă. Astfel

observăm că: dreptul de proprietate are un caracter perpetuum ce nu 1 D. Chirică – Posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un singur coindivizar – Revista Dreptul nr. 11/1998, pag. 28 – 29 2 O. Ungureanu, Munteanu C. – Drept civil. Drepturi reale, Editura LuminaLex, Bucureşti, 2003, pag. 103

3

se stinge prin neuz şi proprietatea reprezintă starea juridică normală

şi cuprinde cele mai întinse atribute asupra lucrului.

3. Condiţiile de exercitare ale acţiunii în revendicare

În funcţie de obiectul său care poate fi un bun mobil sau imobil

individual determinat, observăm ca acţiunea în revendicare poate fi

clasificată în:

acţiune în revendicare mobiliară;

acţiune în revendicare imobiliară.

Acţiunea în revendicare fie că este mobiliară sau imobiliară poate fi

exercitată numai de către titularul dreptului de proprietate exclusiv

asupra lucrului revendicat şi în consecinţă:

coproprietarul nu poate introduce acţiunea împotriva celorlalţi

copărtaşi, întru-cât nu au un drept exclusiv asupra părţilor ce li se

cuvin, dar ei vor putea introduce acţiunea după partaj. În situaţia în

care coproprietarul face dovada că a stăpânit bunul distinct,

exercitând o posesie ce duce la dobândirea proprietăţii prin

uzucapiune, va putea introduce acţiunea împotriva celorlalţi

coproprietari;

împotriva terţilor, nu se va putea intenta o acţiune de către

coproprietari sau coindivizi, ci exercitarea acţiunii se va putea face

de toţi copărtaşii coproprietari. Motivaţia unei astfel de acţiuni se

bazează pe împrejurarea că acţiunea în revendicare are scopul

recunoaşterii dreptului de proprietate al reclamantului şi nu simpla

recunoaştere a acestui drept asupra unei cote-părţi ideale

nedeterminate material;

acţiunea în revendicare asupra unui bun comun al soţilor se poate

introduce şi de către unul din soţi, în baza prezumţiei mandatului

4

reciproc; dacă acţiunea priveşte un bun imobil, atunci nu poate fi

introdusă de un singur soţ, în acest caz nemaiexistând prezenţa de

mandat reciproc.

II. REVENDICAREA BUNURILOR IMOBILE

Acţiunea în revendicare a imobilelor priveşte mai multe aspecte:

proba dreptului de proprietate;

caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare.

1. Proba dreptului de proprietate

Proba dreptului de proprietate îi incumbă reclamantului care

pretinde că este proprietarul imobilului.1 Codul civil2 prevede că cel ce face

o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească. Revendicarea este

intentată impotriva posesorului actual, pârât în revendicare şi prezumat

proprietar până la proba contrară. Reclamantul este cel care trebuie să

justifice în mod pozitiv dreptul pe care îl invocă şi nu se poate limita să

demonstreze că pârâtul este fără drept. Astfel el este obligat să prezinte

probe deoarece judecata implică o comparaţie a posesiilor şi a titlurilor.

Proba dreptului de proprietate nu este deloc simplu de dovedit, de

aceea aceasta a primit denumirea de probatio diabolică, deoarece în

sistemul nostru de drept înscrisul translativ de proprietate nu poate face

dovada deplină a dreptului de proprietate decât dacă emană de la adevăratul

proprietar. Partea dificilă este că pentru ca o persoană să fie considerată cu

1 E. T. Popa – Acşiunea în revendicare – Editura LuminaLex, Bucureşti, 1998, pag. 56 – 75 2 Codul civil, art. 1169

5

adevărat proprietar, ea trebuie să dovedească că a dobândit bunul tot de la

un adevărat proprietar si aşa mai departe. Dacă există doar unul singur care

nu a fost proprietar adevărat, toţi cei care i-au succedat nu puteau să

dobândească imobilul în mod legal. Astfel încât, revendicatul trebuie să

dovedească că toţi transmiţătorii anteriori au avut calitatea de adevăraţi

proprietari, ceea ce cel mai adesea este imposibil, Codul Civil a statuat că

singura dovadă deplină şi absolută a dreptului de proprietate imobiliară o

constituie uzucapiunea, care în cazul unei posesii îndelungate consolidează

dreptul de proprietate fără a mai fi necesară nici un fel de probă asupra

titlului autorului şi aşa mai departe.

Doctrina1 şi jurisprudenţa au stabilit cateva reguli pentru atenuarea

acestor dificultăţi referitoare la proba dreptului de proprietate:

atunci când cele două părţi au câte un titlu care provine de la acelaşi

autor, va avea preferinţă acela care a transcris primul titlul, în

registrul de publicitate imobiliară. Dacă nici una din părţi nu şi-a

transcris titlul va fi preferat acela dintre titluri care are data mai

veche;

atunci cand titlurile provin de la autori diferiţi, se compară titlurile

între ele şi va fi mai puternic acela care are la bază un autor care are

un drept preferenţial. Astfel se va aplica principiul potrivit căruia

nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are;

când numai una dintre părţi are titlu şi acesta aparţine reclamantului,

acesta câştigă cu condiţia ca titlul să emane de la un terţ şi să poarte

o dată anterioară începerii posesiei pârâtului;

dacă nici una dintre părţi nu are titlu şi nu poate face dovada

uzucapiunii, se va da câştig de cauză posesorului, iar dacă ambele

părţi au avut succesiv posesia bunului, se compară cele două posesii

1 C. Stătescu, C. Bârsan – Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale – Editura universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1988, pag 197; A. Dragomirescu – Revendicarea în dreptul român – Bucureşti, 1936, pag. 167

6

şi va câştiga acela care dovedeşte o posesie mai îndelungată,

neviciată, de bună credinţă.1

Titlul de proprietate constă atât în actele translative de proprietate

(vânzare, donaţie, etc.) cât şi cele declarative (o hotărâre judecătorească, o

tranzacţie, etc.). Astfel rezultă principiul potrivit căruia proba proprietăţii

imobiliare este liberă, deoarece proba cerută unei părţi nu este proba

absolută a dreptului de proprietate, ci o probă relativă aşa încât aprecierea

se va face prin prezumţii de fapt care se grupează în jurul a două noţiuni:

posesia şi titlul.

Posesia poate fi posesia actuală a pârâtului sau posesia anterioară,

acum pierdută, a reclamantului. În ceea ce priveşte verosimilitatea

proprietăţii, există grade diferite care se stabilesc în funcţie de durata sa,

calităţile sale şi orice alte prezumţii de fapt pe care se poate sprijini.

Titlul nu este luat în considerare decât ca o prezumţie de fapt. El nu

trebuie să emane de la un autor comun al celor două părţi. În ceea ce

priveşte verosimilitatea proprietăţii este suficient dacă el este un act

translativ de proprietate sau un act declarativ.

2. Caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare

Caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare este un

principiu care decurge din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate

care nu se stinge prin neuz indiferent de timpul cât titularul său nu l-a

exercitat. Deci, rezultă că acţiunea în revendicare se stinge numai o dată cu

stingerea dreptului de proprietate.

O excepţie de la principiul imprescriptibilităţii al acţiunii în

revendicare este stipulată de Codul de procedură civilă2, care prevede că în

1 L. Pop – Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale – Editura LuminaLex, Bucureşti, 2002, pag. 2592 Codul de procedură civilă, art. 561

7

cazul vânzării la licitaţie publică a unui imobil supus urmăririi silite, orice

acţiune introdusă de cel ce se pretinde titularul acelui bun se prescrie în

termen de 5 ani calculaţi de la data punerii în executare a ordonanţei de

adjudecare.

3. Efectele acţiunii în revendicare

Prin introducerea acţiunii în revendicare, reclamantul urmăreşte

respectarea dreptului său de proprietate asupra bunului ce îi aparţine

precum şi restituirea acestuia. Aşadar, proprietarul neposesor urmăreşte

restituirea bunului său de la posesorul neproprietar.

Atunci când acţiunea în revendicare este admisă instanţa prin

hotărâre judecătorească va recunoaşte reclamantului dreptul de proprietate

şi pe cale de connsecinţă va dispune obligarea pârâtului la restituirea

bunului reclamantului sau, după caz, îl va obliga pe pârât de a se abţine a

mai aduce atingere exerciţiului dreptului de proprietate.

Admiterea acţiunii în revendicare produce o serie de efecte identice

în principiu, pentru bunurile mobile şi pentru cele imobile.

Aceste efecte se evidenţiază pe trei planuri importante:

restituirea bunului;

restituirea fructelor produse de bun;

acoperirea cheltuielilor efectuate în legătură cu bunul.

3.1. Restituirea bunului

Prin revendicarea bunului imobil, reclamantul urmăreşte restituirea

bunului său, în natură, împreună cu toate accesoriile sale. Restituirea

bunului se va face ca efect al admiterii acţiunii în revendicare. Bunul se

8

înapoiază liber de orice sarcini în ipoteza în care anterior restituirii pârâtul

sau altă persoană l-ar fi grevat.

Există situaţii când restituirea în natură nu este posibilă, astfel:

atunci când bunul a pierit din caz fortuit, iar posesorul a fost de bună

credinţă, riscul pieirii bunului îl suportă reclamantul proprietar;

atunci când bunul a pierit din cauză de forţă majoră, iar posesorul a

fost de bună credinţă, riscul pieirii bunului îl suportă reclamantul;

atunci când bunul a pierit din caz fortuit, iar posesorul a fost de rea

credinţă, riscul pieirii bunului îl suportă posesorul, care restituie

contravaloarea bunului, cu excepţia situaţiei în care face dovada că

bunul ar fi pierit şi la proprietar;

atunci când bunul a pierit din cauză de forţă de majoră, iar posesorul

a fost de rea credinţă, riscul pieirii bunului îl suportă posesorul, care

restituie contravaloarea bunului, cu excepţia situaţiei în care face

dovada că bunul ar fi pierit şi la proprietar.

3.2. Restituirea fructelor produse de bun

Un alt efect al admiterii acţiunii în revendicare este acela al restituirii

fructelor bunului restituit a căror regim va fi stabilit în funcţie de buna sau

reaua credinţă a posesorului:

dacă posesorul a fost de bună credinţă – fructele se cuvin acestuia

până la data introducerii acţiunii în revendicare. Aşadar se consideră

că buna credinţă a posesorului neproprietar încetează la această dată,

iar după data aceasta, fructele se restituie proprietarului.

Dacă posesorul a fost de rea credinţă – fructele se cuvin

proprietarului. În această situaţie posesorul de rea credinţă este

obligat să restituie toate fructele lucrului imobil, percepute sau

nepercepute, sau contravaloarea lor în situaţia în care le-a consumat.

9

3.3. Acoperirea cheltuielilor efectuate în legătură cu bunul

Admiterea acţiunii în revendicare conduce la restituirea unui lucru a

cărui valoare a fost păstrată sau chiar mărită faţă de momentul ieşirii sale

din posesia adevăratului proprietar datorită unor cheltuieli efectuate de un

neproprietar de natură să îi sărăcească patrimoniul. În aceste condiţii, se

crează o îmbogăţire fără justă cauză a adevăratului proprietar care naşte în

sarcina sa o obligaţie de restituire, în limita îmbogăţirii sale, către posesorul

neproprietar care a efectuat aceste cheltuieli.

Codul civil1 statuează că: “Fructele produse de vreun lucru nu se

cuvin proprietarului decât cu îndatorire de parte-i de a plăti sămănăturile,

arăturile şi munca pusă de alţii”. Astfel, atât posesorul de bună credinţă cât

şi cel de rea credinţă au dreptul de a cere reclamantului – proprietar

restituirea cheltuielilor necesare şi a celor utile pe care le-au făcut cu

privire la bunul respetiv:

cheltuielile necesare – care au trebuit făcute pentru conservarea

bunului – acestea pot fi pretinse atât de posesorul de bună credinţă

cât şi de posesorul de rea credinţă de la proprietar întru-cât şi acesta

le-ar fi făcut pentru conservarea bunului;

cheltuielile utile – ameliorările care nu sunt necesare dar care sunt de

folos întru-cât sporesc valoarea şi gradul de utilitate al bunului –

restituirea lor poate fi cerută numai parţial, adică în măsura sporului

de valoare realizat la momentul restituirii atât de posesorul de bună

credinţă căt şi de către cel de rea credinţă;

cheltuielile voluptorii – de simpla plăcere, făcute de posesor pentru

plăcerea lui personală şi care nu măresc valoarea lucrului2 revendicat

1 Codul civil, art. 4842 L. Pop – Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale – Editura LuminaLex, Bucureşti, 2002, pag. 291

10

– posesorul nu are dreptul la restituirea acestora. El poate să ridice

lucrările făcute cu aceste cheltuieli, dacă ridicarea lor este posibilă,

fără a deteriora bunul revendicat.

În cazul în care bunul revendicat a suferit deteriorări pe perioada în

care s-a aflat la posesorul neproprietar, sumele cuvenite pentru aceste

deteriorări se restituie conform legii1: posesorul de bună credinţă răspunde

de deteriorările ce-i sunt imputabile, iar posesorul de rea credinţă răspunde

de deteriorările intervenite, inclusiv de cele datorate cazului fortuit, dacă nu

face dovada că ele ar fi avut loc chiar dacă bunul s-ar fi aflat la proprietar.

BIBLIOGRAFIE:

Codul civil;

Codul de procedură civilă;

D. Chirică – Posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de

către un singur coindivizar – revista Dreptul nr. 11, 1998;

1 Codul civil, art. 995

11

O. Ungureanu, Munteanu C. – Drept civil. Drepturi reale –

Editura LuminaLex, Bucureşti, 2003;

L. Pop – Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale –

Editura LuminaLex, Bucureşti, 2002;

I. P. Filipescu, A. I. Filipescu – Drept civil. Dreptul de

proprietate şi alte drepturi reale – Editura Actami, Bucureşti,

1999;

E. T. Popa – Acţiunea în revendicare – Editura LuminaLex,

Bucureşti, 1998;

C. Stătescu, C. Bârsan – Drept civil. Teoria generală a

drepturilor reale – Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti,

1988.

A. Dragomirescu – Revendicarea în dreptul român – Bucureşti,

1936;

Paul Mircea Cosmovici – Dreptul civil. Introducere în dreptul

civil – Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura All, Bucureşti.

12